2

Introducere

Scopul lucrării. Identificarea reglementărilor privind garantarea dreptului de

proprietate conform legislației naționale și a Convenției Europene a Drepturilor Omului și
analiza comparativă a reglementărilor ambelor parți și a aplicării acestora în practică.
Astfel în această lucrare voi analiza prevederile Convenției pentru a observa
compatibilitatea și aplicabilitatea acestora în raport cu legislația națională.

Obiectivele examinării:
 Identificarea normelor din Convenție privind garantarea dreptului de proprietate;
 Identificarea în legislația națională a normelor privind dreptul de proprietate;
 Analiza comparativă a prevederilor legale și compatibilitatea acestora;
 Ilustrarea statistică a cererilor privind garantarea dreptului de proprietate împotriva
Moldovei;
 Formularea concluziilor.
 3

I. Reglementările dreptului de proprietate în Convenția Europenă pentru

Drepturile Omului

Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al
drepturilor fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma
și intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenția a fost ratificată de cvasi-totalitatea
statelor membre ale Consiliului Europei, este una dintre construcțiile cele mai noi ale
sistemului instituțional internațional. Convenția și protocoalele sale adiționale apără mai
multe drepturi și libertăți fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau
diverse entități sociale, cu excepția oricăror structuri statale.1
În Convenția Europeană, garantarea dreptului de proprietate este reglementată în
articolul 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale. Astfel, acest articol statuează că ”orice persoană fizică sau juridică
are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât
pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale
dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta
legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform
interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a
amenzilor. ”2
În conformitate cu acest articol, pot fi delimitate 3 norme distincte:
 principiul respectării bunurilor (enunțat în prima frază din primul paragraf);
 lipsirea de bunuri (a doua frază din primul paragraf);
 reglementarea folosinței (cel de-al doilea paragraf).
Prima normă este mai mult considerată ca fiind una generală, cuprinzand toate
situaţiile în care se interferează cu drepturile de proprietate ale persoanei, dar nu se constată
privarea de proprietate sau a unei măsuri de control a utilizării sale. În procesul de examinare
a unei cauze, jurisdicţia europeană stabileşte mai întâi dacă se aplică a doua sau a treia normă,
deoarece acestea implică anumite categorii de interferenţă cu exercitarea paşnică a posesiunii.
Având în vedere interpretarea largă a celorlalte două norme, în special, controlul utilizării
proprietăţii, aplicarea primei reguli nu se bucură de o jurisprudenţă bogată.
1
Philippe Moreau Defarges, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul European, Iași, 1998
2
PROTOCOLUL ADIŢIONAL la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale
Paris, 20.III.1952
 4

II. Reglementările dreptului de proprietate în legislația națională

Din punct de vedere juridic, proprietatea îşi găseşte exprimarea nu numai prin dreptul
de proprietate, ci şi prin întregul sistem al celorlalte drepturi patrimoniale.
Prin faptul că în Constituţie se utilizează noţiunea “publică” şi nu de stat, se dă curs
unei concepţii conform căreia statul nu cuprinde şi unităţile administrative-teritoriale, care la
rîndul lor dispun de proprietate.
Astfel, proprietatea publică cuprinde şi proprietatea de stat.3 Constituţia nu defineşte
titularul proprietăţii private, deoarece ea poate aparţine oricărui subiect de drept: cetățeni ai
Republicii Moldova, cetăţeni străini, apatrizi, persoane juridice, inclusiv autorităţi publice şi
chiar statul.
Constituţia RM - act normativ fundamental, legiferează proprietatea privată în
Republica Moldova şi consfinţeşte principiile fundamentale cu privire la proprietate, stabilind
prin art. 9 că „Proprietatea este publică şi privată”4, iar art. 127 din Constituţie prevede:
„Statul garantează realizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de titular, dacă
acestea nu vin în contradicţie cu interesele societăţii”.5 Legislaţia în vigoare a Republicii
Moldova nu conţine o definire expresă a dreptului de proprietate privată. Atât art. 315 din
Codul civil RM, cât şi art. l din Legea nr 459 - XII cu privire la proprietate (abrogată la
30.03.2007) enumeră doar împuternicirile proprietarului, fără a defini acest drept. Art. 315,
alin.(1)din Codul civil RM stipulează: „Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de
dispoziţie asupra bunului”.6
Astfel, Codul civil RM nu relatează nimic despre elementele – exercitarea dreptului de
proprietate în putere proprie şi interes propriu, ce caracterizează dreptul de proprietate privată
şi delimitează împuternicirile proprietarului de cele ale altor persoane. Evident, că în CC RM
se reglementează dreptul de proprietate, nu şi particularităţile dreptului de proprietate privată,
care, din punct de vedere al autorilor codului civil al RM, nu ar trebui să existe. Totodată, CC
RM reglementează expres regimul juridic al bunurilor - proprietate publică, care fiind divizat
în domenii (public şi privat), evidenţiază particularităţi ale acestor (art.296 CC RM). Prin
concluzie rezultă, că drepturile asupra bunurilor din domeniul public sunt mai prioritare decât
drepturile asupra bunurilor din domeniul privat al statului. Dar, legiuitorul nu reglementează
regimul juridic al bunurilor, aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice, care, de fapt,

3
“Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu Gurin, Chişinu, 2005, p.39
4
Constituția Republicii Moldova din 29 iulie 1994
5
Ibid.
6
Ibid.
 5

reieşind din analiza diferitor acte normative ale RM, diferă în dependenţă de formele sau
domeniile de proprietate privată.
Aspecte ale dreptului la proprietate privată şi protecţia acesteia sunt reglementate de:
 Codul Civil
 Codul Familiei
 Codul Penal
 Codul Contravenţional
 Codul de executare
 Legea privind administraţia publică locală nr.436 din 28.12.2006
 Legea cu privire la prorietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale nr.523 din
16.07.99
 Legea privind descentralizarea administrativă nr.435 din 28.12.2006
 Legea privind finanţele publice locale nr.397 din 16.10.2003
 Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice nr.1225 din 08.12.92
 Legea privind indexarea depunerilor băneşti ale cetăţenilor în Banca de Economii
nr.1530 din 12.12.2002
 Legea privind administrarea şi deetatizarea proprietăţii publice nr.121 din 04.05.2007
 Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324 din 10.03.93
 Legea condominiului în fondul locativ nr.913 din 30.03.2000
 Legea exproprierii pentru cauză de utilitate publică nr.488 din 08.07.1999
 Legea cu privire la rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public
nr.1384 din 11.10.2002
 Legea cu privire la Guvern nr.64 din 31.05.90
 Legea cu privire la statutul juridic al cetăţenilor străini şi al apatrizilor în Republica
Moldova nr.275 din 10.11.94
 Legea privind partidele politice nr.294 din 21.12.2007, etc.
Vorbind strict despre garantarea dreptului de proprietate, acesta este reglementat în
articolul 316 din Codul civil al Republicii Moldova. Conform acestuia:
” (1) Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.
(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară
numai pentru cauză de utilitate publică pentru o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Exproprierea se efectuează în condiţiile legii.
 6

(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei
proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile ei.
(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun acord cu proprietarul
sau, în caz de divergenţă, prin hotărîre judecătorească. În acest caz, decizia de retragere a
bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată pînă la rămînerea definitivă a
hotărîrii judecătoreşti.
(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobîndite licit, cu excepţia celor destinate sau folosite
pentru savîrşirea de contravenţii sau infracţiuni. Caracterul licit al dobîndirii bunurilor se
prezumă”7
III. Analiza comparativă a mecanismelor de garantare a dreptului de
proprietate

În procesul de analiză a mecanismelor de garantare a dreptului de proprietate prin

prisma Convenției Europene a a Drepturilor Omului și a legislației naționale, trebuie să ținem
cont de două aspecte:
1. Concordanța reglementărilor Convenției și a legislației naționale și
2. Aplicabilitatea practică a prevederilor legislative și practica judiciară
În continuare vom analiza aceste două aspecte, ținand cont și de coraportul dintre ele,
pentru a putea înțelege nivelul de democrație de care dă dovadă Republica Moldova în
direcția garantării dreptului de proprietate.

1. Concordanța reglementărilor Convenției și a legislației naționale

În urma analizei primei norme a articolului 1 din Protocolul adițional ”orice persoană
fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale”8 și a alin.1 și prima propoziție din
alin.2 art. 316 din Codul civil ” Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă”, ” Dreptul de
proprietate este garantat”9, am constatat că ambele norme asigură respectarea dreptului de
proprietate și garantarea acestuia.

7
Articolul 316 Garantarea dreptului de proprietate din Codul civil, publicat: 22.06.2002, actualizat: 16.02.2017
8
articolul 1 din PROTOCOLUL ADIŢIONAL la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor
Fundamentale Paris, 20.III.1952
9
Ibid.
 7

În continuare ambele articole statuează că persoana poate fi lipsită de bunuri doar

pentru cauză de utilitate publică, în condițiile prevăzute de lege. Iar folosința, conform
Protocolului, ramane a fi reglementată de fiecare stat în parte.
Referindu-ne strict la articolul 316, putem spune că nu observăm nici o devianță de la
prevederile Convenției Europene. Totuși, putem face referință la articolele 332 și 333 din
Codul civil care reglementează uzucapiunea.
Deși aparent uzucapiunea reprezintă o ingerință în dreptul de proprietate a persoanei,
care presupune că proprietarul poate fi lipsit de bunul său după ce o persoană terță a posedat
acest bun sub nume de proprietar o anumită perioadă de timp ( 5 ani - bunuri mobile, 15 ani –
bunuri imobile), totuși CEDO consideră că este compatibilă cu art.1 din Protocolul adițional
și recunoaște efectul achizitiv al dreptului de proprietate.
Poziția CEDO poate fi argumentată prin faptul că, deși dreptul de proprietate este
inviolabil, în cazul în care proprietarul nu posedă un anumit bun (prin această inacțiune
manifestand lipsa necesității de a avea acest bun în patrimoniu), acest bun trebuie să fie întors
în circuitul civil, permițand posesorului de bună-credință să dobandească dreptul de
proprietate. În baza acestor argumente, uzucapiunea prelungește durata de viață a unui bun și
circulația sa civilă, ceea ce coincide cu prevederile normei 3 din articolul 1 a Protocolului
adițional.

2. Aplicabilitatea practică a prevederilor legislative și practica judiciară

Până la 30 iunie 2008, dintre cele 123 de hotărâri adoptate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului (Curtea) în cauzele contra Moldovei, în 59 de hotărâri a fost constatată cel
puţin o încălcare a dreptului la protecţia proprietăţii, garantat de a art.1 al Protocolului nr.1 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). Aceasta înseamnă că 47,96 % dintre
toate hotărârile adoptate de Curte contra Moldovei sunt hotărâri în care a fost constatată
încălcarea dreptului la protecţia proprietăţii.
În cauzele moldoveneşti, Curtea a constatat încălcarea dreptului garantat de art. 1 al
Protocolului nr. 1 la CEDO din următoarele motive:
 neexecutarea sau executarea tardivă a hotărârilor judecătoreşti; casarea
neregulamentară a hotărârilor judecătoreşti;
 împiedicarea ilegală a reclamantului de a se folosi de licenţele sale sau anularea
licenţelor;
 8

 neacordarea unei pretenţii legitime şi lipsirea de proprietate.

În 2009, Curtea a adoptat 9 hotărîri de constatare a violării art.1 din Protocol 1 la
CEDO, ce vizau neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti, lipsirea de proprietate în urma anulării
privatizării din motive neimputabile reclamantului, casarea hotărîrilor judecătoreşti
irevocabile prin aplicarea improprie a revizuirii.
Faptul multiplelor condamnări ale Moldovei de către CEDO poate fi explicat prin
caracterul evident al violărilor şi lipsei reacţiei autorităţilor moldoveneşti, motivarea proastă a
hotărârilor judecătoreşti, cunoaşterea bună a conținutului Convenției europene de către unii
avocaţi moldoveni, dar şi prin calitatea insuficientă a reprezentării Guvernului moldovean la
Curte.
Majoritatea situaţiilor pentru care Republica Moldova a fost condamnată de CEDO, a
culminat, la nivel naţional, grație hotărârilor judecătorești sau deciziilor procurorilor, ilegale,
adică se datorează sistemului judecătoresc sau procuraturii. Lipsa reacţiei adecvate în atât de
multe situaţii susţine aparenţa că procurorii şi judecătorii nu aplicau în modul cuvenit
prevederile Convenției europeane.
Din cele 117 violări ale art. 6 din Convenția europeană, 59 reprezintă neexecutarea
hotărârilor judecătoreşti, 19 ţin de casarea improprie a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, iar
nouă hotărâri se referă la termenul îndelungat de examinare a cauzelor. Majoritatea hotărârilor
CEDO cu privire la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti a fost pronunţată până în 2008. În
anul 2011 au fost pronunţate şapte hotărâri de acest gen, însă acestea sunt diferite de
hotărârile pronunţate anterior. În 2011, Republica Moldova a fost condamnată de patru ori
pentru casarea improprie, prin revizuire, a hotărârilor judecătoreşti irevocabile. Respectarea
termenului rezonabil de judecare a cauzelor nu reprezintă o problemă sistemică în Republica
Moldova. Cele nouă condamnări pentru nerespectarea termenului nerezonabil de judecare a
cauzelor se referă la situaţii neobişnuite sau la trimiterea repetată a cauzelor la rejudecare.
Acest fapt confirmă că, deşi Plenul CSJ a RM a adoptat Hotărârea nr. 17 „Privind
aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale” încă în anul 2000, chiar CSJ
a RM nu o respecta mereu, cel puţin timp de câţiva ani. Convenția europeană a început să fie
tratată de către judecători cu o mai mare atenţie după anii 2004-2005, când CEDO a pronunţat
mai multe hotărâri în cauze moldoveneşti.10

10
Din 1997 şi până în 2003, CEDO a pronunţat o singură hotărâre în cauze moldoveneşti – Mitropolia
Basarabiei ş.a. contra Moldovei, în anul 2001. În anii 2004 şi 2005, au fost pronunţate 24 de hotărâri, care au
fost destul de variate în ceea ce priveşte violările constatate.
 9

Surse bibliografice:

1. Academia de Administrare Publică ”Mecanisme naționale și internaționale de

protecție a drepturilor omului, Materiale ale mesei rotunde cu participare
internaţională consacrată aniversării a 65-a de la adoptarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, 11 decembrie 2013”, Chișinău, 2014
2. Dreptul de proprietate, Ghid privind punerea în aplicare a articolului 1 al Protocolului
nr.1 din ConvenţiaEuropeană a Drepturilor Omului”, Monica Carss-Frisk
3. Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale
4. Philippe Moreau Defarges, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul
European, Iași, 1998
5. „Drepturile şi libertăţile fundamentale-sistemul de garanţii”, Ion Creangă, Corneliu
Gurin, Chişinu, 2005
6. Document PPT ”Uzucapiunea” elaborat de către dr., conf.univ Tabuncic Tatiana
7. www.justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/
8. http://old.lhr.md/noutati/2008/analiza.art.1.prot.1.cedo.doc

Concluzie

Pe parcursul realizării acestei lucrări, am constatat că dreptul de proprietate în

Republica Moldova, deși este garantat, nu este respectat.
Acest fapt este cu siguranță confirmat de amploarea hotărarilor CEDO împotriva
Republicii Moldova ce vizează dreptul de proprietate.
Cum am menționat anterior, majoritatea situaţiilor pentru care Republica Moldova a
fost condamnată de CEDO, a culminat, la nivel naţional, grație hotărârilor judecătorești sau
deciziilor procurorilor, ilegale, adică se datorează sistemului judecătoresc sau procuraturii.
Lipsa reacţiei adecvate în atât de multe situaţii susţine aparenţa că procurorii şi judecătorii nu
aplicau în modul cuvenit prevederile Convenției europeane.
Cea mai gravă consecință a proastei funcționări a instanțelor naționale o reprezintă
sumele de bani achitate de către Republica Moldova ca despăgubiri în baza hotărarilor CEDO.
În baza celor 227 de hotărâri ale CEDO, Guvernul Republicii Moldova a plătit peste 12.8
milioane EUR. Mai mult de 10 milioane EUR (78% din suma totală) au fost plătite în temeiul
doar a trei hotărâri. Peste 9.2 milioane EUR dintre acestea au fost acordate în două hotărâri, în
 10

anul 2008. Această sumă era mai mare decât întreg bugetul instanţelor judecătoreşti
moldoveneşti pentru anul 2008. Până în 31 decembrie 2011, Guvernul Republicii Moldova a
plătit în baza soluțiilor amiabile sau a declaraţiilor unilaterale peste 1 milion EUR. CEDO
acordă destul de rar compensaţii de peste 1 milion EUR. Cele trei cauze moldoveneşti, în baza
cărora au fost plătite peste 10 milioane EUR vizau relaţiile economice cu statul sau
companiile de stat, iar încălcările constatate de CEDO sunt deosebit de grave.
Această statistică demonstrează că instanțele naționale sunt corupte și incompetente,
fapt pentru care reforma justiției reprezintă o urgență pentru democrație, inclusiv și pentru
îmbunătățirea situației economice a statului.