Florin CĂŞUNEANU – Drept penal european

CAPITOLUL 4
NORME DE INCRIMINARE A ORGANIZAŢIEI CRIMINALE

4.1. Necesitatea incriminării unice a faptelor

referitoare la organizaţia criminală
În prima jumătate a anilor `90, Consiliul Uniunii
Europene (Justiţie şi Afaceri Interne) a constatat necesitatea
adoptării la nivelul uniunii a unor norme comune de combatere
a fenomenului criminalităţii organizate transnaţionale. Această
tendinţă a fost în acord cu tendinţele de la nivel mondial,
avându-se în vedere că la data de 5 noiembrie 2000 a fost
adoptată Convenţia naţiunilor unite împotriva criminalităţii
1
transnaţionale organizate .
Astfel, în timpul reuniunii de la Kolding (Danemarca)
din 6 şi 7 mai 1993, miniştrii de Justiţie şi Interne din statele
membre ale Uniunii Europene au recomandat consolidarea şi
cooperarea în cadrul Uniunii Europene, mai eficiente în lupta
împotriva crimei organizate internaţionale. Asemenea
recomandări au fost făcute şi în raportul grupului ad-hoc
„Criminalitate organizată internaţională”, aprobat de
Consiliul din 29 şi 30 noiembrie 1993, dar şi în concluziile
Consiliului din 30 noiembrie şi 1 decembrie 1994. De

1
Ratificată prin legea nr. 565/2002, publicată în Monitorul Oficial nr.
813/8.11.2002;

-1-
asemenea, Consiliul European de la Madrid din 15 şi 16
decembrie 1995 a invitat statele membre ale Uniunii Europene,
dar şi instituţiile comunitare să adopte măsuri operaţionale
necesare pentru a lupta împotriva ameninţării reprezentate de
crima organizată.
În aceste condiţii, conştientizându-se amploarea
fenomenului crimei organizate transnaţionale, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat două acte prin care s-a urmărit în principal
adoptarea de către statele membre a unor prevederi prin care
să se stopeze fenomenul criminalităţii organizate prin
încurajarea colaborării cu organele judiciare a persoanelor
direct implicate în procesul infracţional: martori sau chiar
membri ai grupului infracţional. În Rezoluţia Consiliului din 23
noiembrie 1995 privind protecţia martorilor, în cadrul luptei
împotriva crimei organizate internaţionale s-a arătat că
„lupta împotriva crimei organizate internaţionale impune ca în
statele membre securitatea martorilor să fie asigurată în mod
eficient şi practic, în conformitate cu Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”. Pentru aceste
motive, Consiliul a recomandat statelor membre să „asigure o
protecţie adecvată a martorilor”. În rezoluţie se precizează
noţiunea de martor (orice persoană, indiferent de statutul
juridic, care deţine date sau informaţii considerate de către
autoritatea competentă, importante într-un proces penal şi
susceptibile de a pune în pericol persoana respectivă în cazul
în care este dezvăluită), dar şi în ce ar trebui să constea
măsurile de protecţie :
- martorii trebuie să fie protejaţi împotriva
tuturor formelor de ameninţare, presiune sau de
intimidare, directe sau indirecte;
- statele membre trebuie să asigure în mod
corect şi eficient protecţia martorilor, înainte, în timpul şi
după proces, dacă se consideră necesar de către
autorităţile competente ;
- protecţie ar trebui să se extindă la părinţi,
copii sau alte rude ale martorului, dacă este necesar,
pentru a evita orice formă de presiune indirectă ;
- în caz de extremă gravitate a ameninţării,
schimbarea identităţii poate fi autorizată pentru martor
şi, dacă este cazul, pentru membrii din anturajul său;
- una dintre formele de protecţie poate fi
posibilitatea de a depune mărturie într-un alt loc decât
locul în care se desfăşoară judecata prin utilizarea, dacă
este cazul, a unor mijloace audiovizuale, sub rezerva
respectării principiului contradictorialităţii, astfel cum a
fost interpretat jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
 La un an de la adoptarea acestei rezoluţii, Consiliul
a adoptat Rezoluţia din 20 decembrie 1996 referitoare la
cooperarea cu justiţia, în contextul luptei împotriva crimei
2
organizate . Nici acest act nu impunea statelor o obligaţie
certă, această rezoluţie constituind o recomandare referitoare
la cadrul general de urmat în elaborarea legislaţiilor naţionale
privind colaborarea persoanelor cu organele judiciare în scopul
descoperirii, cercetării şi reprimării acţiunilor de crimă
organizată. În principal, prin rezoluţie, Consiliul a „invitat”
statele membre să adopte măsuri legislative pentru a încuraja
persoanele care „participă sau au participat la o conspiraţie sau
la orice altă organizaţie criminală, de orice fel, ori la săvârşirea
unor infracţiuni de crimă organizată, să coopereze cu sistemul
judiciar”, arătând şi posibilitatea de recompensare, dar mai
ales de asigurare a protecţiei pentru aceste persoane care
„care au evadat dintr-o organizaţie criminală şi fac tot posibilul
pentru a preveni continuarea activităţii criminale, sau pentru a
ajuta autorităţile de poliţie sau alte autorităţi judiciare, să
colecteze probe cruciale pentru reconstrucţia faptelor, precum
şi pentru identificarea autorilor sau arestarea lor”.

2
Publicată în JO nr. C 010 din 11.01.1997, p. 0001 – 0002;
 În ambele acte comunitare citate mai sus, s-a
subliniat necesitatea facilitării asistenţei judiciare reciproce în
lupta împotriva crimei organizate internaţionale.
Dar aceste „invitaţii” nu au constituit, prin ele însele,
măsuri eficiente de luptă împotriva criminalităţii organizate
transfrontaliere. Fenomenul infracţional organizat transfrontalier
a explodat în a doua jumătate a anilor `90. Criminalitatea s-a
organizat din ce în ce mai mult, dincolo de frontierele naţionale,
tendinţa fiind favorizată de libera circulaţie a mărfurilor, a
capitalurilor, a serviciilor şi a oamenilor, dar şi de inovaţiile
tehnologice, cum ar fi internetul şi e-banking-urile, instrumente
care s-au dovedit a fi extrem de utile pentru infractori în
activităţile constând în comitera de infracţiuni sau în transferul
profiturilor rezultate din activităţile aparent legale.
În acest context, Consiliul European de la Dublin,
pe 13 şi 14 decembrie 1996 a subliniat importanţa luptei
împotriva crimei organizate şi a insistat asupra necesităţii unei
abordări coerente şi coordonate de către Uniunea Europeană
în acest domeniu. La Dublin s-a decis crearea unui grup de
lucru la nivel înalt pentru a stabili un program de acţiune cu
recomandări concrete, inclusiv a unui calendar realist pentru
aceste acţiuni.
Un asemenea program de acţiune privind
criminalitatea organizată a fost adoptat de către Consiliul
 3
European de la Amsterdam, la data de 28 aprilie 1997 . În
capitolul I al Programului se precizează necesitatea dezvoltării
luptei împotriva criminalităţii organizate, luptă care a fost
întrecută de fenomenul infracţional organizat transnaţional:
„mijloacele de prevenire şi represiune a acţiunilor criminale se
dezvoltă într-un ritm lent şi sunt, aproape întotdeauna, cu un
pas în urmă. Dacă Europa vrea să devină un spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie, aceasta trebuie să se organizeze
mai bine şi să răspundă cu strategii şi tactici la provocarea cu
care se confruntă. Acest lucru necesită un angajament politic la
cel mai înalt nivel.”
Programul adoptat de către Consiliu a avut la bază
recomandările grupului de lucru la nivel înalt constituit în 1996:
- angajamentul ferm al statelor membre şi al
Comisiei, împreună cu un efort coordonat de la primul
până la al treilea pilon al Uniunii Europene, în vederea
dezvoltării legislaţiei, a cooperării între departamentele
de poliţie, serviciile vamale şi sistemele judiciare,
inclusiv un schimb total de informaţii relevante;
- „cunoaşterea duşmanului” – dezvoltarea în
comun a unor capacităţi de analiză a fenomenului în
vederea elaborării unor definiţii standard şi a unor

3
Publicat în JO nr. C 251 din 15/08/1997 p. 1 - 16

-1-
metodologii comune pentru descoperirea faptelor şi
pentru realizarea represiunii;
- adoptarea, ratificarea şi punerea în
aplicare efectivă a tuturor instrumentelor deja aplicabile,
direct sau indirect, în lupta împotriva crimei organizate;
- adoptarea unor modalităţi de monitorizare
a punerii în aplicare de către statele membre a tuturor
instrumentelor adoptate de către Uniunea Europeană în
domeniul combaterii crimei organizate;
- stabilirea unor puncte de contact naţionale
pentru a completa reţeaua centralizată în scopul de a
facilita schimbul de informaţii între statele membre;
- optimizarea rolului pe care Europol l-ar
putea juca în fiecare etapă a luptei împotriva crimei
organizate;
- respectarea într-un mod absolut de către
Uniunea Europeană şi statele sale membre a punerii în
aplicare a diferitelor instrumente internaţionale împotriva
spălării de bani şi a legislaţiei comunitare pentru a se
asigura nivelul maxim de cooperare reciprocă şi
schimbul de informaţii între instituţiile financiare şi
fiscale, pe de o parte, şi poliţie şi autorităţile judiciare, pe
de altă parte.
 Luându-se în considerare propunerile enunţate,
Consiliul a stabilit un număr de 15 politici care, în esenţă vizau
colaborarea dintre statele membre, precum şi dintre acestea şi
4
instituţiile comunitare . În esenţă, politicile stabilite de Consiliu
se rezumă la:
- adoptarea unei acţiuni comune, prin care
să fie stabilite conţinuturile de bază a infracţiunii de
participare a unei persoană prezente pe teritoriul unui stat
membru la activitatea unei organizaţii criminale , dispoziţii
incriminatorii ce trebuie să fie luate în considerare de
către fiecare stat membru în adoptarea legislaţiei interne;
în acest sens, Consiliul Uniunii Europene trebuia să
analizeze în ce măsură se poate contribui la optimizarea
combaterii criminalităţii organizate prin armonizarea
legislaţiei din statele membre;
- adoptarea rapidă a convenţiilor care sunt
considerate esenţiale pentru cooperarea privind
5
combaterea criminalităţii organizate ;

4
Partea a doua, pct. 6: „Consiliul European subliniază importanţa pentru
fiecare stat membru, ca agenţii de aplicare a legii să îşi coordoneze
acţiunile la nivel naţional în lupta împotriva crimei organizate, schimbul de
informaţii şi să acţioneze într-o manieră concertată”;
5
Aceste convenţii sunt prevăzute în acelaşi act – Program – la
recomandările 13 şi 14 din partea III;
 - crearea unui mecanism de evaluare a
modului de punere în aplicare în fiecare stat membru a
instrumentelor de cooperare internaţională în materie
penală;
- acordarea unor competenţe sporite pentru
EUROPOL:
 să faciliteze şi să sprijine pregătirea, coordonarea
şi punerea în aplicare a anchetei specifice efectuate de către
autorităţile competente din statele membre, inclusiv în cazul
acţiunilor operaţionale a echipelor comune formate din
reprezentanţi ai Europol;
 să solicite autorităţilor competente din statele
membre să efectueze anchete în cazuri specifice;
 să intermedieze schimbul de informaţii între
agenţiile de aplicare a legii pentru rapoartele privind tranzacţiile
financiare suspecte.
- elaborarea de către Consiliul Uniunii
Europene şi de către Comisie a unor propuneri pentru a
consolida legislaţia în domeniul confiscării produselor
6
crimei şi de spălare a acestor produse ;
6
Introducerea unor proceduri specifice pentru descoperirea, urmărirea şi
confiscarea produselor infracţiunii, asigurarea evitării plăţilor în numerar sau
schimbului de numerar în alte monede, în scopul ascunderii produselor
infracţiunii, extinderea domeniului de aplicare a dispoziţiilor referitoare la
 Raportându-se la aceste politici s-au a stabilit un set
de 30 de acţiuni grupate pe şase capitole:
1. abordarea fenomenului de crimă organizată;
2. prevenirea crimei organizate;
3. instrumente juridice, domeniul şi punerea în
aplicare;
4. cooperarea practică între autorităţile poliţieneşti,
judiciare şi vamale, în contextul luptei împotriva
crimei organizate;
5. dezvoltarea reţelei EUROPOL, extinderea
mandatului şi a funcţiilor acestuia;
6. criminalitatea organizată şi banii.
Parlamentul European a răspuns iniţiativei
7
Consiliului, prin rezoluţia din data de 20 noiembrie 1997 prin
care a făcut apel la o mai bună prevenire a fenomenului
criminalităţii organizate.
La puţin timp, la data de 21 decembrie 1998,
Consiliul Uniunii Europene a adoptat o rezoluţie în materie de
prevenire a criminalităţii organizate pentru stabilirea unei
strategii cuprinzătoare pentru a lupta împotriva acestei

spălarea produselor toate infracţiunile grave, abordarea problemei spălării

de bani prin Internet;
7
JO C 371 din 8.12.1997, p. 183
 8
forme de criminalitate . Rezoluţia cuprinde 33 de puncte în
care se stabilesc priorităţi de acţiune sau orientări generale
necesare a fi urmate de instituţiile comunitare şi de către
statele membre ale Uniunii Europene.
Consiliul a considerat „că lupta împotriva crimei
organizate la nivel internaţional necesită nu numai un mod
eficient şi susţinut de represiune, dar şi o gamă largă de măsuri
de prevenire, elaborate cu respectarea drepturilor
fundamentale ale omului”. Preluând îndemnul Parlamentului,
Consiliul a îndemnat să se pună accentul pe prevenirea
criminalităţii organizate.
În general, această rezoluţie a Consiliului a
reprezentat doar o declaraţie a Consiliului în ceea ce priveşte
importanţa combaterii criminalităţii organizate la nivelul Uniunii
Europene. Prevederile din cele 33 de puncte ale rezoluţiei
reflectă pe de o parte disponibilitatea organelor comunitare de
a coordona combaterea crimei organizate. Pe de altă parte,
rezoluţia reprezintă un îndemn suplimentar, adresat de către
Consiliu, atât statelor, cât şi celorlalte organe comunitare, de a
proceda la o mai bună cooperare în domeniul combaterii
criminalităţii organizate. De asemenea, Consiliul recunoaşte

8
Rezoluţia din data de 21 decembrie 1998 – JO nr. C 408 din 29.12.
1998, p. 1 – 4;
existenţa adoptării de către o parte din state a unor programe
naţionale de combatere a crimei organizate.

4.2. Acţiunea comună nr. 98/733/JAI din 21

decembrie 1998
La data de 21 decembrie 1998, Consiliul Uniunii
Europene a adoptat unul din cele mai importante acte privind
combaterea criminalităţii organizate: Acţiunea comună nr.
98/733/JAI din 21 decembrie 1998 adoptată în temeiul
articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană,
privind incriminarea participării la o organizaţie criminală
9
în statele membre ale Uniunii Europene . Această acţiune
comună a fost prevăzută a fi adoptată prin recomandarea nr.
17 din Programul de acţiune referitor la criminalitatea
10
organizată – adoptat la data de 28 aprilie 1997 . Motivele
adoptării acestei acţiuni comune au fost:
 gravitatea şi dezvoltarea anumitor forme
de criminalitate organizată, ceea ce necesită o

9
JO nr. L 351 din 29.12.1998, p. 1 – 3;
10
„Consiliul este invitat să adopte o acţiune comună care să incrimineze,
în conformitate cu legile din fiecare stat membru,fapta unei persoane
prezentă pe teritoriul său, de a participa la o organizaţie criminală indiferent
de locul în care organizaţia îşi are baza sau îşi desfăşoară activităţile
infracţionale”;
 consolidare a cooperării între statele membre ale Uniunii
Europene, în special cu privire la următoarele infracţiuni:
traficul de stupefiante, traficul de persoane, terorismul,
traficul cu opere de artă, spălarea banilor, criminalitatea
economică gravă, extorcarea, precum şi alte acte de
violenţă împotriva vieţii, a integrităţii fizice sau a libertăţii
persoanei sau care creează un pericol colectiv pentru
persoane;
 necesitatea unei abordări comune cu
privire la participarea la activităţile organizaţiilor criminale
în scopul de a răspunde diverselor ameninţări cu care se
confruntă statele membre;
 facilitarea cooperării judiciare între statele
membre în domeniul cercetării şi urmăririi penale a
infracţiunilor de crimă organizată.
Acţiunea comună cuprinde norme minimale
referitoare la elementele constitutive ale infracţiunilor şi la
sancţiunile aplicabile în domeniul crimei organizate, în
conformitate cu prevederile art. 31 (fost K3) lit. E din Tratatul
privind Uniunea Europeană. Acţiunea comună cuprinde atât
norme de drept material, cât şi norme de procedură. Pentru
prima dată, se realizează o uniformizare de incriminare a unor
infracţiuni specifice criminalităţii organizate.
 În vederea realizării scopului fundamental al acţiunii
comune (stabilirea normelor minimale referitoare la elementele
constitutive ale infracţiunilor şi la sancţiunile aplicabile în
domeniul crimei organizate), Consiliul a dorit să definească
noţiunea de organizaţie criminală: „o asociere structurată, a
mai mult de două persoane, stabilită în timp, care acţionează
concertat în vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o
pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de
siguranţă privative de libertate de maximum patru ani, sau de o
pedeapsă mai severă, indiferent dacă aceste infracţiuni
reprezintă un scop în sine sau un mijloc de obţinere a unor
avantaje materiale şi, după caz, de influenţare ilegală a
funcţionării autorităţilor publice”.
Definiţia dată de Consiliu are în vedere trei
coordonate:
 coordonata cantitativă: asociere
structurată, de mai mult de două persoane; nu orice asociere
poate constitui o organizaţie criminală. Din punctul de vedere
cantitativ, pentru ca o asociere să constituie o organizaţie
criminală trebuie îndeplinite două condiţii cumulative: asocierea
 11
să fie structurată şi asocierea să cuprindă mai mult de
două persoane;
 coordonata temporală: asociaţie stabilită
în timp; simpla asociere sporadică, fără consistenţă în timp nu
are caracterul unei organizaţii criminale;
 coordonata teleologică: asociere
constituită în scopul comiterii de infracţiuni pasibile de o
pedeapsă privativă de libertate sau de aplicarea unei măsuri de
siguranţă privative de libertate de maximum patru ani; în fine,
asocierea trebuie să aibă ca scop comiterea de infracţiuni de o
anumită gravitate. Consiliul Uniunii Europene a optat pentru
stabilirea gravităţii pentru criteriul maximului pedepsei stabilite
de legiuitorul naţional: pedeapsă privativă de libertate sau
măsuri de siguranţă de 4 ani sau mai mare ori o pedeapsă mai
severă. În cadrul acestora, sunt incluse şi infracţiunile
prevăzute în art. 2 din Convenţia EUROPOL şi în anexa la
această convenţie. Raportându-se la Convenţia EUROPOL,
Consiliul a avut în vedere infracţiuni specifice a fi comise în
forma crimei organizate: terorismul, traficul ilegal de droguri,
traficul internaţional cu substanţe nucleare şi radioactive,
11
Structurat înseamnă ceva ce are un mod de organizare internă, un
mod de asociere a componenţilor unui întreg organizat – DEX – Dicţionarul
Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p.
1030;
contrabanda cu imigranţi, traficul ilegal cu fiinţe umane, spălare
de bani, precum şi furtul şi traficul ilegal de autovehicule, etc.
Anexa la convenţie stabileşte pe larg infracţiunile de
competenţa EUROPOL (şi pe cale de consecinţă, avute în
vedere la definirea noţiunii de organizaţie criminală):
- Infracţiuni împotriva vieţii, integrităţii
corporale sau libertăţii personale: omuciderea,
vătămarea gravă a integrităţii corporale, comerţul ilicit cu
organe şi ţesuturi umane, răpirea, privarea ilegală de
libertate şi luarea de ostatici, rasismul şi xenofobia;
- Infracţiuni împotriva patrimoniului sau a
bunurilor de proprietate publică, inclusiv frauda: jaful
organizat, traficul ilegal cu bunuri de patrimoniu, inclusiv
antichităţi şi opere de artă, înşelăciunea şi frauda,
activităţi mafiote (“racketeering”) şi extorcarea, falsificarea
şi piratarea produselor, falsul şi uzul de fals legat de
documente administrative, falsificarea banilor şi a altor
mijloace de plată, criminalitatea informatică, corupţia;
- Comerţul ilicit şi acţiuni dăunătoare
pentru mediu: traficul ilegal cu arme, muniţii şi materiale
explozibile, traficul ilegal cu specii rare de animale, traficul
ilegal cu specii şi varietăţi rare de plante, infracţiunile
împotriva mediului, traficul ilegal cu substanţe hormonale
şi alţi factori de creştere.
 - Infracţiuni referitoare la regimul
substanţelor nucleare şi radioactive enumerate la art. 7
alin. (1) din Convenţia privind protecţia fizică a
materialului nuclear, semnată la Viena şi New York la 3
martie 1980, şi referitoare la materialele nucleare şi/sau
radioactive definite în art. 197 al Tratatului Euratom şi în
Directiva Consiliului 80/836/Euratom din 15 iulie 1980;
- Contrabanda cu imigranţi;
- Traficul cu fiinţe umane;
- Infracţiuni având ca obiect vehicule cu
motor: furtul sau însuşirea ilegală a oricăror autovehicule,
camioane, semiremorci, încărcătura camioanelor şi
semiremorcilor, autobuze, motociclete, rulote şi vehicule
agricole, vehiculele de şantier, precum şi piesele de
schimb ale acestor vehicule, ca şi primirea sau tăinuirea
acestor obiecte;
- Spălarea de bani: infracţiunile enumerate
la art. 6 alin. (1)–(3) din Convenţia Consiliului Europei
privind spălarea, căutarea, capturarea şi confiscarea
sumelor câştigate din activităţi ilicite, semnată la
Strasbourg la 8 noiembrie 1990.
Prin acţiunea comună, statele membre s-au obligat
să procedeze la incriminarea, conform normelor de drept
penal intern, a cel puţin uneia dintre următoarele fapte:
 a. Participarea la activităţile unei
organizaţii criminale: fapta intenţionată a unei persoane care,
„cunoscând, fie scopul activităţii criminale generale a
organizaţiei, fie intenţia organizaţiei de a comite
infracţiunile respective, participă activ la:
- activităţile criminale ale organizaţiei, chiar
în cazul în care persoana respectivă nu participă la comiterea
propriu-zisă a infracţiunilor în cauză şi chiar atunci când
executarea infracţiunilor în cauză nu se realizează efectiv;
- alte activităţi ale organizaţiei, având, de
asemenea, cunoştinţă de faptul că participarea sa va contribui
la realizarea activităţilor criminale ale organizaţiei”;
b. Constituirea unei organizaţii criminale:
fapta intenţionată a unei persoane, „constând în încheierea
unui acord cu una sau mai multe persoane cu privire la
exercitarea unei activităţi care, în cazul în care ar fi pusă în
aplicare, ar echivala cu comiterea infracţiunilor menţionate la
articolul 1, chiar atunci când persoana respectivă nu participă
la executarea propriu-zisă a respectivei activităţi”.
Pentru aceste fapte, statele membre urmau să
stabilească sancţiuni penale efective, proporţionale şi
disuasive. Sancţiunile nu trebuiau să vizeze doar persoanele
fizice, ci şi persoanele juridice; acestea urmau a fi trase la
răspundere din punct de vedere penal sau, în cazul în care
sistemul de drept naţional nu permitea aceasta, răspunderea
trebuia să fie angajată sub altă formă. De asemenea, se
impunea ca sancţiunile stabilite să fie efective, proporţionale şi
disuasive, fiind obligatorie posibilitatea impunerii de sancţiuni
patrimoniale şi economice.
Normele de procedură se referă, în special la
cooperarea dintre state în scopul realizării urmăririi penale.
Astfel, s-a stipulat obligativitatea realizării urmăririi penale
pentru faptele incriminate, indiferent de locul de pe teritoriul
statelor membre unde organizaţia îşi are sediul sau îşi exercită
activităţile criminale şi indiferent de locul unde se desfăşoară
activitatea infracţională. Statele s-au obligat să-şi coordoneze
acţiunile, în vederea efectuării unei urmăriri penale eficiente,
ţinând cont în special de localizarea diferitelor elemente ale
organizaţiei pe teritoriul statelor membre respective.
*****
Dar, la nivelul Uniunii Europene criminalitatea
organizată a fost în creştere, deoarece aceasta este dinamică
chiar prin natura sa. Mai mult, la sfârşitul secolului XX, a
crescut aspectul transfrontalier (sau transnaţional) al
criminalităţii organizate. Ameninţarea la nivel naţional şi
internaţional a crimei organizate necesita o acţiune concertată
a statelor membre ale Uniunii Europene, cu implicarea Uniunii
Europene în sine, în conformitate cu primul, al doilea şi al
treilea pilon. Aceasta fiind situaţia, s-a simţit nevoia stabilirii
unei strategii la nivel european cu privire la combaterea
criminalităţii organizate. O asemenea strategie a fost adoptată
de Consiliul „Justiţie si afaceri interne” din 27 martie 2000 sub
titlul: „Prevenirea şi controlul criminalităţii organizate –
12
strategia Uniunii Europene pentru noul mileniu” .
Strategia s-a bazat pe programul de acţiune adoptat
de către Consiliul European de la Amsterdam, în 1997, planul
de acţiune al Consiliului şi al Comisiei privind modalităţile
optime de punere în aplicare a dispoziţiilor din Tratatul de la
Amsterdam privind instituirea unui spaţiu de libertate, securitate
şi justiţie, adoptat de către Consiliul European de la Viena din
13
1998 şi concluziile Consiliului European de la Tampere, care
a avut loc 15 şi 16 octombrie 1999.
Strategia cuprindea mai multe direcţii de orientare,
pentru fiecare din acestea fiind stabilite recomandări detaliate.
Astfel, o primă direcţie („orientare politică”) s-a referit
la dezvoltarea culegerii şi analizei datelor referitoare la
criminalitatea organizată. Cu privire la aceste aspecte, Consiliul
a recomandat statelor membre, Europol şi Comisiei, integrarea

12
Actul a fost adoptat sub nr. 2000 / C 124/01 şi a fost publicat în JO nr.
C 124, 03.05.2000;
13
Publicat în JO C 19, 23.1.1999, p. 1;
în rapoartele anuale a unui dispozitiv de evaluare, a unui
calendar de punere în practică a recomandărilor din prezenta
strategie.
A doua orientare s-a referit la evitarea penetrării
criminalităţii organizate în sectorul public, dar şi în sectorul
privat. Cu privire la acest aspect, au fost făcute următoarele
recomandări:
- asigurarea în cadrul legislativ intern al
statelor a interzicerii participării la procedurile de achiziţie
prin licitaţii publice a persoanelor care au fost
condamnate anterior pentru comiterea unor fapte de
crimă organizată; pentru realizarea acesteia, urma să se
stabilească la nivelul UE, un mecanism eficient care să
permită identificarea rapidă a persoanelor care au comis
crime asociate cu crima organizată.
- colectarea de informaţii de către statele
membre UE despre persoanele juridice înregistrate pe
teritoriul fiecăruia, referitoare la persoanele fizice care
procedează la direcţionarea persoanelor juridice către
acţiuni de crimă organizată;
- dezvoltarea unor instrumente juridice
privind lupta împotriva crimei organizate legate de
evaziunea fiscală;
 - consultarea de către statele membre a
Comisiei în scopul examinării cazurilor de fraudă
împotriva intereselor financiare ale Comunităţii precum şi
în scopul aprofundării cunoaşterii şi înţelegerii
complexităţii acestor fenomene.
A treia direcţie de acţiune a constituit-o consolidarea
prevenirii criminalităţii organizate şi a parteneriatelor dintre
sistemul de justiţie penală şi societatea civilă, recomandându-
se Comisiei să elaboreze, în cooperare cu Consiliului, o
propunere în vederea stabilirii unui instrument necesar tuturor
comitetelor şi organismelor de la nivel naţional şi comunitar,
care să evalueze, în momentul propunerii reformei juridice,
impactul acestor reforme asupra criminalităţii în materie de
fraudă şi alte infracţiuni.
O a patra direcţie a fost stabilită cu privire la
revizuirea şi îmbunătăţirea legislaţiei, precum şi a cadrului de
supraveghere la nivel naţional şi comunitar, a criminalităţii. Cu
privire la aceasta s-a recomandat Consiliului Uniunii Europene
să adopte instrumente pentru armonizarea legislaţiilor statelor
membre, urmând să stabilească standarde minime pentru
elementele infracţiunilor şi sancţiunilor în ceea ce priveşte
crima organizată, a terorismul şi traficul de droguri. Tot
Consiliul Uniunii Europene trebuia să continue şi să
consolideze procesul de evaluare reciprocă în cadrul acţiunii
comune adoptate de Consiliu la 5 decembrie 1997. O altă
recomandare se adresa Comisiei care, până la data de 31
decembrie 2001 urma să pregătească o propunere referitoare
la instituţia răspunderii penale, civile sau administrative a
persoanelor juridice care sunt implicate în acte de crimă
organizată.
O altă direcţie a fost consolidarea anchetelor în
domeniul criminalităţii organizate. Motivat de faptul că
eficacitatea mijloacelor de anchetă ar fi trebuit să fie
îmbunătăţite cu respectarea drepturilor omului, Consiliul
„Justiţie şi Afaceri Interne” a recomandat Comisiei, Europol-ului
şi Reţelei Judiciare Europene să asigure coordonarea
anchetelor referitoare la reţelele de imigrare clandestină. De
asemenea, şi serviciilor de represiune li s-a recomandat să
dezvolte, la nivel internaţional, standardele comune de anchetă
şi să faciliteze schimbul de experienţă şi de echipamente
tehnice.
A şasea direcţie a avut ca obiect consolidarea
Europolului. În acest sens, statelor membre li s-a recomandat
să asigure accesul Europol-ului la informaţiile secrete deţinute
de serviciile de specialitate naţionale; Consiliului i s-a
recomandat dezvoltarea şi punerea în aplicare a unor tehnici
operaţionale prin care Europol să poată coordona autorităţile
competente din statele membre în cazul investigaţiilor
internaţionale care au ca obiect organizaţiile criminale ce
operează în mai mult de un stat membru.
Consiliul Justiţie şi Afaceri Interne a stabilit ca un alt
domeniu de acţiune să fie urmărirea, îngheţarea, sechestrarea
şi confiscarea produselor infracţiunii. Ca măsuri efective ce
urmau a fi luate, s-a recomandat Consiliului Uniunii Europene
să elaboreze un model de acord de negociere cu offshore şi
onshore, precum şi cu „paradisele fiscale”, dar şi să procedeze
la discutarea cu organizaţiile bancare în vederea stopării
spălării de bani prin internet. Într-un alt sens, Consiliul urma să
adopte un instrument prin care să invite statele membre să îşi
revizuiască legislaţia în domeniul prevenirii, depistării,
îngheţării, sechestrării şi confiscării bunurilor provenite din
comiterea de infracţiuni. În paralel, statelor membre li s-a
recomandat să procedeze la înfiinţarea unor unităţi dedicate
procesului de depistare, sechestrare şi confiscare a bunurilor
rezultate din infracţiuni. Se mai preconiza ca, până la data de
31 decembrie 2001, Comisia să întocmească un studiu referitor
la posibilităţile de a interzice plăţile şi operaţiunile de schimb
valutar în numerar, utilizate în mod excesiv de persoanele
fizice şi juridice.
Tot în cadrul aceleiaşi direcţii, Consiliul primea
recomandare de a adopta un număr de trei instrumente :
 - primul urma să prevadă posibilitatea de a
introduce, din punct de vedere al legii penale, civile sau
fiscale scutirea de la sarcina probei în ceea ce priveşte
sursa de active deţinute de o persoană condamnată
pentru o infracţiune legată de crima organizată,
- al doilea urma să aibă în vedere
confiscarea, indiferent de prezenţa infracţiunii, pentru a
acoperi cazurile în care făptuitorul a murit sau au
dispărut ;
- al treilea trebuia să stabilească împărţirea,
între statele membre, a averilor confiscate
A opta orientare stabilită de Consiliul „Justiţie şi
Afaceri interne” a fost consolidarea cooperării între organele de
drept şi autorităţile judiciare la nivel naţional şi UE. În vederea
realizării acestei consolidări, au fost stabilite un număr de nouă
recomandări adresate în special Consiliului Uniunii Europene,
dar şi statelor membre sau Comisiei Europene :
- adoptarea unui program de măsuri pentru
punerea în aplicare a principiului recunoaşterii reciproce a
hotărârilor judecătoreşti în materie penală;
- elaborarea şi adoptarea unui instrument
juridic pentru înfiinţarea Eurojust ;
- dezvoltarea Reţelei Judiciare Europene şi
punerea acesteia în aplicare într-un mod mai eficient, prin
dotarea cu instrumente moderne pentru o cooperare
eficientă şi prin dezvoltarea eficientă a standardelor
procedurale care să îmbunătăţească asistenţa judiciară
reciprocă în materie penală,;
- elaborarea unui alt instrument cu privire la
statutul şi protecţia martorilor şi a persoanelor care
participă sau au participat la organizaţiilor criminale şi
care sunt dispuse să coopereze cu organele judiciare prin
furnizarea de informaţii utile pentru finalizarea anchetei,
strângerea probelor sau informaţii care pot contribui la
privarea organizaţiilor criminale de resursele financiare
sau de produsele infracţiunilor;
- suplimentarea fondurilor de fonduri pentru
promovarea cooperării în sistemul judiciar ;
- ratificarea de către statele membre a unor
convenţii ale Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor
Unite;
- facilitarea procedurilor de extrădare, prin
punerea efectivă în aplicare a convenţiilor privind
extrădarea;
- adoptarea unui instrument care să
stabilească ca dovezile obţinute, în mod legal, de către
autorităţile unui stat membru să poată fi admise în faţa
instanţelor din alte state membre;
 - acţionarea Consiliului în scopul armonizării
legislaţiilor naţionale cu privire la procedurile de
reglementare a tehnicilor de anchetă penală.
O altă direcţie de acţiune a fost consolidarea
cooperării cu ţările candidate. Consiliul „Justiţie şi afaceri
interne” a arătat că ar trebui să fie consolidată cooperarea cu
ţările candidate în scopul de a le integra treptat în strategia de
prevenire şi combatere a crimei organizate. În vederea
realizării acestui obiectiv, se recomanda întărirea formelor de
cooperare directă şi practică în materie de poliţie şi de justiţie
penală cu ţările candidate la aderare, dar şi participarea ţărilor
candidate la elaborarea şi analizarea rapoartelor anuale cu
privire la situaţia de crimă organizată. De asemenea, s-a avut
în vedere şi posibilitatea de a stabili o cooperare cu ţările
candidate, în ceea ce priveşte modul de utilizare a sistemului
de informaţii Schengen, precum şi dezvoltarea asistenţei
tehnice acordate acestora de către Uniunea Europeană. Mai
mult, se recomanda statelor membre să procedeze la
încheierea de acorduri bilaterale cu statele membre, în ceea ce
priveşte cooperarea în vederea identificării bunurilor furate sau
utilizarea unor tehnici de investigaţie, cum ar fi controlate livrări
şi operaţiuni sub acoperire.
 Pe lângă cooperarea cu ţările candidate la aderare,
Consiliul a stabilit, ca direcţie de acţiune şi cooperarea cu ţările
terţe, precum şi cu alte organizaţii internaţionale.
În final, o ultimă orientare a fost monitorizarea
consolidării punerii în aplicare a măsurilor de prevenire şi
combatere a crimei organizate în cadrul Uniunii Europene. Cu
privire la aceasta, se recomanda ca grupul multidisciplinar
referitor la Criminalitatea organizată să întocmească rapoarte
periodice privind punerea în aplicare a strategiei Uniunii
Europene. De asemenea, Consiliul European urma să
primească, la data de 30 iunie 2005, un raport general cu
privire la punerea în aplicare a Strategiei UE împotriva crimei
organizate. În funcţie de rezultatele obţinute, Consiliul trebuia
să ia măsurile necesare pentru a furniza, în cazul în care
această strategie nu a fost pusă pe deplin în aplicare, alte
orientări cu privire la noi măsuri pentru a opri aceasta.

*****
Problema de securitate a Uniunii Europene şi a
statelor sale membre, a dobândit o altă dimensiune în urma
atacurilor teroriste din Statele Unite (pe 11 septembrie 2001) şi
de la Madrid (11 martie 2004). După cinci ani de la reuniunea
 14
Consiliului European de la Tampere (15-16 octombrie 1999) ,
se impunea adoptarea unui nou program care să permită
Uniunii Europene să răspundă în mod eficient noilor provocări
legate de securitatea şi justiţia în spaţiul european. În acest
sens, Comisia Europeană a comunicat Consiliului şi
Parlamentului European o evaluare cu privire la situaţia
existentă în Uniunea Europeană, referitor la măsurile
întreprinse conform direcţiilor enunţate de Consiliul European
de la Tampere, în special privind spaţiul european de
15
libertate şi securitate . Luând în considerare această
evaluarea a Comisiei, Consiliul European a adoptat un nou
program care este cunoscut sub numele de Programul de la

14
Consiliul European de la Tampere – Finlanda din 15-16 octombrie
1999 şi-a dat acordul cu privire la un anumit număr de orientări si priorităţi
politice care vizează, în special, dreptul de azil, imigrare, accesul la justiţie
si lupta împotriva criminalităţii. Ia decizii cu privire la modalităţile de
elaborare a proiectului Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
La punctual 6 din concluziile Consiliului European de la Tampere se
menţionau următoarele: „Pentru a contracara ameninţările la adresa
libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor, este necesar un efort comun, pentru a
preveni şi lupta împotriva criminalităţii şi a organizaţiilor criminale din
întreaga Uniune”;
15
COM (2004) 401 final din 2 iunie 2004;
 16
Haga . Obiectivul Programului de la Haga a fost îmbunătăţirea
capacităţii Uniunii şi a statelor sale membre în vederea:
- asigurării respectării drepturilor
fundamentale,
- asigurării unui minim de procedură de
protecţie şi de acces la justiţie a cetăţenilor;
- reglementării fluxurilor de imigraţie şi
controlului frontierelor externe,
- asigurării unei reglementări în domeniul
luptei împotriva crimei organizate transnaţionale şi
suprimării ameninţării teroriste;
- exploatării potenţialului Europol şi Eurojust,
pentru recunoaşterea reciprocă a hotărârilor judecătoreşti
şi a certificatelor în materie civilă şi penală, pentru
înlăturarea obstacolelor din calea legislativă şi
judecătorească, soluţionarea litigiilor de drept civil şi de
familie cu probleme transfrontaliere.
Programul de la Haga a stabilit mai multe priorităţi
(„orientări particulare”) grupate pe patru domenii generale,
după cum urmează:

16
Programul de la Haga: consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în
Uniunea Europeană a fost publicat în JO nr.053 din 5 martie 2005, p. 1-15;
 1. Consolidarea libertăţii – cuprinzând
aspecte legate de cetăţenia uniunii, politica în domeniul
azilului, imigraţiei şi frontierelor, sistemul european comun
de azil, migraţia legală şi lupta împotriva imigraţiei ilegale,
integrarea resortisanţilor ţărilor terţe;
2. Consolidarea securităţii: cuprinzând
aspecte legate de îmbunătăţirea schimbului de informaţii,
terorismul, cooperarea poliţienească, managementul, în
cadrul Uniunii Europene, a crizelor transfrontaliere,
cooperarea operaţională, prevenirea criminalităţii,
criminalitatea organizată şi corupţia, strategia europeană
privind drogurile;
3. Consolidarea justiţiei – cuprinzând
aspecte legate de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, creşterea încrederii reciproce între statele
membre, cooperarea judiciară în materie penală,
cooperarea judiciară în materie civilă;
4. Relaţii externe.
În ceea ce priveşte aspectele legate de
criminalitatea organizată, Consiliul European a arătat că
„prevenirea criminalităţii este o parte a eforturilor de a crea un
spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”, apreciind dezvoltarea
unui concept strategic privind lupta împotriva criminalităţii
organizate transnaţionale, la nivelul Uniunii Europene. Dar
Consiliul European a îndemnat Consiliul şi Comisia să continue
această activitate.
În vederea aplicării acestui program, Consiliul
Uniunii Europene, împreună cu Comisia Europeană a adoptat
Planul de acţiune de punere în aplicare a Programului de la
Haga pentru consolidarea libertăţii, securităţii şi justiţiei în
17
Uniunea Europeană . Prin adoptarea acestui document,
Consiliul şi Comisia au intenţionat ca planul să constituie un
cadru de orientare pentru următorii 5 ani. Planul adoptat a
cuprins o serie de măsuri legislative şi non-legislative pe care
Consiliul şi Comisia le puteau considera ca fiind necesare
pentru punerea în aplicare a liniilor directoare stabilite în
Programul de la Haga.
În perioada următoare, s-a demonstrat că prevenirea
şi combaterea criminalităţii organizate şi transfrontaliere pot fi
îndeplinite mai bine la nivelul Uniunii Europene. Acesta a fost
motivul determinant pentru care Consiliul Uniunii Europene a
stabilit la data de 12 februarie 2007, în cadrul programului
general „Securitatea şi protecţia libertăţilor”, a programului
specific „Prevenirea şi combaterea infracţionalităţii”, pentru

17
Publicat în JO nr. C 198 din 12.08.2005 p. 0001 – 0022;
 18
perioada 2007-2013 . Scopul stabilirii programului a fost de a
contribui la consolidarea spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie, urmând a se derula în perioada 1 ianuarie 2007 – 31
decembrie 2013.
Scopul acestui program este atingerea unui înalt
nivel de securitate a cetăţenilor prin intermediul prevenirii şi al
combaterii infracţionalităţii, fie a criminalităţii organizate, fie a
altor forme de infracţiuni, în special terorismul, traficul de
persoane şi infracţiunile ale căror victime sunt copiii, traficul
ilicit de stupefiante şi de armament, corupţia şi frauda.
Consiliul a prevăzut ca programul să se desfăşoare
pe patru tematici:
(a) prevenirea infracţionalităţii şi criminologia;
(b) aplicarea legii;
(c) protecţia şi sprijinirea martorilor;
(d) protecţia victimelor.
Prin program se stabilea posibilitatea acordării de
asistenţă financiară în cazul proiectelor cu dimensiune
europeană iniţiate de Comisie, dar şi în cazul unor proiecte
transnaţionale sau naţionale; acestea din urmă, pentru a putea
18
Decizia Consiliului 2007/125/JAI din 12 februarie 2007 de stabilire
pentru perioada 2007-2013, în cadrul programului general „Securitate şi
protecţia libertăţilor”, a programului specific „Prevenirea şi combaterea
infracţionalităţii” publicată în JO nr. l 58 din 24.2.2007, p. 7 – 12;
beneficia de asistenţă financiară trebuie să aibă ca obiect
pregătirea sau completarea proiectelor transnaţionale, ori
dezvoltarea unor metode sau tehnologii inovatoare care pot fi
transferate unor acţiuni la nivelul Uniunii Europene.
Prin acordarea asistenţei financiare în cazul
proiectelor sus-menţionate se urmăreşte în special:
 stimularea, promovarea şi crearea unor
metode şi instrumente orizontale necesare pentru
prevenirea şi combaterea strategică a infracţionalităţii şi
pentru garantarea securităţii şi a ordinii publice;
 promovarea şi dezvoltarea coordonării, a
cooperării şi a înţelegerii reciproce în relaţia dintre
agenţiile de aplicare a legii, alte autorităţi naţionale şi
organismele aferente ale Uniunii în ceea ce priveşte
priorităţile identificate de către Consiliu;
 promovarea şi dezvoltarea celor mai bune
practici pentru protecţia şi sprijinirea martorilor.
De fapt, programul Consiliului reprezintă cadrul
general prin care Uniunea Europeană a stabilit să finanţeze
proiecte la nivel comunitar sau regional în cadrul Uniunii, prin
care agenţiile de aplicare a legii şi alte organisme publice sau
private îşi pot aduce contribuţia la combaterea criminalităţii
organizate.
 4.3. Decizia-cadru a Consiliului 2008/841/JAI
privind lupta împotriva crimei organizate
Intrată în vigoare la data de 29 decembrie 1998
(data publicării în Jurnalul Oficial), acţiunea comună nr.
98/733/JAI şi-a produs efectele până la data de 11 noiembrie
2008, dată la care a fost abrogată de Decizia-cadru a
Consiliului 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei
19
organizate , pe care, însă, o vom analiza mai jos.
Această decizie îmbunătăţeşte cadrul legislativ
general de urmat de către statele membre. Conţinutul actului
este superior Acţiunii comune nr. 98/733/JAI din 21 decembrie
1998, Consiliul împrumutându-se, de această dată, din
concepţia Convenţiei naţiunilor unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate.
Astfel, definiţia organizaţiei criminale din prezenta
decizie – cadru este întocmai cu noţiunea de grup infracţional
organizat din Convenţie: „asociaţie structurată, stabilită în timp,
de mai mult de două persoane, care acţionează concertat în
vederea comiterii de infracţiuni pasibile de o pedeapsă privativă
de libertate sau de aplicarea unei măsuri de siguranţă
privative

19
Decizia-cadru a Consiliului 2008/841/JAI privind lupta împotriva crimei
organizate a fost adoptată la data de 24 octombrie 2008 şi a fost publicată
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 300 din 11.11.2008, p. 42-45;
de libertate cu o durată maximă de cel puţin patru ani, sau de o
pedeapsă mai severă, pentru a obţine, direct sau indirect, un
beneficiu financiar sau de altă natură materială”. Deosebirea
faţă de noţiunea din Acţiunea comună 98/733/JAI constă în
prevederea scopului constituirii grupului structurat: în decizia
cadru scopul ce trebuie să existe pentru ca grupul structurat să
fie organizaţie criminală este săvârşirea unor infracţiuni de o
anumită gravitate pentru obţinerea, direct sau indirect, a
unui beneficiu financiar sau de altă natură materială; în
cazul Acţiunii comune, scopul este, de asemenea, săvârşirea
unor infracţiuni de o anumită gravitate, nefiind însă absolut
necesar ca acestea să constituie un mijloc de obţinere a
unor avantaje materiale.
Urmând exemplul Convenţiei ONU, decizia-cadru
prezintă şi o definiţie a asociaţiei structurate: „asociaţie care nu
este formată la întâmplare pentru comiterea imediată a unei
infracţiuni şi care nu prezintă în mod necesar roluri definite
formal pentru membrii săi, continuitatea membrilor sau o
structură dezvoltată”.
În ceea ce priveşte incriminarea faptelor de
participare la o organizaţie criminală, tehnica aleasă de
Consiliu cu prilejul adoptării deciziei-cadru, este mai elaborată,
prevăzându-se infracţiunea ca fiind, în primul rând,
„comportamentul oricărei persoane care, în mod intenţionat şi
în cunoştinţă de cauză privind fie scopul şi activitatea generală
a organizaţiei criminale, fie intenţia sa de a comite infracţiunile
respective, ia parte în mod activ la activităţile criminale ale
organizaţiei; deosebirea faţă de Acţiunea comună intervine în
continuarea textului: „inclusiv prin furnizarea de informaţii şi
mijloace materiale, recrutarea de noi membri, precum şi toate
formele de finanţare ale activităţilor acesteia, cunoscând că
această participare va contribui la realizarea activităţilor
20
infracţionale ale organizaţiei” .
A doua formă a infracţiunii este identică cu cea din
Acţiunea comună: „comportamentul oricărei persoane,
constând în încheierea unui acord cu una sau mai multe
persoane cu privire la exercitarea unei activităţi care, în cazul
în care ar fi pusă în aplicare, ar echivala cu comiterea
infracţiunilor menţionate la Articolul 1, chiar dacă persoana
respectivă nu participă la executarea propriu-zisă a respectivei
activităţi”.
De mare importanţă este stabilirea obligaţiei din
partea statelor membre în ceea ce priveşte cuantumul

20
În Acţiunea comună textul avea formularea: „chiar în cazul în care
persoana respectivă nu participă la comiterea propriu-zisă a infracţiunilor în
cauză şi, sub rezerva principiilor generale din dreptul penal al statului
membru respectiv, chiar atunci când executarea infracţiunilor în cauză nu se
realizează efectiv”;
pedepselor: pentru prima formă pedeapsa maximă privativă de
libertate ce trebuie prevăzută de legislaţiile naţionale trebuie să
fie de cel puţin doi ani, până la cinci ani; pentru a doua formă,
se prevedeau două soluţii alternative: fie ca infracţiunea să fie
pasibilă de acelaşi termen maxim de pedeapsă privativă de
libertate ca infracţiunea în vederea căreia este încheiat acordul,
fie se poate stabili un termen minim de pedeapsă de cel puţin
doi, până la cinci ani.
Tot în decizia-cadru se prevede şi posibilitatea ca
legislaţiile naţionale să includă circumstanţe atenuante, în cazul
existenţei acestora, pedepsele menţionate putând fi reduse sau
chiar înlăturate. Cu titlu de exemplu se menţionează
următoarele circumstanţe atenuante:
a. renunţarea la activităţile infracţionale; şi
b. furnizarea autorităţilor administrative sau judiciare
a unor informaţii, pe care acestea nu ar fi fost capabile să le
obţină altfel. Aceste informaţii trebuie să fie de natură:
 a preveni, a pune capăt sau a limita efectele
infracţiunii;
 a identifica şi a-i deferi justiţiei pe ceilalţi
infractori;
 a descoperi noi dovezi;
  a priva organizaţia criminală de resurse ilicite
sau de beneficiile rezultate din activităţile sale infracţionale;
 a împiedica săvârşirea în viitor a unor alte
infracţiuni de crimă organizată.
Mai complexă este şi prevederea referitoare la
răspunderea persoanei juridice. Pentru evitarea unor
neconcordanţe între reglementările naţionale, Consiliul a definit
noţiunea de persoană juridică: „orice entitate care beneficiază
de personalitate juridică în virtutea legislaţiei în vigoare, cu
excepţia statelor sau a organismelor publice aflate în exerciţiul
autorităţii publice, precum şi a organizaţiilor internaţionale
publice”.
Fiecare stat membru are obligaţia, conform art. 5
din decizia-cadru, de a stabili răspunderea persoanei juridice
pentru comiterea, în beneficiul lor, a vreuneia dintre faptele
incriminate. Faptele pot fi comise de către orice persoană, în
mod individual, sau acţionând ca membru al unui organ al
persoanei juridice şi care deţine o poziţie de conducere în
cadrul persoanei juridice; în acest ultim caz, este necesar ca
autorul faptelor să aibă fie puterea de a reprezenta persoana
juridică, fie autoritatea de a lua decizii în numele persoanei
juridice, fie cea de a exercita controlul în cadrul persoanei
juridice.
 Răspunderea persoanei juridice trebuie antrenată şi
în cazul în care comiterea faptelor este urmarea lipsei de
supraveghere sau control din partea unei persoane care are
calitatea de membru al unui organ al persoanei juridice; în
acest caz, faptele trebuie să fie comise, tot în beneficiul
persoanei juridice, dar de către o altă persoană aflată sub
autoritatea celei care a manifestat lipsa de supraveghere sau
control.
Spre deosebire de Acţiunea comună, preluând
modelul Convenţiei ONU, dar procedând la perfecţionarea
prevederilor din aceasta, Consiliul UE a prevăzut şi sancţiunile
care pot fi aplicate persoanei juridice: amenzi penale sau
nepenale. Dar nu s-a înlăturat posibilitatea stabilirii unor
sancţiuni complementare, cum ar fi:
(a) anularea dreptului de a primi avantaje sau ajutor
public;
(b) interdicţia temporară sau permanentă de a
exercita o activitate comercială;
(c) plasarea sub control judiciar;
(d) lichidarea judiciară;
(e) închiderea temporară sau permanentă a
proprietăţilor care au fost folosite pentru comiterea infracţiunii.
Sancţiunile sau măsurile aplicate trebuie să fie
eficiente, proporţionate şi disuasive.
 Regulile procedurale stabilite se referă la
competenţa teritorială de investigare şi soluţionare a faptelor
incriminate, precum şi la absenţa obligaţiei unei declaraţii sau
acuzaţii din partea victimelor (nu este necesară o declaraţie
sau acuzaţie formulată de o persoană, victimă a infracţiunii).
Referitor la competenţa investigării şi judecării
faptelor incriminate de decizia cadru nr. 2008/841/JAI din 24
octombrie 2008, Consiliul a stabilit atât regula locului comiterii
infracţiunii, cât şi regula cetăţeniei autorului acesteia. Astfel, un
stat membru are competenţa în cazul săvârşirii faptei în
întregime sau parţial pe teritoriul propriu, indiferent de locul
unde este bazată organizaţia sau unde îşi desfăşoară
activităţile infracţionale, dar şi atunci când autorul este cetăţean
al său. De asemenea, se mai stabileşte şi regula cetăţeniei
persoanei juridice în folosul căreia au fost comise infracţiunile
prevăzute de prezenta decizie-cadru.
În cazul conflictelor pozitive de competenţă
teritorială, statele membre trebuie să coopereze pentru a
decide care dintre ele va declanşa urmărirea, cu scopul de a
centraliza procedurile într-un singur stat membru, dacă acest
lucru este posibil.
Termenul de implementare a dispoziţiilor deciziei
cadru a fost stabilit pentru data de 11 mai 2010; până la
această dată, statele membre sunt obligate să trimită
Secretariatului General al Consiliului şi Comisiei dispoziţiile
care transpun în legislaţia naţională obligaţiile care le-au fost
impuse de către prezenta decizie-cadru. Se preconizează ca
până la data de 11 noiembrie 2012, în baza unor informaţii şi a
unui raport scris întocmit de Comisie, Consiliul Uniunii
Europene să evalueze modul de implementare de către statele
membre ale deciziei cadru nr. 2008/841/JAI din 245 octombrie
2008.