Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane.

Pe cât de dificil de definit, pe

atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii
de lucru, se poate spune, totuși, că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli
pentru folosirea acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin
acel mediu pentru a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient
posibil pentru acel mediu. Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă
de cunoaștere (cunoașterea artistică).
Istoria artei este o știință auxiliară a istoriei, care studiază evoluția artelor vizuale, adică a acelor
produse ale activității umane destinate scopurilor estetice, deci care exprimă idei, sentimente, emoții.
Un istoric de artă este o persoană care studiază istoria artei.
De-a lungul timpului, se înregistrează mai multe modalități de clasificare a artei, de la
distincția medievală dintre artele liberale și arte vulgare până la demarcația modernă dintre artele
frumoase și artele aplicate. La acestea se pot adăuga diverse alte clasificări, care definesc arta ca o
manifestare a creativității umane.
În rândul artelor clasice se pot enumera: arhitectura, dansul, sculptura, muzica, pictura, literatura (care
include ca genuri literare: poezia, teatrul, arta narativă), filmul, fotografia, banda desenată. La
interferența dintre arte plastice și arte vizuale, au apărut mai nou designul și artele grafice. La acestea se
adaugă noi forme de expresie artistică precum: moda și gastronomia și noi modalități de expresie
ca: video, arta digitală, artele scenice, publicitatea, animația, televiziunea și jocurile video.
Pentru a putea realiza o examinare obiectivă a formelor artistice care aparțin diferitelor epoci, istoria
artei este un domeniu multidisciplinar, realizând o clasificare a culturilor, periodizarea acestora și
stabilirea particularităților creațiilor artistice și a influențelor reciproce.
Studiul istoriei artei este realizat în mod sistematic începând cu perioada Renașterii, când domeniul de
studiu se limita doar la civilizația Europei Occidentale. Cu timpul, aria explorată se extinde și la celelalte
continente, elaborându-se noi concepte, precum cel al sincronizării culturale și al relativismului cultural.
Astăzi, istoria artei deține un domeniu vast, incluzând, aici, și răspândirea și conservarea operelor de
artă din întreaga istorie. Astfel, în secolul al XX-lea se produce o proliferare a instituțiilor,
fundațiilor, muzeelor și galeriilor de artă, atât ca proprietate privată, cât și în spațiul public, dedicate
analizei și catalogării fenomenelor artistice, dar și expunerii către publicul larg. De asemenea, apariția și
dezvoltarea mass-media au jucat un rol crucial în popularizarea și studiul operelor de artă.
Mari expoziții periodice, precum Whitney Biennial sau bienalele de la Veneția, São Paulo sau nu mai
puțin faimoasa Documenta de la Kassel sunt manifestări expoziționale care contribuie decisiv la
cunoașterea și afirmarea a noi stiluri și tendințe în domeniu. Distincții ca Premiul Turner (acordat
de Tate Gallery), Premiul Wolf pentru Artă, Premiul Pritzkerpentru arhitectură, Premiul
Pulitzer pentru fotografie, sau Premiul Oscar pentru cinema, toate acestea nu fac decât să promoveze
cele mai bune opere creatoare la un nivel internațional. Instituții precum UNESCO, care a întocmit acea
listă de locuri din patrimoniul mondial, contribuie la conservarea celor mai valoroase monumente de
artă ale planetei.
Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât
de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru,
se poate spune, totuși, că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea
acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru
a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu.
Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea
artistică).
STILISTICA GENERALĂ este o ştiinţă a stilului în toate domeniile în care apare o organizare stilistică;
tocmai extinderea cercetării stilistice la toate domeniile comunicării este cea mai valoroasă realizare a
stilisticii actuale. Definiţia stilului se complică şi prin trăsături suplimentare imprimate de domeniul de
aplicaţie: limbă, literatură, artele plastice, arhitectură, muzică, dansul, filmul şi chiar ştiinţele exacte
care, contrar prejudecăţii, au o dimensiune stilistică iminentă. In artă, însă stilul este o dimensiune
esenţială a reprezentării. Complexitatea noţiuniii de stil se mai datorează diacroniei şi ierarhiei
extensionale a ipostazelor sale: stil al unei limbi, al unui grup de limbi, al unei eepoci, al unei şcoli
(curent literar), al genurilor, al temelor literare; al unui scriitor sau a unui moment din opera acestuia, al
unei opere sau al unei părţi dintr-o operă: capitol, fragment, paragraf, fraza. Stil individual şi
supraindividual. Stilistica modernă a arătat că stilul este deopotrivă supraindividual, obiect al stilisticii
teoretice şi individual, obiect al unei stilistici genetice a expresiei. Paradigma vorbeşte şi ea despre un
cod al autorului, al genurilor literare, al epocii. Între stilistica în genere, adică între stilistica privită ca
noţiune şi un stil particular, (idiostil), raporturile sunt ca între limbaj şi o limbă dată, ca între schema
limbii şi realizarea ei practică. Conceptul structuralist şi semiotic de sistem permite raportarea
trăsăturilor stilistice la ceea ce este stilul în accepţia cea mai largă a cuvântului: STYLE ANALYSIS 512 „un
sistem închis, situat în primul plan al operei de artă înseşi, care înseamnă tocmai realizarea concretă a
stilului”.
Multi dintre termenii stilistici cu care opereaza istoricul de arta si-au inceput cariera in vocabularul
invectivul critice. Goticul avea candva aceeasi conotatie ca “vandalism”, inducand o sensibilitate Barbara
la frumusete, “baroc” figureaza cu sensul principal de grotesc, bizar si chiar impressionist, fiind creat de
un critic in deriziune.S-au deschis discutii teoretice despre limitele acestor categorii, de exemplu cand se
face referire la intrebarile, daca Giberti ar fi gotic, Rembrandt baroc sau Degas impressionist.Clasificarea
si neajunsurile eiIstoricii de arta academisti sunt preocupati de etichetari si compartimentari, fiind si
iubitori de arta in acelasi timp, unul din reprezentantii cei mai de seama fiind Benedetto Croce.Acesta
considera ca recursul la categoriile stilistice nu pot decat prejudicial ceea ce el a denumit “insularitatea”
fiecarei opera de arta, individuala si unica in felul ei, dar oricat de plauzibil ar fi acest argument el duce
spre o atomizare a lumii noastre, in care nu numai picturile ci si plantele sau ganganiile sunt indivizi,
unici si tuturor li se poate aplica eticheta scolastica “individuum este ineffabile”-un obiect individual nu
poate fi prins in plasa limbajului nostru caci limba trebuie sa opereze cu conceptem cu universalii.Omul
este un animal clasificator si are o incurabila inclinatie sa considere reteaua pe care el o aplica asupra
diversitatii lumii reale ca tinand de domeniul obiectiv al lucrurilor. Istoria idelilor ofera nunumarate
exemple in acest sens. Pentru chinezi toate lucrurile pot fi grupate potrivit opozitiei fundamentale dintre
yang si yin, care constituie totodata principiul feminine si implicit msaculin, implicit principiul active sic
el pasiv.Cand folosim categorii noi atentia noastra se concentreaza asupra anumitor aspect ale fizicului si
comportamentului uman, pe care altfel le-am putea neglija.Originile terminologiei stilisticePentru cel ce
se ocupa de stil experimentele cu diferitele dictonomii sunt importante daca il pregatesc pentru
intelegerea faptului ca gama de etichete stilistice cu care istoricul de arta pare indeobste a opera este
amagitoare intr-un anumit sens. Acea succesiune de stilulri si perioade cunoscuta oricarui incepator
(classic, romanic, gotic, renascentist, manierist, baroc, rococo, neoclassic si romantic) reprezinta doar o
serie de masti pentru doua categorii:classic si neoclassic.Gotic inseamna pentru Vasaro stilul hoardelor
ce distrusesera Imperiul roman.Gotic inseamna la origine inca neclasic, barocco si-a inceput cariera ca o
condamnare smilara a pacatului abaterii de la normal. Rococo, sf sec 18-lea, pentru a desemna o moda
cu totul condamnabila de catre clasicistii stricti si virtuosi a adaugat inca un aspect unei terminologii ce a
ramas in uzJojann Joachim winckwlmann-pasaj normative din vitruviuBunul gust in ornamentica noastra
de azi care de cand vitruviu s a plans amar despre degradarea lu s-a degradat si mai mult in vremile
modern, ar putra fi indata purificat si ar dobandi inteles si adevar printr un studio mai temeinic al
alegoriei.Warburton incerca sa apere stilul gotic, el a propus comapratia u arborii din padure, acesta
insa avea nevoie de un element caruia sa-I opuna nou descoperita splendoare a arhitecturii gotice. El
cauta un invins si l-a gasit nu in arhitectuea clasica ci la arhitecutra saxona, o imitatie a de stil grecesc,
dar nereusita. Aici gasim obarsia categoriei de romanic(Romanesco)Stilurile medieval sunt mai putin
frumoase decat o cerea norma vitruviana, dare le erau mai pioase, mai oneste sau mai puternice, aceste
lucruri contend mai mult decat simpla ordine mecanica.Stilul gotic era superior celui renascentist nu
pentru ca folosea ogiva, ci pentru ca intruchipa o epoca a credintei pe care paganii din vremea Renasterii
n-o putea aprecia.Stilurile cu alte cuvinte erau private ca menifestari ale acelui sfarsit al epocii ce
dobandise statut metafizic in viziunea hegeliana a istoriei.Acest spirit s-a manifestat nu numai in
anumite forme arhitectonice ci si in picture, sculptura si structura insasi a epocii care vadeau aceeasi
conceptie ce modelase literature, politica si filozofia perioadei respective.Aristotel biology, concepea
munca omului de stiinta ca fiind fundamental o munca de categorisire si descriere asa cum e activitatea
zoologukui sau botanistului, el considera ca aceste categorii nu sunt create ci gasite in natura prin
procesul de inductie si intuitive intelectuala.Wolfflin este cel care a dat istoriei artelor instrumental
fatidic al comparatiei sistematice.
Data o teorie a stilului.
Istoria picturii debutează încă din perioada preistorică a istoriei lumii și continuă și în zilele noastre. De-a
lungul timpului, în pictură s-au utilizat mai multe tehnici:
fresca: atinge apogeul în Evul Mediu si Renaștere;
tempera: dezvoltată chiar de vechii egipteni și babilonieni;
 pictura în ulei: apărută în evul mediu, atinge măreția în perioada renascentistă
alte tehnici ca guașă, email, acuarelă, care devin populare în epoca modernă.
De asemenea, în decursul istoriei, s-au succedat diferite curente și mișcări artistice, care au avut
particularități, în funcție de artist și de zona geografică de manifestare.Această revoluție culturală ce se
întinde de-a lungul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, care a debutat în Italia, a stimulat interesul pentru
cultura clasică și a redat încrederea în individ. Realizările antichității au fost apreciate la justa lor valoare,
dar și cea a potențialului uman.Leonardo da Vinci, "Cina cea de Taină", 1495 - 1498, Santa Maria delle
Grazie, MilanoUn exemplu în acest sens îl constituie frescele realizate în cadrul bazilicii Santa Maria del
Carmine (Florența) în jurul lui 1427 de către Masaccio (1401 - 1428), unul din marii inovatori ai acestei
perioade. Aici sunt vizibile fina observație a comportamentului uman și o bună cunoaștere a artei antice.
În lucrarea Alungarea din paradis, a aceluiași autor, Adam și Eva au figuri triste; reprezentarea Evei
amintește de celebra sculptură antică Venus pudica.Renașterea timpurie[modificare | modificare
sursă]Operele unor mari sculptori și arhitecți conduc la elaborarea principiilor perspectivei liniare, care
permite pictorilor ca reprezentărilor bidimensionale să le confere iluzia spațiului tridimensional. Cei mai
mulți pictori ai perioadei timpurii a Renașterii, printre care Paolo Uccello (1397?-1475), Piero della
Francesca (1420?-1492) și Andrea Mantegna (1431-1506) au utilizat acest pricipiu și au introdus și alte
inovații în ceea ce privește tehnica picturii în ulei, tempera sau fresco.Alti artiști venețieni ca Domenico
Veneziano (1405?-1461), Giovanni Bellini (1430?-1516) și Giorgione (1478?-1510) devin celebri prin
strălucirea culorilor în ulei folosite.
Rafael: perfecționează descoperirile Renașterii timpurii în ceea ce privește culoarea și compoziția.
Creează adevărate modele ale reprezentării Fecioarei și Pruncului Sfânt și realizează portrete
admirabile ale contemporanilor.
Michelangelo: își manifestă geniul prin picturile plafonului Capelei Sixtine din Roma (1508 - 1512),
printre care amintim: Geneza, Căderea în păcat și marea frescă de perete Judecata de apoi (1536 -
1541).
Tițian marchează apogeul picturii venețiene prin portretele sale, care dovedesc o cunoaștere
profundă a naturii umane, reprezentări ale lui Hristos și a altor teme mitologice, dar și ale nudului
feminin.
Manierismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Manierism.
Acest stil, caracterizat prin conștiința de sine, dar și artificial, apare în Italia în jurul lui 1520. Accentul
nu cade pe armonia liniei, a culorii sau a compoziției, ci pe complexitate și distorsionare. Chiar și
picturile religioase devin ciudate privitorului, deoarece nu mai respectă vechile canoane. Printre
manieriști putem considera: Pontormo (Jacopo Carucci, 1494 - 1557), Rosso Fiorentino (1494 -
1540), Parmigianino (Girolamo Francesco Maria Mazzola, 1503 - 1540), Tintoretto (Jacopo Comin,
1518 - 1594) si Agnolo Bronzino (1503 - 1572). Dar cel mai cunoscut manierist este El Greco (1541 -
1614). Acesta a studiat în Italia, dar s-a stabilit în Franța. Modalitatea sa emoțională de abordare se
aplică și asupra peisajelor, care uneori ating valențe apocaliptice. Un exemplu îl constituie Vedere
din Toledo (1600? - 1610, Metropolitan Museum of Art, New York).
Barocul[modificare | modificare sursă]
Arta secolului al XVII-lea, arta barocă, este caracterizată prin dinamism, spre deosebire de cea
renascentistă care este relativ statuară. Caracteristice stilului baroc sunt liniile diagonale de
compoziție, care conferă senzația de mișcare, și utilizarea clarobscurului. Ambele trăsături au creat
un stil grandios, dramatic, apropiat spiritului vital al Contrareformei. Mulți dintre pictorii începutului
 secolului al XVII-lea părăsesc artificialitatea manierismului în încercarea de a se apropia tot mai mult
de lumea naturală.Arta rococo, care a debutat în Franța și Germania începutului de secol XVIII, a fost
în multe privințe o continuare a barocului, mai ales când ne referim la jocul de umbre și lumini și la
mișcarea compozițională. Totuși, stilul rococo este mai ludic, chiar inclinat către frivolitate, adecvat
mai ales decorațiilor, aplicate mai ales la acele hôtels pariziene, locuințe rezidențiale
ale aristocrației franceze. Printre artiștii rococo se remarcă Antoine Watteau (1684 - 1721), cunoscut
în special pentru imaginile sale diafane, eterice, cu amanți îmbrăcați elegant, ce participă la
acele fêtes galantes (reuniuni mondene în aer liber), la moda în acea vreme. La fel de frecvente erau
și scenele idilice, pastorale și mitologice, unde apăreau femei grațioase și nonșalante și amintim aici
artiști ca: François Boucher (1703-1770), Jean-Honoré Fragonard (1732-1806) și Jean Siméon
Chardin (1699-1779).
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc o revoluție în pictură, când exuberanța
stilului rococo este înlocuită de sobrietatea neoclasicismului. La aceasta a contribuit un anumit context
istorico-social. Săpăturile arheologice efectuate pe la mijlocul secolului, în Italia și Grecia, au scos la
lumină diverse clădiri antice, care au servit drept inspirație pentru arhitecții englezi și francezi. De
asemenea, în 1755, istoricul de artă german Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) publică celebrul
său eseu Gedanken über die Nachahmung der Griechischen Werke in der Malerei und
Bildhauerkunst ("Gânduri asupra imitației operelor grecești în pictură și sculptură") în care aducea
elogii sculpturii clasice grecești. Această scriere a influențat patru mari artiști care locuiau pe atunci în
Roma: scoțianul Gavin Hamilton (1723 - 1798), germanul Anton Rapahel Mengs (1728 - 1779),
elvețianca Angelica Kauffmann (1741-1807) și americanul Benjamin West (1738-1820). Toti aceștia au
creat lucrări bazate pe literatura clasică. Dar contextul istorico-social al acelei perioade a fost marcat mai
ales de frământarile sociale ale acelei perioade, care au culminat cu Revoluția franceză.
Romantismul[modificare | modificare sursă]Succesoare imediată
a neoclasicismului, romantismul introduce gustul pentru medieval și mister, dar și pentru pitorescul și
sublimul din natură. Rolul jucat de imaginația individuală ce dă libertate emoției și sentimentelor
înlocuiește abordarea intelectual-rațională a neoclasicismului.Eugène Delacroix, Libertatea conducând
poporul, 1830Franța[modificare | modificare sursă]
Succesorul lui David, care marchează cotitura către romantism, a fost discipolul său, Antoine-Jean
Gros (1771-1835), celebru mai ales pentru portretele lui Napoleon. Colegul lui Gros, Théodore
Géricault (1791-1824) este renumit pentru redarea spectaculoasă și monumentală a evenimentelor
acelei epoci. Capodopera sa, Răpirea meduzei (1818-1819, Luvru), reliefează atât suferința
supraviețuitorilor unui naufragiu, dar și eroismul acestora. Eugène Delacroix (1798-1863) tratează tema
suferinței umane în lucrări străbătute de un intens fior dramatic, precum: Masacrul din Chios (1822 -
1824), Libertatea conducând poporul (1830), ambele expuse la Luvru. Delacroix s-a inspirat nu numai din
literatură, precum ceilalți romantici, dar și din călătoriile întreprinse în Orientul Mijlociu. Tehnica sa de a
diviza culorile (utilizarea de picături fine de pigment pur) este reluată ulterior de impresioniști la sfârșitul
secolului al XIX-lea.
Alte stiluri ale secolului al XIX-lea[modificare | modificare sursă]
Deși romantismul a fost mișcarea dominantă în arta secolului al XIX-lea, au existat pictori care nu pot fi
încadrați ca aparținând acestei mișcări. De exemplu, Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828), cel
mai mare pictor spaniol al secolului menționat, nu poate fi definit prin niciun curent artistic. Primele sale
lucrări au elemente din stilul rococo, ca spre sfârșitul carierei, arta sa să devină expresionistă și
halucinatorie. În cazul portretizării familiei regale, unde avem ca exemplu lucrarea Familia lui Carlos al
IV-lea (1800. Prado), folosește stilul lui Velázquez din Las meninas, incluzând și imaginea proprie în
cadrul acestei picturi. Dar, spre deosebire de Velázquez, pictura lui Goya n-a fost niciodată obiectivă,
imaginile sale fiind încărcate cu puternice valențe psihologice.

Gustave Courbet, Spărgătorii de piatră, 1849

Realismul[modificare | modificare sursă]
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pictorul francez Gustave Courbet (1819-1877) respinge atât
neoclasicismul, cât și romantismul și proclamă o nouă mișcare, realismul. Nu îl interesa pictura cu
subiecte istorice, portrete de șefi de stat sau subiecte de tip exotic. Consideră ca artistul trebuie să fie
realist, să reflecte evenimente cotidiene, la care să participe oameni obișnuiți. Mediul ales de Courbet
pentru multe din pânzele sale îl constituie satul său natal, Ornans. Pictează muncitori construind o
șosea, orășeni participând la funeralii sau oameni stând la masă și care ascultă muzică sau fumează.
Alți pictori care pot fi considerați realiști sunt: Honoré Daumier (1808-1879), cunoscut mai ales pentru
litografiile care reflectă scene de pe străzile pariziene, Jean François Millet (1814-1875), care
aparținea Școlii de la Barbizon, artist realist de factură socială.

Claude Monet, Impression, soleil levant (1872) - Musée Marmottan, Paris

Impresionismul[modificare | modificare sursă]
Édouard Manet (1832-1883) a fost un inovator al anilor 1860, stilul său fiind considerat ca precursor
al impresionismului. Ca și Courbet, subiectele tratate aparțineau vieții cotidiene. Multe din teme și
moduri de compoziție au fost împrumutate de la maeștri ca Velázquez și Goya. Dar noutatea introdusă
de Manet, pentru care este considerat primul pictor modern, constă în utilizarea tușeelor libere,
schematice, prin care se obțineau mari pete de culoare, juxtapuse fără tranziție între ele.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai însemnat reprezentant al acestui nou curent a fost Edgar
Degas (1834-1917). A tratat cu predilecție subiecte în mișcare, redate ca și cum erau surprinse cu o
cameră ascunsă. Stilul său este influențat de arta fotografică și de stampele japoneze, aflate la modă în
acea perioadă. Picturile sale cu dansatoare, muzicieni, spălătorese, femei făcând baie, apar la prima
vedere neglijent elaborate, dar compoziția, de multe ori sugerând mișcarea prin asimetrie, este opera
unui studiu profund. Degas se mai remarcă și prin modul de utilizare a pastelurilor, acea suprapunere de
culori intense care conferă puternice efecte vizuale.

Postimpresionismul[modificare | modificare sursă]

Georges Seurat (1859-1891) dezvoltă, în cadrul impresionismului, o noua tehnică numita pointilism, pe
care o aplică în multe lucrări ale sale, dintre care cea mai celebră este Duminica dupa-amiaza pe insula
"Grande Jatte" (1884 - 1886, Institutul de Artă din Chicago.)
La sfârșitul secolului al XIX-lea, trei mari artiști au manifestat influențe impresioniste: olandezul Vincent
van Gogh (1853-1890) și francezii Paul Gauguin (1848-1903) și Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901).
Perioada antebelică[modificare | modificare sursă]
În aceasta perioadă, în Europa au apărut noi curente
ca: fauvismul, expresionismul, cubismul, futurismul, constructivismul,
neoplasticismul, dadaismul și suprarealismul. În Statele Unite au apărut mișcări ca sincronismul și
precizionismul.
Fauvismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Fauvism.
În jurul anului 1900, artiștii din Franța și Germania au devenit interesați de arta popoarelor primitive.
Astfel, Gauguin, printr-o abordare orienată către decorativ (asemănătoare artei aborigenilor) creează o
nouă mișcare, numită fauvism (de la francezul fauve, "sălbatic"), al cărei lider devine Henri
Matisse (1869-1954). Alti exponenți ai acestui curent sunt: André Derain (1880-1954), Georges
Braque (1882-1963) și Maurice de Vlaminck (1876-1958).

Edvard Munch, Țipătul (1893), Galeria Națională, Oslo

Expresionismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Expresionism.
În cadrul acestui curent artistic, pictorii sunt preocupați de redarea sentimentelor, a senzațiilor
subiective și nu a realității exterioare.
În Germania, au apărut succesiv două grupări expresioniste:
Die Brücke ("Podul") (1905 - 1913): Ernst Ludwig Kirchner (1880-1938), Karl Schmidt-Rottluff (1884-
1976), Erich Heckel și Emil Nolde(1867-1956); influențați de Edvard Munch (1863-1944), aceștia
explorau suferința umană, starea de tensiune, angoasă, într-un stil asemănător fauvismului.
Der Blaue Reiter ("Călărețul albastru") (apărută în 1911): Franz Marc (1880-1916), Vasili
Kandinski (1866-1944), August Macke, Gabriele Münter, Paul Klee (1879-1940) și Alexej von
Jawlensky. Aceștia porneau de la arta aborigenilor și de la folk art.
Cubismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cubism.
Inspirați de abordarea geometrizantă a lui Cézanne a peisajelor și naturilor statice, între 1907 și
1914, Pablo Picasso (1881-1973) și Georges Braque (1882-1963) dezvoltă stilul cubist. Acest nou stil va
domina lumea artistică a secolului al XX-lea, evidențiind pictura plană, a suprafețelor și respingând
perspectiva tradițională a distanței sau clarobscurul.
Alți pictori cubiști: Fernand Léger (1881-1955), Robert Delaunay (1885-1941), Sonia Terk
Delaunay (1885-1980), Juan Gris (1887-1927).
Un grup de artiști italieni, Gino Severini (1883-1966), Umberto Boccioni (1882-1916), Carlo Carrà (1881-
1966) și Giacomo Balla (1871-1958), au modificat stilul cubist și au creat o nouă direcție, numită ulterior
"futurism".

Gustav Klimt, Portretul lui Adele Bloch-Blauer (1907), recent achiziționat de Ronald Lauder pentru suma
de 135 milioane dolari
Abstracționismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Artă abstractă.
Arta abstractă a apărut în Germania, Statele Unite și Rusia în a doua decadă a secolului al XX-lea și a
evoluat în mai multe direcții. Astfel, Kazimir Malevici (1878-1935) pornește de la cubismul francez și
ajunge la o supremație a abstractului, pe când alți pictori ruși, ca Aleksandr Rodcenko și El Lissitzky, au
evoluat către constructivism. În urma contactului cu stilul cubist, olandezul Piet Mondrian (1872-1944)
inventează un nou stil, numit, neoplasticism, care ulterior avea să influențeze pictura geometrizantă
abstractă americană din anii '30.
Dadaismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Dadaism.
În timpul Primului Război Mondial (1914 - 1918), la Zürich, o grupare de artiști dezgustați de valorile
burgheze, găsesc un cuvânt, aparent fără sens, dada, care să descrie starea lor de protest și acea artă pe
care urmau să o creeze sfidând orice normă sau criteriu estetic preconceput.
Cel mai cunoscut pictor dadaist francez, Marcel Duchamp (1887-1968), își exprimă dezaprobarea față de
arta care să produca plăcere în mod gratuit și, în semn de protest, adaugă o mustață celebrului portret
al Mona Lisei a lui Leonardo da Vinci. Alti artiști dadaiști: Francis Picabia (1879-1953), George
Grosz (1893-1959) și Max Ernst (1891-1976).
Statuie conținând un element din Persistența memoriei de Salvador Dalí(1931), detaliu, Museum of
Modern Art, New York
Suprarealismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Suprarealism.
Multe din operele dadaiștilor sunt create accidental, la întâmplare, fără un studiu prealabil. Metoda a
fost adoptată și de succesorii acestora, suprarealiștii. Termenul de suprarealism a fost introdus de
scriitorul André Breton (1896-1966), care a elaborat manifestul acestui nou curent care punea în prim
plan inconștientul și visul în cadrul creației artistice. Cei mai cunoscuți pictori suprarealiști au fost: Max
Ernst (1891-1976), Salvador Dalí (1904-1989), Joan Miró (1893-1983), René Magritte (1898-1967), Jean
Arp (Hans Arp) (1887-1966) și André Masson.
Pictură murală după Pablo Picasso, Guernica (1937) - Museo Nacional de la Reina Sofia, Madrid
America antebelică[modificare | modificare sursă]
În jurul lui 1900, artiștii americani, ca Maurice Brazil Prendergast (1858-1924) și Childe Hassam (1859-
1935), erau grupați în cadrul mișcării impresioniste și aveau ca subiect de studiu reprezentanții claselor
de sus ale societății. Un alt grup de artiști, printre care Robert Henri (1865-1929), John Sloan (1871-
1951) și George Bellows (1882-1925), resping acest tip de artă și portretizează, cu un realismviguros,
viața străzilor citadine. Aceștia din urmă formează așa-numita Școală Ashcan.
În urma expoziției internaționale de artă Armory Show (1913) din New York, artiștii americani iau
contact cu avangarda europeană. Astfel se creează sincronismul, un stil abstract, care se caracterizează
prin ritmul și precizia culorii, aplatizarea cubistă a obiectelor. Artiștii cei mai remarcabili ai acestei
perioade sunt: Marsden Hartley (1877-1943), Joseph Stella(1877-1946), Arthur Garfield Dove (1880-
1946), Charles Sheeler (1883-1965), Georgia O’Keeffe (1887-1986) și Stuart Davis (1892-1964).
În perioada anilor '30, unii artiști americani reacționează împotriva influențelor străine și se orientează
către portretizarea scenelor americane. Astfel, Grant Wood (1892-1942) este inspirat de viața
rurală, Ben Shahn (1898-1969) dă o tentă politică portretelor sale citadine din perioada Marii crize
economice, în timp ce marele pictor realist american, Edward Hopper (1882-1967), redă singurătatea
individuală în atmosfera marilor metropole sau micilor orășele.
Perioada postbelică[modificare | modificare sursă]
După cel de-al Doilea Război Mondial (1939 - 1945), artiștii americani s-au afirmat elaborând noi stiluri
sau dezvoltându-le pe cele apărute în alte țări. Este vorba de expresionismul abstract, op art și pop
art, fotorealism și minimalism.
Piet Mondrian, Compoziție cu galben, albastru și roșu (1921), Tate Gallery, Londra
Expresionismul abstract[modificare | modificare sursă]
Un rol important în apariția acestui nou stil l-a jucat prezența suprarealiștilor refugiați
din Europa în SUA. Jackson Pollock (1912-1956), Willem de Kooning (1904-1997), Hans Hofmann (1880-
1966) și alții explorează inconștientul și tehnicile creației accidentale, promovând automatismul
suprarealist și expresionismul.
Alți expresioniști abstracți, ca Mark Rothko (1903-1970) și Barnett Newman (1905-1970), dezvoltă
pictura marilor pete de culoare, aplicând pe pânză mari întinderi cromatice modulate.
Arta op și arta pop[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Op art și Pop art.
În anii '60, au fost inițiate noi stiluri și mișcări artistice. Unii pictorii au continuat
calea abstracționismului, ca în cazul lui Victor Vasarély (1908-1997), pictor maghiar, celebru prin
lucrările sale de tip op art. Acolo unde op art realizează iluzii optice, pop art, așa cum apare în opera
inițiatorului acestui stil, Richard Hamilton, este reprezentarea efectelor lor. Artiștii pop își extrag
tematica din afișe, filme și obiecte banale, cotidiene. Cei mai cunoscuți artiști pop americani
sunt: Robert Rauschenberg (1925-2008), Jasper Johns (n. 1930), Jim Dine (n. 1935), Roy
Lichtenstein (1923-1997), Tom Wesselmann, James Rosenquist și Andy Warhol (1928 - 1987).
Pictura neorealistă[modificare | modificare sursă]
Ironia imaginilor pop art pregătește drumul pentru renașterea picturii realiste. Acest nou realism devine
o tradiție în arta americană, curent în cadrul căruia se afirmă pictori ca: Thomas Eakins (1844-1916)
și Andrew Wyeth (1917-2009).
În perioada anilor '70 și '80, artiștii care au atras atenția publicului au fost cei care au asimilat
preocupările estetice ale artei abstracte. Fotorealismul se bazează pe tehnica fotografică, ajungând la o
pictură realistă, precisă, detaliată, precum imaginile citadine realizate de Richard Estes (n. 1932). Figurile
nude, riguros structurate ale lui Philip Pearlsteinși imaginile bidimensional-aplatizate ale lui Alex Katz (n.
1927) și Wayne Thiebaud (n. 1920) exprimă un ton realist rece, abstract.
Noi tendințe abstracționiste[modificare | modificare sursă]
După subiectivismul acut al impresionismului abstract, pictura abstractă dobândește mai multă puritate
impersonală, riguroasă și formală. Punctul culminant al acestei tendințe îl constituie minimalismul:
pictura este redusă la reprezentarea unor simple forme geometrice, modele care se repetă ritmic sau
simple culori. Cei mai de seamă exponenți ai minimalismului pot fi considerați: Kenneth Noland (1924 -
2010), Larry Poons (n. 1937), Robert Ryman (n. 1930) și Brice Marden (n. 1938). În lucrările lui Frank
Stella (n. 1936) și Al Held (1928 - 2005) evoluează un abstracționism dur, tăios. Acel dictum al lui Marcel
Duchamp, conform căruia pictura "trebuie să servească spiritului" genereaza o artă conceptuală care se
rezumă la un singur cuvânt sau afirmație teoretică.
Europa postbelică[modificare | modificare sursă]
Printre marii exponenți ai picturii postbelice europene se numără artistul francez Jean Philippe Arthur
Dubuffet (1901-1985), ale cărui lucrări se inspiră din creația copiilor și a psihopaților și pictorul
olandez Karel Appel (1921 - 2006) care de asemenea s-a inspirat din lucrările copiilor.
În Anglia, figurile agonizante ale lui Francis Bacon (1909-1992) și imaginile lirice, de inspirație citadină ale
lui David Hockney (n. 1937) demonstrează vitalitatea picturii figurative engleze.
Neoexpresionismul[modificare | modificare sursă]
În anii '80, un grup de tineri artiști europeni și americani se revoltă împotriva stilului auster, impersonal,
formalist al artei abstracte. Rezultatul constă într-o renaștere a picturii figurative și narative,
numită neoexpresionism. Printre cei mai cunoscuți reprezentanți ai noului stil putem menționa: Anselm
Kiefer (n. 1945), Georg Baselitz (n. 1938), Sandro Chia(n. 1946), Francesco Clemente (n. 1952), Julian
Schnabel (n. 1951) și David Salle (n. 1952)
Aachen, Hans von, (1552-1615), pictor manierist germanAbbasi, Riza, (1565 - 1635), pictor persan,
miniaturistEdwin Austin Abbey, (1852-1911), pictor americanNikolaj Abraham Abildgaard, (1744-
1809), pictor danezBernard Accama, (1697-1756), pictor olandezAndreas Achenbach, (1815-1910),
pictor germanOswald Achenbach, (1827-1905), pictor germanCorneliu Baba (1906-1997), pictor
românMarcello Bacciarelli, pictor polonezFrancis Bacon (pictor), (1909-1992), pictor englezWilliam
Jacob Baer, (1860-1941), pictor americanAlbert Baertsoen, (1866-1922), pictor flamandLeonard
Bahr, (1905-1990), pictor americanLudolf Bakhuysen (1631-1708)Léon Bakst (1866-1924), pictor
rusSalvador Dalí (1904-1989), pictor spaniolHonoré Daumier (1808-1879), pictor francezJacques
Louis David (1748-1825), pictor francezEdgar Degas (1834-1917), pictor francezEugène
Delacroix (1798-1863), pictor francezFlorin PredaDochinoiu( 1970-)

Principiile fundamentale ale istoriei artei

Estetica este un domeniul al filosofiei care are ca obiectiv principal analizarea frumosului în sens larg.
Demersul esteticii are în vedere conceptualizarea frumosului artificial - creația umană, dar
și conceptualizarea frumosului natural ca de exemplu - un peisaj, un apus de soare. Din această
descriere se observă că estetica are un domeniu de interes mult mai larg decât filosofia artei, aceasta
din urmă rezumându-se la analiza artei - deci a obiectelor create de om.
Etimologie[modificare | modificare sursă]
Termenul estetică își are originea în termenul grecesc aistheton însemnând ceva capabil de a fi perceput
prin intermediul simțurilor.
În filosofie termenul este introdus de A. G. Baumgarten în 1750 în lucrarea Aesthetica. Conform acestuia
estetica este știința cunoașterii senzoriale. Baumgarten distinge între conoașterea senzorială și
cunoașterea pură (a gândirii) prin contrastul dintre scopul esteticii și a logicii: prima urmărește frumosul,
iar a doua adevărul.1. Periodizarea istoriei estetice
Reprezintă o etapă îndelungată de apreciere a varietăților frumosului și ale artei fără a fi defenite în mod
explicit. În mileniul III î. Hr. are loc apariția scrisului, care reprezintă o evoluție în atitudinea estetică. Din
mileniul III î. Hr. și până în secolul VI î. Hr., apar primele premise estetice. În această perioadă apar
primele mitologii antice a bine cunoscutelor civilizații antice (Egiptul, India, China, Babilon etc.). Apare și
se dezvoltă arhitectura, sculptura, muzica, teatrul, pictura, literatura etc. Însă conceptele despre frumos
sunt diferite la egipteni, indieni sau chinezi. În această epocă era cunoscută „secțiunea de aur” și
„numărul de aur” (1,618 phi). Literatura își are începuturile în această perioadă și este marcată de prima
operă tragică - „Epopeea lui Ghilgameș”. 1. Prima etapă a istoriei estetice cuprinde secolul VI î. Hr. -
secolul XVIII d. Hr. - numită și etapa implicită a istoriei esteticii. La rândul ei, ea se împarte în mai multe
subetape: 1.1 Estetica Antică - secolul VI î. Hr. - secolele IV - V d. Hr.; 1.2 Estetica Medievală - secolul VI
d. Hr. - secolul XIII d. Hr.; 1.3 Estetica Renașterii - secolul XV d. Hr. - secolul XVI d. Hr.; 1.4 Începutul
Epocii Moderne (Barocul și Rococo) - secolul XVI d. Hr. - secolul XVIII d. Hr. În această perioadă estetica
se dezvoltă în cadrul filosofiei; 2. Etapa a doua începe cu germanul Baumgarten, din 1750 până în zilele
noastre sau este numită și etapa explicită. La rândul ei, ea se subîmparte în: 2.1 Estetica Clasică
Germană - sfârșitul secolului XVIII - mijlocul secolului XIX, reprezentată de Imannuel Kant și Hegel; 2.2
Estetica Modernismului - mijlocul secolului XIX - mijlocul secolului XX. În această perioadă se dezvoltă
pozitivismul estetic, impresionismul, modernismul, postmodernismul.

Estetica media[modificare | modificare sursă]

Estetica aplicată în media tratează modul în care sunt structurate imaginile statice și în mișcare pentru a
comunica un mesaj cu eficiență maximă. Estetica tradițională și metodele clasice de analiză a textelor
media pot fi utilizate în principal doar pentru analiza lucrărilor existente, dar estetica media poate fi
aplicată atât în analiză cât și în sinteză - în crearea de evenimente vizuale, filme, emisiuni TV sau diverse
forme de interfețe Web.În comparație cu noțiunile de semiotică utile, dar limitate la decodarea
mesajelor și deconstrucția textelor, conceptele teoretice ale esteticii media se bucură de un uz extins.
Ele sunt folosite pentru codificarea și construcția mesajelor și textelor media.
Estetica media studiază diversele elemente vizuale de bază ale evenimentelor cinematografice,
televiziuale sau fotografice cum ar fi lumina, spațiul, sunetul și modul în care acestea pot fi structurate
pentru clarificarea, intensificarea și sugerarea unei anumite percepțiia evenimentelor media.
Herbert Zettl (2005) consideră că estetica media studiază cinci elemente estetice de bază ale imaginii
care compun imaginile de film, televiziune și cele generate pe calculator:
a) Lumina și culoareab) Spațiul bidimensional
c) Spațiul tridimensionald) Timpul și mișcareae) Sunetul
Meta-mesajele sunt acelea care fixează cadrul perceptual pentru privitori. Acestea nu sunt construite
prin narațiuni explicite, ci prin variabilele estetice de producție oferind fundalul, contextul în care
privitorii încearcă să interpreteze aspectele evenimentului vizual. Unii teoreticieni precum Lev Kuleshov
sau Pudovkin au demonstrat efectele meta-mesajelor prin diverse experimente. Unul dintre acestea
presupune juxtapunerea prin montaj a unui close up cu figura lipsită de expresie a unui actor cu diverse
alte cadre: un bol de supă, o femeie moartă într-un sicriu, o fetiță jucându-se cu un ursuleț de jucărie.
Audiența a interpretat expresia actorului în funcție de context, văzând-o fie reflexivă, fie tristă, fie caldă,
paternală.
Sensul nu este indus de unul dintre elemente, ci de juxtapunerea lor. Sensul nu este spus sau arătat
explicit, ci este creat în mintea privitorului.
Lumina[modificare | modificare sursă]
Construcția luminii se referă la controlul culorii și al luminii. Pe lângă rolul său în articularea mediului
exterior, a cadrului, a felului în care obiectele arată, lumina are de asemenea o influență directă asupra
emoțiilor privitorilor, asupra interiorității. În diferite contexte, lumina poate determina percepția unei
imagini, făcând privitorii să recepteze meta-mesaje ce determină atmosfera sau emoția transmisă de o
imagine.
Cele două tipuri principale de lumină sunt lumina clar obscură și lumina plată.
Lumina clar obscură folosește de obicei fundaluri întunecate, unele zone fiind luminate puternic, iar
altele întunecoase. Acest tip de lumină, numit și „low-key lighting”, poate genera efecte dramatice
puternice.
Lumina plată este un efect opus, folosind în loc de lumină direcționată, o lumină puternică care produce
iluminarea lipsită de umbre. Ea oferă vizibilitate maximă, dar îi lipsește definiția spațială oferită de
umbre. Lumina plată sugerează eficiență și exactitate, imagini curate. Lumina high-key este o formă de
lumină plată care se obține folosind abundent lumini unidirecționale și fundaluri luminoase pentru a
genera ideea de energie, vitalitate, veselie.
Culoarea[modificare | modificare sursă]
Culoarea îndeplinește trei funcții majore: în primul rând oferă mai multă informație în legătură cu
obiectele și evenimentele înfățișate, permițând privitorilor să le distingă mai bine. Este cazul culorilor
semaforului sau al obiectelor cărora culoarea le conferă un sens simbolic.
În al doilea rând culoarea poate contribui la echilibrul vizual al unei imagini, și, în plus, poate exprima
calitatea esențială a lucrurilor, poate adăuga emoție și poate crea diverse stări. O scenă mai întunecată
sau cu decor abia sugerat va evidenția performanța artistică a dansatorilor înveșmântați în haine intens
colorate.
Funcția expresivă a culorilor este asociată cu energia relativă a fiecărei culori. Spre exemplu, culorile
saturate atrag atenția și sunt potrivite pentru obiecte mai mici sau spre care vrem să orientăm atenția
privitorului. De aceea, obiectele oferite copiilor sunt foarte colorate. În schimb, culorile care îți pierd
intensitatea sau strălucirea cum sunt albul, griul, argintiul, negrul, ditrag atenția de la evenimentele
exterioare favorizând concentrarea pe perceperea lumii interioare. Tocmai din acest motiv unele
fotografii sau filme sunt alb-negru pentru a evita contemplarea peisajului exterior.
Timpul și mișcarea[modificare | modificare sursă]
În cazul secvențelor vizuale editate, trecerea timpului poate fi marcată prin schimbarea sau
transformarea unor semne vizuale, prin semne indexicale: schimbarea culorii frunzelor, imaginea unui
personaj secundar, îmbătrânirea unui personaj etc. Aceste semne funcționează atât indexical cât și în
baza unor convenții cinematografice legate de mișcarea în spațiu și timp în mediul ficțional în relație cu
realitatea.Folosind cadrele văzute dintr-o scenă, spectatorii își creează o hartă mentală a spațiului și
timpului pentru a genera o continuitate a percepției mișcării, acțiunii și timpului. Câteodată editorii aleg
să rupă în mod intenționat această continuitate pentru a scoate spectatorul din acest confort perceptual
și a-l forța să devină reflexiv.În cazul secvențelor ne-editate urmărite live, timpul este dependent de
eveniment la fel ca în realitate. Nu se poate manipula durata evenimentului propriu-zis în cazul unei
transmisiuni în direct. Nu poate fi arătat finalul unui eveniment înaintea începutului său. Secvențialitatea
este una strictă și unidirecțională. Transmisiunea în direct are același tip de viitor deschis ca și realitatea
propriu-zisă, iar continuitatea este implicită.
Critica artistică este discuția sau evaluarea artei vizuale. [1] [2] [3] Criticii de artă critică, de obicei, arta în
contextul esteticii sau al teoriei frumuseții Scopul criticii artistice este urmărirea unei baze raționale
pentru aprecierea artei dar este discutabil dacă o astfel de critică poate depăși circumstanțele socio-
politice predominante. [4]Varietatea mișcărilor artistice a dus la o diviziune a criticii de artă în diferite
discipline, care pot folosi fiecare criterii diferite pentru judecățile lor. [3] [5] Diviziunea cea mai comună în
domeniul criticii este între critica și evaluarea istorică, o formă de istorie a artei și critica contemporană
a muncii artiștilor vii. [1] [2] [3]În ciuda percepțiilor conform cărora critica artistică este o activitate cu
riscuri mult mai scăzută decât realizarea artei, opiniile artei actuale sunt întotdeauna susceptibile de
corecții drastice cu trecerea timpului. [2] Criticii trecutului sunt adesea ridiculizați fie pentru a favoriza
artiștii care s-au deranjat acum (cum ar fi pictorii academici ai secolului al XIX-lea) sau pentru a respinge
artiștii venerați acum (cum ar fi munca timpurie a impresioniștilor ). [3] [6] [7] Unele mișcări de artă au fost
numite în mod disperat decătre critici, cu numele mai târziu adoptat ca un fel de insigna de onoare de
către artiștii stilului (de exemplu, impresionismul , cubismul ) uitat. Artiștii au avut deseori o relație
îngrijorătoare cu criticii lor. Artiștii au de obicei nevoie de opinii pozitive din partea criticilor pentru ca
munca lor să fie văzută și achiziționată; din păcate, pentru artiști, numai generațiile mai târzii o pot
înțelege. [2] [10]
Semiotica vizualului
Una dintre cele mai vechi definitii ale imaginii a fost data de filosoful grec Platon, in opera sa Republica :
„Numesc imagini, mai intai umbrele, apoi reflexele care se vad in ape, sau la suprafata corpurilor opace,
lustruite si stralucitoare si toate reprezentarile de acest fel”.
Este important de retinut ca in studiul ei consacrat analizei imaginii, autoarea franceza are in vedere
imaginea vizuala, pe care o numeste pur si simplu imagine. Datorita cercetarilor din ultimele decenii,
este cunoscut astazi faptul ca asa-numitele „imagini”nu sunt receptate numai prin simtul vazului, ci si
prin celelalte „modalitati senzoriale”. Astfel, perceptiile inregistrate cu ajutorul simtului auzului sunt
considerate „imagini auditive”, cele percepute prin intermediul mirosului – „imagini olfactive”, prin
simtul tactil – „imagini tactile”, prin simtul gustului –„imagini gustative”. Prin urmare, daca in mod
traditional, prin imagine se intelegea numai imaginea vizuala, astazi notiunea de imagine si problematica
ei este discutata si analizata dintr-o perspectiva mult mai larga, ce tine seama de toate simturile umane
prin care se comunica si se percep mesaje. Comunicarea publicitara utilizeaza toate aceste tipuri de
imagini, cu precadere cele vizuale si auditive. Adesea, prin procesul de sinestezie, prin intermediul
imaginilor vizuale se comunica imagini olfactive, tactile sau gustative.Este ceea ce si filozoful francez
Jean-Jacques Wunenburger evidentiaza in cuprinzatorul sau studiu despre imagine, observand ca
termenul „imagine” denumeste o categorie foarte complexa si trimite la un mare numar de contexte si
manifestari : „Imaginile isi datoreaza pluralitatea diverselor cai pe care le urmeaza din punctul de vedere
al formarii lor, al genezei lor. Imaginea fiind o reprezentare sensibila, ea se va specifica in functie de
sursele senzoriale din care deriva sau in functie de canalele corporale pe care le urmeaza.
La rândul s_u, M. Foucault a resim_it impactulstructuralismului asupra form_rii sale ca gânditor
consacrat în plin_ vog_ a acestui curent, îns_ a refuzatvehement orice înseriere, insistând pe ideea c_ nu
folose_te nici conceptele _i nici metodele structuraliste.Delimitându-se clar de structuralism, M.
Foucaultconstruie_te o „arheologie a cunoa_terii”, o „arheologie atiin_elor umane”, desemnând prin
„arheologie” o form_de analiz_ a cunoa_terii, care nu este nici istorie a ideilor,
nici epistemologie, nici _tiin__, ci o descriere a „arhivei”în_eleas_ ca ansamblul discursurilor efectiv
enun_ate.În lucrarea sa Pictur_ _i societate (1951), în carestudiaz_ raportul dintre pictur_ _i societate
începând cuc_ opera de art_ trebuie abordat_ dintr-o tripl_perspectiv_: ca fapt tehnic, ca expresie a
psihologieicolective _i individuale _i ca obiect de civiliza_ie. Dac_vom _ti s_ citim operele de art_, vom
putea afla lucrurinoi, nespuse pe alte c_i, asupra epocii care le-a produs.Studiind, spre exemplu,
sistemul reprezent_rii plastice aspa_iului în Quattrocento, ajungem s_ în_elegemsemnifica_ia timpurilor
respective _i locul lor în semnifica_ia perioadelor istorice. Opera de art_ nu constituie unsemnal al unei
realit__i reperabile pe alte c_i _i exprimabileprin alte tehnici. Ea declan_eaz_ un proces dereprezentare
dialectic_ între perceput, real _i imaginar,ap_rându-ne ca un sistem de semne prin care artistul
nesugereaz_ ceva.„Un tablou nu este o dublur_ a realit__ii, ci unsemn”i, avertizeaz_ Francastel. Pe
ecranul plastic nu seg_se_te nici lucrul real, nici lucrul gândit, ci un semn,„adic_ un sistem de linii _i de
pete intermediaresusceptibile de a fi interpretate, l_sând pe artist s_atrag_ aten_ia spectatorului asupra
unui punct alspectacolului etern mobil al universului. Opera de art_este ceva pozitiv, dar ea nu poate fi o
înregistrare a ceeace exist_ în natur_ sau în spirit.”iiArti_tii, sus_ine Francastel, nu urm_resc s_descifreze
propriet__ile lucrurilor, ci s_ creeze un sistemmental de reprezentare. Spa_iul plastic al Rena_terii, de
acela_i timp, altfel ar fi incomunicabil. El corespundeunor anumite reprezent_ri extrase de arti_ti din
condi_iileexisten_ei lor. Spa_iul plastic al Rena_terii este un sistemcomplet de exprimare figural_
adecvat unui anumit niveltehnic, intelectual _i social de civiliza_ie. De unde rezult_
Griselda Pollock (născută la 11 martie 1949) [1] este un analist teoretic și cultural vizual, și un
cercetător al studiilor feministe internaționale și postcoloniale în artele vizuale . Cu sediul în Anglia, ea
este bine cunoscută pentru inovația ei teoretică și metodologică, combinată cu citirea artei istorice și
contemporane, a filmului și a teoriei culturale. Din anul 1977, Pollock a fost unul dintre cei mai influenți
cercetători ai artei moderne, avangardiste , artei postmoderne și artei contemporane . Ea este, de
asemenea, o influență majoră în teoriafeministă , istoria artei feministe și studiile de gen . [2]
cuprinsViață și muncă [ edit ]Nascut in Africa de Sud , Griselda Pollock a crescut in Canada si Canada. Ea
a obținut doctoratul în 1980 pentru un studiu despre Vincent van Gogh și olandeză: o citire a noțiunilor
sale despre modern. După ce a predat la universitățile din Reading și Manchester , Pollock sa înscris
la Universitatea din Leeds în 1977 ca lector în istoria artei și filmului și a fost numit într-o catedră
personală în istoria socială și critică a artei în 1990. În 2001 a devenit director al Centrului pentru
Analiza, teoria și istoria culturii de la Universitatea din Leeds, unde este profesoară de istorie socială și
critică a artei. [3] În 2017 Griselda Pollock a sărbătorit 40 de ani de predare la Școala de Arte Plastice,
Istoria Artei și Studiilor Culturale de la Universitatea din Leeds.Istoria artei [ edita ]Griselda Pollock este
privită ca un susținător cheie al feminismului și al istoriei artei . În lucrarea sa, eaeste recunoscută
pentru a contesta modelele tradiționale ale artei și istoriei artei care au exclus rolul femeilor în artă și în
explorarea structurilor sociale care au condus la acest proces de excludere. Crud, Pollock explorează
relația dintre artă și psihanaliză și se bazează pe munca teoreticienilor culturali francezi. Ea este
cunoscuta pentru munca sa asupra artistilor Jean-François Millet , Vincent van Gogh , Mary
Cassatt , Bracha L. Ettinger , Eva Hesse si Charlotte Salomon . [2]
În 2014 a fost sugerată de Michael Paraskos la BBC pentru a fi prezentatoarea unui remake propus
pentru seria de televiziune Civilization din 1969, o serie de istorici de artă Kenneth Clark . Paraskos la
descris pe profesorul Pollock ca fiind "unul dintre puținele cadre universitare din jur cu toată
cunoașterea istoriei artei". [6]lCe este frumosul? Punând o astfel de întrebare, intram în domeniul
esteticii si al filosofi ei artei. Dar de ce am pune o întrebare atât de incomoda? Daca frumosul este un
lucru, el nu e genul de lucru la care ne gândim în mod normal ca la un obiect; e mai mult o proprietate -
cum ar fi culoarea rosie sau greutatea. Proprietatile obiectelor au doua caracteristici care par sa
lipseasca frumosului. în primul rând, putem spune ce anume face ca un obiect sa fie rosu sau greu: e
rosu pentru ca reflecta lumina cu o anumita lungime de unda, si este greu pentru ca are o anumita
masa. La rândul lor, puterea de reflexie si masa sunt determinate de materia din care este facut obiectul
- de alcatuirea lui fizica. 4 în general, contradictia este conceputa ca incompatibilitate între propozitii.
Doua propozitii sunt contradictorii atunci când adevarul uneia implica falsul celeilalte. în viata de zi cu zi,
toleranta noastra fata de incompatibilitate este foarte mare; credem si afirmam tot felul de lucruri
contradictorii, atât din întâmplare, cât si pentru ca e mai usor de trait astfel. ("Oare de ce uneori ajung
sa cred nu mai putin de sase lucruri imposibile înainte de micul dejun?", îi spune Regina Alba, Alicei
în Alice în tara oglinzii.) însa a sustine cu buna stiinta o contradictie înseamna sa renunti la gândirea
rationala. Nu e imposibil, dar pretul pe care îl platim este irationalitatea sau o proprietate a lucrurilor
care le face sa fie frumoase. Când spuneau "apusul e frumos" încercau sa se refere la ceva anume, dar n-
au reusit decât sa-si exprime sentimentul de aprobare. O data ce ai identificat greseala, pare o prostie sa
persisti în a o face. Pe vremuri, oamenii credeau în fantome si discutau despre asta, însa fantomele nu
exista, iar ei nu faceau altceva decât sa-si manifeste teama pe care o resimteau în anumite situatii.
Atunci când încetam
Tabloul umbrelor.Unul dintre cele mai captivante tablouri care tematizează originea artei, atribuit lui
Matías de Arteaga (1633-1703) și intitulat Invenția artei picturii(ulei pe pânză, 116 x 171 cm), se află în
patrimoniul Muzeului Național de Artă al României (il. 1). La prima vedere, scena reprezentată pare
distinctă de ambele mituri fondatoare:acțiunea este concentrată în jumătatea dreaptă a imaginii,
unde un bărbat conturează umbra unui companion, în vreme ce jumătatea stângă este ocupată de
patru personaje care contemplă această întâmplare.Zidul ruinat, invadat de vegetație și scăldat într-o
lumină crepusculară, configurează o scenografie semnificativă, conotând uitarea, declinul,
descompunerea. Pe acest fundal melancolic se derulează stadiile paleative ale actului
artistic:desenarea umbrei (fixarea unei prezențe evanescente), flancată de gestul ilustrativ al
personajului din stânga (consacrarea invenției desenului) și de cartușul inscripționat din dreapta
(memento textual). Element figurativ „supra-pictural”, neintegrat efectiv în spațiul reprezentării în
ciuda redării iluzioniste, acest cartuș-scut înfățișează un mesaj nu mai puțin semnificativ:„Din prea
plinul umbrei își are originea frumusețea ce o admiri în celebra pictură” („Tubo de la sombra origen la
que admiras hermosura en la celebre pintura”). Lapidară, această frază oferă cheia de lectură a
imaginii, abreviind totodată un program de instrucție și practică artistică.Circumstanțele realizării și
circulației acestei opere de artă, repertoriată inițial cu titlul „El cuadro de las sombras”(„Tabloul
umbrelor”), sunt relativ bine documentate. Pictat în jurul anului 1660 pentru capela Sfântul Luca a
bisericii San Andrés din Sevilla, a rămas in situpână în 1809, când începe să tranziteze diverse colecții.
În 1868, consulul Felix Bamberg îl achiziționează din faimoasa colecție Pereire, spre a-l vinde, în 1879,
regelui Carol I de Hohenzollern-Sgmaringen. Instalat vreme de opt decenii la castelul Peleș din Sinaia,
tabloul este transferat în 1948 în patrimoniul Muzeului Național de Artă din București[3]. La acea
dată, pictura era atribuită lui Bartolomé Esteban Murillo (1617-1682), fondator al Academiei de arte
din Sevilla, al cărei decan (mayordomo) devine în 1660.
Termenul de “manierism” a fost introdus de istoricul de artă elveţian Heinrich Wölfflin la începutul
secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst (“Problema stilului în arta
plastică”, 1912).
Trasaturi caracteristice
– pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii
– multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie
– simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice
(alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, …)
– gust pronunţat pentru un erotism estetizant
– deformarea şi torsiunea corpurilor
– scheme sinuoase (“figuri în serpentină”)
– modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului
– alungirea formelor
Principali pictori manieristi
– Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A
frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui
Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale, figurile personajelor sunt complicate
şi sinuoase, compoziţiile dense şi complexe sunt pline de dramatism.
– Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din
Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de Fontainebleau.
Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii.
– Agnolo Bronzino (1503-1572), elev al lui Pontormo, pictor de curte al familiei Medici din Florenţa, a
realizat un mare număr de portrete şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic,
excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă strălucitoare.

Fauvismul[1] (un franțuzism care se citește [ pron. fo-vism]) a fost un curent formalist
în pictura franceză de la începutul secolului al XX-lea, care reprezenta lumea concretă în culori violente,
folosind tonuri pure și renunțând la perspectivă.
Fauvismul capătă în scurtă vreme dimensiuni internaționale. Realizările artistice ale pictorilor francezi își
exercită influența asupra altor pictori europeni, printre care se numără cei ruși, ca Wassily
Kandinsky sau Alexi von Jawlensky. Expresioniștii germani se inspiră nemijlocit din creația fauviștilor.
Fiecare din pictorii care creează în spirit fauvist va exercita propria influență asupra picturii de mai târziu
- cubismul, suprarealismul, pictura abstractă. Chiar și după cel de-al doilea război mondial novatorii
expresioniști abstracți se vor raporta la principiile stilistice ale predecesorilor lor. Mai ales Mark Rothko,
în pânzele lui de mari dimensiuni cu suprafețe de culoare plate care se suprapun, va analiza rolul culorii
în creația fauviștilor, ca sugerând mișcarea și spațiul.
Arta este, în esență, cea mai profundă expresie a creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe atât
de dificil de evaluat, având în vedere faptul că fiecare artist își alege singur regulile și parametrii de lucru,
se poate spune, totuși, că arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui set de reguli pentru folosirea
acestui mediu și a unui set de valori ce determină ce anume merită a fi exprimat prin acel mediu pentru
a induce un sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu.
Prin modul său de manifestare, arta poate fi considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea
artistică).Istoria artei este o știință auxiliară a istoriei, care studiază evoluția artelor vizuale, adică a
acelor produse ale activității umane destinate scopurilor estetice, deci care exprimă idei, sentimente,
emoții.Un istoric de artă este o persoană care studiază istoria artei.
De-a lungul timpului, se înregistrează mai multe modalități de clasificare a artei, de la
distincția medievală dintre artele liberale și arte vulgare până la demarcația modernă dintre artele
frumoase și artele aplicate. La acestea se pot adăuga diverse alte clasificări, care definesc arta ca o
manifestare a creativității umane.
În rândul artelor clasice se pot enumera: arhitectura, dansul, sculptura, muzica, pictura, literatura (care
include ca genuri literare: poezia, teatrul, arta narativă), filmul, fotografia, banda desenată. La
interferența dintre arte plastice și arte vizuale, au apărut mai nou designul și artele grafice
sTILISTICA GENERALĂ este o ştiinţă a stilului în toate domeniile în care apare o organizare stilistică;
tocmai extinderea cercetării stilistice la toate domeniile comunicării este cea mai valoroasă realizare a
stilisticii actuale In artă, însă stilul este o dimensiune esenţială a reprezentării.
Goticul avea candva aceeasi conotatie ca “vandalism”, inducand o sensibilitate Barbara la frumusete,
“baroc” figureaza cu sensul principal de grotesc, bizar si chiar impressionist, fiind creat de un critic in
deriziune Acea succesiune de stilulri si perioade cunoscuta oricarui incepator (classic, romanic, gotic,
renascentist, manierist, baroc, rococo, neoclassic si romantic) reprezinta doar o serie de masti pentru
doua categorii:classic si neoclassic.Gotic inseamna pentru Vasaro stilul hoardelor ce distrusesera
Imperiul roman.Gotic inseamna la origine inca neclasic, barocco si-a inceput cariera ca o condamnare
smilara a pacatului abaterii de la normal
Istoria picturii debutează încă din perioada preistorică a istoriei lumii și continuă și în zilele noastre. De-a
lungul timpului, în pictură s-au utilizat mai multe tehnici:
fresca: atinge apogeul în Evul Mediu si Renaștere;
tempera: dezvoltată chiar de vechii egipteni și babilonieni;
pictura în ulei: apărută în evul mediu, atinge măreția în perioada renascentistă
alte tehnici ca guașă, email, acuarelă, care devin populare în epoca modernă.
Încă din perioda goticului timpuriu, se dezvoltă pictura pe vitraliile catedralelor.
Printre artiștii acestei perioade pot fi amintiți:
Ambrogio Lorenzetti: în perioada 1338 - 1339, pictează frescele din Palazzo Pubblico din Siena;
Simone Martini: în 1328, realizează un celebru portret ecvestru al unui erou militar local.
Goticul târziu[modificare | modificare sursă]
În secolul al XV-lea, goticul se extinde și în nordul Europei. Detaliilor realiste li se acordă o deosebită
atenție, ceea ce denotă interesul artiștilor îndreptat către ființa umană și natură.
La începutul secolului al XV-lea, frații Limbourg se mută din Flandra în Franța, unde realizează unul
dintre cele mai celebre manuscrise gotice, cunoscut sub numele Très Riches Heures du Duc de
Berry (muzeul Condé, Chantilly). Ilustrațiile acestui manuscris reflectă stilul medieval târziu.
Renascentista
Această revoluție culturală ce se întinde de-a lungul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, care a debutat în Italia, a
stimulat interesul pentru cultura clasică și a redat încrederea în individ. Realizările antichității au fost apreciate la
justa lor valoare, dar și cea a potențialului uman.
Leonardo da Vinci: nu a lăsat prea multe picturi, fiind preocupat mai ales de știință și de invenții în
domeniul tehnologiei. A utilizat pigmenți în ulei pe gips uscat, de aceea frescele s-au deteriorat de-a lungul
timpului, cum este cazul lucrării "Cina cea de Taină" (1495 - 1497, Santa Maria delle Grazie, Milano).
Rafael: perfecționează descoperirile Renașterii timpurii în ceea ce privește culoarea și compoziția. Creează
adevărate modele ale reprezentării Fecioarei și Pruncului Sfânt și realizează portrete admirabile ale
contemporanilor.
Michelangelo: își manifestă geniul prin picturile plafonului Capelei Sixtine din Roma (1508 - 1512), printre care
amintim: Geneza, Căderea în păcat și marea frescă de perete Judecata de apoi (1536 - 1541).
Tițian marchează apogeul picturii venețiene prin portretele sale, care dovedesc o cunoaștere profundă a
naturii umane, reprezentări ale lui Hristos și a altor teme mitologice, dar și ale nudului feminin.
Manierism-Acest stil, caracterizat prin conștiința de sine, dar și artificial, apare în Italia în jurul lui 1520. Accentul nu
cade pe armonia liniei, a culorii sau a compoziției, ci pe complexitate și distorsionare. Chiar și picturile religioase
devin ciudate privitorului, deoarece nu mai respectă vechile canoane. Printre manieriști putem
considera: Pontormo (Jacopo Carucci, 1494 - 1557), Rosso Fiorentino (1494 - 1540), Parmigianino (Girolamo
Francesco Maria Mazzola, 1503 - 1540), Tintoretto (Jacopo Comin, 1518 - 1594) si Agnolo Bronzino (1503 - 1572).
Dar cel mai cunoscut manierist este El Greco (1541 - 1614). Acesta a studiat în Italia, dar s-a stabilit în Franța.
Modalitatea sa emoțională de abordare se aplică și asupra peisajelor, care uneori ating valențe apocaliptice. Un
exemplu îl constituie Vedere din Toledo (1600? - 1610, Metropolitan Museum of Art, New York)
Arta secolului al XVII-lea, arta barocă, este caracterizată prin dinamism, spre deosebire de cea renascentistă care
este relativ statuară. Caracteristice stilului baroc sunt liniile diagonale de compoziție, care conferă senzația de
mișcare, și utilizarea clarobscurului. Ambele trăsături au creat un stil grandios, dramatic, apropiat spiritului vital
al Contrareformei. Mulți dintre pictorii începutului secolului al XVII-lea părăsesc artificialitatea manierismului în
încercarea de a se apropia tot mai mult de lumea naturală.Italia[modificare | modificare sursă]
În Italia perioadei baroce s-au afirmat o multitudine de artiști, toti înzestrați cu o deosebita forță
novatoare. Annibale Carraci (1560 - 1609), Guido Reni (1575 – 1642 În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are
loc o revoluție în pictură, când exuberanța stilului rococo este înlocuită de sobrietatea neoclasicismului. La aceasta
a contribuit un anumit context istorico-social. Săpăturile arheologice efectuate pe la mijlocul secolului,
în Italia și Grecia, au scos la lumină diverse clădiri antice, care au servit drept inspirație pentru arhitecții englezi și
francezi. De asemenea, în 1755, istoricul de artă german Johann Joachim Winckelmann (1717-1768) publică
celebrul său eseu Gedanken über die Nachahmung der Griechischen Werke in der Malerei und
Bildhauerkunst ("Gânduri asupra imitației operelor grecești în pictură și sculptură") în care aducea
elogii sculpturii clasice grecești. Această scriere a influențat patru mari artiști care locuiau pe atunci în Roma:
scoțianul Gavin Hamilton (1723 - 1798), germanul Anton Rapahel Mengs (1728 - 1779), elvețianca Angelica
Kauffmann (1741-1807) și americanul Benjamin West (1738-1820). Toti aceștia au creat lucrări bazate pe literatura
clasică. Dar contextul istorico-social al acelei perioade a fost marcat mai ales de frământarile sociale ale acelei
perioade, care au culminat cu Revoluția franceză.
Cel mai însemnat promotor al neoclasicismului a fost pictorul francez Jacques Louis David (1748-1825). Influențat
de clasicismul ce caracterizează opera lui Poussin, în perioada petrecută la Roma, David își formează un stil sobru
în concordanță cu idealurile Revoluției franceze. Astfel, lucrări ca Jurământul Horaților (1784 - 1785, Luvru) insuflă
patriotism sau altele ca Moartea lui Socrate (1787, Metropolitan Museum of Art), promovează stoicismul și
sacrificiul de sine. Nu numai subiectele făceau parte din istoria antică și mitologia clasică, dar și modul de redare a
Romantismul[modificare | modificare sursă]Succesoare imediată a neoclasicismului, romantismul introduce gustul
pentru medieval și mister, dar și pentru pitorescul și sublimul din natură. Rolul jucat de imaginația individuală ce dă
libertate emoției și sentimentelor înlocuiește abordarea intelectual-rațională a
neoclasicismuluiFranța[modificare | modificare sursă]Succesorul lui David, care marchează cotitura către
romantism, a fost discipolul său, Antoine-Jean Gros (1771-1835), celebru mai ales pentru portretele lui Napoleon.
Colegul lui Gros, Théodore Géricault (1791-1824) este renumit pentru redarea spectaculoasă și monumentală a
evenimentelor acelei epoci. Capodopera sa, Răpirea meduzei (1818-1819, Luvru)mintea de sculptura acelei
perioade.Realismul[modificare | modificare sursă]Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, pictorul francez Gustave
Courbet (1819-1877) respinge atât neoclasicismul, cât și romantismul și proclamă o nouă mișcare, realismul. Nu îl
interesa pictura cu subiecte istorice, portrete de șefi de stat sau subiecte de tip exotic. Consideră ca artistul trebuie
să fie realist, să reflecte evenimente cotidiene, la care să participe oameni obișnuiți. Mediul ales de Courbet pentru
multe din pânzele sale îl constituie satul său natal, Ornans. Pictează muncitori construind o șosea, orășeni
participând la funeralii sau oameni stând la masă și care ascultă muzică sau fumează.Alți pictori care pot fi
considerați realiști sunt: Honoré Daumier (1808-1879), cunoscut mai ales pentru litografiile care reflectă scene de
pe străzile pariziene, Jean François Millet (1814-1875), care aparținea Școlii de la Barbizon, artist realist de factură
socialăImpresionismul[]

Édouard Manet (1832-1883) a fost un inovator al anilor 1860, stilul său fiind considerat ca precursor
al impresionismului. Ca și Courbet, subiectele tratate aparțineau vieții cotidiene. Multe din teme și moduri de
compoziție au fost împrumutate de la maeștri ca Velázquez și Goya. Dar noutatea introdusă de Manet, pentru care
este considerat primul pictor modern, constă în utilizarea tușeelor libere, schematice, prin care se obțineau mari
pete de culoare, juxtapuse fără tranziție între ele.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai însemnat reprezentant al acestui nou curent a fost Edgar Degas (1834-
1917).Postimpresionismul[modificare | modificare sursă]
Georges Seurat (1859-1891) dezvoltă, în cadrul impresionismului, o noua tehnică numita pointilism, pe care o
aplică în multe lucrări ale sale, dintre care cea mai celebră este Duminica dupa-amiaza pe insula "Grande
Jatte" (1884 - 1886, Institutul de Artă din Chicago.)
La sfârșitul secolului al XIX-lea, trei mari artiști au manifestat influențe impresioniste: olandezul Vincent van
Gogh (1853-1890) și francezii Paul Gauguin (1848-1903) și Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901).
Perioada antebelică[modificare | modificare sursă]
În aceasta perioadă, în Europa au apărut noi curente
ca: fauvismul, expresionismul, cubismul, futurismul, constructivismul, neoplasticismul, dadaismul și suprarealismul.
În Statele Unite au apărut mișcări ca sincronismul și precizionismul.
Fauvismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Fauvism.
În jurul anului 1900, artiștii din Franța și Germania au devenit interesați de arta popoarelor primitive.
Astfel, Gauguin, printr-o abordare orienată către decorativ (asemănătoare artei aborigenilor) creează o nouă
mișcare, numită fauvism (de la francezul fauve, "sălbatic"), al cărei lider devine Henri Matisse (1869-1954). Alti
exponenți ai acestui curent sunt: André Derain (1880-1954), Georges Braque (1882-1963) și Maurice de
Vlaminck (1876-1958).

Edvard Munch, Țipătul (1893), Galeria Națională, Oslo

Expresionismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Expresionism.
În cadrul acestui curent artistic, pictorii sunt preocupați de redarea sentimentelor, a senzațiilor subiective și nu a
realității exterioare. În Germania, au apărut succesiv două grupări expresioniste: Die Brücke ("Podul") (1905 -
1913): Ernst Ludwig Kirchner (1880-1938), Karl Schmidt-Rottluff (1884-1976), Erich Heckel și Emil Nolde(1867-
1956); influențați de Edvard Munch (1863-1944), aceștia explorau suferința umană, starea de tensiune, angoasă,
într-un stil asemănător fauvismului.
Cubismul[
Articol principal: Cubism.
Inspirați de abordarea geometrizantă a lui Cézanne a peisajelor și naturilor statice, între 1907 și 1914, Pablo
Picasso (1881-1973) și Georges Braque (1882-1963) dezvoltă stilul cubist. Acest nou stil va domina lumea artistică a
secolului al XX-lea, evidențiind pictura plană, a suprafețelor și respingând perspectiva tradițională a distanței sau
clarobscurul. Alți pictori cubiști: Fernand Léger (1881-1955), Robert Delaunay (1885-1941), Sonia Terk
Delaunay (1885-1980), Juan Gris (1887-1927).
Abstracționismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Artă abstractă.
Arta abstractă a apărut în Germania, Statele Unite și Rusia în a doua decadă a secolului al XX-lea și a evoluat în mai
multe direcții. Astfel, Kazimir Malevici (1878-1935) pornește de la cubismul francez și ajunge la o supremație a
abstractului, pe când alți pictori ruși, ca Aleksandr Rodcenko și El Lissitzky, au evoluat către constructivism. În urma
contactului cu stilul cubist, olandezul Piet Mondrian (1872-1944) inventează un nou stil, numit, neoplasticism, care
ulterior avea să influențeze pictura geometrizantă abstractă americană din anii '30.
Dadaismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Dadaism.
În timpul Primului Război Mondial (1914 - 1918), la Zürich, o grupare de artiști dezgustați de valorile burgheze,
găsesc un cuvânt, aparent fără sens, dada, care să descrie starea lor de protest și acea artă pe care urmau să o
creeze sfidând orice normă sau criteriu estetic preconceput.
Cel mai cunoscut pictor dadaist francez, Marcel Duchamp (1887-1968), își exprimă dezaprobarea față de arta care
să produca plăcere în mod gratuit și, în semn de protest, adaugă o mustață celebrului portret al Mona Lisei a
lui Leonardo da Vinci. Alti artiști dadaiști: Francis Picabia (1879-1953), George Grosz (1893-1959) și Max
Ernst (1891-1976).
Suprarealismul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Suprarealism.
Multe din operele dadaiștilor sunt create accidental, la întâmplare, fără un studiu prealabil. Metoda a fost
adoptată și de succesorii acestora, suprarealiștii. Termenul de suprarealism a fost introdus de scriitorul André
Breton (1896-1966), care a elaborat manifestul acestui nou curent care punea în prim plan inconștientul și visul în
cadrul creației artistice. Cei mai cunoscuți pictori suprarealiști au fost: Max Ernst (1891-1976), Salvador Dalí (1904-
1989), Joan Miró (1893-1983), René Magritte (1898-1967), Jean Arp (Hans Arp) (1887-1966) și André Masson.
Expresionismul abstract[modificare | modificare sursă]
Un rol important în apariția acestui nou stil l-a jucat prezența suprarealiștilor refugiați din Europa în SUA. Jackson
Pollock (1912-1956), Willem de Kooning (1904-1997), Hans Hofmann (1880-1966) și alții explorează inconștientul și
tehnicile creației accidentale, promovând automatismul suprarealist și expresionismul.
Arta op și arta pop[modificare | modificare sursă]
Articole principale: Op art și Pop art.
În anii '60, au fost inițiate noi stiluri și mișcări artistice. Unii pictorii au continuat calea abstracționismului, ca în
cazul lui Victor Vasarély (1908-1997), pictor maghiar, celebru prin lucrările sale de tip op art. Acolo unde op art
realizează iluzii optice, pop art, așa cum apare în opera inițiatorului acestui stil, Richard Hamilton, este
reprezentarea efectelor lor. Artiștii pop își extrag tematica din afișe, filme și obiecte banale, cotidiene. Cei mai
cunoscuți artiști pop americani sunt: Robert Rauschenberg (1925-2008), Jasper Johns (n. 1930), Jim Dine (n.
1935), Roy Lichtenstein (1923-1997), Tom Wesselmann, James Rosenquist și Andy Warhol (1928 - 1987).
Pictura neorealistă[modificare | modificare sursă]
Ironia imaginilor pop art pregătește drumul pentru renașterea picturii realiste. Acest nou realism devine o tradiție
în arta americană, curent în cadrul căruia se afirmă pictori ca: Thomas Eakins (1844-1916) și Andrew Wyeth (1917-
2009).
Neoexpresionismul[modificare | modificare sursă]
În anii '80, un grup de tineri artiști europeni și americani se revoltă împotriva stilului auster, impersonal, formalist
al artei abstracte. Rezultatul constă într-o renaștere a picturii figurative și narative, numită neoexpresionism.
Printre cei mai cunoscuți reprezentanți ai noului stil putem menționa: Anselm Kiefer (n. 1945), Georg Baselitz (n.
1938), Sandro Chia(n. 1946), Francesco Clemente (n. 1952), Julian Schnabel (n. 1951) și David Salle (n. 1952).
Cimabue-umbre, realism, perspectiva, altceva decat icoane In stil bizantin, bidimensiolitate ina cele
vremuri, ornamente, modele minutioase, fetele erau realiste. A dat tonul.
Giotto-perspectiva tridimensionala, florenta, a studiat Cimabue, Iisus arata ca om, realism, inlocuieste
ornamentele cu spatial 3d, arhitectura, a reinviat picvtura din realitae, Capela Padua-viata Fecioarei si
Iisus, oameni cu spatele la privitor, elemente de perspectiva fortata.obliga privitorul sa ia parte la scena,
si a unui spatiu realist, naturalete.
ucello-gotic, a descoperit perspectiva, 3d si naturalismul, animale-pasari, matematica geometrie-
elemente compleze, unghiuri ciudate, avangardist
sec 14 Masacio-cel mai valoros Pictor al generatiei sale, imita natura, picta chipuri expresiv si realiste, 12
criptice si fresce, abandonaea stilului gotic-natural-umanist
Donatello-sculptor cel mai mare, Statuia David,prima sculptura nud, alegorie a virtutile civice in fata
brutalitatii, basoreliefuri, symbol important si revolutionary al formele I cultura
Sec 15 DElLa Francesca-simbolistica –tematica religioasa-persoectiva, geometrice
Imp: Fresce “Istoria adevaratei Cruci”, “Madonna cu pruncul” (concept si simbolistia, Madonna nu se
uita la Iisus, se uita la trandafirul pe care IIsus il tinea in mana-dragostea fata de oameni si devotement,
dar si sangele si coroana de spini…-palma dreapta este pozitionata in centrul imaginii, care mai tarziu va
fi batuta in cui..adica acceptarea destinului pe care Iisul il va avea)
Toata lumea voia arta, cel mai bun tablou din lume
Botticelli-pasionat de femei, tablourile lui abordeaza teme mitologice sau valoroase
Femeile sunt senzuale, pline de mister, pictate cu multa culoare pastelata, stralucire ireala
Se misca intr-o directie manierista, intima; se intoarcea inspre gotic
Nasterea lui venus si Primavera-femei diafane si elegante, venus mare de 2 m si 3 latime
Il rosso-mod epic si agitat-scene biblice
Andrea Mantegna-perspectiva fortata, linia orizontului mai jos, parintii iluzionismului in picture
Andrea Mantegna a fost unul din cei mai importanți pictori și gravori al Quattrocento-ului din Italia de
Nord. Însemnată este contribuția sa la crearea spațiului compus în perspectivă.
Sec 16-
Rafael, Michelangelo, Da Vinci
In aceeasi perioada, cei mai imp renasterii
Da Vinci-artist desavarsit in multe domenii-Mona Lisa, Cina cea de Taina
Cunsotinte de anatomie, fizionomie, oamenii isi schimba fizic expresiile, maestru al luminii, fizica,
botanica, optica, gradient, decoruri natural
Madonna pe stanci
Michelangelo-sculptat, pictat, desenat—cele mai valoroase opera di renastere, a fost crescut de o
doica maritata cu un pietrar, pasiune pentru marmura si sculptura
A fost luat sub aripa fam Medici, sponsori a artistilor rena, a trait in jur de 90 de ani si a pictat si
sculptat
Interiorul Capelei Sixtine, Domul Bazilicii Sfantul Petru, David, Victoria
Rafael-37 de ani, claritate formele, compozitia curate, perfectionarea idealului visual desprins din
filozofia platonica; opera sa impartita in perioade in functie de locatia unde lucra
Rafael si Michelangelo-rivali;
Abilitati cameleonice, integra elemente din stilurile altor pictori si le integra in opera sa