Știința și tehnica.

Dezvoltarea ei la începutul sec. XIX sfîrșitul

sec. XX.

Ca pretutindeni în Europa şi în lume, şi în România dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a

fost cerută în secolul al XIX-lea de schimbările petrecute în economie. Sprijinul
statului a fost slab la început, studiile şi experienţele dezvoltându-se cu precădere în
cadrul catedrelor universitare. Creată în 1866 ca Societate literară şi devenită în 1867
Societatea Academică Română, Academia Română şi-a luat numele de azi în 1879.
Devenită cea mai importantă societate cultural-ştiinţifică din România, ea îşi
propunea să grupeze în jurul ei toate forţele ştiinţifice şi literare româneşti din toate
provinciile. Ştiinţa

În prima parte a secolului al XIX-lea, ştiinţa românească se afla în fază de pionierat.

Lipseau nu numai structurile care să-i asigure dezvoltarea, dar şi cerinţa socială care
să-i dea primul impuls. Existau însă şi câteva excepţii fericite: Petrache Poenaru
inventează primul toc rezervor din lume („Condeiul portăreţ fără sfârşit
alimentându-se însuşi cu cerneală”); matematicianul maghiar Janos Bolyai tipăreşte
în 1832 la Tg. Mureş o carte de matematică ce deschide drum geometriei
neeuclidiene.

O dată cu apariţia primelor instituţii de învăţământ superior se manifestă şi în

România primele preocupări ştiinţifice demne de acest nume, legate la început
nemijlocit de activităţi practice. O problemă acută devine acum lipsa unei
terminologii ştiinţifice în limba română. Primele lucrări ştiinţifice de fizică,
matematică şi chimie care pun bazele acestei terminologii sunt cele publicate de Em.
Bacaloglu.

Treptat, ştiinţele îşi găsesc loc în cadrul catedrelor universitare înfiinţate la Iaşi şi la
Bucureşti. Astfel, studiile de geologie încep cu Grigore Cobălcescu la Iaşi şi
Gregoriu Ştefănescu la Bucureşti. Chimia înregistrează primele succese cu Nicolae
Teclu, inventatorul becului de laborator cu reglare a curentului de aer şi gaz care-i
poartă numele, şi Petru Poni, care publică primele manuale de fizică şi chimie în
limba română. Matematica şi astronomia sunt ilustrate de Spiru Haret, a cărui teză
de doctorat este o contribuţie originală de mare valoare la studierea mecanicii cereşti.

În ştiinţele biologice, creatorul Institutului botanic şi al Grădinii botanice din

Bucureşti este Dimitrie Brândză. Agronomul Ion Ionescu de la Brad devine un
adevărat întemeietor al ştiinţei agricole moderne în România. În 1898, biologul Emil
Racoviţă, cercetător în Franţa la acea dată şi întemeietor al unei noi ştiinţe,
biospeologia, face o călătorie la Polul Sud cu nava Belgica.

Întemeiată de Carol Davilla în preajma războiului de independenţă, şcoala medicală

românească a făcut rapid progrese importante, iar în unele domenii s-a impus şi pe
plan mondial. Astfel, Victor Babeş a fost autorul primului tratat de bacteriologie din
lume, iar Gheorghe Marinescu, fondatorul şcolii româneşti de neurologie, s-a făcut
cunoscut prin lucrările sale privind celula nervoasă şi a fost unul dintre primii care
a utilizat tehnica cinematografică în scopuri ştiinţifice.

Tehnica şi civilizaţia. După obţinerea independenţei, ritmul de modernizare a

societăţii româneşti devine tot mai accelerat. Invenţiile făcute pe alte meleaguri
pătrund tot mai rapid în ţară. Astfel, în 1882 a fost introdus iluminatul electric la
Bucureşti, în 1884 s-a introdus telefonul, iar în 1889 a apărut în Bucureşti primul
automobil. În 1896 bucureştenii au asistat la prima proiecţie cinematografică.

Dar românii nu s-au mulţumit să beneficieze doar de pe urma invenţiilor altora: pe

măsura dezvoltării studiilor ştiinţifice şi tehnice, s-au antrenat şi ei în iureşul
invenţiilor ce a caracterizat cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi începutul secolului
XX. Unul din domeniile la care îşi aduc o contribuţie de seamă acum este aviaţia.
Astfel, la Paris, Traian Vuia construieşte un avion cu care efectuează unul din
primele zboruri cu mijloace proprii de bord din istorie: era începutul zborului
mecanic în lume.

Pe urmele lui, Aurel Vlaicu este constructorul unuia din primele avioane din lume
alcătuite în întregime din metal. Un alt inginer român, Henri Coandă a inventat
primul avion cu reacţie din lume (1910). În sfârşit, Gogu Constantinescu a întemeiat
ştiinţa sonicităţii, care şi-a dovedit din plin eficacitatea în timpul primului război
mondial, fiind utilizată la tirul de pe avioane (1916).