Imaginea universului infinit

Partea estentiala a conceptiilor contemporane asupra universului, bazata pe cercetarea

unei parti enorme a spatiului cosmic ale carei raza si volum cresc continuu datorita
perfectionarii tehnicii astronomice si a metodelor de cercetare stiintifica, o constituie
recunoasterea complexitatii starilor si tranformarilor materiei care umple partea din
univers accesibila observatiilor.
Stiinta contemporana a confirmat in esenta speculatiile indraznete ale lui Johann
Heinrich Lambert (1728-1777) despre infinitatea structural a universului, care au
anticipat cu aproape doua secole nivelul astronomiei de observatie. Imaginea lumii s-a
dovedit insa incomparabil mai complexa decat si-a putut-o inchipui nu numai Lambert,
dar si invatatii din timpuri mult mai noi care au precedat cercetarile abiectelor
extragalactice.
In present, raza partii din univers accesibila observatiilor se evalueaza, in marimi liniare,
nu cu miile sau cu milioanele, ci cu miliatdele de ani-lumina, Dar si acest spatiu
inimaginabil de imens reprezinta doar o parte infinit mica a intregului univers material-tot
atat de infinit de mare, cat sunt de infinit de mari si posibilitatile cunoasterii umane.
Conceptiile contemporane despre univers sunt bazate pe aplicarea detaliata si cat mai
completa a celor mai precise metode astrofizice la studiul lumii vizibile in toata materia
ei, in intreaga varietate care se destasoara in ea.
Cercetarea regiunilor indepartate ale universului este indisolubil legata de probleme cum
ar fi stabilirea pozitiei sistemului solar si deci si a Pamantului in sistemul nostrum stelar-
Galaxia, de stabilirea pozitiei Galaxiei in partea accesibila a universului. Istoria stiintei
despre univers este istoria largirii treptate, uneori extrem de lente, alteori, mai ales in
ultimele decenii, foarte rapida a limitelor universului vizibil si in acelasi timp si istoria
dezvoltarii conceptiilor despre varietatea formelor materiei din univers.
Din aceasta varietate este necesar sa se separe in primul rand acele formatii cosmice
care se observa si se studiaza cu ajutorul mijloacer de observatie moderne si care
incontentabil joaca un mare rol in circuirul etern al materiei.
Studiind cerul nocturn, observatorul terestru vede stelele. Pentru ochiul liber sunt
accesibile circa 2500 de stele in emisfera Nordica a cerului si cam tot atata in cea sudica.
Folosirea mijloacelor optice mareste mult numarul stelelor vizible care intra in sistemul
nostrum stelar. Nenumaratele galaxii exterioare sunt si ele formate in primul rand din
stele. Putem deci conchide, pe deplin justificat, ca stelele constituie formatii cosmice
dintre cele mai raspandite. Caracteristica prin cate stelele se deosebesc de alte obiecte
este ca ele emit energie pe care o produc in interiorul lor.
 Observatiile astronomice au aratat insa de multa vreme ca stelele, cu toata raspandirea
lor incontestabila, nu constituie unicul model de formatif cosmica, Spatiul interstellar
(precum si spatial dintre sistemele stelare care par isolate intre ele) nu este vid. El este
umplut cu un gaz interstelar , fie extrem de rarefiat , umpland spatii enorme care separa
stelele si sistemele solare, fie ceva mai dens, formand nori intinsi in interiorul sistemelor
stelare. In spatiile interstelare existra si nori formati din particule foarte mici de materie
solida (pulberi cosmice). Aceasta pulbere cosmica formeaza mediul care produce
absorbtia luminii stelare indepartate, descoperita pentru prima data de V. I. Struve.
Stelele, gazul interstelar si pulberea cosmica sunt cele trei forme mai raspandite ale
formatiilor cosmice, cu alte cuvinte, ale obiectelor ceresti observabile in univers. Mai
exista si o a patra forma-cea planetara. Astazi este insa greu de stiut in ce masura aceasta
forma este raspandita in univers. Un mare sistem de planete solide si reci, corpuri lipsite
de lumina prosprie, incosnjoara Soarele; exista planete si, posibil sisteme planetare
intregi in jurul altor stele, poate la cele mai multe.
Dovada existentei gazului interstelar si a norilor de praf constituie un success al stiintei
contemporane. Stelel si planetele se cunosc din cea mai adanca antichitate, iar stiinta
moderna largeste si adanceste mereu cunstintele despre ele. Se stia astfel de mult ca
stelele, dintre care face parte si Soarele, radiaza energia proprie, in timp ce planetele sunt
corpuri reci si intunecate. Pe baza datelor stiintei contemporante a devenit posibil sa se
defineasca si mai precis deosebirea dintre stele si planete.
“Cine suntem? Descoperim că trăim pe o planetă insignifiantă a unei stele banale,
pierdută într-o galaxie ascunsă într-un colţ uitat al unui univers în care există mai multe
galaxii decât oameni..”