Universitatea de Arhitectura și Urbanism “Ion Mincu”, București

Facultatea de Arhitectură

SPAȚIU – CATALIZATOR AL SIMȚURILOR

Relația spațiu - percepție – simț la persoanele cu autism

Indrumător: Student:
Lect.dr.arh Ana Maria Crișan Adela Gabriela Voinea

București, 2015
CUPRINS

Argument.....................................................................................................................................1

I. Mecanismul percepției în arhitectură

1.1. Psigologia Gestalt......................................................................................................5
1.2. Percepția ecologică- sisteme perceptive……………………………………………8
1.3. Imaginea mentală…………………………………………………….……………10
1.4. Criterii perceptive…………….……………………………………………………11
1.5. Modelul simplificat al realului…………………………..…………………………12

II. Simțurile în arhitectură

2.1. Supremația văzului………..………………………………………………………..14
2.2. Sistemul haptic……………………………………………………….…………….16
2.3. Multi-senzorialitatea în arhitectură……………………...…………………………18

III. Simțurile și percepția la persoanele cu autism

3.1. Caracteristici autism………………………….……………………………………20
3.2. Individul cu autism ca receptor……………………………………………………21
3.3. Individul cu autism ca utilizator……………...……………………………………22

IV. Studii de caz

4.1. Centrul Advance pentru nevoi speciale………………….……………………...…….25
4.2. Școala North Brother Island pentru copii cu autism……..………………………………..27

4.3. Capela Saint Ignatius…………………………………………………………..………….29

Concluzii………………………………………………………………………………….………….30
Bibliografie………………………………………………………………………………...…….….32
TERMENI DE SPECIALITATE

Percepția - este un fenomen complex în care simțurile, personalitatea, cultura și tipul de

transmitere al mesajul sunt considerate stimuli și purtători de informație

- prin intermediul modelului simplificat al realului, constribuie la modelarea

comportamentului individual

Autismul - este o tulburare comportamentală ale cărei cauze sunt necunoscute

- se manifestă în mod special în plan verbal, motoric și comportamental

- nu poate fi vindecată complet, dar poate fi ameliorată
- având un mod propriu de percepție al spațiului, persoanele cu autism au nevoi
speciale în ceea ce privește arhitectura spațiului

Sistemul haptic - este definit de psihologul James J. Gibson la jumătatea secolului XX

- provine din limba greacă (“haptos”= a ține, a apuca)

- integrează simțul tactil dar implică întregul corp, nu doar mâinile ca

instrument al atingerii și presupune explorarea unei suprafețe prin mișcarea
corpului.

- include receptori atât exteriori corpului, cât și interiori: pentru presiune,

caldură, frig, durere, kinestezici (mișcarea mușchilor și a articulațiilor).
ARGUMENT

Noțiunea de spațiu a fost îndelung dezbătută de-a lungul timpului, de la Platon și Socrate
până în zilele noastre, implicând oameni de știință, filozofi, urbaniști, etc. Dată fiind
complexitatea acestui termen și implicațiile lui, unii arhitecți chiar evită sa îl dezbată, după cum
spune Peter Zumthor în “Thinking Architecture”: “Nu pretind că știu ce este spațiul cu adevărat.
Cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât devine mai misterios”1. Prin urmare, lucrarea propusă
nu are ca scop discutarea sau prezentarea acestor idei, ci modul în care poate fi înțeles, utilizat și
apropriat spațiul pornind de la instrumente și tehnici specifice arhitecturii, care pot influența
senzațiile dintr-un spațiu (compoziție, percepție, materiale, culori, lumină, sunet).

Percepția spațiului depinde de o serie de factori comuni majorității oamenilor, printre

care cei mai importanți sunt: biologici, sociali, culturali, pshiologici. Aceștia, deși pot varia
foarte mult de la o persoană la alta, nu împiedică înțelegerea și utilizarea spațiului în mod
decisiv.

În ultima vreme, arhitectura centrată pe utilizator capătă o preocupare din ce în ce mai

mare în rândurile profesioniștilor și vizează în mod direct accesibilitatea și utilizarea spațiului în
mod egal de către toate persoanele, indiferent de dificultățile lor fizice (tendință definită ca
inclusive design sau universal design).

Lucrarea de disertație își propune să ducă mai departe acest demers punând accent însă pe
utilizatorii cu dificultăți care nu sunt la fel de vizibile, dar care îi împiedică pe aceștia să
folosească spațiul într-un mod înțeles ca normal - persoanele care suferă de boli din spectrul
autism. Pentru această categorie de persoane, înțelegerea și utilizarea spațiului nu este la fel de
firească și condiționează fundamental funcționarea unor astfel de persoane în parametri normali.
De exemplu, simpla apariție a unei uși, chiar dacă au mai trecut prin ea, crează anxietate și
disconfort, persoanele cu autism neputând anticipa ce se află în spatele ușii.

1
Zumthor, Peter, Thinking Architecture, Basel, Boston, Berlin, Birkhäuser, 1999, p.21

1
 Astfel, spațiului construit pentru persoanele cu autism capătă importanță mult mai mare și
nu se limitează doar la calitățile fizice și estetice ale unui spațiu. Practic, arhitectura contribuie
decisiv la integrarea unor astfel de persoane în societate Responsabilitatea arhitectului crește
considerabil și este necesară o abordare multi-disciplinară - colaborarea îndeaproape cu psihologi
și familiile autiștilor fiind esențială.

Deși în România nu există statistici realizate care să ateste numărul persoanelor cu

autism, se aproximează că unul din 100 de copii este afectat. Acestă situație este, în general,
valabilă pentru toate țările și este în continuă creștere. Nu se poate ști cu siguranță cauza acestei
creșteri, dar există diferite ipoteze, cum ar fi metodele mult mai eficiente de diagnosticare (boala
a fost definită ca atare abia în anii ’40) sau gradul mult mai mare de conștientizare a bolii.

În proiectarea unei clădiri, studierea și urmărirea relației dintre spațiu, simțuri și percepție
sunt definitorii pentru o arhitectură de calitate, în ultima vreme arhitectura evoluând spre o nouă
abordare în care se încearcă găsirea unui echilibru între formă – lumină – mișcare – senzație.
Acest demers este cu mult mai important în cazul persoanelor cu autism dat fiind modul lor
diferit de percepție, ei reușind să capteze senzații indisponibile persoanelor neuro-tipice. De cele
mai multe ori, receptarea tuturor stimulilor se face la un nivel mai acut și le afectează
funcționarea zilnică, aceasta fiind principala cauză a dificultății integrării într-un mediu social
considerat normal și a desfășurării unor activități care să le permită să fie independenți.

Având în vedere tema lucrării de diplomă – Centru pentru copiii cu autism, lucrarea de
disertație își propune să studieze elementele care pot influența și îmbunătăți percepția spațiului la
persoanele cu autism. Pentru a reuși acest lucru, se vor cerceta:

- modul în care funcționează percepția acestor persoane și ce particularități prezintă

simțurile în comparație cu cele ale neuro-tipicilor

- caracteristicile bolilor din spectrul autist și cum influentează acestea utilizarea spațiului
de către persoanele cu autism

- în contextul unei tendințe în creștere către o arhitectură multi-senzorială, în ce măsură

aceasta este benefică atunci când proiectăm pentru persoanele cu autism.

2
 Metodologia de lucru a constat, mai întâi, dintr-o cercetare multidisciplinară în care s-au
consultat domenii conexe arhitecturii – urbanism, artă, psihologie. Apoi, concluziile teoretice au
fost studiate/verificate pentru cazurile aplicate – mărturii ale persoanelor cu autism. În elaborarea
proiectului de diplomă aceste concluzii vor avea un rol fundamental în conformarea spațiului.

Legătura între simțuri și percepție, ca o reacție împotriva percepției dominate exclusiv de

văz, este din ce în ce mai studiată, atât de filozofi, cât și de arhitecți. Dintre aceștia, îi amintesc
pe cei mai influenți: Merleau-Ponty, Juhani Pallasmaa, Peter Zumthor, Steven Hall. Abordarea
fenomenologică a acestora din urmă este cu atât mai importantă cu cât au reușit să o transmită
clădirilor realizate de ei printr-o atentă alegere a materialelor, a întrebuințării luminii pentru a
obține efectele dorite și, nu în ultimul rând, printr-o constantă atenție la detalii.

Pentru studiul autismului ca tulburare comportamentală și a consecințelor pe care le au

aceastea asupra indivizilor afectați și modul în care ar trebui conformat un spațiu pentru a crea
condiții optime de viață, au fost consultate surse primare (preponderent), incluzând autori
psihologi și arhitecți: “Sensory Processing in Children With and Without Autism: A
Comparative Study Using the Short Sensory Profile”- Scott D. Tomchek și Winnie
Dunn,,”Sensory-Perceptual Abnormalities in Autism: A Case for More Research?”- M. O’Neil
and R. Jones, “Seeing it differently: Visual Processing in Autism”-Marlene Behrmann ș.a.,
“Designing Learning Spaces for Children with autism”- Iain Scott, “Architecture for Autism:
Autism ASPECTSS in School Design”- Magda Mostafa, “Autism and the Build Environment”-
Pilar Arnaiz Sánchez ș.a. Pentru o mai bună acuratețe a informațiilor, au fost folosite și mărturii2
ale persoanelor cu autism: “My mind is a web-browser: How People with Autism Think”,
“Thinking in Pictures”- Temple Grandin, “Harnessing Different Dimension of Space. The Built
Environment in Auti-Biographies”- S. Baumers și A. Heylighen, “An Exploration of Sensory
and Movement Differences from the Perspective of Individuals with Autism”- Jodi Robledo ș.a.

În ceea ce privește bibliografia care nu se referă la persoanele cu autism, ci la

experimentarea spațiului în general, lucrările care au influențat cel mai mult studiul sunt:

2
Deși doar primele două sunt mărturii scrise direct de o persoană cu autism, celelalte au fost considerate, de
asemenea, primare. Celelalte mărturii au fost obținute prin interviuri, chestionare și sunt prezentate nealterate și au
fost realizate conform procedurilor legale.

3
 “Body, Memory and Architecture” avându-i ca autori pe Kent C. Bloomer și Charles
W.Moore și cu contribuția lui Robert K. Yudell este publicată în 1977 și este una dintre primele
cărți scrise de arhitecți care abordează percepția și experimentarea spațiului prin simțuri,
analizând prin exemple concrete caracteristicile care fac o clădire să rămână întipărită în
memorie.

În „Thinking Architecture” - Peter Zumthor, de asemenea, propune o arhitectură a

emoțiilor, dar insistă mai mult asupra experienței personale și a procesului de concepere a
proiectelor. Pentru el, nu este important numai ce proiectează și modul în care o face, ci și
potrivirea între loc și funcțiune, aceasta având un rol esențial în crearea unei experiențe complete
a utilizatorului spațiului. Acest ultim aspect a fost urmărit în alegerea sitului și a funcțiunii pentru
proiectul de diplomă- centru pentru copii cu autism într-o zonă construită protejată, pe o străduță
mică (Popa Soare), privată de zgomot și agitație, pe care timpul pare că a stat în loc și care îmbie
la conștientizarea sinelui interior. Locul complementează perfect funcțiunea și îndeplinește
nevoile copiilor cu autism.

“The Eyes of the Skin” - Juhani Pallasmaa, o carte de referință în discuția despre
simțuri, se concentrează în prima parte pe critica percepției bazată strict pe văz, considerând că
această supremație a vizualului dezumanizează arhitectura și sărăcește experimentarea spațiului.
În cea de-a doua parte a cărții, Pallasmaa, pornind de la ideea lui Merleau-Pony, insistă asupra
corpului ca centru al percepției și al experienței și dedică câte un capitol fiecărui simț în parte:
văzul- privind mai degrabă intensificarea simțurilor prin lipsa luminii sau închiderea ochilor,
sunetul- ca simț care crează conexiune și solidaritate, dar și care, prin absența lui, intensifică
celelalte senzații, mirosul- ca simț care declanșează memoria, atingerea- ca mijloc de comunicare
cu generații trecute, gustul- urmărit prin legăturile pe care le stabilește cu alte simțuri, revenind
apoi asupra corpului considerândul generator de acțiune.

De asemenea, pentru studiul mecanismelor percepției un rol important l-au avut

“Psihologia spațiul construit urban”- Mariana Eftenie și “The image of the city”- Kevin Lynch.
Prima carte reprezintă o bună sinteză a celor mai influente păreri din domeniul percepției
(Anatole Bailly, James J. Gibson, etc.), vizând relația conceptor – utilizator, acesta din urmă
fiind privit, pe rând, atât ca utilizator, cât și ca receptor. Kevin Lynch analizează cum este

4
perceput orașul de către locuitorii săi și introduce o metodologie de cercetare a acestui domeniu,
insistând asupra hărților mentale ca principala metodă de orientare într-un oraș.

I MECANISMUL PERCEPȚIEI ÎN ARHITECTURĂ

1.1. Psihologia Gestalt

Psihologia Gestalt a fost fondată de Școala de la Berlin la începutul secolului XX, deși
termenul Gestalt a fost introdus în 1980 de către Christian von Ehrenfels. Trebuie menționat,
încă de la început, că psihologia Gestalt s-a conturat în exclusivitate în jurul percepției vizuale,
ignorând alte sisteme perceptive.

Termenul Gestalt provine din germană și înseamnă formă, structură. Susținătorii teoriei
afirmă că Gestalt-ul este perceput spontan datorită unor procese auto-organizatorice, înnăscute
care au loc în creier. Astfel, oricât de haotic ar fi spațiul, mintea umană are tendința de a
simplifica și a organiza formele percepute pentru a forma o imagine coerentă, simplă a realității,
indiferent de părțile din care sunt compuse formele. În cuvintele lui Kurt Koffka, unul dintre
membrii de seamă ai grupul, “întregul este diferit de suma componentelor sale”. Pentru că, de
multe ori, întregul este perceput înaintea componentelor sale, percepția are loc printr-un proces
continuu dinamic din creier și nu din compunerea stimulilor din mediu, practic senzațiile
neinfluențând cu nimic percepția lucrurilor. Această teorie s-a aflat în contradicție cu Școala de
la Graz a psihologiei Gestalt, reprezentată de Christian von Ehrenfels. Acesta avea o abordare
mai apropiată de cea actuală, percepția realizându-se pe baza senzațiilor. O altă părere
contemporană cu primele îi aparține lui Herman von Helmholtz care, analizând ochiul uman, a
ajuns la concluzia că percepția umană este doar indirect influențată de obiecte, rolul important în
procesul percepției avându-l, pe lângă stimulii din mediu, experiențele trecute ale fiecăruia dintre
noi. Astfel, modul în care percepem obiectele este subiectiv și nu se bazează pe legi înnăscute,
autonome, cum considera Școala de la Berlin.

Aceste legi au fost descrise și publicate de către membrii Școlii de la Berlin și

demonstrează tendințele de grupare ale percepției vizuale în funcție de:

5
 - promiximitate. Această lege afirmă că obiectele aflate la o distanță mai mică decât
altele par să facă parte dintr-un grup. Astfel, observatorii vor organiza mental obiectele mai
apropiate într-un grup considerând că apropierea dintre obiecte le dă o caracteristică comună.

Fig. 1

Legea proximității

- similaritate. Obiectele care au caracteristici commune (formă, culoare,

dimensiuni) vor fi percepute ca aparținând aceluiași grup.

Fig. 2 Fig. 3
Legea similiarității

- simetrie. Legea simetriei stipulează că observatorii tind să perceapă obiectele ca

forme simetrice fiindcă dau un sens de soliditate și ordine, caracteristici pe care le căutăm în
natură. Dacă obiectul nu este perceput în echilibru sau simetric, va apărea ca incomplet.

Fig. 4

Legea simetriei
- închidere. De asemnea, ca incomplete vor apărea și formele al căror contur nu
este continuu sau care conțin informații lipsă. Mintea noastră tinde să completeze părțile care
lipsesc pentru a avea o imagine completă a întregului.

6
 Fig. 5

Legea închiderii

- obiect – fundal. Această lege se referă la relația dintre spațiu și elemente.

Observatorul va separa obiectele de fundal pentru a întelege ce se vede. În cazul în care această
relație este instabilă, cum este exemplul de mai jos, se va percepe fie o vază, fie două chipuri – în
funcție de alegerea culorii fundalului.

Fig. 6
Legea obiect – fundal
Legile enumerate sunt doar câteva dintre cele găsite de Școala de la Berlin a psihologiei
Gestalt. Mai mult, membrii grupului și-au atras critica tocmai datorită acestora, ei enunțând legi
pentru fiecare influență pe care o găseau asupra percepției, aceste teorii nefiind suficient
demonstrate comparativ cu alte tendințe contemporane3. În ciuda acestui lucru, legile enunțate
reprezintă un prim pas în întelegerea mecanismului percepției vizuale, au dat startul unui nou
avânt în perioada respectivă pentru studiul percepției și sunt cercetate chiar și în prezent. Nu în
ultimul rând, trebuie menționat că activitatea grupului nu s-a rezumat numai la găsirea unor
principii după care sunt percepute lucrurile, ci au avut impact și asupra altor domenii complexe
ale psihologiei.

3
Wagemans, Johan, “A Century of Gestalt Psychology in Visual Perception:I. Perceptual Grouping and Figure-
Ground Organization”, Psychological Bulletin, Vol. 138, No. 6, 2012

7
 Aplicarea acestor reguli în arhitectură contribuie la o înțelegere crescută și mai facilă a
spațiului. Acestea instituie ordine și echilibru, ierarhizează spațiile și stabilesc elementele care
sunt importante și cele care sunt subordonate. În conceperea unei clădiri astfel de relații asigură
lizibilitatea spațiului și a legăturii dintre părți și întreg.

1.2. Percepția ecologistă – sisteme perceptive

La jumătatea secolului XX, James J. Gibson, nu mai puțin controversat decât Școala de la
Berlin, propune o altă teorie a percepției. El consideră percepția ca fiind un proces activ, direct
prin care corpul nostru extrage informațiile necesare din mediu4. Din această definiție pot fi
extrase mai multe caracteristici ale teoriei lui Gibson:

- percepția este un proces activ – corpul caută informațiile, explorează mediul (de
exemplu prin mișcarea ochilor atunci când fixăm un obiect), opunându-se teoriilor conform
cărora informațiile din mediu vin către receptor, acesta având un rol pasiv. Din această parte se
deduce o reciprocitate permanentă, dinamică între mediu și perceptor, acestea susținându-se
reciproc.
- percepția este un proces direct, înțelegând prin aceasta că nu este mediată de
senzații sau memorie. Pentru Gibson, senzațiile nu sunt necesare pentru percepție, dar acestea pot
apărea în condiții speciale de atenție. În plus, Gibson se opune teoriilor conform cărora percepția
este un proces cognitiv. În teoria sa, percepția nu este un proces care are loc în creier, acesta
având rol doar în procesarea senzațiilor, dar nu și a percepției.
- corpul extrage informațiile din mediu. Conform lui Gibson, mediul conține deja
toate informațiile care specifică proprietățile lui, perceperea acestor proprietăți fiind o problemă
a detectării informației. Modul în care sunt extrase informațiile depinde de maturitatea sistemului
receptor, de educarea atenției și nu se bazează pe experiențe anterioare al căror rezultat este
păstrat în memorie. Aici, din nou, teoria lui Gibson diferă de altele existente care afirmă că
oamenii învață să perceapă obiectele și caracteristicile acestora prin asocierea senzațiilor produse
cu unele anterioare.

4
Savage, Wade C., “Gibson’s Reasons for Realism”, Cognitive Critique, Vol. 4, 2011

8
 După cum se poate vedea, Gibson prezintă o teorie cu totul opusă celor existente.
Majoritatea caracteristicilor sale, deși pe larg demonstrate, au atras critica vehementă a
filozofilor și psihologilor din acea perioadă. Însă, o altă teorie a sa a rezolvat confuzia din secolul
XIX creată în jurul simțurilor și a organelor receptoare aferente acestora5 (în această perioadă,
senzația tactilă era subdivizată în presiune, căldură, frig, durere și kinestezie).

Gibson, concentrându-se pe tipurile de informații din mediu (și nu pe tipurile de senzații

pe care corpul le percepe), clasifică simțurile și le grupează în sisteme perceptive care captează
informația necesară fără sprijinul unui proces intelectual6. Astfel, avem: sistemul vizual, sistemul
auditiv, sistemul gust - miros, sistemul orientării de bază și sistemul haptic.

Sistemul orientării de bază implică noțiunile de sus și jos determinate de gravitație și se

reflectă în conștientizarea planului de nivel.

Sistemul haptic constă în simțul tactil dar implică întregul corp, nu doar mâinile ca
instrument al atingerii și presupune explorarea unei suprafețe prin mișcarea corpului. Acest
sistem include receptori atât exteriori corpului, cât și interiori: pentru presiune, caldură, frig,
durere, kinestezici (mișcarea mușchilor și a articulațiilor). Simțul haptic va fi discutat în detaliu
în capitolul dedicat simțurilor.

Abordarea lui Gibson se regăsește în fenomenologia lui Merleau-Ponty, ambii situând

întregul corp în centrul experimentării spațiului. Ca urmare a teoriei lui Gibson, individul nu mai
este privit separat de mediul în care trăiește, în arhitectură aceste implicații traducându-se într-o
integrare firească a nevoilor oamenilor în mediul construit. Prin termenul de “affordances”
(posibilități de acțiune) Gibson definește acele caracteristici ale mediului care invită la acțiune,
care sunt evidente sau nu și care nu depind de individ7. De exemplu, o suprafață netedă,
orizontală poate fi folosită pentru a merge, un parapet cu înălțimea de 90 cm oferă siguranța
sprijinirii, etc. În arhitectură, aceste calități ale spațiului construit trebuie să fie evidente, să nu
prezinte ambiguități, astfel încât orice tip de utilizator, indiferent de dificultățile pe care le are, să
poată folosi spațiul respectiv și să se simtă în siguranță.

5
Bloomer, Kent C, Willard Charles, Body, Memory and Architecture, New Heaven and London, Yale University
Press, 1977, pp. 32-33
6
Ibidem 5
7
Gibson, James J., The Ecological Approach to Visual Perception, New York and Hove, Psychology Press, 1986,
pp. 127-128

9
1.3. Imaginea mentală

Până în acest punct au fost prezentate teorii ale percepției care implicau o abordare
obiectivă, comună tuturor indivizilor. Însă, din momentul în care individul este înțeles ca
receptor de imagine, spațiul capătă valențe subiective prin raportarea la sistemul de referință al
fiecărei persoane în parte.
Imaginea mentală se constituie în urma asocierii senzațiilor imediate cu memoria unor
acțiuni trecute, pe baza acestora interpretându-se informația receptată și definindu-se acțiunile.
În timpul formării imaginii are loc un dublu proces între spațiu și individ: spațiul sugerează
relațiile care au loc între elementele sale iar observatorul, în funcție de scopurile sale și de
adaptabilitatea la spații, selectează și îmbogățește cu sensuri ceea ce percepe8.
Astfel, se formează o imagine parțială, subiectivă, aceasta căpătând coerență (chiar dacă
spațiul respectiv nu o deține) prin raportarea la obișnuințele noastre sau, în cazul unui spațiu
văzut pentru prima dată, prin încadrarea acestuia într-un stereotip creat de fiecare persoană în
parte.
Kevin Lynch stabilește trei calități simultane pe care trebuie să le aibă spațiul pentru a
rămâne întipărit în memorie:
- identitate – în sensul distincției de alte spații similare și al înțelegerii ca un element
separat
- structură – trebuie să dețină o relație spațială între obiect, observator și celelalte obiecte
- sens – să aibă releveanță pentru subiect

Pentru arhitect, acestea sunt elemente de care trebuie să țină cont în conceperea unui
spațiu, chiar dacă, prin proiectare, nu se poate controla imaginea mentală pe care fiecare individ
și-o formează. Identitatea unui spațiu, în mod special, este defintă de arhitect și urbaniști. Un
exemplu pentru importanța ei îl consituie comparația între ansamblurile rezidențiale
funcționaliste și zonele vechi ale orașului. Primele, prin uniformitatea lor, nu permit identificarea
unui obiect în parte fiindcă nu prezintă particularități față de celelalte obiecte, de unde și-au atras
și critica de-a lungul timpului. Spre deosebire de o zonă veche, construită în timp, în care fiecare
elemente este distinct și nu facilitează confundarea cu un altul.

8
Lynch, Kevin, The Image of the City, Cambridge and London, MIT Press, 1960, p. 6

10
1.4. Criterii perceptive

Există o serie de elemente prin care se face transferul de la imaginea reală la cea mentală,
elemente care favorizează înțelegerea spațiului de către utilizator:
-scara – poate fi definită atât ca raport cu spațiul construit, cât și ca scară a percepției
favorizând înțelegerea distanțelor de la observator la obiectul/clădirea observată prin mecanismul
perspectivei. Prin diferența de scară dintre obiecte sau obiect și părțile lui componente se
stabilesc elementele majore, detalii, dominante. Prin urmare, scara ordonează și ierarhizează
spațiul, îî conferă coerență și facilitează percepția sa de către individ9.

-reperul – este folosit fie la scară globală, fie la scară locală, punctează locuri și
evenimente și reprezintă un alt procedeu compozițional care structurează spațiul. De asemenea,
reperul dă identitate locului, ajută individul să se orienteze și să asimileze spațiul.
Reperele vizuale pot fi clasificate conform schemei următoare:

Fig. 7

9
Eftenie, Mariana, Psihologia spațiului construit urban, București, Editura Universitară “Ion Mincu”, 2006, p. 57

11
 -scheme logice – se referă la găsirea sau negăsirea de către perceptor a funcționalității pe
care acesta o așteaptă. Aceste scheme depind de cultura, educația, obișnuințele individului, iar
percepția se modifică în funcție de identificarea relației dorite dintre subiect și obiect.

Organizarea spațiului trebuie să fie clară, lizibilitatea acestuia influențând valoarea pe

care individul o conferă spațiului respectiv.

-secvența – definește o serie de elemente, evenimente sau activități care se succed logic,
față de care individul poate fi indiferent, poate avea o atitudine de acceptare sau, din contră, de
opoziție. În constituirea secvențelor vizuale trebuie, întotdeauna, ținut cont de viteza și modul de
deplasarea ale individului. Acestea, împreună cu ritmul și coerența secvențelor, determină
receptarea spațiului de către perceptor. Secvența se impune astfel ca un alt mod de structurare a
spațiului, favorizând crearea imaginilor mentale.

SPAȚIU CONSTRUIT SECVENȚE VIZUALE MEMORIE

1.5. Modelul simplificat al realului

Modelul simplificat al realului a fost dezvoltat pentru a putea anticipa comportamentul

unui individ, între imagine, modelul simplificat al realului și comportament existând o relație de
condiționare. În cele ce urmează va fi explicat mecanismul acestei relații și care sunt factorii care
o influențează.
Încă din capitolul “Imaginea mentală” s-a ajuns la concluzia că aceasta reflectă doar
parțial realitatea, fiind subiectivă pentru fiecare individ. Prin urmare, individual acționează în
funcție de cum percepe el realitatea. Dar înțelegerea lui asupra realității fiind limitată, va da
naștere unui comportament parțial rațional. Pentru a compensa această deficiență și a atinge
raționalitatea dorită, individul trebuie să își realizeze un model simplificat al situației reale10, fără
acesta neputând înțelege spațiul cu adevărat. Din acest demers se deduce că percepția și modelul
simplificat al realului stau la baza comportamentului uman, de unde și importanța studierii și
înțelegerii lui de către arhitect sau urbanism.

10
Bailly, Antoine, “La perception des paysages urbains”, Espace géographique, 1974, 3, pp.213-214

12
 După cum se poate vedea în schema de mai jos, există o serie de factori care influențează
crearea modelului simplificat al realului în diferite faze: captarea informațiilor din mediu pe baza
simțurilor ca factori biologici, factorii psihologici, factorii culturali și socio-economici, precum și
memoria individului.

Fig. 8

13
 Modelul simplificat al realului astfel rezultat este folosit ca suport, pentru ca, prin
intermediul motivațiilor și al constrângerilor (culturale, sociale, economice, fizice) să se
determine comportamenul11.

II. SIMȚURILE ÎN ARHITECTURĂ

2.1. Supremația văzului

Încă din Antichitate cultura europeană a favorizat vederea ca fiind simțul suprem. Platon
și Aristotel considerau văzul cel mai nobil simț, aproximând cel mai bine cunoașterea. Aceasă
gandire a continuat, vederea devenind metaforă a cunoașterii iar lumina, ca element determinant
al văzului, a devenit simbolul adevărului12.

Renașterea, de asemenea, a ierarhizat simțurile, primul loc fiind ocupat în continuare de

vedere, cea mai mică importanță având-o atingerea. Odată cu descoperirea perspectivei,
supremația văzului era de necontestat. Omul este principalul punct de reper (ca observator) și
ochii, în consecință, sunt instrumentul care generează această relație între om și spațiu.
Preocuparea artiștilor și arhitecților pentru proporții și armonie întărește această supremație.
Ochii erau principala formă de percepție, iar mirosul, gustul și atingerea erau privite ca simțuri
arhaice care nu mai sunt folositoare în mod decisiv.

În timpul iluminismului încrederea în simțuri începe să se diminueze, Descartes

considerând că percepția nu stă la baza cunoașterii, ci gândirea. Simțurile erau privite ca
înșelătoare, neaproximând cu acuratețe realitatea. În același timp, Descartes consideră, totuși,
văzul ca fiind dominant, dar îl asociază cu atingerea ca fiind mai sigură și exactă decât vederea13.

Din secolul XIX problema simțurilor se pune și mai acut, vederea începe să fie criticată
în special de filozofi. Dintre aceștia îi amintim pe cei mai importanți: Friedrich Nietzche,
Heidegger, Henri Bergson, Jean-Paul Sartre, Maurice Merleau-Ponty, Jacques Derrida,Foucault.

11
Ibidem 10, pp. 215
12
Pallasmaa Juhani, The Eyes of the Skin – Architecture and the Senses, Great Britain, Wiley Academy, 2005, p. 15
13
Ibidem 12, p. 19

14
 Nietzche critică ceilalți filozofi pentru ignorarea simțurilor în timp ce Jean-Paul Sartre
dezvoltă chiar o fobie pentru simțul văzului asociindu-l cu privirea meduzei care împietrește pe
cel care o privește în ochi14. Merleau-Ponty, prin abordarea fenomenologică a percepției,
reunește vederea cu celelalte simțuri, acestea, prin simultaneitate și interacțiune constantă fac
legătura sinelui cu lumea.

Heidegger, deopotrivă cu Foucault și Derrida, critică supremația văzului de până atunci,

dar susțin că aceasta este chiar mai acută din cauza avansurilor tehnologice (mașina de printat,
iluminarea artificială, fotografia).

După cum s-a arătat și în capitolul despre psihologia Gestalt, văzul a fost îndelung studiat
și s-a încercat înțelegerea lui.

Arhitecții moderniști, cu precădere, au favorizat vederea mai presus de celelalte simțuri.

“Arhitectura este jocul savant, corect și magnific al volumelor reunite sub lumină; lumina și
umbra revelează aceste forme...” este doar una din numeroase declarații ale lui Le Corbusier
demonstrează această atitudine. Totuși, arhitectura lui nu s-a limitat numai la văz, prin
materialele și spațialitatea creată el reușind să înglobeze celelalte simțuri. Mies van der Rohe, de
asemenea, a proiectat în mod special pentru văz, dar armonia, contrastele și atenția lui la detalii
trezesc emoții în observator.

Vederea, favorizând percepția de la distanță a obiectului, a izolat omul de mediul în care

trăiește, acesta devenind “un spectator căruia îi sunt proiectate imagini pe suprafața retinei”15.
Această separare a sinelui de lume duce la imposibilitatea însușirii spațiului și înrădăcinării în
lume. Prin ignorarea celorlalte simțuri, arhitectura nu oferă utilizatorului o experiență completă a
spațiului, clădirile având mai degrabă rolul doar de a crea imagini puternice în mintea
utilizatorului. Perceperea clădirilor de la distanță, în viteză, a dus la inutilitatea detaliilor care dau
scara umană, de unde și critica pierderii plasticității și a profunzimii arhitecturii.

Lipsa calității arhitecturii de azi, însă, nu poate fi pusă doar pe seama privilegierii vederii
și a ignorării celorlalte simțuri. Proiectarea la planșetă sau în față calculatorului împiedică însăși

14
Ibidem 12, p. 20
15
Ibidem 13, p. 30

15
relația conceptorului cu situl, iar folosirea instrumentelor de măsură standardizate nu mai sunt în
măsură să reflecte scara umană.

2.2. Sistemul haptic

După cum am văzut în sub-capitolul “Percepția ecologică”, sistemul haptic a fost definit
de James J. Gibson și poate distinge mai multe tipuri de informații – presiune, temperatură,
formă folosind receptori cutanați (conținuți în piele) și receptori kinestezici (mușchi, tendoane,
articulații). Deși termenul nu a fost inventat de Gibson (ci provine din greacă și înseamnă a ține,
a prinde), el este cel care face diferența între atingerea pasivă și activă.

Morton Heller clasifică chiar în trei categorii atingerea în funcție de mișcările folosite16:

- activă – când folosim activ corpul pentru a percepe stimulii (ex. când urmărim cu
mâna o balustradă)
- pasivă – când stimulii sunt percepuți fără mișcarea corpului (ex. când simțim vântul
sau căldura soarelui)
- dinamică – când atingerea se face prin intermediul unui obiect - definită și ca
propriocepție (ex. când simțim pământul atunci când mergem cu bicicleta)

Acestea mai pot fi clasificate și după modul în care se face perceperea: întotdeauna
conștient când este vorba de atingerea dinamică, conștient sau inconștient în cazul atingerii
active și pasiv, prin intermediul reflexiilor și memoriilor, când ne referim la atingerea pasivă.

Sistemul haptic capătă o importanță din ce în ce mai mare în prezent, fiind considerat,
alături de sistemul orientării de bază, să “contribuie mai mult decât celelalte simțuri la
înțelegerea tridimensionalității”17. Pallasmaa, de asemenea împărtășește aceeași opinie:

16
Harssens, J., Heylighen, A. ș.a, “Blind Body Language: Haptics in the Homes of Congentially Blind” Proceedings
of the 5th Cambridge Workshop on Universal Access and Assistive Technology, Cambridge, University of
Cambridge, 2010, p. 11
17
Ibidem 5

16
“Toate simțurile, inclusiv văzul, pot fi privite ca extensii ale simțului tacti- ca specializare a
pielii. Acestea definesc interfața dintre piele și mediu, între interioritatea opacă a corpului și
exterioritatea lumii ”.

Sistemul haptic a căpătat importanță odată cu atenția acordată construirii de spații pentru
persoane cu dizabilități senzoriale, cum ar fi nevăzătorii. Pentru aceștia, în absența văzului,
atingerea devine simțul suprem. În scopul creării unui design incluziv (pentru toate categoriile de
oameni indiferent de tipul dizabilităților lor) se urmărește importanța și stimularea tactilității,
deopotrivă cu a văzului.

Prin diversitatea informațiilor pe care corpul le primește prin intermediul sistemului

haptic, omul poate percepe cel mai bine foma și caracteristicile obiectelor și ale materialelor, în
timp ce prin intermediul văzului și al auzului sunt percepute mai bine informațiile temporale și
spațiale18.

Un alt argument în sprijinul importanței sistemului haptic constă în dubla sa capacitate:

de a simți și a de a acționa în același timp, în timpul perceperii spațiului19. Din acest punct de
vedere, se poate spune că este cel mai complex sistem senzorial.

J. Herness și A. Heylighen duc această complexitate chiar și mai departe. Referindu-se la

relația dintre tactilitate și arhitectură ca spațiu construit, ei definesc atingerea ca “arhiatingere”20.
În urma exemplului lor, această denumire nu pare exagerată: atunci când mergem pașii noștri dau
senzația echilibrului, conștientizăm poziția corpului nostru și a texturii materialului pe care
călcăm, dar și sunetul realizat de pași ne dă o informație tactilă.

După cum se poate vedea, simțul tactil, deși mult timp ignorat, poate concura cu vederea,
mai ales în relație cu spațiul construit apropiat. În plus, sentimentul de siguranță și precizie pe
care îl conferă este superior vederii, iar studii științifice arată că simțul haptic oferă cel puțin
aceeași cantitate de informație cu văzul, ariile din creier care primesc informațiile, deși diferă ca
poziție, sunt în mode egal stimulate.

18
Lederman, S. J., Klatzky, R. L., “Haptic perception: A tutorial”, Attention, Perception & Psychophysics, 71/2009,
p. 1
19
Ibidem 5, p. 35
20
Herssen, J., A. Heylighen, “Haptic Architecture becomes Architectural Hap”, Ergonomics for a Future-
Proceedings of the 39th Annual Congress of the Nordic Ergonomic Society, Lÿsekil, NES, 2007, p. 22

17
2.3. Multi-senzorialitatea în arhitectură

În scopul înțelegerii modului de funcționare a multi-senzorialității în arhitectură și a

avantajelor acesteia, este necesar a analiza și celelalte simțuri: auzul, gustul și mirosul.

Auzul, asemenea văzului, este un simț care favorizează percepția de la distanță. Însă, spre
deosebire de acesta din urmă, auzul este omni-direcțional și nu depinde de poziția corpului.

Mai mult, între spațiul construit și receptor se stabilește o relație de reciprocitate

permanentă. De exemplu, prin pașii noștri creăm un sunet iar spațiul îl întoarce către noi, această
interacțiune a sunetului cu spațiul înconjurător făcându-ne să percepem tridimensionalitatea celui
din urmă.

Deși, de multe ori, nu suntem conștienți de el, sunetul contribuie semnificativ la

experimentarea unui spațiu, după cum și Pallasmaa afirmă: “Nu suntem conștienți de
semnificația auzului în experiența spațială cu toate că sunetul adesea asigură continuumul
temporal în care impresiile vizuale sunt conținute”21.

Privind reversul medaliei, sunetul capătă importanță chiar și prin absența lui. Liniștea
contribuie la crearea unei experiențe memorabile a spațiului și favorizează conectarea eului la
lume. Acest artificiu este folosit mai ales în clădirile cu scop memorial, un foarte bun exemplu în
acest sens fiind Muzeul evreiesc proiectat de Daniel Libeskind și ale sale “camere goale”.

Mirosul este esențial pentru întipărirea în memorie a unui loc. În cuvintele lui Pallasmaa
“Nasul determină ochii să își amintească22”. De multe ori, asocierea unui miros cu un loc anume
se face inconștient, simpla simțire ulterioară a mirosului declanșând memoria. Astfel de asocieri
pot fi folosite în mod programat în arhitectură pentru a stimuli emoții, pentru a ghida sau a
distrage atenția. După cum se spune că fiecare oraș are mirosul lui, la fel fiecare clădire ar putea
avea mirosul ei specific.

21
Ibidem 12, p. 49
22
Ibidem 12, p. 54

18
 Gustul în arhitectură nu se întâlnește separat, ci se transferă altor simțuri (tactil, văz, auz,
miros). În acest sens, Pallasmaa dă exemplul unei pietre colorate șlefuite fin care este în mod
subliminal simțită ca gust23.

Există cazuri în care stimulii, deși sunt receptati de sisteme diferite, pot da aceeași
informație despre un obiect sau chiar opusă. De exemplu, văzul si tactilul pot da aceeași
informație despre un obiect (mărime, formă). Văzul si gustul, în schimb,determină informații
complementare. În funcție de condițiile de mediu, simțurile pot da și percepții contradictorii (un
obiect în apă pare să fie mai mare decât atunci când îl atingi)24.

Determinarea asocierii mai multor simțuri este de dorit în cazul unui spațiu de arhitectură
pentru a asigura o informație mai completă și pentru a reduce ambiguitatea spațiului, mai multe
simțuri și memoria, după cum am văzut în schema formării modelului simplificat al realului,
ducând la o acuratețe mai mare a modelului și, prin urmare, a unei mai bune anticipări a
comportamentului unui individ.

Merleau-Ponty situează această interacțiune a simțurilor la nivelul întregului corp:

“Percepția mea nu este o sumă a informațiilor vizuale, tactile și auditive; Percep într-un mod
total cu întregul meu corp25”. Pallasmaa situează această interacțiune la nivelul pielii, aceasta
devenind interfața dintre corp și mediu.

Indiferent la ce nivel situăm această multi-senzorialitate, în prezent, asistăm la

conștinetizare crescândă a simțurilor neglijate. Percepția văzului ca simț primordial a fost
îndelung studiată și demonstrată. Problema apare în momentul favorizării unui singur simț și al
ignorării interacțiunii cu celelalte. Această atitudine conduce la sărăcirea experienței spațiale și
diminuează înțelegerea spațiului.

23
Ibidem 12, p. 59
24
Helbig, B. Hannah, Ernst, O. Marc, Haptic Perceptions in interaction with other senses, Human Haptic Perception-
Basics and Applications, Basel, Birkhäuser, 2008, p. 235
25
Merleau-Ponty, Maurice, Phenomenolgy of Perception, London and New York, Routledge, 2005

19
III PERCEPȚIA ȘI MEMORIA LA PERSOANELE CU AUTISM

3.1. Caracteristici autism

Autismul este considerat ca una dintre cele mai necunoscute boli de dezvoltare și, deși
numărul persoanelor afectate este în continuă creștere, nu este considerat de arhitecți ca o
condiție care influențează designul. Mărturie a acestei atitudini este lipsa normativelor care să
reglementeze modul în care trebuie construite locuințe sau spații de învățământ pentru astfel de
persoane.

Autismul afectează trei arii majore: abilitățile sociale, de comunicare și comportamentale.

Alte caracteristici adesea asociate cu autismul sunt activitățile repetitive, mișcări stereotipice,
răspunsul diferit la stimulii exteriori și atenția crescută la detalii.

Studii recente arată că o mare parte din dificultățile pe care le întâmpină persoanele cu
autism se nasc dintr-o sensibilitate crescută la stimuli, ceea ce îi face să aibă o percepție diferită a
spațiului și, în ultimă instanță, se răstrânge asupra comportamentului lor.

Această sensibilitate la stimuli, însă, poate atinge atât praguri superioare, cât și inferioare,
depinzând pentru fiecare individ în parte sau manifestându-se în cadrul aceluiași individ. Această
situație generează o dificultate în plus pentru arhitecți, construcțiile prevăzute pentru autiști
trebuind dotate cu spații, atât hipo, cât și hipersenzitive.

În următoarele două sub-capitole dedicate autismului se va analiza modul în care diferă

percepția spațiului la persoanele cu autism pentru ca apoi, pe baza informațiilor descoperite, să se
stabilească o serie de criterii pentru conformarea spațiului astfel încât să se asigure o bună
funcționalitate a acestor persoane.

Există două tipuri de abordări a unor astfel de spații.

1. Abordarea neuro-tipică tratează individul cu autism ca o persoană normală și urmărește o

arhitectură stimulativă pentru a încuraja adaptarea la un mediu supra-stimulat care s-ar găsi în
viața de zi cu zi. Această abordare nu presupune diferențierea spațiilor între persoanele hipo și

20
hiper senzitive, generalizând, în mare parte, boala și, de asemenea, se adresează unui utilizator
care a primit o anumită îngrijire care să îi permită integrarea într-un mediu relativ normal.
Din păcate, acesta nu este cazul majorității persoanelor cu autism sau a celor care
prezintă o severitate mai mare a simptomelor.
2. Cea de-a doua abordare, care va fi asumată și în proiectul de diplomă, se bazează pe
alternarea stimulilor în funcție de nevoile și de sensibilitățile utilizatorilor și a fost dovedită
eficientă prin cercetări clinice26. Acest demers se aplica tuturor persoanelor cu autism, indiferent
de îngrijirea pe care au primit-o sau de severitatea cazului.

3.2. Individul cu autism ca receptor

Încă de la început trebuie menționat că, pentru a face față stimulilor externi, individul cu
autism trebuie să învețe să perceapă spațiul în mod conștient. În caz contrar, pragul crescut sau
scăzut al senzațiilor conduce la iritabilitate, anxietate, depresie și la un comportament haotic din
partea individului. Are loc, deci, o percepție activă, controlată, prin care simțurile caută
informațiile de care are nevoie, conform teoriei prezentate a lui James Gibson.
În consecință, prin selectarea informației disponibile, experiența se deprinde în mod
conștient sau impusă de familie (pentru a se comporta normal), practic se crează în mod controlat
un model simplificat al realului. Deși, în principiu, această abordare condiționează integrarea în
societate a individului și se dovedește benefică, autiștii resping o parte din stimuli care ar putea
altera modelul simplificat. O consecință a acestui demers o reprezintă dificultatea perceperii unui
spațiu în întregul său, individul cu autism concentrându-se asupra detaliilor (din cauza pragului
crescut al stimulilor dacă individul nu se concentrează asupra unui detaliu minor își pierde
atenția). Prin urmare, teoria Gestalt a perceperii întregului nu se dovedește valabilă în cazul
acestor persoane, deși mintea lor are capacitatea de a organiza informația în funcție de criteriile
prezentate de Școala de la Berlin.
În ceea ce privește simțurile, din mărturiile autiștilor, reiese că sistemul vizual și cel
haptic sunt favorizate și considerate ca redând cel mai exact realitatea. Văzul, însă, nu prezintă
întotdeauna siguranța tactilitătii. Un studiu efectuat asupra modului în care funcționează vederea

26
Mostafa, Magda, „Architecture for Autism: Autism ASPECTSS in School Design”, International Journal of
Architectural Research, 2014, martie, volumul 8, p. 146

21
la persoanele cu autism a arătat că aceștia nu pot distinge chipurile altor persoane aflate la
distanță și nu pot deosebi sexul persoanelor respective27. Sistemul haptic este folosit cu precădere
de autiști pentru a le conferi siguranță în utilizarea spațiului și pentru a-și conștientiza poziția
corpului față de spațiul respectiv, atingerea activă și dinamică având o însemnătate mai mare
decât pentru neuro-tipici: “Bicicleta este, la propriu și la figurat, ceva de care să te sprijini, o
ancoră, un punct de reper care mă face să îmi dau seama, tot timpul, ce este sub și ce este
deasupra”28. Aceasta este una din mărturiile care demonstrează, de asemenea, dificultățile pe
care le au persoanele cu autism în controlarea sistemului orientării de bază.
Trebuie menționat că, din cauza particularității simțurilor și a diferitelor praguri limită pe
care autișii le dezvoltă, pot apărea diferențe în percepția spațiului, autismul nefiind o boală care
poate fi generalizată ușor.
În cazul hiper-senzitivilor, care au un prag mic de suportabilitate a stimulilor înainte ca ei
să devină deranjanți, multi-senzorialitatea este, sau nu, un aspect de urmărit în construcția
spațiului în funcție de intensitatea stimulilor implicați. Cantitatea mare de informații pe care ar
primi-o poate duce, prin extensie, la refuzarea acceptării spațiului respectiv.
Pe de altă parte, pentru cei hipo-senzitivi (care caută în mod programat mai mulți stimuli
din cauza pragului crescut în care receptează informația) o arhitectură care să imbine simțurile ar
duce la confort sporit și o mai facilă adaptare la spațiul construit.

3.3. Individul cu autism ca utilizator

Teoria designului senzorial mizează tocmai pe aceste diferențe senzoriale pe care

indivizii le percep și care ajung să le definească comportamentul. Această teorie urmărește
controlarea și adecvarea stimulilor în funcție de activitățile pe care urmează să le desfășoare în
spațiul respectiv în scopul obținerii unui confort psihic sporit, a unor abilități crescute și, în cele
din urmă, un comportament care să permită independizarea individului și integrarea în societate.
Criteriile stabilite pentru un astfel de spațiu au la bază pe de o parte (pe orizontală)
sistemele perceptive și hiper-, hipo-senzitivitate sau interferența acestora în cazul individului și,

27
Behrmann, Marlene, Thomas, Cibu ș.a, “Seeing it differently: visual processing in autism”, Cognitive Science,
2006, iunie, vol. 10
28
Baumers, S., Heylighen, A., “Harnessing Different Dimensions of Space. The Built Environment in Auti-
Biographies”, Designing Inclusive Interaction, London, Springer-Verlag, 2010, p. 20

22
pe de altă parte (pe verticală) calitățile pe care trebuie să le conțină un spațiu pentru a satisface
diferitele nevoi senzoriale ale individului.

Fig. 9

Principiile care stau la baza acestui tip de design țin cont de problemele senzoriale comune
indivizilor, dar nu se recomandă aplicarea lor, în același timp, pentru persoane hiper- și hipo-
senzitive. Acestea sunt29:

1. Acustica. Acest domeniu a fost considerat, pe baza sondajelor care au stat la baza
graficului, ca fiind principalul care afectează comportamentul indivizilor. Prin urmare, o încăpere
trebuie, din punct de vedere acustic, să minimizeze zgomotul de fundal, ecoul și reverberația.
Nivelul izolării fonice trebuie să varieze în funcție de atenția necesară desfășurării activităților pe
care spațiul respectiv le găzduiește. Astfel, spațiile în care se necesită atenție sporită vor fi mai
bine izolate fonic și vor fii situate într-o zonă cu stimuli auditivi reduși și invers.

2. Secvențializarea spațială. Din cauza unei predictibilități reduse a spațiului cu care

indivizii cu autism se confruntă, funcțiunile trebuie repartizate logic și să decurgă fluid, cu
disurbări minime ale activităților și trebuie încadrate într-o zonă de tranziție.

29
Ibidem 26, pp. 147-148

23
 3. Spațiul de retragere trebuie să permită individului să se elibereze de supra-stimulare și să
își regăsească calmul. Acesta trebuie poziționat într-o zonă cu stimuli reduși, dar să ofere
posibilitatea utilizatorului de a ajusta cantitatea stimulilor în funcție de nevoie.

4. Compartimentalizarea trebuie să separe și să limiteze spațiile astfel încât activitățile să nu

se perturbe între ele și să cuprindă calitățile senzoriale necesare desfășurării activităților
respective. Diferențele între compartimentări pot fi făcute pin mobilă, diferențe de texturi, de
nivel și/sau de iluminare.

5. Zonele de tranziție permit utilizatorului să își ajusteze simțurile la trecerea dintre spații cu
niveluri de stimuli diferiți și se pot materializa în mai multe feluri, de la un nod de circulație la o
cameră senzorială.

6. Zonarea senzorială trebuie să aibă la bază cantitatea de stimuli necesară activităților și nu

tipul de funcțiune. Astfel, spațiile sunt separate în zone cu stimuli crescuți (care necesită atenție
sporită sau activități fizice) și zone cu stimuli reduși (spații de terapie de vorbire, de calculatoare
sau librării), trecere între cele două făcându-se prin zone de tranziție.

7. Siguranța. În cazul copiilor cu autism, care nu sunt la fel de conștienți de corpul lor și de
pericolele la care se expun, siguranța trebuie să fie sporită. Prizele, ferestrele, muchiile și
unghiurile ascuțite sunt doar câteva dintre exemplele care trebuie avute în vedere.

Aceste principii sunt, în principiu, împărășite și de alți arhitecți și cercetători care

abordează teoria designului senzorial, dar mai pot fi completate cu: spații generoase (din cauza
dificultăților sociale pe care autiștii le prezintă, folosirea limitelor clare între exterior și interior,
folosirea volumelor simple, evitarea detaliilor, proporții armonioase, lumină naturală30.

30
Sanchez, P. Arnaiz, Serrano, L. Albaladejo, ș.a., “Autism and the Built Environment”, Autism Spectrum
Disorders- From Genes to Environment, Intech, 2011, septembrie, captiolul 19, pp. 368-370

24
IV. STUDII DE CAZ

4.1. Centrul Advance pentru nevoi speciale

Arhitect: Magda Mostafa

Locație: Cairo, Egipt
An: 1999

Fig. 10

Centrul Advance pentru nevoi speciale cuprinde servicii educaționale și de terapie

permanente, având în proporție de 70% copii cu boli din spectrul autist (aprox. 70) care variază
ca vârstă între 2 și 21 ani.

Terenul are o suprafață de aproximativ 4200 mp, suprafața construită la sol este de 1200
mp și o suprafață maximă de 13m (3 niveluri).

Centrul este proiectat în concordanță cu cele 7 principii enunțate mai sus. Iluminarea și
ventilarea se realizează, pe cât posibil, natural, iar spațiile sunt separate conform zonării
stimulilor în volume distincte, corpul cilindric intermediar având rolul de zonă de tranziție. Prin
poziția sa centrală și forma diferită funcționează ca reper în traseul utilzatorului. De asemenea,
curțile verzi servesc ca zone de tranziție.

25
 Materialele și culorile sunt folosite pentru a direcționa copilul în spațiu și pentru a obține
stimuli vizuali și tactili acolo unde este nevoie.

Fig. 11

Acest exemplu este printre primele centre pentru copii cu autism care țin cont de nevoile
particulare ale unor astfel de persoane. Deși respectă cele 7 principii, spațiului exterior este
sobru, monumental, sărac în stimuli și nu inspiră o arhitectură dedicată copiilor. Mai mult, în
ciuda accentului pus pe hiper- și hipo-senzitivi în teorie de către arhitect, spațiul rezultat nu
reflectă această preocupare.

26
4.2. Școala North Brother Island pentru copii cu autism

Arhitect: Ian M. Ellis, Frances Peterson

Locație: North Brother Island, New York

An: 2012 (proiect)

Fig. 12

Proiectul este o propunere de conversie a unei unități medicale și adăpost pentru veteranii
de război construită în 1885 într-un centru multifuncțional. Clădirea a fost abandonată timp de 50
ani, apropierea sa față de lac favorizând apariția a numeroase specii de păsări de apă.

Terenul vast, având o suprafață de 150 000 mp, a permis acomodarea a trei unități de
învățământ și a unui centru de cercetare. Cele trei unități, deși nu sunt materializate în volume
diferite, sunt distincte datorită curților pe care le generează:

- o unitate dedicată copiilor hipo-senzitivi spre est, în apropierea lacului

- o unitate dedicată copiilor cu caracteristici între hipo și hiper spre vest, în
apropierea dotărilor comune (administrație, sală multifuncțională, săli de terapie, etc.)
- și o unitate dedicată copiilor hiper-senzitivi între primele două, dar delimitată de
acestea prin pereți opaci

27
 După cum se poate vedea, poziția și tratarea închiderilor corpurilor de educașie țin cont
de particularitățile fiecărui grup, curțile interioare fiind amenajate în concordanță:

- curtea hipo-senzitivă prezintă un traseu sinous, cu posibilitate de acces către lac și

la păsări tinând cont de nevoia acestora de stimuli cât mai diverși și de exploatare. Aici vegetația
este lăsată să crească liber.
- curtea hiper-senzitivă este cea mai privată de zgomot și stimuli vizuali și este
organizată simetric pentru a compensa slaba predictibilitate a spațiului pe care o au acești copii.
Ei sunt încurajați sa planteze flori și legume și să descopere texturi, mirosuri, culori în ritmul
propriu și în funcție de preferințe.
- curtea intermediară ca stimuli este amenajată neregulat dar abordând o atitudine
intermediară între cele două. Aceasta permite descoperirea dar este, în același timp, protejată.
Combinația neobișnuită de sit, funcțiune și utilizatori (copii autiști, educatori, cercetători
și păsări) contribuie la succesul programului și vine în sprijinul nevoilor copiilor. Cu toate
acestea, separarea celorlalte funcțiuni de sălile de clasă și la o distanță destul de mare poate
provoca anxietatea copiilor.

Fig. 13

28
 Nu în ultimul rând, modul de pătrundere al luminii este atent controlat prin conformarea
acoperișul în acest sens și prin folosirea unei sticle electrochimice care poate fi modificată
electric de la clară la opacă.

4.3. Capela Saint Ignatius

Arhitect: Steven Holl Architects

Locație: Seattle, Washington

An: 1994-1997

Fig. 14 Fig. 15

Acest exemplu, deși nu abordează arhitectura pentru persoanele cu autism, este

semnificativ pentru primele două capitole ale lucrării. Steven Holl dorește să integreze simțurile,
percepția și emoțiile în experiența spațiului.

Ca succesiune a spațiilor, construcția respectă regulile cultului iezuit. Volumetria constă

în șapte volume intersectate, golurile create la partea lor superioară generând iluminarea diferită
a spațiului, mai intensă la intrare și diminuându-se pe masură ce se apropie de altar. Mai mult,
Holl a urmărit iluminarea spațiilor în funcție de perioada zilei și de locul în care are loc
ceremonia religioasă. Jocul luminii colorate și a umbrelor conferă dinamică și mister spațiului,
sursele de lumină fiind, de cele mai multe ori, ascunse.

29
 Auzul este stimulat prin alternanța ceremoniei cu liniștea spațiului, simțul haptic prin
încurajarea explorării spațiului și prin folosirea materialelor și a texturilor (ceara de albine).
Văzul și atingerea generează senzația de gust.

Atenta proiectare a spațiului încurajează toate

simțurile deopotrivă, corpul fiind situat în mijlocul
experimentării spațiului.

Pornind de la limbajul modernist, Holl demon-

strează că orice tip de arhitectură poate genera senzații,

spațiul întrupând sensul cu filozofia și percepția. Timpul,
de asemnea este sugerat prin lumina proiectată de poziția
schimbătoare a soarelui.

Toate tehnicile și instrumentele arhitectului au

fost folosite, în acest exemplu, pentru a crea o arhitec-
tură a simțurilor.
Fig. 16

CONCLUZII

Studierea, pe parcursul lucrării, a câtorva teorii esențiale care stau la baza mecanismului
percepției a permis înțelegerea, prin intermediul senzațiilor, a modului de parcurgere și însușire a
spațiului de către un individ. Raportând aceste cunoștințe la persoanele cu autism, prin
intermediul jurnalelor medicale și a celor de arhitectură specializată, au putut fi trase o serie de
concluzii legate de modul lor de percepție. Tratarea persoanelor cu autism ca receptor de
imagine, mai întâi, și apoi, ca utilizator a permis deducerea firească, clară a nevoilor lor, pe baza
simțurilor și a percepției.
Pentru a realiza un spațiu funcțional și care să permită îmbunătățirea condiției autiștilor,
ca apoi să favorizeze integrarea acestora în societate, acest demers era strict necesar.

30
 Critica arhitecturii moderniste și preocuparea pentru un design incluziv au determinat o
preocupare din ce în ce mai mare pentru integrarea tuturor simțurilor în experimentarea și
utilizarea spațiului.
Având nevoi speciale, persoanele cu autism necesită condiții diferite de lumină, zgomot,
organizarea spațiului, alegerea culorilor și a texurilor, condiții care trebuie prevăzute de arhitect
încă din faza de concept a proiectului.
Concluziile rezultate reprezintă fundamentarea teoretică a proiectului de diplomă, Centru
pentru persoanele cu autism, și vor fi integrate și aprofundate în cadrul propunerii.

31
 BIBLIOGRAFIE

Arnheim, Rudolf, „A Plea for Visual Thinking”, Critical Inquiry, vol. 6, no. 3, 1980

Bailly, Antoine, “La perception des paysages urbains”, Espace géographique, Nr. 3, 1974

Braund, M. James, “The Structures of Perception: An Ecological Perspective”, Kirtike, iunie, 2008

Bloomer, Kent C, Willard Charles, Body, Memory and Architecture, New Heaven and London, Yale
University Press, 1977

Eftenie, Mariana, Psihologia spațiului construit urban, București, Editura Universitară “Ion Mincu”,
2006

Gibson, James J., The Ecological Approach to Visual Perception, New York and Hove, Psychology
Press, 1986

Helbig, B. Hannah, Ernst, O. Marc, Haptic Perceptions in interaction with other senses, Human Haptic
Perception- Basics and Applications, Basel, Birkhäuser, 2008

Herssen, J., A. Heylighen, “Haptic Architecture becomes Architectural Hap”, Ergonomics for a Future-
Proceedings of the 39th Annual Congress of the Nordic Ergonomic Society, Lÿsekil, NES, 2007

Harssens, J., Heylighen, A. ș.a, “Blind Body Language: Haptics in the Homes of Congentially Blind”
Proceedings of the 5th Cambridge Workshop on Universal Access and Assistive Technology, Cambridge,
University of Cambridge, 2010

Holl, Steven, Pallasmaa, Juhani, Perez-Gomes,Albero, Questions of Perception, San Francisco,

William Stout Publishers

Khare, Rachna, “Educational Spaces for children with autism; Design development process”, mai, 2008

Kahre, Rachna, “Incoporating the Behavioral Dimensions in Designing Inclusive Learning Environment for
Autism”, International Journal of Architectural Research, noiembrie, volumul 3, 2009

Kern, K. Janet, Trivedi, H. Madhukar, ș.a., „Sensory correlations in autism”, Sage Journals Online,
noiembrie, 2007

Koffka, Kurt, Principles of Gestalt Psychology, London, Lund Humphries, 1935

Kozma, Peter, Kovacs, Ilona ș.a., “Normal and abnormal development of visual functions in children”,
Acta Biologica Szegediensis, Vol. 45, 2001

Lederman, S. J., Klatzky, R. L., “Haptic perception: A tutorial”, Attention, Perception & Psychophysics,
71/2009

Lynch, Kevin, The Image of the City, Cambridge and London, MIT Press, 1960

32
Merleau-Ponty, Maurice, Phenomenolgy of Perception, London and New York, Routledge, 2005

Mostafa, Magda, „Architecture for Autism: Concepts of Design Intervention for the autistic user”,
International Journal of Architectural Research, martie, volumul 2, 2008

Mostafa, Magda, „Architecture for Autism: Autism ASPECTSS in School Design”, International Journal of
Architectural Research, martie, volumul 8, 2014

Michaels, F. Claire, Carello, Claudia, Direct Perception, Englewood Cliffs, Prentice-Hall Inc.

Pallasmaa Juhani, The Eyes of the Skin – Architecture and the Senses, Great Britain, Wiley Academy,
2005

Sabar, Stephanie, “What’s a Gestalt?”, Gestalt Review, 17, 2013

Sanchez, P. Arnaiz, Serrano, L. Albaladejo, ș.a., “Autism and the Built Environment”, Autism Spectrum
Disorders- From Genes to Environment, Intech, septembrie, captiolul 19, 2011

Savage, Wade C., “Gibson’s Reasons for Realism”, Cognitive Critique, Vol. 4, 2011

Smith, Diane, “Spatial design as a facilitator for people with less visible impairements”, Australasian
Medical Journal, ianuarie, 2009

Wagemans, Johan, “A Century of Gestalt Psychology in Visual Perception:I. Perceptual Grouping and
Figure-Ground Organization”, Psychological Bulletin, Vol. 138, No. 6,, 2012

Wagemans, Johan, “A Century of Gestalt Psychology in Visual Perception:II. Conceptual and Theoretical
Foundations”, Psychological Bulletin, Vol. 138, No. 6,, 2012

Zumthor, Peter, Thinking Architecture, Basel, Boston, Berlin, Birkhäuser, 1999

Note de curs Compoziție urbană

SURSĂ IMAGINI

Fig. 1 – Chang, Dempsey; Dooley, Laurence ș.a., “Gestalt Theory in Visual Screen Design – A New
Look at an Old Subject”, Clayton, Mohash University

Fig. 2 – Ibidem Fig.1

Fig. 3 - Ibidem Fig.1

Fig. 4 - Ibidem Fig.1

Fig. 5 - Ibidem Fig.1

33
Fig. 6 - Ibidem Fig.1

Fig. 7 - Note de curs Compoziție urbană

Fig. 8 - Eftenie, Mariana, Psihologia spațiului construit urban, București, Editura Universitară “Ion
Mincu”, 2006

Fig. 9 - Mostafa, Magda, „Architecture for Autism: Autism ASPECTSS in School Design”, International
Journal of Architectural Research, martie, volumul 8, 2014

Fig. 10 - Ibidem Fig. 9

Fig. 11 - Ibidem Fig. 9

Fig. 12 - http://www.archdaily.com/314629/north-brother-island-school-for-autistic-children-competition-
entry-ian-m-ellis-frances-peterson/

Fig. 13 - http://www.archdaily.com/314629/north-brother-island-school-for-autistic-children-competition-
entry-ian-m-ellis-frances-peterson/

Fig. 14 - http://www.stevenholl.com/project-detail.php?id=40

Fig. 15 – Ibidem Fig. 14

Fig. 16 – Ibidem Fig. 14

34
35