ÎNTOARCEREA LUI IOAN ALEXANDRU

Antologie de Nicolae Băciuţ

2
ÎNTOARCEREA LUI
IOAN ALEXANDRU
Antologie de Nicolae Băciuţ

EDITURA NICO
3
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
BĂCIUŢ, NICOLAE
Întoarcerea lui Ioan Alexandru/ Nicolae Băciuţ. - Târgu-
Mureş : Editura Nico, 2014
I. Băciuţ, Nicolae (Pref.)
I.S.B.N. 978-606-546-195-6
821.135.1-31

Coperta de Nicolae Băciuţ

EDITURA NICO
Târgu-Mureş, str. Ilie Munteanu nr. 29
Apărut 2014
Copyright © Nicolae Băciuţ 2014
Toate drepturile rezervate
Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuţ
Format 16/61x86, Coli tipo 5,5
Tiparul executat la
S.C. INTERMEDIA GROUP SRL
Târgu-Mureş, str. Revoluţiei nr. 8
România

4
 ÎNTOARCEREA LUI IOAN ALEXANDRU

L-am văzut prima oară pe Ioan Alexandru în Amfiteatrul

„Eminescu” al Filologiei clujene, în anii optzeci, dar poezia i-o
citisem încă din anii de liceu, iar în cenaclurile bistriţene erau poeţi
(între care Virgil Raţiu, el însuşi fiu de preot... greco-catolic), care
aveau un cult pentru poezia lui, pe care mi l-au inoculat şi mie. Îi
citisem cărţile apătrute până atunci - Cum să vă spun, 1964, Viața,
deocamda-tă, 1965, Infernul discutabil, 1967, Vămile pustiei, 1969,
Vina (versuri) (1967), Poeme (1970), dar cartea pe care mi-am
asumat-o ca reper a fost Imnele bucuriei (1973). M-au entuziasmat
Imnele Transilvaniei, apărută în 1976, nu-l mai simţeam însă la fel
de proaspăt în Imnele Moldovei, 1980, ori în Imnele Țării
Românești, 1981.
Dar era unul dintre poeţii de referinţă ai adolescenţei mele,
iar atunci când s-a ivit ocazia, eram în ultimul an de facultate, eram
„veteran” echinoxist şi „în probe” la Vatra (căci Romulus Guga îmi
5
promisese categoric că mă va angaja la revista târgu-mureşeană –
eram deja căsătorit şi stabilit la Târgu-Mureş) şi, la solicitarea lui
Romulus Guga de a face interviuri pentru „Vatra dialog”, rubrica
emblematică a revistei, l-am propus şi pe Ioan Alexandru.
Aşa că, cu temele făcute, cu relectura la zi a cărţilor sale, în
25 mai 1982, i-am păşit pragul casei sale, din str. Belgrad nr. 5, din
Bucureşti.
M-a întâmpinat cu entuziasm frăţesc, prietenesc, copleşitor
pentru mine, cel care-l veneram şi-l priveam de jos în sus. Mi-l
amintesc îmbrăcat în cămaşă albă de in, cu iţari, ţărăneşte, probabil
ca în Topa Mică a lui.
M-a îmbiat cu vin roşu, „din sângele Domnului”, am povestit
despre Clujul acelor ani, Clujul pe care-l părăsise mai mult din
nevoie decât de voie. Îmi apărea nu doar ca un mare poet creştin, ci
şi ca un mare patriot, care-şi iubea pământul strămoşesc, neamul
său şi era un luptător de prima linie pentru a-i apăra valorile. Poate
această atitudine a făcut într-un fel mai îngăduitoare stăpânirea la
inflexiunile religioase ale poeziei sale, mai ales la cele din
Universitatea bucureşteană, dar şi la cele din scrisul său.
De altfel, în 1978, el publicase şi volumul Iubirea de
Patrie, însemnări, eseuri etc., care îi certificau poziţia lui în
orizontul ataşamentului faţă de poporul său.
Am plecat nu doar cu interviul pe care l-am realizat „după
dictare”, căci îi puneam întrebările, la care-mi răspundea rar,
cumpătat, înţelegător cu mijloacele precare ale tânărului reporter.
Mi-a dat şi un text despre Transilvania, scris de mână, pe
care mi-a spus să-l... topesc în conţinutul dialogului nostru, într-un
firesc al temei despre spaţiul transilvan şi istoria sa zbuciu-mată.
Nici nu-i de mirare că, după evenimentele din decembrie 1989,
Ioan Alexandru s-a înscris, ca fondator, ajungând şi vicepreşedinte,
în nou reînfiinţatul Partid Naţional Ţărănesc, devenit Creştin şi
Democrat, unde se regăsea cu credinţa sa şi cu iubirea sa pentru
poporul român. Cum nu-i de mirare că el a adus crucea de veghe în

6
Parlamentul României, în momente de mare tensiune politică şi
socială.
Din păcate, ideile lui n-au intrat în rezonanţă cu cei care s-au
trezit peste noapte mari europenişti, pentru care identitatea
naţională nu mai avea niciun sens, refuzând intrarea în concertul
naţiunilor cu demnitate, lăsându-se momiţi cu poleiul
occidentalismului de tinichea.
Patetismul, înflăcărarea naţională ale lui Ioan Alexandru
păreau depăşite, neconforme europenizării la pachet. Era în
contradicţie, credeau cei deveniţi peste noapte apologeţii europenis-
mului fără naţionalism, cu mersul lumii, el, cel care dorea să fim
noi înşi-ne, prin valorile noastre, care credea că ne putem schimba
şi impune prin credinţă şi iubire de neam, prin istoria noastră, cu
toate ale ei. Cele două legislaturi ca parlamentar (deputat în
legislatura 1990-1992 și senator PNŢCD de Arad, în legislatura
1992-1996) l-au îngenuncheat, l-au copleşit, grăbindu-i sfârşitul,
neîmpăcat şi de-parte de ţară (16 septembrie 2000, la Bonn).
A ars cu flacără prea mare pentru acele vremuri.
De ce e marginalizat Ioan Alexandru? De ce opera lui nu e
recuperarată şi readusă în actualitate? Nu mă gândesc nici la
conspiraţii, nici la ignoranţă!
Poate există şi motive obiective, legate de drepturile de
autor!? Eram dispus, mă angajasem într-o discuţie avută la Bonn,
cu unul dintre fiii lui Ioan Alexandru, Ioachim, în septembrie 2010,
să tipăresc pe cheltuială proprie o antologie din poezia lui Ioan
Alexandru şi să dedic un număr special din Vatra veche poetului
imnelor. Cu concursul familiei poetului. Din păcate, au fost doar
vise...
Receptarea operei lui Ioan Alexandru, relectura ei nu mai ţin
însă de aceste, să le zicem, circumstanţe obiective, pentru că opera
lui se află în biblioteci, ea poate fi cercetată, abordată din
perspective noi. Tratată monografic! Există suficiente voci critice
de autoritate, credibile, care să susţină, într-un fel, reinserţia operei
lui Ioan Alexandru în actualitate, în integralitatea ei, nu în

7
polaritate, cea indusă de schimbarea prenumelui poetului din Ion în
Ioan. Pentru că marea cultură a lumii prin care a trecut – bursier
Humboldt, în Germania, cursuri de specializare în filosofie,
teologie, filologie clasică (limba şi literatura greacă şi ebraică),
istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen și München – l-au făcut nu
să se rupă de tradiţie, ci să-i înţeleagă mai bine semnificaţiile
acesteia. Spunea în dialogul nostru: „Cu alţi ochi m-am întors în
Maramureş. M-am apropiat mai mult de ţara mea. S-a declanşat o
sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e
declanşator”. Şi altfel a scris şi Imnele Putnei (1985), şi Imnele
Maramureșului (1988).
Chiar şi teza sa de doctorat, Patria la Pindar şi Eminescu,
susţinută în 1973, nu face decât să ne racordeze la marile civilizaţii,
culturi. Se ne pună în legătură, în armonie cu ele.
O afirmă şi Zoe Dumitrescu-Buşulenga, atunci când
evaluează recupe-rarea arhaicităţii specifice, a universului mitic:
„spunându-le în graiul plin şi greu ca spicul al ţăranului ardelean, le
reîntemeiază în cel mai deplin sens heideggerian, trecându-le în
puterea de logos refăcută a cuvântului“.
Iar Ioan Alexandru o confirmă, în interviul din 1982: „Eu nu
am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui”.
Născut în zi de Crăciun (25 decembrie 1941), de Naşterea
Mântuitorului, i-a fost hărăzit lui Ioan Alexandru să
propovăduiască cuvântul acestuia, cuprinzându-i în bucurie şi
iubire partea noastră de pământ şi de cer: „Acestea două (Imnele
bucuriei şi Imnele iubirii, n.m., N.B.) sunt coperţile trilogiei
neamului, trilogie în care am încercat să cuprind ceea ce e etern
pentru cei ce vieţuiesc în acest spaţiu românesc”, completa Ioan
Alexandru în acelaşi interviu.
Prin Ioan Alexandru, imnul a fost reînscris în circuitul de
valori ale artei şi credinţei noastre. Imnul, spune Ioan Alexandru,
într-un interviu realizat de Constantin Coroiu (Dialoguri literare,
Junimea, 1976): „nu te lasă pe drum, nu te lasă suspendat, se face
punte pentru a-ţi putea continua călătoria”.

8
 Imnograful Ioan Alexandru trebuie citit şi în această grilă
sintagmatică, definitorie pentru anii în care credinţa era pusă la zid
de Statul ateu. A adus în literatura română o experienţă unică,
originală, care-şi extrăgea seva deopotrivă din Pindar, din Sfântul
Ioan Damaschin, din sutele de imnografi ai lumii creştine bizantine,
din Grecia, Italia, Palestina, Siria, Cipru, Creta şi Sicilia, dar şi din,
neîndoios, Eminescu, autor al imnelor mariane – Rugăciune, Răsai
asupra mea.
E nocivă pentru istoria literaturii române ocultarea lui Ioan
Alexandru. El nu poate fi pus în opoziţie cu nimeni, nici dintre
înaintaşi, nici dintre contemporanii săi, ci doar cu sine, cel care, din
preaplinul său sufletesc, revărsa binecuvântare. Niciunul dintre
contemporanii săi nu a mers atât de ferm pe calea pe care şi-a ales-
o, neabătut, imun la compromisuri. Îl avea pe Dumnezeu, chiar
atunci când pentru cei mai mulţi Dumnezeu a murit. Căci el îl
văzuse pe Dumnezeu. Logos întrupat în Istorie.
„Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, spunea Ioan
Alexandru, în 1991, (într-o conferinţă publică susţinută la Brăila, la
primul Festival Naţional de Poezie Creştină „La început a fost
Cuvântul”), pentru cã au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect.
Nemaivestind Învierea lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce să mai
spui?”
Printre poeţii care rămân se numără, cu siguranţă, şi Ioan
Alexandru.
NICOLAE BĂCIUŢ

9
IOAN ALEXANDRU
„Iubirea e pânza, vântul, nava care ne salvează de
vremelnicie”

- Aparţineţi, prin naştere, unui spaţiu geografic şi

spiritual inconfundabil, unei Transilvanii de jertfă, iar prin
ea, aparţineţi unui întreg topos românesc. V-aş ruga să vă
referiţi, din această perspectivă, la devenirea neamului
românesc.
- Trebuie ştiut de fiecare dintre noi că poporul nostru,
asemenea unui stejar, este plămădit în întregimea lui, stând
drept în Cosmos, din trei trepte sau izvoare: rădăcina geto-
dacică, tulpina romană şi coroana creştină. Aceasta este
viziunea completă asupra neamului nostru care în această triadă
şi-a pornit cursul normal în istorie, cu aproape două milenii în
urmă, şi astfel a rămas statornic în matca sa. Prin rădăcină, am
ţinut legătura cu vechile neamuri, prin romanitate cu Europa
latină, prin creştinismul romano-bizantin cu răsăritul şi
popoarele vecine. Această triadă istoricii o suprapun peste cei
trei factori esenţiali care generează istoria unui popor: factorul
geografic, etnografic şi factorul spiritual. Toţi istoricii noştri,
toate cunoştinţele neamului nostru până astăzi, marii scriitori
până la Istoria lui Călinescu, reeditată de curând, apasă pe
toate cele trei clape ale orgii, pentru ca să răsune plenar
simfonia neamului.
Toate aceste trei izvoare stau la temelie în geneza
acestui neam. N-am fi fost ca popor, fără una din ele. Nu s-a
adus pe parcurs una din ele, ci toate au conlucrat la apariţia şi
desfolierea ca neam organic, aici, în Carpaţi. Pentru fiecare din
aceste trei trepte ne-am dat viaţa de atâtea ori – istoria noastră e
podită cu sânge şi oseminte pentru a ne apăra stejarul întreg,
fiinţa neamului. Vitejiei strămoşeşti a dacilor ce se socoteau
nemuritori, dionisianismului i s-a infiltrat apolinicul, măsura
romană, iar în venele amândurora, vinul cel blând, iubirea şi
10
omenia, încrederea în puterea ispăşitoare a suferinţei, dragostea
cumpătată faţă de familie, patrie, faţă de Cosmosul întreg, în
lumina Logosului întrupat în istorie. Păstorul din Mioriţa este
imposibil de imaginat în zecile de mii de variante pe tot
cuprinsul ţării, din vremuri imemoriale, fără Păstorul cel
frumos şi bun, aşa cum îl avem încă din secolul al treilea în
Transilvania.
- Să înţelegem din aceasta că Transilvania e şi un loc
privilegiat?
- Ştiu eu? Amintesc Transilvania, deşi şi în restul ţării,
în Dobrogea, pe Olt, în Moldova, mărturiile vechimii
creştinării noastre sunt cel puţin tot atât de numeroase, dar aici,
în Transilvania, am dus o luptă poate mai aprigă decât în alte
părţi pentru apărarea fiinţei Logosului. În temeiul acestui
Logos întrupat în istorie, n-am putut fi asimilaţi de popoarele
migratoare şi am devenit noi înşine dătători de spiritualitate şi
în puterea Logosului am convieţuit laolaltă cu cei ce s-au
aşezat mai târziu pe pământ românesc. În iubirea jertfitoare a
Logosului am găsit un limbaj comun care este cel al iubirii şi
care cred că va rămâne ca un liant între noi, continuu, pe care
trebuie să-l cultivăm în inima noastră, să ne dăm silinţa
jertfitoare de sine pentru a ne creşte dimensiunea reală a fiinţei
noastre care e cea a iubirii şi nu a duşmănirii, a dezbinării. Are
dreptate în istorie cel ce iubeşte mai mult. În aceeaşi epocă, un
istoric persan scria despre poporul român că e complet creştinat
la anul 1050. Această completă creştinare a fost forţa poporului
român din Transilvania, care n-a putut fi asimilat de Austro-
Ungaria, care n-a avut ce să dea nou spiritului, şi această forţă a
iubirii creştine româneşti este admirată.
În anul 1916, în pragul unirii tuturor românilor, un
istoric german, Albert Wirth, spunea că românii sunt cea mai
tenace seminţie de pe pământ: „Die Rumänien sind die Zähste
Rasse der Erde”, fiindcă au ştiut să vieţuiască în adâncurile
istoriei ca şi râurile din Munţii Iura şi Carst.

11
 Istoria unui popor trebuie văzută, cercetată, în cele trei
mărci: geografic, etnografic şi spiritual, şi ignorarea uneia duce
la insuficienta argumentare a celorlalte. Procesul de
aprofundare, de redare în întregime poporului nostru a istoriei
sale naţionale, una dintre marile realizări ale ultimelor două
decenii, trebuie desăvârşit. S-au făcut săpături arheologice
esenţiale cu mărturii excepţionale, a fost adusă Columna lui
Traian, în copie, în ţară, s-au publicat cărţi de valoare
naţională, dar în ce priveşte valorificarea dimensiunii spirituale
a poporului nostru, a coroanei, a celei de a treia mătci din
etnogeneza poporului român, s-a făcut mai puţin. Riscul este
ca, noi fiind indiferenţi de această moştenire, să şi-o însuşească
alţii, aşa cum este cazul cu muzica veche de la Putna, cu atâtea
descoperiri arheologice capitale, care se ruinează nepăstrate, cu
atâtea opere şi personalităţi istorice ale propriului nostru trecut,
fie văzute fragmentar, scoase din limitele adevărului ce le-a
animat, ridicându-le la dimensiuni eroice, cum este un Mircea
sau un Ştefan, sau universale, de martiri ca Mihai Viteazul sau
Constantin Brâncoveanu cu cei trei fii ai săi. Marea
spiritualitate umanistă s-a ridicat pe temeiul iubirii, al jertfei de
sine, al muncii, al cinstirii familiei şi Patriei, atât de profunde,
de cea mai curată şi înaintată spiritual origine care a dat naştere
unui Dante sau Michelangelo, unui Bach sau Rembrandt, unui
Grigorescu sau Eminescu, la noi mărturisind în popoare acelaşi
Logos întrupat în istorie. Trebuie redat şi cunoscut în spiritul
său de înalt umanism, aşa cum a rodit el în istoria naţională a
poporului român. Această înaltă spiritualitate din care a apărut
Cozia şi Putna, Voroneţul şi Trei Ierarhi, apărată de toţi
voievozii noştri, de întregul neam.
- Pentru scriitor există modalităţi aparte de apărare
a valorilor unui neam, de înălţare a spiritualităţii sale, de
comunicare a dimensiunilor sale. Dumneavoastră aţi ales
imnul.

12
 - A scrie imne înseamnă a te înscrie într-o tradiţie multă
vreme ignorată. Acum se manifestă un interes aparte pentru
cultura bizantină, pentru cultura Răsăritului, pentru felul
răsăritean de a gândi. Acum, la universităţi din diverse locuri se
descoperă dimensiuni noi ale acestei spiritualităţi. A te ocupa la
noi de imne este un lucru firesc. Aici e spaţiul convingerii că
omul ţine de eternitate. Pentru noi există credinţa că spiritul e
veşnic. Dar ce se întâmplă cu trupul? Cum se face recuperarea
lui? Dragostea pentru pământ la ardeleni e extraordinară,
dragostea pentru pământ nu ca proprietate ci ca un sanctuar, ca
loc de izbăvire, de reintegrare în Cosmos. Trebuie să existe
responsabilitate faţă de istorie, strămoşi, valori materiale.
Tradiţia şi moştenirea sunt literă moartă dacă nu ţi le însuşeşti.
Oricât de mare ar fi trecutul, dacă nu ţi-l însuşeşti prin lucrare,
priveghere, prin jertfă, el nu capătă sens.
Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul
său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veşnică, ce
implică mai multe trepte: iubirea faţă de prunci, soţie, patrie,
prieteni, eternitate. În aceste, trepte transpare tot Cosmosul.
Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate
animalele. Chiar şi vrăjmaşii. Iubirea toate le acoperă.
Imnul se leagă de iubire precum Noe de corabie, să
străbată istoria, să cunoască cufundarea, pieirea. Iubirea e
pânza, vântul, nava care ne salvează de la vremelnicie.
Toate cărţile mele sunt imne ale iubirii.
- Aţi început cu Imnele bucuriei şi, din câte am
înţeles, veţi încheia ciclul cu Imnele iubirii…
- Acestea două sunt coperţile trilogiei neamului, trilogie
în care am încercat să cuprind ceea ce e etern pentru cei ce
vieţuiesc în acest spaţiu românesc. Cine va citi aceste cărţi,
toate, va vedea că m-am apropiat de acele persoane care au şi
astăzi ceva vital pentru noi, cele care şi-au asumat destinul prin
jertfă.
- Care ar fi acestea?

13
 - Am vorbit de Mihai Viteazul, despre acest nobil
mădular al acestui pământ, care şi-a asumat jertfa ca destin, am
vorbit de Horia, care şi-a asumat şi el suferinţa. A preferat să
moară, deşi putea să scape. Ştia însă că omul, când e umilit în
ceea ce are mai sfânt, în „evlavia şi cinstea casei mele” –
spune el, atunci se jertfeşte.
Mişcarea lui Tudor e iar o jertfă, dar jertfa cea mai
zguduitoare e a lui Constantin Brâncoveanu, cu cei patru copii
ai săi. El putea să-şi scape copiii, lepădându-se de credinţă.
Avea posibilitatea opţiunii. A optat pentru moartea de martir,
în spiritul neamului.
Pământul românesc e podit cu lacrimi, sânge şi
oseminte. Aceste nume sunt un simbol. Orânduiala acestor
locuri este imnică. Aşadar, istoria noastră naţională are această
frumuseţe de valoare universală. De aceea am ales imnul
pentru că era forma cea mai adecvată măreţiei ei. Nu încape
nici într-un sonet, nici în alte forme, care au ceva artizanal în
ele. Frumuseţea şi desăvârşirea acestor personalităţi îţi cere
acest fel de cugetare. Poezia e pentru mine imn. Celebrare,
bucurie, împăcare în lumina Logosului întrupat în istorie. Nu
voi înceta să cânt, nu mă voi lăsa strivit de griji, neignorându-
le, totuşi. Ca un cuptor topind toate lucrurile, dând arderea
focului tămăduitor. În acest fel de rostire, cine iubeşte cu
adevărat are şansă. Este iubirea pe care un poet trebuie să-şi
aşeze temelia. Prin iubire, de la Ioan Casianul până la
Voiculescu, până în zilele noastre, transpare spiritualitatea
noastră. Identitatea spirituală e fundamentală.
Mărturiile arheologice sunt imnice. Citiţi pietrele
funerare. Ce împăcare, ce bucurie faţă de pietrele păgâne,
sumbre, sceptice.
- Ce încărcătură daţi termenilor istorie /
contemporaneitate, când acestea se referă la opera
dumneavoastră?

14
 - Istoria înseamnă viziune. Aşa am găsit că vine
înţelesul ei. A face istorie înseamnă a fi vizionar. Făptura
înaintaşilor trebuie asimilată pentru a putea da un sens lucrării
tale. Pentru noi, trecutul nu e un pumn de cenuşă, ci sunt
înaintaşii şi ei ţin de viitor. Părinţii morţi sunt o avere chiar
când osemintele lor nu sunt în ţară, cum sunt cele ale corifeilor
ardeleni. Ce a fost în ei trebuie cuprins în noi. Noi ne-am
întemeiat spiritualitatea pe oseminte. Voroneţul s-a clădit pe
osemintele lui Daniil Sihastrul.
- Se vorbeşte adesea despre criza limbajului.
Dumneavoastră folosiţi un registru lingvistic restrâns. Îmi
vine imediat în minte experienţa poetică a lui Bacovia…
- …şi monotonia lui Bach, a imnelor bizantine etc…
Dar în aceste cazuri se produc desfolieri care nuanţează sensul.
Poezia îşi cere astfel, în fiecare zi, o nouă însufleţire. Despre
trandafir aş putea să scriu în fiecare zi un imn. Viaţa e prea
scurtă pentru a putea epuiza frumuseţea lui. Nu vreau să-mi
justific opera. Aşa este.
- Când face referiri la dv., critica vă include într-o
generaţie, invocă conceptul de generaţie…
- Sunt bucuros că fac parte dintr-o generaţie solidară.
Am fost contestaţi, în parte, uneori cu patimă. Aşa se întâmplă
poate cu fiecare generaţie. Poezia nu e însă în cărţi, ci în
inimile cititorilor. Şi ţara aceasta citeşte poezie. Nu cred să fi
fost vreodată poezia citită cum e citită cea a generaţiei mele
(prin ea se face şi recitirea clasicilor) Păunescu, Nichita
Stănescu, Sorescu, Ion Gheorghe, Blandiana, Constanţa Buzea
şi atâţia alţii. Se face o poezie de ţinută naţională cel puţin la
nivelul celei dintre cele două războaie mondiale. Există o
generaţie de oameni serioşi care au în centrul lucrării lor fiinţa
patriei. Meritoriu e la ei faptul că nu se aseamănă. Există loc
pentru oricine. Ce mă leagă de generaţia mea este această
solidaritate, chiar iubire – şi nu numai pentru cei pe care i-am
pomenit aici. Când unul e trist, suferim cu toţii. Nu trebuie să

15
acceptăm dezmembrări care duc la multe suferinţe şi abuzuri.
Nu trebuie să se repete suferinţele lui Voiculescu, Blaga.
- În poezia deceniului nouă au început să se afirme
câteva nume care încearcă şi ele să dea personalitate
„generaţiei” din care fac parte.
- Îi apreciez şi eu pe unii, printre care şi câţiva de la
Cluj. Dar aştept ca ei să treacă de la experimentul verbal la
marile probleme, de la cuvinte la Logos, pentru că faţă de
Logos orice rostire stă sau cade. Câtă vreme poezia nu se
adânceşte în suferinţele unui neam, are puţine de spus acelui
neam. Ce să le spun decât de a şti că poezia trebuie să-şi afle
rădăcinile acolo unde poporul şi-a aflat mântuire de două
milenii? Eu nu am încredere într-o poezie care ignoră Logosul
şi istoria lui.
- După terminarea Facultăţii la Bucureşti, aţi luat
contact cu cultura şi civilizaţia occidentală. Ce v-a învăţat şi
ce v-a dezvăţat Occidentul?
- Eu socot esenţial studiul la o universitate din
Occident. Nici o personalitate din cultura noastră nu a ajuns la
sinea sa fără această străinie care înseamnă contactul catalitic
cu izvoarele spiritualităţii mondiale. Întâlnirea cu Occidentul a
fost prilej de a mă apropia de greci. Heidegger avea scris pe uşa
cabinetului său că nu se poate intra la curs dacă nu se ştie
greaca veche. Prefera studenţi puţini, dar cu care să poată lucra
pe izvoare, pe texte. Prin eforturi serioase, am învăţat şi eu
greaca veche şi m-am apropiat de izvoarele culturii. Am învăţat
foarte mult de la Pindar şi de la Roman Melodul şi din Psalmii
lui David. Ca poet, nu te poţi lipsi de Cântarea cântărilor, de
poezia bizantină. Am făcut cât mi-a stat în putinţă ceva ce-au
făcut şi înaintaşii mei: şi Eminescu şi Blaga şi Ressu şi Anghel.
Şi nu numai ei. Nu ai decât de câştigat. Cu alţi ochi m-am
întors în Maramureş. M-am apropiat mai mult de ţara mea. S-a
declanşat o sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu
alte civilizaţii e declanşator.

16
 - Ce evenimente le consideraţi fundamentale pentru
formarea dv. ca scriitor?
- Sunt fericit că m-am născut la ţară, într-un sat, în
Transilvania. Contactul cu cosmosul, cu stelele, cu pământul,
cu iarba şi în plus o copilărie în toată spelndoarea ei – toate
acestea într-un sat intact, în toată frumuseţea lui. Momentele
fundamentale ale formării mele ar fi întâlnirea cu satul, cultura
universală şi valorile naţionale.
- Cu ce întrebare aţi vrea să se termine dialogul
nostru?
- Cu o întrebare pe care mi-o pun adesea: „Aţi iubit
îndeajuns?” Şi oare am iubit îndeajuns oamenii, ţara, prietenii,
duşmanii? Singura cale pentru a dăinui, pentru a te împlini, e
de a-i iubi pe ceilalţi. Iubirea nu piere niciodată. Ea rămâne în
eternitate. Această iubire doresc să mă însoţească pretutindeni.
În Transilvania suntem fraţi şi trebuie să descoperim secretul
acestei legături, secret care e pecetluit cu şapte peceţi de
Logosul întrupat în istorie.

Bucureşti, 25 mai 1982 Vatra nr. 6 / 1982

NICOLAE BĂCIUŢ

17
 Glăsuirea Poetului
Doamne, peste tot pământul veghează harul Tău! Dar,
Doamne, ce înălțare spirituală la Nicula! Sfântă Mânăstire cu
sfânta icoană a Maicii Tale! La Nicula, stau de strajă neamului
nostru creștin Ioan Alexandru, Ioan Apostol Popescu, Vasile
Avram și duhul mitropolitului și cărturarului Valeriu-
Bartolomeu Anania.
Câți ani sunt de când Poetul Ioan Alexandru s-a
adăugat neamului de sub țară, la Nicula? Dar are importanță să
știm acum „de când”? Mai folositor este să ne amintim
glăsuirea Poetului, opera sa. Avem, acum, în vedere volumul
Iubirea de patrie – jurnal de poet, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1978. Începem, folosind glasul Poetului, cu acele „cuiburi de
înțelepciune și creație veche românească”, „lăcașurile de
odihnă ale slăviților noștri voievozi.” Toate aceste ctitorii:
„Bistrița sau Putna, Voronețul sau Humorul, Sucevița, Slatina
sau Moldovița sunt izvoare. De la ele la vale curg râurile
curate cu același nume, toate sunt de la opt sute de metri în sus
în zona de întâlnire a bradului cu stejarul și carpenul, între
munte și colină, unde se amestecă verdele nemuritor cu bolta
vremelnică a anotimpurilor, fapt adeverit și de fundalul
zugrăvelilor mai întotdeauna alcătuit din aceste două culori
ale izvorului curgător și ale codrului nepieritor.”
Cu admirație, dar și cu mândrie, afirmă mai departe
Ioan Alexandru, Poetul: „Nici Grecia antică, nici Egiptul
faraonic, nici Occidentul, nici Orientul, nici o parte din istorie
nu-i mai cuviincios și pilduitor împodobită și ocrotită cum este
această matcă a poporului nostru în duhul căreia este lucrată
și păstrată roată toată țara: de la Putna, la Tismana, din
Maramureș la Nicolițel sau Basarabi, în Dobrogea ce ne aduce
mereu mărturii despre arhaica noastră prezență pe aceste
strămoșești meleaguri.” Să nu uităm glăsuirea Poetului că în
aceste ctitorii, adevărate sanctuare „universități ale neamului
18
nostru, în liniștea și frumusețea lor s-a zămislit graiul nostru
românesc, au fost așezate pe pergament întâiele versuri și fraze
ale sufletului nostru, aici s-au deprins întâiele cunoștințe de
geometrie și astronomie, aici au învățat toți voievozii noștri
vitejia și virtutea printr-un Daniil Sihastrul, printr-un Anasta-
sie Crimca sau Dosoftei.” (p. 127-132). Mare lucrare a vredni-
cilor începători de cultură românească! Dar... cei vechi au ajuns
pe un deal și „înnoptând acolo sub bolta înstelată, în comuniu-
nea firii, așezau la plecare piatra de căpătâi sub formă de stâlp
(cruce) de aduce-aminte și numeau locul casă. În acest fel
marcau istoria viețuirii lor într-un loc, astfel se delimitau față
de alte neamuri, își fixau hotarul neamului lor” (p. 300-301).
Fiecare loc înalt, devenit casă, ocrotea văile și zările,
ocrotea și conviețuia cu natura. Atitudinea față de natură, după
glasul Poetului, nu-i estetică sau magică, ci liturgică. „Natura
dobândește chip, față, treptat holdele și crinii, vița de vie și
vânturile, apele și norii și pădurile se încorporează, devin
viața spiritului, sunt înscrise în același trup cu trupul și firea
omului.” Într-o astfel de natură, omul nu mai este stăpân, ci
slujitor. Relația natură-om este de fraternă conviețuire într-o
încordată și stimulatoare familiaritate. Astfel glăsuiește Ioan
Alexandru Poetul: „La noi codrul este socotit frate, sora
natură, sora Lună și fratele Soare, stelele surori și frații munți,
în căutarea Mioarei aflăm și mai mult despre această
conviețuire, tot ce-i natural devine familiaritate și
compărtășire de destin slăvit. Nașterea și nunta, dar și
moartea sunt surorile noastre cele bune și ocrotitoare,
Pământul este fratele cel cald și credincios, mormântul este
leagăn dulce și binecuvântat, viața este o sfântă curăție și
bucurie ca și moartea care înseamnă intrarea în grija
ocrotitoare a altei surori și maici, în frăția altor puteri mai
tainice și poate nevăzute ochiului de acum, dar cert ființând cu
pacea lor slujitoare în alt chip minunat.” (p. 200).

19
 Probabil oglinda cea mai limpede despre felul cum
trebuie viețuită și folosită natura este literatura evului mediu, ca
și literatura și arta veacurilor ce au urmat. Dar ce este minunat
se află tocmai în tainele naturii. Natura ființează fără ca omul
ființând să fi fost întrebat dacă „floarea cutare, sau animalul
cutare, sau arborele acela este cazul să fie pe lume.” Adevărul
este mărturisit de Poet: „nimic nu-i mai frumos și liniștitor pe
pământ decât gândul că suntem în sânul naturii, a acestei
maici eterne, bune și calde, care ne primește în cele din urmă
în somnul din veac.” (p. 302)
Oamenii? Glăsuiește înțeleptul Poet: „Din ce în ce îmi
crește respectul față de oameni, de cei ce rabdă greul cu
bucurie, de cei ce nu se răzbună, nu mint, nu iau drumul ușor
al efemerului, nu dau bir cu fugiții la greu, mai degrabă pier ei
dacă pot să salveze în schimb pe altul, oameni ce nu-și sunt ai
lor, oameni dăruiți altora, sfinții, cum spuneau cei vechi
despre aceste izvoare de dărnicie din calea tuturor. Dar
respect și elementele, calul și oaia, focul și iarba, piatra și
pasărea sunt cuiburi de taină și eternă smerenie în calea mea.
Din natură nu pot ieși, așa cum nu pot ieși osemintele din
suflet, câtă vreme viețuim.” (p. 302)
Sentimentele? „Și totuși plâng din toată inima când se
stinge cineva. Oare plânsul nu-i un fel de mulțumire, de sme-
renie, de bucurie, un fel de străvedere a slavei ce ne împrej-
muie” (p.302) „A slavei”, adică a lui Dumnezeu (în 1978).
Glăsuirea – opera Poetului Ioan Alexandru - constituie
o permanentă dăruire către cititori, către semeni, deoarece „nu-
i de ajuns să curgi o dată, nu-i de ajuns să fi fost izvor
cândva, să fii izvor din când în când, ci totdeauna, odată ce ai
dat de vâna din adânc și de norul din înalt-acoperitor, să-ți
începi neîntrerupta dăruire” (p. 344) Să luăm aminte!
LUMINIȚA CORNEA

Mănăstirea Nicula, octombrie 2012

20
 IOAN ALEXANDRU:
EFIGIE DE ETERNITATE
Motto: „De-ar şti Ardealul pe cine pierde azi!"

Sunt întâmplări care

ne-au marcat existenţa, care,
într-o viaţă de om, cu greu ar
putea fi uitate. Era 17
septembrie, anul 2000. Cu o
seară înainte s-a răspândit, prin
mass-media, ca un trăsnet
căzut din senin, vestea tristă a
trecerii la cele veşnice a
poetului Ioan Alexandru,
senator PNŢCD.
La Parlamentul
României avea loc şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi
Senatului, condusă de domnul Petre Roman. Cu vreo zece
minute înainte de începerea dezbaterilor celor două Camere, m-
am apropiat de preşedintele de şedinţă, rugându-l să-mi permită
să rostesc câteva cuvinte despre poetul plecat dintre noi.
Reacţia lui a fost neşteptată. „Şedinţele comune – mi-a replicat
– nu permit astfel de declaraţii, în afara ordinii de zi!”. Îmi
lăsa impresia că domnul Roman este cu totul în afara
problemei, că el nu a auzit încă trista veste că poetul „Imnelor”
a fost chemat, prea vremelnic, la Părintele Îndurărilor. Noroc
cu vicepreşedintele Camerei Deputaţilor, domnul Andrei
Chiliman, viitor primar al unui sector al Bucureştiului, aflat în
dreapta sa, care, plecându-se spre urechea preşedintelui de
şedinţă, îi spunea încât să-l aud şi eu: „Vă rog, domnule
Roman, daţi-i cuvântul! Domnul deputat Lădariu intervine doar
atunci când are o serioasă motivaţie sprijinită de argumente

21
foarte serioase!”. Cu greu s-a lăsat înduplecat preşedintele de
şedinţă, până la urmă cedând, bineînţeles, strategic.
S-a lăsat o linişte de mormânt. Despre marele poet Ioan
Alexandru, deşi în sală, din P.N.Ţ.C.D., mai ales, aflat la
guvernare, erau mulţi profesori universitari doctori, singurul
care a vorbit - aducând un elogiu postum celui care,
întâlnindu-ne pe coridoarele Parlamentului, de fiecare dată mă
îmbrăţişa, cu expresia: „Ce mai faci, frate Lazăr?” – a fost
subsemnatul, deputat PUNR. Atât!
Întorcându-mă în timp, pe calea memoriei, voi reda cele
atunci rostite, de subsemnatul la tribuna Parlamentului
României, despre care, în acea zi, alt poet – Adrian Păunescu –
spunea: „De-ar şti Ardealul ce pierde azi!”.
„După şase ani de suferinţă, după şase ani de speranţă şi
luptă cu moartea, Ioan Alexandru, „poetul cu chip luminos, de
etern copil", unul dintre salvatorii „destinului, înourat pentru o
vreme, al poeziei româneşti", cu neclintita credinţă în
Dumnezeu şi în spiritualitatea românească, a plecat dintre noi.
Cel ridicat din Ţopa Mică, la poartă de Apuseni, chemat să
îmbogăţească şi să întregească nestematele coroanei poetice
ardelene (Coşbuc, Iosif, Goga, Blaga, Cotruş, Beniuc) a închis
ochii în ţară străină.
El, cel iubitor de vatră şi de Rohia, de Maramureş şi de
Putna, de Voroneţ şi de Ardeal, de poeţi şi de ţărani!
El, cel care dorea să închidă ochii acasă („Acolo-n
Transilvania, în satul meu,/Voi fi purtat de alţii într-o seară/ Şi
aşezat pe deal, în ţintirim/ Adăugat la neamul de sub ţară"), s-a
stins departe, in Germania, la masa de lucru, câmpul de luptă al
poetului, cu Biblia deschisă lângă tâmplă, avându-i în preajmă
pe soţia şi copiii lui. Dar cu gândul şi cu sufletul în Patria de
cuvinte a Limbii Române, a domnului Eminescu, a Logosului
„întrupat în istorie şi în spiritualitate”. Vestea, ca o scrisoare
cernită, ne-a umplut sufletul de durerea care îl făcea pe Adrian

22
Păunescu. văzând cum „mor strămoşii o dată cu el", să exclame
cu vocea gâtuită: „Se moare într-un ritm infernal!"
Am avut fericirea aparte să-l cunosc pe Ioan Alexandru
în trei ipostaze. Student fiind la Facultatea, care încă prin 1958
se numea de „Litere, Istorie şi Filologie”, a Universităţii
clujene, îl zăream deseori printre studenţii cu o chemare aparte
pe poetul, la care, deşi eram mai mare în ani, eu priveam de la
distanţa respectului dintotdeauna datorat acestor oameni aleşi.
Ştiam că se situa printre cei puţini, care
l-au înconjurat cu toată dragostea pe autorul „Poemelor
luminii”, care, săltându-se peste oblonul camionului, a însoţit
sicriul cu trupul autorului „Trilogiei culturii”, marele poet
Lucian Blaga, de la Clujul suferinţelor şi umilinţelor
proletcultiste până în Lancrămul odihnei lui veşnice.
L-am văzut, mai apoi. trecând podul Someşului, într-un
„loden” larg, ..pe puncte”, îmbrăcat sărăcuţ, ca mai toţi copiii
de ţărani, cu un teanc de cărţi sub braţ, cu o curea legate, la
doar câteva minute după exmatricularea lui din Filologia
clujeană, eliminat de cel care, ajuns, mai apoi, în scaune înalte
în ierarhia universitară, se lăuda chiar că aşa „i s-a făcut un
bine lui Alexandru", altfel n-ar fi ajuns mare poet. Greşea! Ioan
Alexandru s-a născut poet.
De atunci nu l-am mai văzut. Am citit, în schimb, ce a
scris: „Cum să vă spun”, „Viaţa, deocamdată”, „Infernul
discutabil”, „Vămile Pustiei”, „Poeme”, „Imnele Bucuriei”,
„Imnele Transilvaniei”, „Imnele Moldovei”, „Imnele Ţării
Româneşti”, „Poezii”, cărţile - dovezi ale acestui slujitor al
Cuvântului, coborâtor din ..arhaitatea satului transilvan", din
acel Ioc al rădăcinilor, pentru a întreţine focul sacru al limbii.
Ştiu doar că, din banii primiţi pentru prima lui carte, avea de
gând, aşa spunea, să cumpere o bivoliţă pentru ai lui, cei de
acasă!
Vremea a trecut cu nu puţinele ei învolburări. În
octombrie 1992 am avut fericirea ca drumurile să ni se

23
întâlnească din nou, după 30 de ani, cu ale celui folosind
apelativul „frate!", ca membri ai Comisiei pentru Cultură, Arte,
Mijloace de Informare în Masă de la Senat şi, respectiv,
Camera Deputaţilor. Apoi, ca un trăsnet căzut din senin, a venit
nenorocirea!
Cel convins că „unde e jertfă e-nceput de ţară/ Pentru
cei duşi şi cei ce vor veni", cel care a văzut, odată cu Patmos,
„cer transfigurat şi pământ transfigurat”, poetul imnic cel mai
mare al românilor, bursierul „Humboldt”, prin concurs, la
recomandarea filosofului Martin Heidegger, cel care a studiat
filosofia, teologia, filologia clasică, greaca şi ebraica, istoria
artei la Freiburg, Basel, Aachen, München, cel care a ţinut
seminarii de poezie comparată la Universitatea din Bucureşti,
cuprinzându-i pe Eminescu, Dante, Platon. Sofocle, Sapho,
Pindar, Holderlin, Claudel, Heidegger, psalmii, Roman
Melodul („Dante al Orientului”), ştia prea bine că în „patria
spirituală” lumina-i „lăcaş al fiinţei”. Era convins că poezia lui,
cum spunea Edgar Papu, se aşază sub „grindina de lumină”.
Aşa cum stă bine unui poet adevărat, conştient de
numele şi de marele lui talent, şi-a închinat cărţile, ca ardelean
cu gândul dus până la capăt, soţiei Ulvine, copiilor Ştefan,
Maria, Ioachim. Rut-Elena şi Constantin, dar şi lui Alexandru
cel Bun şi lui Ştefan cel Mare, lui Daniil Sihastru... Parcă nici
nu poate fi închipuit demersul lui altfel. O atestă, din plin. într-
adevăr, sintagma „lumina-i lăcaş al fiinţei" din marile lui
poeme.
Sub „grindina de lumină” se aşază „Ego sum via” (Eu
sunt calea), „Fluturii negri”. „Zi şi noapte”, „Ascensiunea”,
„Întoarcerea poetului”, „Casa părintească”, „Rădăcina”,
„Tricolorul” („Steagul meu de ţară/În trei culori de maica mea
ţesut”, simbol al veşniciei române, al suferinţelor şi al
biruinţelor, al lacrimilor şi al obârşiilor), „Patria” (în care
„Oameni şi prunci atinşi de dorul sfânt,/ Lăuntric cresc o patrie
străbună”, o ţară crescând în zvon de tulnic), „Statornicie”,

24
.„Maramureş”. „Ginta latină”, „Mama Roma”, „Mama” („În
satul transilvan, în zi de cununie,/In strai împărătesc
voievodal,/ Ţăranca-ntre ţărani de omenie”, „Măicuţă scumpă,
aş vrea în jurul tău/ Să fac un ţarc de milă şi lumină,/ Să bat în
aur palid chipul tău/ Ca în Ardeal de-a pururi să rămână”),
„Frescă la Voroneţ”. „Imnul Anei”, ..Marele Preot”, „Pământ
transfigurat”. „Iancu”. „Imul luminii”, „Ardeal”, „Eminescu”,
„Brâncoveanu”, „Bunavestire”, „Mielul”, „Orfeu” „Epifania”,
„Mater Dolorosa”, „Putna” („cea dintâi frumuseţe românească
deplină de măreţia Bizanţului”), „Pieta”. „Oedip” etc. Numai
cel pătruns de focul sacru al limbii şi al iubirii de neam. numai
un mare poet convins că, în scrierea cu sine, dragostea
înseamnă şi „stingere de sine", în 1973 şi-a ales ca temă a tezei
de doctorat: „Patria la Pindar şi la Eminescu”.
Acum, într-un septembrie în care dorea să fie îngropat,
asigurându-ne că sunt „rele mai mari decât moartea”, tocmai
când este mai mare nevoie de poeţi şi de oameni ca el, Ioan
Alexandru, luat la Domnul, s-a strămutat, cu întreaga împărăţie
a Logosului, în lacrima Sa purificatoare. Din zare transilvană,
până departe, peste dealuri, munţi şi obcine „clopotul Buga se
tânguie în turn”, vestind întoarcerea cu „efigie de eternitate” a
celui născut în „ţara de cercuri şi ciubăre", ducând şi trecând
peste zări dorinţa lui Ioan Alexandru, azi adăugându-se
„neamului de sub ţară”: „Pe dealu-acesta-n satul transilvan./
Copiii mei, să mă-ngropaţi pe mine/ Pe-aceste blânde culmi
dumnezeieşti/ Să îmi petreceţi sufletul cu bine...// Eu voi putea
cântând să mă strecor,/ Fără să tulbur ploaia pe coline”.
Acestea au fost gândurile şi cuvintele rostite, de mine,
atunci!
Ciudate mai sunt, uneori, întâmplările acestei vieţi, cu
neprevăzutele ei! După ce deputatul PNŢCD, Ion Raţiu, urmaş
al marii familii a luptătorilor înaintemergători pentru drepturile
românilor ardeleni, a venit la banca mea parlamentară, pentru a
mă felicita şi a-mi mulţumi pentru cele spuse la tribuna

25
Parlamentului, oarecum supărat că nici măcar un senator sau
deputat PNŢCD nu au avut nici măcar câteva cuvinte despre
marele dispărut, poetul Ioan Alexandru fiind senator al acelui
partid, aveam să-l aud pe un gureş, comentând pe lângă gard-pe
lângă drum, vizibil dovedind că habar nu avea cine a fost
poetul Ioan Alexandru: „Lăsaţi-l şi pe ăsta! A închinat mai-
marilor imne!”. Jenant! Atâta ştia cel cu cultura până la
genunchiul broaştei, ignorant şi incult. Nenorocitul nu avea de
unde să ştie, dar gura îl lua pe dinainte, că primul poet imnic al
Antichităţii a fost Pindar, iar marele poet Ioan Alexandru şi-a
ales ca temă de doctorat „Patria la Pindar şi la Eminescu”!
LAZĂR LĂDARIU

26
 Clopotele încep să bată
Ultimul septembrie din mileniul al doilea, ziua 22, spre
seară. O ploaie măruntă se lasă uşor peste poiana Maicii
Domnului de la Nicula şi umple cu lacrimile ei reci ochii
îndreptaţi spre cer ai brânduşelor înfiorate.
În biserică, Înaltul Ierarh al Clujului, Bartolomeu,
înconjurat de câţiva monahi şi preoţi, sunt într-o pioasă
aşteptare programând ceremonialul care va urma.
Deodată clopotele încep să bată a jale. Soseşte poetul
Ioan Alexandru. Nu îmbujorat şi plin de entuziasm ca altădată,
când cu Biblia sub braţ urca această Golgotă transilvană de pe
culmea căreia scruta cu mândrie orizontul spre Apuseni
identificând Dealul Topii, ci urcă frânt sub povara unor iluzii
pierdute ajutat de braţe vânjoase care îl aşează pe catafalcul
din vreme pregătit.
Ziua următoare, înconjurat de familie, prieteni dragi,
învăluit în miros de tămâie şi cântare tânguitoare este aşezat,
după cum spunea un confrate al său de şcoală şi de condei,
Vasile Avram, care nu bănuia că după doar trei ani îi va ţine
tovărăşie, sub un covor de brânduşe din aceeaşi poiană.
N-am ştiut niciodată cine a adunat atâtea brânduşe şi le-
a aşternut covor de la biserică până la mormânt.
Sicriul cu cele pământeşti s-a oprit la capătul covorului
de flori şi a rămas acolo spre amintirea trecerii lui prin „viaţa
(aceasta) deocamdată”, până la glasul trâmbiţei de apoi.
Sufletul lui însă, nobil şi învâlvorat, abia acum devine liber şi
îşi ia zborul năvalnic spre ţărmul marilor garoafe acolo unde
ochii blânzi se vor aduna în jurul lui, cu candele de mir uşoare
şi-ncet vor închega un imn ţesut din lacrimi şi-ndurare
(parafrază după Zbor curat).
Răscolit de nostalgice amintiri, în prima seară din
mileniul trei, după slujba Vecerniei, însoţit de trei fete din
Grupul vocal „Duhul Transilvaniei” (sintagmă preluată de la
27
Ioan Alexandru), am urcat la Mânăstirea Nicula pentru a-i
aprinde câteva lumânări. Aici s-au zămislit câteva gânduri pe
care le-am aşezat în oarecare rânduială, constituindu-se într-o
imaginară convorbire cu poetul. Sau într-un dialog real?!
Oricum, eu am auzit realmente profunda lui tăcere. Avea
dreptate poetul pătimirii noastre că şi tăcerile pot vorbi. Şi încă
cât de grăitor! Dovadă că i-am auzit atunci sufletul este
iniţiativa luată ceva mai târziu, în calitate de preşedinte al
despărţământului astrist gherlean, care îi poartă numele, o serie
de comunicări prin care să-i păstrăm vie amintirea şi să ne
asumăm mesajul lui poetic, unic în literatura română. Aceste
dezbateri, sub genericul Colocviile de la Nicula, ajunse la a VI-
a ediţie, îi cuprind pe toţi oamenii de seamă legaţi în vreun fel
de acest Sion transilvan. Şi perspectiva lor rămâne deschisă.
Acesta e un semn că Dincolo de Patria credinţei/ Dincolo de
tărâmurile nădăjduirii/ Trăieşte facla iubirii (Ioan Alexandru –
Imnul iubirii):

De vorbă cu poetul Ioan Alexandru

E prima seară din mileniul trei, Ioane frate,

Şi am venit să povestim puţin aici sub lună
Dar bezna care a cuprins poiana şi pădurea
Ne-au făcut paşii grei spre casa ta de humă .

Luna ar vrea deasupra să rămână aprinsă

Să ne ajute ca în ochi să ne privim
Dar nori fugari mereu îi fură facla
Şi constatăm cu-amar că aici e ţintirim .

Biserica-i pustie, monahii-s prin chilii

Cu vântul crengile abia de mai şoptesc
Ce dureros apasă această mută pace
Din care negre gânduri simt cum se zămislesc.

28
Îmi fuge mintea la un prieten prinţ
Ce-atât de drag ne-a fost la amândoi
Şi care-n cumpănă de cugetare-a zis :
“Ce-adânci prefaceri se petrec cu noi “

Îmi cere mintea să o las să vază

Ce-i sub pământul ce pieptul ţi-l apasă
Dar ceva dinlăuntru simt că se-mpotriveşte
Şi prin asemeni taine să intru nu mă lasă.

Dar nici nu ştiu de ce-aş vorbi cu lutul

Că doar cu tine-am vrut să povestim
Hai, prietene Ioane, îndeamnă-te la vorbă
Ca-n vremurile bune iar să ne regăsim.

Trei lumânărele ţi-am adus în dar

Am vrea să le primeşti de ziua ta
Cu mâini tremurătoare trei vestale
Le-aprind apoi încep a-ţi colinda:

“Larg deschideţi poarta sufletelor voastre

N-am venit să cerem, am venit să dăm
Dalbe şi iar dalbe, flori adevărate
Ca şi vestea bună ce v-o colindăm.

Merele de aur, merele din sate

S-au cules azi noapte de colindători
Dalbe şi iar dalbe, flori adevărate
Ca şi vestea bună ce v-o colindăm.”

Ştiu că ţi-a stârnit fiori colinda

Te-a lăsat fără grai, dar nu fără simţire
Şi noi simţim în suflet cum pătrunde

29
Mesajul tău de dincolo de fire:

Izvorul, Casa părintească, Origine, şi Logos

Lumină lină, Ochiul, Pustia umblătoare
Lumină neapropiată, Transilvania şi Veghe
Imnul lui Iancu şi Imnul lui Ştefan cel Mare

Şi câte alte frumuseţi din verbul tău

Nu vin în valuri, valuri către noi
Ai răscolit tot ce a fost mai bun
În acest neam mâncat de jale şi nevoi.

Acum îţi mulţumim că ne-ai primit

Lăsăm să te mai odihneşti puţin
Dar iartă-ne dacă împinşi de dor
La tine tot mereu o să suim!

……………………………………………

În preajmă totu-i cufundat în noapte

În ceruri bate toaca pentru denii
Se pare că la Cina-mpărătească
Te-aşteaptă Maica Domnului şi Brâncovenii.

Pr. IOAN MORAR

(Gherla)

30
 Ioan Alexandru – mici „tuşe” ale unor
întâlniri pasagere

Mormântul poetului Ioan Alexandru

(30 octombrie 2004 – Foto- de la stânga la dreapta: Carmen
Ducan, Răzvan Ducan, Dumitru D. Silitră, Zoltan Demeter,
Geta Demeter, Costea Viorica, Daniela Cecilia Bogdan şi (jos)
Nicolae Băciuţ)

Pe planeta noastră, unde sunt în jur de 7 miliarde de oameni,

există o anumită probabilitate ca doi oameni să se întâlnească.
Dacă trăiesc fizic, în acelaşi timp, pe acelaşi continent, şi mai
ales în aceiaşi ţară, regiune, oraş etc., probabilitatea e mult mai
mare. Dacă au aceleaşi afinităţi, atunci şansa întâlnirii lor creşte
considerabil.
Întâlnirea mea cu Ioan Alexandru a fost facilitată de faptul că
trăiam fizic în acelaşi timp, pe acelaşi continent, în aceeaşi ţară,

31
şi aveam aceeaşi iubire, literatura şi istoria poporului român şi,
în speţă, poezia, „dulcea inutilitate”, cum spunea cineva.
Trebuie să spun, însă, încă de la început, că nu am fost un
apropiat al poetului, întâlnirile dintre noi, puţine la număr, fiind
pasagere, întâmplate conjunctural.
L-am văzut, am vorbit cu el şi l-am ascultat prima dată pe
poet, la Iaşi, în octombrie 1978, cu ocazia desfăşurării primului
Colocviul Naţional de Poezie. S-a întâmplat în contextul foarte
zbuciumat ale acelor zile, rămase emblematice pentru cei 300-
350 de scriitori, membri ai Uniunii Scriitorilor din România,
dar şi pentru lumea literară a vremii (al doilea Colocviu
Naţional de Poezie n-a mai avut loc), în care n-au lipsit
scandalurile, acuzele şi huiduielile diverselor tabere şi
găşculeţe literare, şi chiar bătaie (a „se vedea” pumnul primit
de poetul Dan Deşliu de la poetul Ion Nicolescu, în plen şi în
plin, pe scena Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri”, în chiar
prima zi a colocviului).
Momentul memorabil al întâlnirii cu „poetul imnurilor” a
fost în holul Bibliotecii „Mihai Eminescu”, de la poalele
dealului Copou, unde Ioan Alexandru venise să convingă
autorităţile să permită celor aproximativ 100 de tineri (în
majoritate studenţi) intre în aulă, unde se desfăşura cea de-a
doua zi a Colocviului. (Date fiind fapte întâmplate cu o zi în
urmă, autorităţile interziseseră accesul publicului). Fiind unul
dintre tinerii, iubitori de literatură, care s-au remarcat în acele
zile şi ore, am vorbit, în numele tinerilor prezenţi, cu George
Macovescu, fostul ministru de Externe al României, devenit
preşedinte al Uniunii Scriitorilor, dar şi cu mai mulţi poeţi,
printre care şi Ioan Alexandru, care veniseră să ne susţină
cauza, adică, participarea noastră, a publicului interesat de
poeţii ţării şi poezie. Din câte îmi amintesc, Ioan Alexandru era
unul dintre cei mai vehemenţi susţinători ai noştri. Vehement,
dar totuşi echilibrat. El, ca şi alţii, au vorbit „în pustiu”, „la
pereţi”, mai marii zilei nelăsându-se înduplecaţi, în pofida

32
tuturor argumentelor, aduse... Într-un târziu, dându-ne seama
că nu există altă soluţie, am forţat uşile şi paza (s-au spart
geamuri, s-au stricat uşi, s-au şifonat haine şi s-au rupt nasturi )
şi am intrat, spre bucuria sutelor de poeţi din aulă, care s-au
ridicat în picioare, aplaudând curajul şi reuşita noastră. Toate
acestea le-am descris, pe îndelete, într-un eseu, publicat în
„Cronica” de la Iaşi, dar şi în cartea mea de eseuri „Cititor de
contoare, scriitor de vagoane”, Ed. Nico, 2014, intitulat
„Amintiri cu scriitori”. Spuneam în acesta: ”.... L-am auzit
atunci, printre alţii,..... pe poetul Ioan Alexandru, cu un
expozeu de aproape o oră, furibund şi înflăcărat, despre măreţia
cultural-istorică a Ardealului, despre neamul nostru românesc,
în general, despre istoria şi destinul lui, fapt ce m-a făcut pur şi
simplu să mă ridic în picioare de unul singur şi să dau tonul
unei avalanşe de aplauze. De altfel, printr-un bileţel discret,
venit din spate, de la un binevoitor, mi s-a atras atenţia să stau
potolit, că în imediata mea apropiere e un „tip cu ochi albaştri”,
adică un securist, în jargon....”.
Ulterior, în luna următoare (noiembrie 1978), poetul Ioan
Alexandru a fost şi în oraşul meu natal, Târnăveni, prilej cu
care a avut loc la Casa Orăşenească de Cultură o întâlnire cu
public, găzduit fiind peste noapte de către scriitorul Aurel
Hancu, preşedinte al cenaclului literar, cenaclu care pe atunci
se numea „Tudor Arghezi”. Cu foarte puţin timp înainte de
Revoluţia din 1989, acelaşi scriitor târnăvenean a încercat din
nou aducerea poetului în localitate, însă întâlnirea cu publicul
din Târnăveni a fost interzisă de către organele de partid locale
(poetul intrase în „colimatorul” puterii ca „nealiniat” ideologiei
partidului, datorită convingerilor religioase prea pregnante),
astfel încât acţiunea a fost „dislocată” de la Târnăveni şi a avut
loc la Mediaş, unde, se pare, „organele de partid” erau mai...
permisive.
Apoi l-am mai întâlnit în (cred) 1987, când am câştigat un
premiu la Cicărlău, Baia-Mare, la un Concurs Naţional de

33
Poezie, denumit « Vasile Lucaciu ». Acesta era preşedintele
juriului. După o noapte de călătorie, într-un tren neîncălzit,
organizatorii ne-au aşteptat cu ţuică fiartă şi gogoaşe calde !
Unii dintre cei prezenţi, poeţi şi membri ai juriului, s-au
« încălzit » bine, fapt ce l-a determinat pe autorul celebrelor
imnuri să îi (ne) certe, ca pe nişte copii. Îmi mai amintesc că
ziua de 1 Decembrie ne-a găsit în acea comună
maramureşeană, ce organizase concursul. În curtea bisericii,
sub o ninsoare feerică, ţăranii locului, în costume populare, s-
au prins ad-hoc într-o horă, cântând « Hora Unirii ». Primul
care s-a prins în horă cu ei a fost Ioan Alexandru, iar al doilea,
lângă marele poet, subsemnatul. Sărbătoream Unirea cea Mare,
deopotrivă ţărani, poeţi şi aspiranţi la statutul de poet (printre
care, pe atunci, mă număram şi eu)!
Peste ani, în calitate de director al Casei Municipale de
Cultură « Mihai Eminescu » din Târnăveni, am cultivat cu
multă convingere valorile româneşti, în speţă cele culturale,
având sprijinul directorului Direcţiei pentru Cultură, Culte şi
Patrimoniu Cultural Naţional Mureş, scriitorul Nicolae Băciuţ.
În această idee, a rămas memorabilă o excursie organizată
(alături şi împreună cu un grup de poeţi târnăveneni), la 30
octombrie 2004, « pe urmele lui Ioan Alexandru şi Nicolae
Steinhardt », adică la Mănăstirea Nicula (de lângă Gherla) şi la
Mănăstirea Rohia (de lângă Târgu-Lăpuş), « într-o superbă
adunare cenaclistă pe roţi ». La Nicula, am poposit, pentru
câteva clipe de reculegere, dar şi pentru a aprinde câte o
lumânare, la mormântul lui Ioan Alexandru, iar la Rohia, fieful
marelui cărturar evreu, creştinat, Nicolae Steinhardt, am vizitat
şi casa unde Ioan Alexandru venea des, pentru recreere, linişte
sufletească, meditaţii spirituale şi loc al împlinirilor literare.
Ghid competent ne-a fost scriitorul Nicolae Băciuţ.

7 octombrie 2014
RĂZVAN DUCAN

34
 LUMINĂ ȘI ÎNLUMINARE
Treptele luminii

Există două modalități de a zidi. Prima, din păcate, poate

cea mai des întâlnită, presupune construirea unor ziduri care
despart și care limitează – fie spații, fie oameni. A doua,
înseamnă a zidi întru ceva. Aceasta din urmă deschide, nu
îngrădește; unește nu desparte. Mai mult, înalță și cuprinde.
Prima implică greutate, stagnare și împietrire. A doua este
zbor, iubire și lumină. Iar această lumină este cea pe care
fiecare om o primește, venind în lume.
Ce au în comun Ioan Alexandru, Lucian Blaga, Daniel
Turcea și Valeriu Anania? Lirica fiecăruia dintre ei este o
treaptă în desăvârșirea omului zidit în lumină.
Poezia lui Ioan Alexandru1 este marcată de un sentiment
al crepusculului. Atmosfera apăsătoare, adeseori, lasă să se
întrevadă crâmpeie de lumină. Poetul privește, din noapte,
înspre o zare unde lumina începe să cucerească întunericul,
dar,în același timp, „traduce afectiv totul, apelând la natură
numai în măsura în care îi ilustrează un gest sau o emoție
proprie”2.. Intuiția că există altceva- „Să-mi iau lumina
ochilor?/ dar nu-mi aparține – lumina lumii/ prin ei se uită în
mine resemnată” (Oedip) – este copleșitoare. Alteori, lumina
devine însoțitor: „În beznă alături de mine cineva a pășit/
Înveștmântându-mă în lumină” (Comuniune). Lumina din
poezia lui Ioan Alexandru are o ardere mocnită, aproape
dureroasă, dar este o prezență constantă. Cuvântul devine
strigăt de bucurie întru lumină. Pentru omul aflat în pustie,
lumina este aproape un miraj, care coboară „pe dedesubt din
focul de amiază” (Ce este pustia). Totuși, el își simte natura
dublă și își dorește reîntregirea („De n-ai fi în mine însumi/
1
Ion Alexandru, Poeme, Editura Eminescu, [București], 1979.
2
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Editura pentru
literatură, [București], 1965, p. 191.
35
Clădit cu ce-aș tânji după tine”?), chiar dacă uneori ființa i se
poate dovedi prea limitată: „Ești întunecatul acela străin cu
corăbii de foc/ Pornit pe bietele mele pâraie” (Bucurie).
Lumina este, la Ioan Alexandru, presimțită, dar violentă în
desfășurarea sa, ca un foc „devastator care macină totul/ ca să
poată birui” (Ce știm). Însă vâlvătaia focului, spune Ioan
Scărarul, este, de fapt, semnul înaintării spre Dumnezeu. Astfel
că, în lirica lui Ioan Alexandru, observă Dumitru Micu, „prin
aprindere, prin limpezime se obține șansa recuperării valorilor
înstrăinate, șansa restructurării lumii, sub regimul
spiritualului”3. Manifestarea stihială a luminii este necesară; ea,
lumina, trebuie să devină evidentă, pentru ca lumea să-și poată
aduce aminte că o cunoaște: „Învață lume,/ Să vezi, învață să
nu-ți primejduiești/ Răbdarea și dorul după ceea ce uitând/ Încă
prețuiești” (Lumina necreată). Întrucât omul este limitat de
lutul din care e făcut („Eu cred că am în cap sămânța/ unor sori
ce nu pot să-și rotească/ nemurirea din pricina acestui/ cerc
compact de lut sudat în/ focuri colosale” - Un gorgan de
pământ), moartea devine singura cale de înluminare - „uite-aici
e moartea și-ntâii zori de zi” (Ascensiunea). În consecință,
pentru Ioan Alexandru, „cercetarea ființei și a faptelor ei este o
lucrare asupra numelui, asupra cuvântului. Esențial este a
înțelege cuvântul, care poate fi rostit încercuind deopotrivă
începuturile și eternitatea”4.
În cazul liricii lui Lucian Blaga5, lumina izbucnește cu o
frumusețe aproape violentă, însă omul poartă mereu cu sine
povara lutului. La Blaga, opțiunea pentru „îmbogățirea
luminii” devine evidentă; „eu cu lumina mea sporesc a lumii
taină”, stă drept mărturie în poezia-program. Rana tăcerii se
3
Dumitru Micu, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Editura
Minerva, București, 1986, p. 135.
4
Mircea Braga, Când sensul acoperă semnul, Editura Eminescu,
[București], 1985, p. 147.
5
Lucian Blaga, Poezii, Postfață și bibliografie de Cristian Moraru, Editura
Minerva, București, 1986.
36
vindecă prin înluminare, prin Cuvânt. Lumina poate deveni
copleșitoare în deplinătatea sa. Omul este o frontieră a
crepusculului, unde ziua se învăluie cu întunericul: „Lumina și
păcatul/ îmbrățișându-se s-au înfrățit în mine-ntâia oară”.
Păcatul este înțeles ca treaptă înspre desăvârșire. Abia prin
cădere și apoi prin ridicare, omul poate fi împlinit: „De unde-și
are raiul -/ lumina? - Știu: îl luminează iadul/ cu flăcările lui”
(Lumina raiului). Lumina inițială, cea „însetată adânc de
viață”, s-a răsfrânt în lume, iar omului îi e dat să cunoască doar
crâmpeie din „lumina/ creată în ziua dintâi”. De menționat este
că, totuși, pentru omul blagian, lumina „prea multă” poate
deveni o povară - „am prea mult soare în mine”. Există, în
acest caz, o temere de renunțare la sine: „De ce într-o mare de
lumină mi se-neacă eul/ ca para unei facle în lumina zilei?”
(Pax magna).
Lumina urcă spre împlinire în poezia lui Daniel Turcea6.
Regăsirea luminii declanșează și potențează actul creator.
Dorul de a fi în lumină transpare din lirica lui Daniel Turcea,
deoarece lumina reprezintă calea către vindecare: „un foc
adânc începe să crească pretutindeni/ ființei tale spală și
vindecă, așezând” (Puterea de a fi din nou aproape). Mai mult,
lumina mijlocește apropierea dintre oameni, îi aduce aproape,
asemănători fiind, pentru că, dincolo de toate, așa cum spune
Grigorie de Nazianz, există „o singură lumină în miile de fețe”.
În fond, spune Evanghelia, cine iubește pe fratele său rămâne
în lumină. Intrarea în nevăzuta, dar orbitoarea lumină se
dezvăluie ca fiind un mijloc de a cunoaște lumea și de a asuma
libertatea umană. Absența luminii aduce cu sine sărăcia în
dragoste. De aceea, plenitudinea existenței umane se poate
realiza doar prin înluminare. Omul dinlăuntru, primind lumina,
devine liber: „porii deschiși ai gândului/ să se dizolve respirând

6
Daniel Turcea, Cântarea treptelor, Poezii postume din arhiva
Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania, Ediție critică și prefață de Aurel
Sasu, Eikon, Cluj-Napoca, 2014.
37
lumină”. (De vreme ce am vrut). Așadar, Iubire, Lumină și
Viață devin, în viziunea lui Daniel Turcea, perfect sinonime.
Lumina este temelie în însăși ființa omului – „întreită lumină//
fii tăcerea mea, fii cuvintele mele” (Lumină din lumină). Abia
în lirica lui Daniel Turcea omul este despovărat de vina lutului,
întrucât lumina iartă și îndumnezeiește. Atotcuprinzătoare,
desăvârșită, dăruită, necuprinsă, lumina poate fi trăită, nu doar
contemplată. Există, tensionat, dar peste tot în poezia lui Daniel
Turcea, un dor al eternității și o foame de lumină, de acolo și
rugăciunea liniștitoare - „Părinte, mi-s ochii întunecați/ și nu
mai văd/ lumina răsărind în mine” (Odihnă). Dincolo de clipele
de rătăcire, omul știe că se va întoarce în lumină, de acolo și
îndemnul „Sufletul,/ ca o candelă,/ aprinde-l,/ să se vadă”
(Intră la inimă). În alte cuvinte, dacă Dumnezeu este în noi, și
Dumnezeu este lumină, noi înșine suntem lumină.
Până în acest punct, lumina pare să rămână un actor mut
al existenței. În schimb, în universul liric al lui Valeriu
Anania7, lumina nu numai că este omniprezentă, ci pare să
răspundă frământărilor sufletului. Sentimentul întregirii, al
comuniunii în lumină întregește pacea izvorâtă din certitudinea
prezenței: „Coboară astăzi în sufletu-mi iară,/ să laud slava din
ceasul de seară,/ lumină lină, lumină senină!/ De tine, Doamne,
mi-i inima plină”. (Lumină lină) Poezia devine dialog plin de
har, cu Lumina, cu Dumnezeul lumină. Menirea omului este de
a îmbogăți lumina cu ardea sa – „lumină dai lumii, lumină
rămâi” (Rugă de seară), deși în el coexistă, ca în viziunea lui
Lucian Blaga, două instanțe - una divină, verticală și una
terestră, orizontală: „cu-o față-n lumină, cu alta-n țărână”
(Axion). Suferința și moartea nu sunt decât căi de accedere și
desăvârșire întru lumină. În fond, e vorba, în lirica lui Valeriu
Anania, de o lumină interioară, pe care omul o poarte mereu cu
sine. Astfel, ea nu este o instanță exterioară, ce trebuie

7
Valeriu Anania, Opera literară, Vol. 4: Poeme, Prefață de Petru Poantă și
cronologie de Ștefan Iloaie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.
38
descoperită, ci este una țesută tainic în ființa umană. Pentru a o
vedea, privirea trebuie întoarsă către adâncul sinelui, acolo
unde „ți se coc luminile,/ luinile adevăratele,/ luminile
strivitele,/ luminile durutele,/ luminile ce ard, să-ți lămurească/
o piatră scumpă pe inel” (Interludiu). Asumându-și cu mândrie
preaplinul înluminării, omul se trezește, conștient pe deplin de
perfecțiunea lumii, născute, la rându-i, din desăvârșirea
luminii: „Lumina se copsese ca vinul în ciorchine/ și sta,
pândind, să crape din boabele prea pline. Și/ când țâșni/
Cuvântul și-i porunci să fie, se rupse din zăgazuri și curse cu
mândrie/ și har de nenăscută prin născătoare vise”.
Așadar, se poate vorbi de patru ipostaze ale luminii. De
la un fior intuit, sentimentul luminii se naște, urcă și apoi se
împlinește deplin. Deși, la o primă vedere, viziunile poeților
par fundamental diferite, există un factor care le dă unitate.
Ioan Alexandru, Lucian Blaga, Daniel Turcea și Valeriu
Anania pledează, toți, pentru un fel de a fi în lume. Vorbesc
despre neuitarea luminii, în ciuda lutului din care suntem
făcuți. Traduc, pe înțelesul nostru copleșitoarele vorbe „în El
era viața, și viața era lumina oamenilor”. De aici,
responsabilitatea de a contribui, cu propria lumină, la
strălucirea desăvârșită a lumii, porunca de a-i lumina pe alții și
de a „umbla în lumină”, după cum El însuși este lumină. De
unde și credința fermă că suferințele trecătoare nu sunt altceva
decât trepte necesare pentru inițierea în lumină. În cuvintele lui
Aurel Sasu, „amurgul, noaptea și durerea sunt singurele din
care pot fi văzute căile noastre lactee și stelele, numai ale
noastre, ale sufletului8” (Zăpada făpturii).
Poezia în sine, dincolo de mărturisire, este o formă de
ardere care ne amintește, cu frumusețe și noblețe, că, fiind
făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, suntem și noi
Lumină.
FLAVIA TOPAN
8
Aurel Sasu, Breviter, Editura Limes, Cluj-Napoca, p. 53.
39
Jertfa Sfinților Brâncoveni în poezia lui Ioan
Alexandru
Evocarea Istoriei, a figurilor Înaintașilor nu-i o faptă
ușoară, mărturisește poetul Ioan Alexandru în Istoria ca patrie,
din volumul Iubirea de patrie – jurnal de poet. Cel ce se
încumetă la o asemenea faptă își asumă o grea responsabilitate.
De ce? Istoria oricărui popor, pe lângă viața biologică, a avut o
viață spirituală, o morală și o etică ce „i-a transfigurat și
încoronat viețuirea, în spiritul căreia a ctitorit în istorie un
grai și o civilizație de așezări și sanctuare de valoare
universală.” (1)
Este important să reținem că nu e suficient să-ți fi
însușit câteva informații de suprafață. Mai mult, poți să cunoști
în detaliu civilizația materială a unei epoci, dar n-ai reușit să
simți sufletul cald, convingător, înflăcărat, reînviat al făpturii
înaintașilor.
Prezența înaintașilor în efortul de a gândi istoria este un
stimulent efectiv fără seamăn. „Ei sunt biruitori, ei sunt Patria
noastră de slavă, triumfală”, afirmă cu deosebită convingere
poetul Ioan Alexandru. Ca să ne dăruim, cum se cuvine, cu
toată energia creatoare, prezentului, avem nevoie de „spiritul
nădăjduitor, fierbinte, de credința și bucuria marilor
înaintași.” Admirabil, spune Ioan Alexandru, că toate
portretele voievozilor noștri ni s-au păstrat pe un fond de aur,
care le configurează o extraordinară perspectivă.
Se cuvine, însă și o altă mențiune importantă: avem
„moștenirea de aur” numai în măsura în care noi, oameni ai
acestui prezent, o percepem. Numai dacă noi suntem cuprinși
de dorința desăvârșirii, a bucuriei creatoare similară cu cea care
i-a animat pe ei, adică trebuie să fim „pe măsura trecutului”.
„Ștefan cel Mare, Constantin Brâncoveanu, Matei
Basarab sau Mihai Viteazul, Neagoe sau Bălcescu nu sunt
oameni de conjunctură, ci desăvârșiți. Nu le lipsește nimic ca
40
eu să le știrbesc ori corijez statura.” Concluzia acestei
afirmații este că izvorul artei noastre este Istoria, nu ficțiunea,
iar calea artei este calea Inimii. „Între inima mea și cea a lui
Ștefan sau Brâncoveanu trebuie să se deștepte Iubirea.”
Cu asemenea profunde idei, poetul creștin Ioan
Alexandru și-a pus în valoare extraordinara capacitate de
creație în mărețe imnuri de slavă. După cum apreciază Costion
Nicolescu, în Martirul și poetul, prefață la volumul Imnele
Sfinților Martiri Brâncoveanu, „în imnografia ioan-
alexandrină, aveau să fie (cam) 30 de imne dedicate
Brâncovenilor și făptuirilor lor sau care trimit direct la ei,
dintre care trei se vor fi intitulat Imnul lui Constantin
Brâncoveanu, iar aproape o treime poartă titlul simplu de
Brâncoveanu.” (2)
Ne oprim, în cele ce urmează, la Imnul lui Constantin
Brâncoveanu din volumul Imnele Moldovei (3). Ideea de
Patrie și aceea de credința, prezente în prima strofă și la finalul
imnului, încadrează traiectul liric într-un cerc. Li se adaugă
mitul strămoșilor fără de care rămânem „fără vatră”, fără de
care creația nu mai există: „Nu-i Patria acolo unde nu e schit /
Fără părinți rămânem fără vatră.” Fără „cămașa focului pe
noi”, semnificând inspirația, duhul creator, „zugravii veștejesc
lângă lumină”, deci fără har, iar țara nu se sfințește în cuviință.
Cât de trist – zugravii, creatorii de artă, să se afle lângă
„lumină” și să n-o poată cuprinde ...!
Între aceste idei-cadru ori ramă, apar în lumină
Brâncovenii, fără a fi o evocare a lor ori a vieții lor, ci doar o
transmitere de simțăminte, cu vădită emoție, a eului poetic și a
receptorului – o reușită extraordinară, parcă ar fi împreună-
lucrare. Care este explicația? Desigur, iubirea. Graiul, cuvântul
este transmis cu „ardoare”, cu pasiune, cu înflăcărare, cu
entuziasm, râvnă, zel etc.
Amintirea „mormântului gol de la Hurezi”, cu tot ce-l
înconjoară, dă prilejul identificării eului cu martirii, acceptarea

41
suferinței lor întru credința mântuitoare: „De durere atins și
bucurie / La Hurezi și eu decapitat / Țin pe umeri focul
mărturie.” „Părintele”, Constantin Vodă Brâncoveanu, este
„soarele”, simbolul luminii celei mai strălucitoare și
binefăcătoare. Are împrejur – parcă-i vedem în icoană – pe „cei
patru prunci pe rând încoronați” ce vor deveni „efigii martiri
în vița milenară.”
Partea cea mai cuprinzătoare a acestui Imn al lui
Constantin Brâncoveanu se referă la insistența asupra
cunoscutei ezitări a fiului celui mai mic, Matei, care „a întrebat
/ Cum pot tată rămânea în țară / De se poate tată să nu mor /
Să am partea-ntreagă de pruncie!”. Desigur întreaga făptură a
uriașului voievod este copleșită, pentru o clipă, de rugămintea
pruncului ce-și cere dreptul la copilărie, dar să nu uităm că
Brâncoveanu este, și în percepția poetului Ioan Alexandru,
modelul fermității în raport cu lucrurile esențiale. Insistența pe
acest episod este semnificativă, constituind un moment
important în evoluția credinței noastre ortodoxe strămoșești, cu
valențe morale și educative.
Evlaviosul părinte, trăitor în credința strămoșilor săi, cu
sufletul sângerând, își îmbărbătează mezinul prin imaginea
înălțătoare la care au ajuns frații săi: „Frații tăi mai mari au și
ajuns / Prinți de foc în altă-mpărăție.” Nu se putea realiza o
comparație mai potrivită, în sens negativ, decât aceea a
asemănării credinței cu o haină: „Ni se cere să ne lepădăm / De
credința sângelui din vine / Dar nu e haină, pruncul meu, / S-o
dezbraci în voie pe coline.” Urmează alte identificări ale
credinței cu fapte / fenomene imposibil de realizat: „Vezi tu
steaua zorilor de zi / Cât de aproape tremură în unde / Dacă
vrei cu pumnii s-o cuprinzi / Apa trece steaua se ascunde.” Sau
„Ia din Marea Neagră într-un vas / Pe pământ în vreme de
furtună / Zbuciumul într-însa-i fără glas / Cum e ciungă
strunga fără stână.”

42
 Ultima comparație ne trimite în atmosfera păstorească,
de fapt în permanentul izvor al literaturii populare. Ce inedit
epitet pentru „strungă”! Despre oameni, despre copaci,
eventual, putem spune că pot avea acest calificativ, „ciungă”.
Imaginea realizată de Ioan Alexandru este formidabilă prin
atribuirea calității de „ciungă” (retezarea mâinii / mâinilor cu
funcții vitale în activitatea omului) unei așezări specifice
păstorești „strungă”, fără stână, adică fără oi și ciobani. Cum
aceasta nu poate viețui fără atributele ei esențiale, așa nu putem
exista fără credința noastră, fără identitatea noastră. În acest fel
îl percepe poetul pe marele voievod martir Brâncoveanu, căruia
îi atribuie calitățile unui părinte cu o infinită dragoste pentru
fiul său, dar și cu tărie în respectarea perceptelor și
convingerilor strămoșești.
Își încurajează fiul al cărui trupușor „plăpând / Este
pâinea firii preacurată”, precum prescura binecuvântată,
gândim noi. Îndemnul de a răbda este asociat cu nădejdea
„lacrimilor sfinte” care-l vor conduce până la trecerea pragului,
„la Părinte”. În acest ultim context, „Părintele”, scris cu
majusculă (în edițiile de după 1990), este Dumnezeu, față de
Brâncoveanu, „părintele” celor patru prunci martirizați ce sunt
reprezentați iconic „jur împrejurul soarelui părinte.”
„Picăturile durerii se întorc / În potir de aur și rubine /
Vița-ntreagă-n fiecare bob / Decantează focul ce-o susține / Și
când n-ai să poți să mai înduri / Și prigoana-i mai presus de
tine / Să cunoști iubitul meu copil / C-ai ajuns în Patrie cu
bine”, aici, „Patria” este echivalentul veșniciei, unde vor „fi
de-a pururi împreună” tatăl cu fiii, pentru că „ce unește duhul
pe pământ / Cerul numai unge și-ncunună.”
În altă strofă, aflăm metafora „trunchiul cu mlădițele-
mpreună”, iar atunci când cel mai puternic, „stejarul” – altă
metaforă pentru conducător vrednic, înțelept și binecuvântat –
„pleacă din păduri / Locu-i bun de staur și fântână / Țara
Românească a rămas / Cu această blândă moștenire / A

43
credinței pure fără glas / Mai presus de moarte în iubire.” Din
urzeala „credinței pure” s-au ridicat pruncii care-n „leagăne
lumina lor / Cu cuvântu-n lapte o frământă.”
Profesiunea de credință este exprimată de eul poetic
printr-o adresare directă ce trimite, în prima parte, la un
blestem adresat sieși, dacă se va îndepărta de credința
străveche: „Sece carnea mea de pe pământ / Putrezească
sufletul în mine / De voi rușina credința ta / Brâncovene frate
Constantine / Pruncii tăi rămas-au fiii mei / La Hurezi cu o
garoafă-n mână / Tot împing mormântul de pe ei / Până dau de
fluturi în țărână / Până amiroase îndelung / Țara sfântă a
făgăduință / Și pe cer se-aud imaculați / Corul crinilor de
biruință.”
În prima parte a Imnului, Constantin Vodă
Brâncoveanul este „soarele-părinte”, „trunchiul cu mlădițele-
mpreună”, „stejarul” care pleacă din păduri, iar în partea
ultimă este „păstorul luat dintre oi”, însă „nu rămâne zorilor
de-apoi / Decât strunga ruptă-n bătătură.” Credincioasa-i
soție, Maria, „șapte fete crește-n văduvie” și îmbracă „straiul
castității monahal”, închizându-se în anonimat și smerenie
„cum se-nchide soarele-n amurg / În cristalul sacru de pe
masă.”
Întunecimea vremilor ce au urmat „mohorăsc poclăzile
de lemn / Prefăcute-n iesle pentru vite // Peste gura zidului
potir / Năvălesc urzicile bătrâne / Și de-a dreptu-n naos la
Hurezi / A pătruns urâta spurcăciune.” Peste țară s-a întins
„cancerul pustiei”. Trupul voievodului „la Sfântul Gheorghe
Nou / Doarme sub o candelă de liniștire / Eu roaba Maria-a lui
Dumnezeu / Pun lumina asta pomenire.” Astfel, Doamna Maria
l-a slujit și după moarte, prin perpetuarea, peste veacuri, a
luminii candelei la mormântul Sfântului Voievod Martir.
De cele mai multe ori, în poezia lui Ioan Alexandru, eul
poetic se identifică cu vocea sfântă a Brâncoveanului, precum
în sugestivul poem Iubirea lui Brâncoveanu: „Las pe pământ

44
cetăți și catedrale / Dar cerurile în ce mă vor primi / Să nu vin
la Tine cu mâinile goale / Îngăduie-mi cu pruncii-a mă jertfi //
Va curge sângele sfințind a mea lucrare / Va închega tot ce am
sfințit / Acoperișurile de lemn ocrotitoare / Vor nimba un neam
fără sfârșit // La Hurezi când pus-am temelie / Din pronaos am
început-o de la mormânt / Locul spre slăvi să-ajungă ctitorie /
Îi mai lipsea o jertfă pe pământ.” (4)
Întregul volum Imnele Țării Românești (5) este dedicat
Brâncovenilor. Pe pagina-dedicație (prima după foaie de titlul),
aflăm următoarea însemnare olografă: „Închin această carte lui
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU și copiilor săi martirizați
Constantin, Ștefan, Radu și Mateiaș”, urmând versurile:
„BRÂNCOVEANU și-a împlinit lucrarea / Jertfind iubirii ce
avea mai sfânt / Oricât va crește peste ea uitarea / A ajuns pe
celălalt pământ // Cum se întâmplă valului pe mare / Când de
țărm furtuna s-a zdrobit / Ce pierde-n flux, câștigă-n renunțare
/ Ascultarea l-a desăvârșit.”
Ioan Alexandru declară, în Prologul volumului citat, că
noi, românii, suntem „moștenitori ai unei tradiții din cele mai
nobile”, că Patria noastră nu este cu nimic mai prejos decât a
altora, „în felul ei unică pe pământ”. Câtă iubire!
Este nevoie, afirmă în continuare Ioan Alexandru, ca
faptele înveșnicite în trecut să fie ridicate în aura cuvântului,
dând exemplul pe Pindar care spune că „faptele neridicate în
cuvânt se cufundă în uitare”. Faptele și personalitățile istoriei
noastre, toate de măreție universală, „care ne sunt date nouă să
le purtăm” se cuvine să nu le lăsăm în anonimat, pentru că
„avem nevoie de viața nealterată a înaintașilor actualizată în
cuvânt”, pentru o viețuire demnă. Poezia lui Ioan Alexandru
demonstrează că Brâncoveanu, prin jertfa sa, a făcut cunoscută
o țară fără seamăn.
LUMINIȚA CORNEA

45
 Note bibliografice:
1. Ioan Alexandru, Iubirea de patrie – jurnal de poet,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 342
2. Ioan Alexandru, Imnele Sfinților Martiri
Brâncoveanu, Ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Carte
tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Teofan,
Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Editura Doxologia, Iași,
2014, p. 5-6
3. Ioan Alexandru, Imnele Moldovei, Editura Albatros,
București, 1980, p. 252-258
4. Ioan Alexandru, Imnele iubirii, Editura Cartea
românească, București, 1983, p. 14
5. Ioan Alexandru, Imnele Țării Românești, Editura
Cartea românească, 1981

46
 Poetul și Pustia…
Efortul ascetic al poetului Ioan Alexandru de a pătrunde
în duh Vămile Pustiei face din creația sa un veridic dialog cu
Divinitatea. El se întoarce în prima zi a Creației, parcurge
drumul căderii și al jertfei, se încarcă de tensiune ontologică,
pentru ca, în cele din urmă, să se poată împărtăși prin poezia -
rugăciune.
Asumându-și rolul de „ipostas al întregului
cosmos”(V.Lossky), poetul, în trăirea sa isihastă, golește
cuvintele și le rezidește după chipul și asemănarea divină,
aducându-le „la starea cea mai înaltă” (Rafail Noica). Astfel,
cuvintele poetice devin libere, personale și responsabile,
capabile, prin iubirea din care au fost create, să preamărească și
să determine, în chip tainic, viziunea scării îngerești a lui
Iacob. Vocabulele rămân în Patria Pustiei într-o stare de
veghe, într-o formă de trezvie care nu permite intruziunea, în
semnicațiile lor, a „deșertăciunii deșertăciunilor”.
Actul său poetic provine dintr-un strigăt ființial, dintr-o
acută nevoie de „coborâre a minții în inimă” și de întâlnire
directă, ne-mediată, cu Lumina Necreată. Imnograful Ioan
Alexandru se confesează Divinității, exprimându-și dorul
eternei risipiri în liniștea profundă a timpului sacru. Dialogul
mistic dintre Chipul Lui Dumnezeu și „chipul creat” cunoaște o
regenerare în centrul toposului liric – Pustia. „Frica de a se
pierde in lume” (Heidegger) este substituită astfel cu bucuria
de a se regăsi în afara ei, de a trăi acea „răpire extatică”,
tămăduitoare, în cadrul unui spațiu spiritual, al deplinei
călătorii duhovnicești „Poetul și Pustia, pururi frați/Porniți în
căutare prin Pustie/Maica lor e Pustia și ei sunt îmbarcați/Pe-o
navă-mpotmolită în Pustie” (Ce este Pustia?)
Lirismul său parcurge cu luciditate treptele unei
adevărate vederi harice, ale unei experiențe ideatice
copleșitoare, transmițând sensuri pure, ascetice. În Pustia lui
47
Ioan Alexandru, totul„curge…stă…devine”, se transfigurează,
cuvintele ajungând purtătoare de germenii Logosului divin „De
n-ai fi tu, pustie, aș fi pustiu sub soare”(Străinătate).
Rodul cuvântului - rugăciune, al interiorizării sensurilor
sfinte este dumnezeiasca iubire. În lirica lui Ioan Alexandru, se
experiază acea iubire stăpânită de uimire și de cutremurare,
prin care se trăiesc forme supreme de împlinire spirituală „De
ce te iubesc într-atâta! De ce nu mai/Am pace decât în preajma
ta” (Bucurie); „Acum, acum sunt preaslăvit/Iubirea m-a lovit,
iubire”(Joc ceresc). Poetul își mărturisește direct iubirea
jertfelnică (agape) față de Creatorul său asemenea Sf. Apostol
Petru, pe țărmul Mării Tiberiadei: „Doamne, Tu știi că Te
iubesc”(Evanghelia după Ioan, cap.21, versetul 16).
Dacă „iubirea dumnezeiască, fiind extatică, nu permite
celor ce iubesc să fie ai lor înșiși, ci ai celor pe care-i
iubesc”(Dionisie Areopagitul, apud D. Stăniloaie), putem să
afirmăm că Ioan Alexandru, un „stavrofor ”al Pustiei, trăiește
veșnic în ceea ce a iubit desăvârșit - Dumnezeu și creația Sa.

GABRIELA VASILIU

48
 Ioan Alexandru –
Metamorfozele neodihnite ale eului
Frecvent reiterate de reprezentanţii generaţiei literare
de la începutul anilor '70, motivul liric al tinereţii şi mitul
poetului tânăr au fost bogat cultivate şi de Ioan Alexandru, a
cărui voce lirică se detaşează încă de la primele apariţii, în
ipostaze surprinzătoare. Se regăseşte şi la el aceeaşi atitudine a
revoltatului romantic, însetat de libertate, scuturat de
prejudecăţi, dogme, idei şi atitudini rigide, se întâlneşte aceeaşi
dorinţă de exprimare a unei atitudini lirice, dar nu în nota
expansivă întâlnită la congenerii săi, ci în într-o formulă gravă,
dublată de o responsabilă conştiinţă poetică: „Poezia mea a
apărut din setea de comuniune cu oamenii, de a-l ajuta pe
celălalt, de a-i deschide ochii spre focul spiritual( …). Poetul e
un deschizător de drum, un prodrom, e degetul ioaneic care
arată spre munţi. Daţi-i unui poet un rost şi el va răsturna
lumea.Daţi-i o corabie şi puneţi-l cârmaci”9. Această ipostază
mesianică a poetului militant, luptător pentru o cauză este
completată şi de o altă imagine, a poetului ce trebuie să-şi
asume suferinţa şi sacrificiul: „ Prăpastia cine s-o sape dacă
nu poetul? / Cine să cadă-n ea dacă nu el?/ Cu ce drept
trezeşte graiul meu / armele tale cufundate?/ Poetul - coroană
de spini pe fruntea generaţiei". De altfel, pentru Ioan
Alexandru „Poezia este o chemare adresată omului de a vieţui
la modul cel mai serios”, iar poeţii sunt cei care trebuie să
adâncească misterele lumii, străbătând necunoscutul.
Mărturisirea nu este departe de metafora blagiană a cunoaşterii
luciferice: „ Şi rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu

9
Este o declaraţie programatică dintr-un interviu pe care poetul i l-a
acordat lui Ioan Buruiană, în 1993, ulterior publicat în volum de Constantin
Coroiu , în Dialoguri literare, Editura Junimea, 1976, pag. 10

49
teamă în tăcere / Să nu se prăbuşească din înalt / Pustia
marilor mistere.//” (Ce este Pustia?).
Condiţia orfică, mistuitoarea patimă ce arde sufletul
poetului, insistând asupra destinului sinuos pe care acesta
trebuie să-l străbată, într-o dilematică situare existenţială, sunt
reluate programatic: „Poetului i-a fost încredinţat / Pustia s-o
iubească şi străbată/ Întemeind din vămi în vămi / Albastru
câte-un ochi de foc în piatră./ De la-nceputul lumilor pornit/ Se
face că întreabă şi nu ştie/ Cum se cufundă totul ne-ncetat/
Împărăţie după-mpărăţie./ Poetul şi Pustia, pururi fraţi /
Porniţi în căutare prin Pustie/ Maica lor e Pustia şi ei sunt
îmbarcaţi / Pe-o navă-mpodobită în Pustie." (Ce este Pustia?)
De la volumul debutului Cum să vă spun se făcea
auzită o voce clară, pe cât de entuziastă în afirmarea de sine, pe
atât de curajoasă în mânuirea expresiei lirice.Dominată de
mişcările eului, tematica acestui ciclu de versuri percepe aceste
modulaţii ca pe tribulaţii ale unui suflet extatic, cuprins de
frenezii dionisiace: „ De ce mă simt eu, oare, în fiecare zi /
învins de-o bucurie aproape ne-nţeleasă? / Că-n fiecare tânăr
eu însumi par a fi / şi fiecare fată mi-o soscotesc
mireasă.”(Autoportret). Mereu angajat în procesul definirii de
sine, eul este cel care îşi caută toposurile spirituale în care ar
putea să se regăsească: „ De ce intru-n toate casele râzând fără
ruşine / De ce nu mai pot dormi fără vis ?/ Spuneţi-mi şi de ce
în fiecare zori de zi / Mă tem că mă voi prăbuşi?” Interogaţii
lăuntrice care capătă dimensiuni tot mai pronunţate astfel încât
„dimensiunea exteriorizării eului capătă valenţele revoltei
prometeice, după cum funcţionarea individului este reglată de
ritmuri cosmice”. 10Eul îşi trage sevele energiei sale din marea
existenţă a lumii, este în consonanţă cu ritmurile universale:
„Mă trezesc din somn o dată cu soarele”(La zece ani), „Parcă

10
Dicţionar analitic de opere literare româneşti, Coord.Ion Pop, editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000, p.153
50
beau soare amestecat cu nori, / Sunt zeul tinereţii ce-n lapte
mă răzbun”(Beau lapte).
În schimb, începând cu cel de-al doilea volum, Viaţa
deocamdată, Nicolae Manolescu apreciază că sunt perceptibile
două voci: una mai ambiţioasă, prin care poetul se situează în
cadrul generaţiei sale şi o alta prin care poetul este un actor
teribil, care „se naşte spărgând cu pumnii decorul unui cor”:
“Culise şi costume cu false străluciri,/ o baie la subsol unde-mi
spălam ciorapii…/ Apoi am spart cu pumnii decorul unui cor /
Şi se născu în lume teribilul actor”. Jocul creaţiei pe scena
poeziei în care poetul deţine rolul principal este spectacol şi
bufonerie, o lume trăită cu cortinele trase. Atitudinea este
orgolioasă, expresie a elanurilor vârstei tinere, trădând
„ambiţia de singularizare artistică”. Astfel, poetul înlătură
artefactele, lăsând să se manifeste, aproape agresiv, spiritul
tânăr care sparge barierele, demitizând imaginea creatorului:
„Teribilul actor apare pe scena vieţii cu pumnii încleştaţi,
spărgând cartoanele, mod prăpăstios de a spune că esenţa
poeziei stă în sinceritate şi adevăr”.11 Alteori iese la iveală un
temperament dramatic, care se interoghează asupra propriei
condiţii: “Copilul de pe scândura în balans a plecat/ uitându-şi
toată greutatea în mine / Cine o să mai mă echilibreze
vreodată”. Poetul îşi analizează treptele şi devenirea, ieşirea
din vârste este tratată cu emoţie, ca o trecere spre necunoscut.
În final portretul adolescentin se naşte din îndelungi frământări,
o fizionomie stranie ( „blond, cârn, lungan şi cu urechi
barbare”) va contura mai târziu portretul poetului damnat,
inconformist şi nesupus: „Ochii scobiţi în craniu cu aşchie de
bronz, / Unul de pază la răsărit, celălalt la apus, / Armele –
braţe- atârnate de umeri /Păzesc un răzvrătit presupus”
(Portret).Eul îşi manifestă vehement intrarea în lume, vocea sa

11
Eugen Simion, Scriitori români de azi, Editura Cartea românească,
Bucureşti, 1978, p.226
51
este profetică: „ Lipiţi-vă urechea de zidul cel mai surd, /
vulturii mai trec spre miazănoapte.”( Spre miazănoapte)
„Zeul tinereţii”exuberant în trăirile sale lasă tot mai
mult locul unui protagonist introvertit, atent şi la schimbările
interioare, dar şi cele ale lumii, o lume întoarsă, tot mai
întunecată, în care „s-a inversat lumina” şi unde „răsare numai
luna şi în soare”. Nevoia de siguranţă interioară este asociată
cu ideea veşniciei telurice, stabilitatea, echilibrul fiind acum
năzuinţele interioare ale poetului.
O preocupare constantă rămâne cea îndreptată asupra
stării de „poet”, asupra relaţiei dintre existenţa poetică şi cea a
operei.Întoarcerea la origine rămâne în continuare un necesar
exerciţiu al cunoaşterii de sine, aşa cum apare şi în poemul
Cosmosul meu, unde apare povestea delirantă a bivolului
cumpărat cu „banii primiţi pentru prima carte”.Cosmosul meu,
considerată de Eugen Simion o artă poetică „de un orgolios
naturism” relevă şi rădăcinile ţărăneşti ale poetului, rădăcini de
care el nu s-a dezis niciodată.Readucând în peisajul liric
imagini bucolice cu arbori bătrâni şi păşuni neumblate, cu
ierburi şi lanuri în pârg, poetul doreşte să demonstreze că se
poate face o poezie modernă şi prin plasarea tribulaţiilor eului
în mijlocul lumii fenomenale. Eugen Simion sesiza că, astfel,
„poezia este o încercare de a trece prin coaja acestor lucruri
derizorii, spre a intui spiritul ce le racordează la mecanismul
universal”.12 În finalul poemului apare metafora terifiantă a
„bivolului”care-i străpunge fiinţa, simbol al integrării
fenomenalităţii universale: „ Când seceta va bate în pământ, /
ţăruşi de sare şi de piatră mută / răgind bivolul meu / să-mi
spargă-n coarne pieptul cu fântâni / şi-n holde să năvălească-
mine.”(Cosmosul meu).Metafora „bivolului” ar putea fi
interpretată în acelaşi registru alegoric precum mistreţul „cu
colţi de argint”, animalul fabulos din balada lui Ştefan
Augustin Doinaş.Cum creatorul nu reuşeşte să atingă absolutul,
12
Eugen Simion, Ibidem, p.228.
52
atunci bivolul, într-un gest sacrificial, îi străpunge fiinţa,
inoculându-i nebănuitele adâncuri ale fântânilor cunoaşterii.
Cu vagi accente tradiţionaliste, aceeaşi idee a
întoarcerii spre începuturi există şi în Origini, poezie în care
eul traversează un drum regresiv, pe ideea moştenirii unei voci
originare, transmise „din neam în neam”, până la „gâtul noului
născut”, astfel încât, „cântecul pur să nu se risipească”. O altă
artă poetică, dezvăluie aceeaşi retragere în zona ideilor pure,
căci poezia nu se poate împlini decât în absolut.Motivul
zborului, al înălţării, al alunecării spre înalt, al situării în zona
rarefiată a ideilor se regăsesc în recurenţe metaforice, într-o
încifrare nu departe de zona ermetismului barbian. Metafora se
abstractizează, poetul este asemeni unui schior care se avântă
din piscul sticlos al muntelui, acolo unde-şi au sălaş vulturii şi
zăpezile eterne: „Mânat din spate ca de un roi de viespi / te
pierzi în ceţuri învolburate sus/ pe zi ce trece. / Laşi vorbe
răguşite pe la porţi de lemn, / în schimbul unui pahar de apă /
şi-n lătrat de câini / te-alungi mereu urcând / cu drumul peste
tine; / de acolo de pe cel mai înalt vârf, / în mijlocul verii, în
zodia noastră vei dispare, / schiorule, / spre muntele înzăpezit
întotdeauna”(Schiorul)
Pe măsură ce lirica sa evoluează, îşi face apariţia o
nouă prezenţă inclusă în subiect.Manifestările sunt diferite, fie
sub forma „omului din spatele meu”, fie sub forma dublului
cosmic, sau ca o ingenuă şi subtilă trăire.
Acestea anunţă deşteptarea unei alte conştiinţe, care
atenţionează prezenţa Celuilalt, închis de fapt de mult timp în
sinele său.Acest celălalt este sinele locuit de Dumnezeu, o
prezenţă care iluminează existenţa poetului: „ De ce Te iubesc
într-atâta?/ De ce nu am pace decât în preajma ta? / Faţa mea
e numai os şi lumină contemplându-ţi /
Necuprinsurile!”(Bucurie). Departe de el atitudinea argheziană
a unui poet aflat într-o ipostază dilematică în raport cu
Dumnezeu! Ioan Alexandru trăieşte bucuria iluminării divine şi

53
se întreabă neliniştit ce s-ar întâmpla cu fiinţa sa dacă nu i-ar
simţi în sine prezenţa: „ De n-ai fi în mine însumi / Clădit, cu
ce-aş tânji după tine?”
Această nouă configuraţie poetică se relevă deplin în
Imne şi în Imnele bucuriei, în care poetul mărturiseşte că fiinţa
sa a traversat o profundă metamorfoză interioară: „ Sunt numai
râuri de iubire /Sunt numai cel care va fi./ Cum aş putea opri
această bucurie, / Această slavă şi această zi ?”(Foc
ceresc).Chiar dacă filonul liric este de factură religioasă,
continuă să existe interesul pentru definirea funcţiei poetului
drept coordonată colectivă: „Numai cel ce vine de-acasă trimes
/ Are drept la cuvânt.”(Graiul patriei)
În locul acelui eu orgolios din volumul debutului, se
aude vocea unui plural „noi”care îşi asumă un destin colectiv,
dar în care poetul continuă să-şi fie tribun ce doreşte să vibreze
şi să lumineze precum „lumina candelă de seară”.Există
momente în care eul liric refuză cuvântul, pentru a se lăsa
cuprins în totalitate de viziunea dumnezeirii, iar motivaţia
acestei atitudini este exprimată într-o poezie precum Origine:
„La început a fost pustia/ şi în pustie era vânt / şi-n vânt ardea
ascuns cuvântul şi în cuvânt era pământ”.Identificat cu
zeitatea născătoare Geea-mama pământ, cuvântului i se atribuie
rol germinativ.Aşa cum sesiza şi Cornel Regman, Ioan
Alexandru îşi rescrie propria evanghelie, pe care „o revendică
nu de la un Cuvânt originar, ci de la cuvântul pământ, deci de
la forţa materiei mereu ascunse în spirit, sau de la
concentrarea asupra trăirii mai presus decât tălmăcirea
ei.”13Cuvântul trăieşte în interiorul poetului, el nu este nevoit
să-l mai caute şi îi conferă, totodată, un rol privilegiat.Poetul
trece într-o stare de senină contemplaţie, o stare apollinică,
pentru că el trăieşte dincolo de „pustie”.Dar această stare
sublimă nu presupune resemnare, poetul revoltat protestează

13
Cornel Regman, Confluenţe literare, Editura pentru literatură, Bucureşti,
1966, p.121
54
împotriva cuvintelor, visând uneori să fie mut.Raportul se
schimbă odată cu condiţia creatorului şi din momentul în care
el începe să trăiască în cuvânt, existenţa i se pare „infernală”:
„Varhanf Sisif Ochi negri într-un ocean Orange / York Good
bay Iuda eclipsă de floarea soarelui / Bolero groparul I
Iocasta // Cât Infern în fiecare cuvânt”. Nu sunt jocuri infantile
precum cele din limba spargă ale Ninei Cassian, nici un
delirant limbaj suprarealist, ci o încercare dramatică de a se
lepăda de cuvinte, lăsându-le în voia lor.Terorizat de cuvinte,
poetul le antrenează într-un joc, demonstrând un paradox:
„îngăduit să participe la infernul cuvintelor, poetul este adesea
captivat de acest spectacol uluitor; teroarea lui face loc
plăcerii de a dispreţui cuvintele”14
În final, atitudinea lirică se dezvăluie într-un mod
paradoxal: “eu fac ceva- explică poetul- care mi se pare mai
aproape de moarte decât de eroare, de viaţa omului decât de
limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor”.
Neaşteptat , limba poeziei, îl apropie pe poet de o realitate ce i
se dezvăluie personal.
AURORA STĂNESCU

14
Nicolae Manolescu, Literatura română postbelică.Lista lui Manolescu,
Editura Aula, Braşov, 2001, p.249.
55
 Să oprim clipa, luminând-o!
O linişte fără de nume ne împresoară fiinţa în fiecare
lună-a lui decembrie. „Lumină lină-n luminie”, „leagăn” de
neuitare, „lumină leagăn leac lumini / laur şi luntre legământ
lumină / lacrimă limpede în leat / lumină lină din lumină... ”
(Lumina neapropiată) întru amintirea poetului IOAN
ALEXANDRU. Să ne-ndreptăm gândul înspre tăcutul colţ de
mini-paradis, de la Nicula (Cluj). Acolo, în „sânul părintesc”
(Imnul Cerului), e somn şi veghe, „cuibul de foc în care cântă
/ Pasărea” (Imnul Cerului), taină – „lină lumină din lumină
lină”.
Şi-n pacea limpede-a eternităţii, o candelă arzândă –
„lacrimă de seară” devine „lină alinare” şi-mpăcare, „candelă
maică născătoare...”, pentru a ne aminti că poetul IOAN
ALEXANDRU s-a născut într-o zi sfântă (zi de mare
zbucium), la 25 decembrie 1941, şi a plecat dintre noi, după o
grea suferinţă, la 16 septembrie 2000, primind de la izvor să
bea „paharul roditor în cruce...” (Imnul Testament)
În prag de sfinte sărbători de sfârşitul fiecărui an
calendaristic, şi Luceafărul pare-a se-ntrista. „Tămâia sângeră-
n altar / Smirna-n cădelniţi sângerează / Preotul sângeră-ntre
sfinţi / Sângerul sfânt ne luminează” (Sângeră candela). Şi tot
pământul transilvan, „ţărânile, ţărânile” străbune „sângeră-n
ţâţâni / De dor şi de singurătate...” întru amintirea lui „Ioan
lumină din pustie”, cel care-a fost „lumină lină-n luminie...”,
„hrănit cu drumul trudei din marele pustiu...” Amintirea sa
înseamnă ofranda unui om şi-al unui bun creştin, elogiul
poeziei sale şi al patriotului care-a fost. Merită să şoptim
împreună cu Poetul: „E vremea îngerului asfinţit!” (Porunca)
Să aprindem „toate luminile lumii pe-acest fără de
margini câmp” (Ascensiunea). Să presărăm pe altarul
preasfântului nost’ pământ, îmblânzit de aripa versului
meşteşugit, cât mai multe luminiţe întru vestirea sărbătoririi
56
naşterii sale. Să-i vestim aniversarea nu numai în Casa
Veşniciei de pe platoul Nicula, ci oriunde simţim vibraţie
artistică. Orice „călătorie a unui vis” am întreprinde, tot „ziua
lui...” sărbători-vom! Cuvintele „ard pururi” (Cât infern),
oriunde-am fi!
Îndemnul nostru este-a nu ne uita înaintaşii, rostind şi-o
vorbă înţeleaptă: „veşnic un braţ al cumpenei / va pluti în
repaus sus / şi unul spre pământ...” (Dezechilibrăm) În fond,
cu toţii suntem amintire-a prezentului, spasm binecuvântat
întru frumos, întru iubire, întru dăruire. „Ceru-i făcut / Din
morminte...” (Amintirea) Într-acolo ochii noştri, lumini veşnic
înstelate, aprind făclii îmbujorând cuprinsul. Să-ncercăm, poate
vom auzi o şoaptă: „Un cântec minunat creşte prin mine-n
lume...” (Misterium tremendum)
Jertfa poetului este şi jertfa noastră. Să nu uităm: „Nu
poţi birui vremea nefiind biruit...” (Lumina necreată) Mult
calm şi multă iertăciune pentru toate relele ce ţi-au umbrit
fiinţa, iubite poet! „Pustia – pergament ceresc” – mâncatu-le-a
pe toate. Pe toate. Poetul s-a simţit adeseori singur, obsedat de
„alpinele redute” (Autoportret) şoptindu-şi, sfâşitor de trist:
„Nu-i nimene în lume mai singur decât mine...” (Via Dolorosa)
Alteori, s-a dorit „copita unui cal” – ca să înfrângă zădărniciile
cotidiene, „drum de pământ cu aripile-n fum” – pentru-a
străpunge necunoscutul, „creangă cu prune roşii ruptă de
furtună / pe-o uliţă cu foarte mulţi copii” – ca să binerodească,
ori „curcubeu strigând într-o fântână” – ca să înflorească
distanţele. (Ploaia) Dar n-avem voie-a uita că poetul Ioan
Alexandru a fost şi rămâne un lucid: „Mărunt şi fără prea
adâncă bătaie / Arde sufletul nostru în univers...” (Mormântul
poetului)
Dus în „miezul de pământ”, ca-ntr-un cuib al eternităţii,
„cu călcâiele înfipte, într-o stâncă...” (Sentimentul mării),
zborul său e fără încetare. Către locuri dragi sau timpi fugari,
căutându-şi rostul. „Mi-aşa de dor / De tine când mi-eşti foarte

57
aproape / De-aceea am hotărât ca între noi / Să bată veşnic
vântul existenţei mele...” (Invers)
La ceas de taină noi privim cu ochii umezi de iubire.
Vestim împrejurimilor cuvânt pentru-un Poet, Ioan al lui
Alexandru. Cununi de lauri hărăzitu-i-au cele zâne bune. Din
înalt. Dar şi o viaţă zbuciumată. Pe toate dusu-le-a, încredinţat
fiind, de-o cruce a jertfelniciei. În fiecare clipă-a respirării,
Ioan şoptea, evlavios: „Sunt pregătit de jertfă în fiecare
clipă!...” (Autoportret);Sunt şi „suntem nădejdea stinsă a
marelui Pustiu!...” (Via Dolorosa)
Precum izvorul, şi el s-a dăruit „cu-nfrigurare”
(Cântec), pentru verticalitate. Că s-a ales pustia din tot şi din
toate... Asta e! Presărăm pe dalbu-ţi drum multe regrete!
Sângerânde regrete, iubite Poet! Şi-mpreună cu toţi
„veghetorii” tăi, şoptim duios şi dureros: „Deşertăciuni sunt
toate şi deşertăciune...” (Porunca)
La fine de an, în prag de-alese sărbători, cu inimile
îmbujorate de speranţă, să „tragem clopotele din nouri de
pământ”, să „cuibărim cenuşa în haosul din noi” (Clopotele),
s-aprindem flacăra speranţei spre mai bine, întru iubire şi
frumoase împliniri, convinşi fiind că inima ta stelară vibrează
încă din înalt pentru a noastră sfântă Ţară!
Omul Ioan Alexandru a fost atras, ca un magnet, înspre
„nările pământului” (Platou), bineştiind, din străvechime, că
acest sfânt pământ este şi va rămâne „cea mai curată / lacrimă
/ din univers” (Clopotele). S-a simţit parte din acest univers. Şi
câtă sinceritate-n confesiunea: „dealul mă cheamă, valea mă
alungă, / dorul mă roade, spaima mă-nveşmântă” (Capul
meu). Şi dincolo de timp şi de spaţiu, o dulce înşoptire
surâzândă străbate clipa: „Zac îngropat de-atâtea ori cu glia
peste mine/şi pun vina pe moarte că ea locului mă ţine...”
(Capul meu)

58
 Apropiaţi-vă de piatra de mormânt, sigur veţi auzi
vocea interioară şoptind: „Pretutindeni exişti tu, pământule, /
ars de roţi, frământat de lumini, / supt de oceane, / dar eu te
ştiu dintr-un anume loc / şi timp anume...” (Pământul),
bineştiind că „Singura mea sursă de energie / trunchiul acesta
de pământ însufleţit...” a devenit Cosmosul său.
De-acolo, de unde eşti, mereu vioi, şi pur, şi sincer,
rostirea-ţi nu-ncetează a spera: „Mă pregătesc de toamnă în
plină primăvară / şi vara gerul iernii în oase îl ascult. / Golul
surorii mele îl port eu în lume...” (Sora mea)
În liniştea împrejmuirilor mănăstirii Nicula şi sub
divina ocrotire a Măicuţei Preacurate, te simţi Ioane, ca-n
adolescenţă: „E-o noapte aşa de bună, ca apa de izvor / Ce-o
sorb cu toată faţa răsturnată pe unde. / Ţi-s mâinile-afumate şi
freamătă uşor, / Şi-o gravă bucurie mă pătrunde”
(Adolescent). De ce ţi-ai ales locul nevegherii, locul dăinuirii
veşnice tocmai aici şi nu altundeva?! O spui chiar tu:
„Cimitirul la noi e un pogon comun înconjurat cu gard de
piatră, să nu molipsească pământul rămas viu în libertate...”
(Ca un paradis) Şi, poate, alegerea să fi fost cea mai bună!
Aici, în dangăn de clopot, aici, în miruire şi atămâiere, va fi să
fie, veşnic, binecuvântare. Şi, distingându-ţi vocea, în şoptire
psaltică, auzim: „Să crească-n voie neagră umbra mea, /
umbra mea...” (Zidul)
Dacă vreţi s-aflaţi, prieteni, cum e Somnul „într-una
din nopţile mute ale pământului”, mergeţi la NICULA!
Oricând, o luminiţă e binevenită la căpătâiului robului lui
Dumnezeu... IOAN! „Poate numai nevăzutul, cel numai duh /
Să poată vorbi despre...” (Mormântul poetului) liniştea care
domneşte-n acea oază divină. „Doamne! cât fum ascunde-n
sine freamătul încă verde / ce-l laudă furtuna bâlbâind...”
(Amintirea poetului) „Din umbra sfântului mormânt /
Rămâne-va lumina din văpaie / Rămâne-va uitarea din cuvânt /
Rămâne-va iubirea iubitoare...” (Cerul şi Pământul)

59
 În adevăr, „ceru-i făcut / din morminte...” (Amintirea)
şi-o linişte fără de nume domină platoul puţinelor morminte de
pe colina mănăstirii Nicula. „N-a mai rămas din toate câte sunt
/ Decât iubirea devenind Cuvânt...” (Imnul întoarcerii)
Amintiri duioase, de dincolo de timp, ne-ncearcă. Şi-n
„fumul vremii desluşeşti / Un sat apus, un răsărit de lună, /
Văzute de-un copil apus şi el / Unde? şi când? – cu luna
împreună” (Autoportret în mişcare).
Nicicum uitarea nu se va aşterne peste numele tău,
Poete! Promitem, „aceiaşi sori căzători depun rotundul
stingerii în lacrimile noastre...” (Amintirea poetului) Acum
şi-ntotdeauna!

Bibliografie: Ioan Alexandru – Imnele Bucuriei (C.R., 1973),

Imnele Iubirii (C.R., 1983) şi Amintirea poetului (Ed.
Palimpsest, Bucureşti, 2003)

LIVIA CIUPERCĂ

60
 Iubirea-nvârte lumea mai departe...
Note de reporter la Colocviile de la Nicula, ediţia a V-a 2014

Au fost zile de cerească atingere, întru’ dreaptă pomenire

şi exegeză a înaltelor spirite ce îşi au loc de veşnicie printre cărările
de iarbă ale Mănăstirii, Ioan Alexandru, Ion Apostol Popescu şi
Vasile Avram. Numele, viaţa şi opera lor au fost cuprinse în
ideatica Colocviilor, alături de biografia teologică – cu soare pe
veşminte – a Înaltului Bartolomeu.
Este emoţionant ca o manifestare culturală să aibă ca
uvertură bătaia de clopot, cuvântul liturgic, pâinea şi vinul
parastasului, privirea caldă, învăluitoare, atingând creştetele, a
Părintelui Mitropolit, şi invocarea Tatălui Nostru spre înmulţirea
binelui lumii; când ea, lumea, e în veacu’ desfrânatu’, vorba
cronicarului, şi prea robită în zavistie.
De la primele secvenţe ale Colocviilor, am simţit spiritul
Astrei, programul Asociaţiunii fiind adus în ziua noastră ca minte
şi suflet, conştiinţă şi faptă împotriva a ceea ce înaintemergătorii
numeau urâta neştiinţă. Colocviile de la Nicula au ca fundament
crezul astrist, cu atât mai mult cu cât iniţiator şi organizator, alături
de Sfânta Mănăstire Adormirea Maicii Domnului de la Nicula şi
părintele stareţ Nicolae, este Despărţământul „Ioan Alexandru” al
Astrei din Gherla, prin preacucernicul părinte, împătimit de adevăr
românesc, Ioan Morar.
Şirul comunicărilor ştiinţifice şi al evocărilor a primit
imboldul afectiv prin intonarea solemnă a Imnului Astrei ( sunt
foarte rare momentele în care Imnul Astrei este cântat pe viu) de
către Grupul vocal „Duhul Transilvaniei” al Parohiei Sfântul Ioan
Botezătorul din Gherla. Înalpresfinţitul Arhiepiscop şi
Mitropolit Andrei, binecuvântând Colocviile, a detaliat pe ideea
jertfei , citând din publicistica lui Ioan Alexandru despre martiriul
Brâncovenilor, la fel cuvintele Sfântului Pavel despre nevoia de a
le fi urmată înaintaşilor credinţa.

61
 Mitropolitul Bartolomeu, Patriarhul Miron Cristea, Ioan
Alexandru, Vasile Avram, părintele Vasile Vasilachi, Daniel
Turcea, Aron Cotruş, dar şi chivotele euharistice ale
Maramureşului, crugul timpului interior, Zosima şi Ferapont între
logica inimii şi logica raţiunii au fost temele propuse de
cercetători, preoţi, cadre universitare, doctoranzi, studenţi la
teologie, scriitori din Cluj, Sibiu, Galaţi, Timişoara, Baia Mare,
Sfântu-Gheorghe, Târgu-Mureş, Zalău, Blaj, spre a da Colocviilor
prestanţă ştiinţifică, de dezbatere, prin noi interpretări, venind din
noi şi responsabile conspecte de lectură.
Au fost apreciate în mod deosebit: dizertaţia prof.univ.dr.
Virgil Nistru Ţigănuş despre termeni creştini în opera lui Vasile
Avram şi Ioan Alexandru, comunicarea prof.dr. Valentin Marica
despre fervoarea ideilor şi cordialitatea dialogului în Interviu
transfinit – 286 de întrebări adresate lui Mircea Ivănescu de Vasile
Avram, evocările scriitorului Nicolae Băciuţ şi ale prof. Ion Onuc
Nemeş despre întâlnirile lor cu Ioan Alexandru, prezentarea
volumului Aron Cotruş- Marele desţărat – Corespondenţă –
Întregiri documentare de Dumitru Borţan şi Ion Buzaşi, însoţit de
un disc cu poeme de Aron Cotruş în lectura autorului, eseul drd.
Flavia Topan , Lumină şi înluminare, itinerarul spiritual prin opera
lui Vasile Avram parcurs de elevi ai Colegiului Naţional „Silvania”
din Zalău, în coordonarea prof. Ioana Tuduce, scurt-metrajul
Mitropolitul Bartolomeu realizat de Constantin Gomboş. Un
moment de rară sensibilitate, în acelaşi timp un exerciţiu
intelectuală de excepţie, a fost recitalul Pe unde umbli poezie?
susţinut de scriitorul-actor Nicolae Băciuţ, dovedind cu cât
interes este primită marea poezie a literaturii noastre, dacă este
dezvăluită cu talent şi dragoste.
Colocvuiile de la Nicula mi-au îmbogăţit biblioteca,
primind din partea Părintelui Mitropolit Andrei volumul
Sf.Ignatie Briancianinov, Fărâmiturile ospăţului, tradus recent de
ÎnaltpreasfinţiaSa, din partea părintele Gheorghe Pop cartea de
poezie Peregrin spre...Dincolo, iar din partea doamnei Felicia

62
Avram o foaie cu decalogul înţelepciunii semnat de Vasile Avram,
din care citez: Vorbeşte , dar nu flecări; petrece, dar nu te pierde în
zgura senzaţiei; lucrează dar nu te irosi în lucruri. Alături de
aceste mâini de lumină, alături de chipurile celor ce se bucurau,
găsindu-şi acolo, la Colocvii, părticica de cer, alături de rostiri
exegetice, de opinii şi atitudini, de omenia gazdelor, de bucuria
reîntâlnirii cu preacuviosul părinte Calinic, simţeam temeiul de
spiritualitate şi jurământ, iradiind din icoana de la 1681 a
meşterului Luca din Iclod, făcătoare de minuni în vecii vecilor, şi
simţeam frământarea fiinţei sub zodii autumnale când, „tragem
clopotele din nouri pe pământ / Şi le gonim pe funii de-a lungul
omenirii...”
Când participanţii la Colocvii şi-au spus şi i-au spus
Mănăstirii cuvinte de bun-rămas, i-am cuprins în gând de împăcare,
reamintindu-mi versurile lui Ioan Alexandru: Căci din adâncurile
bunului pământ / Iubirea-nvârte lumea mai departe...
VALENTIN MARICA

63
Aici, la Nicula

Note de reporter, 4 octombrie 2014

Pot fi ţărână de toamnă,

colină,
licărul fără de vină,
gust de taină-n viţa zilei,
bob
din amirosul milei.
Pot fi prapurul,
în legănare,
când cresc din icoane vlăstare,
cumpănă de vindecare,
mirul firului de grâu,
pot fi
jarul cel viu,
veste de viaţă lungă,
nebătaie de clopot în dungă.
Pot fi seară
fără seară,
pot fi neoprita vară,
zvâcnetul mâinilor,
amândouă
peste patria de rouă
ce mă ia în priveghere
să-i fiu veac de Înviere.
VALENTIN MARICA

64
 COLOCVIILE DE LA NICULA, 2014
ÎN IMAGINI

Întâmpinarea Î.P.S. Andrei, Mitropolitul Clujului

Slujbă de pomenire la mormântul lui Ioan Alexandru

65
Slujbă de pomenire la mormântul lui Ioan Alexandru,
oficiată de Î.P.S. Andrei, Mitropolitul Clujului

Lucrările Colocviilor de la Nicula, 2014

66
67
68
69
70
71
 Ioan Alexandru
Note bio-bibliografice

Ioan Alexandru (n. Ion Șandor), născut la 25

decembrie 1941, la Topa Mică, județul Cluj - d. 16 septembrie
2000, Bonn, Germania).
Poet, publicist, eseist și om politic.
În noaptea de 21 Decembrie 1989 la București, poetul
Ioan Alexandru a purtat Crucea și Icoana Mântuitorului Iisus
Hristos printre soldați, răniți și participanți la Revoluție, din
Piața Romană pâna în Piața Unirii.
Pentru fapta sa unică din întreg lagărul comunist, pentru
curajul, rezistența și mărturia creștină de care a dat dovadă în
timpul regimului ateo-comunist și ca semn de recunoștință,
poetul Ioan Alexandru a primit din partea Congresului Statelor
Unite ale Americii, drapelul american "Old Glory", ce a stat pe
Clădirea Congresului SUA în data de 31 August 1993, în
cinstea României.
Ioan Alexandru a fost co-fondator al Grupului de
Rugăciune din Parlamentul României.
A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD,
deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNȚCD de Arad în
legislatura 1992-1996.
În legislatura 1990-1992 a fost membru în grupul de
prietenie cu Polonia.
*
După terminarea Liceului „G. Barițiu” din Cluj (1962),
se înscrie la Facultatea de Filologie din Cluj, transferându-se
apoi la București, unde absolvă studiile filologice în 1968.
A debutat cu poezie în revista Tribuna (1960).
În cursul studenției a fost redactor la revista “Amfitea-
tru”.
Obține o bursă Humboldt în Germania, la recomandarea
filosofului M. Heidegger.

72
 Urmează cursuri de specializare în filosofie, teologie,
filologie clasică (limba și literatura greacă și ebraică), istoria
artei la Freiburg, Basel, Aachen și München.
A întreprins călătorii de studii în Italia, Spania, Grecia,
Israel.
Și-a susținut teza de doctorat: “Patria la Pindar şi
Eminescu” în 1973.
A ținut seminarii de poezie comparată și cursuri - de
limba și civilizație ebraică veche la Universitatea din București
și de spiritualitate bizantină la Institutul de arte plastice
"Nicolae Grigorescu".
Din 1964 Ioan Alexandru este membru al Uniunii
Scriitorilor din Romania, iar din 1979 este membru al Uniunii
Internaționale de scriitori Die Kogge.
A fost premiat de societatea japoneză Soka Gakkai pentru
promovarea valorilor morale.

OPERA POETICĂ

 Cum să vă spun, 1964

 Viața, deocamdată, 1965
 Infernul discutabil, 1967
 Vămile pustiei, 1969
 Vina (versuri) (1967);
 Poeme (1970);
 Imnele bucuriei (1973);
 Imnele Transilvaniei, 1976,
 Imnele Transilvaniei II (1985);
 Imnele Moldovei, 1980
 Poezii-Poesie (1981);
 Imnele Țării Românești, 1981
 Imnele iubirii, 1983
 Imnele Putnei, 1985
 Imnele Maramureșului, 1988

73
  Lumină lină: Imne (2004);

 A tradus din Pindar, Rainer Maria Rilke și Cântarea

Cântărilor.

ESEISTICĂ

 1978 - Iubirea de Patrie, Editura Dacia,

 1985 - Iubirea de Patrie, Editura Eminescu.

ALTE LUCRĂRI
 Bat clopotele în Ardeal (roman) (1991);
 Căderea zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre
Revoluție (publicistică) (1993);
 Amintirea poetului (2003);

74
75
76
77
78
79
CUPRINS

Întoarcerea lui Ioan Alexandru, de Nicolae Băciuţ/5

Dialog cu Ioan Alexandru, „Iubirea e pânza, vântul, nava care
ne salvează de vremelnicie”, de Nicolae Băciuţ/10
Glăsuirea Poetului, de Luminiţa Cornea/18
Ioan Alexandru: Efigie în eternitate, de Lazăr Lădariu/21
Clopotele încep să bată, de Pr. Ioan Morar/27
Ioan Alexandru – mici „tuşe” ale unor întâlniri pasagere, de
Răzvan Ducan/31
Lumină şi iluminare, de Flavia Topan/35
Jertfa Sfinților Brâncoveni în poezia lui Ioan Alexandru, de
Luminița Cornea/40
Poetul şi Pustia, de Gabriela Vasiliu/47
Ioan Alexandru - Metamorfozele neodihnite ale eului, de
Aurora Stănescu/49
Să oprim clipa, luminând-o!, de Livia Ciupercă/56
Iubirea-nvârte lumea mai departe..., de Valentin Marica/61
Aici, la Nicula, de Valentin Marica/64
Colocviile de la Nicula, 2014, în imagini/65
Ioan Alexandru. Note bio-bibliografice/72

80
E DI T URA NI CO
81
 E nocivă pentru istoria literaturii române ocultarea
lui Ioan Alexandru. El nu poate fi pus în opoziţie cu nimeni,
nici dintre înaintaşi, nici dintre contemporanii săi, ci doar
cu sine, cel care, din prea plinul sufletesc, revărsa
binecuvântare.
Niciunul dintre contemporanii săi nu a mers atât de
ferm pe calea pe care şi-a ales-o, neabătut, imun la
compromisuri.
Îl avea pe Dumnezeu, chiar atunci când, pentru cei
mai mulţi, Dumnezeu a murit. Căci el îl văzuse pe
Dumnezeu, Logos întrupat în Istorie.
NICOLAE BĂCIUŢ

82