POLITICI DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN U.E.

Cap. 2 – Politica europeană de coeziune economică şi socială.

2.1. Coeziunea economică şi socială
2.2. Începuturile politicii regionale în UE.
2.3. Evoluţia politicii regionale. Reformele politicii regionale în UE.
2.4. Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene.
2.5. Viitorul politicii regionale.
2.5.1.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune.
2.5.2. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii regionale comune.

2.1. Coeziunea economică şi socială

Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai înalt de
coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii economice pentru toţi cei
implicaţi.
Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive ale unui
sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi perpetuarea sistemului.
Se disting patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic, social, cultural şi
politic.
Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de fiecare
naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului, cunoscuţi şi
sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită,
pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică
subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de inovare, instituţii şi investiţii.
Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem economic.
Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada revoluţiei industriale
(secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de
societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite
categorii sociale, fie cele mai vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi
fizice sau psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab
calificate, categorii confruntate cu şomaj structural etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei
politici distincte, destinată reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii
au impus şi remodelarea sistemelor fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în
creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate.
Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor industriale avansate
în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea sistemelor de valori
culturale comune, procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor
economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor
proprii, prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme-steme, imnuri,
sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor vestimentare,
creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu
idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de
comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii,
contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale.
Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole, evidentă însă
mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat-o
formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de elemente obiective
legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele mişcări (religioase, politice,
civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore, mai ales
începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal obiectiv consolidarea
coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La nivel internaţional, urmărirea unor interese
şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad
mai ridicat sau mai redus de coeziune politică.
1
La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai restrâns, acela
de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important,
reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale.
Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel comunitar,
incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităţilor
teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin), anumite aspecte ale politicii sociale (precum
combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă),
precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării rurale).
Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală, în sensul că
obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare
ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte, conceptul de CES face trecerea către noţiunea de
convergenţă reală. Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la
finele anilor 80.
Cea mai importantă componentă a Politicii de coeziune economică şi socială o reprezintă,
evident, politica de dezvoltare regională (PDR).
Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de
către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat cu diferiţi actori economici, în
vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a
potenţialului local şi regional.
Altfel spus, Politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri, acţiuni care pot
influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al Politicii de dezvoltare
regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în
cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea
şomajului, creşterea nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii,
echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.
Momente definitorii în evoluţia Politicii de coeziune economică şi socială
• Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii discrepanţelor
regionale1, el nu făcea trimitere, în acest scop, şi la diferite mecanisme redistributive. Cu toate acestea,
la acea vreme, Tratatul crea Fondul Social European (FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI),
fără a menţiona însă, ca obiectiv esenţial, promovarea coeziunii economice şi sociale. De asemenea
Art. 92.3 (actualul 87.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele
de stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care promovau
„dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau foarte scăzute şi în care se
înregistra un şomaj ridicat.”
La începutul procesului de integrare, cu excepţia notabilă a sudului Italiei, disparităţile
regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni ulterior într-o Europă cu nouă,
zece, doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri.
Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni, atât în ceea ce priveşte
veniturile, dar şi productivitatea, calitatea infrastructurii etc. Harta discrepanţelor regionale în UE
evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud în care, temporar, a fost inclusă şi Irlanda).
Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”,
utilizată de analiştii economici şi de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. Ca atare,
politica structurală a UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia, Irlanda,
Portugalia, centrul şi sudul Spaniei, Corsica, sudul Italiei, Grecia, iar după ’90 şi Germania de Est) şi a
unui centru bogat (sudul Marii Britanii, nord-estul Franţei, ţările din centrul Europei, nord-vestul
Germaniei şi nordul Italiei).
• Prima extindere, incluzând Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (1973) a însemnat şi
primele măsuri în direcţia unei Politicii de dezvoltare regională efective. La momentul respectiv,
Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de zonele rurale, iar Marea Britanie cu aspecte
sensibile privind restructurarea industrială din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. Pe fondul
acestor realităţi, respectiv din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii,
1
Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări armonioase a
economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”, fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei
politici specifice, respectiv PDR.
2
dar şi pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC, a fost creat în 1975 Fondul European
de Dezvoltare Regională (FEDR) - fond care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în
cadrul Politicii de dezvoltare regională 2.. Pe de altă parte însă, o coordonare la nivel comunitar a
schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70.
• După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986, nevoia de a interveni în
cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. Conştienţi de faptul că regiunile dezavantajate din
Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986, J. Delors, noul preşedinte al Comisiei
la acel moment, a atras atenţia asupra importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente.
Programul Comisiei pentru 1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni o sursă permanentă de
confruntări politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile a
beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică”3. În martie 1985, J. Delors avertiza Parlamentul
European că negocierile de aderare cu Grecia, Spania şi Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune, care,
trebuie s-o spunem deschis, reflectă tensiunea dintre Sud şi Nord. Această tensiune este generată nu
atât de problemele financiare, cât de o lipsă de înţelegere, de o ciocnire a civilizaţiilor, atitudine care
pare a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate, concept care trebuie
să devină unul din pilonii Comunităţii; solidaritatea trebuie privită nu în termeni de asistenţă, ci mai
degrabă ca o expresie a bunăstării generale, contribuind la întărirea identităţii europene”4.
• Ca atare, nu este întâmplător faptul că, prin Actul Unic (1987), a fost introdus un nou concept
şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare, intitulat „Coeziunea economică şi socială”, menit să
sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii de coeziune. În cadrul acestui capitol se
menţionează faptul că FEDER reprezintă principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea
disparităţilor.
Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea discrepanţelor
economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS, prin care s-a încercat integrarea
şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER, FSE şi FEOGA - Orientare) la nivel comunitar,
într-un cadru unic, pentru o perioadă de cinci ani (1989-1993). Alocarea fondurilor se realiza prin
intermediul a şase obiective generale5:
• Obiectivul nr. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor întârziate ca nivel
de dezvoltare, întârzierea fiind definită, ca regulă generală, drept specifică zonelor cu un PIB pe
locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară. Aceste regiuni, Irlanda de Nord, Grecia,
Portugalia, mare parte din Spania, Corsica, sudul Italiei, dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5
din populaţia comunitară şi primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale, în
cazul FEDER această parte putând atinge chiar la 80%; (credite FEDER, FSE, FEOGA)
• Obiectivul nr. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite FEDER şi FSE);
• Obiectivul nr. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE);
• Obiectivul nr. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE);
• Obiectivul nr. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a, FEOGA – Orientare)
şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri).
• Obiectivul nr. 6 (introdus în 1995, după aderarea ţărilor nordice, Suedia şi Finlanda):
dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă a populaţiei, sub 8
locuitori/km (FEDER, FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare).
Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale, alocate prin intermediul bugetului
comunitar, de la 6,3 mld. ecu în 1987, la 14,1 mld. în 1993.
• Deoarece statele mai sărace, aflate la periferia sudică a Europei, nu erau pe de-a-ntregul
satisfăcute de efectele redistributive ale Politicii de coeziune economică şi socială, negocierile privind
Tratatul asupra UE (TUE), cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht, şi, realizarea UEM,
au fost privite ca fiind, în principal, în avantajul statelor mai bogate. Ca atare, la cererea statelor mai
puţin dezvoltate, TUE (Art. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce
disparităţile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin

2
Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă, 280 milioane ECU, mai ales dacă o comparăm cu valorile actuale
3
Commission, 1985, p. 15
4
Commission, 1985, p. 5
5
Obiectivele 1, 2 şi 5b erau, în mod explicit, de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate, regiunilor
aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale.
3
dezvoltate dintre acestea”, introduce Politica de dezvoltare regională în cadrul politicilor comunitare şi
creează un nou instrument financiar, Fondul de Coeziune (FC) (Art. 130d), instrument care trebuia să
răspundă constrângerilor legate de necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare
(nominale) în cadrul UEM. Fondul de coeziune urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de
transport şi protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state membre,
respectiv Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Prin Tratatul de la Maastricht, conceptul de Coeziune
Economică şi Socială devine unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene, alături de Piaţa Unică şi
UEM.
• La începutul anilor ‘90, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria au început pregătirile pentru
aderarea la UE. Chiar dacă, în final, Norvegia a decis să nu adere la Uniune, prezenţa ei a influenţat
procesul de negociere. Spre deosebire de extinderile precedente, această rundă de extindere nu urma să
mărească decalajele regionale în UE. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi
structurale ar fi continuat în interiorul naţiunilor proprii, în special regiunile periferice şi nordice. Cum
negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare, ţările nordice au înţeles că era
imposibil să schimbe sistemul în mod direct, fiind însă posibil să se creeze, special pentru Finlanda şi
Suedia, o nouă măsură pentru problemele specifice spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6, care să aibă
drept scop regiunile cu densitate redusă, periferice şi dominant rurale.
Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel
cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune
Principalele momente în procesul integrării europene Dezvoltarea politicii de
coeziune a UE
1957 Tratatul privind crearea CEE Prevederi generale în
preambulul TCEE şi Art. 2
Începutul anilor ’70 Prima extindere: Danemarca, Irlanda şi Marea Crearea FEDER
Britanie
Mijlocul anilor ’80 Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Programele Integrate
Mediteraneene
Sfârşitul anilor ’80 Actul Unic European – 1992, crearea pieţei unice Pachetul Delors I şi reforma
FS din 1988
1993 Tratatul asupra UE: crearea UEM Pachetul Delors II şi crearea
FC
1995 Aderarea Finlandei, Suediei şi Austriei Introducerea Obiectivului 6
al FS
1997-1999 Agenda 2000 şi procesul de extindere spre centru şi Viitoarea reformă a FS
est (are în vedere perioada 2000-2006)
2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada 2007-2013 Reforma politicii structurale

2.2. Începuturile politicii regionale a Comunităţii Europene

Chiar dacă în literatura de factură teoretică s-a formulat ideea existenţei unei filozofii a unificării
europene,6 analiştii pragmatici susţin ideea unei unificări condiţionată primordial de interese şi procese
economice. De fapt, chiar prima structură transnaţională, considerată punctul de plecare pentru Piaţa
Comună a perioadei dinainte de căderea comunismului,7 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), era un răspuns formulat într-un context când Germania nu avea nici o posibilitate de
a promova o politică industrială proprie, pe de-o parte, iar Franţa, pe de altă parte, avea interesul de a
tranşa pentru totdeauna problema istoric spinoasă a Alsaciei şi Lorenei.8

6
A. Marga: Filozofia unificării europene, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
7
Comunitatea „ideatică” a Europei suferise o profundă lovitură odată cu al II-lea Război Mondial, dincolo de lupta între „naţionalisme” a
apărut şi divizarea ideologică în care context, aproape inevitabil, s-a formulat ideea structurării unei organizaţii regionale europene (W.
Churchill, Zürich, 1946) susţinute de câţiva reprezentanţi ai federalismului european, în dorinţa de a inventa instrumente noi pt.
realizarea unei Europe noi. În acest context se lansează Planul Marshall, prin celebra conferinţă a secretarului de stat american din 1947,
rostită la Harvard University, care propunea sprijin american pentru reconstrucţia europeană.
8
Declaraţia Schuman, care a stat la baza înfiinţării CECO, a fost prezentată de ministrul de externe francez în 1950, şi are la bază două
idei de maximă importanţă: Europa dorită (a se construi prin federalizare) nu se poate realiza dintr-o dată, ci printr-un proces lung şi
dificil; în noul context trebuie să se pună capăt antagonismului franco-german, relaţie ce marchează întregul context european. Astfel a
lansat Robert Schuman chemarea către ţările Benelux, Italia de a fonda împreună cu Franţa şi Germania CECO. Marea Britanie s-a
alăturat acestei structuri în 1954.
4
 Existau şi alte zone ale Europei unde se punea problema eliminării efectelor celui de II-lea Război
Mondial – Scandinavia de exemplu, sau în relaţia dintre Germania şi Olanda. Nu este de mirare că
problema formării unor structuri noi şi a cooperării transfrontaliere este prezentă, începând cu anii ’60,
în discursul politic european şi sunt promovate iniţiative în vederea permanentizării acestor relaţii noi.
Astfel ia fiinţă, în 1971, Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă (Association of European Border
Regions) care a stabilit, de la început, relaţii bune de cooperare cu instituţiile europene.
Tot acest spirit pragmatic se manifestă şi în acele opinii care susţin că politica regională este un
instrument al negocierilor din cadrul procesului de integrare, negocieri referitoare la transferurile ce
sunt condiţionate de disparităţile existente la nivelul ţărilor şi, respectiv a diferitelor regiuni.
Politica regională, ca domeniu distinct, nu apare textual în Tratatul de la Roma, ci sub forma unui
scop generic, când se vorbeşte de necesitatea dezvoltării armonioase a economiei. La aceea dată nici
nu se motiva o politică regională de sine stătătoare, deoarece Comunitatea Economică Europeană,
creată prin acest tratat, nu prezenta diferenţe majore economice în plan teritorial, poate cu excepţia
regiunilor din sudul Italiei.
Având în vedere că în perioada imediat următoare semnării Tratatului de la Roma în privinţa
priorităţilor diferitelor ţări se constată diferenţe semnificative (pt. Germania problema majoră era
agricultura, pt. Belgia dezvoltarea teritoriului, regionalismul numai în cazul Italiei fiind prioritar),
trebuia să vină o schimbare pentru a poziţiona această problemă la nivelul Comunităţii. Această
schimbare s-a produs cu definitivarea, în 1972, a tratativelor privind aderarea Marii Britanii şi a
Irlandei la CE.
Anterior acestei date, cronologia evenimentelor privind politica regională este următoarea:
 1961 – apariţia problematicii la nivelul unor state membre,
 1965 – primul raport către Comisia Europeană privind regiunile,
 1967 – constituirea Direcţiei Generale pt. Politica Regională în cadrul Pieţei Comune,
 1969 – primele propuneri concrete de reformă în domeniul politicii regionale.
 În 1972 are loc, la Paris, întâlnirea şefilor de state din Piaţa Comună, unde s-a decis elaborarea unei
concepţii privind politica regională şi se propune instituirea unui Fond de Dezvoltare Regională
pentru probleme din domeniile agrar, şomaj structural, dezvoltare teritorială. Acest Fond –
funcţional din 1975 – se alătura celorlalte două existente, şi anume Fondului Social European
(existent din 1960) şi Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (1962).
Reprezentantul Marii Britanii, G. Thomson, în raportul prezentat cu această ocazie, solicită
realizarea unei analize privind disparităţile regionale şi necesitatea armonizării politicilor regionale
naţionale cu cea internaţională.
Criza petrolului, izbucnită în 1973, a tranşat definitiv această problemă în favoarea atenţiei ce
trebuie acordată regiunilor, se instituie Comisia de Politici Regionale cu participare uniformă – 2
reprezentanţi din partea fiecărui stat membru.

2.3. Evoluţia politicii regionale. Reformele politicii regionale în UE.

Criza economică din anii ’70, respectiv concepţia privind uniunea monetară formulată în cadrul
planului Werner, sunt elemente care conduc la ideea necesităţii unei politici regionale de sprijin pentru
zonele subdezvoltate. Dacă în prima perioadă sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre
diferitele regiuni în ţările membre, începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau
diferenţele regionale la nivelul Comunităţii.
Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981, Spania şi Portugalia – 1986) aduce schimbări
mari în privinţa politicii regionale, ce se poate motiva cel mai simplu prin evocarea a două cifre: în
timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii Europene (CE) s-a majorat cu 22 %, PNB-ul
comun a avut o creştere de 10 %. CE a devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea
economică, regiunile cele mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab
dezvoltate.9
În 1986, prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE, poate cea mai
importantă din istoria sa, pentru a răspunde noilor obiective formulate, s-au realizat noi transferuri de
competenţe, de la state către comunităţi, pentru o mai mare eficacitate şi menţinerea echilibrului

9
Vezi: Horváth Zoltán: Kézikönyv az Európai Unióról, MO, Budapest, 2001, p.282.
5
instituţional.10 Consecinţe, în plan economic, al adoptării Actului sunt demersurile şi programele
vizând formarea unei adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor
vamale nu este suficientă, fiind necesară şi a celor nevamale (fizice, tehnice sau fiscale).
Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE, în consecinţă
politica regională devine politică comunitară. Politica regională funcţionează ca o adevărată politică
comunitară: sprijinul UE vine să completeze eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul
regional.
În acest context are loc, în 1988, o reformă privind fondurile structurale şi se instituie, în 1993,
Fondul Structural pentru Coeziune, fond destinat prioritar ţărilor mai slab dezvoltate (Grecia, Irlanda,
Portugalia, Spania). Tot în 1993, apare un nou fond structural, de data aceasta pentru orientare în
domeniul pescuitului.
Astfel, se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. 40 % din sprijinul oferit), pe locul secund în
privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. 30 %). Creşterea importanţei politicii de
coeziune şi de intervenţii structurale – politică regională, în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii
acestor cheltuieli în bugetul unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %, ca
astăzi aceste cheltuieli să se ridice la 30 % din total.
Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii prioritare:11
 domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând nivelului NUTS II,
care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 % din media comunitară; cca. 65 % din
sprijinul acordat din acest fond este destinat acestui grup de regiuni;
 domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale; se adresează regiunilor de
categoria NUTS III, şi are în vedere trei indicatori de bază: rata şomajului (peste media pe CE),
şomerii din industrie (peste media din CE) şi un trend descendent al celor angajaţi în industrie; cca.
11 % din fonduri dirijate în acest sector;
 domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai mici (NUTS III),
cu un venit mediu mic, cu o populaţie în regres sau cu o densitate foarte mică a populaţiei; suma
totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. 5 % din fond;
 domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria, Finlanda, Suedia); pentru regiuni
aparţinând nivelului NUTS II; cu un cuantum de 0,5 % din fondul regional.
Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri regionale, şi
anume:
 domeniul III: reducerea şomajului prelungit, sprijin pentru tineri cu probleme sociale;
 domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă;
 domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit.
Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene şi pentru
protecţia mediului.
Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit, politica în domeniu trebuie să respecte
următoarele principii:12
 sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat;
 pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor beneficia de el;
 nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice, care nu pot influenţa dezvoltarea
întregii zone, din care fac parte;
 intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru care este solicitat;
 sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi probleme incluse
în programele de dezvoltare regionale respective.
În plan instituţional, în decursul timpului, s-au format structuri de reprezentare şi decizional-
consultative, după cum urmează:
 Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei,
 Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene,
 Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă,

10
Vezi: Single European Act (SEA) in: T. Bainbridge: European Union, Penguin Books, London, 1998, p. 442.
11
Vezi: A. Kopeczek: Der Concours der EU, Verlag Österreich, Wien, 1999.
12
Vezi: Commission Guidelines for Regional Development Programmes 2000-2006, 1999, Brussels, European Communities.
6
 Adunarea Regiunilor Europei,
 Consiliul Comunităţilor şi Regiunilor Europei.
Reforme în domeniul politicilor regionale
Politica regională a Comunităţii a trecut prin mai multe etape, în dorinţa de a-i asigura eficienţă,
claritate şi acurateţe metodologică. Aceste reforme succesive au fost condiţionate şi de aderarea unor
noi membrii la CE, fiecare cu specificităţi şi priorităţi structurale. Din acest motiv, reformele au fost
precedate de discuţii vii, aprinse, soluţiile fiind de compromis.
Fiind cea mai importantă în materie, reforma din 1988 se axa pe 3 probleme majore:
 politica structurală trebuie să conducă la reale efecte economice;
 sprijinul să vizeze elemente din programe de bătaie lungă;
 politica în domeniu trebuie să se bazeze pe parteneriate între actanţii vizaţi în cadrul respectiv.
În elaborarea reformei s-a ţinut cont de câteva principii, şi anume:
 subsidiaritate, descentralizare – asigurarea unui spaţiu autonom şi com-petenţe decizionale pentru
potenţialii beneficiari;
 parteneriate – între diferite sectoare şi instituţii, de nivele diferite, în vederea unei coordonări şi
derulări eficiente;
 programare – planificare strategică structurată de jos în sus, priorităţi stabilite prin strategii legitim
adoptate;
 concentrare şi adiţionalitate – sprijin financiar provenit din mai multe surse, axat pe elementele
structurale prioritare.
Reforme au avut loc şi după 1988, şi vor mai exista desigur, dar liniile directoare ale acestor
politici nu au mai fost fundamental reformulate. S-au stabilit criteriile de încadrare pentru diferitele
spaţii, şi s-au identificat trei categorii de spaţii: regiune preponderent urbană (populaţie urbană 85 %
din populaţie), regiune semnificativ rurală (15-50 % din populaţie locuieşte la sat) şi regiune
predominant rurală (cu un procent de peste 50 % de populaţie rurală). Pentru fiecare categorie în parte
s-au stabilit funcţii de bază, pentru cele rurale acestea sunt: economică, ecologică şi socio-culturală.
In cadrul perspectivelor financiare 2007-2013, Comisia a propus să reorienteze politica
coeziunii, cu scopul de a o pune în serviciul creşterii economice şi a ocupării (Strategia de la Lisabona)
precum şi al dezvoltării durabile (Strategia de la Goteborg). Parlamentul European nu şi-a dat avizul
asupra perspectivelor financiare propuse de către Comisia Europeană, îndelung negociate de către cele
două Consilii Europene, cel din iunie 2005, sub preşedinţia luxemburgheză şi cel din decembrie 2005,
sub preşedinţia londoneză. In lipsa unui acord asupra bugetului în cadrul Consililui European din iunie
anul trecut au fost redactate Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune, în iulie
acelaşi an.
Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7 ani), dar aduce o
viziune strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei Lisabona, solicitând elaborarea a
doar două documente programatice: unul strategic - Cadrul National Strategic de Referinţă
(armonizând atât priorităţile naţionale, cât şi pe cele comunitare, cuprinse în Orientarile Comunitare
Strategice pentru politica de coeziune) şi unul operaţional - Programele Operaţionale. Dispare astfel
necesitatea elaborării Planului Naţional de Dezvoltare, a Programelor Complement, precum şi
caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar.
Actualele obiective (1,2 si 3) şi cele 4 iniţiative comunitare vor fi reorganizate după 2007 în
doar 3 obiective: Convergenţă, Competitivitate Regională şi Ocupare şi Cooperare Teritorială
Europeană. România este eligibilă doar pentru obiectivul Convergenţă şi Cooperare Teritoriala
Europeană. Ar trebui sa fim destul de înţelepţi pentru a alege acele proiecte care să creeze o
convergenţă economică dar şi premisele unei societăţi mai egalitariene şi mai juste capabilă să creeze
oportunităţi pentru toţi cetăţenii UE, fără deosebire de locul unde se află.(vezi obiectivul Cooperare
Europeană Teritorială)
Cele cinci fonduri vor fi reduse la trei: Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul
Social European şi Fondul de Coeziune. România va beneficia de toate trei.
In domeniul managementului, noţiunea de Autoritate de Plată dispare şi este înlocuită cu
Autoritatea de Certificare pentru obiectivul Convergenţă. Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru obiectivul
Cooperare Europeană Teritorială. In acest caz apare şi o Autoritate Unică de Control şi un grup de
controlori financiari (format din cate un controlor numit de fiecare stat membru participant cu rolul de
7
a sprijini Autoritatea de Control).In studiul realizat de către IER s-a ajuns la concluzia că " dacă pentru
noile structuri aferente Obiectivului Convergenţă au fost preluate de către autorităţile române, existau
întârzieri semnificative în crearea noilor structuri aferente obiectivului Cooperare Teritorială
Europeană, la data efectuării studiului.
Pentru a asigura o coordonare justă şi echitabilă a politicii de sprijin regional şi pentru a avea
un control eficace, trebuia asigurată transparenţa procesului – problemă de ordin procedural. Pentru a
asigura un tratament unitar pentru unităţi ce prezintă o foarte mare diversitate în privinţa organizării
teritoriale a statelor din Europa, se impunea delimitarea teritoriilor de implementare a politicii
regionale. S-a elaborat o bază de referinţă unitară a statisticii regionale sub forma unui nomenclator
statistic general denumit NUTS (Nomencltaure des Unités Territoriales Statistiques). Sistematizarea
NUTS are în vedere unităţile teritorial-administrative existente în spaţiul UE, şi a fost adoptată printr-o
decizie a Consiliului (1260/1999).
Sistemul NUTS are în vedere 5 nivele ale organizării teritoriale, după cum urmează:
 NUTS I – macroregiuni (Germania: Land, Franţa: macroregiune, Spania: grup de comunităţi
autonome, Italia: grup de regiuni, Danemarca, Suedia: ţara constituie o macroregiune);
 NUTS II – regiuni (Germania: Regierungsbezirk, Franţa: regiune, Italia: regiune, Spania: comunitate
autonomă, Austria: Land, Irlanda: ţara o sin-gură regiune, Suedia: regiuni de dezvoltare);
 NUTS III – judeţe (Germania: Kreis, Franţa: departament, Italia: judeţ, Spania: judeţ, Olanda:
provincie, Luxemburg: ţara un singur judeţ);
 NUTS IV – microregiuni (Portugalia: comună, Anglia: judeţ, Luxemburg: canton, în majoritatea
ţărilor UE acest nivel administrativ nu există);
 NUTS V – localitatea.
Din motive practice, cele mai importante nivele NUTS sunt: I, II şi III. Numărul unităţilor NUTS
IV este cu puţin mai mare decât al celor NUTS III (1074 faţă de 1031), numărul localităţilor fiind de
98433. De regulă, în cadrul politicii regionale nu se acordă sprijin nivelului V.
În tabelul ce urmează prezentăm repartiţia, pe nivele NUTS I, II, III a regiunilor din UE-15:

Ţară NUTS I NUTS II NUTS III

Număr Populaţie Număr Populaţie Număr Populaţie
medie medie medie
1 Austria 3 2 638 000 9 879 000 35 226 000
2 Belgia 3 3 290 000 11 1 116 000 43 234 000
3 Danemarca 1 5 171 000 1 5 171 000 15 335 000
4 Finlanda 2 2 527 000 6 842 000 19 266 000
5 Franţa 8 6 546 000 26 2 268 000 100 589 000
6 Germania 16 5 039 000 38 2 015 000 445 148 000
7 Grecia 4 2 578 000 13 793 000 51 202 000
8 Irlanda 1 3 549 000 1 3 549 000 8 444 000
9 Italia 11 5 169 000 20 2 843 000 103 599 000
10 Luxemburg 1 393 000 1 393 000 1 393 000
11 Marea Britanie 11 5 273 000 35 1 657 000 65 892 000
12 Olanda 4 3 769 000 12 1 265 000 40 380 000
13 Portugalia 3 3 286 000 7 1 408 000 30 329 000
14 Spania 7 5 584 000 18 2 171 000 52 752 000
15 Suedia 1 8 668 000 8 1 084 000 24 361 000
----- Uniunea Europeană 75 4 238 000 208 1 830 000 1031 343 000
Sursă: CEC, Regions.
Situaţia prezentată ne arată diferenţe foarte mari la fiecare nivel NUTS între diferitele ţări
membre, iar o analiză şi mai atentă relevă diferenţe destul de mari chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Aceste
diferenţe pot motiva o nouă reformă în domeniu. Propunerile elaborate şi promovate la nivelul UE de
către diferitele ţări membre ţin cont de aceste specificităţi, coerenţa politicii regionale nu se poate
asigura prin proceduri mecaniciste.

2.4. Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene.

Încercăm să evidenţiem prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi
care sunt principalele provocări cu care se confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi statele
membre.
Privind retrospectiv, actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor anterioare
sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai vechi. Primirea „în club” a noilor

8
ţări presupune un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi,
sistemele politice sunt, prin definiţie, rezistente la schimbare, iar aceasta conduce mai totdeauna la
scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este
întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un nou stat membru există controverse cu privire la
Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat membru nu poate să fructifice
pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul Greciei). Experienţa a arătat că procesul de
acomodare nu este chiar atât de dificil, iar recentul val de extindere din 2004-2007 este un exemplu în
acest sens, mai ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările candidate.
Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui
climat economic şi politic favorabil, în acest moment, Uniunea Europeană este străbătută de un val de
pesimism, datorat pe de o parte problemelor de pe plan intern, iar de altă parte presiunilor la nivel
internaţional.
Dificultăţile economice, climatul politic volatil, scleroza instituţională sau nevoia de reformă
socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei), se numără printre
principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă şi scepticism, alături de creşterea neîncrederii
în construcţia europeană, datorată ineficienţei unor politici comunitare.
Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat:
concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar şi
din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia, Rusia, India, China), care a determinat adoptarea unor măsuri
protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic, atât de criticat în cercurile internaţionale),
responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are, ca actor economic global, faţă de ţările sărace,
cum sunt cele din Africa sub-sahariană.

2.5. Viitorul politicii regionale

2.5.1.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune.

Consultarea publică a confirmat că politica de coeziune continuă să suscite un viu interes. Astfel,
prima concluzie generală a acestei discuţii ar putea fi recunoaşterea de către părţile interesate a rolului
important pe care politica de coeziune îl joacă în construcţia Uniunii Europene şi sprijinul acordat de
către părţi pentru continuarea acestei politici. Orice tentativă de a readuce această politică în
competenţa statelor membre este respinsă aproape unanim. Multe dintre aceste contribuţii confirmă că
politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa, încurajează investiţii care nu ar fi fost
întreprinse în absena sa, susţine competitivitatea în cele mai vulnerabile regiuni, consolidează
progresul social şi solidaritatea, fac din capitalul fizic, social şi uman factori de stimulare a creşterii, a
potenţialului de inovare, a capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei, stimulează
gestiunea strategică şi financiară multianuală, promovează transferul cunoştinţelor practice şi al celor
mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa unei culturi a evaluării şi
a monitorizării. În mod similar, majoritatea contribuţiilor apreciază faptul că această politică
promovează crearea unei culturi a colaborării.
Toate contribuţiile primite sunt de acord asupra faptului că obiectivul principal al politicii
coeziunii este reducerea inegalităţilor economice și sociale în ceea ce privește nivelurile de dezvoltare
ale regiunilor europene. Astfel, este necesar ca regiunile mai puțin dezvoltate să rămână în centrul
atenției acestei politici. Pe de altă parte, majoritatea contribuțiilor - împreună cu Parlamentul European
- susțin că politica de coeziune ar trebui să acopere întregul teritoriu al UE, dat fiind faptul că aceasta
nu constă într-un simplu mecanism de solidaritate, ci are scopul de a stimula potențialul de dezvoltare
endogenă al regiunilor europene.
Marea majoritate a părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o parte esenţială
a politicii de coeziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un obiectiv unanim recunoscut.
Cooperarea teritorială, subliniază acestea, este unul dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a
acestei politici, motiv pentru care ar trebui să fie consolidată.
Al patrulea raport privind coeziunea a identificat o serie de dificultăţi cu care regiunile şi
statele membre se confruntă şi vor trebui să se confrunte din ce în ce mai des: globalizarea, schimbările
demografice şi tensiunile sociale, schimbarea climatică şi creşterea preţului energiei. Cu toate că există
un consens asupra faptului că politica de coeziune ar trebui să abordeze şi aceste probleme, majoritatea
9
contribuţiilor subliniază că politica de coeziune nu poate fi nici unicul, nici principalul instrument de
intervenţie. Unele contribuţii consideră că aceste dificultăţi sunt deja abordate prin realizarea agendei
de la Lisabona şi a agendei de la Göteborg. Alte contribuţii amintesc faptul că abordarea acestor
probleme ar trebui să nu determine plasarea în plan secundar a obiectivelor principale ale politicii de
coeziune stabilite de către Tratat.
Unele contribuţii îi cer Comisiei să completeze nivelul PIB pe cap de locuitor exprimat în SPC
(standardul puterii de cumpărare) cu alţi parametri de măsurare a bunăstării şi a nivelului de trai.

2.5.2. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii regionale comune
Fiecare politică finanţată de către bugetul Comunităţii are propriile obiective, fie de a asista
restructurarea unui anumit sector, de a promova masa critică şi excelenţa în anumite domenii, sau de a
susţine investiţiile care, din cauza dimensiunii lor transnaţionale, necesită un răspuns din partea
Comunităţii.
În timp ce politica de coeziune are explicit o funcţie redistributivă, toate cheltuielile au
implicit un efect redistributiv. Deoarece articolul 159 din Tratat prevede că formularea şi punerea în
aplicare a politicilor şi a acţiunilor trebuie să ţină cont de coeziunea economică şi socială, este foarte
important să se înţeleagă efectul general al bugetului comunitar, în fiecare stat membru.
Deoarece datele privind cheltuielile efective sunt disponibile doar până în 2005 13, cele de mai
jos nu includ noile state membre care au aderat la Uniune în mai 2004 şi la începutul lui 2007, pentru
care datele din 2005 nu sunt relevante.
Cheltuielile care au drept scop promovarea excelenţei şi depăşirea fragmentării activităţilor în
anumite domenii (precum cercetarea şi dezvoltarea) nu sunt legate de prosperitatea statelor membre şi,
prin urmare, distribuirea acestora între statele membre nu este corelată cu PIB-ul.
În mod similar, nici politicile pentru susţinerea restructurării nu arată vreo corelare cu
prosperitatea naţională, devreme ce majoritatea cheltuielilor sunt legate de stuctura holdingurilor din
agricultură şi de decalajul între preţurile de pe piaţă şi preţurile de susţinere.
Nu este surprinzător că distribuirea resurselor între statele membre, conform politicii de
coeziune, este puternic legată de PIB-ul acestora, dat fiind că acesta este principalul criteriu pentru
alocarea resurselor.
Politica de coeziune a jucat un rol esenţial în susţinerea construirii Uniunii Europene, căutând
ca fiecare să beneficieze de crearea Pieţei Unice, indiferent de locul în care trăieşte şi munceşte şi dacă
a putut sau nu să contribuie la activitatea economică. De asemenea, prin crearea Fondului de coeziune
la începutul anilor 1990, statele membre mai slabe au fost ajutate să îndeplinească condiţiile pentru
convergenţă economică şi finanţe publice stricte, în evoluţia spre o monedă unică.
În plus, politica de coeziune a furnizat asistenţă cheie pentru ajustarea structurală în statele care
au aderat la UE în faze succesive ale extinderii şi contribuie în prezent la îndeplinirea Strategiei de la
Lisabona.
Politica de coeziune reprezintă în prezent aproximativ o treime din cheltuielile totale din
bugetul Comunităţii şi va ajunge la aproximativ 54,2 miliarde euro în 2013. Cu toate acestea, în ciuda
provocărilor ridicate de cele două extinderi recente ale UE şi de intrarea a 12 state cu un PIB pe cap de
locuitor destul de semnificativ sub media din statele membre existente, dimensiunea Fondurilor scade
în raport cu PIB-ul UE. Până în 2013, acestea vor fi scăzut la 0,35% din PIB, comparativ cu valoarea
la începutul anilor 1990 (Fig. 4.10).
Alocarea fondurilor către statele membre şi regiuni pentru perioada 2007-2013 a fost hotărâtă
de Consiliul European în decembrie 2005, pe baza statisticilor obiective, utilizând aşa numita metodă
Berlin stabilită în 1999, în timpul pregătirii Agendei 2000. În total, sistemul se asigură că majoritatea
resurselor se concentrează pe regiuni şi state mai puţin dezvoltate. Dacă în 1989, 56% din resursele
disponibile au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit, la sfârşitul perioadei actuale de
programare, procentul va fi de 85%. Noile state membre, care reprezintă aproximativ 21%din
populaţia UE-27, vor primi doar puţin peste 52% din totalul pe parcursul perioadei.
Metoda de distribuire încearcă să stabilească un echilibru între nevoia de a corela valoarea
asistenţei financiare la PIB-ul pe cap de locuitor al unei regiuni sau al unei ţări, astfel încât cele cu
13
Document al Comisiei: „Alocarea cheltuielilor pe stat membru al EU în 2005”, Septembrie 2006, disponibil pe http://ec.europa.
eu/budget/documents/revenue_expenditure_ en.htm.
10
nivelul cel mai scăzut să primească cele mai mari sume, şi nevoia de a se asigura că resursele
disponibile sunt utilizate în modul cel mai eficient. Pe baza metodei adoptate, fiecărui stat membru i se
alocă un ajutor pe cap de locuitor cu atât mai ridicat cu cât PIB-ul pe cap de locuitor în regiunile
respective este mai mic. Această sumă este apoi restricţionată astfel încât să nu poată depăşi un nivel
maxim în raport cu PIB-ul (Fig. 4.11). După deciderea alocării resurselor între statele membre,
guvernele naţionale sunt responsabile de hotărârea distribuirii între programele naţionale şi regionale şi
între regiuni (cu excepţia Fondului de Coeziune, care se alocă pe plan naţional), ţinând cont de
alocările indicative propuse de Comisie.
Conform cadrelor naţionale strategice de referinţă (CNSR), în prezent, programele regionale
sunt planificate să absoarbă aproximativ 50% din susţinerea fondurilor structurale în baza obiectivului
de convergenţă şi peste 75% din susţinere, în baza obiectivului de competitivitate regională. Prin
urmare, peste 100 miliarde euro din fondurile structurale vor fi direcţionate nu spre programele
regionale, ci spre cele sectoriale, concepute şi gestionate la nivel naţional. Totuşi, distribuirea
programelor naţionale şi regionale variază semnificativ între state, în majoritate, noilor state membre,
cât şi în Grecia şi Portugalia, care alocă cea mai mare parte din resurse, programelor naţionale.
În raport cu distribuirea iniţială a resurselor între regiuni specificată de Comisie, statele
membre au realocat în medie aproximativ 6% din resursele FEDR în regiunile de convergenţă, şi 7% în
regiunile din Centrul Regional Europa, departe de destinatarii intenţionaţi, în majoritatea cazurilor,
regiunilor celor mai dezvoltate.
În plus, statele membre şi regiunile sunt responsabile de stabilirea distribuirii fondurilor
structurale între FERD şi FSE. Pentru perioada 2007-2013, pe baza datelor disponibile, statele membre
au decis să transfere în medie aproximativ 75% din alocarea fondurilor structurale către ERDF în baza
obiectivului de convergenţă (minimul fiind de 63% în Regatul Unit), şi aproximativ 54% în baza
obiectivului de competitivitate regională (minimul fiind de 38% în Belgia).
Principala provocare a fondurilor structurale ale UE constă în faptul că acele state -
contribuabili neţi - nu mai sunt dispuse să plătească, deoarece, în final nu vor primi banii înapoi de la
fondurile structurale, drept urmare, prin noile perspective financiare acestea vor primi 50 % din suma
totală pentru obiectivul Competitivitate şi Cooperare Europeană Teritorială.
De asemenea s-a propus o generalizare a "mecanismului de corecţie" sau rabat, pentru toate
cele şase state contributoare nete. De acest rabat s-a bucurat numai Marea Britanie, din 1984.
Provocarea statelor beneficiari neţi ai fondurilor structurale, aşa cum este şi România este
capacitatea de absorbţie a acestora, determinată de impunerea unui anumit procent al cofinanţării şi
imposibilitatea asigurării acestui procent al cofinanţării la nivel local şi regional.

11