Iulian BOLDEA

(coordonator)

Date:
00/00/00

COMUNICARE, CONTEXT,
INTERDISCIPLINARITATE

Studii şi articole

Volumul II

Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş

2012
Comunicare, context, interdisciplinaritate (CD-ROM) volum II
ISSN 2069 – 3389

Published by
Editura Universităţii „Petru Maior”, Târgu-Mureş, 2012
Str. Nicolae Iorga, nr. 1
540088, Târgu-Mureş, România
Tel./fax 0265/236034
e-mail: dumitrubuda@gmail.com
Tehnoredactare computerizată: Korpos Csilla

2
 Tabel of Contents

FOREWORD ............................................................................................................................................................... 15

MEMORIE, IDENTITATE ŞI COMUNICARE INTERCULTURALĂ / Memory, Identity and Intercultural

Communication
Prof. Dr. Iulian BOLDEA ........................................................................................................................................... 17
USING THE SITUATIONAL CRISIS COMMUNICATION THEORY (SCCT) IN TECHNICAL AND HUMAN
BREAKDOWN ACCIDENTS: A CASE STUDY
Prof. Dr. George DAVID ............................................................................................................................................ 27
Assoc. Prof. Dr. Ion CHICIUDEAN ........................................................................................................................... 27
RAŢIONAREA CRITICĂ ÎN ANALIZA RECLAMELOR / Critical Reasoning in the Analisys of Commercials
Assoc. Prof.Dr. Gheorghe CLITAN ........................................................................................................................... 40
ORGANIZATIONAL CHANGE AND INTERNAL COMMUNICATION
Assoc.Prof.Dr. Ioan HOSU ......................................................................................................................................... 50
Assistant Dr. Mihai DEAC .......................................................................................................................................... 50
“ATTACK” / “COUNTER ATTACK” OR ON THE RHETORICS OF PERSUASION IN MEDIA DISCOURSE
Assoc. Prof. Dr. Doina BUTIURCĂ ........................................................................................................................... 57
SUCCESSFUL COMMUNICATION AND PR MANAGEMENT WITHIN PUBLIC INSTITUTIONS
Assistant Prof. Dr. Cosmin IRIMIEŞ ......................................................................................................................... 63
MODELELE ISTORICE ALE RELAŢIILOR PUBLICE / Historical Models of Public Relations
Assistant Prof. Dr. Eugeniu NISTOR ....................................................................................................................... 73
ETNOCENTRISM ŞI COMPORTAMENT ELECTORAL / Ethnocentrism and Electoral Behaviour ......................... 85
Assistant Prof. Dr. Marius PAŞCAN ........................................................................................................................... 85
MEDIEREA CONFLICTELOR ŞI MANAGEMENTUL COMUNICĂRII / Conflict Resolution and
Communication Management
Dr. Laura Maria IRIMIEŞ ........................................................................................................................................ 100
INTERCULTURAL COMMUNICATION AND NEW MEDIA
Assistant Dr. Florinela FLORIA ............................................................................................................................... 106
PSYCHOLOGICAL IMPLICATIONS OF TAXATION IN ROMANIA AND EUROPEAN UNION
Assistant Prof. Dr. Gica Gherghina CULIŢĂ .......................................................................................................... 114
TECHNIQUES AND LATERAL THINKING STRATEGIES IN C.T. POPESCU EDITORIALS
Assistant Prof. Dr. Sorin PREDA ............................................................................................................................. 118
Assistant Prof. Dr. Violeta POPA ............................................................................................................................. 118
RELAŢIILE PUBLICE INTERNE ŞI COMUNICAREA – ASPECTE DE FEED-BACK DE LA ANGAJAŢI /
Internal Public Relations and Aspects Related to Employees’ Feed-Back.. Case Study
Associate Prof. Dr. Maria-Ana GEORGESCU ......................................................................................................... 126

3
THE EXTENSION OF THE COMMUNICATION AND PUBLIC RELATIONS THROUGH NEW MEDIA
Assoc. Prof. Dr. Cristian MOROZAN ..................................................................................................................... 134
ÎN CĂUTAREA GUSTULUI „PIERDUT”: REGĂSIREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE PRIN DENUMIRI DE
MÂNCĂRURI, PREPARATE ŞI MENIURI TRADIŢIONALE / Seeking the “Lost” Taste: Finding National
Identity through the Labels of Foods, Beverages and Traditional Menus
Assistant Prof. Dr. Luminiţa DRUGĂ ...................................................................................................................... 141
Assistant Prof. Dr. Nadia-Nicoleta MORĂRAŞU .................................................................................................... 141
AUTOEFICACITATE ŞI DISTRES EMOŢIONAL LA PROFESORII DIN MEDIUL PREUNIVERSITAR / Self-
efficiency and Emotional Distress in the Case of Primary School and Highschool Teachers
Assistant Dr. Lucica Emilia COŞA ........................................................................................................................... 151
INTERFERENŢE LINGVISTICE ROMÂNO-SPANIOLE ÎN COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ÎN SPAŢIUL
VIRTUAL / Romanian-Spanish Linguistic Interferences in Intercultural Communication on Blogs and Online
Forums
PhD. Candidate Andreea Nora POP ....................................................................................................................... 159
DÉNOMINATION ET GASTRONOMIE : CONSIDÉRATIONS SUR LES ANTHROPONYMES DANS LES NOMS
DE RESTAURANTS (NR) FRANÇAIS
Assistant chercheur/doctorant Georgeta RUS .......................................................................................................... 168
A COMPARATIVE ANALYSIS OF THE ROMANIAN PARLIAMENTARY PARTY WEBSITES DURING THE
PRE-ELECTION PERIOD
Assistant Prof. Dr. Monica PĂTRUŢ ........................................................................................................................ 176
LES AVATARS D'UN SIGNE DE PONCTUATION OU DEPUIS LA CÉDILLE AU … PÈRE LA VIRGULE
Maître de conférences Dr. Ioan DANILĂ ................................................................................................................. 185
THE ROLE OF DYSFUNCTIONAL COMMUNICATION INTO THE APPROACH OF DEPRESSIVE
DISORDERS
Theodor MOICA, MD Psychiatrist, Phd Student ...................................................................................................... 196
Iosif GABOS GRECU, Professor Psychiatrist, PhD ................................................................................................. 196
Gabriela BUICU, Assistant Professor Psychiatrist, PhD ......................................................................................... 196
Mihai ARDELEAN, Senior Specialist Psychiatrist, PhD .......................................................................................... 196
Melinda FERENCZ, MD Psychiatrist, PhD Student ................................................................................................. 196
FIINŢĂ, ISTORICITATE ŞI HEGEMONIE ÎN SCHIMBAREA LA FAŢĂ A ROMÂNIEI / Being, Historicity and
Hegemony in Schimbarea la faţă a României
Assitant Prof. Dr. Horia PĂTRAŞCU ...................................................................................................................... 203
COMPETENŢA DE COMUNICARE A FORMATORULUI – O APTITUDINE PSIHOPEDAGOGICĂ /
Communication Competence of the Trainer – a Psycho-Pedagogical Ability
Assistant Prof. Dr. Alexandra SILVAŞ ...................................................................................................................... 214
COMMUNICATION IN PUBLIC ADMINISTRATIONS DOCUMENTS ISSUED
Assistant PhD. Candidate Suzana PURICE ............................................................................................................ 222
Assistant Prof. Dr. Gherghina CULIŢĂ GICA ......................................................................................................... 222

4
RELAŢII PUBLICE-ANGAJAŢI-PUBLIC / Public Relations as Binder between Internal and External
Communication
Assist. Prof. Dr. Corina ROTAR ............................................................................................................................... 232
OPTIMIZAREA COMUNICĂRII INTERNE. MOTIVAŢIE ŞI PERFORMANŢĂ / Optimizing Internal
Communication. Motivation and Performance
Postdoctoral Fellow Dr. Daniela GÎFU ................................................................................................................... 239
BARIERE ÎN PROCESUL DE COMUNICARE / Barriers in the Process of Communication
Assistant Prof. Dr. Alexandra SILVAŞ ...................................................................................................................... 250
Assistant Prof. Dr. Arina MODREA ......................................................................................................................... 250
IMPACTUL INTERVENŢIEI PRIN TRAINING AL ABILITĂŢILOR PERSONALE ASUPRA DISTRESULUI
EMOŢIONAL LA PROFESORII DIN MEDIUL PREUNIVERSITAR / The Impact of the Intervention by Personal
Abilities’ Training on Emotional Distress in the Case of Pre-University Teachers
Assistant Dr. Lucica Emilia COŞA ........................................................................................................................... 255
IMPLICAREA STILULUI COMUNICĂRII IN RELAŢIA MEDIC – PACIENT / The Involvement of
Communication Style in the Doctor-Patient Relationship
Assistant Prof. Dr. Maria Dorina PAŞCA ................................................................................................................ 264
CERCETAREA ARTISTICĂ CRITICĂ ÎNŢELEASĂ CA JURNALISM ALTERNATIV / Critical Artistic Research
as Alternative Journalism
Postdoctoral Fellow Dr. Cătălin GHEORGHE ........................................................................................................ 269
WEBSITES – A PUBLIC RELATIONS TECHNIQUE USED BY ORGANIZATIONS IN ONLINE
COMMUNICATION
Tutor PhD Candidate Ana-Maria VENŢA, ............................................................................................................... 276
DIALOGUL MUREŞEAN – PARTICULARITĂŢI ŞI DIFERENŢE / Dialogue in Mureş County – Features and
Differences
PhD. Candidate Lacrima BALINT ........................................................................................................................... 286
N.STEINHARDT ŞI MONOLOGUL POLIFONIC AL ROMANULUI / N. Steinhardt and the Polyphonic
Monologue of the Novel
Prof.dr. Mircea POPA .............................................................................................................................................. 291
O FATĂ TÎNĂRĂ PE PATUL MORŢII (II) (Alexandrina Mihăescu) / A Young Girl on Her Death Bed II
(Alexandrina Mihăescu)
Prof.Dr. Al. CISTELECAN ....................................................................................................................................... 298
DESPRE ADECVARE / On Suitability
Prof. dr. Virgil PODOABĂ ....................................................................................................................................... 303
CRITICA DE DIRECŢIE. NOTE DESPRE ISTORIA ŞI SEMANTICA UNUI CONCEPT ÎN LITERATURA
ROMÂNĂ / Directional Criticism: Notes on the History And Semantics of a Concept In Romanian Literature
Assistant Prof. Dr. Andrei TERIAN .......................................................................................................................... 309
OUT OF THE UNDERGROUND. COLD WAR CULTURE
Dr. Nicoleta SĂLCUDEANU, ................................................................................................................................... 319

5
ALTERITATE ŞI MODELE IDENTITARE ÎN REFORMA CURRICULARĂ / Otherness and Identitary Models in
Curricular Reform
Associate Prof. Dr. Rodica ILIE .............................................................................................................................. 327
Anca BUTA ............................................................................................................................................................... 327
„LUNATECII” DE ION VINEA – ROMANUL UNEI ALTE GENERAŢII PIERDUTE / Ion Vinea’s Lunaticii –
the Novel of an(other) Lost Generation
Assoc.Prof.Dr. Sanda CORDOŞ ............................................................................................................................... 339
L’AGONIE DE LA COMMUNICATION SUR LA SCENE TARDIVIENNE
maître de conférences Emilia MUNTEANU ............................................................................................................. 351
MIRCEA ELIADE, EXPERIENŢA ITALIANA ŞI PATTERN-UL RENASCENTIST / Mircea Eliade, the Italian
Experience and the Pattern of Renaissance
Assistant Prof. Dr. Paul CERNAT ............................................................................................................................ 360
LES DÉBRIS SEMÉS PAR LA JOURNÉE D’HIER Littérature en tant que ready-made : du réalisme
psychologique au réalisme cognitif
Postdoctoral Fellow Dr. Alexandru MATEI ............................................................................................................. 376
TRAUMA STUDIES, POSTCOLONIALISM AND POSTCOMMUNISM: CONCEPTUAL DISJUNCTIONS AND
CONJUNCTIONS
Lect. univ. dr. Ecaterina PATRASCU ....................................................................................................................... 383
ISTORIE POSTCOLONIALĂ ŞI TRAUMA REPREZENTĂRII ÎN COPIII DIN MIEZ DE NOAPTE / Postcolonial
History and the Trauma of Representation in Midnight’s Children
Assitant Prof.Dr. Ecaterina PATRASCU .................................................................................................................. 393
DIALOGIC LIMINALITY IN AMERICAN LITERATURE
Associate Professor, PhD. Smaranda ŞTEFANOVICI.............................................................................................. 401
ANTI-MODERNISMUL LUI LUCIAN RAICU / Lucian Raicu’s Anti-Modernism
Assistant Dr. Alex GOLDIŞ,...................................................................................................................................... 407
CULTURAL (RE)READING AS SEMANTICAL NEGOCIATION
Eva Monica SZEKELY .............................................................................................................................................. 415
AUTOBIOGRAPHY, EXILE AND THE REINVENTION OF THE SELF
Dr. Oana Elena STRUGARU .................................................................................................................................... 433
G. CĂLINESCU ŞI DUALITATEA POEZIEI SOLUŢIA ORFISMULUI CA ENUNŢ PERFORMATIV G.
Călinescu and the Irreducible Dualism of Poetry. The Solution of Orphism as a Performing Utterance
Scientific Researcher Dr.Teodora DUMITRU .......................................................................................................... 443
TRADUCEREA, ELEMENT ESENTIAL AL COMUNICARII INTERCULTURALE. CATEVA REFLECTII
PRIVIND TRANSFERUL CULTURAL IN TRADUCEREA ROMANELOR LA DECHIRURE SI LE BOULEVARD
PERIPHERIQUE DE HENRY BAUCHAU / Translation – an Essential Element of Inter-Cultural
Communication
Asist. univ .dr. Corina BOZEDEAN .......................................................................................................................... 455
DINCOLO DE UNDE. UN STUDIU DE COMUNICARE TRANSCULTURALĂ / Beyond the Waves. A Study of
Cross-Cultural Communication
Dr. Veronica BUTA ................................................................................................................................................. 463

6
TEORIA COMUNICĂRII ÎN MANUALELE DE LIMBA ROMÂNĂ. AMBIGUITĂŢI ŞI INCONSECVENŢE / The
Theory of Communication in Romanian Language Textbooks. Ambiguities and Inconsistencies
PhD Candidate Gabriel PETRIC, ............................................................................................................................. 473
POETICA MEMORIEI / The Poetics of Memory
PhD Candidate Hristina POPA ............................................................................................................................... 479
TIMP SACRU, TIMP PROFAN ÎN PROZA LUI MIRCEA CĂRTĂRESCU Sacred Time, Profane Time in Mircea
Cărtărescu’s Prose
Phd Candidate Silvia (Munteanu) COMANAC ......................................................................................................... 485
MARCEL AVRAMESCU SAU DESPRE SFIDAREA LITERATURII / Marcel Avramescu or on the Defiance of
Literature
Prof. dr. Gheorghe GLODEANU .............................................................................................................................. 495
THE CRITICAL SPIRIT IN “ROMÂNIA LITERARĂ” IN 1989 / The critical Spirit in “România literară” in
1989
Prof. Dr. Mircea A. DIACONU ................................................................................................................................ 506
„SEMNE“ DE CARTE SADOVENIANĂ / Sadoveanu’s Book Marks
Prof. dr. Vasile SPIRIDON ....................................................................................................................................... 513
CARAGIALE ŞI LUMEA PRESEI / Caragiale and the Word of the Press
Prof.dr. Iulian BOLDEA ........................................................................................................................................... 522
ROMANUL BENGESCIAN - SIMPOZION AL ARTELOR ŞI SUBTILĂ COCHETĂRIE CU ŞTIINŢA /
Hortensia Papadat-Bengescu’s Novel – a Symposium of the Arts and a Subtle Flirt with Science
Prof. dr. Carmen ARDELEAN .................................................................................................................................. 530
DUBLUL, UN MODEL AL COMUNICĂRII DERAPANTE / The Double – a Model of Sliding Communication
Assoc. Prof. Dr. Dorin ŞTEFĂNESCU ..................................................................................................................... 539
NARRATING/ PICTURING THE POSTMODERN SELF. STRATEGIES OF REPRESENTATION
Assoc. Prof. Dr. Ramona HOSU ............................................................................................................................... 545
STILURI DE COMUNICARE IDENTIFICATE ÎN TEXTELE UNOR DOCUMENTE DIN DOSARELE
SECURITĂŢII / Styles of Communication Identified in the Texts of Some Documents from the Archives of
Romanian Communist Securitate
Mihai Ardelean, Gabriela Buicu, Cosmin Popa ...................................................................................................... 552
CARAGIALE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU LUMEA MODERNĂ / I. L. Caragiale Face to Face with the Modern World
Scientific Researcher Dr. Oana SOARE ................................................................................................................... 568
MOARTEA ELECTRONICĂ A AUTORULUI / The Electronic Death of the Author
Assistant Prof. Dr. Daniela PETROŞEL .................................................................................................................. 578
CĂLĂTORIA CA MIŞCARE LIBIDINALĂ A FIINŢEI – O INTERPRETARE COMPARATIVĂ PSIHANALITICĂ
A ROMANELOR LUI CARLO LEVI ŞI SEVERO SARDUY / The Travel as a Libidinal Movement of the Being –
a Comparative Psychoanalitical Interpretation of Carlo Levi's and Severo Sarduy's Novels
PhD Candidate Mihaela OPRE ............................................................................................................................... 585
POETIQUE DE LA PROSE DE CHARLES NODIER
PhD Candidate Marina Iuliana IVAN ...................................................................................................................... 594

7
RECEPTAREA CRITICĂ A OPEREI LUI ION HOREA / The Reception of Ion Horea’s Works
PhD Candidate Anamaria ŞTEFAN (Papuc) ............................................................................................................ 601
DISCURSUL DE RECEPŢIE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ AL LUI OCTAVIAN GOGA (COŞBUC, 1923) / Goga’s
Romanian Academy Reception Speech (”Coşbuc”, 1923)
Assistant Prof. Dr. Eugeniu NISTOR ........................................................................................................................ 609
RE-EVALUAREA RELAŢIILOR DE FAMILIE ÎN POVESTIRILE LUI ALICE MUNRO / Re-negociating the
Other: Family Relations in Alice Munro’s Short Stories
Assistant PhD. Dragoş ZETU ................................................................................................................................... 613
ALBERT CAMUS LE MYTHE DE SISYPHE OU DONNER UN SENS A L’ḖXISTENCE
Assistant Prof. Dr. Alexandru LUCA ........................................................................................................................ 622
COMMUNICATING THE WOR(L)D (I) / On Difficulties in Bible Translation - case study on the ‘Tower of
Babel’
Assistant Prof. Dr. Bianca-Oana HAN ..................................................................................................................... 626
CULTURAL IDENTITIES: THE INTERNATIONAL THEATRE FESTIVALS IN EDINBURGH, AVIGNON AND
SIBIU
Assistant Prof. Dr. Ion M. TOMUŞ ........................................................................................................................... 633
CREANGĂ ŞI FICŢIUNEA PUBLICULUI / Creangă and the Fiction of the Public
Assistant Prof. Dr. Doris MIRONESCU ................................................................................................................... 637
INNER WORLD AND LANGUAGE IN VIRGINIA WOOLF’S THE WAVES
Assistant PhD Candidate Cristina NICOLAE ........................................................................................................... 648
DIMITRIE ŢICHINDEAL ŞI INCEPUTURILE ŞCOLII PREPARANDIALE ROMANEŞTI / Dimitrie Ţichindeal
and the Beginnings of the Romanian Preparandial School
Assistant Prof. Dr. Lia (Faur) FLORICA ................................................................................................................. 656
PARADISUL LUI DANTE ÎNTRE ORIGINAL ŞI TRADUCERE / Dante’s Paradise between the Original and
Translation
PhD Candidate Cristian UNGUREANU................................................................................................................... 661
SINELE ÎNTRE CUVÂNT ŞI IMAGINE / The Self between Word and Image
PhD Candidate Mia CHINDRIŞ .............................................................................................................................. 669
IMAGINEA ALTERITĂŢII ÎN ARTA ROMÂNEASCĂ CONTEMPORANĂ / The Image of Alterity in
Contemporary Literature and Visual Arts
PhD Candidate Lucian – Nicu RĂDĂŞAN ................................................................................................................ 679
A RACIAL CARNIVAL: JAMES BALDWIN’S “ENCOUNTER ON THE SEINE: BLACK MEETS BROWN”
Dr. Oana COGEANU ............................................................................................................................................... 683
PANAIT ISTRATI - REPREZENTAREA SINELUI ÎN PAGINILE AUTOBIOGRAFICE / Panait Istrati – the
Representation of the Self in the Autobiographical Works
Drd. PAPAI REKA - KATALIN ................................................................................................................................. 689
CHALLENGES FACED BY MEDICAL TRANSLATORS
Assistant PhD Candidate Adrian NĂZNEAN ........................................................................................................... 699
TEACHING TRANSLATION AS A MEANS OF COMMUNICATION
PhD Candidate Andreea NĂZNEAN ........................................................................................................................ 705

8
GENERATIA RAZBOIULUI IN DOUA PROFILURI LIRICE: DIMITRIE STELARU ŞI CONSTANT
TONEGARU / The War Generation in two Poetic Profiles: Dimitrie Stelaru and Constant Tonegaru
PhD Candidate Viorica Macrina LAZĂR ................................................................................................................ 714
MIRCEA NEDELCIU, STRATEGII ALE „TRATAMENTULUI FABULATORIU” / Mircea Nedelciu’s Strategies
of „Fabulatory Treatment”
PhD Candidate Ana Valeria GORCEA (STOICA).................................................................................................... 724
BILINGVISMUL ÎN PRESA MUREŞEANĂ INTERBELICĂ / Bilingual Writing in Inter-War Mureş Press
PhD Candidate Angela Măgheruşan PRECUP ........................................................................................................ 730
POSTMODERNISM ŞI INTERTEXTUALITATE ÎN ROMANELE LUI ION D. SÂRBU: DE CE PLÂNGE
MAMA? ŞI DANSUL URSULUI / Postmodernism and Intertextuality in Ion D. Sarbu's Novels: De ce plange
mama? and Dansul ursului
PhD Candidate Lucia Ruxandra SOPTEREAN (Strete) ........................................................................................... 738
FICTIONALITY. PLEADING FOR THE POETICS OF POSSIBLE WORLDS: UNDERGROUND VS. THE
REVERSED WORLD
PhD Candidate Andreea-Maria SÂNCELEAN ......................................................................................................... 752
POEZIA - ESENŢA VIEŢII / Poetry – Essence of the Existence ............................................................................... 759
PhD Candidate Romelia POPP ............................................................................................................................... 759
MITOLOGIILE IMAGINARULUI ÎN VIZITA STELEI PERSONALE DE ŞTEFAN AUG. DOINAŞ /
Mythologies of the Imaginary in Ştefan Aug. Doinaş’s Visit of the Personal Star
PhD Candidate Maria CHEŢAN (Popa) .................................................................................................................. 764
INTRAREA ÎN NATO. CONTRIBUŢIA LUI CORNEL REGMAN LA ALCĂTUIREA LEXICONULUI
LITERATURII UNIVERSALE DIN BUDAPESTA / Entering NATO. Cornel Regman’s Contribution to the
Writing of the Budapest Universal Literature Thesaurus
PhD Candidate Florina MOLDOVAN LIRCĂ .......................................................................................................... 772
GHEORGHE CRĂCIUN: „EPURĂ PENTRU LONGOS”. DEZISTORICIZAREA ŞI REONTOLOGIZAREA
TIPARULUI LIVRESC / Gheorghe Crăciun – Epură pentru Longos. Un-Historizing and Re-Ontologizing the
Bookish Pattern
PhD Candidate Sonia VASS ...................................................................................................................................... 784
REVIZITÂND CĂRŢILE EXILULUI ÎN EPOCA INTERNETULUI: MAEŞTRI ŞI DISCIPOLI / Reviewing Exile
Books in the Age of the Internet: Masters and Disciples
Assistant Prof. Dr. Dumitru-Mircea BUDA .............................................................................................................. 793
MIRCEA IVĂNESCU. STRUCTURILE EPICE ALE POEZIEI / Epic Structures in Mircea Ivănescu's Poetry
PhD Candidate Diana DAN ...................................................................................................................................... 801
IPOSTAZE ALE LABIRINTULUI ÎN NUVELELE FANTASTICE ALE LUI MIRCEA ELIADE / Instances of the
Labyrinth in Mircea Eliade’s Fantastic Shortstories
PhD Candidate Mihaela-Alina TEODOR (Chiribău-Albu) ...................................................................................... 813
LIVIU GEORGESCU- ANAMORPHOTIC SNAPSHOTS ON THE SPIRAL TRAJECTORY
PhD Candidate Mariana-Adela REZAN ................................................................................................................... 824

9
DISCURSUL ETIC ŞI VERIDICITATEA ENUNŢULUI ÎN PUBLICISTICA LUI M. CĂRTĂRESCU /
The Ethical Discourse and Truthfulness of Utterance in Mircea Cărtărescu’s Journalism (The Speaker between
the Character and the Onlooker)
PhD Candidate Bogdan RAŢIU ................................................................................................................................ 832
REPRESENTATIONS OF THE SACRED IN ARGHEZI`S PSALMS
PhD Candidate Cristina SAVA ................................................................................................................................. 844
MODALITĂŢI ALE FANTASTICULUI ÎN OPERA LUI ŞTEFAN BĂNULESCU / Forms of the Fantastic in
Ştefan Bănulescu’s Works
PhD Candidate Ana-Maria PRODAN (Scheau) ....................................................................................................... 852
NICOLAE STEINHARDT- COMUNICARE ŞI CUMINECARE / Nicolae Steinhardt - Communication and Impart
PhD Candidate Claudia CREŢU (VAŞLOBAN) ....................................................................................................... 862
IMAGINI ALE CORPORALITATII IN PROZA HORTENSIEI PAPADAT-BENGESCU / Pictures of Corporality
in the Prose of Hortensiei Papadat-Bengescu
PhD Candidate Alina OLTEAN ................................................................................................................................ 867
POETICA SPAŢIULUI IN ROMANUL CITADIN / The Poetics of Space in the Urban Novel
PhD Candidate Cristina SCULIŢĂ ........................................................................................................................... 875
SHAKESPEARE AND VOICULESCU: COMMUNION THROUGH SONNETS OR JUST PLAIN
COMUNICATION
PhD. Candidate Sorin Gheorghe SUCIU ................................................................................................................. 879
„DREAPTA POTRIVIRE A NUMELOR” ÎN PROZA LUI RADU PETRESCU / The Onomastic System in the
Works of Radu Petrescu
PhD Candidate Oana CODARCEA .......................................................................................................................... 890
GELLU NAUM ÎN PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ / Gellu Naum in the Romanian Literary Press
PhD Candidate Marius ÎNSURĂŢELU ..................................................................................................................... 899
UN EXERCIŢIU INGENIOS DE INTERTEXTUALITATE / The War with the Word and the Process of Writing
PhD Candidate Stanca BUCUR................................................................................................................................ 908
ILARIE VORONCA ŞI SPECTACOLUL UNIVERSULUI LIRIC / Ilarie Voronca and the Spectacle of the Poetic
Universe
PhD Candidate Ioana-Mihaela VULTUR ................................................................................................................. 916
IOANICHIE OLTEANU ŞI CERCUL LITERAR DE LA SIBIU / Ioanichie Olteanu and the Sibiu Literary Circle
PhD Candidate Delia Natalia TRIF (ANCA) ............................................................................................................ 924
ENEIDA LUI VERGILIUS – INFLUENŢE ŞI IZVOARE DE INSPIRAŢIE / Aeneid by Vergilius – influences and
sources
PhD. Camdidate Oana Lavinia PĂNIŢĂ (ZAHARIE)............................................................................................... 930
SEPTIMIU BUCUR ŞI CLASICII / Septimiu Bucur and the classics
PhD. Candidate Dumitriţa Florina TODORAN........................................................................................................ 936
RITM ŞI LIMBAJ: TEORIA LUI J. J. ROUSSEAU PRIVIND ORIGINEA LIMBAJULUI UMAN / Rhythm and
Language: J.J. Rousseau's Theory on the Origin of Human Language
Assoc. Prof. Dr. Ala SAINENCO ............................................................................................................................. 942

10
LA LANGUE DE BOIS SUBSISTE-T-ELLE ENCORE ?
Associate Prof. Dr. Liliana ALIC .............................................................................................................................. 947
UNE PROVOCATION LINGUISTIQUE : LA TRADUCTION DU DISCOURS JOURNALISTIQUE
Assoc. Prof. Dr. Eugenia ENACHE .......................................................................................................................... 956
LA DIALECTOLOGIE À PRÉSENT
Maître de conférences Dr. Ioan DĂNILĂ ................................................................................................................ 961
FRAZEOLOGISMELE DEVIANTE: O ABORDARE DIN PERSPECTIVĂ DISCURSIVĂ / Deviant
Phraseologisms: A Discourse-Oriented Approach
Associate Prof. Dr. Ana VULPE .............................................................................................................................. 969
DISCURSUL PUBLIC ROMÂNESC ÎNAINTE ŞI DUPĂ INTEGRAREA EUROPEANĂ. O ABORDARE DIN
PERSPECTIVA LINGVISTICII COGNITIVE / The Romanian Public Discourse Before and After the Eu
Integration: A Cognitive Linguistic Approach
Assistant Prof. Dr. Simina-Maria TERIAN ............................................................................................................... 975
UTILIZAREA PROCEDEULUI MAPTASK ÎN PROIECTELE ATLAS MULTIMEDIA PROSODIQUE DE
L’ESPACE ROMAN (AMPER-ROM) ŞI ATLASUL MULTIMEDIA PROZODIC ROMÂN (AMPRom) / The
Usage of the MapTask Procedure in AMPER and AMPROM .................................................................................. 982
Scientific Researcher Dr. Anca – Diana Bibiri ......................................................................................................... 982
Scientific Researcher Dr. Oana Panaite ................................................................................................................... 982
Prof. Dr. Adrian Turculeţ ........................................................................................................................................ 982
VALENŢE SEMANTICO-STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE ÎN LIMBA ROMÂNĂ. PREZENTUL ŞI
VIITORUL INDICATIVULUI / Semantical-Stylistic Values of Verbal Tenses in Romanian
Assistant Prof. Dr. Valerica SPORIŞ, ....................................................................................................................... 993
THE MAJOR DIFFERENCES BETWEEN BRITISH AND AMERICAN ENGLISH IN WRITTEN AND ORAL
COMMUNICATION
Assistant Prof. Dr. Narcisa TIRBAN ...................................................................................................................... 1003
Assistant Prof. Dr. Laura Rebeca PRECUP-STIEGELBAUER ............................................................................. 1003
Prof. Dr.Teodor PATRAUTA ................................................................................................................................. 1003
VALENŢE SEMANTICE ALE ADJECTIVELOR DIN STRUCTURA NUMELOR COMERCIALE / Semantic
Values of the Adjectives from the Structure of Commercial Brands Names of Food Products In Romania in the
Context of Globalisation
Assistant Researcher Alina BUGHEŞIU, ................................................................................................................ 1018
THE NATURE OF SLANG: Spoken, creative and transient
Assistant PhD. Candidate Ildikó Gy. Zoltán ........................................................................................................... 1028
TEACHING RESOURCES FOR ESP- FROM THEORY TO PRACTICE
Assistant Prof. Dr. Nicoleta Aurelia MEDREA ..................................................................................................... 1034
Assistant Prof. Dr. Dana Daniela RUS .................................................................................................................. 1034

11
INTERDISCIPLINARITATE ÎN CERCETAREA FILOLOGICĂ. PROIECTUL „MONUMENTA LINGUAE
DACOROMANORUM” / Interdisciplinarity in Philologic Research (The “Monumenta Linguae
Dacoramonorum” Project)
Scientific Researcher Dr. Ana-Maria GANSAC ..................................................................................................... 1039
Scientific Researcher Dr. Maria MORUZ .............................................................................................................. 1039
Scientific Researcher Dr. Mădălina UNGUREANU .............................................................................................. 1039
REPREZENTĂRI CULTURAL-LINGVISTICE ALE LOCUIRII / Cultural-Linguistic Representation of
Habitation
Associate Prof. Dr. Ecaterina CRETU ................................................................................................................... 1050
Assistant Prof. Dr. Mihaela Buzatu HRIBAN ........................................................................................................ 1050
PRAGMATICA ACTULUI DE NUMIRE PERSONALĂ NECONVENŢIONALĂ / The Pragmatics of
Unconventional Personal Naming
Associate Prof. Dr.Daiana FELECAN .................................................................................................................... 1060
COMMUNICATION THROUGH TRANSLATION
Assistant professor PhD. Attila IMRE..................................................................................................................... 1069
A NEUROLINGUISTIC APPROACH TO LINGUISTIC REDUNDANCY
Assistant Prof. Dr. Laura Carmen CUŢITARU, ..................................................................................................... 1074
NEOLOGISMUL ŞI APORTUL STILISTIC AL ACESTUIA ÎN PROZA SCURTĂ A LUI LIVIU REBREANU / The
Stylistic Contribution of the Neologism in Liviu Rebreanu`S Short Prose
Assistant dr. Rodica ROMAN ................................................................................................................................. 1079
„FAMILIARITATEA” EXPRIMĂRII ÎN PRESĂ / The “Familiarity” of Expression in the Press
Assistant Prof. Dr. Maria-Laura RUS .................................................................................................................... 1088
ASPECTE DIALECTALE ÎN GRAIUL DIN COMUNA SCĂRIŞOARA JUDEŢUL ALBA / Dialectal Aspects from
the Language Spoken in Scarisoara, Alba
Assistant Prof. Dr. Sorin GUIA............................................................................................................................... 1092
eLEXICOGRAFIA – INTERDISCIPLINARITATEA CA PREMISĂ PENTRU CERCETAREA LIMBII ROMÂNE /
eLexicography – Interdisciplinarity as a Premise for the Research of Romanian Language ................................. 1097
Scient. Researchers Dr. Elena TAMBA .................................................................................................................. 1097
Scient. Researchers Dr. Marius CLIM ................................................................................................................... 1097
Scient. Researchers Dr. Ana CATANĂ-SPENCHIU .............................................................................................. 1097
Scient. Researchers, PhD Mădălin PĂTRAŞCU ..................................................................................................... 1097
ÎNTRE BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688) ŞI REVIZIA DIN 1795 A LUI SAMUIL MICU. PROBLEME DE
TRADUCERE / “Biblia de la Bucuresti” (1688) and the 1795 Revision by Samuil Micu. Translation Issues
Scientific Researcher Dr. Ana CATANĂ-SPENCHIU ............................................................................................ 1105
NON-VERBAL COMMUNICATION ON COMMERCIAL WEBSITES - ISSUES IN WEBSITE
LOCALIZATION1129
Assistant PhD Candidate Cristian Lako ................................................................................................................. 1129
O RADIOGRAFIE A LIMBII ROMÂNE VORBITE ÎN SPAŢIUL AUDIOVIZUAL DIN REPUBLICA MOLDOVA
/ A radiography of the spoken Romanian language in the audiovisual space of the Republic of Moldova
Dr. Inga DRUŢĂ ..................................................................................................................................................... 1137

12
MEMORIA NUMELOR (IM)PROPRII DIN BASARABIA / The Memory of (Im)Proper Names from Basarabia
Dr. Viorica RĂILEANU .......................................................................................................................................... 1147
RHETORICAL COMMUNICATION IN THE ANATOMY LESSON BY PHILIP ROTH
Assistant Dr. Corina PUŞCAŞ ................................................................................................................................ 1153
UTILIZAREA EUFEMISMELOR IN DISCURSUL POLITIC / The Preference for the Usage of Euphemisms in
Political Discourse
Assistant Prof. Dr.Oxana CHIRA .......................................................................................................................... 1162
PECULIARITIES OF THE LEXIS USED IN FINANCIAL ENGLISH
Assistant PhD Candidate Daniela DĂLĂLĂU ........................................................................................................ 1168
ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI IDENTITARE: ONOMASTICA / Cazul românilor din Transilvania sec XIX /
Aspects of Identitary Construction: Onomastics. 19th Transilvanians’ Case Study
Assoc. Prof. Dr. Luminiţa CHIOREAN ................................................................................................................... 1178
Prof. Dr. Cornel SIGMIREAN ................................................................................................................................ 1178
E-LEARNING – A NEW PARADIGM FOR EDUCATING AND TRAINING HUMAN RESOURCES
Prof. Dr. Petruţa BLAGA ........................................................................................................................................ 1191
ISTORIE ŞI ADEVĂR. DIN DISCURSUL GENERAŢIEI INTERBELICE / History and Truth. From the
Discourse of the Inter-War Generation
Assoc. Prof. Dr. Corina TEODOR .......................................................................................................................... 1196
I PRODROMI DELLA TERZA GUERRA D’INDIPENDENZA NELLA STAMPA ROMENA DI TRANSILVANIA.
IL PERIODICO ALBINA
Assistant Prof. Dr. Giordano ALTAROZZI ............................................................................................................. 1204
RELAZIONI ROMANIA-ASIA ORIENTALE: UN APPROCCIO MULTI O INTER-DISCIPLINARE?
PhD Candidate Andrea CHIRIU ............................................................................................................................ 1213
PERSPECTIVE HISTORIQUE SUR LA LEGISLATIONS FORESTIERE ROUMAINE
Prof. dr. Lucreţia DOGARU ................................................................................................................................... 1221
DESPRE RELIGIE, NAŢIUNE ŞI NAŢIONALITATE ÎN EUROPA / Religion, Nation and Nationality in Europe
Prof. Dr.Gheorghe MIHAI ..................................................................................................................................... 1229
Prof. Dr. Lucretia DOGARU ................................................................................................................................. 1229
QUALUNQUISMO E OPINIONE PUBBLICA. IL MOVIMENTO DEL FRONTE DELL'UOMO QUALUNQUE
PhD Candidate Roberto SCIARRONE, ................................................................................................................... 1235
COMUNICAREA UN DEZIDERAT AL TRANSPARENŢEI ÎN FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR ŞI
AUTORITĂŢILOR PUBLICE / Communication: a Challenge of Transparency in the Functioning of Public
Institutions and Authorities
Steliana C. GLIGA .................................................................................................................................................. 1241
Assistant Prof. Dr. Olimpiu A. SABĂU POP .......................................................................................................... 1241
UNDERSTANDING CULTURAL DIVERSITY IN HEALTH CARE
Assistant Prof. Dr. Laura Ioana LEON................................................................................................................... 1245

13
COMUNICAREA DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII. O PERSPECTIVĂ ISTORICĂ / Communication between Parents
and Children – a Historical Perspective
Assistant Prof. Dr. Georgeta FODOR .................................................................................................................... 1251
LIMBAJUL NONVERBAL ÎN VIAŢA POLITICĂ. CONSIDERAŢII ISTORICE / Non verbal communication in
political life. Historic aspects
Assistant Prof. Dr. Istvan FABIAN ......................................................................................................................... 1259
DILUTION AND COMMERCIALISATION OF BRITISH ORAL HISTORY SYMBOLS IN THIS
CONTEMPORARY INTERDISCIPLINARY SOCIETY
Assistant Prof. Dr. Laura Rebeca PRECUP-STIEGELBAUER ............................................................................. 1264
Assistant Prof. Dr. Narcisa TIRBAN ...................................................................................................................... 1264
Assoc, Prof. Dr. Rodica Teodora BIRIS ................................................................................................................. 1264
ASPECTS REGARDING COMMUNICATION BETWEEN JUSTICE AND CIVIL SOCIETY
Assistant Prof. Dr. Olimpiu A. SABĂU POP .......................................................................................................... 1268

14
 FOREWORD

This book brings together the Proceedings of the second edition of the International
Conference on Communication, Context, Interdisciplinarity, organized by the Faculty of
Science and Letters (the Departments of Philology and History and International Relations
respectively) at Petru Maior University of Targu-Mures. The conference benefits from the
patronage of a scientific committee composed of highly prestigious researchers in the fields of
Public Relations, Theory of Communications, Philosophy, Human Sciences and History of
International Relations. The research papers of the conference are organized into six distinct
sections - one dedicated to Communication, Public Relations, Journalism and Psychology,
three sections centered on Literature and Communication, a section focusing on Linguistics,
Discourse and Reasoning and a section of History, Elites and Cultural Mentalities.
Under the section dedicated to Communication, Public Relations, Journalism and
Psychology, are found more than 30 articles written by scholars from Romania and abroad.
Here are some of the appealing titles of this section: Experience and Value (Prof. Dr. Teodor
Vidam), Memory, Identity and Intercultural Communication (Prof. Dr. Iulian Boldea),
Communicating Sciences in Post-Communist Romania. Dynamics of the Scientific Imagery
(Associate Prof. Dr. Dorin Popa), Critical Argumentation in the Analysis of Commercials
(Associate Prof. Dr. George Clitan), Il linguaggio politico dello zarismo nella comunicazione
sociale russa in eta moderna. I soliloqui del potere (Assist. Prof. Dr. Francesco Randazzo,
Italy), Historical Models of Public Relations (Assist.Prof. Dr. Eugen Nistor) or Intellectual
Property in the Age of its Technological Reproduction. A Political-Philosophical Perspective
(Assist. Prof. Dr. Alex. Cistelecan).
Totaling almost 60 participants, the three sections dedicated to Literature and
Communication contain valuable contributions signed by numerous prestigious researchers
and young researchers in training, such as: Prof. Dr. Virgil Podoabă (Brasov) - On Adequacy,
Prof. Dr. Aurel Pantea (Alba-Iulia) – The Communicative Potential of Lyricism in the Early
21st Century, Assist. Prof. Dr. Andrei Terian (Sibiu) - Literary Geography and Regional
Stereotypes in Modern Romania (1866-1945), Assoc. Prof. Dr. Sanda Cordoş (Cluj-Napoca) -
Ion Vinea’s `Lunaticii` - a Novel of an(other) Lost Generation, Assist. Prof. Dr. Paul Cernat
(Bucharest) - Mircea Eliade, the Italian Experience and the Pattern of Renaissance or Assist.
Dr. Alex Goldis (Cluj-Napoca) – Lucian Raicu’s Antimodernism.
The same density of papers characterizes the section reserved to Linguistics, Discourse
and Argumentation, having among the protagonists Assoc. Prof. Dr. Ala Sainenco (Moldova)
- Rhythm and Language: JJ Rousseau's Theory of the Origin of Human Language, Assoc.
Prof. Dr. Liliana Alic (Brasov) - La langue de bois survit-elle encore, Assoc. Prof. Dr. Ioan
Dănilă (Bacău) - Dialectology Today, Assoc. Prof. Dr. Ana Vulpe (Moldova) - A Discourse-
Oriented Approach, Assist. Prof. Dr. Simina Maria Terian (Sibiu) - Romanian Public

15
Discourse before and after the EU: a Cognitive Linguistic Approach, and Assist. Prof. Dr.
Valerica Sporiş (Sibiu) - Semantic and Stylistic Values of Tensse in Romanian.
Finally, the section on History, Elites and Cultural Mentalities brings together the
works of foreign researchers like Dr. Alberto Becherelli (Rome) - La Serbia e la crisi
bosniaca del 1908 nei documenti militari italiani and Romanian researchers like Prof. Dr.
Vasile Dobrescu (Targu Mures) - Reception of Modern European Ideas and Business Models
in the Romanian Space, Prof. Dr. Gheorge C. Mihai (Timisoara) and Prof. Dr. Lucreţia
Dogaru (Targu Mures) - Religion, Nation and Nationality in Europe, Assist. Prof. Dr. Laura
Ioana Leon (Iasi), Understanding Cultural Diversity in Health, Assist. Prof. Dr. Georgeta
Fodor (Targu Mures) - Communication between Children and Parents - a Historical
Perspective and Assist. Prof. Dr. Rebecca Laura Precup-Steigelbauer, Assist. Prof. Dr.
Narcisa Tirban and Assoc. Prof. Dr. Rodica Teodora Biriş (Arad) - Dissolution and Marketing
of British Oral Historical Symbols in the Contemporary Interdisciplinary Society.
Being in an obvious expansion in this new edition (with 175 participants in the
program), The International Conference on Communication, Context, Interdisciplinarity seeks
to establish an academic tradition in a relatively new area of research in our country -
Communication and Public Relations – an academic field in which the Faculty of Science and
Letters at Petru Maior University has a homonymous bachelor-degree specialty that has
proved extremely attractive to candidates for admission in the recent years. To ensure a wide
dissemination in the West-European space of the ideas generated by the corpus of scientific
papers, this volume of Proceedings will be indexed by the American Thomson Reuters
Institute in the ISI Web of Knowledge database.

Iulian BOLDEA

16
 I. Communication, Public Relations, Journalism and Pshychology

MEMORIE, IDENTITATE ŞI COMUNICARE INTERCULTURALĂ

Memory, Identity and Intercultural Communication

Prof. Dr. Iulian BOLDEA

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract

Intercultural communication may not be imagined in the absence of ideological guidelines, of those
cultural products that configure the discourse of power (either religious, political, artistic or literary). In this
regard, the construction and deconstruction of identitary discourses are fundamented on some techniques,
strategies and means of exclusion, influence, projection or validation of a symbolical power, all of them
extracting their legitimacy from the resources of anamnesis, of memory, becoming an indication of cultural and
mintal identity in perpetual corelation with the values of the colectivity. Asa it is subjected to the influences of
the ideological vector, the language, as all the other forms of intercultural communication, becomes an important
element of mediation between social and mintal structures, through thte discoursive practices it operates with.

Keywords: Communication, Interculturality, Identitary Discourse, Memory, Ideology

Preliminarii la un demers intercultural

Ideea de identitate, este, de o idee ce revine obsedant, mai ales în contextul meditaţiei
asupra raportului dintre identitatea naţională şi cea europeană. Cu precizarea, necesară, că o
identitate europeană îşi extrage rigoarea şi forţa conceptuală nu printr-o simplă însumare de
identităţi naţionale, ci, mai curând, prin asumarea europenităţii ca un proiect în construcţie,
proiect ce se configurează prin intermediul comunicării interculturale, care face viabilă şi
legitimă dinamica identitară europeană, exprimându-se ca liant între culturi, spaţii şi limbi
diferite. Spaţiul europenităţii se construieşte, aşadar, în afară de această modalitate cu
rezonanţă antropologică a comunicării interculturale, prin intermediul mai multor „agenţi ai
conştiinţei europene”, adică acei „actori, acţiuni, artefacte, corpuri, instituţii, politici şi
reprezentări care, singular sau colectiv, ajută la generarea conştiinţei colective şi la
promovarea acceptării «ideii europene»” (Cris Shore). Traseul, deloc facil, al tranziţiei de la
„imaginarul naţional”, cu limitările sale mentale, simbolice sau ideologice, la un imaginar
colectiv, la o identitate europeană este pus în scenă prin intermediul memoriei şi al
comunicării interculturale, prin care identificarea şi legitimarea colectivă operează cu un
criteriu al „unităţii în diversitate”, ce presupune, pe de o parte, conservarea specificului
naţional, şi, pe de alta, cunoaşterea, înţelegerea şi exploatarea resurselor axiologice ale altor
culturi.
Dacă înţelegem limba ca un set de simboluri asumat de către o comunitate pentru a
asuma, vehicula şi împărtăşi sensuri, experienţe de viaţă, afecte, nu putem să nu reliefăm

17
dimensiunea comunicaţională a limbii, sau raportul strâns dintre limbă şi cultură, reiterând, pe
urmele lui Edward Sapir, ideea că limba, „ca structură, este, pe latura sa interioară, o matrice a
gândirii”. Pe de altă parte, comunicarea este, cu certitudine, un proces interacţionist, dar şi o
formă structurantă de construire şi legitimare a identităţii individuale sau colective, în
corelaţie cu configurările socialului. La fel cum edificarea sinelui se înfăptuieşte prin
interacţiuni şi tranzacţii simbolice, limba şi, implicit, comunicarea interculturală, pot fi
percepute şi prin prisma unui sistem simbolic generator de relief identitar, prin forţa lor de
socializare şi de integrare etnolingvistice. E dincolo de orice îndoială că, în general,
comunicarea interculturală nu poate fi imaginată în absenţa reperelor ideologiei, a acelor
produse culturale care conturează discursul puterii (fie că e vorba de religie, politică, artă sau
literatură). În acest sens, construcţia şi deconstrucţia discursurilor identitare se fundamentează
pe unele tehnici, strategii şi modalităţi de excludere, influenţare, proiecţie sau validare a unei
puteri simbolice, care îşi extrag legitimitatea din resursele anamnezei, ale memoriei, ce devine
un indice de identitate culturală şi mentală, aflat în perpetuă corelaţie cu valorile colectivităţii.
Expusă influenţelor vectorului ideologic, limba, ca şi celelalte forme ale comunicării
interculturale, se transformă şi într-un important factor de mediere între structuri sociale şi
mentale, prin intermediul practicilor discursive cu care operează.
Comunicarea interculturală este, aşadar, din perspectivă sociolingvistică, la antipodul
insularităţii, favorizând, dimpotrivă, emergenţa globalizării, care infuzează, de fapt,
arhitectura culturii contemporane şi relieful practicilor culturale. Pe de altă parte, comunicarea
interculturală şi modelul multicultural sunt elemente care edifică un dialog democratic între
culturi, definit şi prin prisma asumării resurselor alterităţii şi ale memoriei, care sunt
convocate la exerciţiul de legitimare a identităţii. Trebuie, de asemenea, subliniat caracterul
interdisciplinar al comunicării interculturale şi, implicit, al studiilor interculturale, ce reunesc
ipoteze, contribuţii şi soluţii epistemologice din domenii diverse (antropologie, sociologie,
lingvistică, hermeneutică, arte vizuale, etnologie, sociologie, psihologie, ştiinţe politice etc.).
În egală măsură, studiile interculturale trebuie să ţină cont de cercetările recente asupra
imagologiei, asupra reprezentărilor sinelui şi ale alterităţii, ca şi asupra diferenţierii de gen,
asupra etnicităţii, sau asupra transcendenţei. Expansiunea ideologiilor, în contextul
globalismului şi a evoluţiilor tehnologiilor mass-media, riscă, e adevărat, să conducă la
uniformizare şi standardizare, dar şi la noi forme şi semnificaţii ale discursului privitor la
ideea de putere, hegemonie sau control, chiar dacă, dintr-o perspectivă a raţionalităţii şi a
echidistanţei conceptuale, se poate sublinia faptul că globalizarea poate avea, mai degrabă,
efectul unei structurări a diversităţilor, decât al unei uniformizări dizolvante a identităţilor.
Demnă de atenţie este şi ideea unei imposibilităţi factuale a globalismului, pe care o susţine
sociologul britanic Anthony Smith: „dacă prin cultură se înţelege un mod de viaţă colectiv sau
un repertoar de credinţe, stiluri, valori, şi simboluri, atunci putem vorbi numai de culturi, la
plural, niciodată de cultură, la singular, deoarece un mod de viaţă colectiv sau un repertoar de
credinţe presupune diferite moduri şi repertoare într-un univers de moduri şi repertoare. Deci,
ideea unei culturi globale este practic o imposibilitate1”. Globalizarea se poate, însă,
transforma în „glocalizare”, fenomen care se caracterizează prin interacţiunea şi interferenţa
între aspecte şi forme globale şi altele locale, având drept cauză multiple şi caracteristice

1
D. Anthony Smith, Nations and Nationalism in a Global Era, Polity Press, London, 1990, p. 170

18
împrumuturi culturale. Desigur, o astfel de circumstanţă poate conduce la o întoarcere
regeneratoare la valorile tradiţiei, cum observă John Naisbitt şi Patricia Abuderne: „Cu cât
stilurile noastre de viaţă devin mai omogene, cu atât ne simţim mai legaţi de valorile profunde
religie, artă, limbă şi literatură. Pe măsură ce lumile noastre exterioare au mai multe
similitudini, păstrăm cu tot mai multă sfinţenie tradiţiile izvorâte din interior”2. Dacă
multiculturalismul reprezintă o alternativă la procesele de asimilare sau a diferenţierii forţate,
el se impune şi prin capacitatea de a administra beneficiile diferenţei, prin respectarea
diversităţii etnice şi asigurarea valorilor culturale ale indivizilor unei anumite comunităţi.
Conceptul de interculturalitate abandonează reprezentarea mozaicală a culturilor, acceptând
un semantism al influenţelor, al dialogului, acomodării, influenţei şi înţelegerii. Identitatea
naţională e fundamentată pe un set de principii şi criterii, de experienţe şi forme mentale
comune, împărtăşite de membrii colectivităţii naţionale şi care le conferă un sentiment de
apartenenţă, diferenţiindu-I, totodată, de celelalte entităţi naţionale: “Naţiunea şi identitatea ei
sunt exprimate şi revelate în amintiri autentice, în simboluri, mituri, în moştenirea şi cultura
vernaculară a poporului care formează o comunitate de istorie şi destin, iar intelectualii şi
specialiştii acestei comunităţi trebuie să autentifice, să salveze şi să încorporeze această
cultură şi moştenire în şi prin instituţii educaţionale într-o patrie autonomă”.3 În această
accepţiune, celălalt nu mai e perceput ca alteritate ostilă, ci, mai curând, ca o persoană cu o
altă apartenenţă culturală, în măsura în care identitatea este, în viziunea lui P. Schlesinger
excludere şi includere, având, aşadar, un contur mobil, fluctuant, imprecis adesea. Cultura, ca
sursă de identitate şi ca factor de unificare a diferenţierilor, reprezintă un factor de echilibru şi
de autoreglare în sistemul civilizaţiei contemporane, la fel cum educaţia reprezintă un factor
important în edificarea şi modificarea percepţiilor identitare, pentru a se facilita o cât mai
promptă şi optimă înţelegere a celuilalt.

Comunicarea interculturală. Context şi competenţe

Procesul de comunicare nu este lipsit de dificultăţi nici în contextul desfăşurării lui în
cadrul aceleiaşi culturi, cu atât mai mult el se confruntă cu unele probleme atunci când se
desfăşoară între persoane care au origini şi formaţii culturale diferite. În acest context,
indivizii care aparţin unor spaţii culturale diferite, chiar dacă acestea sunt învecinate
geografic, au de înfruntat unele dificultăţi de comunicare care sunt greu de surmontat în
absenţa unor punţi de legătură eficiente, a unei cunoaşteri optime a fenomenului
interculturalităţii. Fără îndoială că cel mai elocvent exemplu pentru fenomenul
interculturalităţii este spaţiul european, prin evoluţia adesea convergentă a culturilor ce se
regăsesc aici, prin codul de valori culturale comun care a stat la baza dezvoltării patrimoniului
cultural european. Fără îndoială că această convergenţă evolutivă nu exclude caracterul
multicultural al spaţiului european, care, dincolo de similitudini şi proiecţii identitare comune,
trebuie să fie considerat ca un spaţiu plurilingvistic, policultural şi policentric. În acest sens,
atunci când protagoniştii comunicării au o apartenenţă certă la spaţii culturale diferite,
comunicarea se realizează cu mai multă dificultate, în funcţie, desigur, şi de gradul de

2
Naisbitt, John, Abuderne, Patricia, Anul 2000 - Megatendinţe. Zece noi direcţii pentru anii 90, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993, p.126
3
D. Anthony Smith, op.cit., p. 99

19
îndepărtare culturală, pentru că, aşa cum observă Edward T. Hall, „cu cât este mai mare
distanţa culturală, cu atât este mai dificilă interconexiunea”4.
De altfel, atunci când discutăm despre raporturile dintre comunicare şi cultură, trebuie
să luăm în considerare întregul spectru al comunicării, adică limbajul verbal, limbajul
nonverbal, paleta de obiceiuri şi obişnuinţe, percepţia valorilor şi conceptul timpului şi al
spaţiului. Una dintre întrebările pe care şi le-au pus specialiştii în comunicare este ce procese
şi fenomene cognitive sunt puse în mişcare în momentul în care se întâlnesc faţă în faţă două
persoane din spaţii culturale diferite. Una dintre modalităţile prin care pot fi vizualizate,
înâelese şi explicate aceste procese este de a se privi una în oglinda culturii celeilalte. Un alt
aspect important al comunicării este contextul în care se desfăşoară comunicarea.
Antropologii şi lingviştii vorbesc de un context „înalt” sau „scăzut”, pentru a indica în ce
măsură o anumită informaţie este necesară pentru a se realiza o comunicare eficientă.
Contextul înalt al comunicării este cel în care informaţia se regăseşte într-o măsură mai redusă
actualizată în cuvinte, în timp de contextul scăzut al comunicării presupune o verbalizare mai
intensă a informaţiei5. În acest sens, se poate spune că orice contextualizare poate să
îndeplinească funcţii multiple. Astfel, se poate considera că orice schimbare a nivelului de
context este, în sine, o comunicare. Atunci când nivelul contextului creşte, aceasta indică o
amplificare a relaţiei de comunicare, în timp ce atunci când nivelul contextului e în scădere,
aceasta poate să semnaleze o atenuare a acestor raporturi sau chiar o senzaţie de disconfort şi
de ineficienţă a procesului de comunicare. În acest sens, oamenii sunt predispuşi să fie iritaţi
dacă partenerii lor de dialog au tendinţa de a le oferi prea multe informaţii de care nu au
efectiv nevoie. O problemă dintre cele mai importanze, mai ales în domeniul comunicării
interculturale, este aceea de a afla nivelul optim al contextualizării, în funcţie de necesităţile
situaţiei de comunicare. În general, indivizii îşi ajustează corespunzător nivelul de context al
comunicării, în propria lor ţară, însă, o dată ajunşi într-un alt spaţiu cultural, au dificultăţi de
adaptare şi de ajustare a acestui nivel.
În cadrul comunicării interculturale, spaţiul joacă un rol deosebit de important.
Aceasta deoarece percepţia spaţialităţii e puternic impregnată cultural şi influenţată, totodată
de reperele culturalităţii. O formă particulară de spaţialitate e reprezentată de spaţiul personal.
Fiecare individ are, în jurul său, o arie de spaţiu care se contractă sau se dilată în funcţie de
anumiţi factori care se găsesc într-o relaţie de interdependenţă: relaţiile cu cei din jur, stările
afective, profilul activităţilor efectuate, fondul cultural şi percepţia factorilor culturali etc. În
cadrul spaţiului personal sunt puţine persoane din afară care primesc permisiunea să pătrundă,
şi aceasta pentru perioade relativ scurte de timp. Pe de altă parte, în cadrul comunicării
interculturale, un rol important revine şi memoriei, în măsura în care memoria oricărei
persoane e impregnată de reperele culturale dominante, cultura având o influenţă covârşitoare

4
De altfel, Hall defineşte cultura astfel: „Man's medium; there is not one aspect of human life that is not
touched and altered by culture. This means personality, howpeople express themselves (including shows of
emotion), the way they think, how they move, how problems are solved, how their cities are planned and laid
out, how transportation systems function and are organized, as well as how economic and government systems
are put together and function. It is the least studied aspects of culture that influence behaviour in the deepest and
most subtle ways”. Hall, Edward T., Beyond Culture, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1976
5
Hall, Edward T., Beyond Culture, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1976, p.79

20
asupra gândirii şi a memoriei. Sistemul memoriei verbale, ca şi multe alte sisteme culturale, e
integrat armonios în contextul culturii, valorificând aria largă a întregii existenţe.6
Desigur, comunicarea interculturală are la bază aceleaşi mecanisme şi principii ca şi
comunicarea intraculturală, astfel încât, această paradigmă comună le conferă protagoniştilor
comunicării interculturale o anumită stabilitate structurală şi principială. Desigur, există şi
diferenţieri notabile între cele două forme de comunicare: backroundul gnoseologic diferit,
unele structuri şi patternuri de interpretare distincte, diferite sau chiar opuse, sistemele de
referinţă diferite, gradul sau indicii de contextualizare distincţi, spaţiul restrâns acordat
metacomunicării, diferenţierile de stil ale comunicării etc. de altfel, toate aceste elemente de
diferenţiere între actanţii comunicării interculturale reprezintă şi cauzele cele mai frecvente
ale unor aporii comunicaţionale, ale unor dificultăţi de dialog sau erori de situare în contextul
comunicaţional intercultural.
Trebuie subliniat faptul că orice comunicare interculturală are, de cele mai multe ori,
aspectul unei comunicări de grup, astfel încât cei care nu îşi manifestă apartenenţa la dinamica
şi structura grupului respectiv sunt percepuţi ca fiind „străini”. Între membrii unui grup
cultural şi persoana percepută ca fiind străină se produce o interferenţă interculturală şi
interidentitară. Comunicarea interculturală are, la începutul său, un caracter care se sustrage
paradigmei interacţionale, datorită unui sentiment de nesiguranţă sau chiar de teamă.
Adaptarea la o situaţie de comunicare interculturală presupune recurgerea la anumite strategii
şi tehnici de atenuare a presiunilor pe care le exercită asupra protagoniştilor comunicării,
mediul socio-cultural străin, sau anumite modele de conduită inedite. Orice persoană care îşi
asumă un act comunicaţional intercultural îşi evaluează propria sa conduită prin raportare la
anumite repere diferite de propriile sale cadre de referinţă, depăşind starea de nesiguranţă
iniţială, de arbitrar cognitiv, prin asimilarea unor aspecte ale culturii ţintă, prin anumite
competenţe lingvistice, prin înţelegerea identităţii culturale, a unor similarităţi, dar şi prin
dezvoltarea unei complexităţi cognitive capabilă să rezolve orice ambiguităţi şi neînţelegeri de
natură etnolingvistică din cadrul culturii vizate.
În general s-a constatat că, în mod paradoxal, o presiune mai mare este exercitată
asupra protagoniştilor comunicării interculturale de către diferenţele culturale restrânse, acele
diferenţe care se explică prin distincţiile între forme culturale, reprezentări, orizonuri de
aşteptare şi sfere de interes ale actanţilor. Explorarea analogiilor, dar şi a diferenţelor şi
distincţiilor, disponibilitatea cognitivă la Celălalt, astfel încât actanţii să fie predispuşi la
interacţiune, la dialog, la interconectare culturală, prin consens al intereselor şi modalităţilor
de comunicare, prin asumarea unor reprezentări unitare asupra perspectivelor şi finalităţilor
comunicării. Proporţia de instabilitate, de nesiguranţă pe care o presupune, cel puţin într-un
stadiu incipient, comunicarea interculturală se explică prin conştiinţa diferenţelor dintre
patternurile culturale, dintre fundalul cultural ce le structurează viziunea asupra lumii,
Weltanschaunguul. Iată de ce, în articularea unei comunicări interculturale, un rol şi un loc
important îl ocupă, alături de actul comunicaţional propriu-zis, şi metacomunicarea, ca
modalitate reflexivă sau autoreflexivă capabilă să evalueze conduita actanţilor comunicării.
Acest proces metacomunicativ presupune şi propune mai multe finalităţi, între care pot
fi amintite: înţelegerea reciprocă a intenţiilor actanţilor şi asigurarea unor corecţii, conturarea

6
Hall, Edward T., Beyond Culture, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, 1976, p.160

21
unor modele şi scenarii care să reunească în structurile lor conţinuturile dialogului
intercultural, cu relevarea problemelor, divergenţelor, diferenţelor culturale, negociindu-se, în
acelaşi timp şi anumite praguri sau limite de acceptare din partea protagoniştilor, precum şi,
nu în ultimul rând, conturarea unor raporturi de colaborare, ce asigură funcţionalitatea
dialogului intercultural, desemnând atât configuraţia sa stabilă, cât şi anumite limite sau
eventuale modificări.

Identitate şi interculturalitate
Fenomenul comunicării interculturale şi, în general, acela al interculturalităţii este
favorizat şi produs de o realitate complexă, cu caracter multilingvistic, polietnic şi
multicultural. Problematica identităţii şi a experienţelor identitare joacă un rol extrem de
important în înţelegerea statutului interculturalităţii. Se ştie că fiecare persoană se defineşte pe
sine, şi în raport cu propriul eu, şi în raport cu ceilalţi, printr-o structură proprie, printr-un
statut identitar distinct. Desigur, există categorii diverse: identitate individuală (care defineşte
individul în raport cu propriul eu), identitate socială (prin care individul se distinge în context
social) şi identitate culturală (prin care individul se diferenţiază într-un plan de referinţă
cultural). Aceste categorii identitare nu sunt, însă, separabile decât din raţiuni metodologice,
pentru că, în fapt, ele se intercondiţionează, sunt convergente şi cumulate în structura
personalităţii unui individ.
Identitatea individuală reprezintă modalitatea prin care un individ se defineşte pe sine,
ea fiind alcătuită dintr-o sumă de valori, atent selectate, prin grilă individuală, din setul de
valori al grupului din care subiectul face parte. Identitatea individuală se manifestă mai ales în
interacţiunea cu alţi indivizi din cadrul grupului socio-cultural sau din afara acestuia. Prin
intermediul interacţiuni, al dialogului, subiectul cunoscător poate să conştientizeze indicii cu
privire la similaritatea sau disimilaritatea valorilor şi modelelor sale culturale cu cele ale
altora, măsurând, astfel, fie şi în mod empiric, raportul dintre identitate şi alteritate.
Identitatea individuală, ca sumă de strategii şi protocoale de reliefare a personalităţii
proprii într-un context sociocultural marcat de interculturalitate, se concretizează prin două
dimensiuni, de o vizibilitate diferită, unul alcătuit din valori culturale esenţiale, având o
rezistenţă şi valabilitate de ordin universal, reprezentând, oarecum, fundamentul identităţii
individuale, în timp ce a doua dimensiune este alcătuită din experienţa şi orizontul de trăiri şi
reprezentări acumulat de subiect, prin intermediul dialogului intercultural, având o proporţie
importantă de deschidere, contribuind la conturarea disponibilităţilor de adaptare ale
individului la provocările şi stimulii contextului social şi multicultural. Datorită gradului
diferit de adaptabilitate la exigenţele alterităţii, se poate spune că identitate nu are o condiţie
statică sau monadică, dimpotrivă, orice structură identitară e flexibilă, riguroasă, însă nu
rigidă, manifestându-şi o condiţie interactivă, pluralistă, dinamică. Fără îndoială, însă, că
modificarea structurii identitare este parţială, fondul identitar rămânând acelaşi.
Cealaltă paradigmă identitară, identitatea socială, este identitatea pe care i-o atribuie
individului mediul în care acesta se regăseşte. Fiecare actant al unei comunicări interculturale
este caracterizat de o aspiraţie de a-şi căuta o identitate socială pozitivă, care să-i confere un
confort existenţial şi o legitimitate ontică şi gnoseologică. Identitatea socială a fost definită ca
„partea din conceptul de sine al unui individ, care derivă din cunoaşterea lui (a ei), din
apartenenţa lui (a ei) la un grup social, împreună cu semnificaţia emoţională şi valorică ataşată

22
acestei apartenenţe”7. Identitatea socială este cea care are o influenţă apreciabilă asupra
nivelului de interacţiune al unui individ cu grupul social din care face parte, însă, la fel de
limpede este şi faptul că, dacă este corelată cu un statut etnic dinamic, de un rol activ,
identitatea socială poate să declanşeze o amplificare a stării de angoasă în faţa noutăţii, a
insolitului.
Cea de a treia paradigmă a identităţii, identitatea culturală îşi reliefează profilul prin
apartenenţa la un mintal colectiv bine precizat, la un grup care se defineşte prin anumite
simboluri, valori, modele, sensuri sau reguli de conduită comune. În acest fel, identitatea
culturală e asumată ca un sistem de habitudini ontologice şi de reguli de acţiune prin care
actantul social îşi poate configura un sistem de referinţe culturale, prin raportarea la alţi
actanţi ai comunicării interculturale. Şi identitatea culturală are un statut dinamic, un relief
fluctuant, fiind influenţată de diferite modificări ale structurilor mentale sau ideatice ale
comunităţii culturale. Identitatea culturală se transmite, în plan diacronic, pe verticală, de la o
generaţie la alta, dar şi pe orizontală, în plan sincronic: „Identitatea [colectivă] se clădeste pe
sinuozitatea fiecăruia, pe diferenţa sa în raport cu altul, pe dorinţa sa de a se opune, de a se
distinge, de a fi el însusi si de a se înscrie într-o intersubiectivitate, fie faţă de «in-group», fie
faţă de «out-group»”, fiind „obiectul unei lupte continue pentru recunoastere si se exprimă
printr-un reangajament permanent”.8
Identitatea culturală este, după cum s-a mai observat, şi un indiciu al similarităţilor şi
distincţiilor culturale, ea putând fi analizată prin intermediul registrului intersubiectivităţii,
prin care se poate revela modul în care se transmit anumite informaţii, cunoştinţe sau date de
la un actant la altul, ea fiind un fel de „reţea de semnificaţii” (Geertz) ce favorizează
interconectarea tuturor membrilor unei colectivităţi socio-culturale. Într-o astfel de reţea de
sensuri, impregnată de motivaţii, finalităţi şi simboluri culturale, actantul comunicării
interculturale îşi poate configura şi conştientiza propria identitate, care, mai târziu, se poate
situa într-un plan de interacţiune ce va conduce la conturarea unor noi modulaţii ale identităţii
culturale.
Comunicarea interculturală presupune, aşa cum s-a mai observat, dialog, interacţiune,
interferenţă ideatică, punând în joc multiple instrumente de evaluare, comparare, confirmare
sau infirmare, bazându-se chiar pe un transfer de paradigme identitare. În procesul
comunicării interculturale, asupra identităţii culturale se exercită o serie de presiuni, influenţe
sau variabile, precum intenţia comunicaţională, patternurile identitare ale individului,
accentele de intensitate identitară, profilul şi numărul actanţilor, sau substanţa procesului
comunicaţional. Tzvetan Todorov consideră că diferenţa îşi extrage legitimitatea tocmai din
resursele identitare ale individului: „retorica diferenţei, sub aparenta ca face elogiul
pluralităţii, nu e decât un camuflaj oportunist pentru o aspiraţie la identitate … Sub masca
unei lupte pentru diferenţă şi pluralitate, se aspira la constituirea de grupuri mai mici dar mai
omogene … Diferenţa nu e o valoare absoluta, însa a învăţa sa trăieşti împreună cu ceilalţi
este, oricum, preferabil închiderii temătoare înăuntrul identităţii. A fi obligat să vorbeşti cu
fiinţe deosebite de tine îl face pe fiecare să nu se mai creadă centrul universului, injectează în
el o anumită doză de toleranţă, îmbogăţindu-i in acelaşi timp spiritul. Diferenţa este bună

7
Tajfel, Social categorization, social identity, and social comparison în H. Tajfel (ed.): Differentiation between
social groups, Academic Press, London, 1978, p. 63
8
Triantaphyllou, 2002:45

23
pentru că ne deschide spre universalitate: trebuie să observăm diferenţele, spunea Rousseau,
ca să descoperim proprietăţile”.9
Spre deosebire de perioada iluministă, când diferenţa era percepută, în mod dihotomic
şi, oarecum, arbitrar, într-o perspectivă cognitivă agresivă, ca divergenţă, opoziţie, contrariere,
perioada actuală aduce în prim-plan un concept al diferenţei fundamentat ferm pe ideile
universalismului şi ale multiculturalismului, ilustrându-se ambivalenţele fecunde ale
multiplicităţii, alterităţii şi complexităţii. În cadrul unui dialog intercultural, se poate spune, pe
drept cuvânt, că anihilarea diferenţei este la fel de nocivă ca şi amplificarea ei nepermisă şi
nelegitimă. Deconstrucţia, ca metodă de gândire şi de interpretare constă, de altfel, tocmai în a
„gândi diferenţa, distanţa ce separa interpretarea noastră de obiectele la care ea se aplică”10.
Referindu-se la raportul dintre posibil şi necesar, Thoma d’Aquino subliniază importanţa
necesităţii în evaluarea condiţiei ontice a individului: „Găsim în natură unele lucruri care sunt
posibile şi altele care nu sunt, precum şi unele care sunt considerate că generează şi
degenerează, prin urmare posibile să fie sau să nu fie. Este însă imposibil ca toate cele ce sunt
aşa să fie totdeauna aşa, deoarece ceea ce este posibil să nu existe nu există. Aşadar dacă toate
sunt posibile a nu fi, atunci nimic nu ar fi în lucruri. Dar dacă acest lucru este adevărat atunci
nimic nu ar fi acum, deoarece ce nu există nu începe a exista decât prin ceea ce a fost […] nu
toate fiinţele sunt posibile, dar ceva trebuie să fie necesar în lucruri. În mod necesar însă toate
trebuie să aibă cauza necesităţii lor undeva […]”11.
În modelarea identităţii, memoria joacă un rol extrem de important. Iar demersul
deconstructivist este, în sine, şi o deconstrucţie a sistemelor şi mecanismelor memoriei
culturale, prin reevaluarea diferenţei şi a alterităţii, dar şi a faliilor ce se constat între realitate
şi limbaj. Deconstructivismul promovat de Derrida promovează o deconstrucţie logică a
gândirii dihotomice şi a limbajului, prin detaşarea, identificarea şi analiza unor strategii
discursive, prin de deplasarea sistemului de referinţe şi prin jocul strategiilor şi
semnificaţiilor, stimulându-se, astfel, dinamismul diferenţelor, în dauna centralismului, a
logocentrismului, a identităţii încremenite în proiectul său, validând, în schimb, concepte
precum diferenţa, alteritatea, marginalitatea sau interferenţa. Spre exemplu, cultura română
aparţine, cum observă Sorin Alexandrescu, unui spaţiu cultural de frontieră, unui perimetru de
interferenţă, interstiţial, însă nu un spaţiu al marginalităţii, al limitei sau periferiei, ci al
dinamismului şi interferenţelor, al dialogului şi influenţelor benefice, al întâlnirilor fecunde:
„Daca marginalitatea are ca termen de referinţa un singur centru, interferenta uzează nu numai
de (cel puţin) doua centre, ci si de o dinamica proprie. intr-adevăr, interferenta nu poate fi
redusa la o dubla marginalitate, ea presupune un conflict adesea violent intre mai multe seturi
de norme provenite din respectivele centre, o identitate de sine tragica, bazata pe dileme
profunde, strategii proprii de succes, de atac si contraatac, o tematica locala si un rezervor de
valori si idei alternative, ca si o creativitate energica, gata de a se avânta pe marile scene ale
îndepărtatelor centre. Dacă marginalitatea presupune pasivitate, fatalism, producţie
intelectuala joasa si consum ridicat dintr-o singura cultura, cea a centrului extern, interferenta

9
Tzvetan Todorov, Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 202-203
10
Maurizio Ferraris, Îmbătrânirea aşa-zisei “Şcoli a suspiciunii”, in Gianni Vattimo – Pier Aldo Rovatti,
Gândirea slabă, Constanţa, Pontica, 1998, pp. 108-122
11
Thoma de Aquino, Summa theologiae (trad. Gheorghe Sterpu, Paul Găleşanu), Editura ştiinţifică, Bucureşti,
2000, p. 63

24
presupune dinamism, ambiţie, asertivitate, creaţie înalta, adaptare la mai multe culturi. Care
imagine ni se potriveşte ? Tradiţional, noi am fost văzuţi si ne-am văzut ca marginali. Propun
aici interferenta ca o alternativa dinamica, mândra, dar si activa, la marginalitate”12.
Un rol important în dezvoltarea instrumentelor epistemice ale comunicării
interculturale îl joacă prerogativele comparativismului, metodologia literaturii comparate, ca
şi studiile de imagologie, care îşi exercită o preferinţă specială pentru spaţiile de frontieră
(Europa Centrală şi Europa de Sud-Est), percepute ca spaţii ale interferenţelor, ale dialogului
intercultural şi nu ca spaţii antagonice, dar şi spre anumite genuri literare de frontieră,
insuficient codificate, nelegitimate estetic decât de puţină vreme (reportaje, memorii,
memorialul de călătorie). Demersul comparatist subliniază, astfel, necesitatea unei reflecţii
asupra distanţei, asupra transferurilor ideologice, asupra aporiilor relaţiei dintre apropiat şi
depărtat, interpretând „scrisul unui calator, aproprierea unei idei din alt spaţiu, condiţia
exilului … raportul dificil cu sine, traiectul primirii, efectele depărtării, ale punerii la distanta,
dilema aproapelui si a celui îndepărtat, intimul si distantul pe care frecventarea oricărei culturi
străine si practica unei alte limbi le pun imediat in evidenţă”13. Aşadar, comparativismul
ilustrează, în plină epocă postmodernă, studiul atent al secundarului şi al marginalităţii,
favorizând percepţia acută a descentrărilor şi critica lucidă a centralismelor şi centrismelor
modernismului.
În aceste condiţii, tentaţia neoliberalismului universalist, a relativismului şi
multiculturalismului oferă prilejul construirii şi reconstruirii unei noi identităţi culturale
europene, deconstruind, totodată, şi unele interogaţii şi limite ale comunicării interculturale,
prin descifrarea semnificaţiilor dialogului dintre identitate şi universalitate, în măsura în care
comparativismul e expresia unei atitudini nuanţate, a unei abordări echilibrate şi deschise la
noutate. Studiile cu caracter comparativist, cele cu componentă interculturală sau cele care
aduc în centrul interesului epistemologic demersul imagologic, se impun tocmai prin vocaţia
dialogului intercultural, pe care îl pun în scenă, prin destructurarea unor adevăruri prestabilite,
a unor repere canonice mistificatoare sau lipsite de conţinut real, ele realizând, prin discursul
lor nuanţat, dar şi prin demersul interdisciplinar pe care îl favorizează, o perspectivă autentică
asupra realităţii polimorfe a multiculturalismului, confruntând imaginea despre sine cu
imaginea alterităţii, percepţia de sine cu percepţia Celuilalt, autoreprezentarea cu
reprezentarea altuia, ca modalităţi optime, lipsite de prejudecăţi şi inhibiţii ale comunicării
interculturale.

Concluzii
În contextul comunicării interculturale, teoriile asupra diferenţei au fost favorizate de
reflecţiile fecunde despre condiţia identitară din cadrul postmodernismului. Postmodernismul
e, de altfel o orientare ce aşază accentul asupra diferenţei, policentrismului şi eclectismului,
reflectând, în structura sa, metamorfozele lumii actuale, prin tentaţia deschiderii spre
pluralism, ambiguitate, multiculturalitate. Condiţia paradoxală a spaţiului european este,
tocmai, legată de raportul dintre centru şi margine, dintre beneficiile paradigmei globaliste şi
conservarea identităţii naţionale şi culturale. Din aceste motive, comunicarea interculturală

12
Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură, Editura Univers, Bucuresti, 2000, p.12
13
Daniel-Henri Pageaux, Literatura generală şi comparată, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 218-219

25
presupune, înainte de toate accesarea unei condiţii identitare permeabile la diferenţe, la
discursul alterităţii, la moduri de gândire şi de cunoaştere aparţinând unor reprezentanţi ai
altor culturi. Spre deosebire de epistema modernă, ce transpunea în propriul său limbaj ceea
ce era cunoscut, gândirea postmodernă restrânge sfera realului la ceea ce este semnificat sau
exprimat, la ceea ce se transpune în limbaj.

Bibliografie selectivă
Alexandrescu, Sorin, Identitate în ruptură, Editura Univers, Bucureşti, 2000
Berry, J. W., Poortinga, Y. H., Segalll, M. H., Dasen, P. (1992), „Cross-cultural psychology –
Research and applications”, Cambridge University Press.
Chen, Guo-Mong–Starosta, William J. (1998), „Foundations of Intercultural
Communication”, Boston–London, Allyn and Bacon.
Lewis, Richard D. (2003), „The Cultural Imperative. Global Trends in the 21st Century”,
Yamouth: Intercultural Press. Inc.
Jandt, Fred E. (1995), „Intercultural communication”, Thousand Oaks–London–New Delhi,
SAGE Publications.
Kaplan, K. J. (1984), „A bidimensional distancing approach to transactional analysis: A
suggested revision of the OK corra 1”. Transactional Analysis Journal, 15, 114-119.
Kaplan, K. J. (2001), „TILT and Structural Pathology”. Transactional Analysis Journal
Internet, vol 4.
Naisbitt, John , Abuderne, Patricia, Anul 2000 - Megatendinţe. Zece noi direcţii pentru anii
90, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
Pageaux, Daniel-Henri, Literatura generală şi comparată, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Smith, D. Anthony Nations and Nationalism in a Global Era, Polity Press, London, 1990, p.
170
Taylor, C. (1992), „Multiculturalism and „The Politics of Recognition”. Princeton University
Press.
Todorov, Tzvetan, Omul dezrădăcinat, Institutul European, Iaşi, 1999
Weaver, Gary R. (1994), „Culture, Communication and Conflict: Readings in Intercultural
Realations”, Needham Heights, GINN Press.

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-
PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and
Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si
intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul
Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu
titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo
de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

26
 USING THE SITUATIONAL CRISIS COMMUNICATION THEORY (SCCT)
IN TECHNICAL AND HUMAN BREAKDOWN ACCIDENTS: A CASE
STUDY

Prof. Dr. George DAVID,

National University of Political Studies and Public Administration, Bucharest,
Communication and Public Relations Faculty

Assoc. Prof. Dr. Ion CHICIUDEAN,

National University of Political Studies and Public Administration,
Bucharest, Communication and Public Relations Faculty

Abstract

In a crisis, organizational reputation is seriously threatened by negative stakeholder perceptions which

usually produce damage far larger than that created by the crisis event itself, as in the case of human error accidents,
when stakeholders attribute great responsibility to the organizations involved and the management must adopt a
suitable communication strategy in order to prevent/minimize reputational damage. Coombs’s SCCT provides
managers assets to determine the type of crisis and the proper communicational approach to protect organizational
reputation.
Design/methodology/approach: A technical error accident has been approached from a SCCT perspective.
The case, included among other two, has been presented in a survey. After reading about the three accidents,
respondents answered a number of questions designed to determine the amount of their anger on every case and
how it influences their perception on crisis responsibility.
Findings: Stakeholders anger against those considered as responsible for a crisis often represents an
aggravating factor to which managers must pay attention while planning for specific types of crises. Anger is
considerably influenced by the presence of victims as well as by their condition in such a measure that, when
stakeholders find out about these elements, they may go a step further in their approach to a crisis, thus attributing
increased responsibility to those considered as blamable.
Originality/value: The conclusions of the study are valuable for managers trying to draw communication
strategies in the pre-crisis stage, because they reveal the link between stakeholder anger and perceptions over
organizational accountability/responsibility.

Keywords: crisis communication, crisis responsibility, organizational reputation, SCCT, human error.

1. Literature review: theoretical aspects

Crisis communication cannot be approached just from a general point of view, as a
matter of principle, without addressing the context, the particular phenomena which have
generated the crisis, the events and actors directly influencing crisis advancement, the crisis
history in a particular organization, organization’s position and behavior during past and present
crisis events. These elements involving both organizational actors and stakeholders produce
important consequences on how to frame a crisis event within a certain crisis type, how to
approach the crisis communication content, how to design communication strategies and key
messages.
1.1. The Situational Crisis Communication Theory (SCCT – initially presented by W.
Timothy Coombs by 1995), which will be approached below, is intended to investigate and
resolve such issues.

27
 From the perspective of the authors W. Timothy Coombs and Sherry Holladay, SCCT
develops a prescriptive system projected to harmonize crisis response strategies with crisis
situations. They take the harmonization of crisis response strategies with the actual crisis
situation as a strategic manner of crisis communication. In such case, SCCT is meant to
categorize crisis types so that they can be integrated with crisis response strategies (Coombs,
2007c). Labeling the types of crises based on their level of reputational damage and of
organizational achievements (past actions, behavior, conduct, stakeholder relations) allows to
predict the level of responsibility stakeholders would associate with a crisis. In this case, the
attributed responsibility can be taken as a key indicator of the potential reputational damage, as
stakeholders would expect that organization do more for victims when it is perceived as more
responsible the situation (Coombs & Holladay, 2002).
Coombs insists on the logical link between the attribution theory and crisis management,
link realized through the SCCT, which applies the basic ideas of the attribution theory on a
large scale of crises: the attribution theory is based on the premise that, interacting with
organizations, people attribute responsibility for negative and unexpected events; or, crises
represent such events, both negative and unexpected (Coombs, 2007c), and organizational
stakeholders will not only have a certain perception on the organization considered as
accountable, but they will even design their own behavior in accordance to these perceptions.
Considering that stakeholders will evaluate and estimate the crisis responsibility of an
organization based on their attributions of the cause of that crisis, Coombs makes clear the
importance of a crisis communication approach keeping into account not only every specific
crisis situation the organization went through in its whole existence, but its conduct and
behavior in those situations as well. Consequently, SCCT “advances and tests hypotheses
related to how perceptions of the crisis situation affect the crisis response and the effects of
crisis responses on outcomes such as reputation, emotions, and purchase intention” (Coombs,
2007a, p.137).
SCCT is an important tool addressed first to crisis managers who analyze a crisis
situation and, based upon the analysis conclusions, estimate the level of reputational threat of
the crisis, actually assessing the intensity of damage that the crisis could produce to the
organizational reputation if measures are not being taken. Crisis managers must identify the
factors shaping the threats to reputation (initial responsibility for the crisis, crisis history, and
the relationship history-past reputation) and use them in order to estimate these threats as
accurately as possible.
1.2. Coombs suggests crisis managers to follow a two-step process in their estimation on
reputational threats of a crisis. The first step consists in determining to whom the crisis
responsibility is initially attributed, identifying in what measure the organizational actors think
that organization’s doings have caused the crisis, in accordance to their answer to a question
such as: has the event been sabotage or a personal negligence? (Coombs, 2007a). In line with
the answer they give, every crisis type generates specific and predictable levels of
responsibility, thus being identified three clusters (categories of responsibility) for every crisis
type: the “victim” cluster, with weak attributions of crisis responsibility (natural disasters,
workplace violence, product tampering, rumors); the “accidental” cluster, with attributions of a
minimal responsibility for the situation, the event being taken as fortuitous and uncontrollable
by the organization (challenges, mega-damage, accidents caused by technical breakdown,

28
recalls caused by technical breakdown); the “preventable” cluster, with high attributions of
responsibility, the crisis event being presumably intentional and possibly preventable (human
breakdown accident, human breakdown recall, organizational misconduct without/with injuries)
(Coombs, 2007a).
As to whether accepting or not organizational responsibility, scholar opinions have been
divided, keeping into account the fact that such approach could cause important legal, financial
and reputational consequences (Pace, Fediuk & Botero, 2010). In our opinion, the organization
must assume responsibility when it exists and communicate its decision using the most adequate
crisis response strategies, because otherwise not assuming responsibility may generate long
term risks for the organization.
The second step in assessing the threats involves two factors with vital consequences in
the evolution of the crisis event and of organization’s relationship with its stakeholders:
consistency and distinctiveness. Consistency reveals the crisis history, the likelihood that the
organization could have faced similar events in its past, thus suggesting that it has constantly
had problems. Distinctiveness reflects the relation between history and previous reputation, how
adequately the organization dealt with its stakeholders in similar contexts. According to SCCT,
as to these two factors, “each indicates that the crisis is part of a pattern of behaviors rather than
an isolated incident” (Coombs, 2007a, p. 137).
High consistency and low distinctiveness are defined by Coombs as intensifying factors
of a crisis event as to the attribution of responsibility, which eventually results in an increased
risk of negative consequences over the current organizational reputation. In this case, the crisis
response strategies should vary in accordance with the perception of crisis responsibility
acceptance: as the negative effects towards reputation amplify, the use of crisis response
strategies adequate to the responsibility level required by the crisis event becomes mandatory.
Thus, managers must accept higher degrees of responsibility as long as reputational threats
intensify (Coombs, 2007a; Jin & Cameron, 2007).
Finally, we have to say that SCCT, as a prospective theory trying rather to explore new
crisis communication opportunities than to put good use of expertise coming out from case
studies, offers managers a very useful tool set which can be successfully utilized in planning for
crisis management. However, SCCT is not exhaustive; it can be applied as such, as well as in
conjunction with other theories, like the image restoration theory proposed by W. L. Benoit
since 1995 (Weber, Erickson & Stone, 2011).

2. SCCT – methodological aspects of crisis response planning

At a first sight, one can make a false assumption that the use of SCCT in crisis
management does not take into account too much care of stakeholders. Indeed, focused on the
concept of organizational reputation, the organizational behavior based on this theory may seem
as selfish, paying exclusive attention to the organizational wellness and to how others perceive
the organization, with no (or not much) concern of the expectancies and worries of
stakeholders.
As a matter of fact, the authors start from the premise that crisis management is
essentially based on providing safety and security to stakeholders. Similarly, crisis
communication also has the role to protect both stakeholders and the organization (Coombs,
Frandsen, Holladay & Johansen, 2010).

29
 Accordingly, they emphasize the idea that, in crisis situations, the concern of an
organization for its own reputation comes just on the second place: first, the organization will
have to provide protection to the actual and potential victims against possible damage they may
go through; secondly, the organization must protect itself against potential collateral damage as,
for instance, financial and reputational ones (Coombs &Holladay, 2007). Therefore, whenever
needed, the organization will primarily make sure that it has delivered to its stakeholders
instructions (information and advice on how they can physically protect themselves from
effects produced by the crisis) and adjusting information (counseling meant to help stakeholders
to psychologically adapt themselves to cope with the crisis and also meant to show that the
organization cares for them); if needed, this kinds of information can come together with
corrective actions. Only after this primary obligation to stakeholders has been fulfilled, the
organization may approach measures to manage its own reputation.
From a methodological perspective, one can approach the crisis management of an
organization being aware of several variables and elements provided by Coombs and Holladay
(2002), such as responsibility attributed for the crisis, organizational reputation, personal
control, crisis types, crisis response strategies, stakeholder emotions, crisis severity,
performance history, as well as correlations among all of them.
2.1. The process of managing crises based on SCCT should begin with the right
definition of the crisis type to be managed. In order to determine the types of crises and
consequently the way the organization will answer them, in accordance with the responsibility
attributed by stakeholders for a crisis situation, the above-mentioned authors have utilized a
number of scales meant to measure reputation, personal control, and crisis responsibility.
2.2. Based on how much responsibility stakeholders attribute to the organization for a
crisis event, the authors then have identified 13 crisis types: rumors; natural disasters;
malevolence/product tampering; workplace violence; challenges; technical breakdown
accidents; technical breakdown product recall; megadamage; human breakdown accident;
human breakdown product recall; organizational misdeeds with no injuries; organizational
misdeed management conduct; organizational misdeeds with injuries.
2.3. Going from the first crisis type to the last, one can observe the increase of the
accountability attributed to the organization confronted with such an event. Therefore, the 13
types can be ordered in three larger clusters as follows:
- the “victim cluster” (rumors; natural disasters; malevolence/product tampering;
workplace violence), consisting in events which induce the victimization of the
organization involved. Therefore these events produce a minimal attribution of crisis
responsibility;
- the “accidental cluster” (challenges; technical breakdown accidents; technical
breakdown product recall; mega-damage): the events in this category are perceived as
unintentional and produce a moderate attribution of crisis responsibility;
- the “preventable cluster” (human breakdown accident; human breakdown product
recall; organizational misdeeds with no injuries; organizational misdeed management
conduct; organizational misdeeds with injuries) refers to events which could have been
avoided through a proper organizational conduct, therefore they produce a strong
attribution of crisis responsibility.

30
 This increase of responsibility attribution is caused by the more intense emotions and
feelings of the stakeholders as they perceive either a potential or an existing threat resulting
from a given crisis situation: the higher the perception of a threat, the worse stakeholder
emotions. Such perceptions are eventually able to affect “how crisis can be communicated,
managed, and survived by organizations” (Jin & Cameron, 2007, p. 256).
More than that, the presence of victims influences the attributions of responsibility in
terms of severity, defined as being “the amount of damage generated by a crisis including
financial, human, and environmental damage” (Coombs & Holladay, 2002, p. 169); going
further, the way how stakeholders perceive the performance of the organizational leadership
during the crisis event is supposed to aggravate more the level of responsibility attributed to the
organization (Hwang & Cameron, 2007).
As a consequence, we have chosen a case which, as described below, if leaving aside
stakeholder emotions, might be considered as a technical breakdown accident belonging to the
second cluster described above; however, because of the strong perception of a threat, generated
by the presence of victims, people – particularly the external organizational publics – tend to
strongly attribute crisis responsibility to the organization(s) involved, thus placing it (them) in
the next, the most inconvenient cluster.
2.4. The attribution theory – epistemological fundament of the SCCT – states that
sympathy and anger are the essential emotions of people who perceive a situation and tend to
attribute causes to it, as well as to loc for responsibility for causes (Coombs, 2007d). In this
respect, SCCT investigates the connection between emotions and crises, revealing that there is
an obvious correlation between attribution of responsibility and stakeholder anger (Coombs et
al., 2010).
Consequently, every crisis situation an organization must confront will produce, beside
other effects, the emergence of certain emotions among stakeholders perceiving the crisis.
These emotions cover a large scale, going from sympathy (in cases in which the organization is
perceived as the victim of the crisis event) to displeasure, worry, sorrow, irritation, resentments,
annoyance, anger and even fury (in the degree in which stakeholders attribute the crisis
responsibility to the organization) (Coombs & Holladay, 2007).

3. Case study
In the crisis case chosen to be analyzed, we intend to examine certain aspects on how
stakeholder perceptions generate emotions often resulting in behaviors. In crisis situations, as
we have already mentioned above, stakeholders may perceive the organization facing a crisis
with various degrees of either sympathy or anger. The different stages of anger, corresponding
to the measure in which the organization is perceived as accountable for the crisis event,
represent an aggravating element, since these emotions, once objectified, generate behaviors.
Sometimes these behaviors consist in communication acts belonging to stakeholders, who make
their opinions and discontents known to either each other or additional publics; today more than
ever, given the presence of social networks, the spread of such comments is significantly easier
and more dangerous; it is what the SCCT authors call negative communication dynamic
(Coombs & Holladay, 2007).
Besides, since in most cases organizational crises have a conflictual aspect, they
consequently have an increased potential of generating negative emotions. Therefore managers

31
– particularly those in the business field – must realize the probability of the evolvement of
diverse degrees of anger as a consequence of the perceptions generated in stakeholders’ mind as
a result of conflicting situations. These forms of anger must be addressed by utilizing receiver-
oriented crisis response strategies, not sender-oriented, that is strategies focused on stakeholder
concerns, not on defending organizational reputation (Coombs et al., 2010).
3.1. The crisis situation described: in the afternoon of August 16th, 2010, a fire burst out
in the intensive care facility of the Maternity Giuleşti (Bucharest, Romania), followed by
several blasts produced by the overheated medical equipment. According to a first press
statement of the spokesperson representing the Emergency Situations Inspectorate (ISU) of
Bucharest, nobody was hurt. Fire rescue teams belonging to the above-cited Inspectorate,
ambulance crews from the Emergency Mobile Service Bucharest (SMURD), as well as police
and gendarme squads came immediately on place. Because of the fire, 60 women and 53
children were evacuated from the hospital up to its liquidation.
Very soon, media reports from the site revealed that the fire actually had come out in a
room in which 11 prematurely-newborn babies, connected to the medical equipment and
presumed to be kept under strict care. Three babies died in fire, while the other eight were
urgently transferred, by the SMURD crews, at the children’s hospital „Grigore Alexandrescu”
(Bucharest). Other three from those remaining passed away in the next days because of the
injuries suffered in the fire; two of the survivors, twins, left the hospital in good condition after
30 days of medical care.
The prosecutor investigating the case said that the fire had been caused by a short circuit
provoked by an improvisation in the electrical system of the facility. Produced behind a wood
locker, the short circuit caused its hidden burning until the flame reached the artificial breathing
equipment with oxygen cylinders, the fire becoming this way explosive.
The spread of the fire was favored by the fact that, for several tens of minutes, the
facility with the newborn babies had been locked unsurveilled. Later, the nurse on duty in that
facility at the moment of fire affirmed that she was the only one taking care of babies, as a result
of the lack of medical personnel because of their leave to work abroad, and that she had to leave
the room for 12 minutes. The room was supposed to be permanently locked and could be
accessed by magnetic card, but every employee of the maternity had such access cards.
The fire was put out by the firefighters from the ISU of Bucharest. Right after that, the
maternity’s management was fired, the Healthcare minister took a press conference, and
Romania’s President said: “I do regret the disaster from the maternity Giuleşti very much”.
Since the fire was produced on August, a month usually described as scarce in hard news, it
generated huge media coverage, which stood at a high level for weeks.
Moreover, many reports were released in the international media as well (BBC News,
CNN International, ABC News, Daily Express, The Telegraph, etc.). In the context of those
reports, mentions were made about the poor condition of the Romanian healthcare system:
“Romania is one of the European Union's poorest countries and its medical services are
considered among the worst in the bloc. Safety and hygiene standards remain little changed
since communist times at many of its medical facilities” (The Telegraph); “Romania's
healthcare system is often regarded as one of the worst in the European Union” (BBC News).
The media coverage abounded in emotional details: the prosecutor’s statement that, as
the babies were still in the room on fire, the ambient temperature went up to 200 Celsius

32
degrees – temperature quickly associated by journalists with that existing in a oven while
cooking; statements coming from the parents of babies killed or hospitalized; the evolution of
the premature twins injured in fire; the fact that the room was for a while unwatched and locked.
This approach was otherwise unsurprising, and it resulted in public anger reaching high levels
that way.
In our opinion, the case is relevant to find out how stakeholder anger comes up and
intensifies during a crisis situation in which victims are present and to what extent emotions
related to victims may influence the evolution of the crisis event and consequently the
organizational crisis response. As a matter of fact, in one of our hypotheses described below we
have assumed that the presence of victims increases stakeholder negative emotions. The
relevance of the case comes from both the number and the condition of victims (prematurely-
born babies still unable to survive without intensive medical care); this is why our survey
referred to three victim cases presented together, in which the number and the condition of
victims were different.
3.2. Therefore, the goal of our research consists in explaining how stakeholder anger can
aggravate both crisis situations and the condition of organizations confronting them.
3.3. In order to achieve this goal, we have formulated three hypotheses:
H 1. If there are human victims in a crisis situation, then stakeholder anger is more
visible than in situations without victims.
The empiric observation reveals that such correlation exists, at list in journalists’ case:
„the media love victims. […] Reporters and editors also consider it one of their Missions From
God to make things right. To bring justice in a world full of injustice” (Jones, 1996, p. 50).
Consequently, media reports favorable to victims produce sympathy for those among
stakeholders as well; our research has been meant to either confirm or infirm this assumption.
H 2. The more stakeholder sympathy towards victims grows, the more their anger
against those perceived as responsible.
In most cases, stakeholders get their information about a crisis in a mediated way, which
is through media. Or, media reports in situations resulting in victims observe a quite simplistic
scheme “victim-guilty”, in which the presence of victims is necessarily accompanied by the
existence of someone(s) culpable. Following the scheme “victim-guilty” enforced by media,
stakeholders are inclined to attribute more responsibility when the victim situation produces
more sympathy.
H 3. The more stakeholder sympathy towards victims grows, the more their availability
to act against those perceived as responsible.
Emotions generated by certain stakeholder perceptions not only create opinions and
attitudes concerning the actors involved, but can also generate behaviors towards them. In crisis
situations, stakeholder angry can produce – and often it does produce – facts of hostility against
the organization dealing with the crisis and taken as responsible: increased activism, boycott of
its products, street actions, attacks to certain facilities. Moreover, these behaviors can even hint
at those having no connection with the crisis situation, but only with the blamed organization:
providers, retailers, shareholders, supporters, and partisans.
3.4. Method: three cases have been selected, all of them consisting in accidents with
human victims: a traffic accident with four injured (occurred near Ploieşti on January, 2012), a
gas explosion in a mine in Uricani, in which five miners were killed (February, 2011), and the

33
above-described fire from the maternity Giuleşti, when six babies prematurely born were killed
(August, 2010); the traffic accident and the explosion in mine have been chosen as witness-
cases, in order to allow – to the extent to which it exists – the making of a distinction as to the
correlations between the presence of victims (their number and condition) and the degree of
stakeholder anger. The cases have been chosen so that they were distant enough in time from
the moment of applying the set of questions, in order to avoid emotions produced by recent
media reports. Following the same manner, the descriptions of the cases have been intentionally
concise and neutral, with the purpose of reducing at a minimum their emotional impact. The
three situations have been coded using the name of the place they occurred: Uricani (explosion
in mine), Giuleşti (maternity fire), and Ploieşti (traffic accident); both the situations and actors
involved have been placed in the question contents in random order.
The interrogation has consisted in a survey, by applying a set of questions meant to
make clear the hypotheses above-mentioned. The set of questions, simultaneously and
identically presented on hardcopy to 83 respondents and accessed online by 70 more other
respondents, has been applied between February 25 and March 8, 2012. The demographic data
of the sample questioned are as follows:
- age: 81.4% between 18 and 25 years; 11.76% between 26 and 35 years; 5.23% between
36 and 45 years; 1.96% between 46 and 60 years;
- gender: 11.11% male respondents; 88.89% female respondents;
- education: 61.44% college students; 9.15% college graduate; 16.99% master students;
13.72 % MBA; 0.65% doctors; 0.65% other.
By addressing the set of questions both online and offline, we have tried to reach a
number of respondents as large as possible, as well as to get a sample closer to Romanian social
reality. However, although the number of respondents was quite satisfying (a total amount of
153 respondents), limitations have been unavoidable: the offline test has been applied
exclusively to college students; the online set of questions could be accessed randomly by
anybody willing to respond, with rather poor control over sample composition.
The set of questions had an initial control question, with mandatory answer required
before going further to the other issues: “If you should rescue from drowning only one of the
people listed below, which one you would choose?” It has been meant to determine the measure
in which the victim condition (age, in our case) may influence the perception of a situation.
From the total of 153 respondents, 35.95% showed themselves ready to rescue a child of not
much than one year old, 56.87% chose to rescue a child between two and 13 years, and the
remaining made other choices which we considered as being negligible.
After answering that first question, respondents read the descriptions of the three
situations with victims, like they were explained above. A number of questions followed, with a
Likert scale having five options (from definitely unfavorable to definitely favorable), intended
to reveal the intensity with which respondents (a) show sympathy towards victims, (b) show
sympathy/antipathy towards various actors involved in those three situations, (c) are available to
follow a certain conduct as a result of emotions generated by the above-described situations
(actional availability); respondents have also been asked to make clear their position towards
the three types of issues just mentioned above in the hypothetic case that there were no victims.
Finally, the questions referring to the organizational actors have been doubled by reverse
questions in both alternatives (the presence or absence of victims): “How appropriately do you

34
think the actors involved in the above-described situations behaved?” in parallel with “How
responsible for the occurrence of the above-described situations do you think the actors
involved are?”
3.5. Discussion: the hypotheses 1 and 3 have been confirmed, whereas the hypothesis 2
has been confirmed just partially.
From the administration of the survey and the interpretation of the answers given,
another result has also come out as to the age of victims: particularly when it is placed in certain
special conditions, the age influences stakeholder angry in a great measure; in our case study,
the fact that the victims were prematurely-newborn babies made that respondents’ sympathy
towards victims, respectively their anger against those taken as responsible, be more increased
than, for example, in the case of the five miners killed in the mine Uricani.
This finding drives to the conclusion that the presence of victims and their special
conditions turns in aggravating factors of crisis situations, because the stakeholder perception
over the event is influenced in the direction of worsening the attributed responsibility.
Therefore, when it comes to technical breakdown accidents (the case of Giuleşti), the presence
of victims determines the stakeholders to make a step forward in their crisis evaluation and
consider it as a human breakdown accident, to which they associate a more increased degree of
attributed responsibility.
The anger felt by stakeholders accordingly to the victims’ condition influences directly
their availability as to the adoption of a certain behavior. Indeed, if in the case of the traffic
accident just 1.31% of respondents declared themselves as “definitely” available to take part in
a street protest, in the case of the children from the maternity Giuleşti their percentage raised up
to 28.1%, whereas the respondents who would have participated in such a protest “in a certain
measure”, “in a great measure” and “definitely yes” went up to 77.12%.
A further research direction which ought to be approached would consist in how other
actors involved in crisis situations are perceived: although they are not taken as directly
responsible, different degrees of guilt are attributed to some of them. More than that, when
stakeholders have certain expectations from a crisis actor presumed as having to prove high
professionalism and competence in the resolution of certain crisis aspects, there is a risk that
people attribute more responsibility to that particular actor and, consequently, more guilt, even
if that guilt does not technically exist; the doctors from the hospital Grigore Alexandrescu may
be taken as such an example: although they had no guilt in the fire in the maternity Giuleşti and
in spite of the fact that they made all the professional efforts in order to rescue the children
injured in fire, 20.26% from respondents considered them as being “guilty in a certain
measure”, “guilty in a great measure” and “definitely guilty”. This is why we find usefully to try
in the future to approach the reasons and mechanisms through which stakeholders attribute
responsibility to those actors.
3.6. Results. In the beginning, respondents have been asked to indicate the intensity of
their feelings related to those three situations as they had been described. Their answers have
predominantly favored the situation resulted from the fire in maternity, as showed in the Table 1.

35
 Table 1. The emotional impact produced by the overall perception of the situation (%)
Not at all Little In a certain measure Much Very much
Giuleşti 8.5 22.22 68.62
Uricani 0.65 6.53 29.41 49.67 12.42
Ploieşti 0.11 30.72 43.14 10.46 2.61

The first hypothesis that we had crafted referred to the correlation between the presence
of victims and the stakeholder anger. Therefore, we have first tested the intensity of respondent
sympathy towards those perceived as suffering, both in the above-described real situations in
which victims had resulted (V+) and in hypothetic alternatives in which there have been no
victims (V-). Table 2 shows that stakeholder closeness towards those suffering diminishes when
there are no victims, especially in the first two cases (column 11 vs. column 10; 9 vs. 8; 7 vs. 6);
in parallel, the indifference increases (column 5 vs. column 4; 3 vs. 2).

Table 2. The intensity of sympathy towards those considered as suffering (%)

Not at all Little
In a certain Close Very close
amount
V+ V- V+ V- V+ V- V+ V- V+ V-
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Children from 5.23 6.53 5.88 11.76 19.61 16.99 33.99 30.72 35.29 33.33
maternity Giuleşti
Miners from Uricani 13.07 15.68 20.91 26.80 45.75 39.22 17.65 16.99 2.61 1.31
Wounded from 24.84 31.37 28.10 27.45 33.99 28.76 9.80 9.80 1.96 2.61
Ploieşti

This closeness to victims influences, as already stated, the intensity of the guilt
perception in the case of the actors considered as being responsible. First, Table 3 reveals that,
for the three situations tested, the stakeholders attribute responsibility as follows: to the
management of the maternity, but also subsidiary to the nurse, in the case Giuleşti; to the
management of mine, in the case Uricani; to one of the drivers, in the case Ploieşti. On the other
hand, the same table reveals first the fact that, in the absence of victims, stakeholders have a
tendency (it is true that in a relatively reduced measure) to absolve of guilt those taken as
responsible (column 3 vs. column 2); then, if the situation is fluctuating as to the attribution of
moderate degrees of guilt (columns 4-7), stakeholder clemency is obvious when the intensity of
attributed guilt is increased (columns 8-11). Finally, an interesting observation refers to the
other actors: although some of them do not belong to the organizations taken as responsible, and
although their mission has consisted in interventions to solving potentially dangerous situations
(firefighters, ambulance, rescuers, police), stakeholders tend to attribute them different degrees
of guilt, especially when victims exist.

36
Table 3. The intensity of attribution of guilt to those considered as responsible (%)
Not guilty Guilty in a Guilty in a Guilty in a Definitely
reduced certain great guilty
measure measure measure
V+ V- V+ V- V+ V- V+ V- V+ V-
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Firefighters from ISU 90.85 91.50 9.15 5.23 5.88 0.65 1.31
Bucharest
The driver of Audi Q7 1.96 3.27 8.50 7.84 9.80 13.73 43.14 41.18 43.79 32.68
The management of 0.65 1.31 10.46 6.54 7.84 22.22 52.29 43.14 35.29 25.49
maternity Giuleşti
The ambulance 92.81 92.81 5.23 3.27 1.96 1.31 1.31 0.65 0.65
service Ploieşti
Rescuers from Uricani 92.81 92.16 5.23 4.58 3.92 0.65 1.31 1.31
Crews of SMURD 94.12 94.12 4.58 1.96 1.96 1.31 0.65 0.65
Bucharest
The traffic police 59.48 61.44 32.68 25.49 20.91 7.84 3.92 3.27
Ploieşti
The nurse from 1.96 3.92 20.91 10.46 20.26 20.26 36.60 36.60 33.99 27.45
Giuleşti
The management of 7.19 10.46 25.49 16.99 24.18 17.65 39.87 38.56 17.65 13.07
the mine Uricani
Medical doctors from 70.59 77.12 13.07 6.54 10.46 7.84 8.50 5.23 3.92 1.96
the hospital Grigore
Alexandrescu
The driver of Skoda 28.76 32.68 45.10 32.68 28.10 21.57 16.99 8.50 2.61 2.61

The second hypothesis of our research referred to the presence of a direct correlation
between stakeholder sympathy towards victims and their anger against those considered as
responsible. The compared analysis of the Tables 2 and 3 reveals the existence of a correlation
in the case Giuleşti, especially if one considers the scores obtained by both actors taken as
responsible (the management of maternity and the nurse). Instead, the anger of respondents
against one of the drivers involved in the traffic accident from Ploieşti is larger than in the case
of the management of the mine Uricani; in our opinion, this outcome comes as a consequence
of how stakeholders perceive the causes: in the case of the traffic accident, stakeholders are
inclined to attribute causes preponderantly human and, consequently, more responsibility,
whereas, in the case of the explosion in mine, they mainly take into account the technical
causes, thus reducing the level of attribution of responsibility.
Lastly, the third hypothesis questions the presence of a direct correlation between
stakeholder sympathy towards victims and their availability for actions directed against those
considered as responsible. Comparing the Tables 2 and 4, one can detect the direct influence of
the sympathy towards victims over the stakeholder actional availability.

37
Table 4. The intensity of stakeholder availability to protest against those considered as
responsible (%)
Not at In a reduced In a certain In a great Definitely
all measure measure measure yes
Giuleşti 12.42 9.80 15.69 33.33 28.10
Uricani 26.80 24.18 29.41 15.69 3.27
Ploieşti 43.14 23.53 24.18 7.19 1.31

3.7. Research limits: first, our study has revealed the existence of certain correlations
between the presence of victims in a crisis event and the stakeholder feelings towards those
considered as responsible, but it does not amply reveal the reasons determining the attribution
of that responsibility. Secondly, the administration of the survey to a relatively large student
population (61.44%) affected somehow the results obtained. Another has come up from the
application of the set of questions in two simultaneous ways: offline and online. And finally, the
study avoided the approach of media effects on stakeholder perceptions and emotions, taking
them just as they are, as an accepted truth.

References:
Coombs, W. T. (2007a). Attribution Theory as a Guide for Post-Crisis Communication
Research. Public Relations Review, 33 (2), 135-139.
Coombs, W. T. (2007b). Crisis Management and Communications. Retrieved April 2, 2011,
from http://www.instituteforpr.org/topics/crisis-management-and-communications/
Coombs, W. T. (2007c). Ongoing Crisis Communication. Planning, Managing, and
Responding (second edition). Thousand Oaks, California: Sage Publications, Inc.
Coombs, W. T. (2007d). Protecting Organization Reputations during a Crisis: The Development
and Application of Situational Crisis Communication Theory. Corporate Reputation
Review, 10 (3), 163-176.
Coombs, W. T. & Holladay, S. (2002). Helping Crisis Managers Protect Reputational Assets.
Initial Tests of the Situational Crisis Communication Theory. Management
Communication Quarterly, 16 (2), 165-186.
Coombs, W. T. & Holladay, S. (2007). The Negative Communication Dynamic. Exploring the
Impact of Stakeholder Affect on Behavioral Intentions. Journal of Communication
Management, 11 (4), 300-312.
Coombs, W. T.; Frandsen, F.; Holladay, S. & Johansen, W. (2010). Why a Concern for
Apologia and Crisis Communication? Corporate Communications: An International
Journal, 15 (4), 337-349.
Griffin, M.; Babin, B. J. & Dardin, W.R. (1992). Consumer Assessments of Responsibility for
Product-Related Injuries: The Impact of Regulations, Warnings, and Promotional
Policies. Advances in Consumer Research, 19, 870-877.
Hwang, S. & Cameron, G. T. (2008). Public’s expectation about an organization’s stance in
crisis communication based on perceived leadership and perceived severity of threats.
Public Relations Review, 34, 70-73.

38
Jin, Y. & Cameron, G. T. (2007). The Effects of Threat Type and Duration on Public Relations
Practitioner's Cognitive, Affective, and Conative Responses in Crisis Situations. Journal
of Public Relations Research, 19 (3), 255-281.
Pace, K. M.; Fediuk, T. A. & Botero, I. C. (2010). The Acceptance of Responsibility and
Expressions of Regret in Organizational Apologies After a Transgression. Corporate
Communications: An International Journal, 15 (4), 410-427.
Weber, M.; Erickson, S. L. & Stone, M. (2011). Corporate Reputation Management: Citibank’s
Use of Image Restoration Strategies during the U.S. Banking Crisis. Journal of
Organizational Culture, Communications and Conflict, 15 (2), 35-55.

39
 RAŢIONAREA CRITICĂ ÎN ANALIZA RECLAMELOR
Critical Reasoning in the Analisys of Commercials
Assoc. Prof.Dr. Gheorghe CLITAN,
Universitatea de Vest din Timişoara

Abstract

The critical rationalization which I will be focusing on in this study is the one we found evaluated in
the critical thinking tests in general, and that is assessed in Law School Admission Test (LSAT) under the name
Logical Reasoning, in particular. The advertising analysis I suggest is shaped from the perspective of critical
thinking, which is why I call it „critical analysis of advertising” and distinguish it from other modalities of
analysis found in the specialised literature such as technical analysis; semiological analysis; psychological
analysis; marketing analysis; or even rhetorical analysis. By critical analysis of advertising I mean the
formulation of standard questions and answers concerning the following: signifiance of the message transmitted
by the advert in question (comprehensive analysis of advertising); informational content communicated by the
advert (informational advertising analysis); and the mode of ratiocination by which it is carried out (logical-
argumentative advertising analysis).

Keywords: critical rationalization; logical thinking; inference; critical analysis of advertising; logical-
argumentative analysis of advertising

Gândirea critică ca practică a argumentării

Vocabularul filosofic s-a îmbogăţit începând cu a doua jumătate a secolului XX cu o
serie de termeni ce indică astăzi o mutaţie dinspre planul teoretic înspre cel practic, aplicativ
al argumentării: „gândire critică” (critical thinking), „raţionare critică” (critical reasoning),
„argumentare critică” (critical argumentation), „logică non-formală”, „logică ne-formală” sau
„logică informală” (in-formal logic) ş.a. Primul curs în al cărui nume apare expresia „gândire
critică” (1941, An Experiment in the Development of Critical Thinking) n-a fost străin de
aceste modificări conceptuale. Autorul său, Edward Glaser, s-a impus totuşi nu ca teoretician,
ci ca autor al unuia dintre cele mai utilizate teste de gândire critică (Watson-Glaser Critical
Thinking Appraisal).
Potrivit lui Glaser, „gândirea critică este un nume pentru efortul continuu de a examina
orice credinţă sau orice presupusă formă de cunoaştere în lumina evidenţei pe care se bazează
şi, mai mult, a concluziilor spre care tinde” (Thomson, A., 1996, p. 4). Astfel înţeleasă,
gândirea critică începe să fie concepută ca o activitate şi ca o atitudine intelectuală exercitată
asupra unui produs al gândirii (un argument, o afirmaţie, o teorie, o definiţie, o întrebare, o
problemă, o ipoteză, o comparaţie, o sinteză, o simplificare şi multe alte lucruri încă). Ca
activitate, ea presupune prezenţa şi dezvoltarea abilităţilor de raţionare, iar ca atitudine se
instituie într-o manieră de evaluare pozitivă sau negativă a argumentelor (Plantin, C., 1990, p.
269-270).
Dacă, iniţial, gândirea critică presupunea o dimensiune filosofică (întemeierea actelor
de credinţă şi de cunoaştere), trecerea vremii a subsumat-o uneia comunicativ-argumentativă,
în zilele noastre instrumentele ei dobândind o dimensiune accentuat aplicativă în domenii
precum: ştiinţele comunicării (relaţii publice, jurnalism, publicitate, studii media şi de info-
documentare), formarea iniţială şi continuă în învăţământul superior, training-ul profesional,

40
educaţia vocaţională şi determinarea potenţialului prospectiv al instruiţilor. Atunci când în
literatura de specialitate se discută despre gândirea critică, practic sunt avute în vedere
activităţile de argumentare sau/şi raţionare critică, scriere critică şi citire critică împreună cu
abilităţile pe care înfăptuirea fiecăreia le presupune.
De pildă, atunci când un text face obiectul investigaţiei critice (argumentarea sau/şi
raţionarea critică = identificarea şi evaluarea argumentelor din alcătuirea lui), el trebuie mai
întâi înţeles (citirea critică = dezvăluirea conţinutului informaţional sau ideatic al aserţiunilor),
iar apoi reformulat (scriere critică = utilizarea clară şi distinctă a limbajului) cu scopul de a
putea cât mai uşor decide ce anume poate fi acceptat sau crezut din textul respectiv. Astfel
privite, activităţile de gândire critică ar consta într-o serie de operaţii sau acte mintale precum:
1) definirea clară a termenilor utilizaţi;
2) enunţarea precisă a tematicii abordate;
3) susţinerea afirmaţiilor cu probe;
4) specificarea cunoaşterii împărtăşite/comune;
5) explicarea excepţiilor de la regulă;
6) explicitarea premiselor;
7) derivarea logică a concluziilor pornind de la premisele asumate.
Din cauză că jocul argumentelor constituie esenţa tuturor acestor activităţi, abilităţile
de argumentare sau/şi raţionare sunt cele care dobândesc pondere decisivă în demersul
gândirii critice. Abilităţile generale pe care gândirea critică astfel înţeleasă le presupune au
fost sistematizate după cum urmează:
1) a fi capabil să înţelegi raţionarea şi argumentele altora: când îţi oferă ei argumente
(reasons) şi ce fel de argumente îţi oferă?;
2) a fi capabil să evaluezi raţionamentele şi argumentele celorlalţi: care argumente sunt
corecte şi care nu?;
3) a fi capabil să raţionezi tu însuţi şi să creezi argumente proprii: când să foloseşti
argumente puternice şi când nu?

La ce folosesc toate tipurile de aptitudini dezvoltate şi necesare în cadrul gândirii

critice? Altfel spus, care este importanţa gândirii critice în existenţa umană? De ce e necesar
să învăţăm a gândi critic? Punerea acestor întrebări însemnă, de fapt, a supune discuţiei şi
obstacolele de care se loveşte gândirea critică înţeleasă ca practică a argumentării nu numai în
viaţa de zi cu zi, ci şi în alte domenii ale vieţii (învăţământ, ştiinţă, comunicare etc.). Care
sunt de fapt aceste obstacole şi cum se poate contraargumenta la argumentele celor ce le
susţin?
Să le redăm aşa cum au fost prezentate sintetic în literatura de specialitate (Lee, S.,
1997, p. 2-5, 11-32), adică contra-argumentând de fiecare dată la argumentele în favoarea
admiterii lor, deci argumentând pentru nevoia de abordare critică a gândirii şi informală sau
ne-formală a logicii care stă la baza gândirii critice. De precizat e faptul că – strict din
perspectiva gândirii critice – în cazul primelor trei obstacole problemele ridicate vizează
exersarea aptitudinilor comunicaţionale ale celor aflaţi în situaţia de a raţiona, iar în cazul
celui de-al patrulea privesc conservatorismul şi interesele non comunicaţionale, strict
argumentative, ale acestora.

41
 Un prim obstacol îl constituie credinţa că raţionarea s-ar opune expresiei emoţionale,
imaginaţiei şi creativităţii. Argumentul adus în sprijinul acestei opinii este acela că omul ca
fiinţă logică nu poate fi în acelaşi timp şi o fiinţă emoţională, imaginativă sau creativă.
Contra-argumentul este că raţionarea şi gândirea critică sunt procese creative şi imaginative în
elaborarea argumentelor necesare susţinerii unei cauze, implicând atitudini emoţionale,
aptitudini de comunicare, alegerea şi utilizarea argumentelor, adică elemente de logică
informală.
Un alt obstacol ţine de credinţa că gândirea critică şi logica informală ar fi mai
degrabă distructive decât constructive. Argumentul în favoarea unei atari credinţe accentuează
asupra criticii de dragul criticismului, cel mai adesea axată pe aspectele triviale ale problemei,
pe agresivitate verbală şi umilinţă. Contra-argumentul la această poziţie subliniază stereotipia
abordării, întrucât scopul gândirii critice este de a ajuta la producerea celor mai bune
argumente, iar cel al logicii informale de a analiza argumentele înşelătoare pentru a le elimina
din argumentare şi nu pentru a le folosi sofistic. În consecinţă, scopul fiecăreia dintre cele
două intreprinderi este, din punct de vedere comunicaţional, constructiv şi nu distructiv.
Al treilea obstacol constă în neîncrederea pe care individul uman o are faţă de semeni
în general, în special faţă de „gânditorul critic” şi „utilizatorul informal” al logicii. Se
argumentează că prin gândire critică şi logică informală omul poate fi manipulat, în sensul de
a lua argumentele slabe ca argumente puternice şi invers. Contra-argumentul accentuează
asupra faptului că nu manipularea este responsabilă de substituirea argumentelor, ci
incapacitatea individului respectiv de a le recunoaşte slaba întemeiere, adică lipsa
aptitudinilor elementare de gândire critică şi slaba aplicabilitate a logicii la limbajul natural
sau la alte instrumente de comunicare.
În fine, un alt obstacol ar ţine de inconfortul pe care majoritatea oamenilor îl simt în
prezenţa gândirii critice şi a elementelor neformale din raţionare. Argumentul e acela că omul
este înclinat spre căutarea evidenţei/datelor favorabile susţinerii credinţelor sau justificării
acţiunilor, iar nu spre schimbarea acestora. Contra-argumentul explică atitudinea de
disconfort prin rezistenţa la nou şi schimbare a omului, care contravine spiritului gândirii
critice de a înlătura obişnuinţele şi stereotipurile.
Recapitulând, atât aplicaţiile gândirii critice în diferitele domenii ale vieţii omului, cât
şi obstacolele sau atitudinile negative de care se loveşte o recomandă ca remediu împotriva a
ceea ce e patologic în gândirea oamenilor, oferindu-le acestora raţionamente corecte pentru
susţinerea punctelor proprii de vedere şi instrumente de auto-apărare faţă de punctele de
vedere promovate de alţii cu scop de manipulare. Ca practică a argumentării sau/şi raţionării,
gândirea critică constă - de altfel - în oferirea de temeiuri concludente pentru acceptarea sau
susţinerea unei poziţii sau alteia, devenind o dezbatere de alternative posibile, realizată cu
instrumentele raţionării şi în limitele conferite de legităţile logicii.
Mai mult, gândirea critică este văzută nu ca un mod de întrebuinţare sofistică a
argumentelor, ci ca o abilitate de a te feri de argumentări înşelătoare, deci de a accepta doar
susţinerile sau punctele de vedere întemeiate cu probe puternice. Efectul exersării ei trebuie să
fie terapeutic, nicidecum unul patologic: identificarea raţionamentelor valide şi a surselor de
eroare folosite în practica raţionării. Astăzi, ca mod de întemeiere a credinţelor, gândirea
critică se instituie în obiect de aplicaţie pentru filosofie, alături de evenimentele şi obiceiurile
vieţii zilnice, iar exersarea abilităţilor sau aptitudinilor intelectuale şi imaginative proprii

42
filosofiei devin instrumente predilecte ale gândirii critice. Astfel, centrându-se pe practica
argumentării sau/şi raţionării, filosofia dobândeşte statut de gândire critică, în vreme ce
gândirea critică devine filosofie aplicată.

Aplicaţii ale gândirii critice în analiza reclamei

Testele de gândire critică pot fi interpretate, în ultimă instanţă, ca modelări ale unor
situaţii reale din domeniile vieţii umane obişnuite sau din domenii profesionalizate ale vieţii
omului. În cele ce urmează, voi încerca să arăt cum poate avea loc o astfel de modelare în
cazul publicităţii, mai precis al analizei reclamei comerciale, înţeleasă ca formă de
comunicare profesionalizată specifică, făcând obiectul de studiu al ştiinţelor comunicării
alături de jurnalism, relaţii publice, studii media şi ştiinţa info-documentării. Mă voi restrânge
doar la prezentarea acestei modelări în LSAT (Law School Admission Test).
LSAT este alcătuit din trei tipuri de itemi care evaluează sub forma unor întrebări cu
variante multiple de răspuns abilităţi referitoare la (The Official LSAT Handbook, 2010, pp..
2-4):
1) identificarea, evaluarea şi completarea argumentelor din discursuri, reclame, scrisori
către ziare, articole de ziar şi editoriale, conversaţii informale, precum şi articole din
domeniul ştiinţelor umaniste, al ştiinţelor sociale şi al ştiinţelor naturale – abilităţi de
gândire logică (Logical Reasoning);
2) citirea, înţelegerea şi pătrunderea unor texte sau materiale discursive lungi şi complexe
asemănătoare celor cu care se lucrează adesea în domeniul dreptului, dar aplicabile şi
în domenii precum cel al ştiinţelor comunicării – abilităţi de gândire comprehensivă
(Reading Comprehension);
3) organizarea sub formă de structuri informaţionale a unor seturi de afirmaţii, reguli şi
condiţii care descriu relaţii între anumite entităţi (cum ar fi persoane, locuri, lucruri
sau evenimente) şi relaţionarea logică a structurilor obţinute cu structurile investigate
– abilităţi de gândire analitică (Analytical Reasoning).

Itemii LSAT cuprind nu doar întrebări şi răspunsuri multiple la ele (cinci variante de
răspuns, din care doar una redă răspunsul corect), ci şi formulări de probleme (scurte şi
concise – în cazul celor de gândire logică, mai lungi şi complexe – în cazul celor de gândire
comprehensivă, cu cerinţă şi condiţii prestabilite – în cazul celor de gândire analitică). În
fond, formulările de probleme, întrebările şi variantele de răspuns din structura unui item nu
sunt decât modelări parţial formalizate (în termenii logicii informale vorbind) ale situaţiilor
concrete care pun în mişcare abilităţile de gândire critică evaluate prin itemul respectiv.
Să exemplificăm pentru un item care conţine întrebări de gândire logică şi care se
referă la o reclamă (Ghid pentru rezolvarea testelor de verificare a raţionamentului logic,
2010, pp. 111, 204):

„O reclamă: Alegeţi RapiMed ca tratament contra răcelii! Cei care îşi tratează
răceala cu RapiMed au simptome pe jumătate mai puţin severe decât ale celor care
lasă răceala netratată.

43
 Care dintre următoarele moduri greşite de raţionare este cel mai asemănător, ca
structură, cu cel din textul reclamei de mai sus?
(A) La gătirea spaghetelor, adăugaţi sare în apă atunci când apa clocoteşte, deoarece
altfel spaghetele capătă un gust amar.
(B) Finanţele Naţionale este banca dumneavoastră de zi cu zi deoarece are mai mulţi
clienţi cu conturi decât oricare altă bancă.
(C) Alegeţi cauciucurile Drum-Dur pentru că testele făcute de o revistă de specialitate
au arătat că sunt cele mai rezistente şi mai sigure.
(D) Lubrifiantul de ales pentru încuietori este grafitul, deoarece încuietorile
nelubrifiate merg mai greu decât cele lubrifiate cu grafit şi uneori înţepenesc
complet.
(E) Dacă la prăjit nu utilizaţi unt, ar trebui să folosiţi ulei de măsline pentru că
bucătarii europeni folosesc ulei de măsline.”

Analizând acest item, observăm că formularea reclamei îmbracă forma unui argument
despre care întrebarea ne spune că este unul greşit şi ne cere să identificăm, din cele cinci
variante de răspuns (notate cu litere mari de tipar), varianta de răspuns care redă o structură
argumentativă asemănătoare cu cea greşită din reclamă. Răspunsul corect este (D).
Justificarea alegerii răspunsului corect presupune a identifica structura eronată de raţionare,
care aici poate fi formulată în următorii termeni generali: dovezile aduse arată că, într-un
anumit tip de situaţii, e mai bine să faci un anumit lucru decât să nu faci nimic, iar pe baza lor
argumentul conchide neconcludent că, în astfel de situaţii, să faci acel lucru e mai bine decât
să faci orice altceva.
În termenii reclamei vorbind, susţinerea pe baza căreia se recomandă alegerea
RapiMed ca tratament contra răcelii este că RapiMed e preferabil tuturor celorlalte tratamente
de răceală. Această susţinere se bazează, însă, pe faptul că suferinzii de răceală care folosesc
RapiMed au simptome pe jumătate mai puţin severe decât cei care nu se tratează deloc, adică
pe o dovadă neconcludentă din moment ce pot exista şi alţi bolnavi care să nu se fi tratat cu
RapiMed, ci să fi urmat alt tratament, şi care să fi înregistrat totuşi reducerea simptomelor
răcelii. Din moment ce dovada nu face nimic pentru a arăta că RapiMed este mai eficient
decât alte tratamente ale răcelii, concluzia reclamei – că RapiMed este de preferat oricărui alt
tratament de răceală – este nefondată.
O altă observaţie: de regulă, itemii testelor de gândire critică ce se referă – într-o
formă sau alta – la reclame, cer identificarea nu numai a unor structuri de raţionare similare
(eronate sau nu), ci şi a motivelor pentru care reclamele conţin astfel de structuri. Explicaţia e
următoarea: modurile eronate de raţionare se regăsesc în aşa-zisele argumente falacioase sau
înşelătoare de care reclamele comerciale nu duc lipsă atunci când vor să convingă publicul de
necesitatea achiziţionării produsului pe care-l promovează. Nu ne interesează aici aspectul
etic sau deontologic al acestui gen de publicitate, ci modul în care – prin analiză cu ajutorul
gândirii critice – pot fi evidenţiate şi – eventual – demontate argumentele înşelătoare din
cadrul reclamelor, astfel încât publicul să se poată apăra de efectul lor manipulatoriu.
Testele de gândire critică ne oferă instrumente de autoapărare. De pildă, plecând de la
tipul itemilor prin care LSAT evaluează abilităţile de gândire critică, putem formula seturi de

44
întrebări prin punerea cărora să ne exersăm aceste abilităţi în trei forme de analiză a reclamei,
corespunzătoare celor trei componente ale gândirii critice:
1) analiza logico-argumentativă, axată pe exersarea abilităţilor de gândire logică:
identificarea unei idei, teme sau probleme principale; realizarea unei inferenţe;
identificarea unei structuri argumentative şi a principiului care o legitimează
(îndreptăţeşte/autorizează/garantează); identificarea unei structuri argumentative
similare; identificarea unei erori de raţionare; identificarea unor erori de raţionare
similare; identificarea asumpţiilor sau presupoziţiilor dintr-un argument; utilizarea
evidenţei adiţionale; explicaţia unui eveniment, inclusiv soluţionarea unei stări
conflictuale sau aparent paradoxale;
2) analiza comprehensivă, axată pe exerserea abilităţilor de gândire comprehensivă:
identificarea punctelor de vedere; clarificarea semnificaţiei expresiilor sau al scopului în
care se face o referinţă; relaţionarea în structuri argumentative a punctelor de vedere cu
informaţia utilizată; identificarea şi surprinderea atitudinilor; extinderea conţinutului
informaţional; identificarea analogiilor şi principiilor; formularea scopului discursului;
3) analiza informaţională, axată pe exersarea abilităţilor de gândire analitică: identificarea
unei structuri informaţionale de bază; utilizarea posibilă a informaţiei date (de tip
“could”); utilizarea obligatorie a informaţiei date (de tip “must”); utilizarea posibilă a
informaţiei noi (de tip “could”); utilizarea obligatorie a informaţiei noi (de tip “must”).

Împreună, cele trei forme de analiză a reclamei schiţate mai sus, dau contur la ceea ce
am numit „analiza critică a reclamei”. Tipul de analiză astfel obţinut nu exclude, ci presupune
ceea ce în literatura de specialitate se numeşte „analiza tehnică a reclamei” (Gicquel, Y.,
Bariety, A.-S., 2011, pp. 31-32), fiind complementară acesteia asemenea altor tipuri de
analiză specializată pe o dimensiune a publicităţii (analiza semiologică / semiotică, analiza
psihologică, analiza din perspectiva marketing-ului / analiza de marketing, analiza
sociologică, analiza retorică ş.a.). Într-o prezentare sintetică, analiza tehnică a reclamei
vizează şi ea trei elemente care, se poate observa, presupun unele dintre abilităţile exersate
prin analiza critică:
1) cadrajul: selectarea şi accentuarea doar a acelor aspecte de compoziţie ale unei reclame
(substanţiale, ideatice, simbolice) - din toate cele pe care reclama respectivă le
presupune - ce funcţionează ca unghiuri sau cadre definitorii pentru decriptarea sau
înţelegerea mesajului, scopului şi elementelor ei componente;
2) compoziţionalitatea: modul în care elementele general-constitutive sau de compoziţie
ale unei reclame (culorile, liniile, formele, secvenţele, formatul, grafica, poziţionarea,
perspectiva ş.a.) se regăsesc şi se conservă în ansamblul reclamei respective, iar
reclama ca ansamblu le transmite către/ sau le moşteneşte de la/ genurile de reclame în
care este încadrabilă;
3) discursivitatea: modul în care elementele propriu-zis de publicitate se structurează /
destructurează / restructurează în demersul reclamei sub formă de strategie publicitară
(obiective, scopuri, ţinte), conţinut publicitar (mesaj, titlu, slogan, text, logo, siglă,
fundal vizual, efecte vizuale, fond sonor, efecte sonore, unităţi de semnificaţie, unităţi
persuasiv-argumentative, efecte comportamentale etc.) şi tipuri de reclame (afiş, poster
sau flayer publicitar, spot publicitar, reclamă digitalizată sau on-line ş.a.).

45
 Legătura dintre cele două tipuri de analiză („tehnică” şi „critică”) rezultă şi din simpla
prezentare a seturilor de întrebări ce pot fi formulate în legătură cu o reclamă din perspectiva
gândirii critice. În cele ce urmează, voi formula doar seturile de întrebări specifice analizei
logico-argumentative a reclamei. Scopul întrebărilor logico-argumentative este de a identifica,
de a evalua critic şi de a completa argumentele înglobate în reclame scurte şi relativ simple,
precum cea din exemplul de mai sus. Pentru a le putea cât mai bine operaţionaliza atunci când
sunt aplicate unei reclame, le voi prezenta sintetic - cu riscul unei accentuate încărcături
didactice - enumerându-le pe buline şi linioare în funcţie de aspectele vizate de ele în reclamă
şi de abilităţile pe care operaţionalizarea lor le presupune.
De remarcat e că unele formulări pot părea tautologice în ceea ce priveşte aspectul din
reclamă vizat, că aplicarea lor antrenează abilităţi de gândire critică simţitor diferite şi că
fiecare întrebare poate fi şi trebuie reformulată în alţi termeni dacă în acei termeni surprinde şi
evidenţiază mai bine aspectele sau abilităţile avute în vedere. Aşadar, iată-le cum arată într-o
formulare aproximativă:
• întrebări despre cum se desfăşoară argumentarea:
 întrebări de identificare a ceea ce se susţine în reclamă:
1) „Ce enunţ exprimă cel mai bine concluzia/ideea principală/mesajul reclamei?”;
2) „Care enunţ redă cel mai exact punctul de vedere/susţinerea apărat/ă în reclamă?”;
3) „Controversa/dezacordul dintre punctele de vedere/susţinerile din reclamă se referă
la/priveşte ...”;
4) „Critica cea mai puternică a conţinutului reclamei se referă la ... ”;
5) „Care este enunţul cu cea mai mare grad de noutate din conţinutul reclamei?”;

 întrebări despre cum se derulează argumentul principal al reclamei:

1) „Ce rol joacă în argumentul din reclamă aserţiunea / enunţul / exprimarea / susţinerea /
punctul de vedere X?”;
2) „Cum sprijină / legitimează / îndreptăţesc / autorizează / garantează premisele sau
concluziile intermediare / subsidiare concluzia principală / generală a argumentului din
reclamă?”;
3) „Ce argumente puteţi construi care să aibă acelaşi mod de raţionare / aceeaşi structură de
raţionare ca şi cel / cea folosit(ă) în reclamă?”;
4) „Respingerea ideilor din reclamă se poate face prin ... ”;
5) „În argumentarea din reclamă, se procedează prin ... ”.

• întrebări despre ce se poate deriva logic din conţinutul reclamei:

 întrebări de identificare a unei poziţii pornind de la informaţia dată în reclamă:
1) întrebări de identificare a unei poziţii susţinută în mod concludent (cu necesitate) de
informaţia dată:
A) „Ce enunţ poate fi derivat logic din conţinutul reclamei?”;
B) „Care este enunţul susţinut şi confirmat de informaţia din reclamă?”;
C) „Ce enunţ trebuie să fie adevărat dacă informaţia dată în reclamă este adevărată?”;
D) „Ce enunţ se poate infera cu necesitate din exprimările verbale şi non verbale conţinute de
reclamă?”;

46
E) „Exprimările verbale şi non verbale din reclamă sprijină / legitimează / îndreptăţesc /
autorizează / garantează enunţul potrivit căruia ...”;

2) întrebări de identificare a unei poziţii susţinută în mod neconcludent (non necesar) de

informaţia dată:
A) „Care enunţ din reclamă poate fi susţinut cel mai puţin pe baza conţinutului ei?”;
B) „Ce enunţ din reclamă nu e posibil de susţinut pe baza informaţiei date?”;
C) „Care este enunţul sprijinit cu probabilitate de informaţiile din reclamă?”;
D) „Ce enunţ e nerezonabil implicat de informaţiile din reclamă?”;
E) „Dacă enunţul X din reclamă este adevărat, care sunt informaţiile din reclamă care-i
subminează adevărul?”;

 întrebări de identificare a aspectelor discutabile din reclamă:

1) „Principala chestiune discutabilă din reclamă este dacă... ”;
2) „Care enunţ exprimă cel mai corect ideea controversată din reclamă?”;
3) „Pe baza celor din reclamă, există un dezacord asupra problemei dacă ... ”;
4) „Conţinutul reclamei susţine cel mai puternic enunţul că ar exista un dezacord referitor la
faptul că ... ”;
5) „Elementele X şi Y din reclamă indică un dezacord cu privire la ... ”;

• întrebări despre cum funcţionează argumentativ informaţia din reclamă:

 întrebări despre impactul informaţiilor adiţionale (suplimentare) ce mai pot fi folosite în
argumentare:
1) întrebări despre informaţiile adiţionale care întăresc argumentul:
A) „Care informaţie, dacă este adevărată, sprijină cel mai puternic argumentul?”;
B) „Pentru a susţine argumentul, care alt enunţ ar fi cel mai util de formulat?”;
C) „Multe enunţuri, dacă sunt adevărate, pot slăbi argumentarea din reclamă, CU EXCEPŢIA
unuia. Care este acesta? ”;
D) „Ce alt enunţ, dacă este adevărat, sprijină cel mai mult ideea proncipală / concluzia /
mesajul / susţinerea / punctul de vedere din reclamă?”;
E) „Care enunţ, dacă este adevărat, sporeşte cel mai tare forţa argumentului din reclamă sau
credibilitatea celor susţinute de către ea?”;

2) întrebări despre informaţiile adiţionale care slăbesc argumentul:

A) „Care informaţie, dacă ar fi adevărată, slăbeşte cel mai mult argumentul”;
B) „Pentru a diminua forţa argumentului, care enunţ ar fi cel mai util de formulat?”;
C) Fiecare dintre afirmaţiile lui X, dacă este adevărată, întăreşte argumentarea din reclamă CU
EXCEPŢIA unuia. Care este acesta?
D) Care alt enunţ, dacă este adevărat, diminuează cel mai mult valoarea ideii proncipale /
concluziei / mesajului / susţinerii / punctului de vedere din reclamă?
E) „Care enunţ, dacă este adevărat, reduce credibilitatea celor susţinute în reclamă?”;

 întrebări despre cum operează informaţiile tacite în argumentare:

1) întrebări referitoare la asumpţiile argumentării:
47
A) „Ce enunţ trebuie asumat în argumentare pentru a deriva logic concluzia?”;
B) „Concluzia decurge logic din informaţiile din reclamă numai dacă este asumat enunţul...”;
C) „Care este presupoziţia de la care se pleacă în argumentarea din reclamă?”;
D) „Ce premisă este asumată tacit în argumentaţia din reclamă?”;
E) „Argumentul reclamei depinde de asumpţia că ... ”;

2) întrebări despre utilizarea principiilor în argumentare:

A) „Ce raţionament din reclamă ar fi justificat de principiul X, dacă el este acceptat?”;
B) „În ce privinţă coincid principial diferitele interese exprimate în reclamă?”;
C) „Care principiu, dacă este valabil, ajută cel mai mult la susţinerea argumentului din
reclamă?”;
D) „Care principiu este contrazis cel mai puternic de pledoaria / argumentarea din reclamă ?”;
E) „Care este principiul căruia i se conformează argumentaţia reclamei?”.

• întrebări vizând erorile şi situaţiile aparent paradoxale din argumentare:

 întrebări de identificare a greşelilor (erorilor) de raţionare:
1) „Modul de raţionare din reclamă este criticabil deoarece ... ”;
2) „Modul de raţionare din reclamă este defectuos întrucât argumentul folosit în ea nu
reuşeşte să elimine posibilitatea ca ... ”;
3) „Care este argumentul pe care îl puteţi construi cel mai asemănător ca eroare de raţionare
cu argumentul din reclamă?”;
4) „Care este enunţul prin care puteţi aduce cea mai puternică critică argumentării din
reclamă?”;
5) „În raţionamentele din reclamă nu se comite nici o eroare, CU EXCEPŢIA unuia. Care este
acesta?”;

 întrebări vizând posibilele explicaţii pentru stările de lucruri descrise în reclamă:

1) „Care enunţ, dacă este adevărat, ajută cel mai mult la explicarea diferenţei dintre ...?”;
2) „Care explicaţie, dacă este adevărată, ajută cel mai mult la rezolvarea aparentei discrepanţe
dintre susţinerile din reclamă?”;
3) „Care enunţ, dacă este adevărat, ajută cel mai mult la explicarea motivului pentru care în
secvenţa X din reclamă nu s-a procedat la fel ca în secvenţa Y a ei?”;
4) „Care enunţ, dacă este adevărat, ajută cel mai mult la soluţionarea aparentului paradox din
reclamă?”;
5) „Elementele din conţinutul reclamei nu pot explica situaţia surprinzătoare X, CU
EXCEPŢIA unuia. Care este acesta? ”

48
În loc de concluzii
Raţionarea critică la care m-am referit în acest studiu este cea pe care o găsim, de
obicei, evaluată în testele de gândire critică, mai precis cea evaluată în testul LSAT (Law
School Admission Test) sub denumirea de „Gândire logică” (Logical Reasoning). Analiza
reclamelor propusă e una conturată din perspectiva gândirii critice, motiv pentru care am
numit-o „analiză critică a reclamei”, deosebind-o de alte modalităţi întâlnite în literatura de
specialitate: analiza tehnică a reclamei, analiza semiologică a reclamei, analiza reclamei din
perspectiva marketingului, analiza psihologică a reclamei sau chiar analiza retorică a
reclamei. Am definit analiza critică a reclamei ca formulare de întrebăriri-tip şi de răspunsuri
la acestea privind: semnificaţia mesajului transmis de respectiva reclamă (analiza
comprehensivă a reclamei), conţinutul informaţional comunicat de ea (analiza informaţională
a reclamei) şi modul de raţionare prin care se derulează (analiza logico-argumentativă a
reclamei).
Perspectiva analizei critice a reclamei pe care o propun este conferită de evaluarea
celor trei componente ale gândirii critice prin LSAT sub forma abilităţilor pe care ele le
antrenează: gândirea logică - strucurarea, destructurarea şi evaluarea argumentativă a
reclamei, gândirea comprehensivă - înţelegerea reclamelor ca discursuri mai lungi şi
complexe, gândirea analitică - organizarea, gruparea şi analiza informaţiilor dintr-un dicurs,
În studiul de faţă m-am referit doar la analiza logico-argumentativă, creionată cu ajutorul
întrebărilor formulate pornind de la itemii LSAT de evaluare a abilităţilor de gândire sau
raţionare logică. De aceea, dacă ar trebui să enumăr cuvintele cheie ale acestui studiu, ele ar
fi: raţionare critică, gândire logică, LSAT, analiza critică a reclamei, analiza logico-
argumentativă a reclamei.

Bibliografie
Bieltz, P., Clitan, Gh., Dobre, M., Dumitru, M., Forascu, C., Golub, C., Nita, D., Rampelt, A.-
M., Serbanescu, I. şi Ţepelea, A., Ghid pentru rezolvarea testelor de verificare a
rationamentului logic, Institutul National al Magistraturii (INM) – Law School
Admission Council (LSAC), ISBN Bucuresti, 2010.
Gicquel, Y., Bariety, A.-S., Analyse publicitaire, Le Génie des Glaciers, Chambery, 2011.
Lee, S., What is the Argument? Critical Thinking in the Real World, Hobard and Wiliam
Smith Colleges, 1997.
Plantin, C., Essais sur l' Argumentation. Introduction a l' étude linguistique de la parole
argumentative, Editions Kimé, Paris, 1990.
Thomson, A., Critical Reasoning. A Practical Introduction, Routledge, London, New York,
1996.
*** The Official LSAT Handbook, Law School Admission Council, Inc., Newtown, PA, 2010.

49
 SCHIMBARE ORGANIZAŢIONALĂ ŞI COMUNICARE INTERNĂ
Organizational Change and Internal Communication

Assoc.Prof.Dr. Ioan HOSU, UBB Cluj-Napoca

Assistant Dr. Mihai DEAC, UBB Cluj-Napoca

Abstract

The current study is based on the collection of qualitative spontaneous data, within an institution that
has recently changed its entire leadership structure. The implications of the change on internal communication
processes, organisational culture as well as on members’ perception on change are analysed. In spite of all the
evidence from the literature review that support the idea of resistance to change, the study concludes that change
is regarded as a rather positive phenomenon by the members of the organization. The current research is a
necessary addition to the Romanian literature on the subject, which is quite lacking in empirical studies in the
area of organizational change and it can provide useful results for the understanding of workgroups that go
through a process of this kind.

Keywords: change, internal communication processes, organisational culture, resistance to change,

qualitative data

Se spune că în societatea actuală singura constantă este schimbarea. Există uneori

tendinţa, în special în societăţile aflate în tranziţie economică şi socială, de a crede că ”altfel”
înseamnă ”mai bine”, astfel că aceste societăţi schimbă mereu planuri strategice şi reformează
politici publice. Schimbările ierarhice în organizaţii atrag după sine aproape mereu modificări
pe toate palierele de activitate, reforme şi re-evaluări. La nivel de grup, însă, trebuie să ne
punem problema, ca cercetători, cum este percepută schimbarea de către membrii obişnuiţi ai
organizaţiei. Multe dintre studiile pe care le vom cita pe parcursul lucrării de faţă consideră că
există tendinţe puternice ale acestora de a dezvolta comportamente de opoziţie faţă de
schimbare.

Rezistenţţa la schimbare
Cauzele pentru care schimbarea poate fi refuzată ţin atât de personalitatea indivizilor
cât şi de contextul de lucru. Oreg preia un model teoretic de la Piderit, în care atitudinea
negativă faţă de schimbare are trei componente: afective, de comportament şi cognitive1. La
nivelul afectiv, putem investiga nivelul de anxietate sau nervozitate pe care schimbarea le
aduce cu sine. La nivelul comportamentelor se poate investiga în ce măsură aceste anxietăţi
devin manifeste: membri care au tendinţa să se plângă, să se opună deschis schimbării, să
militeze împotriva ei. La nivel cognitiv, ne referim la raţionamente despre posibilităţile pe
care le implică schimbarea. La acest nivel, membri analizează raţional ce va aduce
schimbarea pentru ei şi pentru grup. Dent şi Goldberg2 subliniază că această teamă de

1
Sandy Kristin Piderit, ”Rethinking resistance and recognizing ambivalence: a multidimensional view of
attitudes toward an organizational change”, Academy of Management Review, 25 (4), 2000
2
, Eric B. Dent; Susan Galloway Goldberg. „Challenging <Resistance to Change>”, Journal of Applied
Behavioral Science, 35 (1), 1999

50
schimbare apare în mod particular din cauza riscului ca schimbarea să fie însoţită de pierderea
locului de muncă, ceea ce se încadrează la componenta cognitivă a rezistenţei la schimbare.
Oreg3 propune un studiul de caz extrem de complex, bazat pe investigarea unei
organizaţii mari, în contextul unei fuziuni care produce schimbări majore. El arată că
rezistenţa afectivă la schimbare este cel mai puternic corelată negativ cu percepţia posibilităţii
de a câştiga o poziţie de putere. Astfel, la nivel -0.43, pe măsură ce cresc şansele de a-şi
îmbunătăţi influenţa şi puterea în organizaţie, scade posibilitatea apariţiei rezistenţei afective
la schimbare. De asemenea, rezistenţa afectivă la schimbare este relativ slab corelată (0.23) cu
intenţia de a părăsi organizaţia. Rezistenţa la nivel comportamental este corelată negativ cu
posibilitatea de obţinere a puterii şi o dată cu un nivel ridicat de încredere în organizaţie.
Rezistenţa cognitivă se corelează negativ cu posibilitatea obţinerii de putere la nivelul cel mai
ridicat (-0.55). De asemenea, această variabilă este corelată negativ cu îmbunătăţirea
recompenselor intrinseci şi încrederea în management. Per total, cele 3 tipuri de rezistenţă
sunt puternic corelate între ele. Cea mai prezentă la nivelul grupului este rezistenţa de tip
cognitiv.
Preocuparea lui Oreg pentru caracteristicile de personalitate ale individului este
concretizată într-un alt studiu4, care concluzionează că rezistenţa la schimbare este extrem de
probabil să apară la indivizii cu reacţii emoţionale, la cei care caută rutina şi la cei orientaţi
pe termen scurt. În acelaşi timp, rezistenţa apare cel mai puţin probabil la indivizii care caută
senzaţii şi la cei cu o toleranţă mare pentru ambiguitate. În mod surprinzător, nevrotismul şi
dogmatismul indivizilor este corelat la un nivel abia mediu cu rezistenţa la schimbare.
Rezultate mai concludente în acest sens au obţinut Vakola et al5, unde corelaţia între
nevrotism şi atitudinea faţă de schimbare este ceva mai puternică. De altfel, Ford et al6
avertizează asupra pericolului de a trata rezistenţa la schimbare ca pe un comportament
patologic. Autorii merg chiar până la a afirma că opoziţia poate fi un element utilizat de
schimbare, în sensul în care evoluţia se bazează în multe grupuri pe dezbatere şi dezacord.
Rezultatele altor studii7 arată că cerinţele de adaptare personală la schimbare sunt cele
care creează incertitudine, teamă de eşec sau dificultate în înţelegerea direcţiei organizaţiei.
De asemenea, unele elemente de inteligenţă emoţională sunt corelate cu atitudinea faţă de
schimbare. Vakola et al8 arată că atitudinea pozitivă faţă de schimbare este corelată cel mai
puternic, în ordine, cu următoarele variabile: scorul general de inteligenţă emoţională, scorul
pe utilizarea emoţiilor, înţelegerea emoţiilor celorlalţi (empatie) şi extrovertire.

3
Shaul Oreg, ”Personality, context and resistance to organizational change”, European Journal of Work and
Organizational Psychology, 15 (1), 2006
4
Shaul Oreg, ”Resistance to change: Developing an Individual Differences Measure”, Journal of Applied
Psychology, 88 (4), 2003
5
Maria Vakola; Ioannis Tsaousis; Ioannis Nikolaou, ”The role of emotional intelligence and personality
variables on attitudes toward organisational change”, Journal of managerial psychology, 19(2), 2003
6
Jeffrey D. Ford; Laurie W. Ford; Angelo D’Amelio. „Resistance to change: the rest of the story”, Academy of
Management Review, 33 (2), 2008
7
Donald Fedor; Steven Caldwell; David Herold, ”The effects of organizational changes on employee
commitment”, Personnel Psychology, 59, 2006
8
Maria Vakola et al, op.cit.

51
Schimbări în mediul organizaţţional din România
Trebuie remarcat studiul longitudinal al fundaţiei Danis Consulting, care în fiecare an
evaluează provocările organizaţionale din companiile româneşti.9 În fiecare an, cercetătorii de
la această instituţie încearcă să măsoare şi schimbările de la nivelul organizaţiilor investigate.
Rapoartele din ultimii trei ani sunt relevante în contextul ameninţării din mediul extern, în
speţă apariţia crizei economice generalizate. În acest sens, nu este lipsit de relevanţă să
remarcăm faptul că schimbara mediului extern duce, deloc paradoxal, la stabilitate internă. De
la an la an, plecările de personal şi intenţiile de părăsire a organizaţiei sunt din ce în ce mai
reduse. Nesiguranţa din exterior creşte ataşamentul în interior, iar indivizii acceptă
schimbările interne mai uşor, pentru că nu percep o alternativă. Conform aceloraşi rapoarte,
”23,8% dintre firmele româneşti au trecut în 2011 prin schimbări strategice (de piaţă, produse
sau activitate), 18,3% s-au confruntat cu schimbări la nivelul managementului de vârf şi
16,3% au trecut prin experienţa unei restructurări sau reorganizări interne. Cel mai puţin
afectate de schimbări au fost în anul trecut procesele de producţie (10,9%).”10
De asemenea, ”când o organizaţie trece prin experienţa unei schimbări, cel puţin la fel
de important ca şi tipul schimbării, este modul în care gestionează acest proces, aşa încât în
final să obţină rezultatele dorite. Organizaţiile respondente consideră că cel mai bine stau la
capitolul susţinerii din partea conducerii pentru implementarea schimbării (89%), în timp ce
dificultăţile cele mai frecvente apar în procesul convingerii angajaţilor să acţioneze în sensul
schimbării (30%). Per ansamblu, organizaţiile apreciază că gestionează bine sau chiar foarte
bine procesele de schimbare cu care se confruntă.”11

Context metodologic
În virtutea unor principii de etică a cercetării, care nu ne permit să facem public
numele instituţiei studiate, pe parcursul expunerii studiului de caz vom fi deseori nevoiţi să
formulăm anumite exprimări vagi. Pentru expunere nu este important numele instituţiei
vizate, cât concluziile pe care le putem trage la modul general despre percepţia membrilor
oricărei organizaţii asupra efectelor unei schimbări structurale şi de paradigmă a culturii
organizaţionale majore.
Investigaţia noastră a fost generată de procese de schimbare în plan instituţional,
schimbările au vizat nivelul managerial pe toate nivelele (vârf, mediu şi jos). Anterior
schimbării ierarhice, apăruseră curente subculturale organizaţionale îndreptate împotriva
culturii dominante, dintre care unul a atras un număr semnificativ de susţinători ai schimbării
(după estimările noastre, era vorba de aproape jumătate din membrii organizaţiei),
simpatizanţi declaraţi, astfel că re-orientarea organizaţiei era una relativ uşor de prevăzut.
Schimbarea majoră a constat în validarea unei noi echipe de management la vârful piramidei
organzaţionale. O dată cu schimbarea liderului, s-a format şi o nouă echipă managerială, în
care elementul dominant era format din indivizi nou intraţi în funcţie. În aceeaşi perioadă,
multe dintre subdiviziile şi departamentele organizaţiei şi-au schimbat la rândul lor structurile
de conducere. Situaţiile de trecere de pe un post pe altul fiind numeroase, ele au generat un

9
Danis Consulting. Provocări manageriale și evoluţia organizaţiilor 2010, 2011, 2012, rapoarte de cercetare.
10
Danis Consulting. Provocări manageriale și evoluţia organizaţiilor 2012, raport de cercetare.
11
Danis Consulting. Provocări manageriale și evoluţia organizaţiilor 2012, raport de cercetare.

52
lanţ de schimbări la nivel decizional pe toate nivele şi in mai toate structurile organizaţiei.
Astfel, schimbarea a devenit cuvântul de ordine pentru organizaţia studiată. Mai mult decât o
simplă schimbare la nivel de indivizi şi structuri, aceasta s-a simţit şi la nivelul culturii şi
subculturilor organizaţionale. În acest context, este de interes să investigăm modul în care a
fost percepută schimbarea la nivelul unui sub-grup din organizaţie: una dintre diviziile ale
cărei conduceri s-a schimbat aproape în întregime.

Consideraţţii metodologice
Demersul metodologic utilizat este inspirat de practicile de cercetare orientate spre
învăţare şi schimbarea comunităţilor sau mediilor organizaţionale: ”Action research”-ul este
un proces flexibil, în spirală, care permite ca acţiunea (schimbarea, îmbunătăţirea) şi
cercetarea (înţelegerea, cunoaşterea) să fie obţinute în acelaşi timp. Înţelegerea permite o
schimbare informată şi este, în acelaşi timp, informată de către acea schimbare. Oamenii
afectaţi de schimbare sunt de obicei implicaţi în ”action research”. Acest lucru permite ca
înţelegerea să fie împărtăşită la nivel larg şi ca schimbarea să fie urmărită cu dedicare.12
Scopul demersului nostru a fost acela de a înţelege şi de a reflecta pe marginea
proceselor de schimbare şi mai apoi de a avea obiective de cercetare explicit formulate.
Perspectiva metodologică la care facem apel, action research, presupune o dinamică ridicată
şi schimbări majore în demersul de cercetare. Aceste schimbări sunt generate de:

-multitudinea de date culese, maniera deschisă/liberă în care sunt culese aceste date
(interviuri, documente produse de decizii manageriale, luări de poziţii ale părţilor interesate
etc.)
- procesul de cercetare este generat din aproape în aproape, fiecare pas al demersului de
cercetare este generat de reflecţiile desprinse din etapele anterioare, de modul în care am
înţeles procesele anterioare;

Chiar dacă vorbim de un design metodologic emergent, apropiat de modelul grounded

theory, este o investigaţie cu o puternică orientare calitativă, care poate fi considerată validă
într-o perspectivă metodologică de tipul acţiune-cercetare. Astfel, metodele de cercetare
utilizate în cadrul studiului sunt: forme ale observaţiei, analiza de conţinut (documente
produse în contexte online sau offline) şi interviuri individuale nestructurate. Limitele acestei
abordări sunt generate de posibilitatea de interpretări subiective ale cercetătorilor. Pe de altă
parte, alternativa oferită de instrumentele standardizate de cercetare specifice unui demers
pozitivist ar fi dus la apariţia altor limite, dintre care cea mai importantă este lipsa
familiarizării cu contextul organizaţional şi dificultatea unui observator exterior de a trece de
nivelul artefactelor culturale13 şi de a ajunge la cel al asumpţiilor de bază de la nivelul
grupului. Subiecţii investigaţi sunt membrii instituţiei, cu sau fără funcţii de conducere, cu rol
administrativ sau personal direct productiv.

12
Bob Dick, A paper prepared for the seminar "Doing good action research" held at Southern Cross University,
Monday February 18, 2002 (http://www.aral.com.au/resources/aandr.html#a_aar_whatis)
13
Termenul de ”artefact” este preluat de la Edgar H. Schein. Organizational Culture and Leadership, John
Wiley and Sons, San Francisco, 2010

53
Rezultate
Atitudinile şi percepţia faţă de schimbarea organizaţională din sistem variază în
funcţie de tipul de membri intervievaţi, dar ideile din interviuri şi observaţie pot fi sintetizate
în şase categorii majore de efecte percepute ale schimbării organizaţionale:

1. creşşterea procentului de timp acordat consultărilor cu membrii şi intensificarea

comunicării – o dată cu schimbarea, subiecţii investigaţi declară că, faţă de situaţia
anterioară, se simt mai implicaţi în lucrările grupului. Şedinţele sunt mai dese şi
agenda acestora este mai bogată. Timpul de desfăşurare este mult mai lung, iar
informaţiile prezentate sunt noi, membrii fiind informaţi pe paliere pe care nu fuseseră
în trecut. De asemenea, solicitări pe diverse probleme le parvin, în special prin e-mail,
într-un ritm perceput drept foarte alert.
2. teama de supra-încărcare de sarcini o dată cu schimbarea – această variabilă este
prezentă doar la unii membri din instituţie, în special la cei cu funcţii administrative,
şi este o consecinţă a punctului enunţat anterior. În contextul creşterii fluxului de
informaţie, unii membri se simt copleşiţi de efortul suplimentar necesar, afirmând că
toate vechile sarcini nu sunt diminuate, iar acestea asigurau deja o încărcătură
completă pentru ziua de lucru, astfel că noile solicitări pot duce la supraîncărcare de
sarcină. Este de remarcat faptul că în ciuda temerilor de supra-încărcare, subiecţii
declară că sunt de acord cu schimbarea şi că admiră aceste demersuri noi.
3. creşşterea nivelului de energie şi implicare ("job engagement") – perioada imediat
următoare schimbării organizaţionale este una de angajament ridicat. Subiecţilor le
este greu să identifice cauzele acestui fenomen. Unii dintre ei vorbesc despre
speranţele şi atmosfera pozitivă pe care le oferă orice nou început. De asemenea, deşi
nu apare explicit în niciunul dintre interviuri, se deduce posibilitatea ca indivizii să
perceapă momentul ca unul propice pentru a impresiona noua conducere prin
devotament şi conştiinciozitate.
4. inovare de rol şi de proceduri – organizaţia studiată posedă o cultură a dialogului.
Subiecţii declară că niciodată exprimarea ideilor personale nu a fost îngrădită. Cu
toate acestea, din momentul schimbării, o parte a membrilor se simt mai încurajaţi să
inoveze, să propună soluţii pentru problemele organizaţiei, chiar şi pe probleme care
nu intră în jurisdicţia lor directă. În mod particular, unul dintre membri relatează
despre cum în ultimele luni, a început să scrie pe hârtie lucrurile care i se par că nu
funcţionează bine, şi să facă propuneri de modificare a procedurilor respective. Aceste
hârtii le înaintează către toţi cei cu putere de decizie din cadrul instituţiei.
5. schimbarea imaginii organizaţţiei – dacă variabilele 1-4 fac referire la efecte ale
schimbării asupra membrilor obişnuiţi ai organizaţiei, această a cincea variabilă
observată este un rezultat al activităţii membrilor cu funcţii de conducere şi este în
strânsă legătură cu dorinţa de a-şi pune amprenta într-un mod cât mai vizibil asupra
organizaţiei. În acest sens, organizaţia a trecut printr-un proces de re-branding:
modificarea siglei şi a culorilor, precum şi a website-ului oficial. În plus, organizaţia a
început o strategie de ”outreach”, tradusă prin implicarea în comunitate, element ce

54
 produce, de asemenea, o schimbare de imagine importantă. Chiar dacă vechea imagine
nu a fost contestată de nimeni şi elementele de identitate vizuală vechi erau acceptate,
s-a produs acest re-branding şi dintr-o credinţă subînţeleasă că schimbarea aduce după
sine ceva pozitiv. De altfel, o dată cu schimbarea s-a realizat şi o mai clară definire a
rolurilor în ce priveşte emiterea de informaţie dinspre departamente către un
webmaster nou. Sarcinile legate de administrarea website-ului erau în sarcina unui
angajat specializat tehnic, care mai avea multe alte îndatoriri, astfel că degrevarea
acestuia a dus şi pe acest palier la o activitate mai intensă, cantitatea de informaţie
emisă de organizaţie fiind percepută de intervievaţi drept mult mai frecventă şi
prezentată într-o manieră mai accesibilă pentru publicul larg.
6. clarificare versus ambiguitate de roluri - în această privinţă, percepţiile membrilor
sunt împărţite. Unii membri, precum cei menţionaţi la punctul 5, sunt de părere că
schimbarea organizaţională a adus după sine o clarificare de roluri şi o împărţire
echitabilă a sarcinilor între membri. Pe de altă parte, alţi membri sunt sceptici în
legătură cu acest aspect şi consideră că efectele schimbării se referă la creşterea
volumului de muncă, fără să fie clar cine ce are de făcut. Cei mai sceptici dintre
membri afirmă că în ciuda iniţiativelor noi arătate, organizaţia va tinde să revină la
punctul de pornire, iar realitatea unei distribuţii inechitabile de sarcini nu se va
schimba decât pe termen scurt.

Concluzii
Trebuie remarcat faptul că deşi schimbarea este asociată cu stresul şi nesiguranţa,
investigaţia noastră relevă faptul că este copleşitoare percepţia pozitivă asupra schimbării
organizaţionale. Dincolo de realitatea factuală a unor măsuri pe care din perspectivă
pozitivistă le-am putea considera drept având efecte pozitive asupra grupului, percepţia
favorabilă asupra procesului de schimbare pare să vină în multe cazuri dintr-o convingere
axiomatică despre calităţile ei intrinseci. Membri, chiar şi cei mai sceptici, nu contestă
valoarea pozitivă a schimbării. Probabil avem de-a face cu aceleaşi principii în virtutea cărora
cuvântul ”reformă” a căpătat conotaţii pozitive în timp, iar politicienii, bunăoară, se asociază
invariabil cu cuvinte-cheie din registrul schimbării, nu din cel al constanţei.
La nivelul organizaţiei studiate, rezistenţa la schimbare este dificil de identificat.
Dimpotrivă, schimbarea organizaţională este întâmpinată cu deschidere şi nivele de implicare
mari. Relaţiile de comunicare sunt mai intense, iar momentul schimbării este privit mai
degrabă ca oportunitate, decât ca ameninţare.

Bibliografie

Danis Consulting. “Provocări manageriale şi evoluţia organizaţiilor 2010, 2011, 2012”,

rapoarte de cercetare.
Dent, Eric B.; Goldberg, Susan Galloway. „Challenging <Resistance to Change>”, Journal of
Applied Behavioral Science, 35 (1), 1999

55
Dick, Bob. A paper prepared for the seminar "Doing good action research" held at Southern
Cross University, February 18, 2002, (http://www.aral.com.au/resources/
aandr.html#a_aar_whatis)
Fedor, Donald; Caldwell, Steven; Herold, David, ”The effects of organizational changes on
employee commitment”, Personnel Psychology, 59, 2006
Ford, Jeffrey D.; Ford, Laurie W.; D’Amelio, Angelo. „Resistance to change: the rest of the
story”, Academy of Management Review, 33 (2), 2008
Oreg, Shaul, ”Personality, context and resistance to organizational change”, European
Journal of Work and Organizational Psychology, 15 (1), 2006
Oreg, Shaul, ”Resistance to change: Developing an Individual Differences Measure”, Journal
of Applied Psychology, 88 (4), 2003
Piderit, Sandy Kristin, ”Rethinking resistance and recognizing ambivalence: a
multidimensional view of attitudes toward an organizational change”, Academy of
Management Review, 25 (4), 2000
Schein, Edgar H. „Organizational Culture and Leadership”, John Wiley and Sons, San
Francisco, 2010
Vakola, Maria; Tsaousis, Ioannis; Nikolaou, Ioannis, ”The role of emotional intelligence and
personality variables on attitudes toward organisational change”, Journal of managerial
psychology, 19(2), 2003

This study is a result of the project ‘Transnational Network for Integrated Management of Postdoctoral
Research in Communicating Sciences. Institutional building (postdoctoral school) and fellowships program
(CommScie)’ – POSDRU/89/1.5/S/63663, financed under the Sectorial Operational Program Human Resources
Development 2007-2013.

56
 “ATTACK” / “COUNTER ATTACK” OR ON THE RHETORICS OF
PERSUASION IN MEDIA DISCOURSE
Assoc. Prof. Dr. Doina BUTIURCĂ,
“Petru Maior” University of Tîrgu-Mureş

Abstract

The cognitive metaphor in media discourse plays a persuasive role, it represents an „image” and the
favorite way to reason the events, the reality of the world in which we live in (social, political, economic). It is
the assertion on which the study is based. “Charge/counter-charge and the rhetorical persuasion in media
language”. We will take into account several aspects: persuasive function of the language, metaphors used in
media discourse to persuade, persuasive message type and its materialization in language register. The
conclusion of our research is that a pattern exists, belonging to the election campaign in news media, comparable
with the political discourse delivered in public spaces, pattern used by extension to other types of campaign,
which can be analyzed in terms of a rhetoric of persuasion. The approach perspective is cognitive without
excluding linguistic methods and relevant semantic analysis.

Keywords: journalistic metaphor, rhetorical persuasion, attack, counterattack

0. The journalistic discourse has become in the past few decades a “space” in which
the journalist and the receiver meet in one way or another: the first - to persuade, and the
second - to take possession in a selective way, of the informational universe, necessary for its
own knowledge. The cognitive metaphor has gained a considerable importance from this
perspective. Our study is based on two assertions regarding the form and content of the
language of the media: 1. in the present-day media there is a discourse of “information” and
“the actual language of advertising” (S. Dumistrăcel, 2007), aspects that have serious
consequences on the journalistic metaphor. 2. As a component of the media discourse, the
metaphor expresses a certain degree of personal introspection that is the conceptualization of
the information and the command of the language, as well as the subjective refining of the
various forms of culture. This explains the fact that some journalists use a rich language,
unique in the different ways of conceptualizing, while others use poor language, in which the
project the information. The concepts in black and white, reminiscent of the simplistic good-
bad perception of the “mythical age” of the world (we can find it in the tales of the people)
lack shade, which lowers the value of the journalistic text.

I. “Attack” / “counterattack” or on information and persuasion

Studying some of the series of equivalences from the interdisciplinary field of sports,
the research proposes the excerpt of the metaphor not so much in relation to information, but
in terms of the conative function of language, called the imperative-persuasive function
(Roman Jakobson, 1963) or function of appeal (Karl Buhler,1934). Roman Jakobson (1963)
addressed this function from the perspective of the recipient. The “persuasive” nature of the
conative function is mainly cultivated in the journalistic language. Through the persuasive
function we understand the ability of the language to influence, to varying degrees - in the
process of cognition - the thoughts and behaviour of the target group, of large groups of
people in a given time. From a purely linguistic perspective, the persuasive-imperative
function is marked by the second person personal pronoun and verb, by the vocative case of

57
the noun/personal pronoun and/or the usage of the imperative mood of the Romanian
language verb. The supra-segmental markers of the utterance centred on the receiver are then
used, for example the exclamatory/interrogative intonation (Look at him! Why don’t you visit
him?). This is where however two factors different from the phonetic-phonologic and
grammatical ones intervene. There are two levels at which the persuasive function can be
activated in media: at the level of the semantic content of the message, and at the cognitive
level. These are consubstantial dimensions of the type of information, subordinate to the
objectives of the press and/or of the journalist, with major implications in the rhetoric of the
discourse and the media communication: 1. the cognitive factor. The persuasive function
could not be possible outside reasoning, outside equivalences; 2. the semantic factor: the
language totals the semantic dimension of the language, but not in all situations does this
dimension completely overlap language. The journalist can add major significances,
secondary meanings through equivalence, starting from a conceptual model (Lakoff &
Johnson, 1980 ) such as that of the fight: charge: “Charge at the highest levels. Ponta: “Even
shooting them is not enough” | Anastase: “This character has psychiatric problems”
(Libertatea, April 2012), “Tariceanu attacks at a high level: He goes to the ECHR in the
Sterling case” (Ghimpele.ro, Oct. 2011); // counter-charge: “Religion counteracted in
schools” (evz.ro, Oct. 2012; “Szukala countercharges: Pădureanu should make a public
apology” (Citynews.ro, November 2010); “Faced with a motion, Boc counterattacks” (Oct.
2010).
Not in every situation can the researcher speak about conceptual metaphors which
have a clearly defined source area. There are several interferences imposed by the journalistic
genre, by the grid of the collective imaginary between the sports metaphors and/or the ones
belonging to the sphere of war. The word “counterattack” or “countercharge” means, based on
the definition given by the dictionary: “an offensive response conducted by a military unit in
defense in order to refuse an attack of the enemy penetrated in its line up and to restore the
initial positions. (Sports) Retaliation”. (DEX 1975: 191). The term is also used in the military
and sports language, has a special, inter-domain semantic characteristic, recorded in the
lexicographical sources. This meaning is universally accepted, nevertheless the journalistic
language adds a cognitive-motivational dimension, depending on the function of the context
of the communication and the “talent” of the author, which can be found in the titles of
newspaper articles: “Bonetti counterattacks and responds to complainants.” “Ignorance is the
mother of the ill-educated, of the parasites” (Gazeta sporturilor, August 2012)”.

II. Discussions

1. “Campaign counterattack: Why does Boagiu want to sue Ponta” (Cotidianul.ro,

November 2012)
where the equivalence between “Counterattack” = “political retaliation, campaign
retaliation” has the advantage to constitute a challenge for the curiosity of the receiver,
through several characteristics: it “fixes” an image and an information in the collective
imaginary; it is the conceptualization of an attitude (counterattack) which has become a
behavioural cliché, at least in the electoral campaigns, imposed by the media of the last
decade. The lexical and semantic relationship between “counterattack” and “campaign”

58
contributes to the cancellation of the ambiguity the two journalistic metaphors could have
created. The issue is very timely, and the journalist creates the necessary link between an
event (an electoral campaign) and the conflict between the agents of political change. The
curiosity of the receiver is induced also by the interrogative form of the title. By applying the
scheme of the myths in political messages proposed by Raoul Girardet (Girardet 1997), we
identify a subtle allusion to what the author called the “conspiracy myth”, generated by the
instability of the socio-political instability.

2. Ponta’s counterattack: “I sent my advisers to Cotroceni to teach Basescu what to say

in Brussels. He had no idea what was negotiated (Gândul.info, November 2012)
where the persuasive metaphor functions as a marker of the attitude (counter-
offensive) and of the opposing “relationship” between two personalities whose traits are
objectified; the option for the idea is doubled as in the example 1., the option for a person
(Boagiu/ Ponta; Ponta/Băsescu). The difference is marked by the context of communication,
general in the first utterance, particular in the second as the “subjective” marks of opposition
used by the two journalists: impersonal/non-participating (counterattack, common noun, non-
articulated), personal/participating (counterattack, common noun, proclitic definite article). In
full agreement with the referential, extra-linguistic context (political, of a socio-human nature,
cultural) the equivalence between “counterattack” and “political retaliation” requires an
attitude, it is contextually correlated with toponyms/anthroponyms etc., basic elements in the
fixing of the image of the public person. The series of metaphors of persuasion - “attack”,
“counterattack” - has become a focalizing procedure in the title of the newspaper article.
Under the aspect of the linguistic means, the technique is supported by strong verbs
semantically marked / by pronominal forms of the self (“I sent”) etc.

3. Ponta counterattacks: “Băsescu confuses me with Boc again. Let me take care of the
government, he has destroyed the heart of Romania” (Gândul, November 2012);
In the same area of “attitude” is the message of the title under 3, which we could name
campaign title. The “positive” image of the politician is subtly nuanced through the insertion
of the emotional suggestion. In a slightly disguised way the attention is oriented towards the
persuasive idea of the title: the image of the politician overlaps, it is confused with “the heart
of Romania”. The metaphor of the “heart” associated with other elements of the subject is the
surprise-producing “denouement” in a confessional type microstructure. The journalist
maintains the credibility of the “positive” images not only through the equivalence given by
the metaphor: the ideas are developed through the technical pros and cons of argumentation,
the objective tone is combined with the subjective tone of the confession. The
dynamics/tension inherent to communication, presented through the abundance of verbs
(“counteracts”, “mistakes”, “I take care”, “has destroyed”) as an amalgam of styles, the “I-
him” dichotomy creates in the receiver the sense to adhere to the public person’s actions. The
anthroponyms make the referent unambiguous. Depending on the assumed intention, the title
of the campaign comprises two types of messages, one for information, and the other, derived,
always of a persuasive nature. Through the message for information under examples 2 and 3
the political person showcases his own identity, on the level of the socio-political context,
insisting on the promoted values, on interests but especially on action. The persuasive

59
message is focused upon the metaphor of “the heart of Romania” used as an emotional marker
of political will, which undermines the position held by the Other.

4. “The smart boys” have started their counterattack at the Hidroelectrica (Capital,
October 2012);
In the journalistic language the text is guided by two principles of media
communication: referentiality and credibility of information. The first principle guides the
structure of the text based on the capacity to monoreferentialize given by the instruments of
the language used. The semantic ambiguity becomes in many of the communication situations
one of the strategies of persuasion: “The heart of Romania” (which heart? where is it
located?) in example no. 3, together with the “smart boys” (who are the “smart boys”? where
do they come from) in example no. 4. There are two persuasive metaphors due to their
ambiguous nature. The idea (Sălăvăstru Constantin 2009; Săvulescu Silvia 2003) that the
message gains credibility through maintaining a controlled ambiguity becomes more and
more accepted. The media-type ambiguity should not be confused with poetic ambiguity,
given the potentiation of the representative function in the detriment of the poetic function of
the journalistic discourse. David Randall (1998) noted that newspaper articles are not
literature, “to write in a newspaper is different from writing a novel or a short story, but not so
different as some would like to believe” (David Randall 1998, 137-138). The common
denominator of the journalistic texts is the clarity, accessibility, naturalness of formulation
(“you will spend less energy trying to write an elegant and fancy phrase, when one simple
sentence would be more appropriate”), the maintaining of the phatic function of the language
[“all quality texts (...) are clear, easy to read, use a fresh language, stimulate and entertain the
reader”, ibid.]. Writing “is like a muscle, it becomes stronger if you exercise it daily” notes
the researcher in a metaphor that became famous in the scholarly literature.
The undetermined character of the equivalence between “the heart of Romania” and
“smart boys” leaves the public option free, which inspires a sense of adhering to the ideas
contained in the message. The technique of ambiguity in the media transforms the receiver
into a co-participant (together with the journalist) in identifying meanings. This
communication between the journalist and the public is realized based on a specific blending
of information with knowledge through co-participation. It is a type of knowledge which
implies from the part of the receiver public the identification of the informational message of
a text/title and the “participation” in the establishment of meaning / in the identification of
referents of the derived/persuasive message. The “counterattack” does not contribute in all
contexts to the construction of a positive image of the public person, as it can be inferred from
example no. 4. Judged in terms of meaning relations established between “smart boys” and
“the counterattack has begun” the metaphorical equivalence is “counterattack = subversive
response.”

III. Patterns of persuasion

It is easy to observe how in the studied utterances the metaphorical
conceptualization of the information is aimed at the public / at the receiver through the
instruments of the language, and not at the text itself. There are two patterns of persuasion
identified by Paul A. Chilton and Christina Schäffner (Paul Anthony Chilton - Christina

60
Schäffner 2002) in the political discourse, as well: the first is the pattern of maintaining a
positive image of the public person. In a newspaper article, based on the politics and
objectivity of the “publication”, the journalist uses the metaphors of persuasion so as to keep
the attention of the reader focused on a particular person. The attitude, the ideals, the actions
of this person will be mostly valued, explicitly and / or implicitly. Unlike the political
discourse where “politeness” (ibid.) is a sine qua non condition in the public interaction (can
counteract for example the effect of less popular measures to be taken), the journalistic
discourse focuses the receiver’s attention on the public person through a quasi-universal
pattern of “persuasion” maintained through the elements of the cognitive (the series of the
metaphors “attack”, “counterattack”, “to attack”, “to counterattack”, “attacked”,
“counterattacked” etc.) as well as through the register of the language. The second element of
persuasion invoked by the authors of the book is “veracity”, credibility. It is a “quality”
maintained through the implication of the journalist who communicates the truth before
communicating any given information.
The advertising campaigns are heterogeneous in terms of thematic, strategic aspect, of
that of the message, of structure, etc. A pattern exists in the election campaign in the press,
with an extension to other types of campaigns as well (which we will deal with another time)
which can be analyzed from the perspective of a rhetoric of persuasion: the title of the
newspaper article must include a quote, a confession (this equates with the “overexposure” of
the candidate - on the tribune, on the theater stages/arenas/in the public spaces etc., during the
election campaign.) The positive image is maintained through the dynamic attitude (cognitive
metaphor, verbs of action), through the vector of credibility. The journalist emphasizes
(through quotes or hyphen, etc.) either in the title or in the subtitle the confessions of the
politician, which refer to values, ideas, beliefs. The quotations belong to the same props of
persuasion. In addition to the quality to inform, they are the quintessence of a government or
political program, etc. The metaphor of persuasion used in the media discourse should not be
confused with the jargon type variants nor with the language of sports or the military which
have their own meanings in the research field.

Bibliography:
Bühler, K. (1934). Sprachtheorie. Gustav Fischer Verlang, Jena, Stuttgart.Theory of
Language:The representational function of language, translation by D.P. Goodwin,
John Benjamins Amsterdam.
Cătănescu, M.,C.(2007). Titlul jurnalistic. [The journalistic title] In Ilie Rad (coord.).(2007).
Stil şi limbaj în mass- media din România. [Style and language in the Romanian media].
Polirom, Iaşi.
Chilton Paul Anthony/ Christina Schäffner( 2002). Politics as text and talk. Analytic
approaches to political discourse, Philadelphia, John Benjamins.
Dumistrăcel, S.,,Radio şanţ” şi ,,Zvon-press”ca marker ai comuniunii fatice în satul global.
[“The grapevine” and “gossip” as markers of the phatic community in the global
village]. In Ilie Rad (coord.).(2007). Stil şi limbaj în mass- media din România. [Style
and language in the Romanian media]. Polirom, Iaşi.
Girardet Raoul (1997). Mituri şi mitologii politice, Editura Institutul European, Iaşi.

61
Jakobson, R. (1963). Essais de linguistique générale. translation by Fr. N.Ruwet, Editions de
Minui, Paris.
Lakoff, G. & Johnson.(1980). M. Metaphors We Live By. University of Chicago Press,
Chicago.
Randall, David (1998). Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi.
Sălăvăstru Constantin (2009). Discursul Puterii [The discourse of power], Editura Tritonic,
Bucureşti.
Săvulescu Silvia (2003). Retorică şi teoria argumentării [Rhetorics and the theory of
argumentation], Bucureşti, Editura Comunicare.ro

62
 SUCCESSFUL COMMUNICATION AND PR MANAGEMENT WITHIN PUBLIC
INSTITUTIONS

Assistant Prof. Dr. Cosmin IRIMIEŞ,

Babeş-Bolyai University, Cluj-Napoca

Abstract
The article presents a very brief description of what public relations in general and what making public
relations in a state institution means. We all agree that besides regulations, beliefs and personal or social values,
public institutions are determining for our lives. Unfortunately domestic public institutions lack positive
reputation in collective perception and one of the most important reasons is the improper communication. This is
why public managers need to know at least basic things about public relations, crisis communication,
organizational culture and strategic planning.

Keywords: public relations, communication, strategy, management, crisis, organizational culture

The title of the present research, „Successful Communication and PR Management

within Public Institutions”, may seem simple, but it covers a wide area with extremely
numerous aspects. Some may consider it too general a subject to be studied in a single
research paper.
Unfortunately most domestic public institutions lack positive reputation in collective
perception. Why is that? Some of the causes may be the excessive bureaucracy or the out-of-
date legislation, but the most important reason is the improper communication between
citizens and the institutions meant to represent them. This causes disappointment, frustration,
disrespect, lack of trust and so on.
For instance, we all know that the success of a governmental program depends not
only on specific actions performed by the executive body, but also on the way the institution
succeeds in communicating with the receptors of its actions. A good but little known or
explained action turns into inefficient by being applied wrong.
This is why the meaning, rules and tools of efficient public relations and
communication process must be perfectly known and applied by PR specialists in public
institutions, who must also master values and procedures, the organizational culture and so
on.
Thus, the essential role of public relations is to increase the mutual trust between an
organization (especially a public institution) and its public. The most important means of
action within the field of public relations is the free, symmetric and bilateral change of
information.
Central public institutions must get closer to the citizens and must have permanent
contact with them. As a consequence, public administration must be wide open to
communication, to dialogue. It must respect and take into consideration the citizen’s opinions
and to satisfy his/her requests “as soon and as well as possible” and to have specialized
personnel for each field of activity. Only this way the strengthening of democracy at local

63
level becomes possible and can allow the practice of civil rights, the fulfillment of duties by
the citizens, as well as the achievement of general interest.
Most of the time people talk about public relations without knowing or understanding
the exact meaning of the term. For the nowadays society public relations are essential as they
open the way to communication and human understanding. This activity implies, besides a
strong professional experience and dedication, research and analysis, strategic design,
programming, communications and feedback from the public it addresses to.
Basic, PR specialists work on two different and very well defined levels: client
advisors and multiple task clerks/ civil servants.
The person working in this field must be first of all extremely flexible, adaptable,
he/she must have experience in high level oral and written communication, he/she must have
the ability to design projects, events and campaigns, to take care of the public image, to
manage the relationship with the media, to advise, to evaluate situations, to seize and analyze
problems, to react to different situations and to take immediate and sometimes radical
decisions.
The public relations activity of any organization shoul be conducted according to a
very clear strategy that should meet specific objectives. The organization must, thus, establish
first the objectives, then design a strategy to establish both the timeline and the mans to
achieve the former established objectives. Starting from here, the PR and communication
activity must definitely take two levels: internal and external1 and the PR specialist must be a
perfect communicator both to the external public of the institution / organization, and to the
internal one, so as the latter itself to turn into a PR agent.
According to a classical definition2 given by the International Association of Public
Relations, PR are „a deliberate, planned effort, are both the art and the science of analyzing
trends, of anticipating effects, of counseling the management of the organizational structure
and of applying specific action plans, that serve both the interests of the institutions and the
public interest”.
So, we have some key-words to define the concept of public relations:

Deliberate – public relations activity is deliberate and designed to influence public
perception, to achieve agreement and appreciation, to offer information and to receive
feedback;

Planned – public relations activity is well organized: solutions are looked for and
found, logistic is well planned, everything goes on as scheduled, based on research
and systematic analysis;

Achievement – efficient public relations activity is based on a person’s or
organization’s strategy and achievements. The more public oriented these
achievements are, the higher the efficiency is;

Bidirectional communication – public relations activity is implies not only
broadcasting information, but also receiving feedback from the public;

1
Maruşca, L., Locul şi rolul relaţiilor publice în cadrul reprezentanţelor diplomatice, Revista Transilvană de
Administraţie Publică, nr. 1(19) / 2007, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2007
2
Cutlip, Scott, M., Center, Allen, H., Broom, Glen, M., Effective Public Relations, Editura Pretince Hall, Upper
Saddle River, New Jersez, 2001

64

Management – we can talk about a good management of an organization only when
the public relations activity is seen and used as a natural part of the decision making
process.
An essential transformation of the perception of the public relations activity has been
seen during the last 10 years. We are talking here not only about conceptual changes, but also
about changes regarding the new competences of the PR specialists.
J.E. Grunig and T. Hunt described in „Managing Public Relations”3 (1984) the
evolution of the public relations. According to their research, public relations have evolved
from propaganda to public information, from persuasion to mutual understanding. Public
relations, seen as an activity performed for a few decades by organizations, institutions and
political parties, imply cultivating personal contacts, in a constant and systematic way, with
the media, with authority representatives, with formal and informal group leaders in order to
achieve appraisal and support from present or future stakeholders. This definition is usually
found in books and manuals of communications and public relations.
Rex F. Harlow, one of the most famous specialists in public relations coordinated in
1975 a comprehensive research on the concepts that define public relations. In „Building a
Public Relations Definition”4 one can find a set of conclusions of his research, including one
regarding the concept of public relations. According to this, public relations represent the
distinctive managerial task that establishes and maintains mutual communicational limits,
mutual agreement and acceptance and the cooperation between an organization and its public.
Public relations also imply problem solving management, helping managers to be informed
on public perception, to respond to public necessities and requests and to anticipate the trends
of its environment. Public relations are a set of specific knowledge, skills and methods,
representing the managerial task that deals with interaction among organizations and public.
Public relations activity is performed by specialists that aim to serve public interest
always being conscious of the great influence public opinion has on the decision-making
process. Besides their role as counselors for the members of the organization regarding
internal and/or external communication, PR specialists aim to create and maintain a positive
image of the organization and when the situation requires it they suggest a change in the
organization’s attitude according to its social responsibilities and needs.
International Public Relations Association also says that „public relations are a
permanent and organized management activity through which an organization aims to achieve
and maintain understanding, apprehension and support from actual or potential stakeholders”.
To summarize, public relations mean: "understanding, apprehension and support" and
are equally sustained by the members and by the public of any organization.
So far, nothing wrong. We agree with every single theory. After a more thorough and
comprehensive analysis we find them a little overrated though and we feel the need for a new
approach.
Many well known specialists, both American and European, are nowadays trying to
establish a new approach of the concept of public relations. It is a natural tendency taking into
account the growth that this broad field has lately achieved. One can see a growing

3
Grunig, J., Hunt, T., Managing public relations, Ed. Rinehart & Winston, New-York, 1984
4
Harlow, R., Building a Public Relations Definition, Public Relations Review, nr. 2, 1976

65
interdependence of the public relations activity with the social, economic cultural close
environment. One cannot talk about a real public relations activity without an economic or
social adequate support or without a healthy social and economic foundation. Coming back to
the recent approaches of the public relations activity5 and its evolution we can try to structure
it and to see that all changes have taken place on 3 distinctive levels:
a) At theoretical and conceptual level, where public relations activity and
communication are defined according to economic and organizational theory;
b) Regarding the role of public relations and of communication specialists that
recently play a strategic and operational role within their organizations;
c) At the level of abilities and skills, either managerial or professional, where PR
specialists become irreplaceable just like their professional development.
At theoretical and conceptual level we can discuss about all these changes taking
into account the following aspects/benchmarks:
a) They affect the importance of developing the relationships with different partners/
clients/ stakeholders; the importance of these relationships is valued and sustained by
organizational and economic theories, by marketing and management; they are
structural components of organizations, and the organization is defined as a network of
relationships that work for defining and achieving mutual obligations;
b) They progressively affect the connections of communication with ethical solid values,
meaning that we are talking about corporate social responsibility; in order for a
communication to be successful, it always appeals to ethical values. Several studies
(Deal&Kenedy, Peters&Waterman) show that the success of any organization is
tightly connected to the involvement and the attachment of all members to its culture
and values, and communication plays a very important, even determining role in this
aspect;
c) They affect the output and results of the process of communication that gives great
importance to maintaining and strengthening the organization’s reputation. The
creation of organizational image does not represent the center of the system anymore,
its place having already been taken by the process of strengthening the reputation.
According to the general definition given by most specialists, image is the outer form
of objects visually perceived. Meanwhile, reputation can be analyzed in terms
regarding ethics and quality of actions. The Image is based on external, superficial
aspects, while the reputation is based on much more consistent and profound elements.
The image can influence one person’s or community’s decision6, meaning that the
image of an organization must be regarded and managed just like any other real estate. There
are situations when the image of an organization is more valuable than the whole heritage of
that specific company/ organization. We can say that the image is the perception of attitudes,
opinions or biases regarding one person or one community or the public perception on the
specific organization.
Beyond these theoretical approaches, the image of an organization can be achieved
only by applying a specific policy depending, on one hand, on the decision making system of

5
Invernizzi, E., Manuale di relazioni publiche – Le tecniche e i servizi di base, Mc. Graw-Hill, 2005
6
Bocoş, Cornelia, Rolul imaginii asupra mentalităţii colective, revista „Societate şi Cultură, nr. 11, 1992

66
the organization’s leader and, on the other hand, on the activity performed by employees. This
policy can be put into practice by a set of well-planned actions and public relations activities
whose role is to create, change or strengthen the image of an organization:

Developing a highly competitive management at organizational level – in
terms of PR, this means “making good things and strongly assess it”;

Developing a strategy whose main aim is to gain the trust, apprehension
and support of the organization’s own employees – it is necessary that all
employees consider themselves important to the overall activity of the
organization and take on its philosophy;

Organizing campaigns in order to promote the organization’s products,
actions and activity – in order to have public credibility, the organization
has to let the public opinion know that its goods/ services/ activities are of
high quality, extremely important and unquestionably indispensable;

Hiring a well trained personnel and firing the employees that harm the
organization – the personnel of any organization plays an essential role
promoting the image of an the organization;

Establishing a very good relationship with the media – any company/
organization that aims to be well known/ famous has to determine the
media to go along its strategy and actions.
The image of an organization is the sum of its different images as M.H. Westphalen7
used to say. An image, god or bad, evolves. It changes according to the public.
Identifying the differences of mentality existing within an institution is a preliminary
stage in all speeches and an essential stage in the process of elaborating any PR and
communication strategy. In order for this to be done properly, one must take three compulsory
steps:
a) Listing – a typology of potential stakeholders (personnel, clients, producers, sales
persons, stockholders, competition, public administration, politicians, the public, the
media)
b) Labeling – each of the targeted public sector is analyzed according to: features
(number of persons, age, sex, geographical positioning, studies etc.), expectations
(interest poles, sources of disappointment, concerns), relations (broadcasting systems
– media, specialized organizations, unions, professional association -, contact
opportunities {cocktails, expositions, etc.}). Analytique documents are created and
continuously updated.
c) Hierarchy – the public of the organization is categorized and divided, main and
secondary targets are established. This action is determined by each one’s choice of
communication: the message, the techniques of communication (press campaigns,
donations, reunions etc.) and budgetary allocations.
Within any organization one may face 3 different types of image: the real (objective)
image, the image gained (subjective image – the public perception of the organization) and
the desired, pursued image (the way the organization/ institution should be seen).

7
Westphalen, M. H., Le Communicator, Le guide de la communication d’entreprise, Dunod, Paris, 2002

67
 Former studies used to state that any communication and PR strategy should respect 3
principles in order to be successful:
- authenticity – it must be based on a real and authentic concept, linked to the
institution and to its outcomes;
- adaptability – the concept must be continuously adaptable, energetic and
strong;
- seduction – the public doesn’t expect only declarations, it wants to be
charmed;
All these aspects were presented to us and sustained at the beginning of this century.
Some of these premises are not adequate anymore though. They don’t match present reality
and are not able to solve crisis situations for example. This means we need a new dimension
and a new approach of the public relations activity. We need to view this area in a different
way than we usually did until nowadays and we need to link it to the economic, social,
cultural reality.
As a preliminary conclusion, we can assess that image represents more an external
than interior dimension; a structure one can build on persuasive and propagandistic
constructions, strategies that present the reality in a positive manner even if the reality were
different.
As a consequence, we need to gradually abandon the concept of “image” or that of
“image construction” and to replace it with the concept of “reputation”.
It is true that reputation takes time and can be lost in a moment, once damaged it is
hard to repair, but this is exactly where public relations, public campaigns and publicity play a
major role. Actually, reputation is based on the organization’s behavior and actions and also
on its real history.
The role of public relations and communication specialists is essential in establishing
and strengthening the reputation of an institution / organization.
A relation cannot get strong and consolidated with the sole help of communication and
PR campaigns, unless it is based on real things also. In Italy for instance, in 1994, 33% of the
companies/ organizations had at least one employee responsible for communication and
public relations. The percentage grew up to 93% in 2004 when around 55% of big
corporations (public or private) had a whole department of Public Relations8. By using the
example of Italy instead of that of the USA or Great Britain, countries with long lasting
tradition in public relation, I tried to point out the acceptance of the importance of public
relations in a European country that cannot be in any way seen as a promoter of public
relations.
Until now, PR departments of different organizations / institutions usually performed
basic PR activities, especially those concerning the managing the relation with the media,
organizing events and, in some cases, public affairs. Lately, the public relations activity has
gained new approaches and is defined as highly specialized services: crisis communication,
corporate social responsibility communication, financial communication (usually seen as part

8
Beard, Mike, Running a Public Relations Department, The Institute of PR, Kogan Page US, 2006

68
of the marketing and/ or commerce departments), internal communication (seen as part of the
human resources department)9.
One can easily notice the increasing role, functions and specialization of
communication and public relations activity in a way that we witness qualitative and
quantitative transformations, an impressive growth of the number and responsibility of people
working in the field of public relations. Together wit this growth, one can notice new
requirements of strategic and organizational leadership.
A Public Relations Department or structure within a public organization should
perform/ offer general and specific services. There are situations when the Public Relations
Department has different departments/ ramifications formally situated outside o it integrated
within other structures or departments: for instance, within the financial department, within
the marketing or human resources department. As a consequence, we can talk about a change
of role with regard to communication and public relations specialists. We can talk about new
competences, new skills and knowledge and we can talk about taking on new roles.
Again in Italy of the year 2000 a law concerning the relationship between public
institutions and the public opinion was promoted, a specific Office for Public Relations being
established. More than that, 3 main roles of communication specialists within specific
departments of public relations and communication are very well established: the concept of
spokesperson, the Office of Public Relations and the Press Bureau.
The recent tendencies point out 4 main roles of the public relations specialist:
1. technique and specialized role: this person performs specific traditional activities
of public relations and communication: managing the relationship with the media, organizing
events, finding donors and collecting donations, all of these getting more and more complex
and important. Besides all these, there are nowadays some activities highly specialized: crisis
communication, corporate social responsibility, financial communication and internal
communication.
2. strategic role – this person is deeply involved in defining, designing and
elaborating the development strategy of the organization or institution, a strategy that
includes, among others, elements linked to communication and public relation:
communication (listening) activities oriented to the clients or the public; analysis of values,
expectations and opinions expressed by stakeholders, each of these bearing as final purpose
the gain of success.
3. advisory and educational role – this person gives specialized advise both to his/
her own staff and to the other employees of the organization or institution;
4. managing role – this person coordinates the communication and public relations
activity with the help of other departments too: the audit and control department, planning
instruments, monitoring structures.
As a conclusion, we can say with no fear of being wrong that we witness a growth in
importance of the activity of public relation, as well as an achievement of new skills and
abilities by the specialist in communication and public relations.
We also witness the change and expansion of the role and professional skills and
abilities of the specialists in public relations.

9
Invernizzi, E., Manuale di relazioni publiche – Le tecniche e i servizi di base, Mc. Graw-Hill, 2005

69
 In a very synthetic way we can stress out that the specialist in communication and
public relations is capable of influencing through his/ her skills and his/ her strategic thinking
role the strategy, behaviors and actions of the institution/ organization they represent.
The PR and communication specialist is capable, through his/ her managerial,
consultative and educational role, of managing the complex network of connections within
and outside the institution/ organization and of broadcasting key messages.
The PR and communication specialist is capable, through his/ her technical and
specialized role, of strengthening and give value to the key messages of the organization/
institution.
The PR specialist must use all his work and skills to strengthening and improving the
reputation of the institution/ organization he/ she works for.
As I have already stated, public relations have been usually perceived as propaganda,
persuasion, mutual understanding and apprehension, information broadcast. Nowadays
specialists try to formulate two new concepts10:
1. The concept of „core PR” – traditional public relations activity, made up of methods
and techniques of influencing the audience or the public opinion and based more
on external communication.
2. The concept of „extended PR” – this concept includes all „core PR” activities +
internal communication + financial communication + marketing communication.
3. The concept of „corporate communication” – generally used in big private
corporations (especially by economists).
As an overall conclusion:
The PR activity consists of:
- Basic, general services + specific and specialized activities/ services + managerial
activity.
- Basic, general services: the relationship with the media + event organizing;
- Specific and specialized services: public affair + crisis communication + financial
communication + corporate social responsibility communication + internal
communication;
- Managerial activity: represents the whole package of services used both for the design
and management of the public relations activity and for the evaluation and further
usage of outcomes and results.
Thus, communication must be strategic and carefully designed. Organizing the
communication activity within a public institution/ organization must be a well structured and
planned activity resulted from the organization’s/ institution’s overall policy, according to the
managerial strategy.
The main task/ role of the public relations must be that of teaching organizations/
institutions how to behave, how to interact as this is precisely the outcome planned for any
activity of public communication.
Communication represents the main connection, the main link between people or may
show off the experience, skills and knowledge. The capacity of an individual or a group to
interact with and to relate to other similar or different groups by using communication

10
Invernizzi, E., Manuale di relazioni publiche – Le tecniche e i servizi di base, Mc. Graw-Hill, 2005

70
processes and actions is natural born a talent of the whole human nature of human species.
Communication is, thus, the process that allows people, institutions, people and institutions to
connect, interconnect and interact with each other, to establish linkages similar to invisible
ridges of information. It is hard to define and weigh the power of communication and of
spoken and written words as this process has always been as important bas the air we breathe.
Human communication may be verbal, non-verbal, interpersonal or intrapersonal. The
interpersonal communication may be a direct or indirect process when it is performed with the
help of a certain technical means (media, phone, tv. etc) n this situation the communication
helped by a single technical means (telephone, internet) is very different from the public
(mass) communication (where many other institutions and persons specialized in
communication come along with the technical support).

References:
Beard, Mike, Running a Public Relations Department, The Institute of PR, Kogan Page US,
2006;
Bertrand, Jean Claude, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul European, 2006;
Bocoş, Cornelia, Rolul imaginii asupra mentalităţii colective, revista „Societate şi Cultură, nr.
11, 2000;
Boutaud, Jean-Jacques, Comunicare, semiotică şi semne publicitare - Teorii, modele şi
aplicaţii, Ed. Tritonic, 2005;
Cantieri, A., Il piano di comunicazione nelle amministrazioni pubbliche, Edizioni Scientifiche
Italiane, 2004;
Colin, A., La communication interne, Alex Mucchielli, Paris, 2001;
Coombs, Timothy W., Ongoing Crisis Communication: Planing, Managing and responding,
Sage, Londra, 1999;
Cutlip, Scott, M., Center, Allen, H., Broom, Glen, M., Effective Public Relations, Editura
Pretince Hall, Upper Saddle River, New Jersez, 2001;
Dagenais, Bernard, Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, 2004;
Giuseppe, F., M. Giuseppe, Tecniche e norme della Comunicazione Pubblica, Agorà, 2006;
Gordon, Joyce C., Interpreting Definition of Public relation: Self Assessment and Symbolic
Interractionism-Based Alternative, in Public Relation Review, vol 23. nr. 1, 1997;
Green, Andy, Creativity in Public Relations, Found. Com. IPR, 2006;
Griffin, A., Emory, A First Look at Communication Theory, McGraw-Hill Companies, 2005;
Grunig, James, Hunt, Todd, Managing public relations, Ed. Rinehart & Winston, New-York,
1984;
Grunig, James, Excellence in Public Relations and Communication Management, LEA
Publishers, Hillsdale, 1998;
Harlow, R., Building a Public Relations Definition, Public Relations Review, nr. 2, 1976;
Hoult, Kevin, Renaissance 5508: Public Relations (Leadership Toolkit: Sales and Marketing
for Leaders), Renaissance Professional Training, 2004;
Hunt, Todd, Grunig, James, Public Relations Techniques, Holt, rinehart and Winston,
Philadelphia, 1984;
Invernizzi, Emanuele, Manuale di relazioni publiche – Le tecniche e i servizi di base, Mc
Graw-Hill, 2005;

71
Jo, Sprague, Stuart, Douglas, The Speaker's Compact Handbook, Fireside, 1986;
Jouve, Michele, Comunicarea: publicitate şi relaţii publice, Ed. Polirom, 2005;
Litwin, Larry, The Public Relations Practitioner's Playbook, Kendall Hunt, 2006;
Marconi, Joe, Public Relations: The Complete Guide, Thomson, New York, 2007;
Maruşca, Laura, Locul şi rolul relaţiilor publice în cadrul reprezentanţelor diplomatice,
Revista Transilvană de Administraţie Publică, nr. 1(19) / 2007, Ed. Accent, Cluj-
Napoca, 2007
McKay, Matthew, Messages: The Communication Skills Book, Publishers Group West, 1995;
Messager M., La Communication publique en pratique, Ed. d’Organisation, 1994;
Miculescu, Simona-Mirela, Public Relations from international perspective, Ed. Polirom,
2006;
Miller, Katherine, Organizational Communication: Approaches and Processes, Wadsworth
Publishing, 2005;
Mucchielli, Armand Colin, La communication interne, Paris, 2001;
Newsom, Doug, Turk VanSlyke, Judy, Kruckeberg, Dean, This is the PR. The Realities of
Public Relations, seventh edition, Ed. Wadsworth, Belmont, 2000;
Newsom, Doug, VanSlyke Turk, Judy, Kruckeberg, Dean, All About Public Relations, Ed.
Polirom, 2003;
Oliver, Sandra, Public Relations Strategy, Kogan Page, 2007;
Peretti, Andre , Jean-Andre Legrand, Jean Boniface, Tehnici de comunicare, Ed. Polirom,
2001;
Pontoizeau, Pierre Antoine, Manuel de Communication, Ed. Armand Colen, 1998
Rus, Flaviu, Călin, Relaţii publice şi publicitate, Institutul European, 2004;
Schneider, C., Communication, nouvelle fonction stratégique de l’entreprise, Editions
Masson, Paris, 1999;
Taylor, Ian, Olds, George, Never Say "No Comment", LB Publishing Services Toronto, 2007;
Thoveron, Gabriel, Istoria mijloacelor de comunicare, Institutul European, 2003;
Van Cuilenburg, J.J., O. Scholten, Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti, 2001;
Watson, Tom, Noble, Paul, Evaluating Public Relations, CIPR, 2006;
Westphalen, M. H., Le Communicator, Le guide de la communication d’entreprise, Dunod,
Paris, 2002;
Willet, Gilles, La communication modélisée: une introduction aux concepts, aux modèles et
aux théories, Editions du Renouveau pédagogique, Ottawa, 1993;
Wilcox, D.L., Public Relations. Strategies and Tactics, Longman, 2000;
Wilmot, William, Interpersonal Conflict, McGraw-Hill, 2005;

72
 MODELELE ISTORICE ALE RELAŢIILOR PUBLICE
Historical Models of Public Relations

Assistant Prof. Dr. Eugeniu NISTOR

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract

Renowned analysts - French and American - agreed that at the end of the 19th century the United
States offered the most fertile conditions for the development of public relations. They recognized the advantage
of making highly efficient sociological studies in this field, taking into account the period of the analysis, which
spans on a period of only three centuries. Noting the variability of indicators in the process of communication,
American researchers James Grunig and Todd Hunt structured the obtained data into a methodological frame,
identifying four models of public relations, as follows: business management-publicity, represented by the
partisan actions of Samuel Adams, those of press-agentry promoted by P.T. Barnum and journalist Amos
Kendall’s activities as press advisor; the public information model – with Ivy Lebdeter Lee as a promoter; the
asymmetric and symmetric bidirectional model – both related to the complex activities conducted by Edward L.
Bernays, looked upon as the founder of modern public relations.

Keywords: analysis, model, communication, public relations, methodological frame, indicators

Conform concepţiei filosofului german Jürgen Habermas (n. 1929, reprezentant de

seamă al Şcolii de la Frankfurt pe Main, a neokantienilor), formulată în lucrarea
Transformarea structurală a spaţiului public, „abia printr-o dezvoltare modernă a democraţiei
devine obligatorie o înţelegere a spaţiului public, care este doar prefigurată în idealul polisului
grec.”1 Să precizăm că lucrarea acestuia a fost la origine o teză de doctorat de mare succes,
susţinută la Universitatea din Marburg, în 1961, care a cunoscut nu mai puţin de 17 ediţii până
în 1990! În prefaţa primei ediţii, filosoful afirmă, răspicat, că „noi tratăm sfera publică în
general ca pe o categorie istorică, după cum încercăm să demonstrăm că poate fi vorba despre
o opinie publică în sensul precis al cuvântului de-abia în Anglia sfârşitului de secol al XVII-
lea şi în Franţa secolului al XVIII-lea.”2 Deşi acesta arată că se referă, în principal, la „funcţia
modelului liberal de sferă publică”, lăsând intenţionat în penumbră „varianta unei sfere
publice plebee care, în decursul procesului istoric, a rămas cumva reprimată, dar, totuşi
„concordanţa anumitor forme de manifestare plebiscitare nu ne înşeală în privinţa faptului că
amândouă variantele sferei publice burgheze (...) au preluat pe anumite aspecte ale dezvoltării
sociale şi diferite funcţii politice”, precizând apoi expres că cercetarea sa „stilizează
elementele liberale ale sferei publice burgheze şi transformările lor de natură social-statală.”3
Fermi în aprecierea contextului evoluţiei relaţiilor publice, în introducerea la tratatul
lor consacrat domeniului, cercetătorii francezi Constantin Lougovoy şi Denis Huisman
considerau, în 1981, că la „graniţa” dintre secolele XIX şi XX, teritoriul american oferă
condiţiile specifice apariţiei şi evoluţiei relaţiilor publice moderne, asigurând coexistenţa celor
1
Anton Hügli, Poul Lübcke – coordonatori – Filosofia în secolul XX, vol. I, Fenomenologia, Hermeneutica,
Filosofia existenţei, Teoria critică, traducere de Gheorghe Pascu, Andrei Apostol, Cristian Lupu, Bucureşti,
Editura All Educational, 2003, p. 333
2
Jürgen Habermas – Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei categorii a societăţii
burgheze, traducere şi note bibliografice de Janina Ianoşi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005,
p. 48
3
Ibidem, pp. 48-49

73
patru elemente de bază: 1. o practică anterioară în comunicarea publică; 2. afirmarea unei
prese puternice, de mare tiraj; 3. industrializarea, cu impactul ei mobilizator asupra mediului
social-economic, şi 4. derularea unei experienţe politice specifice. Aceeaşi cercetători ai
fenomenului comunicării publice, deşi recunosc o tradiţie comună, orientală, europeană şi
nord-americană, subliniază că „în Statele Unite ale Americii, însă, spre deosebire de alte
zone, această protoistorie a asigurat patul germinativ care a permis celorlalte trei elemente
menţionate mai sus să se combine într-o formulă care a dus la dezvoltarea unei noi discipline,
aceea a relaţiilor publice.”4 Apoi, în privinţa specificului sistemului mass-media american,
acesta este cu totul diferit de cel al altor spaţii geografico-culturale: adoptarea legii
învăţământului obligatoriu, explozia demografică fără precedent şi reţeaua tot mai abundentă
de mijloace de comunicaţii (căi ferate, şosele etc.), determină o cerere sporită de informaţii,
ziarele fiind la îndemâna oricui şi prin costurile reduse de comercializare; în special, apariţia
presei uşoare, de scandal – yellow press – care se putea citi cu uşurinţă şi datorită modului
cum erau paginate publicaţiile (cu titluri mari, ilustraţii, limbaj popular etc.). Dar spaţiul
social-economic american de la sfârşitul secolului al XIX-lea cunoaşte efectele benefice ale
industrializării, căci creşte numărul aşezărilor urbane iar populaţia practic se dublează.
Totodată resursele economice ajung în patrimoniul unor cercuri de afaceri care controlau nu
doar întregul sistem politico-social, ci şi cel juridic şi administrativ. Cât priveşte cel de-al
patrulea element care a favorizat maturizarea relaţiilor publice în societatea americană,
cultura politică, aceasta are o coloratură participativă şi proactivă, fiind pigmentată din plin
de efectele unei culturi profund liberale, derivând direct din succesul războiului de
independenţă şi al efervescentelor metamorfoze sociale de după sângerosul război de
secesiune. Mişcările maselor împotriva oligarhiei financiar-economice, împotriva abuzurilor
şi a corupţiei, sunt încurajate de o nouă generaţie de tineri intelectuali, care şi-au propus să
restabilească echilibrul social şi democraţia, luptând ca jurnalişti în „tranşeele” numeroaselor
publicaţii ale vremii. Marii industriaşi şi oligarhi ai timpului s-au mobilizat şi ei să anihileze
atacurile oponenţilor, dar au găsit că în „era agitatorilor progresişti” era mai potrivit să
recurgă la dialog decât la mijloace agresive de represiune; iar „acest dialog, ulterior, a fost
numit de fondatori, relaţii publice.”5
Încă din 1984, autorii americani James E. Grunig şi Todd Hunt au observat o diferenţă
vizibilă între aspectele teoretice şi cele practice ale relaţiilor publice: în timp ce din punct de
vedere teoretic se urmărea o comunicare echilibrată între părţile implicate (organizaţii şi
publicurile acestora), în realitate se înregistra un decalaj care, constată aceştia, avea două
cauze principale: 1. imposibilitatea stabilirii unor limite clare între diversele componente ale
comunicării; 2. ambiguitatea în care a rămas definirea procesului însuşi al relaţiilor publice
(teoreticienii străduindu-se nu atât să descopere un răspuns convingător la interogaţia „Ce
sunt relaţiile publice?”, cât, mai degrabă, la alta: „Cum sunt relaţiile publice?”)
Mergând pe urmele unor lucrări anterioare, preluând unele idei ale profesorului Eric F.
Goldman (de la Princeton University), care a scris, în 1948, prima lucrare de istoria relaţiilor
publice, şi ale lui Edward L. Bernays, autorul cărţii Relaţiile publice, apărută în 1952, cei doi
teoreticieni americani au întreprins cercetări legate de variaţia unor indicatori în cadrul

4
Remus Pricopie – Relaţiile publice: evoluţie şi perspective, Bucureşti, Editura Tritonic, 2011, p. 65
5
Ibidem, p. 39

74
procesului comunicaţional, ca: fluxul comunicării, poziţia şi atitudinea participanţilor activi,
veritabilitatea sau falsitatea informaţiei vehiculate, scopul urmărit de organizaţia sau
individul care transmite mesajul etc. Analizând datele comunicării în funcţie de această grilă
metodologică, Grunig şi Hunt „au identificat patru modele de relaţii publice, pe care, iniţial,
le-au asociat anumitor perioade istorice. Ulterior au revenit, considerând că toate cele patru
modele sunt încă practicate, în forme uneori atenuate, de organizaţiile care activează astăzi.”6

Modelul unu
Deşi cercetătorii americani recunosc că unele elemente ale relaţiilor publice sunt
identificabile încă în cadrul primelor forme de organizare ale societăţilor omeneşti, fiind
prezente în leagănul străvechilor civilizaţii orientale şi europene, totuşi, punctul iniţial de la
care pleacă aceştia, în stabilirea modelelor istorice, îl constituie acţiunea înscenată la Boston
de către partizanii lui Samuel Adams (1722-1803), acţiune care a dus la declanşarea revoltei
împotriva Imperiului Britanic şi la adoptarea Declaraţiei de Independenţă a statelor americane
(în 1776).
Stăruind asupra modelelor relaţiilor publice studiate de Grunig şi Hunt, ne vom fixa
cercetările, pentru început, pe primul, cunoscut ca fiind modelul impresariat / publicitate
(press-agentry) / publicity; acesta are următoarele caracteristici: comunicare unidirecţională,
dinspre organizaţie către publicuri, în care exprimarea adevărului „nu este calitatea esenţială a
informaţiei transmise”,7 urmărindu-se în mod clar un ţel propagandistic, de promovare cu
orice preţ a intereselor organizaţionale. Cei doi teoreticieni chiar au precizat că modelul încă
mai este practicat în lumea contemporană de circa 15% dintre organizaţii. Localizat, ca
moment al apariţiei sale în spaţiul american la finele secolului al XVIII-lea – fiind deosebit
de „activ” în veacul următor, şi avându-l ca promotor pe Phineas Taylor Barnum (1810-1891,
jurnalist şi businessman), practician declarat al tehnicilor de press-agentry. Modelul a fost, în
opinia noastră, permanent prezent în viaţa comunităţilor umane. De altminteri, Grunig şi Hunt
asociază versatilitatea morală a acestui model istoric, ca şi conţinut şi specific de manifestare,
cu şiretenia şi prefăcătoria doctrinei lui Niccolo Machiavelli (afirmată în Principele).

Fig. 1. Reprezentarea modelului unu

Împrejurările apariţiei modelului impresariat-publicitate prezintă unele caracteristici

care sunt, inconfundabile în peisajul social american, precum: „ieftinirea ziarelor, care a dus
la fluidizarea informaţiei scrise, la dinamismul presei şi lărgirea considerabilă a audienţei,
perioada fiind cunoscută sub numele de penny press, când ziarul devine un vehicul ieftin al
informaţiilor…”8 – dacă ţinem cont de faptul că în acea vreme este fabricat în serie vestitul
linotip al lui Ottmar Mergenthaler, care a înlocuit culegerea manuală a literelor cu culegerea

6
Ibidem, p. 36
7
Ibidem, p. 37
8
Ibidem, p. 105

75
mecanică, principiul lui de funcţionare fiind similar maşinii de scris, făcând posibilă apariţia,
în 1830, a ziarelor ieftine şi de mare tiraj. Tot atunci, practica înşelătoriei era ceva obişnuit în
noile ţinuturi ale „făgăduinţei.”
Chiar P. T. Barnum îşi leagă numele de o poveste mai puţin morală, dar nostimă în
felul ei: în 1869, în preajma localităţii Cardiff, situată în vestul statului New York, săpând o
groapă, un fermier a descoperit o uriaşă statuie de piatră reprezentând un bărbat, care s-a
dovedit a fi, ulterior, un artefact îngropat acolo de către George Hull, personaj pitoresc ce se
recomanda drept „tutungiu, inventator, alchimist şi ateist”, cu scopul de a-i păcăli şi a-i
stoarce de bani pe turiştii creduli, entuziasmaţi că au în faţă o relicvă a uriaşilor amintiţi în
Vechiul Testament. Antreprenor de succes, P. T. Barnum nu a scăpat ocazia unei afaceri,
oferind colosala sumă de 60.000 de dolari pentru a închiria uriaşul de piatră, pe timp de trei
luni, şi a-l expune în cadrul unei expoziţii itinerante. Cum nu a reuşit să-l obţină, deoarece era
prea profitabil pentru proprietar, şi-a comandat o copie şi a expus-o pe aceasta, prezentând
curiosului public american (şi jecmănindu-l) „un fals falsificat.”
Comun tuturor spaţiilor şi timpurilor sociale, modelul impresariat-publicitate este,
poate, chiar mai bine exemplificat de escrocheriile săvârşite în sfera publică a bătrânului
continent european, una dintre acestea, consemnată în cronici şi repovestită mereu, fiind
antologică. Astfel, în Grecia secolului al doilea, după Christos, în vremea împăratului Marcus
Aurelius, trăia negustorul de minuni Alexandru din Abonutichus care se folosea de un şarpe
uriaş, cu un cap meşterit ingenios din pânză, anume spre a-i imprima trăsături umane, pentru a
prooroci: „Oamenii dădeau buzna din tot imperiul spre a fi martorii unei minuni: un şarpe-
oracol cu cap de om (...) Această înscenare îi aducea un venit anual care ar echivala astăzi cu
câteva sute de mii de dolari şi o faimă egalată de puţini dintre oamenii vremii sale.”9

Modelul doi
Cel de-al doilea model, după teoretizările cercetătorilor Grunig şi Hunt, ar fi modelul
informării publice, avându-l drept întemeietor pe Ivy Lebdeter Lee. Între caracteristile
acestuia consemnăm: diseminarea / împrăştierea informaţiilor, prin transmiterea către public a
unei maxime cantităţi de date despre organizaţie; deşi comunicarea este unidirecţională, ca şi
la primul model, şi nestructurată conceptual, informaţiile care stau la baza ei sunt reale şi
aduse cât mai aproape de exhaustivitate; asistăm la o schimbare esenţială în promovarea
relaţiilor publice, în sensul că nu mai este folosită minciuna pentru a câştiga publicurile cu
orice preţ, ci se instituie ca principiu profesional transparenţa, „în care adevărul este elementul
ce leagă publicul de organizaţie.”10

Fig. 2. Reprezentarea modelui doi

9
Carl Sagan – Creierul lui Broca. De la pământ la stele, prefaţă şi îngrijirea ediţiei Florin Zăgănescu,
traducerea din limba engleză Gheorghe Stratan şi Gabriel Pâslaru, prefaţă Gheorghe Stratan, Bucureşti, Colecţia
Idei Contemporane, Editura Politică, 1989, p. 84
10
Remus Pricopie – Op. cit., p. 37

76
 S-a constatat că încă circa 50% dintre organizaţiile contemporane utilizează acest
model.
Analizând modelul informării publice al lui Grunig şi Hunt, vom constata că acesta
este consecinţa primului val al industrializării statelor americane (la finele veacului al XIX-
lea), când activităţile manufacturiere şi în general preocupările mercantiliste desfăşurate în
plan local iau, treptat, proporţiile unor afaceri transcontinentale, axate, în principal, pe
industria minieră, pe dezvoltarea reţelei de căi ferate, a mijloacelor tehnice de comunicare
(telegraful, serviciile poştale), pe monopolul energiei electrice, al construcţiilor de maşini etc.,
concentrând uriaşe capitaluri în cadrul unor companii şi trusturi financiar-bancare.
Începuse o epocă dinamică, bazată pe comunicaţii rapide, aceasta în primul rând
datorită noilor invenţii ale veacului şi perfecţionării transporturilor (vapoarele cu aburi şi cu
zbaturi, primele automobile, reţelele de căi ferate şi şosele) şi, mai ales, prin apariţia unei noi
şi eficiente tehnologii tipografice, între care şi rotativa „Hoe”, de mare tiraj, purtând numele
inventatorului ei (Richard Hoe) – aceasta ducând la apariţia ziarelor de scandal (yellow press).
Toate aceste „avantaje” nu rămân fără consecinţe benefice în plan cultural-educativ pentru
societatea americană: rata analfabetismului a scăzut la jumătate (de la 20%, în 1870, la sub
10%, în 1900), ceea ce nu-i puţin lucru!
Dar schimbări semnificative apar şi în relaţiile de muncă. Căci frecventele conflicte
dintre patronatele industriaşilor şi salariaţii organizaţi în puternice structuri sindicale, unele
amplu mediatizate în presa vremii, duceau adesea la şifonarea imaginii companiilor. Pentru a
preveni aceste efecte negative, marile companii şi trusturi şi-au înfiinţat departamente interne
specializate pe activităţi de comunicare publică sau şi-au plătit unele servicii de consiliere,
numite atunci publicity office. În istoria relaţiilor publice americane este faimos, în acest sens,
episodul „războiului mediatic” dintre compania de curent alternativ, a lui George
Westinghause, şi cea de curent continuu, a lui Thomas A. Edison, în urma căruia prima
recurge, în 1889, la înfiinţarea unei structuri specializate în comunicare publică. Apoi, în
1900, George V. S. Michaelis, fost jurnalist, împreună cu Herbert Small şi T. O. Malvin, au
inaugurat la Boston compania de publicitate, The Publicity Bureau, „cu scopul declarat de a
face un impresariat de afaceri pentru câţi mai mulţi clienţi la preţuri cât mai convenabile.”11;
Harvard University a fost prima organizaţie înscrisă în şirul clientelei acestei companii, alte
filiale fiind deschise, ulterior, la New York, Washington, Chicago, Kansas, Topeka, St. Louis.
Din păcate, eşecul înregistrat de companie într-un angajament al reţelei căilor ferate, şi
urmările acestuia (pierderea şi a altor clienţi), a dus la dispariţia ei în anul 1911.
Însă cel care este considerat părintele relaţiilor publice – Ivy Ledbetter Lee (1877-
1934) – a înţeles că, pentru a echilibra şi armoniza relaţiile sociale, se impune cultivarea
transparenţei şi a adevărului în procesul de comunicare publică. Acesta era fiul unui preot din
aşezarea Cedartown (Georgia), dotat cu mari abilităţi de comunicare, după absolvirea unor
şcoli prestigioase (Emory College, Princeton University şi studii postuniversitare la Columbia
University) şi după o practică serioasă în presa vremii, ca jurnalist de profesie şi colaborator
al principalelor ziare newyorkeze, o vreme fiind cooptat ca şi corespondent al Associated

11
Dumitru Iacob, Diana-Maria Cismaru, Remus Pricopie – Relaţiile publice. Coeziune şi eficienţă prin
comunicare, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2011, p. 73

77
Press (agenţie de presă din New York, constituită încă din 1848, prin asocierea a şase ziare).
Având un astfel de palmares, Ivy Lee a cunoscut şi a realizat convorbiri cu doi importanţi
preşedinţi americani: Grover Cleveland (preşedinte al SUA între 1885-1889 şi 1893-1897) şi
Wodrow Wilson (1912-1921, cel care angajase Statele Unite în primul război mondial de
partea Antantei, fiind răsplătit cu premiul Nobel pentru pace, în 1920).
Afirmarea lui Lee în presa americană se întâmpla într-un moment de mari transformări
a acesteia, publicul fiind bombardat continuu cu dezvăluiri şi evenimente senzaţionale de
către faimoşii muckrakeri ai vremii, între care se aflau şi: romancierul Upton Sinclair, autorul
romanului Jungla, George Crell, viitorul director al Comitetului Informării Publice, şi Walter
Lippman, tânăr student la Universitatea din Harvard, cunoscut mai târziu ca teoretician al
domeniului (va publica în 1921 o carte de referinţă: Opinia publică).
În 1904, Lee fondează, împreună cu jurnalistul George Frederick Parker, agenţia de
relaţii publice Parker & Lee, care va influenţa puternic orientarea sa profesională, făcându-l să
renunţe la statutul de jurnalist pentru a-l îmbrăţişa definitiv pe cel de consilier independent în
relaţii publice (publicity man). Doi ani mai târziu, în 1906, Lee enunţă Declaraţia de principii
a domeniului, prin care „a definit noi standarde în practica relaţiilor publice”, având „o
contribuţie decisivă în transformarea impresariatului de secol XIX în relaţii publice de secol
XX.”12 Între liniile directoare ale noii profesii, Lee situează: „I. adevărul ca singura opţiune de
succes, pe termen lung, în comunicarea publică; II. Nevoia de a atinge un anumit echilibru
între organizaţie şi publicurile sale; III. Menţinerea deschisă a canalelor de comunicare ale
unei organizaţii ca formă de înregistrare a fluctuaţiilor mediului...”13
Personalitate controversată, de numele lui Ivy L. Lee se leagă şi o anchetă dură a
Congresului american, în 1914, ca urmare a contestării buletinelor sale de informare (parţial
mincinoase), emise în cazul incidentelor de la minele Dudlow, întocmite pentru a avantaja
grupul patronal reprezentat de către John D. Rockefeller Jr. Pe de altă parte, i-au fost aduse
acuze serioase şi în calitate de „consultant independent” în probleme economice şi
corporatiste, când iniţiază (din 1916) probleme de comunicare şi relaţionare publică
internaţională, promovând în spaţiul american imaginea unor ţări europene ca Franţa (pentru
care a obţinut un împrumut de 200 de milioane de dolari, livrabili în două tranşe), Polonia şi
România. Antrenat într-o lungă campanie (din 1926 până în 1933) în favoarea Uniunii
Sovietice, fiind plătit de ruşi chiar pentru activităţi de propagandă, Lee se situează iar pe
poziţii opuse cu cele ale instituţiilor oficiale ale SUA: în ianuarie 1926, Camera de Comerţ
din New York a emis un document prin care solicita ca guvernul american să nu-l recunoască
pe cel sovietic câtă vreme la cârma „mamei Rusii” se află puterea bolşevică. Aşadar, poziţia
lui Lee era privită cu mare suspiciune şi declaraţiile lui stârneau rumoare, deoarece el aborda
cu nonşalanţă probleme considerate a fi tabuizate din punct de vedere politic oficial, susţinând
„ideea că statul american trebuie să deschidă relaţiile comerciale cu Rusia, deoarece numai
aşa ar fi posibil să fie studiat comu-nismul şi, eventual, identificate căile prin care poporul
rus, format din 140.000.000 de suflete, ar putea fi ajutat să-şi câştige libertatea.”14 Rezistând
cu stoicism la atacurile radicalilor şi la acuzele oficiale de trădare care i s-au adus (fiind

12
Remus Pricopie – Op. cit., p. 144
13
Ibidem
14
Ibidem, p. 142

78
chemat din nou la audieri, de această dată la Comisia de politică externă a Congresului), Lee a
avut, totuşi, într-un târziu, o mare satisfacţie sufletească: în 1933, SUA a recunoscut ca stat
Uniunea Sovietică, acceptând practic punctul de vedere susţinut de acesta cu dârzenie, vreme
de şapte ani! Mai problematică a fost campania sa de relaţii publice în favoarea concernului
german „I. G. Farben”, între 1933-1934, când a avut numeroase întâlniri „la vârf” cu Joseph
Goebbels, ministrul nazist al culturii şi propagandei, cu Franz von Papen, vice-cancelar, cu
Konstantin von Neuratih, ministrul de externe, şi cu însuşi Fürerul Adolf Hitler. Aceste
relaţionări aveau să-l coste pe Lee, fiind chemat oficial (pentru a treia oară) la audieri, de
această dată în faţa Comisiei Speciale pentru Investigarea Activităţilor Antiamericane. Deşi
nu a fost învinuit de nimic în derularea afacerilor sale cu firma germană, Lee a îndurat
oprobiul public, date fiind împrejurările istorice în care se derula ancheta.
Ivy Lee moare la 9 noiembrie 1934, datorită unui cancer galopant (leucemie), dar
modelul informării publice, legat de viaţa şi activitatea lui, s-a impus definitiv, acesta fiind
promovat, cu precădere, de organizaţiile guvernamentale, de organizaţiile nonprofit şi de
unele organizaţii din lumea afacerilor.

Modelul trei
Cel de-al treilea model istoric al relaţiilor publice este modelul bidirecţional şi
asimetric, prezentând o diferenţă esenţială de conţinut faţă de modelul anterior: astfel,
comunicarea nu mai este doar unidirecţională, ci reciprocă – atât dinspre emiţător
(organizaţie) către receptor (public), cât şi invers. Feed-back-ul partenerilor în procesul de
comunicare de-vine important, chiar dacă încă rămâne o imperfecţiune semnificativă în
schema de organizare comunicaţională: „cele două fluxuri nu sunt simetrice, organizaţia fiind
cea care controlează comunicarea.”15

Fig. 3. Reprezentarea modelului trei

Modelul s-a impus în jurul anului 1920, avându-l ca promotor pe cel considerat a fi
adevăratul fondator al relaţiilor publice – Edward L. Bernays (1891-1995). Acesta a avut un
rol semnificativ în lămurirea unor delicate aspecte în practica cotidiană a comunicării şi
relaţionării (persuadarea ştiinţifică, configurarea opiniei publice etc.) şi în aşezarea pe
temeiuri noi a domeniului. Circa 20% dintre organizaţii folosesc astăzi acest model.

Modelul patru
Modelul relaţiilor publice bidirecţionale şi simetrice este considerat a fi chiar modelul
ideal. În cazul acestui model intervine o schimbare fundamentală: feed-back-ul nu se
15
Ibidem, p. 38

79
constituie doar din posibilitatea atingerii ţelurilor organizaţionale, ci şi din posibilitatea de a
cunoaşte nevoile reale ale publicurilor şi chiar de a le rezolva, în măsura în care programele
părţilor implicate în relaţie sunt congruente. Modelul reliefează simetria fluxurilor
comunicaţionale, faptul că „interesul publicului contează în egală măsură pentru organizaţie
ca şi propriul interes, iar relaţiile publice sunt performante numai dacă mediază între cele
două interese, astfel încât ele să atingă punctul de echilibru.”16

Fig. 4. Reprezentarea modelului patru17

O altă caracteristică a acestui model este şi aceea că nu mai contează care dintre cele
două părţi – organizaţie şi public – iniţiază comunicarea, deoarece nu mai există nici un fel de
control asupra procesului în derulare, între acestea realizându-se un adevărat parteneriat „de
lungă durată, în care fiecare îşi asumă anumite responsabilităţi.”18 Circa 15% din numărul
organizaţiilor îşi au activităţile axate pe acest model de relaţionare, cu precizarea că, în acest
caz, este vorba de acele organizaţii care sunt profund conştiente de menirea lor socială. Ca şi
în varianta modelului anterior, şi în cazul modelului patru se vădeşte contribuţia deosebită a
lui Edward L. Bernays şi a discipolilor săi – cei care în jurul anului 1960 şi-au manifestat
interesul pentru a aşeza domeniul relaţiilor publice pe fundamente solide, din punct de vedere
etic şi deontologic. Studiile efectuate de către specialişti arată că opţiunea pentru acest model
este dată atât de cultura organizaţională, cât şi de mentalitatea şi spiritul participativ
cumpănit al publicurilor.
Influenţa exercitată de Edward L. Bernays, în cunoaşterea şi practicarea celor două
modele de relaţii publice (modelele trei şi patru) l-au impus ca fondator al domeniului. De
aceea, se cuvine să rememorăm câteva date din biografia acestei ilustre personalităţi a
secolului XX. Nu comitem nici o exagerare afirmând acest lucru, deoarece atunci când revista
Life, într-un număr special, le-a consacrat medalioane omagiale celor mai importante
personalităţi americane ale secolului XX, printre cele o sută de nume figura şi cel al lui
Edward L. Bernays, alături de celebrităţi ca: Albert Einstein, Henry Ford, Ernest Hemingway,
Louis Armstrong, Wald Disney, John D. Rockefeler, John F. Kennedy, Martin Luther King,
Richard M. Nixon, J. Robert Oppenheimer ş.a. Aşadar, fondatorul relaţiilor publice moderne
s-a născut la Viena, în 1891, din părinţi de origine evreiască: tatăl său fiind Ely Bernays,
comerciant de produse agricole, iar mama sa, Anne Freud Bernays, era sora fondatorului
psihanalizei moderne, medicul şi filosoful Sigmund Freud. În 1892 familia lui Edward
emigrează în SUA, stabilindu-se la New York unde, între 1909-1912, acesta urmează
cursurile de specializare în agronomie la Universitatea Cornwell. Vreme de câţiva ani, până la
izbucnirea primei conflagraţii mondiale, Edward lucrează ca impresar în domenii extrem de
variate (de la medicină la teatru), ca jurnalist angajat în susţinerea unor cauze specifice ale

16
Ibidem, p. 39
17
Reprezentarea figurilor 1-4, după lucrarea lui Remus Pricopie, ediţia citată.
18
Ibidem, p. 39

80
vieţii publice americane, între altele fiind şi coeditor, alături de fostul său coleg de studii, Fred
Robinson, al unei publicaţii extrem de curajoase – Medical Rewiew (care avea un tiraj de
peste 137.000 de exemplare) – distribuită sub formă gratuită tuturor medicilor de pe teritoriul
SUA, în paginile căreia erau promovate unele aspecte mai delicate ale domeniului,
considerate de către practicienii medicinei a fi subiecte tabu (precum îmbolnăvirea de sifilis).
Călătorind în Europa, în anul 1913, tânărul Bernays are şansa de a se întâlni şi discuta cu
celebrul său unchi, Sigmund Freud, devenind „conştient de importanţa înţelegerii
comportamentului uman la nivel individual pentru modelarea comportamentului social.
Discuţiile avute cu Freud îi aduc unele răspunsuri, dar mai ales multe, foarte multe întrebări la
care Bernays va încerca să găsească soluţii în anii ce vor urma.”19 Ulterior, acesta va fi unul
dintre cei mai entuziaşti susţinători şi promotori ai operei freudiene, organizându-i unchiului
său întâlniri ştiinţifice în universităţi americane şi asigurându-i mediatizarea constantă a
cercetărilor în unele publicaţii de peste ocean. Interesant este faptul că primele succese de
„piarist” ale lui Edward sunt legate de activităţi desfăşurate în orizontul culturii, el afirmându-
se ca un redutabil organizator al unor show businness-uri, cum a fost în cazul promovării pe
Broadway a comediei Daddy Long-Lecs (unde personajul central era o fetiţă crescută într-un
orfelinat), care, în urma unei acţiuni intense de relaţii publice, s-a bucurat de un succes
nemaipomenit, jucându-se mereu cu sala plină, iar câteva orfelinate din New York au intrat în
posesia unor fonduri şi donaţii nesperate. Dar energia şi meticulozitatea sa organizatorică
deosebită în impresariatul artistic a fost demonstrată cu brio şi în anii următori: astfel, în 1915
a fost angajat de Metropolitan Opera Company pentru a face cunoscute, pe scenele din SUA,
spectacolele Baletului Rus, iar în 1917 contribuie la lansarea şi impunerea publică a tenorului
italian Enrico Caruso, aflat într-un turneu prin statele nord-americane.
Deşi declarat inapt pentru serviciul militar, din pricina unor deficienţe fizice, după
intrarea SUA în război (la 6 aprilie 1917), Bernays se implică într-o energică activitate de
voluntariat în susţinerea armatei americane, organizând programe şi manifestări artistice
pentru ostaşii combatanţi, vânzând certificate de stat sau implicându-se în campaniile pentru
colectarea de fonduri. Este momentul când se constituie un organism guvernamental nou:
Comitetul Informării Publice (CIP), condus de jurnalistul George Creel, având drept scop
informarea promptă a populaţiei în legătură cu evenimentele şi tragediile de pe front. După un
interviu cu Ernest Poole, care era şeful Departamentului de Relaţii Media Externe a CIP, şi o
verificare riguroasă a dosarului său de către Serviciul de Informaţii al Armatei, Bernays este
promovat în funcţia de şef al Biroului Export şi de adjunct al Biroului America Latină, ambele
aflate în subordinea aceluiaşi departament. Iar la sfârşitul războiului, fiind un bun vorbitor al
limbilor franceză şi germană, a fost selectat în grupul celor 16 membri ai CIP care l-au însoţit
pe George Creel, în cadrul delegaţiei americane, la Conferinţa de Pace de la Paris.
În 1919 îl descoperim desfăşurând o foarte intensă activitate de publicity man şi press-
agentry pentru Consiliul Naţional Lituanian din SUA, în vederea recunoaşterii acestei mici
republici baltice. Dar o semnificativă experienţă de relaţii publice a avut şi cu România,
interesată atunci de recunoaşterea noilor sale graniţe pe plan internaţional. Iată care au fost
faptele: „România dorea să-şi susţină cauza în faţa poporului american. Dorea să le spună
americanilor că era o ţară străveche şi statornicită. Metoda iniţială consta în publicarea de

19
Ibidem, p. 148

81
tratate ştiinţifice corecte din punct de vedere istoric şi etnologic. Faptele pe care le descriau
acestea erau ignorate în cea mai mare măsură. Consilierul în relaţii publice angajat de
România i-a sfătuit să transforme aceste studii în povestiri interesante, cu valoare de ştiri.
Publicul a citit aceste povestiri cu mare interes şi România a devenit foarte cunoscută în
America, fapt ce a avut rezultate însemnate pentru această ţară.”20
Urmează, apoi, în biografia fondatorului domeniului, o perioadă de zbateri şi încercări
pentru impunerea profesiei de consilier în relaţii publice, constând în declanşarea unei
energice campanii de presă, prin publicarea de articole şi interviuri pe această temă şi, mai
ales, prin editarea, în 1920, împreună cu soţia sa, Doris E. Eleischman, a publicaţiei Contact,
de numai patru pagini, dar într-un tiraj de 15.000 de exemplare, care s-a dovedit a fi nu doar
dinamică, ci şi destul de longevivă, întrucât şi-a continuat apariţia vreme de peste un deceniu.
Dar cel mai important succes repurtat de Bernays, pe această „linie”, l-a constituit iniţierea
unui curs de relaţii publice, în 1921, în cadrul Departamentului de jurnalism al New York
University (deşi se pare că prestaţia lui pedagogică nu a fost prea strălucită, fiind cotată chiar
drept „plictisitoare”), care a însemnat pătrunderea disciplinei – pentru prima oară – în mediul
universitar.
Însă, în 1922, apare pe piaţă o lucrare extrem de importantă pentru toţi cei interesaţi de
studiul ştiinţelor sociale – fiind vorba de cartea Opinia publică, avându-l ca autor pe
jurnalistul, scriitorul, sociologul şi politologul Walter Lippmann (1889-1974), în conţinutul
căreia, acesta (marcat şi de experienţa politică americană în efortul depus pentru a-i „smulge”
populaţiei acordul de intrare în primul război mondial) susţine că opinia publică poate fi
fabricată! Se prea poate ca această carte să fi fost un impuls pentru Bernays, mobilizându-l
să-şi finalizeze redactarea propriei sale lucrări, astfel încât, în anul următor, Cristalizarea
opiniei publice a văzut lumina tiparului. În paginile acesteia el abordează câteva probleme de
bază ale domeniului, precum: scopul consilierului în relaţii publice, importanţa socială
crescândă a noii profesii, asociată acum aceleia de „avocat special”; apoi, interesul
cercetătorului se îndreaptă către depistarea structurii de fond a opiniei publice, testând dacă
aceasta este „încăpăţânată sau maleabilă”, descrie interacţiunea „forţelor care contribuie la
crearea ei”, „motivaţiile publice”, modul cum reacţionează „grupul şi turma”, metodele prin
care consilierul în relaţii publice poate interveni şi poate modifica opţiunile unui grup; toate
acestea urmate de o privire curioasă aruncată prin fereastra presei şi o scurtă analiză a altor
mijloace de comunicare (filmul, teatrul, zvonul, predicile de la anvon, conferinţele publice
etc.), încheind cu ideea că „piaristul” are un rol important în educarea şi modelarea publicului,
în vederea formării unei opinii corecte despre orice aspect al lumii moderne şi civilizate,
considerând că „misiunea cea mai înaltă a consilierului în relaţii publice, în societatea în care
trăieşte, este crearea unei conştiinţe publice.”21
Să precizăm, însă, că toate aspectele teoretice configurate în cartea lui Edward L.
Bernays sunt ilustrate cu exemple adecvate, decurgând din experienţa sa de relaţionist,
„consumată” în spaţiul public american. Printre rânduri autorul îşi mărturiseşte profesiunea de
credinţă: în contractele sale cu diverse firme, nu a făcut niciodată distincţie dacă acestea erau

20
Edward L. Bernays – Cristalizarea opiniei publice, traducere de Florin Paraschiv, cuvânt înainte de Florin
Dumitrescu, studiu introductiv de Remus Pricopie, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2003, p. 54
21
Edward L. Bernays – Op. cit., p. 162

82
mari sau mici. Cu toate acestea, ca şi predecesorul său, Ivy L. Lee, şi Bernays a desfăşurat
unele activităţi socotite a fi cel puţin controversate, dacă nu chiar lipsite de etică! Una dintre
aceste „activităţi” o constituie şi episodul „Guatemala”, întâmplat pe la mijlocul secolului
XX, când acesta era consilier de relaţii publice la United Fruit Company, o firmă care controla
întreaga piaţă americană de distribuţie a bananelor, având peste 80.000 de salariaţi.
Aprovizionarea cu marfă de import a acesteia provenea din statele Honduras şi, în special, din
Guatemala – unde United Fruit Company a achiziţionat (până în 1953) mai mult de 400.000
de acri de pământ; dar s-a întâmplat că noul guvern autohton (comunist) ajuns la putere i-a
naţionalizat proprietăţile. În această situaţie, „până în 1954, Bernays a bombardat opinia
publică cu informaţii despre ceea ce se întâmplă (...), a organizat vizite ale jurnaliştilor
americani în Guatemala pentru a culege informaţii de la faţa locului şi a alimentat o presiune
constantă a opiniei publice americane asupra factorilor de decizie din Statele Unite (Senat,
Casa Albă).”22 Toate aceste acţiuni au dus la următorul deznodământ: „...la 18 iunie 1954, o
armată de eliberare formată din 200 de soldaţi recrutaţi şi antrenaţi de CIA şi condusă de
Carlos Castillo Armas, un fost ofiţer care trăia în exil, a răsturnat puterea comunistă din
Guatemala. Două săp-tămâni mai târziu, Armas a devenit noul preşedinte al Guatemalei.”23
Rolul avut de Bernays a fost cel puţin dubios, asupra lui planând suspiciunea de manipulare a
opiniei publice şi a presei, mai ales că serviciile sale de relaţii publice, prestate în favoarea
firmei United Fruit, erau plătite cu nu mai puţin de 100.000 de dolari pe an! Alţi specialişti ai
domeniului pun în paranteză minusurile etice ale acestei acţiuni, străduindu-se să-i găsească
merite sau chiar să-i laude inventivitatea, motivând că „analiza evenimentelor din Guatemala
este complexă şi are multe implicaţii de ordin politic, economic, social etc. Un lucru însă este
cu tărie subliniat de către cei care au studiat fenomenul: acţiunile lui Bernays în Guatemala au
definit un nou model de comunicare în situaţii de criză politică la nivel internaţional, model
care, ulterior, a fost utilizat de către guvernul american, cu mai mult sau mai puţin succes, în:
Cuba, Vietnam, fosta Yugoslavie, Irak şi Afganistan.”24 Aşadar, iată, avem încă un model în
relaţiile publice – modelul intervenţiei armate în situaţii de criză politică acută de nivel
regional extins sau chiar internaţional.
În 1991, Societatea Americană de Relaţii Publice, organizaţie profesională cu peste
15.000 de aderenţi, l-a sărbătorit cu mult fast pe cel mai vârstnic membru al ei – Edward L.
Bernays – la centenarul naşterii acestuia. Câţiva ani mai târziu, în 1995, fondatorul relaţiilor
publice se stinge din viaţă, lăsând generaţiilor de azi şi viitoare un domeniu consolidat, pentru
a cărui recunoaştere a depus eforturi deosebite: a editat publicaţii, a organizat acţiuni de
promovare a unor produse sau idei, a scris 14 cărţi, dintre care câteva sunt considerate şi acum
redutabile (între acestea situăm: Cristalizarea opiniei publice – 1923, Propaganda – 1928,
Relaţiile publice – 1952) şi să nu uităm că a predat şi cursuri universitare... Astfel, în zilele
noastre, relaţiile publice se predau în peste 300 de universităţi americane (nu şi la Harvard
University, care nu a considerat comunicarea ca o disciplină distinctă de studiu!), iar în
bibliotecile lumii sunt înregistrate peste 75.000 de volume consacrate domeniului.

22
Remus Pricopie – în „Studiu introductiv” la volumul Edward L. Bernays – Cristalizarea opiniei publice, ed.
cit., p. 34
23
Ibidem
24
Ibidem, p. 35

83
Bibliografie:
Bernays, Edward L. – Cristalizarea opiniei publice, traducere de Florin Paraschiv,
cuvânt înainte de Florin Dumitrescu, studiu introductiv de Remus Pricopie, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2003.
Habermas, Jürgen – Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiu asupra unei
categorii a societăţii burgheze, traducere şi note bibliografice de Janina Ianoşi, ediţia a II-a,
Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005.
Hügli, Anton, Lübcke, Poul – coordonatori – Filosofia în secolul XX, vol. I,
Fenomenologia, Hermeneutica, Filosofia existenţei, Teoria critică, traducere de Gheorghe
Pascu, Andrei Apostol, Cristian Lupu, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2003
Iacob, Dumitru, Cismaru, Diana-Maria, Pricopie, Remus – Relaţiile publice. Coeziune
şi eficienţă prin comunicare, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2011.
Pricopie, Remus – Relaţiile publice: evoluţie şi perspective, Bucureşti, Editura
Tritonic, 2011.
Sagan, Carl – Creierul lui Broca. De la pământ la stele, prefaţă şi îngrijirea ediţiei
Florin Zăgănescu, traducerea din limba engleză Gheorghe Stratan şi Gabriel Pâslaru, prefaţă
Gheorghe Stratan, Bucureşti, Colecţia Idei Contemporane, Editura Politică, 1989.

84
 ETNOCENTRISM ŞI COMPORTAMENT ELECTORAL
Ethnocentrism and Electoral Behaviour
Assistant Prof. Dr. Marius PAŞCAN
Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract

Various theories of electoral sociology attempt to explain vote and the persistence of ethnic voting in
relation to ethnicity and ethnocentrism. Thus, the vote of an ethno-cultural community is based essentially on
ethnic cleavage, so that members of such communities identify themselves on a paternal line, related to certain
characteristics, such as religion, language, history, collective memory, regional attachment. This determining
feature - language-ethnicity - is often present in various analyzes. Ethnicity may be related to a group of
individuals who possess, more or less, some common historical and socio-cultural heritage. Language, in this
context, becomes a fundamental criterion for the identification and differentiation but may also be grounds for
aggression or conflict. Nevertheless, ethnicity often dictates, from an identity point of view, the minority voting
behavior and ethnocentrism becomes a guide.

Keywords: ethnicity, ethnocentrism, vote, minority, behavior, sociological research

Conform ,,Dicţionarului explicativ al limbii române”, etoncentrismul este ,,tendinţa de

a judeca valorile altor culturi în raport cu propria cultură, considerată unic criteriu de
apreciere a adevăratelor valori”1, iar „Dicţionarul de etnologie şi antropologie”, desemnează
etnocentrismul drept o atitudine colectivă ce constă din „repudierea formelor culturale:
morale, religioase, sociale, estetice, mai diferite de cele ale unei societăţi date”2 .
Există numeroase studii privind legătura dintre etnocentrism, etnicitate sau factorul
etnic şi comportamentul electoral. În bună măsură, acestea sunt derivate în special din
abordările sociologice, vădind măsura în care apartenenţa la un grup etnic are o influenţă
cuantificabilă asupra comportamentului electoral. În ce priveşte demersul nostru, căutăm să
răspundem la chestiuni care privesc etnia şi comportamentul electoral, pornind de la
întrebarea de ce etnicitatea sau factorul etnic au un efect cauzal asupra prezenţei la vot sau, cu
alte cuvinte, de ce este etnicitatea un factor semnificativ care determină prezenţa la vot şi care
sunt explicaţiile unei atitudini electorale etnocentriste?
În acest domeniu, studiile de specialitate şi mai mulţi autori identifică patru tipuri de
posibile explicaţii şi răspunsuri la întrebările anterior enunţate. Evident, concluziile nu pot fi
exclusiviste deşi promotorii lor le tratează adesea în mod inechivoc. Cele patru modele
explicative pornesc de la: statutul socio-economic, auto-identificarea etnică, conştiinţa
comunităţii etnice şi mobilizarea.
În privinţa comportamentului etnic al grupurilor etnice, Robert Dahl (1961)3, într-un
studiu de pionierat, a prezentat o teorie care urma să fie consacrată drept teoria asimilării în
politica etnică. Comportamentul politic pe baze etnice, susţine autorul, reprezintă un fenomen
tranzitoriu, iar acesta dispare, în mod gradual, în măsura în care grupurile etnice devin tot mai

1
Academia Română, Institutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan” - ,,Dicţionarul explicativ al limbii române”, ed. a
II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 351
2
Bonte, P. Izard, „Dicţionar de etnologie şi antropologie”, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 220.
3
Dahl, Robert A., ,,Who Governs? New Haven”: Yale University Press, 1961.

85
divizate din pricina unor criterii socio-economice. În viziunea lui Robert Dahl, noţiunea de
etnicitate este subsumabilă conceptului de statut social (semnifică şi se substituie ocupaţiei,
venitului, nivelului de educaţie) şi, pe de altă parte, în timp ce comunităţile etnice devin mai
diversificate din punct de vedere economic şi social, ele vor înceta să se comporte politic în
modalităţi distincte. Mai precis, coeziunea politică se bazează pe prosperitatea individuală a
membrilor grupului (Huckfeldt4).
Concluziile la care a ajuns Robert Dahl au fost mai apoi criticate de către Raymond E.
Wolfinger5. Fără însă a contesta premisele fundamentale avansate de acesta, Wolfinger
consideră că, pentru o semnificativă identificare etnică, este imperativ necesară mobilizarea
grupului etnic de către liderii politici. Un asemenea efect nu poate fi obţinut decât atunci când
o comunitate etnică încetează să mai fie dominată de categoria clasei muncitoare ajungând să
icludă un segment considerabil al clasei de mijloc. De fapt, Wolfinger susţine că politicile
etnice se dezvoltă lent şi se întind pe perioade mai lungi de timp decât a prezis Dahl. Însă, este
solidar cu Dahl cu privire la statutul socio-economic şi mobilitatea socială, ca mecanisme
esenţiale în înţelegerea politicii etnice. Totodată, subscrie ideii că mobilitatea socială va slăbi
importanţa politică a factorului etnic, întrucât generează „…interese economice contrare
votului etnic” şi „deoarece motivaţiile etnice ale indivizilor vor fi diluate datorită contactelor
la care aceştia vor fi expuşi într-un mediu social mai eterogen”6.
Politologul Michael Parenti7 i-a criticat deopotrivă pe Dahl şi Wolfinger, readucând în
analiză ipoteza conform căreia mobilitatea socială diminuează importanţa factorului etnic.
Autorul a subliniat distincţia dintre asimilare şi aculturaţie. Bazându-se pe studii empirice
realizate în Statele Unite, Parenti susţine că deşi este demonstrat faptul că indivizi cu diferite
profiluri etnice s-au adaptat stilului de viaţă şi obiceiurilor americane, chiar având un grad
ridicat de mobilitate ocupaţională şi geografică, nu manifestă în mod evident o identificare
cognitiv-afectivă şi o relaţionare specifice societăţii dominante. În viziunea sa, etnicitatea
rămâne o forţă dominantă, chiar după ce diversificarea socio-economică s-a produs. Parenti a
sugerat că există trei factori foarte importanţi care privesc politica etnică, şi anume: „existenţa
social-instituţională pluralistic-paralelă”8, „simţămintele psihologice ale identităţii grupului
minoritar, atât versiunea pozitiv-angajantă, cât şi cea negativ-defensivă”9, iar al treilea factor
este sistemul politic însuşi sau faptul că „sistemul politic, partidul, lucrătorii din secţiile de
votare, candidaţii, alegerile, patronajul, etc. continuă să depindă de strategiile etnice (...) în
calitate de mediator şi mobilizator al simbolurilor şi intereselor minoritarilor, sistemul politic
trebuie luat în considerare”10. Pe baza acestor argumente, Pareti sugerează că aspectele
sociologice, psihologice şi mobilizaţionale ale etnicităţii se cuvin luate în calcul pentru a
justifica continuitatea politicii etnice.

4
Huckfeldt, Robert, ,,The Social Contexts of Ethnic Politics: Ethnic Loyalties, Political Loyalties, and Social
Support.”, American Politics Ouarterlv 11, 1983:91-123.
5
Wolfinger, Raymond E . ,,The Development and Persistence of Ethnic Voting.” American Political Science
Review 59, 1965:896-908.
6
Ibidem, pp 906-907
7
Parenti, Michael, ,,Ethnic Politics and the persistence of Ethnic Identification.” American Political Science
Review 61, 1967: 717-726.
8
Ibidem, p 724
9
Idem
10
Ibidem p. 717

86
 Etnicitatea este însă adeseori privită ca un fenomen psihologic, important în principal
pentru tipul de atitudini pe care îl generează între membrii grupului etnic. Dale Nelson
evidenţiază, spre exemplu, cum atitudinile diferitelor grupuri etnice corespund unei scări
raportabile la cinci trepte: interes în politică, eficacitate, cinism, cunoştinţe şi atenţie civică11.
Autorul nu consideră oportună asocierea directă dintre etnicitate şi participarea politică. În
viziunea sa, etnicitatea este importantă atâta timp cât produce atitudini în favoarea participării.
Referitor la problema auto-identificării etnice, aceasta poate fi abordată şi dintr-o altă
perspectivă. În abordările mai multor autori, grupul etnic este „inventat” sau „imaginat” de
către elitele locale care promovează simbolurile ce rezonează cu societatea contemporană şi
utilizează motive mitice pentru a transmite un sens al unităţii. Cu alte cuvinte, elitele
mobilizează masele făcând apel la simbolurile culturale, utilizează formule ritualice simple
invocând insecurităţile cu care se confruntă masele. O asemenea abordare a comunităţii
etnice, inclusiv a celei etnice naţionale, ca fiind construită politic şi social de către elite, a fost
elaborată de autori precum Benedict Anderson12 (2001), Eric Hobsbawm13 (1997) dar şi
Lucian Boia14 (1999).
Pe de altă parte, etnicitatea este considerată şi o forţă sociologică. Analize în acest
domeniu indică influenţarea comportamentul politic, datorită existenţei anumitor norme de
grup care sunt transmise membrilor, prin presiune socială şi încurajare. Un promotor al
acestei teorii este Marvin Olsen15, care a propus „teza comunităţii etnice”, conform căreia
„membrii unei minorităţi etnice – fie bazată pe rasă, religie, sau naţionalitate – se supun
normelor acelor comunităţi”16. Acest comportament demonstrat se bazează pe experienţele
comune, în special pe cele discriminatorii, care creează un sentiment de coeziune între
membrii comunităţii, astfel rezultând un grup politic de referinţă.
Conform tezelor asumate de alţi autori, se impune o diferenţiere între identificarea de
grup şi conştiinţa de grup (Miller, Gurin, Gurin şi Malanchuk17). Identificarea de grup impune
o auto-localizare în cadrul unei structuri sociale, odată cu sentimentul psihologic de
apartenenţă la acel specific grup socio-cultural. Pe de altă parte, conştiinţa de grup rezidă în
identificarea cu un grup şi conştiinţa politică sau ideologică privind poziţia relativă a grupului
în cadrul societăţii. Aceasta impune angajamentul pentru acţiunea colectivă, în vederea
realizării intereselor grupului18. Concluzia la care ajung autorii menţionaţi este că simpla
identificare cu grupul nu este suficientă pentru a creşte seminificativ prezenţa la vot în rândul
celor care compun grupul. Prevalentă este conştiinţa politizată de grup iar aceasta va acţiona
în vederea promovării participării electorale.

11
Nelson, Dale, ,,Ethnicity and Socioeconomic Status as Sources of Participation: The Case for Ethnic Political
Culture”, American Political Science Review 73, 1979:1024-38
12
Anderson, Benedict, ,,Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii naţionalismului”,
Bucureşti, 2001
13
Hobsbawm, Eric, ,,Naţiuni si naţionalism din 1780 până în present”, Chişinău: Arc, 1997
14
Boia, Lucian, ,,Douǎ secole de mitologie naţionalǎ”, Bucureşti: Humanitas, 1999.
15
Olsen, Marvin E., ,,Social and Political Participation of Blacks.” American Sociological Review 35, 1970:682-97
16
Ibidem, p. 684
17
Miller, Arthur, Patricia Gurin, Gerald Gurin şi Oksana Malanchuk. ,,Group Consciousness and Political
Participation.” American Journal of Political Science 25, 1981:494-511.
18
Ibidem, p. 495

87
 O viziune inedită socio-demografică îşi asumă Robert Huckfeldt19 vehiculând trei
explicaţii pentru persistenţa politicii etnice: statutul social, contextul social al vecinătăţii şi
independenţa geografică. Autorul reiterează ideea că etnicitatea este o forţă sociologică. Pe de
altă parte, insistă asupra importanţei vecinătăţii în configurarea tiparelor de structurare socială
ale indivizilor de diferite etnii. De asemenea, constată că legăturile într-un grup etnic nu sunt
doar sociale şi culturale, ci sunt şi mobile, în sensul în care politica etnică persistă, întrucât
tiparele de interacţiune socială sunt capabile să reziste timpului. Nu în ultimul rând, reţelele
sociale explică influenţa factorului etnic asupra comportamentului politic. Abordările sale
sunt utile întrucât relevă că un singur model este insuficient pentru a explica comportamentul
tuturor grupurilor etnice. Huckfield a arătat că cele trei explicaţii nu sunt neapărat
conflictuale, ci, in corpore, cele trei pot contribui la înţelegerea politicii etnice şi a persistenţei
acesteia20.
O abordare globală relevă că atitudinile politice etnice sunt rezultatul mobilizării
eforturilor conştiente ale liderilor politici şi etnici, în direcţia atragerii electoratului. Revenind
asupra teoriei asimilării elaborate de Robert Dahl, Wolfinger susţine că nu are importanţă cât
de puternică este auto-identificarea etnică a unui individ, deoarece aceasta nu va influenţa
comportamentul la vot, făcând excepţie doar cazul în care electorul va vedea o legătură între
această identitate şi opţiunea sa din ziua alegerilor. Această condiţie este satisfăcută în
momentul în care fiecare grup naţional într-un oraş (în studiul său vizează un oraş din
regiunea Noua Anglie a SUA) are lideri care negociază cu politicienii, disputând voturile
alegătorilor pe care îi reprezintă pentru beneficii financiare, favoruri şi locuri de muncă21.
Wolfinger recunoaşte utilitatea recompenselor simbolice: „Atunci când un italian a fost numit
într-o poziţie publică, succesul său a fost apreciat de alţi italieni; a constituit recunoaşterea
valorii italienilor. Solidaritatea etnică permite politicienilor să economisească din indulgenţele
pe care ar trebui să le acorde”22.
Într-o altă abordare, Walter Borowiec23 încearcă să evalueze mobilizarea electorilor
prin examinarea atitudinilor liderilor politici etnici (atât aleşi cât şi numiţi). Autorul porneşte
de la întrebarea dacă aceştia consideră etnicitatea candidaţilor ca fiind o forţă mobilizatoare
importantă în rândul votanţilor etnici. Rezultatele studiului său, bazate pe date empirice,
confirmă această ipoteză. A constatat, în plus, că liderii tineri, cu grad ridicat de educaţie,
apreciază etnicitatea drept un factor important pentru mobilizarea sprijinului. Rezultă astfel că
mobilizarea nu este doar un fenomen de prima sau a doua generaţie, ci reprezintă o strategie
conştientă care persistă chiar atunci când liderii comunităţii devin mobili din punct de vedere
economic şi social.
Grupurile etnice au în general o compoziţie fluidă şi pot avea o definiţie schimbătoare.
De pildă, grupuri minoritare constituite pe ctiterii etnice se formează în mod constant, pe
măsură ce populaţia se mută dintr-o ţară în alta. Spre exemplu, indienii din Anglia, alcătuiesc
un grup etnic - deşi, ca indivizi, ei ar fi priviţi în India drept membri ai unor grupuri foarte
diferite în termeni de castă şi limbă.
19
Huckfeldt, Robert, ,,The Social Contexts of Ethnic Politics: Ethnic Loyalties, Political Loyalties, and Social
Support.”, American Politics Ouarterlv 11, 1983:91-123
20
Ibidem, p. 96
21
Wolfinger, Raymond E, ibidem, p. 898
22
Idem
23
Borowiec, Walter, ,,Perceptions of Ethnic Voters by Ethnic Politicians”, Ethnicitv 1, 1974:267-278.

88
 Dacă ne referim la termenul de minoritate (însoţit de un adjectiv precizând identitatea
sa în raport cu mediul, respectiv minoritatea lingvisticii, etniei, religiei) stabileşte grupurile
umane care se găsesc în poziţie de inferioritate numerică şi în acelaşi timp politică, socială sau
economică, respectiv culturală. Lexical impune luarea în considerare a unei realităţi de ordin
cantitativ şi diferenţiator, precum şi presupunerea existenţei unei condiţii de dependenţă reală
sau a uneia resimţită ca fiind aşa.
Minorităţile reprezintă grupuri ai căror membri sunt legaţi prin descendenţa comună,
limbă sau religie, având sentimentul că sunt diferiţi faţă de majoritatea indivizilor dintr-o
entitate politică. Pe baza acestei conştiinţe a diferenţei şi inferiorităţii numerice, minorităţile
îşi întemeiază anumite revendicări politice, fie pentru egalitate cu majoritatea, fie pentru
tratament special (discriminare pozitivă) bazat pe recunoaşterea acestor diferenţe, ori pentru
autonomie sau, în cazuri extreme, pentru separare.
Problema minorităţilor este una extrem de complexă, fiind specifică lumii
contemporane. Deşi minorităţile au existat dintotdeauna, doar odată cu conturarea democraţiei
ca valoare universală, adică spre sfărşitul secolului al XVIII-lea, această categorie socio-
culturală a devenit o problemă politică şi socială serioasă, jucând un rol important şi în
relaţiile internaţionale. Astfel, umanitarismul şi dreptul în varianta modernă au încercat să
tempereze accentuarea conflictelor minoritare oferind protecţie, prin tratate internaţionale,
pentru minoritatile etnice, de limbă sau religie.
Etnia devine tot mai accentuat purtătoare de idealuri, incumbă exprimare culturală,
politică, socială, economică, capătă noi valenţe şi, adeseori, tinde să se transforme într-un
miraj colectiv. Spre exemplu, astăzi, minoritatea maghiară din România recompune nu doar
prezentul, ci şi trecutul, pentru a-şi asigura un viitor subsumat identitar elementului etnic,
element sine qua non în discursul politic al liderilor maghiari.
Dincolo de abordarea ştiinţifică, putem constata independent şi pe cale empirică
prezenţa subiectelor cu caracter etnic, de cele mai multe ori antagoniste în spaţiul public
autohton. În România zilelor noastre, este evidentă polarizarea comportamentului cetăţenilor,
implicit politic, după criterii minoritare şi etnice. Stereotipiile, amplificarea elementelor
simbolice separatiste, mizele politice segregaţioniste şi prezenţa fobiilor generatoare de
agresivitate reciprocă, urmează logica bazată pe principiul: acţiune – reacţiune, conflictul
interetnic în diversele sale formule de exprimare se impune adeseori ca o urmare firească a
acestui proces amplificat prin mass-media.
Evident, apartenenţa la un grup etnico-lingvistic (raportându-ne la un grup istoric cu
identitate şi conştiinţă clară privind aparteneţa membrilor săi) poate avea un impact profund
asupra atitudinii electorale. Există foarte mulţi parametrii care pot influenţa acest
comportament, însă în cele din urmă ei pot fi subsumaţi aşa-zisului interes de grup, sau cel
puţin modului în care comunitatea îşi construieşte răspunsul la nevoi şi alternative. Factorul
politic, alături de cel religios joacă de multe ori rolul fundamental în direcţionarea unei
comunităţi etnice.
Actualele standarde internaţionale ale drepturilor omului, ca de pildă non-
discriminarea, libertatea de expresie, religie şi altele, se bazează pe recunoaşterea şi
respectarea diversităţii umane. Toleranţa faţă de diferenţele umane permite coexistenţa
paşnică a oamenilor care provin din diverse medii etnice şi lingvistice. Se cuvine însă să
existe un echilibru între diferitele interese implicate. Pe de o parte, indivizii pot fi

89
dezavantajaţi de preferinţele lingvistice, în privinţa oportunităţilor de angajare sau a
consecinţelor educaţionale. Pe de altă parte, interese legitime ale statului sau lipsa reală a unor
resurse financiare sau resurse umane pot genera limitări practice ale asigurărilor de servicii în
limbile minoritare. Găsirea unui echilibru poate şi trebuie să se bazeze pe principiile
toleranţei, coexistenţei şi integrării. Integrarea nu înseamnă eliminarea diferenţelor umane ci,
mai curând, luarea lor în consideraţie şi adoptarea lor în măsură posibilă şi practicabilă, astfel
încât indivizii să poată participa atât la viaţa comunităţii lingvistice şi culturale de care
aparţin, cât şi la viaţa societăţii mai largi a statului ca întreg. Echilibrarea intereselor statului
cu cele ale minorităţilor în probleme lingvistice nu înseamnă că un stat nu poate să adopte o
limbă comună sau oficială. Înseamnă doar că minorităţile lingvistice trebuie să fie sprijinite,
atât cât este posibil, în mod rezonabil, prin raportare la situaţia minorităţii şi condiţiile
specifice din cadrul statului.
Studiul comportamentului electoral este unul dintre domeniile sociologiei căruia i-au
fost dedicate numeroase cercetări şi analize in ultimele decenii. Dreptul de a vota este un
drept fundamental, iar întregul edificiu al democraţiei se bazează pe posibilitatea exercitării
acestui drept. În încercarea de a stabili care sunt factorii care influenţează opţiunea politică,
mai mulţi cercetători francezi au efectuat un ansamblu de studii, care s-au desfăşurat pe
parcursul unui deceniu, asupra electoratului francez. Analiza datelor culese cu acest prilej a
condus la concluzia că există o dependenţă strânsă între apartenenţa la o anumită clasă
socială, deţinerea unui patrimoniu, etnie, religie şi opţiunea politică. Cu alte cuvinte,
comportamentul electoral poate fi asociat, în termenii probabilistici, unui sistem organizat de
reprezentări, atitudini şi norme. Sistemul include în primul rând percepţia asupra universului
politic dar nu se reduce numai la aceasta, cuprinzând un model de reprezentări ale câmpului
social, al convingerilor şi sentimentelor raportate la ce înseamnă legitimitatea şi
nelegitimitatea reprezentanţilor aleşi.
Diverse teorii ale sociologiei electorale încearcă să explice votul şi persistenţa votului
etnic, prin raportare la etnocentrism. Astfel, votul unei comunităţi etno-culturale este fondat în
mod esenţial pe clivajul etnic, membrii unei astfel de comunităţi se identifică pe o linie
paternală şi se raportează la câteva caracteristici, cum ar fi religia, limba, memoria colectivă,
ataşament regional. Această caracteristică determinantă, limba-etnia, este prezentă în diverse
analize. Etnia poate fi raportată la un grup de indivizi care posedă într-un grad mai mic sau
mai mare o anumită moştenire socio-culturală comună. Limba, în acest context, devine un
criteriu fundamental de identificare şi diferenţiere. Potrivit lui Max Weber, avem de-a face cu
,,comunizarea”, cu sensul de comunitate, adică apariţia unei relaţii sociale bazate pe
,,subiectivitatea sentimentului de apartenenţă la aceeaşi comunitate”24.
Comunităţile română şi maghiară sunt în România despărţite de multe caracteristici,
cele mai importante fiind limba şi religia, diferenţele între cele două etnii manifestându-se şi
în registrul atitudinal. Aceste diferenţe au dus, nu o dată, comunicarea/relaţionarea între cele
două etnii în registrul agresivităţii, chiar al violenţei, însă ele au avut ca rezultat şi interferenţe
pozitive care au îmbogăţit ambele comunităţi. În plan politic, mobilizarea etnică la vot oferă
un model distinct în cazul politicii locale.

24
Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, p. 70, apud, R. Poledna, în G. Simmel, 1999, Religia, Edit. Dacia,
Cluj-Napoca, 1984, p. 104

90
 Dacă grupurilor etnice le este permis să participe liber la competiţia electorală în mod
continuu şi, după un timp, sunt capabile să acceadă la toate nivelurile de guvernare pentru a-şi
reprezenta electorii în negocierea politicilor, efectul general pe termen lung asupra dezvoltării
unui regim este de presupus să fie unul stabilizator.
Analiza votului etnic la nivel subnaţional în România, rezultatul votului la nivel
naţional şi analiza demografică, loialitatea minorităţii maghiare pentru partidul care o
reprezintă, indică stabilitatea etnicilor minoritari în exprimarea votului. Întrebarea care se
impune este în ce constă efectul pe termen lung asupra stabilităţii relaţiilor interetnice şi
implicit a statului?

Etnie şi comportament electoral în Târgu-Mureş

Din punctul de vedere al reprezentărilor cognitiv-afective, cu impact asupra
comportamentului politic, între români şi maghiari există diferenţe semnificative. După cum
s-a demonstrat sociologic, românii şi maghiarii au abordări de multe ori divergente asupra
istoriei şi relaţiilor dintre cele două etnii, a statutului lor social şi a trăsăturilor de
personalitate etc.25. Structura etnică particulară a municipiului Târgu-Mureş (51,9% români,
44,8% maghiari, conform datelor Recensământului populaţiei şi locuinţelor din 2012) face ca
diferenţele de comportament politic, asociate unor astfel de reprezentări, să fie mult mai
interesante decât în alte localităţi. Oraşul a devenit ţinta unui stereotip al cărui conţinut se
referă la faptul că, aici, comportamentul politic al electorilor este dominat de raportarea
etnică, făcându-se distincţie în primul rând între români şi maghiari, celelalte modalităţi de
categorizare fiind trecute pe plan secundar26. În măsura în care se referă la felul în care
votează cele două segmente electorale, discrepanţa dintre stereotip şi starea de fapt a
lucrurilor este foarte redusă. Ce se întâmplă însă în momentul în care ne concentrăm asupra
modului în care românii şi maghiarii apreciază şi îşi reprezintă actorii politici? Vom observa o
polarizare accentuată etnocentric (ai noştri sunt buni, ai lor sunt răi), cum stipulează teoria
identităţii sociale a lui Tajfel, sau e loc şi pentru atitudini şi percepţii mai nuanţate?
Începând cu anul 2000, opţiunile de vot ale târgumureşenilor au fost testate periodic
de către instituţii acreditate în cercetări sociologice, iar în calitate de purtător de cuvânt şi
director executiv adjunct în cadrul Direcţiei de comunicare, integrare europeană şi resurse
umane din Primăria municipiului Târgu-Mureş, iar mai apoi ca prefect al judeţului Mureş, am
avut acces la rezultatele acestor studii sociologice. În cele ce urmează, în baza unei
centralizări a celor mai semnificative răspunsuri, vom face o trecere în revistă a informaţiilor
rezultate din aceste cercetări.
Într-o abordare generală, acestea au relevat că maghiarii sunt ţinta unor prejudecăţi
mult mai puţin intense decât romii. De fapt, multe dintre remarcile românilor cu privire la
maghiari sunt pozitive sau foarte pozitive. Relevant este că, de multe ori, în răspunsurile
respondenţilor români apare termenul de „vecin”, aceştia făcând referire la maghiarii pe care
îi cunosc datorită proximităţii rezidenţiale: „vecinul meu care vorbeşte în limba maghiară,
fostul meu prieten care era maghiar...” Acest fapt este extrem de relevant confirmând teoria

25
Mungiu-Pippidi, A., ,,Transilvania subiectivă”. Bucureşti, 1999: Humanitas.
26
În cadrul anchetei care a stat la baza acestui studiu, un item le-a cerut respondenţilor să evalueze în ce măsură
consideră că va conta criteriul etnic la alegerile locale din Târgu-Mureş. 66% dintre aceştia au răspuns că mult
sau foarte mult.

91
contactului intergrupal expusă atât de Dovidio, Gaertner, Kawakami27, cât şi de Hewstone,
Rubin, Willis28 sau Rothbart29. Această teorie a susţinut că, în urma contactului cu membri ai
minorităţilor, stereotipurile şi prejudecăţile trebuie să devină mai puţin negative, dacă sunt
respectate patru condiţii esenţiale: grupurile să aibă statut egal şi scopuri comune, să
coopereze, iar procesul să fie sprijinit de autorităţi şi legislaţie. Într-adevăr, ideea de egalitate
apare în răspunsurile formulate de respondenţii români: „pentru.mine reprezintă un om ca
oricare altul, ca şi noi românii, din punctul meu de vedere consider că suntem egali”, „au şi ei
drepturile lor, trebuie respectate, fără diferenţe”. De fapt, întâlnim chiar recunoaşterea unei
anumite superiorităţi: „sunt oameni ca şi noi, putin mai ordonaţi şi gospodari”. Unele
răspunsuri sunt aproape exclusiv pozitive, astfel încât e greu de crezut că au fost obţinute într-
un oraş care, acum două decenii, a fost locul desfăşurării unui conflict etnic sângeros şi în
care votul polarizează în mod constant asumări etnocentriste.
Toate aceste opinii pozitiv exprimate nu exclud însă remarcile negative. Este
interesant că, spre deosebire de ţigani, care sunt etichetaţi în general prin atribute negative,
maghiarii nu sunt ţinţa unor stereotipii. Dimpotrivă, în acest caz remarcile negative ţintesc
intenţiile minorităţii în ansamblul său: „ei sunt cei care doresc autonomie,vor să fie stăpâni
aici şi pe români să-i desfiinţeze”, „sunt oamenii care cer foatre multe drepturi”, „ei sunt cei
care au cele mai multe drepturi, si tot nu sunt multumiţi niciodată”. Practic, toate aceste
remarci privesc problema drepturilor solicitate de către minoritatea maghiară şi revendicarea
autonomiei, care este percepută de mulţi români ca ascunzând intenţii negative,
segregaţioniste în raport cu populaţia majoritară.
În mod predictibil, studiile invocate arată că maghiarii se percep pe ei înşişi în termeni
pozitivi. Ei se definesc fie în termeni istorico-biologici („o naţionalitate care provine din
sângele lui Atilla”), fie în termenii unei identificări naţionale puternice („Săracii maghiari sunt
peste tot în lume şi niciunul nu-şi lasă naţionalitatea maghiară”), fie în termenii unui
comportament specific („este o atitudine şi o certitudine, când poţi să-l recunoşti pe cel din
etnia ta, fără să-l mai fi văzut vreodată”), fie în termenii unor trăsături pozitive („un maghiar
este sincer, cinstit”). Totuşi, cele mai multe răspunsuri ale respodenţilor de etnie maghiară
sunt reţinute, aceştia preferând să-şi descrie etnia simplu, drept o naţionalitate.
Şi românii din Târgu-Mureş se descriu în termeni preponderent pozitivi. La fel ca în
cazul maghiarilor, istoria înseamnă şi legături de sânge: „mă simt roman pentru că traiesc în
România, prin sangele meu curge o parte din sângele dacilor, o parte din sângele lui Mihai
Viteazu”. Referinţele negative privesc ceea ce a trebuit sau trebuie să îndure românul
prototipic: „este un om mandru de ceea ce este, de ceea ce face, cu tradiţii, cu bune,cu rele,
dar este o fiinţă care, timp de 20 de ani, a fost atât de mult minţită, încât dacă tot aşa
continuăm peste alţi 20 de ani va uita că este român”, „românul a fost dintotdeauna şi cred că
încă mai este calul de bătaie al celor de la putere, luptă până ce aproape pică în genunchi şi se
trezeşte prea târziu”.

27
Dovidio, J.F., Gaertner, S.L., & Kawakami, K.. ,,Intergroup contact: The past, the present, and the future.
Group Processes and Intergroup Relations”, 6, 2003, 5-21
28
Hewstone, M., Rubin, M. şi Willis, H. ,,Intergroup bias. Social prejudice”. Annual Review of Psychology, 53,
2002: 575-604
29
Rothbart, M. ,,Category-exemplar dynamics and stereotype change”. International Journal of Intercultural
Relations, 20, 1996: 305-321.

92
 Din aceste răspunsuri, se poate deduce o concluzie: pentru români, maghiarul ca
individ este un prieten, iar ca grup poate fi un potenţial duşman. Maghiarului ca individ îi
sunt recunoscute calităţi pozitive şi acest lucru este valabil şi la nivel colectiv doar că la acest
din urmă nivel apare şi problema intenţiilor negative faţă de români. Aceată situaţie face
posibil un patern de convieţuire paradoxal, marcat de armonie la nivel inter-individual şi
conflict sau competiţie pentru putere sau supremaţie la nivel inter-grupal. Drept urmare,
pentru a înţelege comportamentul la nivel etnic trebuie să ne concentrăm nu atât asupra
stereotipizării individuale, cât asupra proceselor identitare. În cazul rromilor, această distincţie
nu e necesară deorece reprezentările stereotipice la nivel individual şi colectiv sunt relativ
identice. În schimb, în cazul relaţiilor dintre români şi maghiari disjungerea este esenţială.
De fapt, acest ,,dualism” reprezentaţional explică şi cum este posibil ca deşi, maghiarii
votează masiv cu reprezentanţii lor, la nivel local aceştia au votat şi cu un candidat român
(primarul municipiului Târgu-Mureş dr. Dorin Florea, a fost votat pentru patru mandate
consecutive). Pur şi simplu aici contează nivelul reprezentaţional care e activ într-un anumit
context: atâta vreme cât comportamentul electoral al maghiarilor are o miză colectivă, deci
influenţează soarta întregii etnii, votul va merge exclusiv spre candidaţi maghiari sau, în cazul
prezidenţialelor, spre candidaţii cei mai prietenoşi faţă de maghiari. În schimb, dacă miza este
locală, pot apărea şi reprezentări individuale pozitive, iar votul poate merge şi spre
reprezentanţi ai celeilalte etnii. Această viziune sugerează nu numai că maghiarii pot vota cu
candidaţi români în anumite condiţii dar şi că românii pot vota cu candidaţi maghiari în
condiţii similare (este cazul anteriorului primar maghiar al municipiului Reghin, Nagy
Andras).
În privinţa discuţiilor pe teme politice, se constată o diferenţă foarte mare între români
şi maghiari. În cazul românilor, opt din zece respondenţi declară că discută despre politică
foarte rar sau deloc, pe când la maghiari procentajul se inversează, majoritatea declarând că
discută des sau foarte des pe teme politice.
Încercând o comparaţie a răspunsurilor oferite la întrebările „Cât de des discutaţi
despre problemele politice?” şi „Unde discutaţi predominant aceste probleme politice, cu
cine?”, se pot formula următoarele concluzii:
- etnicii maghiari au un interes mai crescut pentru a discuta teme politice, comparativ cu
românii;
- campania electorală creşte substanţial interesul pentru discuţii politice, în cazul etnicilor
maghiari, în timp ce pentru români acest lucru se întâmplă într-o măsură mult mai mică;
- mediul predominant pentru discuţii politice al etnicilor maghiari este familia, pe urmă cercul
de prieteni, în timp ce pentru români discuţia politică este prezentă mai mult în spaţii publice,
în familii neexistând un obicei al discuţiilor pe teme politice;
- în ceea ce priveşte lipsa de interes pentru discuţiile politice, proporţia celor care afirmă că nu
sunt interesaţi de subiect este aproximativ aceeaşi şi pentru români cât şi pentru maghiari.
Diferenţierile evidenţiate anterior între maghiari şi români nu se mai regăsesc când
evaluăm modul în care liderii politici comunică cu cetăţenii, membrii comunităţii. Atât pentru
români cât şi pentru maghiari, comunicarea cu liderii politici, în sensul primirii de informaţii
de la aceştia, despre planurile, proiectele lor, este realizată cu preponderenţă prin mijloacele
clasice de comunicare mediată, adică presa scrisă, radioul şi cea mai importantă dintre acestea
este televiziunea.

93
 Deşi mass-media clasice apar ca fiind principala modalitate de comunicare a mesajelor
liderilor politici, e de remarcat faptul că, prin raportare la 10 subiecţi români care
nominalizează exclusiv televiziunea, din partea maghiarilor doar 4 menţionează acelaşi canal
favorit de informare. Totodată, în privinţa campaniilor electorale doar o mica parte a
respondenţilor fac referire la mijloacele electronice moderne de comunicare, ne referim aici în
special la internet.
Concluzionăm din această perspectivă următoarele:
- toţi subiecţii studiului primesc mare parte a informaţiilor legate de lideri politici şi planurile
acestora prin mijloacele clasice mass-media;
- televiziunea are un ascendent asupra celorlalte medii de comunicare, aspect oarecum mai
accentuat pentru români;
- campaniile electorale sunt privite nu doar ca formă specializată de comunicare în anumite
momente, pentru unii subiecţi fiind unica formă acceptată de comunicare cu liderii politici;
- există pentru reprezentanţii politici ai maghiarilor anumite reţele specializate de transmitere
a mesajelor politice (implicit prin intermediul cultelor reformat sau romano-catolic), posibil
organizate ca structuri de comunicare ce dublează canalele administrative sau politice;
- internetul nu este deocamdată semnificativ valorizat ca mijloc de comunicare între lideri
politici si populaţie.
Atât românii cât şi maghiarii declară că urmăresc frecvent emisiunile TV pentru a se
informa despre chestiunile politice. În ambele cazuri, cele mai urmărite sunt jurnalele de ştiri,
cu diferenţa fundamentală că mulţi maghiari preferă posturile în limba maghiară. Deşi în
ambele cazuri domină cei care se uită frecvent la TV, majoriatea celorlalţi susţin că nu
urmăresc deloc posturile TV. Această sciziune poate fi observată şi în răspunsurile la
întrebarea privind importanţa mass media în conturarea opiniilor politice personale. Din nou,
mulţi respondenţi, fie români fie maghiari, recunosc că mass media are o influenţă
covârşitoare în cunoaşterea candidaţilor şi a programelor acestora.
De cealaltă parte sunt cei care consideră că mass-media nu are niciun rol în
determinarea atitudinilor lor politice: „mass-media nu ma influenţează deoarece, ştiu că
fiecare televiziune ţine cu cei care plătesc”; „nu mă influenţează deloc mass-media, votez cu
cine consider eu că este mai important,mai bun”; „nu mă interesează rolul mass-media, pentru
că mass-media e foarte neserioasă, fiecare canal de comunicare aparţine unui mare patron,
probabil fiecare este angajat şi vrea să îi facă imagine celui pentru care lucrează şi de la care
câştigă”; „Nu are niciun rol, pentru că este decizia mea, dacă eu decid să mă duc la vot orice
se întâmplă şi să votez cu UDMR. Îmi este mai important mesajul liderului politic, decât ce se
spune în mass-media despre acest om sau despre etnie”. Se poate observa că respondenţii
români invocă caracterul părtinitor al mass-media dar nu şi alternativele la care apelează
pentru a-şi contura deciziile politice, pe când maghiarii pur şi simplu resping mesajele media,
pe motiv că deja ştiu foarte bine cu cine vor vota.
În fine, o altă diferenţă fundamentală între repondenţii români şi cei maghiari priveşte
atitudinea lor faţă de legitimitatea bisericii, în calitate de canal de transmitere a unor mesaje
cu caracater politic. În acest sens, românii se declară puternic împotriva implicării politice a
Bisericii: „Nu mă interesează foarte tare biserica, nu sunt ateu, sunt ortodox, dar nu vreau ca
religia sa se implice în politică. Să îşi vadă de treaba lor, de religia lor, de ceea ce este
creştinesc, să lase prostiile în pace, deci fără politică”; „fiecare ar trebui sa îşi vadă de ciorba

94
lui, daca e biserică să rămână biserică şi să fie apolitică”. În schimb, maghiarii transmit un
mesaj diametral opus: „Este importantă existenţa programelor culturale cu conţinut etnic, şi să
fie vorba despre naţionalitate în biserică. Este important mai ales pentru tineri, ca să nu uite că
sunt maghiari”; „Da, este importantă existenţa programelor culturale maghiare, şi cred că este
bine ca în biserică să fie vorba despre etnia maghiară. Dar totul trebuie să aibă limite”; „Este
important, ca să nu uităm anumite lucruri şi să ne întâlnim cu persoane pentru care la fel de
importantă este etnia şi conştiinţa naţională”.
Chiar dacă la itemul privind părerea lor despre politică atât românii cât şi maghiarii au
exprimat opinii general negative, este clar că rezultatele de mai sus, privind Biserica, se
explică printr-o interpretare diferită a expresiei „mesaj politic” în context etnic. Pentru
români, mesajul politic nu diferă fundamental de ceea ce se înţelege prin politică în general.
În schimb, pentru maghiari, după cum se observă în răspunsurile anterior selectate şi citate,
sensul se schimbă fundamental dobândind o importantă încărcătură identitară. Evident, nu
vorbim despre orice mesaje politice, ci despre acele mesaje care au ca scop trezirea şi
păstrarea unui puternic sentiment al identităţii etnice şi naţionale.
Nu în ultimul rând, pe baza analizelor efectuate, constatăm că este tot mai evidentă
poziţionarea şi polarizarea exclusiv etnică a unor partide politice din România, care se
adresează ,,periferic” doar electoratului minoritar, iar mesajul politic asumat este unul
preponderent autonomist (Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, Partidul Popular
Maghiar din Transilvania, Partidul Civic Maghiar). Sociologul Cristian Pârvulescu constată că
,,naţionalismul populist: această a doua mobilizare a periferiei se dezvoltă în contextul
ideologic impus de centralism: naţionalismul renunţând la legitimism, autonomiştii îşi
erijează comunitatea locală în naţiune”30.
Evidenţiem, totodată, un reviriment al mesajelor formaţiunilor politice care reprezintă
minoritatea etnică maghiară, în privinţa contestării statului national, invocându-se încă cu
precauţie şi incert nevoia autodeterminării, descentralizării administrative, imperative
autonomiste sau o asumare a unei reorganizări teritoriale regionale, evitându-se însă o
formulare public federativă. În studiul său, Cristian Pârvulescu arată că ,,regionalismul
naţionalitar, fondat pe o problematică economică, constă în: critica radicală a statului-naţiune
centralizator, care trebuie să dispară (incluzând universalismul şi susţinerea integrării
europene), negarea naţionalismului clasic şi asumarea moştenirii culturale, lingvistice etc.; din
punct de vedere politic, proiectul naţionalitar n-a reuşit să se realizeze încă, rămânând la
stadiul de ideal”31.
Dezvoltând conceptual de ,,partide periferiste”, Daniel Seiler susţine că „…partidele
care apără periferia au diferite ,,coloraturi”, în funcţie nu numai de caracteristicile naţionale,
dar şi de particularităţile locale. Tipul de periferie se dovedeşte a fi la fel de important:
partidele vor fi mai mult sau mai puţin diferite dacă factorul de identificare ce mobilizează
periferia este lingvistic, religios, naţional, regional sau combină mai multe din aceste
elemente. În afară de acesta, caracterul, mai mult sau mai puţin recent ori mai mult sau mai
puţin instituţionalizat al clivajului, afectează ideologia şi baza sociologică a partidelor

30
Cristian Pârvulescu – Politica comparată,
http://xa.yimg.com/kq/groups/21128127/1394425931/name/Politica+comparata.pdf, p. 37
31
Ibidem, p.38

95
periferiste”32. Seiler constată, totodată, că ,,evenimentele care au acompaniat sfârşitul
comunismului furnizează una dintre cheile revelatoare pentru viitorul fenomenului
autonomist”.
Un alt rezultat interesant privind percepţiile etnice la Târgu-Mureş, evidenţiate din
testarea repetată prin sondaje de opinie a cetăţenilor, îi vizează pe rromi. Aceştia sunt ţinta
celor mai negative prejudecăţi, atât din partea românilor, cât şi din partea maghiarilor. În rest,
regăsim exact aceleaşi trăsături stereotipice care au fost observate şi în seria Eurobarometrelor
etnice conduse de Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturală: ,,hoţi, murdari şi
leneşi”.
Pe lângă aceste trăsături, sunt cuantificabile şi tendinţe ale dezumanizării (vezi Gaunt,
Leyens şi Demoulin33, precum şi Leyens, Palladino, Rodriguez-Torres, Vaes şi colab.34 sau
Leyens, Rodriguez, A. P., Rodriguez, R. T., Gaunt şi colab.35). O parte semnificativă dintre
respondenţii maghiari intervievaţi îi definesc pe rromi drept „o etnie parazitară, lipsită de
civilizaţie” iar dintre români opiniile dominante converg susţinând că „aceştia nu fac nimica,
ba din contră fură, dau în cap, sunt puturoşi, şi trebuie puşi la muncă şi educaţi, chiar forţat,
nu să meargă toată ziua să stea la cerşit, să ne facă de râs prin Europa, şi pe unde se duc ei”.
Datele centralizate confirmă şi o altă matrice a percepţiei sociale. Conform modelului
conţinutului mix al stereotipurilor (Fiske, Susan T, Amy J.C, Cuddy, Glick, Peter şi Xu, Jun36
şi Fiske, Susan T.; Cuddy, Amy J. C.; Glick, Peter; Xu, Jun 37) prejudecăţile sunt formate
frecvent din aprecieri pozitive pe o dimensiune stereotipică şi din aprecieri negative în
privinţa celeilalte dimensiuni stereotipice. Conform acestui model psiho-sociologic,
stereotipurile paternaliste sunt formate pentru outgrupuri care nu au intenţii negative faţă de
ingrup, şi sunt lipsite de intenţia de a face rău membrilor ingrupului. Pe când, stereotipurile
bazate pe invidie descriu outgrupuri capabile să facă rău (din punct de vedere al propriilor
interese) dar fiind percepute ca având intenţii pozitive faţă de ingrup. Configuraţia mixtă a
stereotipurilor este explicată dintr-o perspectivă funcţionalistă. Aceasta rezidă în stereotipurile
paternaliste care justifică statutul inferior al outgrupului (competenţă scăzută) şi în acelaşi
timp încurajează obedienţa sa (amiabilitatea ridicată). Pe când stereotipurile bazate pe invidie
justifică sistemul meritocratic al societăţii (competenţa ridicată) dar şi asumarea de acţiuni
împotriva outgrupurilor competente (care sunt preocupate doar de propriul interes –
amiabilitate scăzută).

32
Seiler, Daniel Louis, Les parties autonomistes, Presses Universitaires de France, 1994, p. 91
33
Gaunt, R., Leyens, J. P. şi Demoulin, S. ,,Intergroup relations and the attribution of emotions: Controllability
of memory for secondary emotions associated to ingroup versus outgroup”. Journal of Experimental Social
Psychology, 38, 2002: 508-514.
34
Leyens, J. P., Palladino, P. M., Rodriguez-Torres, R., Vaes, J., Demoulin, S., Rodriguez-Perez, A. şi Gaunt, R.
,,The emotional side of prejudice: The attribution of secondary emotions to ingroups and outgroups”. Personality
and Social Psychology Review, 4, 2000: 186-197.
35
Leyens, J. P., Rodriguez, A. P., Rodriguez, R. T., Gaunt, R., Paladino, M. P., Vaes, J. şi Demoulin, S.
,,Psychological essentialism and the differential attribution of uniquely human emotions to ingroups and
outgroups”. European Journal of Social Psychology, 31, 2001: 395-411.
36
Fiske, Susan T.; Cuddy, Amy J. C.; Glick, Peter; Xu, Jun - Journal of Personality and Social Psychology, A
model of (often mixed) stereotype content: Comptence and warmth respectively follow from perceived status
and competition. Vol 82(6), Jun 2002, 878-902.
37
Fiske, Susan T.; Cuddy, Amy J. C.; Glick, Peter; Xu, Jun – ,,(Dis)respecting versus (Dis)liking: Status and
interdependence, predict ambivalent stereotypes of competence and warmth”, Journal Social Issues, vol. 55, No.
3, 1999, pp. 473-489

96
 Într-adevăr, cei testaţi şi incluşi în eşantionul sociologic nu au oferit răspunsuri
exclusiv negative. Dimpotrivă, apar şi aprecieri pozitive. Astfel, respondenţi români afirmă
că rromii sunt „o naţie frumoasă dar leneşă, oameni ca şi noi, le place să trăiască uşor şi bine.
Şi între ei sunt excepţii, la unii le place să înveţe şi-au dat copiii la şcoală, mai şi muncesc”.
Alţi respondenţi le atribuie o doză semnificativă de şiretenie şi viclenie, ,,sunt deştepţi, nu
proşti să muncească, profită şi speculează orice”.
Oricum, dincolo de aceste modele, respondenţii români şi maghiari au atribuit
rromilor şi atribute care sunt dificil de plasat într-o anumită categorie, şi a căror valenţă
evaluativă este ambiguă. Mai exact, este vorba despre o anumită „adaptabilitate”: „Rrom, e si
el acolo o minoritate. Însă ce sunt mai exact, că nu prea ştiu istorie? De unde au apărut? Dacă
o iei spre Măgherani sau Miercurea Nirajului, ei zic că îs unguri, dacă îi întrebi la Sânpetru de
Câmpie, susţin că îs români, nu prea recunosc că sunt o minoritate”, de fapt, „ei sunt cei care
se acomodoează întotdeauna, dacă merg într-un sat maghiar, sunt maghiari, dacă ajung într-un
sat român, sunt români” (respondent maghiar). Aceste răspunsuri denotă, în acelaşi timp, o
oarecare apreciere ca trăsătură pozitivă dar şi un caracter impredictibil.
Din răspunsurile citate până acum, se poate observa că există şi o dimensiune
comportamentală şi atitudinală faţă de rromi, nu numai cognitivă sau evaluativă, şi adeseori
una de excludere, de marginalizare a acestei etnii, atât din partea românilor cât şi din partea
maghiarilor.
Pe de altă parte, constatăm că, deşi sunt în general marginalizaţi în optica majorităţii şi
receptaţi negativ, în campaniile electorale rromii devin un bun capital electoral, disputat fără
excepţie de liderii şi competitorii politici. Aceasta cu atât mai mult cu cât, ca minoritate nu se
manifestă coeziv din punct de vedere al intereselor politice. Reprezentând un segment extrem
de vulnerabil ca nivel educaţional şi de cultură civică, cu un status social sub mediu şi cu un
nivel al discernământului politic discutabil, rromii compun un electorat eterogen extrem de
influenţabil şi inconstant. De aceea, constituie o ţintă predilectă a campaniilor electorale şi a
politicienilor, în special din rândul celor dispuşi să-i cucerească rapid pe neavizaţi sau
nehotărâţi.
,,Apartenenţa la o comunitate lingvistică sau etnoculturală – susţine Andreea Zamfira -
este unul dintre factorii determinanţi ai atitudinilor şi opiniilor, un factor care, ca şi clasa,
vârsta, sexul, nivelul de şcolarizare, corespunde unei variabile sociodemografice puternice.
Cu toate acestea, variabila a fost rar corelată cu votul minorităţilor etnoculturale. Faptul că
aceste grupuri istorice sunt aproape în totalitate ignorate în sociologia electorală ar putea fi
explicat de convingerea, general răspândită, că votul în comunităţile mixte este un vot de
bloc, fondat invariabil pe clivaj etnolingvistic, determinat de sentimentul de solidaritate
etnică. Excepţiile sunt explicate prin intermediul unor anachete de tip jurnalistic, anchete care
lipsesc factorul „apartenenţă etnolingvistică” de relevanţă teoretică. Cele câteva studii
ştiinţifice deschise în această direcţie s-au limitat la a asocia factorului „apartenenţă” modelul
corespunzător de cultură politică. Corelaţiile cu votul nu au fost făcute şi, în consecinţă, o
cercetare de pionierat pe comportament electoral în comunităţile mixte riscă să se confrunte

97
cu dificultăţi reale, în principal legate de absenţa datelor despre structura comunităţilor/
circumscripţiilor mixte”38.
În ce priveşte tipologia liderilor politici care îşi asumă rolul de actori etnocentrici,
constatăm, raportându-ne la actualitatea românească, două categorii: pe de o parte, cei creaţi
pe ideea de supremaţie-superioritate a majorităţii etnice (românii), iar pe de altă parte, cei
constituiţi pe ideea prezervării sau, dimpotrivă, a exaltării identităţii etnoculturale a
minorităţilor (maghiarii). Într-un mod interactiv, actorii de tip etnocentric ai majorităţii şi
minorităţilor etnice se confruntă permanent, în temeiul principiului acţiunii şi reacţiunii.
Aceşti lideri politici „titulari“ se diferenţiază de toţi ceilalţi prin faptul că ei promovează
sistematic discursul identitar în cheie etnică, acesta fiind, de fapt, nucleul identităţii lor
politice, în timp ce, în chip speculativ, ceilalţi utilizează în mod conjunctural (de obicei doar
în contexte electorale) temele etnocentrismului.

Bibliografie:
Academia Română, Institutul de lingvistică ,,Iorgu Iordan” - Dicţionarul explicativ al limbii
române, ed. a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998.
Anderson, Benedict, Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspândirii
naţionalismului, Bucureşti, 2001.
Boia, Lucian, Douǎ secole de mitologie naţionalǎ, Bucureşti, Humanitas, 1999.
Bonte, P. Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, Iaşi, 1999
Borowiec, Walter, Perceptions of Ethnic Voters by Ethnic Politicians, Ethnicitv 1, 1974.
Dahl, Robert A., ,,Who Governs? New Haven”: Yale University Press, 1961.
Dovidio, J.F., Gaertner, S.L., & Kawakami, K., Intergroup contact: The past, the present, and
the future. Group Processes and Intergroup Relations, 6, 2003.
Fiske, Susan T.; Cuddy, Amy J. C.; Glick, Peter; Xu, Jun – (Dis)respecting versus
(Dis)liking: Status and interdependence, predict ambivalent stereotypes of competence
and warmth, Journal Social Issues, vol. 55, No. 3, 1999.
Fiske, Susan T.; Cuddy, Amy J. C.; Glick, Peter; Xu, Jun - Journal of Personality and Social
Psychology, A model of (often mixed) stereotype content: Comptence and warmth
respectively follow from perceived status and competition, Vol 82(6), Jun 2002
Gaunt, R., Leyens, J. P. şi Demoulin, S. Intergroup relations and the attribution of emotions:
Controllability of memory for secondary emotions associated to ingroup versus
outgroup, Journal of Experimental Social Psychology, 38, 2002
Hewstone, M., Rubin, M. şi Willis, H., Intergroup bias. Social prejudice, Annual Review of
Psychology, 53, 2002.
Hobsbawm, Eric, Naţiuni şi nationalism, din 1780 până în prezent, Chişinău: Arc, 1997.
Huckfeldt, Robert, The Social Contexts of Ethnic Politics: Ethnic Loyalties, Political
Loyalties, and Social Support, American Politics Ouarterlv 11, 1983.
Leyens, J. P., Palladino, P. M., Rodriguez-Torres, R., Vaes, J., Demoulin, S., Rodriguez-
Perez, A. şi Gaunt, R., The emotional side of prejudice: The attribution of secondary

38
Andreea Zamfira, ,,Contribuţia teoretică a lui Arend Lijphart în studiul comparat al societăţilor
multiculturale”, în revista ,,Sfera poiticii”, nr. 137 (http://www.sferapoliticii.ro/sfera/137/art12-zamfira.html)

98
 emotions to ingroups and outgroups, Personality and Social Psychology Review, 4,
2000.
Leyens, J. P., Rodriguez, A. P., Rodriguez, R. T., Gaunt, R., Paladino, M. P., Vaes, J. şi
Demoulin, S., Psychological essentialism and the differential attribution of uniquely
human emotions to ingroups and outgroups, European Journal of Social Psychology,
31, 2001.
Max Weber, Wirtschaft und Gesellschaft, p. 70, apud, R. Poledna, în G. Simmel, 1999,
Religia, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1984.
Miller, Arthur, Patricia Gurin, Gerald Gurin şi Oksana Malanchuk, Group Consciousness and
Political Participation, American Journal of Political Science 25, 1981.
Mungiu-Pippidi, A., Transilvania subiectivă, Bucureşti, Humanitas, 1999.
Nelson, Dale, Ethnicity and Socioeconomic Status as Sources of Participation: The Case for
Ethnic Political Culture, American Political Science Review 73, 1979.
Olsen, Marvin E., Social and Political Participation of Blacks, American Sociological
Review 35, 1970.
Parenti, Michael, Ethnic Politics and the persistence of Ethnic Identification, American
Political Science Review 61, 1967.
Pârvulescu, Cristian – Politica comparată,
http://xa.yimg.com/kq/groups/21128127/1394425931/name/Politica+comparata.pdf
Rothbart, M., Category-exemplar dynamics and stereotype change, International Journal of
Intercultural Relations”, 20, 1996
Seiler, Daniel Luis, Les parties autonomistes, Presses Universitaires de France, 1994.
Zamfira, Andreea, Contribuţia teoretică a lui Arend Lijphart în studiul comparat al
societăţilor multiculturale, în revista ,,Sfera poiticii”, nr. 137
(http://www.sferapoliticii.ro/sfera/137/art12-zamfira.html)
Wolfinger, Raymond E, The Development and Persistence of Ethnic Voting, American
Political Science Review 59, 1965.

99
 MEDIEREA CONFLICTELOR ŞI MANAGEMENTUL COMUNICĂRII
Conflict Resolution and Communication Management

Dr. Laura Maria IRIMIEŞ

Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Abstract
The premises of this project are that approximately 90% of the conflicts in the modern society and not
only, are based on poor communication.
Any type of miscommunication (due to cultural, linguistic, politic or religious differences) can and will
generate conflicts of various intensities going from simple quarrels to diplomatic incidents and all the way to
wars.
The mediator has the role to solve any existing conflict and to help repair the breaches from the
communicational system between parts, in order to preserve the relationship.

Keywords: agreement, alternative dispute resolution, conflict, communication, manipulation,

miscommunication, techniques

Proiectul porneşte de la premisa conform căreia aproximativ 90% din conflictele de

orice tip existente în societatea modernă şi nu numai au la bază o serie de deficienţe
comunicaţionale.
Barierele comunicaţionale de orice fel (culturale, lingvistice, politice sau religioase)
pot genera şi în cele mai multe cazuri chiar generează conflicte a căror intensitate poate oscila
de la simple tensiuni ale relaţiilor interumane la tensiuni diplomatice complexe sau chiar
conflicte armate1.
Cele mai comune bariere ridicate de oameni în calea comunicării sunt2 legate de
diferenţele de personalitate, diferenţele de percepţie, diferenţele de statut, diferenţele de
cultură sau problemele semantice.
Rolul medierii este tocmai acela al depăşirii barierelor comunicaţionale pentru
soluţionarea conflictului potenţial sau existent cu salvarea/ păstrarea relaţiei, în opoziţie cu
distrugerea acesteia.
Aceasta în condiţiile în care totul, de la relaţiile interpersonale, relaţiile de muncă,
interacţiunile comerciale, până la relaţiile şi dialogul între state se bazează pe raporturi şi
relaţii de putere, fapt care implică în mod automat stăpânirea tehnicilor de comunicare,
negociere şi mediere.
Multiple studii de specialitate iau în discuţie aspecte diverse ale importanţei
comunicării în procesul de soluţionare amiabilă a conflictelor de orice natură, dezvoltând, în
ultimii ani, teorii ample, ce vizează atât aspectele psihologice, sociologice, combinând
realizările ştiinţifice din diferite domenii de cercetare cu studiile de teren. Se poate vorbi,

1
Irimieş, C., Maruşca, L. – Medierea conflictelor – o soluţie viabilă pentru depăşirea barierelor
comunicaţionale. Implicarea Uniunii Europene în conflictul ruso-ucrainean în timpul crizei gazelor naturale,
Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, 2 (24)/2009,
2
Irimieş, C. – Principii de management al comunicării şi relaţiilor publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2012

100
chiar de apariţia unor noi ramuri ale ştiinţelor socio-umane care se apleacă asupra studiului
multiplelor faţete ale problemei în discuţie.
Combinând diverse cunoştinţe teoretice din domeniul psihologiei sociale, al
sociologiei şi al tehnicilor de manipulare şi, de ce nu, publicitate, cercetări statistice, studii de
marketing – specialiştii în mediere şi negociere sunt cei care ajung să controleze relaţiile
conflictuale de orice tip, prin conflict înţelegându-se orice relaţie care implică două părţi şi
existenţa unui argument.
Comunicarea, medierea şi abilităţile de negociere au devenit elementul esenţial al
supravieţuirii, în condiţiile în care, la baza declanşării şi dezvoltării fenomenului de
globalizare stă informaţia, a cărei răspândire nu ar fi posibilă fără comunicare. Recunoaşterea
globală în orice domeniu este condiţionată aşadar de dezvoltarea sistemelor de comunicare şi
relaţiilor publice, domenii esenţiale ale epocii globalizării.
Introducerea medierii şi a soluţionării alternative a conflictelor (ADR) in viaţa de zi cu
zi nu este doar o modificare de procedurală, ci reprezintă o schimbare la nivel de cultură şi de
mentalitate. Din punct de vedere istoric3, într-o manieră mai mult sau mai puţin formală
medierea a existat dintotdeauna în societăţile tradiţionale formate din grupuri de persoane mai
restrânse ca număr. În cadrul acestor grupuri a existat întotdeauna o autoritate sau o persoană
înţeleaptă a cărei menire a fost, la un moment dat, aceea de a interveni ca mediator atunci
când o situaţie conflictuală de orice natură a cerut acest lucru.
În momentul în care dimensiunea numerică comunităţilor umane a crescut, s-a ajuns în
situaţia în care două persoane reprezentând cele două părţi implicate în situaţia conflictuală,
nu aveau neapărat o cunoştinţă comună care să le servească drept mediator. Din acel moment,
soluţionarea conflictelor s-a realizat prin decizii ale statului, executarea acestora căzând în
sarcina aceluiaşi stat. Internaţionalizarea tot mai accentuată a vieţii şi a afacerilor, precum şi
nevoia de comprimare temporală a tuturor acţiunilor, în special a litigiilor care blochează
activitatea comercială sau relaţională, au condus la încercarea de evitare, de către părţi, a
instanţelor de tip tradiţional şi la folosirea, pe o scară din ce în ce mai largă, a arbitrajului.
În prezent, lumea afacerilor interne şi internaţionale evoluează mult prea rapid pentru
a lăsa părţilor răgazul necesar pentru ca autorităţile să găsească o soluţie. Acestea se arată din
ce în ce mai puţin dispuse să accepte ca un terţ să dispună de drepturile lor şi să le priveze de
autonomia care le permite să se adapteze rapid la diverse schimbări şi să adopte propriile
decizii.
Medierea reprezintă astfel o schimbare fundamentală la nivel de mentalitate şi
constituie un progres major al civilizaţiei prin faptul că permite părţilor să adopte din nou, în
mod liber, propriile decizii, cu ajutorul unei părţi neutre, atunci cand au eşuat în încercarea de
a găsi ele însele o soluţie.
În mod evident, una dintre principalele cauze ale declanşării conflictelor de orice
natură şi ale deteriorării relaţiilor la un anumit nivel este reprezentată de eşecul diferitelor
tehnici de comunicare, fapt care impune stăpânirea şi utilizarea tehnicilor de mediere pentru
evitarea escaladării conflictului.

3
Petelean, Adrian , Medierea- metodă de soluţionare a situaţiilor conflictuale, Ed Polirom, Bucureşti 2004

101
 Procesul de comunicare, în calitatea lui de catalizator al schimbării sociale, trebuie să
ţină seama de reacţiile celor cărora li se adresează, ale receptorilor (fie ei indivizi sau grupuri
sociale) şi implică un grad foarte ridicat de interactivitate.
Această interactivitate diferă în funcţie de mijloacele şi tehnicile de comunicare
folosite, printre caracteristicile care definesc şi influenţează în mod esenţial comunicarea în
câmpul social numărându-se elemente precum:
- asimetria, care are la bază dispozitivele şi tehnicile comunicaţionale din ce în ce
mai sofisticate folosite de iniţiatorii procesului de comunicare şi care îi pun pe subiecţi într-o
poziţie de „interacţiune parţială”;
- fărâmiţarea procesului de comunicare şi suprapunerea mesajelor (comunicarea
politică se suprapune celei publice şi/sau publicitare etc.)
- participarea diferită la comunicare în funcţie de apartenenţa subiectului la un
anumit grup social;
- tendinţa spre o anumită întrepătrundere a vieţii profesionale cu spaţiul privat.
Toate aceste elemente sunt strâns legate, dependente chiar de conceptul de
spaţiu public, unde comunicarea se manifestă cel mai des şi cel mai intens.
După Habermas4, spaţiul public s-a constituit ca loc de mediere între societatea civilă
şi stat, în care se formează şi se exprimă opinia publică. Putem defini astfel spaţiul public
drept un „spaţiu simbolic în care se opun şi îşi răspund discursuri ale diferiţilor actori politici,
sociali, religioşi, culturali, intelectuali care compun societatea”.5
Evident, acest context creează premisele existenţei manipulării, precum şi condiţiile de
propagare ale celor mai răspândite practici manipulative precum zvonul, intoxicarea,
dezinformarea, propaganda, dar şi ale manipulării prin presă, una dintre cele mai populare şi
rafinate tehnici actuale de manipulare.
Funcţionarea sistemului comunicaţional limitează însă efectele exercitării
influenţei. Astfel, potrivit lui D. McQuail, efectele comunicării sunt mai mari atunci când
mesajul este în acord cu opiniile şi credinţele existente, precum şi cu dispoziţia receptorului,
iar comunicarea de masă poate fi eficientă şi poate produce o schimbare de atitudine în
probleme nefamiliare, periferice, în care individul nu este angajat în mod direct sau care nu se
raportează la predispoziţiile sale.
De asemenea, schimbarea în direcţia dorită de emiţător va fi cu atât mai mare
cu cât monopolul respectivei surse de comunicare asupra receptorului este mai complet, iar
probabilitatea reuşitei influenţei este cu atât mai mare cu cât sursa beneficiază de un prestigiu
şi o credibilitate mai mare în ochii receptorului mesajului.
Din această perspectivă, este cât se poate de evident faptul că succesul procesului de
comunicare şi, implicit atingerea obiectivelor acestuia depind în mod direct de predispoziţia
receptorului de a accepta şi de a asimila ideile comunicate, întrucât orice proces de
comunicare urmăreşte atingerea unui nivel specific de influenţă asupra receptorului căruia
emiţătorul încearcă, dacă nu neapărat să-i impună, cel puţin să-i insufle anumite idei.
În momentul în care una sau toate aceste tehnici de comunicare eşuează, avem de-a
face cu declanşarea conflictului, care poate fi unul real sau imaginar, unul personal, economic,

4
Habermas, Jurgen, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Bucureşti, Ed. Polirom, 1996
5
apud D. Wolton, Les contradictions de la communication politique, în La communication, Etat des savoirs

102
social etc. Putem distinge aşadar diverse tipuri de conflicte în funcţie de miza conflictului,
caracteristicile părţilor, relaţia dintre adversari, contextul, mijloacele şi rezultatul conflictului,
respectiv în funcţie de diferitele surse ale conflictelor, acestea fiind împărţite în mai multe
categorii principale: surse interne – natura umană, interacţiunile sociale, cultura socială; surse
externe – cultura şi instituţiile, dimensiunea sistemului, distribuirea puterii în sistem,
consistenţa şi stabilitatea; surse derivând din relaţie – inegalitatea, diferenţele.
O importanţă majoră în analiza conflictelor o are, de asemenea, structura conflictului,
care va fi analizată în funcţie de bazele conflictului – contextul şi sursele; manifestarea –
exprimare, construcţie, conştientizare, poziţionare, evaluare, definirea părţilor; escaladare –
mobilizare, extindere, radicalizare, persuasiune, coerciţie, violenţă; de escaladare; rezolvare şi
consecinţe.
Evident, în rezolvarea tensiunilor de natură diferită intervine fineţea celui care îşi
asumă rolul de mediator al conflictului, fiind nevoie în cea mai mare măsură de calităţile de
psiholog ale mediatorului, de o foarte bună gestionare a procesului de comunicare şi, într-o
oarecare măsură, de folosirea, cu limită, a tehnicilor de manipulare. Ceea ce trebuie reţinut
este faptul că, atât timp cât părţile îşi percep obiectivele ca incompatibile există un conflict,
indiferent de faptul că incompatibilitatea este reală sau imaginară, mediatorului revenindu-i
datoria de a identifica limita dintre percepţie şi realitate, dintre incompatibilitatea imaginată
de părţi şi cea existentă, obiectivă.
Privit din aceste perspective, procesul de mediere ca metodă de soluţionare alternativă
a conflictelor trebuie diferenţiat clar de procesele de negociere şi manipulare. În acest sens,
medierea este văzută ca fiind un proces structurat, în cadrul căruia două părţi încearcă să
ajungă la o înţelegere reciproc avantajoasă (win win situation) cu ajutorul unui mediator.
Negocierea, pe de altă parte, este văzută ca un proces distinct de comunicare în care
fiecare dintre părţi încearcă, folosindu-se sau nu de ajutorul unor negociatori specializaţi, să
obţină un avantaj în detrimentul celeilalte părţi implicate (win lose situation), comunicarea
bazându-se pe relaţii de putere şi chiar intimidare.
La rândul său, manipularea este văzută ca încercarea de determinare a receptorului să
gândească sau să acţioneze conform intereselor emiţătorului, lăsând impresia libertăţii de
decizie şi fără a urmări înţelegerea profundă şi completă a situaţiei de către ambele părţi, ci
mai degrabă înţelegerea convenabilă şi fragmentată a acesteia de către una dintre părţi.6
Dacă, în ceea ce priveşte medierea şi negocierea avem de-a face cu o prezentare
completă a informaţiei către şi de către ambele părţi, cu exploatarea avantajelor, cu analize
SWOT şi încercarea de diminuare a prejudiciilor, din perspectiva manipulării avem de-a face
cu elemente comunicaţionale specifice, precum monopolul sursei asupra informaţiei emise,
prestigiul sursei, concordanţa sau cel puţin complementaritatea cu opiniile şi credinţele
receptorului etc7.
Deşi obiectivul medierii este rezolvarea stărilor conflictuale, distincţia majoră cu care
operează această metodă de soluţionare alternativă a conflictelor este aceea că, prin mediere
se caută identificarea unui acord cu implicarea voluntară, permanentă şi conştientă a părţilor
care vor şi susţine şi aplica ulterior soluţia identificată. Mulţi autori consideră această metodă

6
Buzărnescu, Ştefan , Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996
7
McQuail, Denis , Windhal, Sven , Modele ale comunicării, Ed. SNSPA, Bucureşti, 2001

103
ca fiind „o extensie informală a procesului negocierii”8, o astfel de intervenţie având darul de
a reduce barierele comunicaţionale în vederea soluţionării disputelor şi adăugând valoare
procesului negocierii.
Mediatorii nu au puteri formale asupra rezultatelor negocierii şi nu pot rezolva
conflictul sau impune singuri o soluţie. Eficienţa lor vine din abilitatea de a se întâlni în mod
individual sau de a organiza şi conduce întâlniri comune cu părţile şi de a asigura o înţelegere
a problemelor aflate în dispută, de a identifica zonele de compromis pentru fiecare parte şi de
a încuraja părţile să facă aceste pentru atingerea unui acord9.
Concluziile care se desprind în finalul cercetării se referă la faptul că medierea este
prin excelenţă un proces de comunicare, al cărui succes depinde într-o măsură covârşitoare de
abilităţile de comunicator ale mediatorului.

Bibliografie:
Abric, Jean Claude - Psychologie de la communication, Theories et methodes, Armand Colin,
Paris, 1999
Allport, Gordon, Postman, Leo - The Psychology of Rumour, NY Russell &Russell Inc., New
York, 1947
American Arbitration Association - A Beginner's Guide to Alternative Dispute Resolution,
2006
Beer, Jennifer E. , Stief, Eileen - The Mediator’s Handbook, New Society Publishers, 1997
Bennet, Mark D. , Hermann, Michele S.G. - The Art of Mediation, NITA Publications, USA
1997
Chereji, Christian Radu & Maruşca, Laura – Basis of Negotiation, MEDIATOR I, Ed. Accent,
Cluj-Napoca, 2008
Dana, Daniel - Conflict Resolution, Mc Graw Hill, Sydney, 2001
Goodman, Alan H. - Basic Skills for the New Mediator, Solomon Publications, Rockville,
1994
Irimieş, C. – Principii de management al comunicării şi relaţiilor publice, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2012
Irimieş, C., Maruşca, L. – Medierea conflictelor – o soluţie viabilă pentru depăşirea
barierelor comunicaţionale. Implicarea Uniunii Europene în conflictul ruso-ucrainean
în timpul crizei gazelor naturale, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, 2
(24)/2009,
Kimsey, William D.; McKinney, Bruce C.; Della Noce, Dorothy J.; Trobaugh, Sallye S. -
Mediator Communication Competencies: Problem Solving and Transformative
Practices, Pearson Custom Publishing, 2005
Kriesberg, L. - Intractable conflicts, New York, Continuum, 1998
Lederach, J.P. & Kacowitz, A.M. - Building peace: Sustainable reconciliation in divided
societies, Washington D.C., US Institute of Peace Press, 1997
Conflict Resolution Manual, IRP, Chişinău 2006
Mediation manual, Madaripur Legal Aid Association New Town, March 2004

8
Petelean, Adrian, Managementul Conflictelor – Etica în negocierea conflictelor, Ed Polirom, Bucureşti 2005
9
Petelean, Adrian , Medierea- metodă de soluţionare a situaţiilor conflictuale, Ed Polirom, Bucureşti 2004

104
Maruşca, L. – Comunicare şi conflict. Managementul comunicării în soluţionarea amiabilă a
conflictelor, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2010
Myerson, Roger B. – Game Theory, Analysis of Conflict, Harvard University Press, 1991
Petelean, Adrian – Medierea – metodă de soluţionare a situaţiilor conflictuale, Ed Polirom,
Bucureşti, 2004
Shapiro, Daniel - Conflicts and Communication. Practical Guide, Chişinău 1998
www.cmediere.ro

105
 INTERCULTURAL COMMUNICATION AND NEW MEDIA
Assistant Dr. Florinela FLORIA
„Vasile Alecsandri” University of Bacău

Abstract
The aim of our paper is to highlight the way in which the communication practices implemented by the
new media sustain the intercultural communication and the expressions of diversity. In this respect, we take into
account the online media discourse of some of the most representative ethnic and cultural minorities in Romania,
the Roma population, the Armenian, the Jews and the Lipovan Russians, starting from the thesis of the
isomorphism between the cultural and the media representations of these ethnics in a Romanian context. The
research is based on the thesis of social and media constructivism of identity and alterity, from both ethic and
emic perspectives. The new media build and disseminate an ethnic imaginary, which reflects the profile for each
group of minority and their relationship with the majority. Our approach consists in a semiotics of alterity, which
is positioned in the intercultural communication, by referring to a media and discursive construction. In his study
Présences de l’autre, Eric Landowski’s social semiotics is being used for the description of the concept of
alterity, in which he suggests the relative characteristic of the identity. Furthermore, the hermeneutics of the
other depends on the perspective induced by the majority in the social and media discourse. Our research from a
methodological and conceptual point of view will be supported by Alex Mucchielli’s theory of communicational
context and the systemics approach of communication (La nouvelle communication) and the communicational
perspective of the media discourse of Patrick Charaudeau.

Keywords: intercultural communication, new media, ethnic community, identity, alterity.

1. Comunicarea interculturală – o abordare sistemică a semnificaţiilor sociale

Discursul intercultural din perioada contemporană indică o dinamică particulară a
manifestării dialogice a identităţii şi a alterităţii. Teoria auto-categorisirii arată că
reprezentările asociate identităţilor culturale sunt dependente de anumite contexte, care le
revelează în cadrul jocului social dominant. Problematica diferenţei, în acest cadru, evoluează
în mod extrem, de la dominaţia abruptă a unuia dintre actori (naţionalism, etnocentrism, cu o
evoluţie înspre aculturaţie, care reduce din diferenţe în favoarea sistemului dominant) către
modelul pluralist care recunoaşte existenţa socială a unui „ansamblu de colectivităţi înzestrate
cu identităţi distincte” (Ferréol, Jucquois, 2006, p. 335). Perspectiva interculturală susţine
acceptarea şi recunoaşterea diferenţelor, în spiritul relativismului cultural. „Identificările în
contextul interculturalităţii nu rezultă aşadar din juxtapunerea unor identităţi etnice date (...),
ci din negocierea, în cadrul unor interacţiuni multiple, a unor afinităţi şi opoziţii, a unor
proximităţi şi distanţe, pentru a constitui o realitate nouă, purtătoare de identitate” (Ferréol,
Jucquois, 2006, p. 335).
Dependenţa contextuală a definirii identităţii culturale apare, în abordarea pe care o
propunem, ca o expresie a unei viziuni sistemice, integrate, asupra comunicării culturale,
implicit o perspectivă semio-contextuală, care susţine constructivismul construirii sociale şi
contextuale a semnificaţiilor culturale. Eric Landowski apreciază, în Présences de l’autre
(1997), din punct de vedere sociosemiotic, importanţa interpretării, inerent contextuale, a
datelor obiective de factură referenţială. Gradul zero, din punct de vedere al semioticii
culturale, reprezentat de elementele concrete de civilizaţie (limbă, tradiţii etc.), este completat
de niveluri succesive de interpretare a acestora, constituind tot atâtea semioze culturale.

106
 Considerând comunicarea interculturală dintr-o perspectivă procesuală, teoria
proceselor de comunicare, fundamentează, în viziunea lui Alex Mucchielli, explicarea
sistemică şi constructivistă a sensului proceselor de comunicare. Teoria proceselor de
comunicare pleacă de la trei premise, pe care susţinem propria abordare:
a. „teorema semnificaţiei”: orice comunicare realizată de actorii sociali este purtătoare de
semnificaţie pentru aceştia;
b. „teorema naşterii sensului prin intermediul contextualizării”, conform căreia „sensul se
naşte, întotdeauna, dintr-o relaţionare, iar elementele esenţiale ale acesteia din urmă fac,
fireşte, parte din contextele în care se desfăşoară comunicarea”;
c. „teorema intervenţiei proceselor de comunicare”: construcţia sensului social are loc numai
în urma acţiunilor, proceselor, activităţilor de comunicare (Mucchielli, 2006, pp. 7-8).
Din perspectiva sociosemiotică a lui Landowski, asistăm la construcţia socială a
semnificaţiilor în cadrul a ceea ce, generic, numim discurs, o „practică enunţiativă în măsură
să resemantizeze expresia raporturilor «inter» sau chiar intra subiective [care] poate substitui
o formă de prezenţă a Celuilalt (în general) faţă de sine, a sinelui faţă de celălalt (acesta sau
aceasta) şi, în final, a sinelui faţă de sine”. (Landowski, 1997, p. 8). Formele discursive care
fac obiectul investigaţiei noastre aparţin noilor media. Vom discuta construcţia semnificaţiilor
la nivelul discursului intercultural al new media analizând, comparativ, câteva website-uri ale
unor comunităţi etnice din România şi publicaţiile online aparţinând acestor minorităţi.

2. Noile media în contextul evoluţiei societăţii informaţionale

Societatea informaţională, prin utilizarea formelor moderne de comunicare ce
implementează tehnologiile web 2.0 şi web 3.0, constituie suportul evoluţiei media către
spaţiul virtual, care devine accesibil prin interfeţe cât mai intuitive şi orientate către mulţimi
mari de utilizatori. Folosirea noilor tehnologii ale informaţiei şi comunicării pare a fi
elementul comun care participă la definirile, extrem de eterogene, ale conceptului de noile
media (Guţu, 2007). Actorii comunicării mediatice din sfera virtuală, provenind din medii
diverse din punct de vedere geografic şi cultural, realizează un interschimb informaţional, ce
se manifestă cu ajutorul sistemelor de aplicaţii colaborative. Comunicarea colaborativă în
mediul virtual oferă procesului de comunicare un caracter deschis către internaţionalizare,
multiculturalitate şi multilingvism.
Multitudinea specificaţiilor şi formatelor de date ce se utilizează în comunicare
reflectă dinamismul şi interactivitatea aplicaţiilor web, astfel încât interacţiunea cu utilizatorii
eterogeni din punct de vedere cultural şi identitar să devină un deziderat împlinit. Caracterul
deschis presupune ca aplicaţiile web, diferite ca structură şi ca moduri de utilizare să fie
integrate, prin facilităţi de compunere şi descompunere a lor, în condiţii de eficienţă, pentru
domenii cât mai diversificate. Reţelele de socializare constituie modalităţi de utilizare a
tehnologiilor specifice sistemelor informatice pentru crearea de valoare informaţională, în
cadrul unor comunităţi definite prin obiective şi aspiraţii comune. Dacă în formele anterioare,
accesul publicului larg la generarea de conţinuturi şi distribuirea acestora către un număr mare
de utilizatori era limitat din punct de vedere tehnologic, în contextul actual se oferă
posibilităţi considerabile pentru categorii distincte de persoane, provenind din domenii cât
mai diversificate, să coopereze prin partajarea resurselor, utilizând reţele sociale şi sisteme
colaborative.

107
 Optimizarea activităţilor din domeniul comunicării interculturale prin orientarea lor
către mediul virtual oferă deschidere către noi abordări, prin interdisciplinaritate şi către
posibilităţi multiple de diseminare a cunoştinţelor dobândite prin experienţe colaborative. Este
important ca optimizarea creării de valoare informaţională să se manifeste în societatea bazată
pe cunoaştere, în scopul reuniunii unor categorii distincte de utilizatori pentru creşterea
performanţelor sociale şi organizaţionale. În (Cismaru, 2012, p. 30) sunt identificate
caracteristicile aplicaţiilor de tip blog, între care se regăsesc identitatea autorului,
specializarea, actualizarea, organizarea şi prezentarea conţinutului. Considerăm următoarele
elemente, ca fiind importante pentru analiza aplicaţiilor de tip blog şi site ca forme de media,
având caracter colaborativ şi informaţional: flexibilitatea, utilizabilitatea, operaţionalitatea,
generalitatea structurilor, arborescenţa arhitecturală, structura de tip reţea şi continuitatea.
Aceste elemente sunt decelabile la nivelul formal, al structurii de suprafaţă a discursului
noilor media cu referent intercultural. Analiza acestora este subordonată decodificării
semnificaţiilor sociale şi culturale asociate acestor forme discursive, reconstruind, în progresie
inversă, contextul socio-cultural extradiscursiv, de referinţă. Urmăm, astfel, paradigma teoriei
sistemice a proceselor de comunicare propusă de Mucchielli.
Caracteristica de flexibilitate a sistemelor informaţionale, analizată în (Eden, Mens,
2006) denotă capacitatea acestora de a fi modificate şi actualizate structural, astfel încât să fie
utilizate în medii cât mai diverse, altele decât pentru cele care au fost iniţial proiectate.
Conceptul de flexibilitate se regăseşte în aplicaţiile colaborative ale Web 2.0, site-uri, bloguri
şi reţele de socializare. Flexibilitatea permite creşterea susţinută a numărului de utilizatori,
integrarea de module şi instrumente în cadrul paginilor web noi de tipul temelor, şabloanelor,
interfeţelor grafice, utilitarelor pentru obţinerea feedback-ului de la grupul ţintă al
utilizatorilor sau elementelor multimedia. Prin flexibilitatea structurală se asigură caracterul
interactiv al paginilor web, în acord cu evoluţia cerinţelor informaţionale ale utilizatorilor.
Analiza din punct de vedere al caracterului flexibil şi al interactivităţii pentru platforma
WordPress arată că utilizarea acesteia se realizează în scopuri cât mai diverse, cu eforturi
minime şi cu posibilităţi multiple de configurare, astfel încât administrarea, postarea de
materiale şi actualizarea informaţiei să se realizeze într-un timp cât mai scurt şi cu eforturi
minime din punct de vedere al costurilor. Comunităţile de dezvoltatori software participă
activ la crearea de noi funcţionalităţi şi aplicaţii de tip open source, pentru obţinerea de
aplicaţii şi versiuni performante, în care se integrează cu agilitate module funcţionale pentru
comunicare sub formă de text, sunet şi imagine. O problematică de actualitate o constituie
acea abordare de construcţie a interfeţelor utilizator, pentru accesibilizarea procesului de
comunicare interculturală, pentru a facilita colaborarea şi comunicarea dintre persoane
aparţinând comunităţilor, culturilor, zonelor geografice diferite. În (Collazos, et. al. 2010) se
analizează proiectarea interfeţelor utilizator şi analiza curriculară a modului de dezvoltare
HCI – Human Computer Interaction, caracterul interdisciplinar şi centrarea pe utilizator.
Internaţionalizarea aplicaţiilor informatice are în vedere adaptabilitatea interfeţelor utilizator,
pentru ca în timp cât mai scurt, printr-un proces iterativ de dezvoltare bazat pe obiectivele
utilizatorilor acestea să fie deschise şi să permită constituirea echipelor virtuale, în contextul
multiculturalităţii şi multilingvismului.
În (Balaban et. al, 2009, pp. 16-17) se analizează comunităţile virtuale, sub forma unor
medii ce au rol catalizator pentru actorii sociali aflaţi în dinamică, prin transcenderea sferelor

108
cartografice şi a graniţelor politice. Existenţa obiectivelor comune în ceea ce priveşte actorii
din comunitate identifică şabloanele, patternurile de interacţiune. Site-urile analizate de noi
sunt cele ale unor comunităţi etnice (Comunitatea Armenilor http://www.armeni.ro/ro/,
Comunitatea Ruşilor Lipoveni http://www.crlr.ro/, Comunitatea Evreiască
http://www.romanianjewish.org/) din România, sau considerate reprezentative pentru
imaginea unui grup etnic (Romanothan – Lumea romilor http://www.romanothan.ro/, Romani
CRISS - Centrul Romilor pentru Intervenţie Socială şi Studii http://www.romanicriss.org/),
precum şi publicaţiile online ale comunităţilor respective (Araratonline.com
http://www.araratonline.com/, Zorile http://zorile.ro/ro/, Realitatea evreiască
http://www.romanianjewish.org/ro/realitatea_evreiasca_01.html, Vocea romilor
http://www.vocearomilor.ro/ ).
Multiculturalitatea şi diversitatea în modurile utilizare ale noilor media, având
suportul aplicaţiilor colaborative, constituie elemente cheie în proiectarea interfeţelor
utilizator prietenoase, astfel încât printr-un număr redus de etape, să se realizeze tranziţia
dintre starea iniţială, prin care actorul accesează aplicaţia, blogul, portalul de ştiri sau reţeaua
de socializare şi starea finală, în care se constată îndeplinirea obiectivului de comunicare.
Operaţionalitatea noilor media constituie o caracteristică de calitate prin care se
studiază aplicaţiile suport ale comunicării, în vederea stabilirii în ce măsură ele îndeplinesc
dezideratele de fiabilitate, eficienţă, flexibilitate şi dacă standardele stabilite de comunităţile
de dezvoltatori sunt îndeplinite. Diversitatea utilizatorilor, obiceiurile acestora precum şi
nivelul de experienţă în interacţiunea om – calculator, având în structuri elementele noilor
tehnologii multimedia presupune definirea succesiunilor de etape intuitive de utilizare şi
generalitatea lor.
Analiza caracteristicii arborescenţei arhitecturale a noilor media reflectă că aplicaţiile
web dezvoltate pentru comunicarea informaţiilor prin articole de presă online şi a fluxurilor
de ştiri implementează structura de tip arbore. În cazul reţelelor de socializare, structurile
implementate sunt de tip graf. În figurile 1 şi 2 sunt prezentate aceste arhitecturi, prin care se
evidenţiază fluxurile de comunicare între actori.

M0 M0

M1 M2 M1

M2 M3
M11 M21 M22

M5
M4

Figura 1. Arborescenţa arhitecturii Figura 2. Arhitectură de tip reţea

109
Analiza aplicaţiilor de tip site prin intermediul arhitecturii arborescente reflectă următoarele:
• Existenţa unei pagini principale – M0, având un nivel maxim de generalitate, de la
care utilizatorilor li se oferă accesul către categorii de pagini particularizate, specifice
tipologiilor de ştiri, postări, informaţii diversificate. Paginile analizate trimit către
istoricul etniei în context românesc, suferinţele îndurate de comunitatea respectivă
(armeni, evrei sau romi), evenimente, publicaţia reprezentativă;

Figura 3. Comunitatea ruşilor lipoveni Figura 4. Comunitatea armenilor

• Parcurgerea unui set de etape, ce construiesc un drum în structura arborescentă. Astfel,

drumurile MO->M1->M11 şi MO->M2->M21 se construiesc în mod dinamic, ca
urmare a accesării de către utilizatori a unui element de interes general, urmată de
actualizări particularizate; de ex., pe site-ul comunităţii evreişti, accesarea publicaţiei
trimite la o arhiva care deschide publicaţia în format pdf. pagină cu pagină:

Figura 5. Comunitatea evreiască Figura 6. Arhiva Realitatea evreiască

110
3. Multimedia, suport al comunicării interculturale
Utilizarea platformelor cu aplicaţii multimedia1 pentru definirea actului de comunicare
interculturală pentru prelucrarea conţinutului având forme multiple. Portalurile şi platformele
de dezvoltare pentru bloguri şi site-uri, dar şi sistemele de management al conţinutului2
integrează elemente de tip plugin prin care se procesează fluxuri de tip sunet, animaţie şi
imagine. Integrarea Adobe Flash Player prin pluginuri specializate constituie o facilitate a
tuturor platformelor de dezvoltare pentru pagini interactive, ce au ca obiectiv diseminarea
informaţiei sub formă de film către utilizatori. Se evidenţiază funcţionalităţile descrise în
limbaje de marcare de tip HTML de constituire de legături între filmele Flash şi reţelele de
socializare Twitter sau Facebook, prin care se realizează compunerea funcţiilor multimedia
din resurse distincte şi accesibilizarea lor dintr-un singur punct al aplicaţiei utilizator. Adobe
Flash Player se utilizează atât pe calculatoare, cât şi pe dispozitivele mobile de tip tabletă sau
smartphone. În figura 7 este prezentată o imagine a portalului romanothan.ro, în care se includ
elemente de tip imagine şi film Flash.

Figura 7. Romanothan.ro – portal intercultural multimedia

4. Construirea de semnificaţii socio-culturale prin noile media

Structura tematică a discursurilor investigate reiterează organizarea discursului
identitar de la nivelul „vechilor media”, analizat în (Floria,2012): tematica etno-identitară,
tematica istorică, cea a interculturalităţii (articole referitoare la strategiile de prezervare a
identităţii culturale, pe de o parte, dar şi de integrare culturală), tematica religioasă (marcă
identitară importantă pentru evrei, lipoveni – ortodocşi de rit vechi, şi armeni), în sfârşit, o
temă comunitară („Moşteniri ale culturii evreieşti”, spre exemplu, sunt reprezentate de
„Informaţii despre fundaţie”, „Arhiva comunităţii”, „Traseul moştenirii evreieşti”,

1
http://mashable.com/2007/07/27/50-wordpress-plugins-for-multimedia/
2
http://en.support.wordpress.com/media/

111
„Personalităţi”, „Muzee, Colecţii, Obiecte”, „Activităţi voluntare, Contribuţii”, „Secşiune
rezervată membrilor fundaţiei”, „Contribuţii”).
Făcând observaţia că minoritatea romă se aglutinează mai greu ca o comunitate
omogenă (căutarea cu tema „comunitatea romă” pe un motor de căutare nu a generat site-ul
unei comunităţi, ca în cazul celorlalte etnii discutate), propunem privire comparativă asupra
identităţii (discursive) a două categorii de actori interculturali, una caracterizată de trăsătura
/+ comunitate/ (categorie în care includem armenii, evreii, lipovenii) şi o alta caracterizată de
trăsătura /-comunitate/ (categorie în care includem minoritatea romă). Cele două categorii
sunt structurate la nivelul noilor media, ca şi al vechilor media, pe baza următorului sistem de
opoziţii (Floria, 2012):

Trăsătura /- comunitate/ Trăsătura /+ comunitate/

Discursul rom Discursul armenesc, evreiesc, lipovenesc
nomad sedentar
centrifug centripet
oral scris
fragmentar unitar
Figura 8. Discursul intercultural la nivelul noilor media

După cum am arătat în (Floria, 2012), sistemele de opoziţii nomad vs sedentar şi

centrifug vs centripet sunt definite în raport cu teritoriul actual pe care îl ocupă aceste grupuri
etnice, organizate în anumite cazuri ca o comunitate. Relaţia centrifug vs centripet este
structurată în sensul conceptelor sociofug vs sociopet din sfera proxemicii, unde se descriu
spaţii (culturale) sociopete, care favorizează reunirea persoanelor şi, deci, comunicarea şi
spaţii sociofuge, care generează un efect invers. În ceea ce priveşte opoziţia unitar vs
fragmentar, trebuie menţionat efortul de a defini şi a menţine o identitate etnică bine
conturată, prin practicarea religiei specifice pentru fiecare din comunităţile discutate şi
utilizarea unui cod lingvistic fixat în scris, cu circulaţie în interiorul comunităţii, care se
deosebeşte de situaţia înregistrată de etnia romă, percepută cel mai adesea ca alteritate, dar
care încearcă să se afirme ca identitate, inclusiv in spaţiul comunicaţional alternativ al noilor
media.

Bibliografie:
Balaban, Delia, Iancu, Ioana, Meza, Radu (coord.), PR, publicitate si new-media, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2009
Beciu, Camelia, Sociologia comunicării şi a spaţiului public, Polirom, Iaşi, 2011
Cabin, Philippe, Dortier, Jean-François (coord.), Comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2010
Charaudeau, Patrick, Le discours d’information médiatique. La construction du miroir social,
Nathan, Paris, 1997
Cişmaru, Diana-Maria, Social media şi managementul reputaţiei, Bucureşti, Tritonic, 2012
Collazos, César A., Granollers, Toni, Gil, Rosa, Guerrero, Luis A., Ochoa, Sergio F. ,
“Multicultural aspects in HCI-curricula”, in Procedia Social and Behavioral Sciences 2
(2010), http://users.dcc.uchile.cl/~luguerre/papers/WCES-10a.pdf

112
Eden, Amnon H., Mens, Tom, “Measuring Software Flexibility” , IEE Software, Vol. 153,
No. 3 (Jun. 2006), pp. 113–126, London, UK: The Institution of Engineering and Technology,
http://www.eden-study.org/articles/2006/measuring-sw-flexibility_ieesw.pdf
Ferréol, Gilles, Jucquois, Guy (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al simbolurilor
interculturale, Iaşi, Editura Polirom, 2005
Gavreliuc, Alin, Psihologie interculturală, Iaşi, Editura Polirom, 2006;
Guţu, Dorina, New Media, Bucureşti, Tritonic 2007
Iacob, Luminiţa Mihaela, Etnopsihologie şi imagologie: sinteze şi cercetări, Iaşi, Editura
Polirom, 2003
Floria, Florinela, „Comunicare etnică şi discurs mediatic”, in Silvia Grossu (coord.), Mass-
media: între document şi interpretare. Studii şi cercetări de istorie a presei, Centrul Editorial-
Poligrafic USM, Chişinău, 2012
Kellner, Douglas, Cultura media, Iaşi, Institutul European, 2001
Landowski, Eric, Présences de l’autre. Essais de socio-sémiotique II, Paris, Presses
Universitaires de France, 1997
McQuail, Denis, Windahl, Swen, Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de
masă, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2004
Mucchielli, Alex, La nouvelle communication, Paris, Armand Colin, 2000
Muchielli, Alex, Corbalan, Jean-Antoine, Ferrandez, Valérie, Teoria proceselor de comunicare¸
Institutul European, Iaşi, 2006

Webografie:
http://www.armeni.ro/ro/
http://www.araratonline.com/
http://www.crlr.ro/
http://zorile.ro/ro/
http://www.romanicriss.org/
http://www.romanothan.ro/
http://www.romanianjewish.org/ro
http://www.romanianjewish.org/ro/realitatea_evreiasca_01.html
http://www.vocearomilor.ro/ .

113
 PSYCHOLOGICAL IMPLICATIONS OF TAXATION IN ROMANIA
AND EUROPEAN UNION

Assistant Prof. Dr. Gica Gherghina CULIŢĂ,

Universitatea C-tin Brâncoveanu, Piteşti

Abstract

The appreciation of the place and role of taxation in the economy can not ignore the psychological and
political aspects. The willingness to obey the tax laws is not among the top choices of the participants in the
economic life, whether individuals or juridical persons. The amounts owed are felt as obligations and even as
burdens while the benefits and the public services offered as consideration are not aware. Therefore, we propose
an analysis of the psychological and political implications involved in taxation, particularly in the context of the
economic and fiscal changes at the level of the European Union.

Keywords: taxation, psychology, tax laws, political implications, fiscal changes, European Union

1. Taxation – “a necessary evil”

Taxation should not currently represent a concept to scare any longer, especially that the
debates created around it are often constructive. It should be accepted as a “necessary evil”
because the modern state needs resources to cover the public expenditure that it must make
for the fulfillment of its economic and social role.
Most of these resources come from charges, taxes and social contributions. Thus, “taxes
are a form of sampling a portion of the income and/or of the wealth of individuals or juridical
persons to the State in order to cover the public expenditure. This sampling will be
mandatory, as grant, and without direct consideration of the State”.
This definition reveals the role of taxation that can be seen as a link between the State
and individuals and juridical persons. Thus, taxes are a necessity because, without them, the
State would be unable to run (through public institutions) the activities it is mandated with.
We all are beneficiaries of the public services and, without accepting the need to finance
them, we cannot construct a modern society, we cannot live the standards that we want.
Especially that, after joining the European Union on January 1, 2007, we also assumed the tax
harmonization and the legislation one, in general.
We must be aware that the financial resources that the State acquires from individuals
and juridical persons and to which it adds, if necessary, funding from other sources are not
unlimited. Therefore, it is required a rational use of them and a permanent and effective
control of their allocation. Also, by taxation, the State takes over, at its disposal, a part of the
purchasing power of the private sector, the latter having fewer resources that can be allocated
for the production of private goods and services.

2. The principles of taxation - the modern tax system

According to the Tax Code, there are a number of principles for determining the taxes
in Romania:

114
 a) The neutrality of the fiscal measures in relation to the various categories of investors
and shareholders with ownership, ensuring equal conditions to investors, to the Romanian and
foreign capital. Thus, by means of the measures provided in legislation, it is aimed to ensure
the same tax regime for taxpayers in similar situations.
In fact, this principle has become essential in the free and increasingly more open
economy of our country, constituting a guarantee granted to the investors on the Romanian
market who will be sure that they will receive equal tax treatment.
b) The certainty of taxation, by establishing clear legal norms that do not lead to
arbitrary interpretation, and the timing, manner and amount of payment to be precisely
determined for each payer meaning that they would be able to follow and understand the tax
burden they bear, as well as they would be able to determine the influence of their own
financial management decisions on their fiscal burden.
c) The tax equity to individuals, by imposing the incomes differently, depending on
their size.
The personal deduction also affects the tax equity, in the case of individuals, this
representing a non-taxable minimum that can be allocated to meet the needs of their strictly
personal life. Its quantum is determined by the dependents and is diminishing as the monthly
gross income from the wage increases.
d) The efficiency of taxation, by ensuring the long-term stability of the Tax Code
provisions, for these provisions to not cause adverse retroactive effect to individuals and
juridical persons in relation to the taxation in force upon the adoption by them of some major
investment decisions.
A very important element is the fact that the Tax Code provides that any amendment or
supplement to the tax rules existing at some point come into force from the first day of the
year following that in which the law was passed. Thus, an individual or a juridical person may
adopt some decisions knowing the existing tax provisions during the entire fiscal year. This
provision eliminates the accusations on the instability of the tax legislation, because over time
there have been instances when certain provisions were valid only for short periods of time, or
have been modified in a fast pace, with negative effects on business.
Equity vs. efficiency - especially in the case of the income tax which raises the question
of arbitration between the requirements arising from the principle of efficiency and the ones
arising from the principle of equity: equity requires, for example, a system of progressive tax
rates which may be considered as disincentives in terms of efficiency. Equity requires custom
taxes, which leads to the increased complexity of the tax system.
In order to ensure the tax equity to individuals, an important step was made by
introducing a tax on the global annual income. Thus, most of the income categories earned by
individuals (in terms of their volume) are subject to the globalization process in order to
determine the tax payment.
This way, the horizontal equity in taxation is achieved: equal pay, equal taxes.
However, because of the fact that not all the income derived by individuals is subject to
globalization (such as retirement income, income from agricultural activities, from
investments, from gambling and from prizes etc.), the equity is not fully achieved.
It must be taken into consideration the ensuring of the equity vertically as well, that
means providing a progressive tax, on installments, in which the tax rates and installments to

115
be set such that the transition from one tax to another leads to the same utility loss of a
person’s income.
The pursuit of equity in taxation should not be seen only as a tax on the revenue. For
example, for individuals, a tax impact is also made by their contributions to the social
insurance (State, health, unemployment, etc.) or their indirect taxes (Value Added Tax,
excise, etc.). Equity in taxation at 100% (utopian to achieve) should pursue all the taxes
incurred by a person, these ones being reported in income and other opportunities an
individual benefits or can benefit from. Equity, or at least the horizontal one, can be achieved
only so far as the taxation level of people is equal.

3. Psychological implications of taxation on individuals and juridical persons

The appreciation of the place and role of taxation in the economy can not ignore the
psychological and political aspects of this phenomenon. Taxes sparked controversy because
they affect the economic interests of individuals and juridical persons. In such situations, the
reactions dictated by selfishness prevail over those based on logic, especially when assessing
the size of their own taxes.
This psychological attitude appears in assessing the taxes paid by the others, especially
based on a feeling of envy.
The assessing of the implications which a very high taxation has on juridical persons is
also required. They may give up some economic activities, may use some ways of
manifestation of the underground economy as the illegal work, and even may resort to tax
evasion, all in an effort to keep their business and also to capitalize their business and make a
profit.
Amid these discussions there occurs the notion of “social justice” demagogically
exploited, especially by politicians. From here the implications and the psychological
political–taxation relationship come.
Achieving the social justice goal can be considered a budgetary policy problem rather
then a fiscal policy one and thus it can be resolved by the social protection system. Be means
of this one, it must be achieved both the equal opportunities among children from
disadvantaged groups and the ensuring of a decent life for them. The fiscal policy should help
protect the individual initiative; it should stimulate the actions taken by individuals and
economic agents.
In this plan, the solution seems to be the maintaining of a tax base as broad as possible
and the strong disproof of the attitudes of fraud and tax evasion and not the increasing
taxation of those who achieved higher incomes.
But in this situation also, there occurs the refusal of those who earn incomes to “carry
on their back” a part of the population unmotivated enough for work, who does not want to
evolve, to learn. This is another psychological aspect of the people who, although do not
manifest their refusal, often think of this as being unfair and inconsistent with their efforts.
The tax system should ensure optimum performance for the individual initiative in a
market economy, but it should also take into account the psychological attitudes of citizens.
For politicians, the fundamental concern should necessarily represent the
accomplishment of the general interest and not the demagogic promotion of some egalitarian
principles.

116
The manner in which the tax system in a country combines the principles of taxation, by
choosing one way or another to solve the numerous and complicated contradictory situations,
reflects the political, economic and social priorities.
A tax system economically optimal should be politically acceptable, that is why the
optimum condition in terms of taxes can not be assessed only in terms of economic criteria.
Therefore, I believe that it is the duty of the State to accept the psychological aspect as
being important, to analyze the impact of the level of taxation before the future tax changes
and to keep a balance between the fiscal pressure applied to individuals and juridical persons.

Bibliography:
Gâdiuţă, Marian (coord.) – Finanţe Publice, Economic Independence Publisher, Pitesti, 2005.
Chilarez, Daniel – Fiscalitate, Economic Independence Publisher, Piteşti, 2011.
Negrea (Culiţă), Gica Gherghina – Fiscalitate europeană – ghid practice pentru firme,
Economic Tribune Publisher, Bucharest, 2008.
*** OMFP nr. 1016/2005, published in MO nr. 668 from 27 july 2005, art. 3.
*** Taxation trends in the European Union 2012, report of the European
Commission,http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis
/tax_structures/index_en.htm

117
 TECHNIQUES AND LATERAL THINKING STRATEGIES IN C.T.
POPESCU EDITORIALS

Assistant Prof. Dr. Sorin PREDA

„Dunărea de Jos” University of Galaţi

Assistant Prof. Dr. Violeta POPA

“V. Alecsandri” University of Bacău

Abstract

The present study emphasizes a new trend in modern press. This present tendency is more and more
different from informative neutral discourse and gets closer and closer to an energetic and subjective type of
discourse, filled with figures of speech. The current article discuses and analyses the success known by the
editorials of an important Romanian journalist, Cristian Tudor Popescu, a success that explains itself through the
author’s talent and his own style. His technique is characterized by a harsh moral attitude and a never ending
discursive creativity that seems to be insipired from Edward de Bono’s “lateral thinking” technique and from
some specific means: suppositions contestation, thinking delay, fractioning, reverse approach, analogy etc.

Keywords: lateral thinking, vertical thinking, creativity, editorial, opinion genre

The crisis that has been affecting print journalism for several years now seems to go
along with a sharp discourse crisis and consequently, a crisis of journalistic genres.
Everything that has happened during these years (edition dramatic fall, tabloidisation of the
content, migration to other media - mainly online) commits a serious review of the theory and
practice of media. New and important sources of information have appeared (such as blogs
and sites specialized in different fields). They are already talking about a new journalistic
style, more dynamic and subjective offered to readers under different labels and names: gonzo
reportage, feature etc.
Print journalism is struggling to maintain the primacy of information, and it is
desperately seeking new ways to counter the offensive of broadcasting. Still, there’s no return
to the way that the newsmedia started, over the last 20 years. Neutral and objective news style
will be, many years for now on, just a recollection. We already entered the era of personalized
and full of fantasy type of journalism, which seems to confirm the idea of Marshall McLuhan,
who said premonitory early 70s:
“Classified ads and stock quotes are the foundation of the press. If an alternative
source of easy access to such diverse daily information is found, the media will fall”. This
source was found (Internet) and, despite all efforts, the future of traditional media seems to be
a gloomy one. That does not mean a total extinction of newspapers. The printed press will last
as long as it can – frail and concealed in ultraspecialized niches –, the future print journalism
will be a type of press characterized by an undertaken subjectivity, a press sustained by well
known personalities and various celebrities more or less invented (the TV format), excessive

118
and mainly oriented to comment and vehement impugnability on behalf of principles or
general earthly values, such as ecology, love, affection, spiritual and climatic balance.
Signs of this change can be easily spoted nowadays. It is enough to notice the
hesitations of the most strict, official and honored journalistic genre – the editorial. It is
enough to read closely and analyze the impressive success of a columnist like Cristian Tudor
Popescu.

Personal style or new journalistic approach? It must be stated from the beginning
that CT Popescu’s editorials do not meet almost any of the theoretical requirements of the
editorial. It's about choosing the subject (often a humoral choice) or outright ownership of
subjectivity. It's about a blatant presence of neologisms or slang elements. It's, finally, an
exacerbated voluntarism, which removes the sharp journalist traditional editorial format
requirements and approaches it more to more liberal genres of opinion: the chronicle, the
tablet or the note.
Apparently, in the case of C.T. Popescu we are dealing with a new style – a very
personal style, filled with rough verbal expressions and aggressive polemical formulations. In
fact, his success as an editorialist lies not in the stylistic repertoire, but his attitude and
especially the novelty of his own journalistic approach: eccentric, gaudy, filled with his own
licenses; something more like a literary approach (a bit more “non-journalistic” one),
something already tried by Ion Cristoiu or Cornel Nistorescu (two very successful Romanian
journalists) with some success to the Romanian well known newspaper “Evenimentul Zilei”,
who published as any other editorial article: travel notes or reading ab, small pamphlets and
literary evocations, lyrical notes, etc. C.T. Popescu goes further, sensing that the new
direction heading for the modern journalism (a journalism of expression, much more personal,
more committed and more blogg like), raises the purposes of originality and journalistic
creativity, cultivating a certain rebellious iconoclasm – both at a discursive level and political
one, an attitude of man always angry at those who are helding the political power and
something less at those who are not.
The cinch and the shameless of its steaming adjectives, which work as the author’s
signature, make us almost unable to observe that C.T. Popescu seldom complies with the
theoretical principles of opinion journalism established by Voirol, H. Montant and Curtis
MacDougall. Surprisingly, the theoretical benchmarks used by the well known Romanian
columnist may be found in the very principles of “lateral thinking” – a method less suitable to
the basic journalistic rigors (or better yet, utterly opposed, in our opinion), but a scheme
which has found in C.T. Popescu a great and inspired illustrator.
Edward de Bono – a prestigious inventor, philosopher and professor – introduced in
1967 the concept of “lateral thinking” (The Use of Lateral Thinking) and offered us a method
of working and seeking ideas in a special way, “out of the box”.

Lateral Thinking – Strategies and Techniques. There are many ways to think “in a
different way” – by addition or omission, by dilating a detail capable of generating the
bizarre, the weird, the fantastic. De Bono (2003) proceeds in a different way, based on
uncensored freedom of thought opposed in many cases to analytical thinking, “vertical”
thinking. Lateral thinking philosophy is not about to limit the ways to solve a problem. Do not

119
look to the best approach, but as many possible approaches. The objective of this search is to
shake rigid models and to invent new models. To achieve this, we have several techniques
and strategies:
a) Challenging assumptions. Start from a premise – almost all assumptions persist inertia
and do not verify their validity. When assumptions are contested, it is disputed the need of
boundaries and arbitrary limits. There is no wrong or right in the way it is handled a
situation. The main goal is only to redesign models.
b) The “Why”Technique. Everything may be questioned – an interesting but
unconfortable exercise: why are the wheels round? why chairs have four legs? why
students go to school? why girls wear different clothes than boys? why do people have
two legs? etc. The goal of the question is to get new reading angles and, therefore, new
information.
c) Thinking Ahead. That means rather than build something new to look at something old
(retrospective thinking). To think proactively to achieve two things: 1) Suspension of
thinking. In lateral thinking you can go wrong along the way. The important thing is to be
right in the end. 2) Delay judgment – when we intentionally make mistakes.
d) Fractionation. It's important not to find the components of the situation, but to try to
“create” parts. Do not try to find the “correct” point of view, but the “different” point of
view. Example: we want to divide the problem of collecting apples. We start from the idea
to make a picking apples car, and through subsequent fragmentations, we conclude that it
is more useful to have dwarf apple trees, easy to harvest. It wasn’t the car the problem, but
the tree. The goal is not to break down a situation (as in the analysis), but to recompose
the original restructuring situation.
e) Inverse Method. Reverse thinking is more effective than fragmentation. Through this
method, it may be produced the most unusual reorganisations. Any action indicates the
opposite direction, too. If you go to Arad (an important Romanian town from West of
Romania), you get away from Bucharest (South of Romania). If you fill a bathtub with
water, we proceed “against” the action of draining it. The main objective of reversing is to
challenge and force some fresh angles of reading.
f) Analogies represent a narrative, metaphorical or imagistical equivalent, of a different
reality. De Bono speaks of analogy by similarity to Mathematics, where things turn into
symbols. These symbols work through Math denominator and finally, you turn symbols
into things again. Therefore, we can turn a problem into an analogy and what is happening
in the analogy (as a process or relationship) is transferred on the real problem. That is why
we do not care if the analogy is “appropriate” or not. Sometimes it's even better not to be a
correct analogy. When using analogies, we “do not want to demonstrate anything”. They
are designed to “stimulate” novel concepts or other types of reality reading.
g) Random Stimulation. Nothing is rejected as useless. The more irrelevant a piece of
information, the more useful it is. Therefore, we accept all that is unplanned. The
fundamental premise in lateral thinking: “Never look for something in particular”. Do not
think about anything, just wait for something to draw our attention. Let us not look the
useful, but the “challenging”. Some suggestions: “throwing dice, search the dictionary for
random words, introducing a formal criterion in perception (eg nearest red object). A
random information may sometimes act as a solution trigger.

120
 h) Polarization. Relabelling and Reinventing Models. The enemy of creativity will always
be the stereotype - of thought, of action, of speech. The stereotype never combates openly.
Sometimes it is fighting itself, by the action of relabelling. Simplifying, we have three
ways to get rid of tags: to fight, to remove, to replace them.

Lateral Thinking Processes. Paradoxically, creative thinking does not create

anything. It simply arranges the existing information in a more interesting (novel, surprising)
way. Provoke creative thinking by:
• Juxtaposition. Join two unrelated things together and see what happens.
• Introducing a random word. De Bono cites the word “raisin” which is
introduced to talk about “efficient use of study time”. Through the introduction
of the random word results some practical suggestions to improve the process
of learning: raisins (sweet, concentrated, summary of the material in a short
and enjoyable way, the introduction of short and sweet breaks and funny small
talks etc.).
• Disordered Jumps. Abandon successive steps of logical thinking. Firstly, we
jump and then we fill the empty spaces.
• Doubt. Whenever the discussion gets sluggish, we can restore using doubt. The
most commonly used phrases are then: “if, suposse, what if….”
• Voluntary mistake. Start from a problem: we see what happens in the back. To
solve the problem, we can replace “rear-view mirror” with an aberration “to go
into reverse”. From here, we can arrive to an idea for another domain,
railways, for instance (to have an engine and rear cabin and thus, exempt
complicated maneuvers of the train by another locomotive etc.).
• Add. In some cases, we solve the problem not by simplifying it, but adding
additional elements. De Bono provides a good example for lateral thinking: to
solve crime using one handed policemen. Getting over the first phase of
astonishment (one handed?), the challenges begin to clear up: it’s not the force
that prevails, but intelligence, how to manage with less funding? how to use all
the forces of equipment and so on.

Discourse of opinion between fantasy and rebellion (short journalistic application

of lateral thinking). We have no doubt that C.T. Popescu editorials obtain their typical grain
of challenge and at the same time, madness from the principles of lateral thinking rather than
from the resources (otherwise remarkable) of journalist and science fiction writer. The chaotic
leap, the challenge, use of information as a stimulus, using fantasy and nonsense, inventing
new terms and new verbal combinations (for example, “ Pseudonia“), are obvious starting
with the headlines: “President – gurnalist” (rom. gura+jurnalist, the romanian for mouth and
journalist) (20.07.2011 , gandul.info), “The Red Indiovirus (rom. Indio+virus, the romanian
for invidie-envy and virus)” (13.04.2011, gandul.info), “The Fucking Midget, The Bulldog
and the Bargain” (11.04.2011, gandul.info), “Earthworms and worms” (17.03.2011,
gandul.info), “Macbeth-Duncan, Boris-Gorby, Petre- Băse” (13.03. 2011, gandul.info).
While some titles are believed to be mere play of words or puns (“Resignation of

121
death” or “Sexgate or Sexspate? Rom. spate- back”), the crowd of the other titles speak for
themselves about the “lateral” model of uninhibited forced puns – with any risk, even bad
taste or frivolity: “From Worms to Queen” (09.02.2011, gandul.info), “Invisible Corpse”
(02.05.2011, gandul.info) or “Pig Nostalgia” (25.12.2010, gandul.info) etc.
Beyond the multitude of means and methods that may belong to other forms of creative
thinking, or “vertical” thinking, like polemics, elements of sarcasm, metaphors and elements
of humor, the columnist from the Romanian newspaper “Gândul” reveals his “lateral” matrix
along with the ostentation of the game, the ostentation of combination, flashy and bold
premise (for example, in one of his editorials, C.T.P. builds his entire argumentive structure
on an typical “lateral thinking” like assumption: what if we draw the Romanian political
parties in colors?)
The well known columnist is also characterized by impulsiveness, playful hermetic
expression, borderline nonsense, as presented in his article “Macbeth-Duncan, Boris-Gorby,
Petre- Băse“ (13.03. 2011 Gandul. info): “As for the actualisation of the play in the playbill
Like in Shakespeare. Boris and Gorby, together with a picture of the funeral of a Soviet
leader, I would have a suggestion for Romania: Like in Shakespeare. With Petre and Băse“
Similar to the precepts issued by Bono, C.T. Popescu editorials will show that, in a
modern journalistic approach does not count as much the logic of assertions and the
rightfulness of the arguments, as counts what the author actually wants to convey:
vehemence, protest, political antipathy, disgust. It's one of the requirements lateral thinking:
not the means, but the aim matters; the most important thing is to overthrow some templates
and get somewhere else where none else was thinking of going. The same growing inner
freedom at the expense of critical thinking it is found in inventing intellectual slang
expressions: Among all the losers of the Romanian polics over the past 20 years who have
struggled even to embroid ribbons to one another, Mr. Basescu's only through a total
„idontgiveadamn” to his incoherence diversions and deceptions – “From Worms to Queen” -
09.02.2011, gandul.info (Între toţi clănţăii politicii din ultimii 20 de ani, care măcar s-au
căznit să-şi facă panglicile să se brodească una cu alta, dl. Băsescu e unic printr-un
miserupism total faţă de incoerenţa diversiunilor şi minciunilor sale – “De la râme la Regină”
- 09.02.2011, Gândul.info).
Auto-suspension of critical censorship is found especially in the “juxtaposition by
analogy” process, both playful and metaphorical technique giving the “cetepiste”(writen by
C.T.P.) texts an unmistakable air of fantasy and rebellion: “Proportionally decrease Mr.
Funeriu [the former Minister of education n.n.], leave undamaged his early baldness, dress
him in a school uniform and ask him: <Hey, you: tell me your name and your grade>. With
the same sober figure, the 7 months born intellectual, the schoolboy Funeriu answers: <My
name is Funeriu Daniel and I am in my one grade. A voice in the back of the class, a
colleague with ribbons, the future spokeswoman of the minister whispers: <First grade, not
one grade, you fool!>. It's too late. Increase Mr. Funeriu back, dress him up with a suit and
tie, write underneath the TV screen, the Minister of National Education and listen to what he
says to the teachers and students on the first day of school autumn 2010: <Welcome to school
the one grade students. I want to tell the parents that everything that the ministry and the
government do is that they have confidence in the system of education> “. (Fac Funner First
Class, 13/09/2010)

122
 As in lateral thinking, the watchword of his editorials CT Popescu seems to be the
“challenge”, with all its entails: information as a stimulus, using fantasy and nonsense by
pushing all boundaries. Force comparisons. Force analogies. Force language and grammar
rules: “Bin Laden, rest in mild brine (Bin Laden, fie-i saramura uşoară)” ... “People are
stunned, paralyzed, without reaction. Thez are the faces if a society affected by
immunodeficiency, lacking the antibodies against such an enemy (...) In this respect, the Beast
should be hanged after trial course, and long halter, if I may choose that option outside the
reasoning that follows. No shot, because he does not deserve to die as his victims. You will
say that this means the death penalty. No, I do not sustain this idea. Not because of death, but
due to punishment” etc... (“Death is good at something”, 26/07/2011)
With a remarkable consistency (the columnist does not change the style that made him
famous in 1991), CT Popescu seeks to demolish the rules and to recompose them after other
working criteria, exactly as De Bono (2003: 34) method sounds like, a method that creates the
premises of the “new” by:
- Challenge. Juxtapositions.
- Postponing judgment. Overturning judgments. Removing labels.
- Alternative. Anti-arrogance. Relaxation. Reexamination a concept. Review.
Our analysis, applied on a corpus of 10 editorials written from February to June 2011,
only describes a discursive strategy (taken and adapted from De Bono method), while
identifying a new direction that faces present opinion journalism – subjective assumption and
the “literaturization” of the journalistic commentary. Thus, from 10 editorials randomly
selected from the of five months interval, we identified as the dominant strategic lateral
thinking process: reversal of judgments (5 presences), juxtaposition (2 presences), add (2
presence), doubt (1 presence), voluntary error (0 presence).
We do not believe that it's a coincidence that CT Popescu cultivates all kinds of
journalistic license and ostentatiously refusing editorial rigors of gender, he has the audacity
to publish as its own political opinion fragments of science fiction prose: “In the first
moments, the Golden Guards could not believe their eyes, even though - or precisely because
– everything was happening as in nightmares and prophecies: the dusk belt went dark, moved
ahead, come upon them. Then, they began to distinguish endless torrent of dark people, with
black headsets, advancing with guns in hands among giants metallic assault that waving the
black flag with stars. Above, the sky was full of black crosses. The Golden Commanders have
uttered – some in low voice and resigned, others with a strange joy of a much waited
liberation and fear: <This is the end of the world. We will all perish doing our job>. Then they
raised all the flags on a blue background with gold disc and prepared to fight and die” etc.
(Pseudonia, 30.12.2009, gandul.info).

Instead of conclusions. The success of C.T. Popescu audacity to turn a genre of

comment in a sort of “fantasy” should not surprise us. On the one hand, columnist seeks to
break a market saturated by analytical and political monotony and, on the other, his speech
enters (volunteered or not) to a new trend of media – namely, a discourse of opinion as
personalised as posible, an “untidy”speech, which is less “journalistic”; a type of uninhibited
and challenging speech, able to recover (despite its imperfections) various non-academic
expressions drawn from the language of the street which is always full of life and inventive.

123
The same thing may be observed more and more persistent with online journalism, where the
coherence and the accuracy of the opinion journalism rules do not matter as much, but the
power of the text to draw attention and to cause the most violent reactions.
Even a simple reading may deduce Mr. CT Popescu “philosophy” of writing – a
philosophy clearly detached from lateral thinking: everything is allowed, why not, and if yes,
why then?, It doesn’t matter where you go, but where you want to get etc. This explains the
unusual verbal approaches (Party-cat), introducing elements of free dialogue (“Why not let
them play for Romania, Sanda?”), the imaginary absurdities (The void is the guilty one…
Herbivores Pubs...), Antiphrases (Pushing by pulling), infant games words (Hiperbula
Palilula), ironic snowclone (Românela, the woman with a mustache ... The Lucifer of the
Romanian roguery) etc.
If we want to understand the success of C.T. Popescu editorials, we must not remain
confined to a simple and exhaustive explanation that the author exhibits obvious preference
for verbal shocking juxtapositions: the body filled with newspaper ... Pink rats ... Dancer with
dirty socks ... Basescu loads and fires cannons on windmills (some titles of articles published
in the first half of 2012). Although many articles of shows, sometimes in detail, strategies and
techniques of lateral thinking (destructuring, juxtaposing the technique of “why” etc.), that
does not diminish the virtues and the specific moral intransigence of the journalist.
Thus, a secret is revealed, but this secret cannot be used only by an equally talented
writer; a secret able to explain, in part at least, the meaning of the extremely rapid changes
that takes place in the contemporary media discourse. To understand some of the more
uneven battle (a battle already lost) between neutral journalism and colored journalism (strong
subjective), we must start from McLuhan premise: media power does not lie in the
domination of information (information is power), nor in its moral authority, but the authority
of writing (I do not believe you, show me where it is written), in its remendous ability to be
creating of meaning and significance. But let us not absolutize. Many times, as happens in the
articles of C.T. Popescu, media frenzy practice their own limits and shows its weakness as
some heroic victories, ignoring some less pleasant truths, the role and function of media:
1) Media is not a court of power. Power does not depend on the individual, but the
court in which the individual is. For the Press, the most important thing is the
status of instance of denouncing the power, nothing else.
2) Media does not manipulate as it manipulates itself.
3) Media does not communicate what is happening in social reality, but requires
everything that makes a public space. (P. Charaudeau, 1997: 7)
In other words, even in literary and journalistic renewal forms, media should take its
own condition. Far from being a relentless and objective mirror of society, it expresses a
certain opacity through which it may observe only what it allows to be seen, thus building a
vision and a particular sense, uncertain and subjective, of the world.

References :
De Bono, Edward, 2003, Gândirea laterală, Curtea Veche, Bucureşti
Charaudeau, Patricque, 1997, Le discours d’information mediatique. La construction du
miroir social, Nathan, Paris

124
MacDougall, D., Curtis, 1982, Interpretative Reporting, MacMillan Pub. Co. Inc., New York
McLuhan, Marshall, 1975, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti
Montant, Henri, 1994, Commentaires et Humeurs, CFPJ, Paris
Newman, Michel, Salturi creative, 2008, Brandbuilding, Bucureşti
Preda, Sorin, 2006, Genuri culturale şi de opinie, Polirom, Iaşi
Pricken, Mario, 2008, Publicite creative, Pyramyd, Paris

125
 RELAŢIILE PUBLICE INTERNE ŞI COMUNICAREA –
ASPECTE DE FEED-BACK DE LA ANGAJAŢI
Internal Public Relations and Aspects Related to Employees’ Feed-Back.
Case Study
Associate Prof. Dr. Maria-Ana GEORGESCU
Universitatea “Petru Maior” Tg.Mureş

Abstract
This paper is an interdisciplinary approach of internal communication aspects, a process that has acquired a
special importance in the specialized literature since 2010.
Starting from the classification of public relations into two main categories according to the target public,
namely internal and external relations, we have initiated a study about the first category by focusing on the
Romanian entrepreneurial environment. The paper investigates the employees’ perception of internal
communication. Our investigation is a qualitative one and it is based on the analyzed information provided in the
interviews we have organized with employees of certain firms from Mures County.

Keywords: public relations, internal communication, employee perspective on communication

1. Aspecte fundamentale legate de relaţiile publice

Cunoscute din literatura anglofonă ca „Public Relations” (PR), relaţiile publice sunt
greu de definit. Rolul lor constă în crearea de imagine publică. În esenţă, PR se concentrează
pe reputaţie ca rezultantă a ceea ce face, ce spune şi a ce se spune despre o anume entitate -
iar practica relaţiilor publice este disciplina care pune accent pe reputaţie cu scopul câştigării
înţelegerii, sprijinului şi al influenţării opiniei şi al comportamentului 1.
Pe baza unei sinteze de cercetare, Foundation for Public Relations Reserch a conturat,
din 1975 acest concept, după cum urmează.
Relaţiile publice reprezintă o funcţie distinctă de management, care ajută să se
stabilească şi să se menţină un climat psihologic de comunicare, înţelegere, acceptare şi
cooperare între organizaţie şi publicul său; ajută conducerea să informeze şi să fie informată
despre opinia publică; defineşte şi coordonează responsabilitatea conducerii pentru a servi
interesul public; ajută conducerea să utilizeze în mod eficient orice schimbare, oferind şi un
sistem de prevedere care să sprijine tendinţele care se anticipează; foloseşte ca principale
instrumente cercetarea şi tehnicile de comunicare etice.2
Pe de altă parte, relaţiile publice pot fi definite şi ca proces, ca o serie de acţiuni,
transformări sau funcţii care generează un rezultat.3 Acesta se concrezizează în buna imagine
creată.
Obiectul PR este deci opinia publică şi, se poate afirma că, ele ţin de o practică
industrială, inexistentă înaintea secolului al XIX-lea, fiind totodată şi o practică anti-totalitară,
grefată pe modelul politic democratic şi pe instrumente de monitorizare a opiniei publice.4
Publicul reprezintă o comunitate care urmăreşte dinamica socială. Publicul/publicurile sunt
1
D. Newsom, J.VanSlyke Turk, D. Kruckeberg, 2003, p.19
2
Apud D. Şerbănică, 2003, p.12
3
D.Şerbănică, 2003, p.13
4
A. Rogojinaru, 2005, p.36

126
instanţe de reglementare5. Subliniind caracterul interdisciplinar al acestei adevărate ştiinţe a
relaţiilor publice, o putem numi, pe drept cuvânt, „artă a seducţiei”.
Scopul relaţiilor publice constă în sondarea nevoilor şi atitudinilor publicului în
dorinţa de a veni în întâmpinarea acestor nevoi şi de a determina o atitudine pozitivă. Menirea
PR este atât de a se asigura că binele public este avut în vedere în stabilirea strategiilor, cât şi
de a dezvolta programe de comunicare care să genereze înţelegere şi acceptare reciprocă.
Specialiştii în relaţii publice lucrează în direcţia schimbării părerii oamenilor despre o
firmă, un guvern, o personalitate politică, etc. Aceşti specialişti se regăsesc în trei ipostaze: ca
avocaţi ai unei cauze, ca educatori, formatori ai publicului şi ca profesionişti în domeniul
persuasiunii.
Relaţiile publice au căpătat denumirea metaforică de „conştiinţa managementului” în
dorinţa de a semnala unei organizaţii care sunt responsabilităţile faţă de toate categoriile de public,
sfătuind pe manageri cum să-şi câştige şi să-şi menţină buna reputaţie. Se consideră că în
societăţile democratice organizaţiile fiinţează cu asentimentul publicului. Ca atare, intervine
responsabilitatea socială ca modalitate de manifestare a simţului civic.
PR au responsabilităţi etice faţă de cel puţin zece categorii de public6: 1. clienţii
proprii, 2. mass media de informare, 3.instituţii din sistemul de educaţie, 4. agenţii
guvernamentale, 5.clienţi ai produsului ori serviciilor propriului client, 6. acţionari şi analişti,
7.comunitatea locală, 8.concurenţii, 9.criticii, 10.specialiştii în PR.
Domeniile diverse abordate de PR7cuprind următoarele activităţi subsumate:
1) informarea publică, 2) comunicarea, 3) afacerile publice, 4) managementul problemelor, 5)
relaţiile guvernamentale, 6) relaţiile publice financiare, 7) relaţiile comunitare, 8) relaţiile cu
industria, 9) relaţiile cu minorităţile, 10) publicitatea, 11) activităţile agentului de presă, 12)
activităţile de promovare, 13) relaţiile cu presa, 14) propaganda. Nu ne-am propus să
dezvoltăm o abordare critică (de exemplu – de ce sunt enumerate numai relaţiile cu industria dar
nu şi cele cu agricultura ori serviciile, câtă vreme relaţiile financiare publice sunt totuşi
considerate domeniu separat) ci să urmărim alte criterii de grupare.
PR au fost clasificate în două categorii8: relaţii publice interne, care se adresează
personalului angajat sau publicului intern şi relaţii publice externe, care se adresează
diferitelor segmente de public dinafară. Literatura privind relaţiile publice interne consideră
angajaţii ca o categorie aparte de stakeholderi (părţi interesate) din interiorul organizaţiilor.

2. Relaţiile publice şi comunicarea internă din perspectivă recentă

Grunig şi Hunt denumesc relaţiile publice ca fiind managementul comunicării între
organizaţie şi publicurile sale.9 Din aceast punct de vedere, ne orientăm doar spre
comunicarea intenă în cadrul organizaţiilor.
Dezbaterile actuale ale specialiştilor în domeniu converg spre accentuarea importanţei
acordate comunicării interne, proces a cărui recunoaştere a devenit puternic evidenţiată relativ
recent, după anii 2010. Aceasta rezultă din iniţiative precum crearea unui Institut de

5
Idem, p.71
6
D. Newsom, J. VanSlyke Turk, D. Kruckeberg, 2003, p. 310
7
Idem, p.18
8
D. Şerbănică, 2003, pp.25-32
9
Apud Yi-Hui Huang, 2004, p.334

127
Comunicare Internă în Marea Britanie (www.ioic.org.uk), ca o entitate distinctă; dorinţa ca,
pe continent, să existe o Asociaţie Europeană pentru Comunicarea Internă în cadrul FEIEA
(Federation of European Business Communicators Association - www.feiea.com); apariţia, în
SUA, a aceloraşi tendinţe în cadrul Consiliului de Comunicare şi Management
(www.ccmconnection.com), iar al 18-lea Simpozion Internaţional de Relaţii Publice a avut ca
temă Comunicarea Internă10.
Există păreri conform cărora această comunicare internă se constituie ca o practică şi
un domeniu independent al relaţiilor publice.
„Noi credem că acum, comunicarea internă a progresat până la a exista ca domeniu
specializat propriu-zis.”11
Totodată, comunicarea internă este considerată element esenţial al managementului
schimbării şi e cotată între primele cinci arii de responsabilitate ale relaţiilor publice. Există o
relaţionare între comunicarea internă, ca atribut al managementului puterii şi procesul
schimbării. Între factorii aşa numiţi soft12şi mai puţin controlabili ai managementului
schimbării, comunicarea vizează persoanele şi dinamica grupurilor.
Dacă o organizaţie îşi propune să iniţieze schimbări interioare, va dezvolta o
comunicare simetrică, înţeleasă ca un instrument pentru a schimba cognitiv, atitudinal ori
comportamental o persoană sau un sistem.13 Aceasta presupune un comportament interactiv.
Ca alt aspect inerent, comunicarea internă sporeşte eficacitatea organizaţională
deoarece contribuie la relaţii interne pozitive. În mod paradoxal, acelaşi proces poate constitui
o ameninţare pentru relaţiile organizaţionale14, în ipostaza de comunicare defectuoasă.
„Comunicarea internă trebuie să fie domeniu distinct de studiu în cadrul comunicării
organizaţionale, dată fiind specificitatea ei şi, mai ales, dată fiind importanţa rolului ei. Prin
comunicare internă, se realizează fundamentele bunei funcţionări a întregii organizaţii, adică
acele elemente fără de care organizaţia nu poate fi ceea ce este şi nici nu poate progresa:”15
Departamentele de relaţii publice ar avea menirea de a consilia conducerea spre de a atinge
punctul optim în realizarea cadrelor unei bune comunicări interne, pe baza cercetărilor făcute.

3. Metodologie
Analizând procesul comunicării interne, am iniţiat o cercetare de tip calitativ, derulată
în organizaţii economice din Judeţul Mureş. Ne-am concentrat asupra opiniilor exprimate de
personalul angajat din cadrul a două firme puternice, care deţin structuri de relaţii publice:
Herlitz S.R.L. şi Societatea Asirom.
Obiectivul studiului a vizat percepţia angajaţilor asupra procesului comunicării
interne.
Ca instrument metodologic, am apelat la interviul semistructurat, deoarece
comunicarea internă nu poate fi observată cu ochiul liber de o terţă persoană, intr-un interval
scurt de timp. Această metodă a fost aleasă întrucât foloseşte mai bine scopului propus de

10
A.T.Verčič, D.Verčič, K.Sriramesh, 2012, p.224
11
Idem, p.227
12
J. Lies, 2012, p.256
13
Yi-Hui Huang, 2004, p.335
14
M. Welch, 2012, p.246
15
D. Stoica, 2011, p.1

128
lucrare şi anume identificarea aprecierilor venite dinspre publicul intern al organizaţiilor dar şi
pentru consemnarea unor impresii colaterale, rezultate din discuţii.
Recrutarea participanţilor
Interviurile au fost realizate cu un număr de 48 de persoane.
În cazul cercetării calitative lotul investigat este de dimensiuni reduse şi nu este
reprezentativ din punct de vedere statistic. Astfel, răspunsurile nu pot fi generalizate la nivelul
unei mari colectivităţi. Acest tip de studiu el trebuie construit în funcţie de criteriile care
exprimă diversitatea cazurilor posibile în problema studiată.16
Modul de culegere a datelor: perioada de culegere a informaţiilor a fost mai-iunie
2012. Pentru realizarea primelor interviuri în fiecare firmă s-a ales înregistrarea cu
reportofonul, asta pentru că volumul informaţiilor oferite de către participanţi a fost relativ
mare şi includea elemente de noutate. De la interviul cu numărul cinci s-a ales doar notarea
elementelor repetitive şi a eventualelor păreri personale exprimate de intervievaţi.
Ca tehnici de analiză a conţinutului am folosit analiza frecvenţelor (absolute şi
relative) şi analiza tendinţelor. Analiza frecvenţelor a constat în determinarea numărului de
apariţii ale unităţilor de înregistrare în sistemul categoriilor de analiză. Analiza tendinţei
porneşte de la analiza frecvenţelor, urmărind să pună în evidenţă orientarea/atitudinea
pozitivă, neutră sau negativă a emiţătorului faţă de o idee. Alex Mucchielli susţine faptul că în
cadrul analizei informaţiilor rezultate în urma unei cercetări calitative „cuvintele sunt
analizate direct prin utilizarea altor cuvinte, fără a trece printr-o operaţie de numărare (..), se
va ajunge în final la o poveste şi nu la o demonstraţie”17.

4. Rezultatele cercetării
4.1. Aspecte privind facilitarea comunicării interne
Herlitz România S.R.L. este filiala concernului german Herlitz PBS A.G. - lider
european în domeniul biroticii si papetăriei. Firma Herlitz România S.R.L şi-a început
activitatea în ţară sub această denumire şi în această formă organizatorică din anul 1996. S.C.
Herlitz România din Târgu-Mureş dispune de un efectiv de 82 de angajaţi. Cercetarea s-a
desfăşurat la sediul firmei, strada Depozitelor, nr. 22.
Interviul a fost realizat prin contactarea directă a 30 de persoane (zece cu funcţii
manageriale şi douăzeci cu funcţii executive). Facilitarea comunicării în cadrul companiei
între colegi, ca temă de discuţie, a dorit să determine modul în care conducerea firmei oferă
angajaţilor şansa de a comunica şi a schimba idei şi opinii sau interzice acest tip de
comunicare în timpul programului.
Prin gruparea părerilor exprimate, rezultă că un singur angajat (3%) din totalul
intervievaţilor consideră că această comunicare între colegi nu prea este catalizată, dar un
număr de 21 de subiecţi (70%), susţin contrariul, adică sunt convinşi că le este facilitată
comunicarea în cadrul companiei, iar 17% înclină spre o părere similară, deşi nu cu toată
certitudinea.

16
I. Cătoiu, 2002, pp199-203
17
A.Muchielli, 2002, p.196

129
 Facilitarea comunicării între colegi
în cadrul companiei
10%
3% 0% Sigur ca da
17%
Probabil ca da
Nu stiu
70%
Probabi ca nu
Sigur nu

Fig. 1 Facilitarea comunicării în cadrul companiei

Există câţiva respondenţi, 10%, care nu se pot pronunţa dacă le este facilitată în vreun fel
sau altul comunicarea, din partea conducerrii sau dacă aceasta se axează strict pe problemele
de muncă.
4.2. Aspecte privind calitatea comunicării interne
Societatea Asirom a fost înfiinţată începând cu data de 1 ianuarie 1991, prin Hotărarea
de Guvern nr. 1279/1990 şi îşi desfăşoară activitatea de asigurare şi reasigurare în baza
Actului Constitutiv. Din 2007, s-a alăturat marii familii a Grupului Lider pe piaţa de asigurări
din Europa Centrală şi de Est, Vienna Insurance Group (VIG). La filiala Asirom din Târgu-
Mureş, pentru actuala cercetare au fost interogate 18 persoane, din care 16 de sex feminin şi 2
persoane de sex masculin.
Tema abordată vizează acordul/dezacordul exprimat de intervievaţi în legătură cu
ideea: “Sunt mulţumit/ă de calitatea comunicării în cadrul organizaţiei”, exprimată prin
încredere şi reciprocitate.

Tabel nr. 1. Distribuţia opiniilor cu privire la calitatea comunicării în cadrul Societăţii Asirom
Gruparea părerilor Frecvenţe %
Acord total 4 22.22
Acord parţial 13 72.22
Indecis 1 5.56
Dezacord parţial 0 0
Dezacord total 0 0
Total 18 100

Prin gruparea răspunsurilor, se poate observa în Tabelul nr.1, că cea mai mare pondere
– peste 72% o reprezintă cei care sunt doar parţial de acord cu această afirmaţie; 22.22%,
respectiv 4 persoane, sunt total mulţumite de calitatea comunicării din cadrul organizaţiei, iar
o singură persoană este neutră /indecisă în legătură cu afirmaţia aceasta.
Deşi comunicarea internă adeseori este echivalată cu aceea dintre angajaţi, în această
firmă am urmărit şi raporturilor manager-subordonaţi, privind comunicarea. Li s-a solicitat
130
subiecţilor să-şi exprime acordul/dezacordul faţă de următoarea afirmaţie: “Sunt mulţumit/ă
de posibilitatea de a-mi exprima ideile către conducere”.

Tabel nr. 2. Distribuţia opiniilor cu privire la posibilitatea exprimării propriilor idei

către conducerea Firmei Asirom

Gruparea părerilor Frecvenţe %

Acord total 8 44.44
Acord parţial 6 33.33
Indecis 1 5.56
Dezacord parţial 3 16.67
Dezacord total 0 0
Total 18 100

Un număr de 8 persoane, reprezentând peste 44% din total respondenţi, afirmă că sunt
întru totul mulţumite de posibilitatea de a-şi exprima ideile către conducerea superioară, in timp ce
6 (33.33% din total) afirmă că sunt parţial de acord cu această afirmaţie. Dezacordul parţial
înregistrează aproape 17% din opiniile exprimate, adică 3 persoane, în timp ce o singură persoană
este indecisă cu privire la posibilitatea de a-şi exprima ideile către conducerea organizaţiei.
Interpretarea răspunsurilor la aserţiunea “Sunt mulţumit/ă de posibilitatea de a-mi exprima
ideile către conducere”, după departamentul în care lucrează subiecţii, ne conduce la următoarele
constatări, conform sintezei expuse în Tabelul 3.
- În cadrul departamentului financiar–contabil, cele două persoane interogate sunt total
mulţumite de posibilitatea de a-şi comunica ideile către conducerea superioară.
- Se pare însă că in cadrul departamentului de relaţii cu clienţii, un subiect e total mulţumit de
această posibilitate, în timp ce un alt angajat se declară parţial mulţumită de posibilitatea de a-
şi exprima opiniile către conducere.
- În cadrul personalului din departamentul de vanzări–marketing, care înregistrează cel mai
mare număr de angajaţi, respectiv intervievaţi, părerile sunt mai împărţite. Astfel, cinci dintre
aceştia sunt total mulţumiţi referitor la posibilitatea exprimării opiniilor/ideilor personale
către conducere, o singură persoană se declară indecisă, iar egalitatea de păreri se
inregistrează la variantele de răspuns „acord parţial” şi „dezacord parţial”.
- Din alte două compartimente, doi subiecţi au exprimat un acord parţial.

Tabel nr. 3 Distribuţia opiniilor cu privire la posibilitatea exprimării propriilor idei către
conducerea Firmei Asirom, în funcţie de apartenenţa la departamente

Gruparea Finanţe- Mana- Relaţii Resurse Vânzări- Total

părerilor contab. gement clienţi umane marketing
Acord total 2 1 5 8
Acord parţial 1 1 1 3 6
Indecis 1 1
Dezacord parţial 3 3
Dezacord total 0 0
Total 2 1 2 1 12 18

131
4.3. Alte impresii colaterale
Relaţia angajaţilor cu conducerea Companiei Herlitz
Distribuţia părerilor exprimate de personalul intervievat este prezentată în figura de mai jos:

Relaţia angajaţilor cu conducerea

companiei
66
Proastă
80
Satisfăcătoare
60
17 Bună
40 17 Foarte bună
20
0
0
1st Qtr

Fig.2. Relaţia angajaţilor cu conducerea firmei

Se observă ca 66% (20 angajaţi) consideră că relaţia lor cu conducerea firmei este una
foarte bună. Un număr egal, de 5 respondenţi (17%) apreciază că relaţia este doar bună şi tot
un numar de 5 respondenţi văd relaţia lor cu conducerea satisfăcătoare, existând unele lipsuri,
dar nimeni nu o cataloghează ca fiind proastă.
Părerea angajaţilor Herlitz în ceea ce priveşte relaţiile din mediul în care lucrează: 54%
din subiecţi consideră că relaţiile umane în mediul în care lucrează sunt relaxate. Din totalul
angajaţilor intervievaţi, 7 persoane (23%) consideră că în interiorul firmei relaţiile sunt de
prietenie, respectiv 7 le apreciază ca relaţii de amiciţie. Niciun angajat nu este de parere că
relaţiile din mediul în care lucrează sunt încordate.
Relaţia angajaţilor cu conducerea Asirom
În urma sistematizării răspunsurilor rezultă că:
- angajaţii sunt mulţumiţi de relaţia dintre ei şi conducere, susţinând că este una destul
de apropiată;
- organizaţia investeşte în oamenii săi prin cursuri de pregătire şi perfecţionare
profesională.
Cei mai mulţi angajaţi se situează în categoria de vârstă cuprinsă între 46 şi 55 de ani,
urmaţi de personalul ce se încadrează în grupa de vîrstă 35 – 45 de ani, cea mai mare parte
dintre aceştia având o vechime în cadrul companiei mai mare de 10 ani.
Acest lucru a influenţat în mare parte şi asemănarea răspunsurilor, deoarece de-a lungul
anilor, personalul salariat, „convieţuind” aproape zilnic alături de colegi, a ajuns să
împărtăşească aceleaşi idei, trăiri sau nemulţumiri.

132
5. Concluzii
Lucrarea noastră se centrează pe comunicarea internă în cadrul organizaţiilor economice şi
pe percepţia angajaţilor asupra acestui proces, aspecte mai puţin studiate prin comparaţie cu
procesul comunicării externe şi cel iniţiat dinspre nivelul managerial.
Deşi lotul investigat nu poate fi reprezentativ pentru generalizări de mare anvergură,
datele permit o viziune din interiorul firmelor.
Am constatat că în ambele firme, Asirom Filiala Tg.Mureş şi Herlitz SRL, cel puţin 70%
dintre angajaţi au o percepţie pozitivă legată de comunicarea internă şi, ca atare, specialiştii în
PR au o sarcină relativ uşoară, doar aceea de a perfecta acest proces benefic.
Din discuţiile avute au reieşit aspecte adiacente:
- faptul că, în cadrul Societăţii Asirom Tg.Mureş, fluctuaţia personalului este foarte
redusă, probabil şi datorită sentimentului de mulţumire al angajaţilor în relaţiile de
muncă.
- în ce priveşte Compania Herlitz, este de remarcat faptul că nici unul din intervievaţi
nu consideră relaţia cu conducerea ca fiind una nesatisfăcătoare sau că relaţiile interne
ar fi încordate.
Pe fundalul bunei comunicări verticale şi orizontale, se poate edifica un management
strategic eficient, pentru dezvoltarea afacerilor pe termen lung, pentru implementarea unor
valori în cadrele culturii organizaţionale.
Comunicarea internă poate deveni o preocupare independentă, care să aducă plus de
valoare în organizaţii.

Bibliografie:
Cătoiu, Iacob (2002) coordonator, Cercetări de marketing, Ed. Uranus, Bucureşti.
Huang, Yi-Hui (2004) Is Symmetrical Communication Ethical and Effective?, Journal of
Business Ethics 53: 333–352.
Lies, Jan (2012) Internal communication as power management in change processes: Study on the
possibilities and the reality of change communications, Public Relations Review 38, 255–
261.
Mucchielli, Alex (2002) Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale, Ed.
Polirom, Iaşi.
Newsome, Doug; VanSlyke Turk, Judy; Kruckeberg, Dean (2003) Totul despre relaţiile publice,
Ed. Polirom, Iaşi.
Rogojinaru, Adela (2005) Relaţiile publice – fundamente interdisciplinare, Ed. Tritonic,
Bucureşti.
Stoica, Dan (2011) Comunicarea internă, http://www.dstoica.ro/idei-pentru-studenti/
Şerbănică, Daniel (2003) Relaţii publice, Ed.ASE, Bucureşti.
Verčič, A.T., Verčič D., Sriramesh, K. (2012) Internal communication: Definition,
parameters, and the future, Public Relations Review 38, 223– 230.
Welch, Mary (2012) Appropriateness and acceptability: Employee perspectives of internal
Communication, Public Relations Review 38, 246– 254.
www.prsa.org

133
 THE EXTENSION OF THE COMMUNICATION
AND PUBLIC RELATIONS THROUGH NEW MEDIA

Assoc. Prof. Dr. Cristian MOROZAN

“Constantin Brâncoveanu” University from Piteşti
Faculty of Administrative and Communication Sciences Brăila

Abstract
Interactive communication based on the new media is constantly developing in various
ways, unimaginable a few years ago: information users migrate from traditional media to
the online ones, a growing number of them access content on their mobile devices wherever
they are and whenever they want, thus adding yet another variable in the demographic mix
of the electronic content consumer. In the process of adapting to these market changes,
publishers have now the opportunity to reach an entirely different audience. Facilitated by
web analyses, this evidence-based approach helps organizations involved in media to focus
their efforts and to have success with their electronic versions.

Keywords: communication, public relations, new media, information, electronic texts

1. Characteristics of Communication in the Current Period

The revolution of the media based on computers affects all stages of communication,
including acquisition, handling, storage and distribution; it also affects all types of media -
text, static images, moving images and sounds. In this context, multimedia is the result of the
combination of three innovations of the last century: telecommunications, broadcasting and
micro-computing, allowing simultaneous processing of text, digitized sounds and images.
Multimedia communication is interactive the user being able to change what he
receives. New multimedia technologies are seriously preparing the conditions for
communication in the virtual world generating three-dimensional forms and synthetic images.
Unfortunately, the process of developing modern means of communication has less
pleasant effects such as: the limitation, but not the complete elimination, of the organizations’
power to control communication with the majority of members and collaborators; the rapid
spread of negative information, which affects the image of some organizations; “the theft” of
confidential information; “the attacks” on computer networks etc.
Nevertheless, the afore-mentioned aspects underlay the emergence of an integrating
concept - “new media”, a concept which refers to the result of the convergence between the
traditional media system (television, radio or print media), telecommunication, digital
technology and information and computer systems. These media are new both in terms of
technology development and in the sense that they display special characteristics and require
a different way of thinking about communication and society.
It is obvious that interactivity has become a concept used in the new media being
supported by the rapid expansion of the Internet access points, by media digitization and
convergence. As a matter of fact, the model of mass communication “from one to many” has
been replaced with the “from many to many” one. Therefore, the convergence of new

134
communication methods with new technologies changes the mass communication model and
significantly restructures the ways in which people interact and communicate.
Most technologies included in the “new media” category are digital, with the possibility
of becoming manageable, networking distributed, compressible and interactive. The best
known examples are the Internet, the websites, the computer multimedia, the video games, the
DVDs etc. On the other hand, “new media” do not include television programs, magazines,
books - even if they contain technologies which provide digital interactivity. For example,
Wikipedia, an online encyclopedia, combines Internet accessible digital text, images and
video with web links, with the creative participation of contributors, interactive feedback of
users and with the creation of a community of editors and donors for the benefit of readers
who are outside this community. In addition, Facebook is a model of social media in which
most users are participants as well.
All in all, the new media are constantly changing and redefining due to the interaction
among users, emerging technologies, cultural changes etc.

2. The Online Environment – A Support for Interactive Communication

The Internet is becoming the basic infrastructure of modern society. Some future plans
of various organizations from the field of communication aim at creating a super-network
including not only PCs but also TVs, cell phones, ATMs, ticket vending machines, cameras,
domestic appliances, thus trying to create a global system. Cyberspace has become a new
frontier in social relations, people making friends, colleagues and even opponents on the
Internet.
Undoubtedly, this means of communication changes the way of thinking and perceiving
the world, the way of relating to the surrounding reality and people’s behavior. Being an
interactive environment, the access and use of information are based on this context. Internet-
based collaborative technologies will transform our daily activities, not only at work but also
in our homes, schools and other places of social activities.
The Internet information space is unified, it covers many topics and different resources are
published in various formats by different services. Thus, in locations such as “chat rooms” and
online discussion forums, “online communities” have various kinds and sizes, ranging from
virtual communities that connect people who live far away and have not known one another
before, but share similar interests, to sites that mediate the interaction among networks of
friends or family members and community networks which focus on issues relevant for a
particular geographical area.
In the communication process developed online, the Internet has other important
features:
• It is a very quickly environment - things evolve very fast, and the information appears
instantaneously. Likewise, it is an environment which changes very easily. An interesting
aspect is the emergence of new tools - software and hardware development is incredibly fast
and smart. There is always news – commercial services bring more and more users, and
Internet service providers are growing every day.
• Those who use the Internet expect to find as much information as possible and,
especially, free information, the most appreciated thing about a site being its content.

135
 • For the practitioner who uses the Internet the most interesting perspective is that it
provides a cheaper, faster and easier method to achieve certain goals than any other
technology.
Moreover, the “one-to-one” marketing on the Internet has the advantages of the
relational one because it has a specific and customized target group based on:
- efficient identification of the target, the list of contacts being self-selective and pre-
qualified;
- a deep and lasting relationship with the customer;
- cheaper costs than those implied by the relational offline marketing, using e-mail, for
example;
- the use of personalization techniques to modify the content and to initiate a dialogue
with the customers in order to learn their preferences.

3. Public Relations Supported by New Media

Much of the organization’s success in the online environment depends on its ability to
put itself in the place of the members of the public. Equally, close relationships with the
media depend on the willingness to adopt an “outside inside” approach. Such an approach
involves understanding the types of information required by journalists which refers to
facilitating the events worthy of news, offering uncensored and complete information.
By means of building a website, for example, companies have already become part of
the media, because at least in theory the Internet allows the sending of the message without
the support of intermediaries such as journalists, editors, publishers and producers. In
practice, however, supporting a certain brand depends on solid and mutually beneficial
relations with the media.
The organizations are experimenting and diversifying their approaches to reach niche
audiences and use public relations to meet goals related to communication. Thus, computers,
Internet, e-mail and wireless networks facilitate the use and decrease the costs of research,
writing, publishing or printing and, in particular, those generated by the distribution of written
materials as well as costs those generated by the use of graphics or multimedia presentations.

• Media Research
Before deciding on how the information about the organization will be presented, it is
necessary to put forward details about the potential recipient. In order to do this, some
research on media is required and the potentially interested publications need to be identified.
The elements which should be taken into account include: reports regarding the competition,
websites lists, commercial publications, the public’s interest.
Those persons responsible for websites selling advertising space, products or
subscriptions are concerned with the optimization of the keywords and the so-called “search
engines”. They provide a clear starting point, being almost impossible to follow, read and
interact with all appropriate media for a particular site. Using keywords related to the field,
they allow the elimination of the insignificant sites.
Internet search engines such as Google find and bring forward situations around the
world. Global exposure of such cases, press releases and websites through search engines
results in new readers for publications and new customers for organizations.
136
 • Making News
Both public relations and traditional journalism are the result of the new digital era.
Besides the additional pressures generated by deadlines, the way in which the news is made
has become more and more complicated. For example, the titles have to facilitate the online
search and those of the news published on the web and printed (which are subsequently posted
on the Internet) should be more exciting and direct or there should be two variants (an
intelligent title on the front page meant to attract the readers of print publications and a literal,
descriptive one on the second page meant to attract those who are looking on the web).
Meanwhile, public relations initiatives tend to be more and more creative because a
decade ago only one or two different media channels were used to reach the set target
audience.
The media and the public have high expectations regarding the accessibility and speed
of response. Management and media expect that the public relations experts, the
spokespersons of the organization or those who write public relations materials can be
contacted at the same time by phone, e-mail or even messenger.

• Behaving Fairly Towards the Journalists

Media requires easy access to structured, meaningful, credible and topical information.
Likewise, it requires the owners of websites to be prepared to offer what is wanted. A
favorable editorial about the organization will be always more effective than an advertisement
in the same publication.
The Identification of the Journalists’ Requirements
Journalists have different requirements in terms of not only the type of information they
receive, but also the means of coming into its possession.
The Adaptation of Correspondence
Journalists receive information adapted to their own interests and writing styles: there
are economic reporters, authors of feature articles, columnists specializing in finance,
journalists dealing with technology issues etc.
The Presentation of Facts
In press releases, journalists need tangible facts, not subjective opinions; they need data,
financial information, names, website address, statistics and research results.

• Making Public Relations Materials

The organizations’ sites can be used for broadcasting, especially materials for external
audiences (media, customers, contributors, financial community etc.), namely those groups of
particular concern for corporate communication. In particular, organizations have discovered
that a website can provide real-time tracking of the customers’ behavior, their preferences and
opinions. The carefully written online opinions or the surveys to identify preferences can
supplement testing through focus groups or marketing materials such as promotional
websites, advertisements and trailers for movies.
On the Internet the consumers’ answer to the open questions proves that individuals
who find themselves in the online world are less hesitant in expressing their opinions
(especially the negative ones) than those participating in face to face groups.

137
 We will further elaborate upon the most important public relations tools that can be used
on the Internet.
Online Press Releases. The transmission of press releases via the Internet offers some
advantages in comparison with the traditional format. This method allows a degree of
interaction impossible for traditional static press releases. Likewise, it is more convenient and
efficient.
In general, the topic of the press releases should be the same, whether these are printed
or transmitted in electronic format. However, there are some differences regarding the editing
and layout of a press-release on the Internet:
- the synthetic presentation of the information;
- the condensation of significant information at the beginning of the press release;
- the use of concise descriptions of the company;
- the delivery of links to sites, of the e-mail addresses of each contact person from the
press;
- avoiding excessive formalism.
Online Press Conferences. They represent an excellent way to counter negative
publicity. In this way, there is a good chance of solving any misunderstandings. Other
advantages of having a press conference via the Internet include:
- convenience, unlike in the case of a traditional press conference where attendance is
required;
- international and unlimited participation;
- open access for customers, experts in the field, investors and other audiences.
Hosting a press conference on the Internet requires the setting of an electronic
discussion system which involves the running of special software. In order to ensure
participation an e-mail should be sent to the journalists long before the conference to
announce the event and another one the day before to remind them of the event. These
messages should include the topic as well as the time and date of the conference.
Newsgroups are becoming more and more often the main source of information. They
are used by investigative journalists when researching a traditional organization or one with
activity on the Internet. In their turn, consumers use online newsgroups to find information
about products or services they intend to buy. Monitoring these groups the organization’s
employees will be able to correct the erroneous information about their own website.
Media kit, called “press kit”, is an organized package which includes information about
the client. Articles vary depending on the recipient, but standard content may include: press
releases with various topics, a section of questions and answers, biographies or professional
experience, a list of products, photos of products, accomplishments, received awards or video
and audio recordings. Sometimes, media kits include annual reports, brochures or
publications. Finally, media kits include CDs or DVDs with materials about the customer
sites, including past articles, videos, photos from the headquarters which a publication can
use.
Convincing Presentations by E-mail. Another way to contact editors and journalists is
sending an e-mail suggesting an article. The advantage of this approach is that it may be more
familiar than press releases. Presentations should take into consideration the interests of every
journalist in question. Submissions by email have two basic forms: firstly, you can send an

138
e-mail to a journalist suggesting him to write an article about the organization; secondly, you
can send an e-mail to an editor suggesting him that the article could be written by the person
who sent the e-mail.
Electronic Brochures, completed in the “.pdf” format, can be quickly downloaded from
sites and can replace the product catalogs, travel guides, travel agencies brochures, training
manuals, financial reports etc., being useful in training sessions, presentation of products,
sales or business meetings. Typically, brochures are distributed through the organization’s
website, but on demand, they may be sent by e-mail or on CDs. The advantages of using
electronic brochures are: low costs of publishing and distribution, substantial information,
permanent update etc.
Turning the Site into a Media Resource. To gain continuous recognition for a website
you need to build mutually beneficial relationships between its administrators and the media.
Thus, one of the best ways is to turn a section of the site into a media center, an archive of
press releases which will involve providing journalists contacts and important information.
Webinars, abbreviated form of the phrase “web seminar”, consist in online lectures,
workshops and courses for the presentation of ideas, techniques, products etc. The essential
characteristics of such seminars are: interactivity, the ability of participants to exchange
impressions and information, although they are distributed worldwide.
Video News Release. The audiovisual equivalent of the written press release, Video
News Release is a useful tool especially for televisions because it provides both the
information itself and the images that may illustrate it. There is also the possibility to
broadcast audio releases, intended for radio stations. A Video News Release is usually a
client-sponsored video, showing a control message using a new angle and a new transmission.
Communication through Events or Special Programs includes exhibitions, competitions
and special contests, festivals, supporting cultural and humanitarian activities, youth programs
etc. Because the Internet allows permanent access to information, an event in progress may be
sent to the world in seconds. On sites you can find information about the organizers and
participants, you can download press releases, you can watch photo galleries from various
events, you can chat in special “rooms” or join the forum, you can even purchase some
promotional products etc.

Conclusions:
On the Internet, a certain organization is a part of the press; as a result, each online
activity falls under the “umbrella” of public relations. Similarly, everything that appears on
the web or is sent via e-mail has the potential to influence public relations.
In many ways, Public Relations on the Internet are more direct than in the real world.
Instead of sending messages through an intermediary, such as a journalist, the information can
be delivered quickly and concisely.

Bibliography:
Aronson Merry, Spetner Don, Ames Carol, Ghidul redactării în relaţii publice. Era
digitală, Amsta Publishing House, Bucureşti, 2008
Balaban Delia, PR trend, Tritonic Publishing House, Bucureşti, 2007

139
 Flew Terry, New Media: An Introduction, Oxford University Press, 2008
Gregory Anne, Relaţiile publice în practică, All Beck Publishing House, Bucureşti,
2005
Grosseck Gabriela, Marketing şi comunicare pe Internet, Lumen Publishing House,
2006
Guţu Dorina, New Media (ediţie nouă), Tritonic Publishing House, Bucureşti, 2008
Haig Matt, E-PR. The Essential Guide to Public Relations on the Internet, Kogan Page,
Londra, Great Britain, 2000
Haig Matt, Manual de E-marketing - ghid indispensabil pentru marketingul produselor
şi serviciilor tale pe Internet, Rentrop&Straton Publishing House, Bucureşti, 2005
Kotler Philip, Maesincee Suvit, Marketingul în era digitală, Meteor Press Publishing
House, Bucureşti, 2009
Manovich Lev, The Language of New Media, MIT Press, Cambridge and London, 2001
Orzan Gheorghe, Orzan Mihai, Cybermarketing, Uranus Publishing House, Bucureşti,
2007
Pârvu Radu-Gabriel (coord.), Tehnici de redactare în comunicare, Independenţa
Economică Publishing House, Piteşti, 2008
Phillips David, On-line Public Relations, Kogan Page Ltd, London, Great Britain, 2001
Pricopie Remus, Relaţiile publice - evoluţie şi perspective (ediţie nouă), Tritonic
Publishing House, Bucureşti, 2011
Schorr Angela, Schenk Michael, Campbell William, Communication Research and
Media Science in Europe, Mouton de Gruyter, Berlin, 2003
Warren Christina, How PR Pros Are Using Social Media for Real Results,
http://mashable.com/2010/03/16/public-relations-social-media-results/
Wertime Kent, Fenwick Ian, Digimarketing - The Essential Guide to New Media and
Digital Marketing, John Wiley and Sons Ltd, 2008

140
ÎN CĂUTAREA GUSTULUI „PIERDUT”: REGĂSIREA IDENTITĂŢII NAŢIONALE
PRIN DENUMIRI DE MÂNCĂRURI, PREPARATE ŞI MENIURI TRADIŢIONALE
Seeking the “Lost” Taste: Finding National Identity through the Labels of Foods,
Beverages and Traditional Menus

Assistant Prof. Dr. Luminiţa DRUGĂ

Assistant Prof. Dr. Nadia-Nicoleta MORĂRAŞU
Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Abstract

Our paper proposes a diachronic approach to the way in which the Romanians, depending on culinary
fashions and historical times, named their gastronomic specialties and turned them into identity markers, based
on socio-professional classes and social ranks (Boyar’s Plate, Outlaw’s Plate, Shepherd’s Plate, Fisherman’s
Plate, Dairyman’s Salad etc.), origin (Dobrogea pie, Radauti soup etc.) and geographical location (Sibiu salami,
Pleşcoi sausages, Cabbage à la Cluj etc.). The onomastic resonance of Romanian dishes invoked by defenders of
good taste and culinary refinement such as Kogălniceanu and Negruzzi, Păstorel Teodoreanu or Radu Anton
Roman, etc. continues to inspire enterprising tradition “hunters” who speculate the trend of return to the
roots/nature.
However enthusiastic and confident we might be in the future of this tradition-oriented fashion, as long
as we are living in a globalizing world and are searching for new sensations all the time, the clearly expressed
desire to recapture national identity through valorizing and rediscovering traditional Romanian cuisine will
continue to manifest along with/together with the tendency of combining cultures in a “salad bowl/melting pot”,
just like the mixed menus of mushrooming restaurants specialized in the gastronomy of other countries.
If not long ago the moral rule imposed that the individual adjust to the social context (cf.
Baudrillard:1996), nowadays, this has changed so dramatically that society in its entirety becomes adapted to the
individual, struggling to anticipate and satisfy all his/her needs. The most stringently felt need of the modern
man appears to be regaining an identity, a lifestyle or “a lost taste” of another period in one’s life. Even though
we do not believe in “advertising more than a child in Santa”, we willingly accept to enter the game of seduction,
tempted by promises of bying genuinely traditional products, under labels such as “rustic”, “traditional”,
“homemade” etc. and end up being bitterly disappointed with the gap between brand identity and image
(Kapferer: 2008).

Keywords: culinary, identity, gastronomy, traditional, socio-profesional

Metodologia cercetării
În studiul de faţă vom cerceta cel mai larg cadru de antropologie alimentară, privită
din perspectivă semiolingvistică. Vom încerca să ilustrăm funcţia fatică a limbajului pe
terenul analizei diverselor mărci lingvistice ale discursului din domeniul alimentaţiei
(meniuri, etichete, reţetare, branduri culinare) într-o perspectivă diacronică, aspirând în final
la demonstrarea implicaţiei pe care căutarea gustului tradiţional o are în zona demonstrării
identităţii naţionale în spaţiul public românesc contemporan.
Titlul sugerează orientarea către momentul căutării „gustului pierdut” în manieră
proustiană, titlul fiind un caz de „discurs repetat” prin modificarea enunţului „În căutarea
timpului pierdut”, cunoscutul roman al lui Marcel Proust, plecând de la premisa că prin actul
hrănirii, care ne însoţeşte la fiecare pas, omul modern încearcă, prin „gustul îmboldit de
apetit, de foame şi de sete”1 să-şi regăsească originea, identitatea, începutul, deoarece gustul,

1
Brillat-Savarin Jean Anthelme, Fiziologia gustului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, p. 47.

141
„la omul moral, este senzaţia pe care o stârneşte în centrul comun, organul impresionat de un
corp savuros.”2

Identitate culturală. Identitate gastronomică

Identitatea este un concept polimorf, dificil de definit din cauza multidisciplinarităţii
şi a raporturilor care stau la baza reţelelor conceptuale cu care poate fi asociat. Avându-se în
vedere şi faptul că se construieşte prin confruntarea dintre acelaşi şi altul, dintre similitudine
şi alteritate3, identitatea presupune o serie de trăsături, unele stabile, altele în continuă
schimbare.
Alături de componenta religioasă, etnică, istorică, socială şi culturală, gastronomia a
jucat şi joacă încă un rol important în definirea identităţii atât la nivel individual, cât şi
naţional. Studierea aspectului culinar al societăţii româneşti din diverse momente ale evoluţiei
sale poate aduce informaţii preţioase fiind o oglindă a transformărilor istorice, culturale şi
sociale din epoci diferite.
De la aceste considerente se poate pleca atunci când vrem să discutăm despre
identitatea pe care componenta gastronomică/culinară o oferă identităţii naţionale şi care, pe
lângă valoarea sa economică are şi o profundă valoare simbolică, care ţine de cele mai multe
ori de marcarea identităţii culturale a unei naţiuni. Asistăm de câteva decenii la dezvoltarea la
scară mondială a unei opoziţii între două tipuri de bunuri culturale total diferite: pe de o parte,
bunurile simbolice centrale şi, pe de altă parte, cele tradiţionale, care sunt dintotdeauna un
simbol al identităţii locale4.
Cultura este legată de istoria comunităţii, de contextul social al evoluţiei sale, iar
componenta gastronomică a identităţii unui popor poate aduce dovezi de netăgăduit asupra
straturilor care s-au suprapus peste fondul autohton.

Mode culinare: o perspectivă diacronică

Organizarea administrativă în principal de tip rural, şi ocupaţiile de bază (agricultura,
creşterea animalelor) şi-au lăsat amprenta asupra caracteristicilor alimentaţiei românilor. Cât
priveşte modul lor de a se hrăni, din perspectivă diacronică, trebuie să luăm în considerare
informaţiile pe care anticii le-au lăsat despre strămoşii noştri geto-daci. Herodot notează
despre aceştia că erau „galactofagi.”5 Hrana ţăranului român era puţin variată şi bazată în
special pe produse lactate şi verdeţuri, însoţite de mămăliga care, înainte de a se fi introdus
porumbul (la sfârşitul secolului al XVII-lea, în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino) era
preparată din făină de mei sau mălai. Fiertura din cereale sau făină, plăcintele necoapte la
cuptor au fost alimente răspândite în întregi regiuni din Asia, Africa6. Mămăliga era cea care
definea în mentalul colectiv ţăranul : „Mămăliga de la ţară/Cu boierul cozonac […]

2
Savarin, op. cit., p.48.
3
Ferréol, Gilles, Jucquois, Guy, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Collegium, Polirom, 2005,
p. 330.
4
Drugă, Luminiţa, Savin, Petronela, The Cocktail of ”Integrated” Menus. Ethnic identity and Alterity in the
Dicourse of Menus, Philologica Jassyensia, Anul V, Nr. 2 (10), 2009, p.111
5
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas, 2007,
p. 257.
6
Djuvara, op. cit., p. 257.

142
Mămăliga mea umilă/, Tu mă faci să-i plâng de milă.”7 Pentru cei mai săraci, mămăliga putea
fi, pentru o mare parte din an, unicul fel de mâncare, îmbunătăţit arareori de o ceapă sau de
puţină brânză. Locul acestei fierturi în alimentaţia ţăranului român este marcat la nivel
lingvistic de bogata sa terminologie8: a o pune de mămăligă, a fi de mămăligă etc.
Carnea era un ingredient destul de rar întâlnit pe mesele românilor. La ţară, păsările
din curte erau tăiate numai cu ocazia sărbătorilor religioase sau la ceremonii familiale: „Din
când în când, la ţăranii cu oarecare dare de mână se găsea carne afumată şi sprată, pastrama,
dar carnea era îndeobşte, pregătită la oraş.”9 Măcelarul (termen de origine latină) nu este
întâlnit decât în oraşe, unde mai găsim şi negustorii ambulanţi, care colindau ţările române
aducând peşte sărat de la Dunăre, care, se pare, era destul de mult consumat la sate, începând
din Evul Mediu.
Contactul dintre civilizaţii nu a dus la schimbarea moravurilor, întrucât e greu să-i
determini pe oameni să-şi schimbe obiceiurile, însă ceea ce e vizibil este împrumutul
gastronomic, schimbul culinar. Ca orice lucru nou apărut, influenţele gastronomice datorate
bucătăriilor străine şi-au făcut simţită apariţia mai întâi în mediul urban. La oraş, în toate
mediile româneşti, s-a impus repede bucătăria turco-bizantină, cu variante care, cu timpul, vor
deveni cu specific naţional.
Subscriem la definirea culturii gastronomice româneşti prin metafora „bolului cu
salata. Ingredientele „bolului cu salată românesc” au fost influenţate de contextul social-
politic fiind vizibile şi astăzi. Pe plan alimentar, poziţia României la intersecţia dintre Europa
centrală şi cea de Sud-Est poate fi tradusă prin sinteza realizată aici de bucătăria balcanică,
numită şi bizantină sau otomană şi cea central-europeană, germană, maghiară. Peste regimul
galactofag daco-get cu brânză, urdă s-au suprapus plăcinta romană (<lat. placenta), hrana
slavilor (începând cu secolele V-VI d.H.), borşul polonez, ciorba şi chifteaua turcească,
zaharicalele neogreceşti, datorate dominaţiei fanariote, aspicul şi escalopul franţuzesc,
limonada italiană, biftecul englezesc etc. Altfel spus, gastronomia românilor are multiple
straturi: roman, slav, grec, neo-grec, turc, maghiar, german, italian, francez, englez, reflectate
în diverse surse: mărturii ale călătorilor străini care au vizitat cu diferite prilejuri ţările române
şi s-au bucurat de ospitalitatea oamenilor de aici, cărţi de bucate (secolul al XVIII-lea cartea
de bucate din vremea lui Constantin Brâncoveanu, 200 de reţete cercate a lui Mihail
Kogălniceanu şi Constantin Negruzzi din secolul al XIX-lea) şi opere literare (menţionăm în
acest sens Alexandru Lăpuşneanul, Ciocoii vechi şi noi). Aceste influenţe s-au impus în mod
diferit în provinciile locuite de români, diferenţele gastronomice fiind vizibile. De exemplu,
din documentele vremii ne dăm seama că spiritul francofil era mai accentuat la Iaşi, decât la
Bucureşti, căci în capitala Ţării Româneşti obiceiurile balcanice au rămas mult timp
covârşitoare. La aceeaşi epocă în care Kogălniceanu (Tainele inimiei) scrie despre obiceiurile
culinare ale moldovenilor, în târgul Bucureştilor, Nicolae Filimon ne arată că se mânca în cel
mai pur stil oriental: „Masa, chiar şi într-un post cu deslegare la peşte, se începea cu
marinată de stacoji, cu farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun, cu licurini (chefal

7
Militaru: 1928, p. 29-31, apud Ursache Petru, Bucătărie vie. File de antropologie alimentară, Editura Junimea,
Iaşi, 2011, p.239.
8
Savin De gustibus disputandum. Frazelologia românească privitoare la alimentaţie, Editura Universităţii „Al.
I. Cuza”, Iaşi, 2011, p.61.
9
Djuvara, op. cit., p. 259.

143
afumat) jupuiţi, cu sardele muiate în untdelemn amestecat cu piper şi zeamă de lămâie de
Messina, măsline dulci de Tessalia, grămădite în formă piramidală, icre tari de chefal,
smochine de Santorini, halva de Adrianopole (…) pe lângă alte felurite mâncări, toate
stropite cu vin galben de Drăgăşani, cu pelin roşi din viile mânăstirii Bistriţa, nelipsind nici
anasonul de Chio şi măstica de Corint…”10 .

Hrana-marca socială/socioprofesională
Dacă celebra remarcă a francezului Brillat-Savarin din secolul al XIX-lea: Spune-mi
ce mănânci, ca să-ţi spun cine eşti, pare doar expresia unei gândiri metaforice, informaţiile pe
care le putem regăsi în documente mai vechi, dar şi în meniuri actuale, demonstrează
autenticitatea acesteia.
În urmă cu sute de ani, stratificarea socială şi socioprofesională era vizibilă şi în
maniera în care oamenii se hrăneau. Lecturarea meniului unuia dintre hanurile în vogă din
Bucureştii secolului al XIX-lea, Hanul lui Manuc (deseori menţionat în mărturiile călătorilor
străini, dar şi în documentele interne, după numele lui Emanuel Mîrzaian bey, cunoscut sub
numele de Manuc), este o sursă de informare pluridisciplinară. Un meniu cum este acesta
poate fi pentru cititorul de azi o splendidă pagină de istorie gastronomică, o întreagă lume cu
gusturile ei, o oglindă a stratificării sociale a timpului (arnăuţi, băcani, măcelari), un
document de epocă despre preferinţele culinare ale românilor, despre influenţele
gastronomice rămase în urma tăvălugului istoriei, despre faptul că erai servit cu un anumit fel
de mâncare, în funcţie de statutul social pe care îl aveai, şi, nu în ultimul rând, face vizibilă
imaginaţia şi creativitatea din acest domeniu. Cel mai adesea, celor care poposeau între
zidurile renumitului han li se ofereau delicioase preparate potrivit rangului pe care îl aveau şi,
de aceea, astăzi, citind o asemenea listă de bucate, ne putem face o idee despre genul de
clientelă pe care hanul o avea: Salata arnăuţilor, Salata băcanilor, Salata sacagiilor, Salata
tăbăcarilor, Salata târgoveţilor, Omleta covacilor, Ciorbă domnească de burtă, Ciorba
mezelarilor, Supă măcelărească.
Aflăm din meniu că se găteau mâncăruri preparate după reţete proprii, autohtone, sau
după unele inspirate din gastronomia popoarelor cu care românii aveau legături directe.
Felurile de mâncare demonstrează melanjul gastronomic balcanico-oriental cu cel central-
european, îmbinat cu specificul românesc, căci românii au dat dovadă de inventivitate şi
originalitate în combinarea ingredientelor. Din sud ne-au venit mâncărurile din legume în care
găsim ca ingredinte vinetele, ardeii, roşiile (Zacuscă à la Manuc, Vinete Imam Baialdîn,
Vinete orientale), pilafurile (pilaf oriental), ciorbe de tot felul (Ciorba mezelarilor, Ciorbă
domnească de burtă). Cu Europa Centrală avem în comun mâncărurile de toamnă şi de iarnă
bazate pe varză dulce şi murată, varză transformată într-un fel cu specific românesc, gătită ca
de haiduci (Varză haiducească), cartofii, salamul şi şunca, precum şi salatele.11
Referitor la mâncăruri străvechi din peşte specifice Romei şi Bizanţului, dar şi Rusiei
şi Imperiului Otoman, românii şi-au demonstrat ingeniozitatea, inovând atât în privinţa
împrumutului la nivel lingvistic, după moda franţuzească à la, combinat cu specificul local,
prezenţa toponimului fiind o garanţie a calităţii şi gustului deosebit: crap copt à la Snagov.

10
Filimon, Nicolae, Ciocoii vechi şi noi, Editura Litera Internaţional, Chişinău, 2010, p.117.
11
Cazacu, Matei, „Studiu introductiv” la O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncoveanească,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 7.

144
 Revenind la analiza felurilor din lista de bucate de la Hanul lui Manuc, aceasta
demonstrează obişnuinţele culinare ale consumatorilor. Observăm că, în acest moment din
istoria gastronomiei româneşti, erau deja comune supele de influenţă occidentală, îmbrăcate
în haină orientală (supă turcească de miel), alături de mai vechile ciorbe (ciorba mezelarilor).
Astfel, o dată în plus, Orientul şi Occidentul sunt îngemănate într-o singură pagină de istorie:
salată bizantină de limbă, pilaf oriental, vinete orientale lângă bucate asezonate franţuzeşte
vinete à la torque sau româneşte gâscă sau raţă à la Valachia.
Cam în aceeasi epocă, dar într-un alt colţ al ţării, la unul dintre celebrele hanuri
moldoveneşti, Hanul Ancuţei, cei care poposeau între zidurile „ca de cetate” ale hanului erau
ospătaţi cu pui fript în ţiglă (”s-a ridicat şi Ancuţa de la foc cu pui fripţi în ţiglă”12), pâine
proaspătă şi vin nou în ulcele de lut, sau alte tipuri de carne friptă (”meşteri frigeau hartane de
berbeci şi de viţel, ori pârpăleau clean şi mreană din Moldovă”13), indiferent de statutul lor
social (zodier, negustor, cioban, orb, comis, boier, domnitor al Moldovei). Blazonul
gastronomiei moldoveneşti tradiţionale era compus din feluri de mâncare a căror preparare
presupune o anume ştiinţa şi arta, simboluri ale traiului simplu, apropiat de natură, nealterat,
şi departe uneori de lumea aşa-zis civilizată.
Astăzi, acelaşi han, păstrează specificul bucatăriei din Moldova, dar preţul destul de
piperat al tradiţionalului devine o marcă exclusivistă pentru poftitori orăşeni sau de pe alte
meleaguri. Am regăsit în identitatea virtuală a hanului forme gastronomice care continuă să
facă parte din meniul de sărbători (Purceluş de lapte la cuptor flancat cu măruntaie, Ţap la
proţap, Raţă umplută cu sarmale, Hălci de batal la cuptor cu mirodenii, Jigou de porc) sau
de zi cu zi al săteanului moldovean (Piftie de cocoş; Bulz ţărănesc; Tochitură moldovenească;
Cocoloşi de brânză, ochiuri şi jumări)14.
Pentru unele preparate, lipsa de complexitate nu înseamnă însă lipsă de rafinament.
Datorită modei bio/eco şi a interesului accentuat pentru un meniu autentic, pe bază de
ingrediente naturale, astfel de preparate, care fac parte de fapt de secole din tradiţia locului,
reprezintă o marcă identitară inconfundabilă. În plus, parfumul unor vremuri apuse este
reactivat prin meniuri vânătoreşti de genul Strachina haiducului care conţine, conform
aşteptărilor, carne de căprioară, muşchi de mistreţ, ciuperci, sos vânătoresc. Ştim că menirea
principală a hanurilor era aceea de a veni în ajutorul călătorilor, motiv pentru care hanurile
erau amplasate cam la 25-30 de km departare unul de altul (atât se putea parcurge cu
mijloacele de transport din epocă), la răscruce de drumuri. De aceea, ca un local care îşi
respectă reputaţia de popas aflat la întretăierea de drumuri oferă spre degustare şi Cotletul
drumeţului. De asemenea remarcăm şi aplecarea către satisfacerea gusturilor unei game cât
mai largi de clienţi prin oferirea unor alternative gastronomice cu iz regional : Ospăţ
moldovenesc. Degustători rafinaţi, curioşi atraşi de renumele hanului sau gurmanzi amatori de
dezmăţ culinar, vor putea alege între o combinaţie de gustare caldă sau rece, o combinaţie de
preparate de bază şi una de desert.
Alimentaţia, masa ca ocazie, îl pune pe individ în situaţia de a se manifesta zilnic, ca
individ, fie ca membru al familiei, fie al grupului căruia îi aparţine etnic, socioprofesional,
cultural etc. Ca şi în meniurile de astăzi, se observă o mare diversitate de mâncăruri, cu salate

12
Sadoveanu, Mihail, Hanu-Ancuţei, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1963, p. 41.
13
Sadoveanu, op. cit., p. 4.
14
http://www.hotel-roman.ro/HanuAncutei/Meniu.

145
(unele aproape identice cu cele de azi) a căror denumire stă mărturie peste secole despre cei
cărora le erau destinate: târgoveţi, tăbăcari, măcelari, sacagii, arnăuţi, multe dintre acestea
meserii fiind deja dispărute din peisajul socioprofesional românesc.
În aceeaşi manieră, supunem atenţiei cazul unui alt local bucureştean cu tradiţie, Caru’
cu bere (deschis încă din 1879), care se recomandă drept „locul care păstrează nemuritor
spiritul Bucureştiului de altă dată”, cu meniul organizat in functie de categorii
socioprofesionale, îndeamandu-i pe clienţi la o reîntoarcere în timpurile breslelor şi
mesteşugarilor. Nu ne propunem să evaluăm legatura dintre denumirile din fiecare meniu şi
preparatele propuse, dar credem ca selecţia/gruparea lor este aleatorie şi nu are la baza
preferinţele culinare ale fiecărei categorii în parte.
Se ştie că economia este înainte de toate interesată de producerea şi de circulaţia
bunurilor şi a serviciilor şi pune adesea între paranteze caracteristicile lor specifice. La o
simplă privire asupra denumirilor hranei zilnice, observăm tendinţa producătorilor de
alimente de a le numi de o manieră în care distincţia ierarhică absolută la nivelul societăţii
este temperată la nivelul hranei de maniera de folosire: actul hrănirii se bucură de aceeaşi
funcţie primară la nivelul întregii scări sociale15, iar moda ne induce o căutare a gustului
tradiţional, a unor spaţii exotice sau a unor perioade trecute. Devine evident faptul că accesul
la variantele adaptate ale unor meniuri cu specific pescăresc, vȃnătoresc, ţărănesc sau
haiducesc etc. este intermediat numai de mijloacele materiale: oricine îşi permite să plătească
preţul stabilit se poate identifica cu anumite categorii sociale pentru care aceste bucate
reprezentau cotidianul. Astfel, în meniul unui restaurant constănţean care îşi propune să
satisfacă gusturile unei clientele eterogene, regăsim denumiri motivate exclusiv de
ingredientele folosite, care sunt baza activităţii unor furnizori de hrană (Gustare Pescărească,
Gustatarea Vânătorului (pe lângă cârnaţi de căprioară, mistreţ, cerb, regăsim, strecurată
neinspirat în „tolba” vânătorului şi carnea de struţ); Mancarea vânătorului sau Gustarea
Grădinarului.16 La poluri opuse se situează mâncăruri aparent nerafinate cum sunt Ciorba
ţărănească de văcuţă, Prânz ţărănesc, Gustare haiducească şi Pui haiducesc, în contrast cu
cele mai elaborate, destinate la origine unor „obrazuri subţiri”: Ciorbă domnească de burtă şi
Gustare boierească.

Gastrocultura contemporană între aparenţă şi esenţă

Un subiect dintre cele mai dezbătute în gândirea contemporană este cel al raportului
dintre identităţile naţionale şi culturale şi procesele pe care ideea de globalizare economică
le presupune. Această temă are implicaţii speciale şi pentru înţelegerea procesului de
integrarea europeană şi are o rezonanţă deosebită în mediul cultural românesc, vădit
”ameninţat” de ”unitatea în diversitate”.
Principala problemă care apare atunci când se doreşte să se identifice specificul local
şi naţional este aceea de evita discrepanţele între identitatea aparentă a produselor
gastronomice şi esenţa lor. Adept al rezolvării dilemelor terminologice, Kapferer (2008)
separă conceptele de identitate şi imagine a marcii/brandului în termenii simpli ai relaţiei
de comunicare: dacă identitatea reprezintă maniera în care firma/organizaţia în calitate de

15
Cf. Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Traducere şi prefaţă de Horia Lazăr, Editura Echinox, Cluj, 1996, p.
101.
16
http://www.laprotap.ro/.

146
emiţător doreşte să se prezinte pieţei, imaginea mărcii corespunde interpretărilor
consumatorilor/utilizatorilor. În ceea ce priveşte brandul de produs, acesta trebuie să aibă
suficientă vizibilitate şi credibilitate din punctul de vedere al performanţei produselor, pentru
a fi luat în considerare de către cumpărători. În aces sens, distorsionarea imaginii proiectate
este influenţată de multipli factori, printre care cele trei surse de inspiraţie în crearea identăţii
de brand menţionate de Kapferer sunt esenţiale: imitaţia, oportunismul şi idealismul17.
Prima reflectă tendinţa mimetică de a adopta, în mod superficial, tendinţe culinare
alogene care conduc la pierderea tradiţiei, a doua trimite la cea mai uzitată practică
romȃnească: specularea unor oportunităţi şi a bunei credinţe a consumatorilor, pentru a le
vinde şi „cioara vopsită”. Idealismul este din ce în ce mai rar întâlnit şi caracterizează doar
mici producători şi păstrători de tradiţie care reuşesc cu greu să facă faţă concurenţei neloiale
şi consumatorilor pragmatici care sunt mai interesaţi de preţ decât de calitate (moda bio) .

Comunicarea de brand (Kapferer, 2008: 174)

Pe lângă existenţa unor deosebiri flagrante între identitate şi imagine („În zilele
noastre, atunci când auzi de un restaurant tradiţional [IDENTITATE DE BRAND], mai întâi
te gândeşti fără să vrei, că vei avea parte de încă un kitch”18 [IMAGINE DE BRAND]), cei
doi poli ai comunicării sunt puşi sub semnul unei proiecţii în care aşteptările pot fi satisfacute
sau nu. Dan Iurca, patronul unui restaurant maramureşean [EMITATOR] îşi defineşte
RECEPTORUL dezirabil ca fiind un “gurmand, sănătos, care ştie să aprecieze o mâncare
bună, o carafă de vin bun, pe acordurile muzicii autentice (...). Practic, ne adresăm tuturor
clienţilor cu o educaţie comportamentală adecvată, indiferent de potenţialul financiar”19.
Pentru o ilustrare a relaţiei de comunicare puternic afectată de sursele de inspiraţie,
„competiţie şi zgomot”, aducem în discuţie câteva categorii de denumiri ale unor produse
semi-preparate, comercializate în prezent, care încearcă să proiecteze o imagine de
autenticitate în mintea consumatorilor cărora li se adresează:
- Denumiri care includ toponime româneşti folosite ca o garanţie a produsului cu
tradiţie (salam de Sibiu, salam Sălişte, salam Semenic, salam Sinaia, muşchi Azuga);
- Denumiri bazate pe toponime străine care exprimă tentaţia bunului gust şi a unui stil
de viaţă cosmopolit: salam Milano, salam Sicilia, şunca de Praga, salam Boemia etc.;

17
Kapferer, Jean-Noël (2008): The New Strategic Brand Management, 4th edition, London and Philadelphia:
Kogan Page Limited, p. 174.
18
http://www.foodandbar.ro/formule/1355-cu-adevrat-tradiional.
19
Idem.

147
 - Denumiri referitoare la numele altor naţionalităţi sau ale unor regiuni din străinătate:
salam italian, spaniol, tirolez, meditaranean, balcanic;
- Denumiri care fac trimitere la categorii socioprofesionale (salamul studentului), drept
garanţie a diferenţelor de gusturi sau invitând la o întoarcere în timp (salamul
hangiţei);
- nume de provincii istorice: salam bănăţean, ardelenesc;
- nume de epoci trecute: salam medieval;
- Nume de anotimpuri: salam de vară, salam Anotimpuri;
- Denumiri care includ calificative menite să certifice „calitatea superioară”: salam cu
şuncă ţăranesc, salam rustic, salam presat de casă, salam câmpenesc.

Fără a intra în amănunte legate de mărcile toponimice, de remarcat este faptul că

producătorii autohtoni sau importatorii mizează pe apetitul ridicat pentru sortimente
tradiţionale sau specifice unei anumite zone, folosind cu predilecţie astfel de denumiri.
Atributul asumat de calitate certificată este însă, în multe situaţii, complet fals, în condiţiile în
care, dincolo de eticheta unor salamuri aşa-numite „rustic” sau „ţăranesc” care sunt ambalate
în „membrana artificială necomestibilă”, mai mult din jumătate din ingrediente reprezintă
conservanţi şi aditivi pe care îi regăsim în majoritatea produselor din această gamă:
stabilizator, potenţiator de aromă, aromă, antioxidant, agent de îngroşare, glucoza, zahăr de
struguri, colorant natural, conservant.
În meniurile restaurantelor cu specific românesc, calificative cu priză la consumator
precum „tradiţional” (Gustare caldă tradiţională), „strămoşesc” (Desert strămoşesc - mălai
cu prune), „haiducesc” (Gustare haiducească) sunt mai mult sau mai puţin motivate de
ingredientele folosite. Întâlnim „Barabule” răzăseşti care conţin, pe lângă cartofi copţi în
rolă, sare de mare şi brânză parmezam; ne îndoim că răzeşii vor fi folosit în reţetele lor aceste
ingrediente ca să justifice denumirea aleasă.
Cel mai adesea, denumirile perfect justificate ale unor mâncăruri recomandate ca fiind
„gătite tradiţional” pot fi grupate nu numai în funcţie de tipil de meniu (de bază, desert etc.),
ci şi dupa criterii:
• geografice, indicând zona sau localitatea din care a fost preluată reţeta: de exemplu
„Sărmaluţe munteneşti cu mamaliguţă şi costiţă afumată, Muşchi de vită împletit cu
muşchi de porc şi kaizer ca la Câmpulung, Coastă ardelenească afumată pe pat de
varză călită, Tochitura dobrogeană cu mămăliguţa, Salata de ţelina cu pui ca la
Muscel”20;

20
http://www.hanulhangitei.ro/meniu.htm.

148
 • socio-profesionale: Praznic Împărătesc, Platou vânătoresc, Platoul Pescarului,
Platoul Păsărarului, Gustare rece ţărănească, Platou ciobănesc (la Hanul Dacilor);
• sau etnice: Platou ţiganesc etc.
Nu întotdeauna ideea de adaptare în contrast cu rezistenţa la schimbare şi mode
trecătoare este una deplasată. Astfel, George Butunoiu, unul dintre „consumatorii avizaţi,
interesaţi de gastronomie” din cadrul proiectului Restograf21 apreciază maniera în care „una
dintre vedetele gastronomiei bucureştene comuniste, Doi Cocoşi, „un restaurant cu bucătărie
românească destul de celebru”, a făcut faţă cu succes condiţiilor de piaţă concurenţială
devenind un "restaurant tradiţional românesc al zilelor noastre (…), în care mulţi dintre noi ne
regăsim puţin şi ne simţim chiar bine.”22

Concluzii
Construcţia identitară se bazează pe percepţii care determină o pluralitate de afilieri
simultane şi/sau successive. Identitatea este ”prin însăşi esenţa ei dialogică, pentru că nu se
poate construi decât prin dialogul cu celălalt.”23 Situată la interferenţa dintre „Orient şi
Occident”, „punte între cele ”două Europe”24, una de stil occidental şi cealaltă de tradiţie
bizantină, societatea românească s-a aflat într-un proces de căutare de sine, în dorinţa de
afirmare a identităţii etnice şi naţionale.
Nu ştim cu exactitate care vor fi fost intenţiile de marketing ale celor care au alcătuit
meniurile in trecut şi dacă lexeme ca oriental, bizantin, domnesc, boieresc, haiducesc sau
structuri prepoziţionale cu rezonanţe occidentale à la la concurenţă cu autohnonul ca la aveau
vreun rol în atragerea clientelei. Certe sunt însă intenţiile de marketing şi dorinţa de atragere a
unui anumit tip de consumator în prezentarea hranei în contemporaneitate, prin faptul că se
încearcă inducerea sentimentului de egalitate. Consumatorul este liber să cumpere produse
care îi creează impresia de nivelare a diferenţelor sociale. Mărcile actuale de alimente au din
ce în ce mai frecvent în componenţă lexemele ţărănesc, tradiţional, rustic, structuri ca la
mama acasă, de casă, ca la bunica, pe vatră, ca la ţară toate având drept misiunea atragerea
posibililor cumpărători: Ulei ca la bunica, salam cu şuncă ţărănesc, salam presat de casă,
pâine pe vatră, pâine ţărănească.
Rezonanţele onomastice ale preparatelor româneşti inspiră astăzi şi pe întreprinzătorii
„recuperatori” de tradiţie (patroni de restaurante, producători de produse alimentare şi
viticole, specialişti în marketing şi advertising), dornici să speculeze curentul de reîntoarcere
la rădăcini. Deşi considerăm salutară revigorarea modei gastronomice care pune accentul pe
produse cu specific românesc, suntem conştienţi de faptul că tendinţa de regăsire a identităţii
naţionale prin valorificarea şi redescoperirea unor „etichete” ale tradiţionalului va continua să
se manifeste concomitent cu tendinţa spre contopire a culturilor într-un salad bowl/melting
pot”, resimţită prin adoptarea unor meniuri mixte rafinate şi proliferarea restaurantelor
specializate în preparate din bucătaria altor ţări.

21
http://www.restograf.ro/.
22
http://www.restograf.ro/restaurant-doi-cocosi-bucuresti/.
23
Idem.
24
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Editura Humanitas,
2007.

149
Bibliografie :
Baudrillard, Jean, Sistemul obiectelor, Traducere şi prefaţă de Horia Lazăr, Editura Echinox,
Cluj, 1996
Brillat-Savarin, Jean Anthelme, Fiziologia gustului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988
Cazacu, Matei, „Studiu introductiv” la O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca
brâncoveanească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
Djuvara, Neagu, Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne, Editura
Humanitas, 2007
Drugă, Luminiţa, Savin, Petronela, The Cocktail of ”Integrated” Menus. Ethnic identity and
Alterity in the Dicourse of Menus, Philologica Jassyensia, Anul V, Nr. 2 (10), 2009
Ferréol, Gilles, Jucquois, Guy, Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, Collegium,
Polirom, 2005
Filimon, Nicolae, Ciocoii vechi si noi, Editura Litera Internaţional. Chişinău, 2010
Kogălniceanu, Mihail, Tainele inimiei, Biblioteca pentru toţi, Editura Minerva, Bucureşti,
1973
Kogălniceanu, Mihail, Negruzzi, Constantin, 200 de reţete cercate de bucate, prăjituri şi alte
trebi gospodăreşti, ediţie de Titus Moraru, ilustraţii de Florin Creangă, prefaţă de
Mircea Zaciu, opinii critice de G. Călinescu, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1973
Sadoveanu, Mihail, Hanu-Ancuţei, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1963
Savin, Petronela, De gustibus disputandum. Frazelologia românească privitoare la
alimentaţie, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2011
Savin, Petronela, Universul din lingură. Despre terminologia alimetară românească, Editura
Institutul European, Iaşi, 2012
Ursache, Petru, Bucătărie vie. File de antropologie alimentară, Editura Junimea, Iaşi, 2011
*** O lume într-o carte de bucate. Manuscris din epoca brâncoveanească. Transcrierea
textului, prefaţa şi postfaţa Ioana Constantinescu. Studiu introductiv de Matei Cazacu,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997
http://emusicstore.eu/index.php/despre/bucurestiul-vechi/locuri-si-cladiri
http://www.restograf.ro/topuri/topul-restograf/
http://www.hanulhangitei.ro/meniu.htm
http://www.carucubere.ro/
http://www.hanul-dacilor.ro/
http://www.hotel-roman.ro/HanuAncutei/Meniu

150
 AUTOEFICACITATE ŞI DISTRES EMOŢIONAL LA PROFESORII DIN MEDIUL
PREUNIVERSITAR
Self-efficiency and Emotional Distress in the Case of Primary School and Highschool
Teachers

Assistant Dr. Lucica Emilia COŞA

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract
The research aims to investigate the role self-efficacy in distress to teachers of undergraduate, from
interactionist theory of stress. The study was conducted on a sample of 834 teachers from rural schools. The
instruments used were self-efficacy scale (SES), distress (PED), irrationality (IR-R) and automatic thinking
(ATQ). The results of the study highlight the importance of self-efficacy in emotional distress and ranks second
among mediators investigated, the predictive power of high emotional distress.

Keywords: distress, self-efficacy, teachers, automatic thinking

1. Autoeficacitate şi distres emoţional

Elaborată de Bandura în 1986, teoria autoeficacităţii este şi una dintre teoriile
explicative ale motivaţiei. Potrivit autorului menţionat, autoeficacitatea reprezintă
convingerea unei persoane în capacităţile sale de a-şi mobiliza resursele cognitive şi
motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes a sarcinilor date sau o anticipare a
rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse datorită cunoştinţelor şi abilităţilor posedate.
(Bandura, 1986, p. 1), Astfel că, nu este important câte abilităţi avem sau cum sunt acestea
integrate într-un tot, cât este important ce abilităţi credem noi că avem şi mai ales ce credem
noi că putem face cu acestea.
În dezvoltarea autoeficacităţii, potrivit aceluiaşi autor, intervin patru surse: experienţa
anterioară, experienţa vicariantă, persuasiunea verbală, stările fiziologice şi afective precum şi
modul în care acestea sunt evaluate de persoană. Bandura apreciază ca fiind foarte importantă
pentru dezvoltării sentimentului de autoeficacitate şi influenţa grupului de apartenenţă,
considerând că percepţia colectivă a autoeficacităţii influenţează într-o oarecare măsură
autoeficacitatea individuală.
Raportându-ne la rolul autoeficacităţii în viaţa individului, descoperim că aceasta are
implicaţii pe mai multe nivele
Nivelul autoeficacităţii influenţează comportamentul persoanei în sensul în care o
persoană cu un nivel scăzut al autoeficacităţii evită implicarea în sarcini apreciate ca fiind
peste nivelul capacităţilor sale. O persoană cu un nivel foarte ridicat al autoeficacităţii alege să
se implice în activităţi aflate peste nivelul ei, existând posibilitatea eşecului. Prin urmare, cele
mai funcţionale convingeri sunt cele aflate puţin peste nivelul real al persoanei.
Pe de altă parte, cu cât nivelul autoeficacităţii este mai mare, efortul alocat sarcinii şi
persistenţa în sarcină sunt mai mari. Bandura, (citându-i pe Boyeret al, 2000; Holden,1991;
Holden, Moncher, Schinke şi Barker, 1990; Moritz, Feltz, Fahrbach, Mack, 2000; Multon,
Brown, 1991; Sadri&Robertson1993; Stajkovic & Luthans, 1998) susţine că autoeficacitatea
influenţează pesimismul sau optimismul persoanelor, alegerile pe care acestea le fac,
obiectivele pe care şi le stabilesc, provocările alese, rezultatele aşteptate, eforturile lor de a-şi

151
atinge obiectivele, timpul investit, capacitatea de adaptare la situaţii problemă, calitatea vieţii
emoţionale şi modul în care experimentează stresul.
Influenţa exercitată de autoeficacitate asupra emoţiilor noastre se manifestă în sensul
în care anticiparea succesului sau eşecului dată de sentimentul scăzut sau crescut al
autoeficacităţii, declanşează emoţii pozitive sau negative, care la rândul lor vor influenţa
cogniţile şi calitatea acţiunii întreprinse. Pe de altă parte, aşa după cum susţine şi Barlow,
1991, cit. de Baban, (Băban, 1998) cei ce au convingerea că nu pot face faţă situaţiei,
experimentează un nivel înalt de distres.
Analizele experimentale realizate de Bnadura asupra relaţiei dintre anxietate şi
autoeficacitate arată că autoeficacitatea scăzută este însoţită de un nivel ridicat de stres
subiectiv (Bandura,1988). În acelaşi studiu, autorul susţine şi ideea că anxietatea şi
comportamentul evitant sunt efecte ale unui nivel scăzut al autoeficacităţii.
Analizând comparativ stresul din perspectiva teoriei tranzacţionale şi autoeficacitatea,
aşa cum este aceasta definită de Bandura, putem remarca legătura puternică dintre acestea.
Stresul este definit de Lazarus cit de Băban, (Băban, 1998, p.189) ca o relaţie particulară de
interacţiune între persoană şi mediu, în care importantă este evaluarea solicitărilor din
mediu care depăşesc resursele proprii de adaptare şi ameninţă starea de bine a persoanei.
Astfel că „ameninţarea” apare pe baza perceperii unui dezechilibru între solicitările impuse şi
capacitatea de a le face faţă. În continuare se punea problema care dintre mediatorii distresului
are are rolul de predictor mai puternic al acestuia, evaluarea dată de cogniţii, gândirea
automată sau autoeficacitatea percepută.
În studiul propus de noi am încercat găsirea unui răspuns la această întrebare.

2. Metoda:
2.1.Scop
Identificarea rolului autoeficacităţii între alţi mediatori psihologici implicaţi în
distresul emoţional la cadrele didactice din învăţământul preuniversitar;
2.2. Obiective specifice
O.1. Identificarea nivelului autoeficacităţii resimţit profesorii din mediul
preuniversitar;
O.2. Evidenţierea legăturii dintre diferite nivele ale autoeficacităţii şi distresul
emoţional, în cazul profesorilor investigaţi;
O.2. Cercetarea rolului unor variabile moderatoare (vechime în muncă, sex, vârstă)
asupra autoeficacităţii cadrelor didactice din mediul preuniversitar;
O.3 Determinarea rolului autoeficacităţii între ceilalţi factori mediatori ai distresului,
la profesorii din mediul preuniversitar;
2.3. Ipoteze ale cercetării
Ipotezele ne-au fost sugerate de numeroasele concluzii ale studiilor din literatura de
specialitate şi de experienţa personală obţinută în urma evaluărilor psihologice anuale ale
cadrelor didactice:
Ip.1. Mai puţin de 40 % dintre cadrele didactice din mediul preuniversitar prezintă
nivel ridicat al autoeficacităţii;
Ip.2 Nivelul scăzut al autoeficacităţii corelează pozitiv cu prezenţa unui nivel ridicat
al distresului emoţional;

152
 Ip.3. Există o corelaţie pozitivă între autoeficacitatea scăzută şi vechimea scăzută în
muncă respectiv genul feminin;
Ip.4. Între mediatorii analizaţi, autoeficacitatea ridicată are cea mai puternică valoare
de predicţie a distresului emoţional scăzut;
2.4. Subiecţii
În cadrul prezentului demers au fost selectate un număr de 834 cadre didactice având
vârste cuprinse între 22-55 ani. Repartiţia pe vârste este următoarea: 41% sub 35 ani, 34% cu
vârsta cuprinsă între 36-45 ani, 24,2% cu vârsta peste 46 ani (media de vârstă egală cu 35,6
ani). Cadrele didactice participante la studiu au fost împărţite în cinci categorii, în funcţie de
vechimea în muncă. Repartiţia acestora este conform histogramei de mai jos :

până la 5 ani 21,5%

între 6 şi 10 ani-21,6%
între11 şi 20 ani -33,2%
între21 şi 30 ani -14,6%
peste 31 ani -9,4%

Figura 1– Repartiţia pe categorii în funcţie de vechimea în muncă

Din perspectiva de gen, din numărul total de participanţi, se regăsesc 186 persoane de
sex masculin (22,3%) şi 648 persoane de sex feminin (77,7% ). Cercetarea s-a desfăşurat în
perioada aprilie-septembrie 2010, în şcoli din judeţul Mureş, Harghita şi Covasna. Tuturor
participanţilor li s-a garantat confidenţialitatea în legătură cu rezultatele probelor aplicate,
fiindu-le explicat scopul statistic al înscrierii datelor respective. Modalitatea de eşantionare a
fost cea nealeatorie - pseudoaleatorie sau de convenienţă, fiind utilizaţi participanţi
disponibili. Această situaţie s-a creat din considerente de ordin practic. Participanţii au fost
rugaţi să răspundă în scris.
2.5. Instrumente
În vederea verificării validităţii ipotezelor şi atingerii obiectivelor, am aplicat
următoarele instrumente:
• PDE - Profilul Distresului Emoţional este o scală cu 26 de itemi care
măsoară emoţiile
negative disfuncţionale şi emoţiile negative funcţionale, concepută în 2005 (Opriş şi
Macavei 2007) pornind de la itemii Profilului Distresului Emoţional, varianta scurtă, la care li
s-au adăugat cuvinte ce descriu emoţii identificate cu ajutorul dicţionarului de sinonime. Cei
26 de itemi care formează varianta finală a scalei, au rezultat în urma unei validări cu experţi
şi a mai multor studii experimentale menite să stabilească relevanţa lor şi subscalele în care se
încadrează.

153
 • Chestionarul de gânduri automate (Automatic Thoughts Questionnaire -
ATQ,
Hollon/Kendall, Netemeyer, R.,G., Williamson, D., A., Burston, S., and et al.(2002),
măsoară frecvenţa gândurilor automate negative. Subiecţii cotează pe o scală frecvenţa cu
care au experienţiat anumite gânduri într-un anumit interval de timp. Scorul obţinut la ATQ
indică frecvenţa gândurilor automate negative referitoare la propria persoană, în intervalul de
timp dat.
• Scala de atitudini şi convingeri. ABSs reprezintă o măsură globală a
iraţionalităţii la vârsta adultă. Cei opt itemi ai scalei acoperă fiecare câte un tip de credinţa
iraţională sau raţională:
1. pretenţiile absolutiste (DEM);
2. catastrofarea (AWF);
3. toleranta scăzută la frustrare (LFT);
4. evaluarea globala negativă (SD/GE);
5. preferinţele (PREF);
6. evaluarea nuanţată a caracterului aversiv al unui eveniment (BAD);
7. toleranta la frustrare (FT);
8. acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi evaluarea comportamentelor
nonspecifice (nonGE).
• Scala de autoeficacitate SES (Jerusalem, Schwarzer, 2007) a fost construită
pentru a măsura convingerea cuiva că propriile acţiuni pot fi/sunt responsabile de succesul
unei anumite activităţi. Adaptarea şi etalonarea scalei pentru populaţia românească a fost
realizată pentru domeniul specific al profesiei indivizilor, păstrând totodată itemii propuşi de
către autori (Jerusalem & Schwarzer, 1986, 1992; Schwarzer & Jerusalem, 1989). Scala
cuprinde 10 itemi care pot fi cotaţi de la 1 la 4, unde 1 înseamnă „complet neadevărat” în ceea
ce mă priveşte iar 4 înseamnă „perfect adevărat În ceea ce mă priveşte”. Fiecare din cei 10
itemi ai scalei încarcă un singur factor, nefiind grupaţi pe subscale.
Versiunea adaptată şi etalonată pentru populaţia României a SES conceptualizează
autoeficacitatea ca fiind specifică. Mai exact, scala a fost adaptată pentru a evalua
autoeficacitatea vizavi de activitatea profesională.

2.6.Termene
Studiul s-a desfăşurat în perioada aprilie - septembrie 2010

2.7. Rezultate obţinute şi analiza datelor

Analizele statistice au fost realizate cu ajutorul următoarelor metode de analiză
statistică din cadrul SPSS 17: frecvenţe procentuale, corelaţii bivariate, histograme compuse
şi regresia logistică multinomială.

2.8. Prelucrarea statistică a datelor obţinute şi interpretarea rezultatelor

Discuţiile pe marginea ipotezelor de cercetare au permis validarea acestora, după cum
urmează:
Ip.1. Peste 40 % dintre cadrele didactice din mediul preuniversitar prezintă nivel
scăzut al autoeficacităţii;
154
 Pentru verificarea ipotezei am aplicat şi analizat rezultatele chestionarului de
autoeficacitate. În urma unor analize descriptive – frecvente procentuale, (Diagrama 2) am
constatat prezenta unui nivel ridicat al autoeficacităţii la 44,8 % dintre cadrele didactice
investigate. De asemenea, am identificat prezenţa unui nivel scăzut al autoeficacităţii la 14,9%
dintre cadre didactice.

Diagrama 2.Autoeficacitatea-frecvenţe procentuale

Ip. 2. Există o corelaţie pozitivă între autoeficacitatea scăzută şi vechimea scăzută în

muncă respectiv genul feminin;
Am considerat important să analizăm pentru început asocierea autoeficacităţii cu
anumite variabile ce ţin de gen, vârstă sau vechime. (Figura 3)

Figura 3. Relaţia autoeficacitate,vechime, variabila de gen

Figura de mai sus evidenţiază prezenţa unui nivel mai crescut al autoeficacităţii în
cazul persoanelor de gen masculin şi feminin cu o vechime în muncă de peste 31 de ani şi

155
vârsta de peste 46 de ani. În cazul profesorilor, acestea manifestă nivelele cele mai scăzute ale
autoeficacităţii în perioada vechimii 5-10 respectiv 10-20 de ani.
Analizând (Figura 4), raportul dintre autoeficacitate, distres emoţional şi variabila de
gen, observăm că:

Figura 4. Relaţia autoeficacitate distres – variabila de gen

Corelaţia bivariată nu a identidicat prezenţa unei corelaţii semnificative între

autoeficacitate şi variabila de gen, respectiv vârstă, dar a evidenţiat prezenţa unei corelaţii
puternic pozitive între distresul emoţional şi autoeficacitate.

Ip.3. Nivelul scăzut al autoeficacităţii corelează pozitiv cu prezenţa unui nivel ridicat
al distresului emoţional.
După cum se poate vedea în tabelul de mai jos (Tabelul 5), distresul emoţional
corelează puternic negativ cu autoeficacitatea, mai precis cadrele didactice investigate ce au
un nivel crescut al autoeficacităţii tind să prezinte nivele scăzute ale distresului emoţional.

autoeficacitate distres
Spearman's rho autoeficacitate Correlation Coefficient 1,000 -,266**
distres Correlation Coefficient -,266** 1,000
Tabelul 5. Corelaţii autoeficacitate – distres

Toate aceste datele obţinute sunt în concordanţă şi cu rezultatele altor studii care
evidenţiază asocierea autoeficacităţii scăzute cu distresul emoţional ridicat şi vin să confirme
ipoteza noastră ce susţine existenţa unei corelaţii puternic pozitive între distresul ridicat şi
autoeficacitatea scăzută. Analizele suplimentare ne ajută să includem autoeficacitatea în
categoria mediatorilor distresului emoţional.

Ip.4. Între mediatorii analizaţi, autoeficacitatea ridicată are cea mai puternică
valoare de predicţie a distresului emoţional scăzut;
Prin intermediul analizelor de regresie logistică am încercat să identificăm puterea de
predicţie a tuturor mediatorilor analizaţi. În momentul în care am introdus în analiză toţi

156
mediatorii analizaţi, aşa după cum reiese din tabelul de mai jos, (Tabelul 6) Predictorii ce
diferenţiază cel mai bine distresul scăzut este gândirea automată scăzută iar al doilea ca tărie
este autoeficacitatea. Valoarea lui - 2 Log Likelihood confirmă de altfel acest lucru. Potrivit
acestor date, autoeficacitatea este un predictor mai puternic decât iraţionalitatea gândirii care
este al treilea urmat de variabila sex şi apoi vârstă.
Autoeficacitatea ridicată este un predictor important pentru distresul emoţional scăzut
cu coeficient de ponderare de b de -1,613. Nu constituie predictor important pentru distresul
de nivel mediu. De altfel, predictorii sunt foarte performanţi, în proporţie de 86%, în cazul
distresului emoţional scăzut şi nu pot prezice foarte bine distresul emoţional ridicat - doar în
proporţie de 12%.

Model Action Model Fitting Effect Selection Tests

Effect(s) Criteria
-2 Log Likelihood Chi-Squarea df Sig.
0 Entered Intercept 789,678 .
1 Entered gautomat 627,524 162,154 4 ,000
2 Entered autoefic 599,713 27,811 4 ,000
3 Entered iratio 571,014 28,699 4 ,000
4 Entered sex 556,978 14,036 2 ,001
5 Entered varsta 544,763 12,215 4 ,016
Tabel.6. Predictori distres – autoeficacitate
3. Concluzii
Studiul demonstrează că doar 14,9% dintre cadrele didactice investigate prezintă un
nivel scăzut al autoeficacităţii şi 44,8% au un nivel ridicat al acesteia. Deşi nu am descoperit
corelaţii puternice între autoeficacitate şi variabila gen respectiv vârstă totuşi am remarcat un
nivel mai ridicat al autoeficacităţiii în cazul profesorilor-gen masculin, cu o vechime în muncă
de peste 31 de ani şi vârsta de peste 46 de ani iar în cazul profesoarelor acestea manifestă
nivelele cele mai scăzute ale autoeficacităţii în intervalul de vechime 5-10 respectiv 10-20 de
ani. Studiul a confirmat existenţa unei corelaţii puternic pozitive între autoeficacitatea scăzută
şi distresul ridicat dar nu a confirmat faptul că autoeficacitatea ridicată are cea mai puternică
valoare de predicţie a distresului emoţional scăzut. Autoeficacitatea ridicată este pe locul doi,
ca putere de predicţie a distresului emoţional scăzut între mediatorii analizaţi, înaintea
acesteia aflându-se nivelul scăzut al gândirii automate.

Bibliografie:

Baban, A., (1998) Stres şi personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
Bandura, A., (1986) Social Foundation of Action and Thought: A Social Cognitive Theory,
Englewood Cliffs; NJ: Prentice Hall.
Bandura, A., (1988), Anxiety, stres and coping, Self-efficacy of anxiety, vol 1 Nr 2.
Bandura, A. et. al, (1996) Multifaceted impact of self-efficacy beliefs on academic
functioning, Child Development, 67, 3, p.1206-1203.

157
Bandura, A., (1997), Self-efficacy: the exercise of control, W.H.Freeman and Company, New
York
Bandura, A.(2001) Social cognitive theory: Anagentic perspective. Annual review of
Psychology, 52, 1-26.
Jerusalem, M, & Schwarzer, R., (2007) Scala de autoeficacitate (adaptat de Moldovan, R.) în
David, D., (2007) Sistem de evaluare clinică,Editura RTS, Cluj Napoca
Opriş, D., şi Macavei, B., (2007) The profile emotional distress: Norms for the Romanian
population. Journal of Cognitive and Behavioral Psychoterapies, 7(2), 139-158
Netemeyer, R.,G., Williamson, D., A., Burston, S., and et al.(2002). Psychometric propertie
ties of shortened versions of the Automatic Thoughts Questionnaire, Educational and
psychological Measurement, 62(1), 111-129.

158
 INTERFERENŢE LINGVISTICE ROMÂNO-SPANIOLE ÎN
COMUNICAREA INTERCULTURALĂ ÎN SPAŢIUL VIRTUAL
Romanian-Spanish Linguistic Interferences in Intercultural Communication
on Blogs and Online Forums
PhD. Candidate Andreea Nora POP1
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca

Abstract
The present paper is aimed at analysing the linguistic attitude of the Romanian immigrants and
some Spanish people that use the hybrid language called Rumañol in a multicultural context. We will emphasize
the way they represent themselves and create their own identity in the virtual world. Facebook groups and
different forums are being used by the Romanians residing in Spain in order to facilitate their communication
and to interchange information about administration issues, social life or important events. Linguistic
interferences that are generally due to transference will be analysed at various levels (ortography, morphology,
vocabulary). The involved linguistic mechanisms will be also examined.

Keywords: Romanians, Rumañol, Facebook, linguistic interference.

Prezenta lucrare se înscrie în domeniul larg al analizei comunicării mediate de

calculator (CMC), domeniu ghidat de trei coordonate: suportul tehnic (internetul), activitatea
umană (comunicarea) şi materializarea comunicării în calitate de activitate umană (discursul)
(Varga, 2011: 17). Fiind considerată o formă revoluţionară de comunicare, CMC mai este
denumită netspeak (Crystal, 2001), cyberspeak, netling, netlish, weblish (Thurlow, 2001). Ea
ocupă o poziţie intermediară între discursul oral şi cel scris, afirmaţie susţinută de multiple
argumente (Crystal, 2001; Edge, 2006; Baron, 2010): mesajul scris, separarea fizică a
comunicanţilor, absenţa limbajului nonverbal şi paraverbal, posibilitatea selectării atente a
variantelor lexicale, caracterul permanent al mesajului, ritmul încetinit, oralitatea, gradul
scăzut de formalitate, conţinutul emoţional redus. Discursul electronic este analizabil în
funcţie de parametri (Baron, 2010) precum sincronia/ asincronia2, numărul interlocutorilor
sau genurile discursive3 (Varga, 2011), liniile acestor clasificări nefiind foarte clar trasate. În
cyberspaţiu se formează comunităţi discursive (McNeil, 2008: 2) prin capacitatea internetului
de glocalizare4; comunităţile virtuale sunt fluide şi deschise, au scopuri comune, dezvoltă un
limbaj specializat şi generează norme şi aşteptări de grup. Cunoaşterea în mediul online se
construieşte colectiv, colaborativ şi interactiv (Varga, 2011). În plus, utilizatorii internetului,
cetăţenii digitali (netizens) (Crystal, 2001: 6), înregistrează variaţii stilistice în interacţiunea
comunicativă în funcţie de vârstă, sex sau experienţa digitală (Baron, 2010: 2). De fapt,
fiecare utilizator al acestui „spaţiu postmodern” reprezintă în sine un tip diferit de discurs
(Cotoc et Radu, 2011: 93).

1
Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului
POSDRU/107/1.5/S/77946, cu titlul „Doctoratul: o carieră atractivă în cercetare”.
2
Informaţiile sunr transmise instantaneu sau cu întârziere, iar interlocutorii pot fi sau nu prezenţi.
3
Chatul, emailul, forumul.
4
Termenul creat de Robertson în anii ’90 provine din îmbinarea cuvintelor globalizare şi localizare.

159
 CMC cunoaşte zone de interferenţă cu lingvistica: „it is going to change the way we
think about language in a fundamental way” (Crystal, 2001: 238). Constatăm existenţa unei
duble perspective. În primul rând, relevanţa ideii structuraliste potrivit căreia limba este
văzută ca sistem în mişcare (niciodată perfect) şi ca fapt social, fiind supusă unei sistematizări
continue (Sala, 1995: 27-29) pe toate palierele limbii. În al doilea rând, prin intermediul
limbajului se dezvăluie, se construieşte şi se reconstruieşte identitatea participanţilor, aceştia
îmbrăcând o mască virtuală (persona) şi închegând o viziune asupra alterităţii. De fapt, fiecare
cititor se interpretează pe sine şi nu pe cel care iniţiază interacţiunea comunicativă. Cotoc et
Radu (2011) demonstrează că textul din spaţiul virtual are o funcţie narativă, cititorii
interpretându-şi, de fapt, propriul sine; conceptul lui Ricoeur de identitate narativă este,
astfel, transpus mediului digital.
Investigaţia noastră se fundamentează pe un corpus de analiză preluat de pe două
grupuri de socializare ale platformei Facebook şi de pe forumul www.spaniaromaneasca.com.
Comunicarea se înscrie, aşadar, în asincronie şi implică un interlocutor multiplu. Există un
profil general al cetăţenilor digitali supuşi analizei, identitatea de grup fiind configurată de
interacţiunea cu limbile română şi spaniolă prin natura meseriei, prin imigrare sau căsătorie;
marea majoritate a participanţilor au vârsta cuprinsă între 25 şi 40 de ani şi manifestă interese
comune. Grupul Rumañol numără 73 de membri, iar comunitatea Los rumañoles- 404.
Aceştia provin din medii diferite şi au o pregătire educaţională eterogenă. Însă, statutul de
cetăţeni digitali ai aceleiaşi comunităţi discursive generează o apropiere socială prin
interiorizarea şi promovarea unor valori culturale specifice. Identităţile grupurilor analizate
sunt asemănătoare, înregistrând, totuşi, diferenţe: utilizatorii spanioli aflaţi în România (Los
rumañoles) sunt preocupaţi mai mult de socializare şi de partea ludică a existenţei;
comunitatea Rumañol mizează pe crearea unei identităţi hibride, în timp ce forumul are un
caracter utilitar, axat pe postarea unor tematici revizuibile. Totuşi, trăsăturile predominante nu
sunt absolute, mediul virtual fiind eterogen. Identitatea este stabilită de iniţiatorul grupului şi
se consolidează prin interacţiunile celorlalţi participanţi:
Por el placer de a reuni a toata el mundo care vorbeste RUMAÑOL! En acest grupo,
comentati vuestras frases originale5.
Grupul cel mai tare din Romania: Cei mai incredibili spanioli care locuiesc in
Romania! Esta pagina se a creado para que podamos encontrarnos todos los espanoles que
residimos en Rumania, asi como nuestros amigos que estan en nuestro Pais.
Utilizatorii oferă informaţii personale (positive face), aspect care generează
vulnerabilitate şi o oarecare corespondenţă între eul online şi eul offline (West, 2010: 3). În
cadrul comunităţilor de pe Facebook, participanţii îşi dezvăluie identitatea în marea majoritate
a cazurilor. Trei dintre ei preferă anonimatul, operând în spatele unei porecle (Tall people in
Spain, Desconocido si si) sau în spatele unui termen generic (Rumana catalana). Pe forum
identitatea este în general camuflată (Şoarecul de apă, Tempaps, Segifkem); se mai aplică însă
măsuri identitare (Crystal, 2001: 60) precum împărtăşirea cunoştinţelor comune sau a
moralităţii.

5
Pentru a păstra autenticitatea corpusului de analiză, am intervenit în textele preluate doar pentru a uniformiza
redactarea, renunţând la majuscule pentru a evita lectura anevoioasă.

160
 Schimburile comunicative sunt iniţiate de mai mulţi membri ai comunităţii, cele mai
multe intervenţii aparţinând însă administratorului fiecărui grup. Discursul emiţătorului este
dependent de receptor şi serveşte unor intenţii comunicative variate. În corpusul analizat,
identificăm funcţii multiple ale comunităţilor discursive:
1.de informare cu privire la: obţinerea divorţului în Spania, echivalarea diplomelor,
înregistrarea la autorităţile spaniole, căutarea unor persoane dispărute, expirarea paşaportului,
evenimente de interes pentru imigranţi sau evenimente cu specific naţional.
2.de socializare: invitaţii la fotbal, petrecerea sărbătorilor împreună, legarea prieteniilor:
Quien quiera un Rumanyol que lo busque en Fratelli esta noche; Pon un rumanyol en tu
vida!!.
3.de metalimbaj: au loc discuţii despre rolul rumaniolei şi al comunităţii discursive în
calitate de promotoare a unei conştiinţe şi atitudini lingvistice. Unii utilizatori se informează
despre aspectele teoretice ale acestui hibrid lingvistic şi definesc fenomenul: los rumanos que
viven en españa, van metiendo palabras de castellano en su hablar diario, concluzionând că
rumaniola debería ser o limba oficiala de los rumanos in Spania şi că acesteia i se aplică
formula: Rumañol = 50% Spanish Language & 50% Romanian Language. Într-un exerciţiu
ludic, se oferă un nume pentru organizarea teritorială imaginară (Romañolia) şi se aleg
însemne identitare (steaguri hibride), explicându-se valoarea simbolică a reprezentărilor; acest
ultim aspect este privit însă cu suspiciune de români datorită analogiei cu simbolurile
comuniste: no nos gusta... estropeando la bandera rumana, vamos .. y nos recuerda al
comunismo.
Atitudinea faţă de rumaniolă variază:
3.1.de acceptare totală: pentru a urma o modă lingvistică (No has entendido nimic de acest
grup! Cónoces el Spanglish sau el franglais, sau el turkglish o el hinglish etc etc. Esto se
llama LIMBA HÍBRIDA!!), din comoditate, din siguranţa că mesajul este înţeles, ca sursă a
distracţiei (Rumañolul e fain, in plan cachondeo) sau ca modalitate de creare a unei identităţi
(Soy vorbitor de rumañol. Si me encanta:)).
3.2.de acceptare în anumite situaţii comunicative: în căsătoriile mixte (En casa usamos
frases o palabras de ambas lenguas mezcladas, segun el contexto o como nos salga; Mis
suegros si hablan rumañol, sobre todo cuando hablan con su nieto) sau atunci când
interlocutorii cunosc ambele limbi.
3.3.de refuz total: rumaniola este considerată o dovadă de incultură şi indiferenţă, generând
uitarea limbii materne: De ce să inventăm o limbă când nu avem nevoie? Sau nu suntem
capabili de a face distincţie entre limba română şi limba spaniolă?
4.de învăţare a uneia din cele două limbi, materialul lingvistic fiind însă lipsit de
autenticitate: Mi intención es aprender bien el idioma rumano; Vreau sã aprender romaneste.
Alguien me ajut? Administratorul grupului are o atitudine tranşantă: Nu, aqui nu mai
Rumañol, declanşând o ameninţare la „faţa” interlocutorului (West, 2010: 25).
5.de individualizare: comunitatea discursivă realizează o extindere a sensului termenului
rumañol, care desemnează nu doar hibridul lingvistic, ci şi pe vorbitorii acestuia. Prin urmare,
inserarea unor trăsături specifice rumaniolei nu sunt simple „strategii de supravieţuire” (Uţă-
Burcea, 2010: 244), ci privesc şi crearea unei identităţi de grup.
6.comerciale: oferirea de servicii (turistice, administrative): Peluqueria KARMA - cu profil
romanesc!!!

161
7.de relaţionare cu alte reţele de socializare cu profil asemănător: invitaţia pe interfaţa
Carpatoibericos- Españoles casad@s con Ruman@s.
În marea majoritate a situaţiilor menţionate, discursul facilitează acţiunea
materială, coordonând activităţile individuale. El nu funcţionează doar ca mediator (Wells,
2007: 164), ci şi ca matrice identitară. Prin folosirea rumaniolei ca proces lingvistic de
tranziţie (Uţă-Burcea, 2010: 237), membrii comunităţilor virtuale îşi depăşesc statutul de
cetăţeni digitali, devenind entităţi culturale cu o activitate discursivă polifonică6. Identificăm,
însă, situaţii diferite: pe forumul www.spaniaromaneasca.com, se încorporează forme
lingvistice din spaniolă, aceasta fiind cultura autoritară deoarece românii au statutul de
imigranţi. Spaniolii care locuiesc în România au transferat puţine trăsături ale limbii române,
axându-se pe câteva împrumuturi deoarece limba de prestigiu rămâne limba lor maternă. O
situaţie aparte este grupul El rumañol: actorii sociali creează o limbă aproape artificială prin
îmbinarea forţată a termenilor din cele două limbi, miza fiind echilibrul cantitativ.
Schimbul de informaţii începe de obicei cu o postare (hola la toata lumea :) e cam
silencio pe aqui; hola rumañolilor! hay alguien? parece que nu), generându-se
intertextualitatea prin referirea la afirmaţiile anterioare (West, 2010: 16). Am identificat
secvenţe de transmitere7 formate din unităţi de transmitere8 individuale sau multiple. Acestea
din urmă au rolul de a aduce completări prin trimiterea la site-uri exemplificative, prin
oferirea de noi argumente sau exemple în susţinerea unei idei, prin schimbarea unghiului de
abordare a unei probleme sau prin oferirea de feedback unor comunicanţi diferiţi.
Interlocutorul este, astfel, invitat să îşi reevalueze poziţia, reflectând asupra propriilor
afirmaţii. În unele situaţii de relaţionare se menţionează afirmaţii inconsistente făcute de
aceeaşi persoană („consider QUE romanii”, „distinctie ENTRE limba”!!! Pare atat de
natural incat ne luam de cei care combina cele 2 limbi).
În ceea ce urmează, vom analiza comportamentul lingvistic al comunităţilor
discursive, urmărind paliere lingvistice diferite:
1.Aspecte ortografice
1.1.utilizarea excesivă a semnelor de punctuaţie, măsură de înlocuire a paralimbajului
(Crystal, 2001: 34)
1.1.1.punctele de suspensie: .... Multumin tuturor...
1.1.2.semnul exclamării: la multi ani presedinte!!!!
1.1.3.semnul întrebării: Si en rumañol cum es???
1.2.folosirea incorectă a semnelor de punctuaţie
1.2.1.virgula: Salut, Ce face? de unde eres?
1.2.2.ghilimelele: Termenul corect este ”jargon”
1.3.omiterea cratimei: stiu sa vorbesc romaneste, ma invatat mama; toti banii mii trimiti
1.4.omiterea accentului în spaniolă (Nu, aqui nu mai Rumañol) sau accentuarea greşită
(Cónoces el Spanglish sau el franglais)
1.5.omiterea diacriticelor în limba română: ce frumosa este sotia mea
1.6.folosirea incorectă a majusculei: eu sunt de spania. Sau Español.
1.7.substituirea unei litere cu un grup de litere:

6
Concept care îi aparţine lui Bahtin şi discutat pe larg de Varga (2011: 62).
7
Concept definit de Baron (2010: 6) ca una sau mai multe transmiteri din partea aceluiaşi interlocutor.
8
Concept definit de Baron (2010: 6) ca segment de text compus şi trimis de un comunicant.

162
 1.7.1.litera ñ înlocuită cu grupul de litere ny (rumanyol, anyo) sau cu litera n fără tildă
(rumanol). Utilizarea literei ñ provoacă indignare: RUMANYOLES sin ENYE CONYO
1.7.2.litera ţ redată prin grupul de litere ts: Hola a todos, ce facets?
1.8.confundarea unor litere datorită pronunţării asemănătoare:
1.8.1.literele b şi v se pronunţă la fel în limba spaniolă, [B] fiind un fonem bilabial sonor:
necesito saver que documentos son necesarios para renovar tarjeta rezidencia
1.8.2.literelor s şi z le corespunde în vorbirea andaluză interdentala fricativă [θ]: necesito
saver que documentos son necesarios para renovar tarjeta rezidencia
1.8.3.literele n şi m sunt confundate la sfârşit de cuvânt în română: Multumin tuturor
1.9. scrierea împreună a două cuvinte: Rumañol in love (si nu e subpapuc!)
1.10.scrierea greşită a unor cuvinte: adverbe (aqui nu mai Rumañol), pronume (ve rog),
substantive (fara a plati pretul conslutatiei)
1.11.scrierea greşită a unor cuvinte sub influenţa spaniolei: muchomesc por el finde!!!!
1.12.preluarea formei din spaniolă în cazul unor cuvinte existente în ambele limbi: ce trebuie
sa fac ca sa imi homologhez diploma
1.13.greşeli de redactare: uma grande echipa
1.14.accentuarea unor aspecte sau idei:
1.14.1.utilizarea majusculei în întreaga unitate de transmitere: LA MULTI ANI
PRESEDINTE!!!! sau doar la nivel local: Esto se llama LIMBA HÍBRIDA!!
1.14.2.folosirea emoticoanelor pentru a dezambiguiza mesajul şi pentru a conferi forţă
pragmatică (Crystal, 2001: 34): hola la toata lumea :) e cam silencio pe aqui; Buna
RumaÑolilor ...o idee teribila :)))))
1.14.3.utilizarea excesivă a interjecţiilor pentru a sugera buna dispoziţie: de Romania sau
Romañolia :)) jejejejej; Hajahajhajahajahjahjahajha!

2.Aspecte morfologice
2.1.utilizarea greşită a formelor flexionare: ce frumosa este sotia mea; Stimat domn Ismaël
2.2.omiterea formelor flexionare de genitiv/ dativ: la multi ani presedinte!!!!
2.3.utilizarea greşită a genului unor substantive cu semnificant şi referent doar în una din cele
două limbi (a mi marido le gusta solo los sarmale; tuica calentito)
2.4.folosirea greşită a pluralului: sa apelati la noi ori de cate ori aveti nevoi fara a plati pretul
conslutatiei
2.5.realizarea greşită a acordului:
2.5.1.între subiect şi predicat: los rumanyoles va doreste o saptamana minunata
2.5.2.între adjectiv şi substantivul determinat, datorată genului diferit al substantivului în
cele două limbi: a toata el mundo; Bilete de avion baratos!!!
2.6.conjugarea greşită a verbelor: alguien me ajut?; Salut, Ce face?; eu acuma locuest in
Barcelona
2.7.folosirea greşită a verbelor ser şi estar: Sunt curios cam cuantos vorbitori de rumañol
estamos?
2.8.formarea timpurilor şi a modurilor analitice prin combinarea unui verb auxiliar din
spaniolă cu forma participială românească: Scuze he interpretat rau los 3; cat e castigat?
2.9.combinarea unui verb românesc la indicativ care este urmat, în general, de un conjunctiv,
cu un verb la infinitiv: Vreau sã aprender romaneste

163
2.10.folosirea greşită în limba spaniolă a pronumelor personale care îndeplinesc funcţia
sintactică de complement direct sau indirect: Cuidales bien (pentru feminin singular)
2.11.contopirea pronumelui personal cu formă neaccentuată şi a verbului auxiliar: nemos
peleado bastante
2.12.omiterea (despues 3 dias; aproape Madrid? Unde?) sau folosirea greşită a prepoziţiei
(eu sunt de spania)
2.13.omiterea conjuncţiei să la modul conjunctiv: eu nu pot cred. Nadie vobersc?

3.Aspecte sintactice
3.1.utilizarea predicatelor nominale formate dintr-un verb copulativ în spaniolă şi un nume
predicativ în română: estáis bineveniti
3.1.omiterea numelui predicativ: bine venidos toti
3.2.formarea dativului cu prepoziţia pe: va dorim pe toate fetele frumoase: la multi ani!!
3.3.ordinea cuvintelor: alternarea aproape matematică a cuvintelor din cele două limbi (Por el
placer de a reuni a toata el mundo care vorbeste RUMAÑOL! En acest grupo, comentati
vuestras frases originale; hola la toata lumea :) e cam silencio pe aqui)

4.Aspecte lexicale
4.1.împrumutul9: cuvintele sunt preluate ca atare (fotbal de calitate, tortilla española, jamon
serrano, bere la greu şi multe alte bunătăţi spaniole; tuica calentito) sau adaptate sistemului
morfologic al noii limbi (Que tal los mici? te gustan?)
4.2.preluarea unor cuvinte existente în ambele limbi, dar puţin cunoscute în limba maternă
(Cred ca e posibil sa gasesti aceste norme la Extranjeria; contabilitate+ fiscalitate+ laboral;
nimeni nu va angajaza decit dupa convalidarea studiilor) sau care trimit înspre o realitate
pregnantă în noul context lingvistic (concerte ptr navidad gasim)
4.3.calculul lexical10: Caut de urgenta un tehnic informatic pentru Madrid (ro. tehnician
informatician; sp. técnico informático); Interese: La Dolce Vita, Bamboo, Chivas, las curvas
(sp. curbă; ro. femeie cu moravuri uşoare); autonomi si societati (ro. persoane fizice
autorizate; sp. autónomos); va pun la dispozitie un contract juridic prin intermediul caruia atat
dvs incat su familiari de gradul 1 aveti posibilitatea sa apelati la noi (sp. familiares- rude)
4.4.confuzii paronimice: Posturi (postări) recente ale altora; sa apelati la noi ori de cate ori
aveti nevoi fara a plati pretul conslutatiei (consultanţă- un birou de avocatură)
4.5.folosirea discursului repetat construit pe baza unor metafore pline de umor: Rumañol in
love (si nu e subpapuc!)

5.Aspecte pragmatico-discursive
5.1.folosirea unui cod lingvistic unic: româna (Termenul corect este "jargon”; PASTE
FERICIT!) sau spaniola (no sé si habrás pillado la gracia, o es que no te comunicas con más
de 10 nacionalidades en internet cómo yo)

9
Potrivit lui Dumitrescu (1995: 277), împrumutul reprezintă transferul unor semne lingvistice complete
(semnificat şi semnificant). Sala (1998) consideră că împrumuturile sunt rezultatul „căsuţelor goale” (cajas
vacillas), semnul existând doar la nivelul conţinutului, nu şi al expresiei.
10
Transferul unui semnificat către un semnificant existent în limba receptoare (Dumitrescu, 1995: 278).

164
5.2.alternarea codului lingvistic: la multi ani fericiti que cumpla muchos mas!!!; felicidades
Peque si la cat mai multi si mai plini de sanatate si impliniri ani!; Paste Fericit para ti y tu
familia; uneori se intercalează în discurs cuvinte din limba engleză (Rumanyoles va ureaza un
an nou fericit 2011 si LONG LIFE pentru Presedinte lor!; Los RUMANYOLES 1 Mai in
MAMAIA!!! MAMAIA WILL BUUUURRRRRNNNN!!!!!)
Limba spaniolă este folosită în calitate de cod lingvistic unic în general în secvenţele
comunicative ale membrilor grupului Los rumañoles, deşi întâlnim şi situaţii în care aceştia
folosesc doar româna. Cuvintele româneşti pe care le inserează în discurs sunt relaţionate cu
formulele rutiniere (El próximo partido de la Eurocopa [...]. Jamón y cerveza fría. Paaaa), cu
invitaţia de petrecere a timpului liber, evidenţiind detaliile întâlnirii (JOI Rumanyoles vor fi
in Cuando. VINERI: Vama Veche. SAMBATA: Mamaia!!) Utilizatorii născuţi în spaţiul
carpatic folosesc exclusiv limba română pentru a-şi susţine un punct de vedere mai complex,
cum ar fi impuritatea rumaniolei.
5.3.preluarea termenilor de argou (Off, misto... pero como dice Nando... "paquito" pasaba a
cuchillo a unos cuantos...) şi a expresiilor injurioase (toti banii mii trimiti mie si eu iti trimit
un ghid cum sa devii miliardar, ce spui? nu-i tare? :) hijo puta)
5.4.relaţia dintre comunicanţi este axată în general pe politeţea pozitivă prin aprecierea
celorlalţi cu scopul de a iniţia sau menţine relaţiile dintre cetăţenii virtuali: bine venidos toti;
estáis bineveniti; de asemenea, se respectă întotdeauna rândul la comunicare
5.5.articularea diferită a unor sisteme de valori (West, 2010: 25) se realizează prin solidaritate
(Mihaela nu te nelinisti, cine stie bine romaneste nu uita, cine nu stie uita si putinul pe care-l
stia!), prin distanţă (De ce să inventăm o limbă când nu avem nevoie? Sau nu suntem capabili
de a face distincţie entre limba română şi limba spaniolă?), prin spontaneitate (No has
entendido nimic de acest grup! Cónoces el Spanglish sau el franglais, sau el turkglish o el
hinglish etc etc. Esto se llama LIMBA HÍBRIDA!!), prin prudenţă (Nu pot critica acest nou
dialect, dar cred ca pe noi romanii nu ne avantajeaza)
5.6.începutul şi sfârşitul propoziţiilor nu sunt întotdeauna bine delimitate: Nu stiu daca ma
incadrez neaparat in grup, pentru ca vorbesc spaniola putin si asta de 2-3 ori pe an cand ajung
acolo....dar pot invata...:) ceea ce ma intereseaza este ...din experienta voastra...sa dezvoltam
un topic despre divorturile in spania, m-ar ajuta foarte mult.
5.7.folosirea umorului, având drept efect relaţionarea indivizilor: Rumañol in love (si nu e
subpapuc!)
5.8.la nivel metadiscursiv, se conştientizează diferenţele înregistrate în modul de a râde al
popoarelor: Los españoles por internet se rien asi: "jajajajajajajjajja", "jejejejejejejejjeje"; Los
rumanos se rien asi: ha ha ha ha ha; los arabes se ríen así (siempre en internet, de forma
escrita): hhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhh
5.9.ambiguitatea datorată unei greşeli de construcţie a cazului: los rumanyoles va dorim pe
toate fetele frumoase: la multi ani!!
Starea intermediară a celor două limbi este generată de competenţa lingvistică
redusă (Sala, 1995: 38), fiind relaţionată cu diverse mecanisme (Blanco Picado: 2002):
1.simplificarea: reducerea limbii la un sistem simplu şi regular, eliminând morfemele
redundante şi folosind un lexic sărac; ex. substituirea literei din alfabetul spaniol ñ cu litera n
(rumanol), modalitate mai apropiată de modul de organizare a limbii române.

165
2.suprageneralizarea: regulile învăţate se extind asupra altor aspecte ale limbii; ex.
pronumele de persoana a II-a plural primeşte forma ve (ve rog), prin analogie cu te rog.
3.transferul: regulile din L1 se transferă la L2. Transferul poate fi pozitiv (trăsăturile coincid
în cele două limbi) sau negativ (se produc greşeli): muchomesc por el finde!!!! (ro.
mulţumesc); despues 3 dias (corect: después de 3 días; ro. după 3 zile).
4.fosilizarea: greşelile trec într-un stadiu avansat al interlimbii sau reapar ca influenţă a limbii
materne sau ca reflectare a folosirii incorecte a unei reguli a limbii străine (ex. folosirea
greşită a accentului).
5.variabilitatea: influenţa factorilor nonlingvistici, cum ar fi personalitatea (sensibilitatea,
spontaneitatea, rigiditatea) sau o motivaţie puternică (ex. dorinţa de individualizare şi de
creare a identităţii).
Încercând să sintetizăm expunerea de mai sus, menţionăm că în desfăşurarea activităţii
discursive aflate la interferenţa limbilor română şi spaniolă, sunt generate construcţii creative
hibride; compartimentul cel mai bogat al acestei influenţe bidirecţionale este vocabularul, el
fiind adesea adaptat la sistemul ortografic şi morfologic al limbii receptoare. Ne-am axat,
aşadar, pe analiza dintr-o perspectivă bilingvă a unor variante lingvistice nenormate. Faptele
de limbă observate ne-au servit la conturarea atitudinii lingvistice a cetăţenilor digitali ai celor
trei comunităţi discursive analizate. În plus, mediul de discurs online generează un sentiment
de identitate şi de apartenenţă la un grup, fiind încurajată astfel comunicarea interculturală.

Corpusul utilizat
http://www.facebook.com/pages/LOSRUMA%C3%91OLES/318120646055?ref=ts&fref=ts
http://www.facebook.com/groups/106802239343519/?ref=ts&fref=ts
www.spaniaromaneasca.com

Bibliografie:
BARON, N. (2010). ,,Discourse Structures in Instant Messaging: The Case of Utterance
Breaks”, Language@Internet, 7, article 4.
BLANCO PICADO, A. I. (2002). “El error en el proceso de aprendizaje”, Cuadernos
Cervantes, 37, Madrid, 12-22.
COTOC, A. et RADU A. (2011). „Online identities on blogs”, Acta Technica Napocensis.
Language for Specific Purposes, Lucrările Conferinţei Naţionale „Diversitate culturală
şi multilingvism”, Cluj-Napoca, 23-24 septembrie, 11/ 3-4.
CRYSTAL, D. (2001). Language and the Internet, Cambridge University Press, Cambridge.
DUMITRESCU, D. (1995) “Fenómenos paralelos de contacto con el Inglés entre el Español y
el Rumano hablados en Estados Unidos”, Atti del XXI Congreso Internazionale di
Linguistica e Filologia Romanza, V, Palermo: Neimeyer.
EDGE, J. (2006). ,,Computer-mediated Cooperative Development: Non-judgemental
Discourse in Online Environments”, Language Teaching Research 10/ 2, 205–227.
McNEIL, T. (2008). ,,‘Face work’ in Facebook: An Analysis of an Online Discourse
Community”, Language, culture and communication in online learning.
SALA, M. (1995). „Lenguas en contacto en el ámbito hispánico”, AIH. Actas XII.

166
UŢĂ BURCEA, O. (2010). „El Rumano escrito de España. Un Análisis de Habla”,
Philologica Jassyensia, An VI, Nr. 1 (11), 237–254.
VARGA, C. (2011). Knowledge Transmission in Cyberspace. Discourse Analysis of
Professional Web Forums as Internet Subgenre. Teză de doctorat, Universitat Pompeu
Fabra, Barcelona.
WEST, L. (2010). Facework On Facebook: How It Legitimizes Community Membership And
Enables Linguistic Socialization Through Intertextuality,Washington DC.
THURLOW, C. (2001). „The Internet and Language”, Concise Encyclopedia of
Sociolinguistics, Elsevier, Amsterdam.

167
DÉNOMINATION ET GASTRONOMIE : CONSIDÉRATIONS SUR LES
ANTHROPONYMES DANS LES NOMS DE RESTAURANTS (NR)
FRANÇAIS1
Assistant chercheur/doctorant Georgeta RUS
Université Technique Cluj-Napoca, Centre Universitaire Nord de Baia Mare
Université d’Ouest Timişoara

Abstract

Whether they consist in a communication strategy or they refer to real individuals, names of restaurants
have a particular discursive status. As they are most often motivated, onomastic choices that contain
anthroponyms mirror the personal preferences of name givers, who thereby create unpredictable associations for
the eating establishments they own.
Starting from a considerable corpus, the present study aims at examining the latest naming trends in
commerce and the consequences that the use of personal names in trade names has on customers, as well as the
changes that it triggers within the onomastic class in question. Anthroponymic references are analysed in relation
to names of French restaurants, coffee shops, and chain stores.

Keywords: anthroponyms, commercial names, identification, originality

1. Les noms de restaurants2 (NR): considérations préliminaires

1.1. Contexte socioculturel de la nomination
Le développement du vaste domaine de la restauration en France comme une
véritable institution a fait l’objet de nombreuses études, notamment du point de vue
commercial. À la vaste culture gastronomique française s’ajoute l’inscription, en 2010, du
« Repas gastronomique des Français » sur la liste représentative du Patrimoine Culturel
Immatériel de l’humanité par l’Unesco, ce qui n’a fait qu’augmenter l’intérêt auprès du
public, qu’il soit français, francophone ou touriste étranger. Gourmets par définition, les
Français ont vu apparaître de plus en plus de restaurants prêts à satisfaire leurs envies,
avec des noms souvent improbables, qui offrent des informations concernant le
développement de la société française, grâce à l’encodage linguistique relatif au
propriétaire et au client.
Si les habitudes de consommation ont évolué ces dernières années, peu d’atteinte a
été remarquée au niveau de la structure formelle et expressive du nom commercial. En
tant qu’entité sémiotique multiforme et plurifonctionnelle sur le plan du discours, le NR
doit répondre à quelques critères, de par son statut de partenaire à l’acte économique, pour
que l’échange avec le destinataire du message (le client-récepteur) réussisse:
-du point de vue dénotatif, il doit être facile à retenir, original et sympathique ;
-sa structure doit produire une résonance particulière, en occurrence sémantique ;

1
La présente étude fait partie d'un projet de recherche CNCS (PN-II-RU-TE-2011-3-0007), contrat numéro 103 /
2011, intitulé Unconventional Romanian Anthroponyms in European Context: Formation Patterns and
Discoursive Function, remporté dans une compétition internationale en 2011.
2
Pour plus de souplesse, dans la présente étude, la structure noms de restaurants (NR) est le terme générique qui
englobe les noms de restaurants, de cafés, de brasseries et de bistrots.

168
 -d’une perspective connotative, il doit offrir au client-public visé un élément qui
lui permette de prendre une position/de faire un choix par rapport au spécifique du
restaurant3.
La présente étude s’est fondée sur un ensemble de données et d’analyses, ainsi que sur
des questionnaires appliqués aux propriétaires de restaurants de Paris, en France, dans le but
de saisir leur motivation dans le choix onomastique du restaurant. Le corpus a été constitué à
partir d’une enquête sur le terrain et sur internet.
Le périmètre retenu pour l’étude est la restauration traditionnelle, les cafés, la
restauration rapide et les chaînes de restauration françaises4. Ces segments de la restauration
sont étudiés du point de vue de la typologie et la structure de leur nom, plus précisément du
nom contenant un anthroponyme.

1.2. Argument pour privilégier les anthroponymes dans les NR

L’intérêt d’utiliser un anthroponyme dans le nom de restaurant est avant tout
stratégique, à savoir rapprocher les potentiels clients du propriétaire (au cas où son nom
apparaît de manière explicite) ou des caractéristiques et/ou des comportements humains
promus par un surnom/un sobriquet. Au-delà du ton sensiblement révélateur d’identité
transmis à travers une marque anthroponymique, les NR de ce genre tendent vers une alliance
entre le caractère référentiel et « le décodage inferentiel » (Felecan 2011 : 64), grâce à la
reconstruction mentale du récepteur.
L’un des rites primant au moment de l’ouverture d’un restaurant, le choix dénominatif
comprenant un anthroponyme témoigne d’une interactivité assumée avec le public, les
informations dévoilées dépassent l’espace intime et reflètent la personnalité du nommant, qui
peut être différent du propriétaire. Même si le propriétaire change, on ne peut pas nier la
référentialité, parce que le fait de garder le nom attribué par son prédécesseur, le nouveau
propriétaire adhère aux même valeurs et comportements soulignés par l’anthroponyme, et il
s’engage à les conserver et à les perpétuer.
Le renvoi à une dimension identificatrice et descriptive (individuelle ou de groupe),
avec une prédilection pour des structures marquées par l’originalité, est un signe de
démarcation du topos en faveur de l’individu. Le sens, en dehors des frontières liées au statut
de signe linguistique qu’a le nom propre, est révélateur et il intègre des connaissances
hétéroclites, nécessaires pour la compréhension du message.

2. « Rien que le nom doit donner envie d’y aller5. » : relation choix dénominatif-
attribution du nom
Le NR a une double qualité dans la société de consommation. D’abord, dans le cadre
de l’acte commercial, il représente la pièce d’identité de l’endroit destiné à mettre en place
des relations économiques, afin d’obtenir un profit. De plus, le NR est en même temps un

3
Le nom de restaurant doit être capable d’exprimer la spécificité de la cuisine (régionale, moderne, familiale etc.)
4
Comme ceux de La Boîte à Pizza, La Croissanterie pour les recettes premium, les concepts de sandwicherie /
saladerie haut de gamme : Cojean, Exki, Bert’s etc., des enseignes de restauration rapide des grands chefs : Marc
Veyrat (Cozna Vera), Guy Martin (Miyou), Paul Bocuse (Ouest Express).
5
Opinion généralisée des clients, repère pour les choix ultérieurs des NR. En France, des conseillés spécialisés
offrent leur aide onomastique à ceux qui souhaitent ouvrir un restaurant, en fonction du succès des NR déjà
répertoriés.

169
indice descriptif, porte-parole d’un aspect définitoire du propriétaire, de la cuisine proposée,
de l’ambiance générale ou de sa position géographique.
Le lien entre l’anthroponyme et le type de cuisine/la région de provenance a été
également évalué, pour pouvoir déceler les conséquences que cet aspect a sur le nom
commercial. D’une perspective différente, on s’est penché sur l’effet des noms sur le
consommateur et sur sa réaction suite aux expériences gastronomiques, en prenant le nom du
restaurant comme point de repère. Il convient de dire que le NR suscite beaucoup de réactions
de la part des clients après avoir dégusté les plats proposés. Plus intime, en apparence,
l’anthroponyme responsabilise plus le propriétaire devant les clients, qui sont avertis grâce à
un code commun aux deux instances, le nommant et le récepteur, du caractère du restaurant.
Le plus souvent, le choix anthroponymique est parsemé de formes et de structures
anthroponymiques comprenant des indices faisant référence aux types de cuisine proposés et à
une caractéristique à laquelle le client adhère. La complicité établie dès le début avec le client
par l’intermédiaire du nom représente une stratégie de marche qui permet une participation
passive à l’acte dénominatif.
Le retour aux origines et à la tradition qui se remarque au niveau de l’état civil par
l’utilisation de prénoms classiques est une caractéristique qui se transfère au niveau du nom
commercial, à travers la réapparition ou à une invention de prénom: Panzani en Giovanni
Panzani (Vaxelaire : 193), marque onomastique plurivalente et pluriréférentielle
(produit/cuisine-nom de personne-nom commercial).
Dans le domaine de la publicité pour des produits, les noms utilisés sont neutres, parce
qu’ils visent un public large, et tout le monde doit sentir se retrouver dans le produit, ou du
moins avoir l’impression que le produit s’adresse à un public large, sans particulariser une
certaine catégorie sociale. Stratégie marketing, le nom du restaurant a notamment, en plus
d’un caractère décoratif et du type de cuisine proposé, une fonction persuasive qui se traduit
par la recherche dénominative qui puisse attirer le client et par conséquent vendre.
Si on étudie le classement des 50 meilleurs restaurants du monde en 2012, on retrouve
7 restaurants français, dont 2 comprenant un nom (un nom célèbre : Le Chateaubriand, un
nom du chef-cuisinier : Pierre Gagnaire), et ce qui est le plus intéressant est que l’on retrouve
un nom de restaurant français aux Etats-Unis (Le Bernardin) et au Japon (Les Créations de
Narisawa), les deux faisant référence au chef-cuisinier. Ces restaurants jouent sur la
réputation de la cuisine française dans le monde, et l’utilisation d’un anthroponyme a un but
commercial, d’attirer les clients et de privilégier un échange interhumain de valeurs.
En tant que signe, le nom commercial gastronomique joue de ses valences pour
accomplir différents rôles dans ce contexte particulier qu’est la restauration:
A : Intra-référentiel – exprime la paternité du propriétaire;
B : Extra référentiel – qui mise sur la capacité du client de s’identifier aux caractéristiques
supposées du restaurant.

3. Typologie
• Préposition chez + prénom :
Chez Françoise, Chez Tof, Chez Papa, Chez Charles Victor, Chez Marcel, Chez Imogène,
Chez Fred, Chez Fernand, Chez Cécile – La ferme des Mathurins, Chez Janou etc. ;
La structure fait partie d’une pratique courante en français, la préposition chez indiquant

170
 le lieu ou on peut trouver la personne qui lui suit.
• Préposition à +nom :
Au Marc Mitonne, Aux Tontons Flambeurs etc. ;
• Prénom sans préposition :
Léo le Lion, Guillaume, Heureux comme Alexandre (St Michel), Jean-Baptiste,
Oscar, la cuisine de Philipe, Septime, Crêperie de Jess, Bistrot Lorette, Restaurant
Victor, La table de Julie, Café Justine, O Jules, Félicie, Stella, Bistro d’Hélène, Karl,
Le Diane, Le Dali etc. ;
• Article défini (relatif à la personne désignée ou au nom « restaurant ») + prénom/nom
de famille :
La Maritza, le Napoléon, Café le Georges V, Brasserie Le Jouffroy, Le Baudelaire, Le
Christine etc. ;
• Nom de famille+prénom :
L'Auberge Nicolas Flamel, Chez Charles Victor, Ty Bernic, Gérard Besson, Caroll
Sinclair ; Joe Allen ; Airault Guy ; Labuite Francis ; Claude Colliot ; Hélène Darroze ;
Guy Martin Italia, Jean-François Piège ; L’atelier de Joël Robuchon – St. Germain6 ;
Pierre Gagnaire, Stella Maris, Sur mesure par Thierry Marx ; Stéphane Martin ; Guy
Savoy etc. ;
Ces noms de restaurants comprennent l’idée d’une valeur ajoutée exprimée à travers
la présence d’une personne, le chef-cuisinier en occurrence. Dans ces cas, la plupart des NR
sont d’origine française.
• Surnoms individuels/simples :
Café le Baron ; Philou ; Le Père Fouettard ; L'Insouciante ; Le Petit Marguery ; Le
Cardinal Tintilou ; Le Tizi ; Le vigneron ; Tendre voyou ; Roger la Grenouille ; Le
petit Hugo ; L’hédoniste ; Chez Janou ; Au vieux colombier ; Bistrot du peintre ; La
tete de goinfre ; L’opportuniste ; Le p’tit gourmand ; Le percolateur ; L’ange gardien
etc. ;
• Surnoms collectifs :
Les Ronchons ; Les Athlètes ; Les artistes ; Les Galopins7 ; Les Dingues ; Les
Montagnards ; les Philosophes ; Les Cocottes ; Les Discrètes... ; Jolis Mômes 13e ; Le
Clan des Jules ; Les enfants du sud (Restaurant Sud-Ouest); Les bistronomes ; Les
novices ; Les enfants perdus etc. ;
Ces formes représentent une difficulté linguistique pour les étrangers, car elles
nécessitent une certaine connaissance du français afin de réussir à saisir le sens, il y a
des mots faisant partie de la langue familière, ce qui conduit à conclure que ces
restaurants comptent obligatoirement sur la familiarité contenue par les structures
anthroponymiques en question pour accomplir l’acte commercial.
• Distorsion de l’orthographe officielle ou jeux de mots :
Corneil, Ledoyen, Le vin cœur etc. ;

6
Suggère l’idée de travail dur fait en cuisine pour satisfaire le client, il y a donc une double sémantisation :
l’atelier renvoie à l’espace concret de la cuisine, ce qui suggère que l’accent est mis la qualité des repas et du
service, mais aussi à un lieu de travail des artistes – renvoi au chef-cuisinier et à ses qualités.
7
Petit garçon quelconque qui a donné un sujet de mécontentement.

171
 • Sobriquet/surnom+numéro de l’arrondissement :
Jolis Mômes 13e, Chez Papa 17e, Bernard du 15 etc. ;
• Structure anglaise :
Martha’s Café ; Bugsy’s etc. ;
• Structures d’origine étrangere :
Il vino d’Enrico Bernardo etc. ;
En fonction de l’approche thématique, on peut considérer les NR comme s’encadrant
dans la catégorie :
• des hagionymes :
Le Bistrot Saint Honoré ; La Ferme Saint-Simon ; La Rôtisserie Sainte-Marthe ; Au Saint-
Benoît ; Le Saint Joseph ; Les Fontaines Saint Honoré; Bistro St. Ferdinand ; La belle vie
Saint Martin ; Le Bistro St. Dominique ; Le Cardinal ; Bistrot de la grille Saint Germain ;
Brasserie Saint Benoit ; Le Royal Saint Mande ; Brasserie Jean Baptiste ; Les tablettes de
Jean-Louis Nomicos ; Dominique Bouchet ; Alain Ducasse au Plaza Athénée etc. ;
• de l’origine du propriétaire et/ou du type de cuisine:
La petite Périgourdine ; Les Montagnards ; Les enfants du sud Restaurant Sud-Ouest
etc. ;
• des personnages célèbres :
Chateaubriand Bistrot ; Le Flaubert - Bistrot D'à Côté, Le Père Lachaise, Le Napoléon ;
Brasserie Napoléon III ; Café le Georges V ; Copernic ; Le Baudelaire ; Épicure ; Le Dali ;
Van Gogh etc. ;
• de l’allusion au cuisinier :
La cuisine de Philipe ; Restaurant Jean-Pierre Frelet etc. ;
• des structures à double sens :
Aux deux Oliviers, Septime8
Le critère de la valeur sémiotique-discursive permet la typologie suivante des NR:
• des appellatifs filiatifs :
Chez la mère Catherine, Chez Papa, Chez Lili et Marcel9, Le Père Fouettard, Comme chez
Maman, Aux Tontons Flambeurs ; Mémère au Piano ; Mama Shelter ; Tante Louise ; Le
Bistrot des compères ; Au Père tranquille ; Le père Claude ; Les fils à Maman10 etc. ;
• l’identification aux propriétaires et aux clients, la valeur que l’on veut imprimer aux
clients :
Restaurant Des Princes etc ;
• la familiarité :
La table de Julie ; L’ange gardien etc. ;
• le lien cuisine-nom :
Rosimar – on sert de la nourriture espagnole (catalane) ;
• le plaisir à table :

8
Septime est une référence au personnage de Louis de Funès dans le film le Grand Restaurant.
9
Ce nom rappelle une petite brasserie familiale, où on retrouve une atmosphère sympathique et un accueil
chaleureux.
10
« La déco très rétro […] nous replonge dans notre enfance. Expérience à renouveler. […] Les fistons sont
mignons ! » (http://www.sortirauresto.com/restaurant-paris/wt373707-les-fils-a-maman/comments). C’est un
témoignage qui prouve la complicité NR-client.

172
 L'hédoniste ; Sur mesure par Thierry Marx (promouvant les qualités gastronomiques
du restaurant, grâce à la présence de l’expression « sur mesure »)
• surnoms gastronomiques :
Le petit gourmand ; La tête de goinfre etc. ;
• changement du propriétaire :
Le (nouveau) Sergent recruteur etc. ;

La riche thématique répertoriée témoigne de l’importance d’un contact subjectif avec

le client et du grand impact qu’a le nom dans ce contexte, ce qui a pour conséquence directe
une tentative sine qua non de se rapprocher du client. En deuxième place on retrouve le
critère gastronomique, parce qu’en fonction de la qualité des expériences culinaires vécues,
le client associe le NR et le retient. Ces noms propres deviennent ainsi des codes pour
exprimer des jugements personnels sur la qualité des restaurants.
Au moment où il est question de la fonctionnalité du nom, un des critères pour garantir
sa durabilité est le partage d’expérience avec les autres, pour pouvoir dire comment était le
restaurant on est obligé de retenir son nom, qui devient par la suite évocateur de la cuisine
proposée et un élément de convivialité, indiquant l'idée d'agréable.

4. Conclusions
Elément de la sémantique contextuelle, le nom contenant une structure
anthroponymique se remarque par ses pouvoirs, il rapproche l’individu extérieur du
propriétaire, il fait la connaissance du propriétaire ou du fondateur et il s’identifie au genre
promu par le titre : Les discrètes, Le petit gourmand etc. La présente étude permet de conclure
que cela arrive notamment quand l’expérience gastronomique s’est située dans les deux
extrêmes : une réussite ou un échec.
Le défi de réussir à rester sur le marche et à être compétitive dans ce domaine si
convoité est d’innover et de rapprocher en même temps que de garder une réputation. Cela
justifie la présence des surnoms, ainsi que des appellatifs filiatifs, qui ont le rôle de permettre
la mise en place d’une relation privilégiée, instaurée dans un contexte de confiance. Par
contre, on peut noter le fait que plus le restaurant est moderne, plus les formules se
rapprochant de la structure consacrée dans l’état civil prédominent, tandis que les surnoms
sont appréciés pour les brasseries, les cafés ou les bistrots.
Malgré le changement des propriétaires, on remarque une constance dans le nom, il est
conservé en vertu de sa réputation, même s’il continue à faire référence à l’ancien
propriétaire, (pour les connaisseurs), les rares cas où il change représentent une méthode pour
faire oublier le passé peu glorieux du restaurant.
La mise en valeur du propriétaire ou du chef par l’utilisation de son nom complet
(nom+prénom) vient tout naturellement comme un signe appréciatif, pour inscrire dans la
mémoire des clients ce nom et pour les faire revenir.
À part quelques structures suivant le modèle anglais, la majorité des NR de Paris
s’encadrent dans une tradition formelle française, avec la préposition classique « chez » ou
« à ». Ce choix traduit la subjectivité implicite du NR, parce que ces prépositions ont pour
fonction l’expression d’une familiarité renvoyant à la personne qui, dans ce contexte,
s’occupe du restaurant (ou à une des ses caractéristiques principales). Généralement, les noms
173
ne tiennent pas à exprimer un univers international, il faut promouvoir les valeurs françaises,
notamment dans les brasseries qui sont fréquentées majoritairement par les gens du coin, c’est
eux qu’il faut toucher.
Il convient de dire que plus le restaurant est reconnu pour sa cuisine, plus la variété de
noms disparaît, laissant place aux structures traditionnelles du type nom de famille+prénom.
L’intimité de l’atmosphère des bistrots et des restaurants de quartier se transpose dans les
noms, d’où la prédilection pour des surnoms ou des noms inédits, le nom doit être
sympathique, drôle, il doit mettre à l’aise le client, pour lui créer l’impression d’être chez lui,
ou parmi les siens, pour un plus de convivialité et de bonne humeur.
Un élément important dans l’utilisation d’un anthroponyme dans le NR est sa forte
capacité géolocalisatrice. Le nom est retenu plus facilement en fonction de sa structure, plus
il est original et mémorisable, plus il est associé à un point géographique, en devenant ainsi
utilisable pour un endroit où les gens peuvent se donner rendez-vous.
Pour être distinctif dans un monde saturé en matière de nom de restaurants, la
personnification du restaurant à l’aide d’un anthroponyme joue sur le rapprochement du
client, ce qui explique la présence des noms à consonance latine, en relation directe avec la
restauration, et qui donnent un air plus professionnel au restaurant.

Bibliographie :
Daiana Felecan, Observaţii referitoare la configuraţia semiotică a unor nume de firme (NF)
din spaţiul public românesc actual, în: Rodica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan
Oprea (coord.), Limba română: ipostaze ale variaţiei lingvistice. Actele celui de-al 10-
lea Colocviu al catedrei de limba română (Bucureşti, 3-4 decembrie 2010), II,
Pragmatică şi stilistică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, p. 63–76.
Oliviu Felecan, Tipologia numelor de firme din spaţiul public românesc actual, în Rodica
Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan Oprea (eds.): Limba română: Ipostaze ale
variaţiei linvistice. Actele celui de-al 10-lea Colocviu al Catedrei de limba română
(București, 3-4 decembrie 2010) (I) Gramatică şi fonologie. Lexic, semantică şi
terminologii. Istoria limbii române, dialectologie şi filologie, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2011, p. 249-258.
Heejung S. Kim, Aimee Drolet, Express Your Social Self: Cultural Differences in Choice of
Brand-Name Versus Generic Products în Personality and Social Psychology Bulletin
35: 1555-1566, 2009, http://psp.sagepub.com/content/35/12/1555 (accesat în 01
octombrie 2012).
Michelle Lecolle, Marie-Anne Paveau et Sandrine Reboul-Touré, Les sens des noms propres
en discours, Les Carnets du Cediscor [En ligne], 11 | 2009, mis en ligne le 12 janvier
2010, consulté le 03 octobre 2012. URL : http://cediscor.revues.org/736
Andy Pike, Geographies of brands and branding în Progress in Human Geography 33: 619-
645, 2009, http://phg.sagepub.com/content/33/5/619 (accesat în 01 octombrie 2012).
Jørgen Schack, Distinctive names: contraints on brand name creation în Onoma, Journal of
the International Council of Onomastic Sciences 43, Uppsala, p. 57-72, 2008.
Willy Van Langendonck, Theory and Typology of Proper Names, Berlin / New York, De
Gruyter, 2007.

174
Jean-Louis. Vaxelaire, Les noms propres – une analyse lexicologique et historique, Paris,
Honoré Champion, 2005.
http://www.sortirauresto.com/restaurant-paris/wt373707-les-fils-a-maman/comments

175
 A COMPARATIVE ANALYSIS OF THE ROMANIAN
PARLIAMENTARY PARTY WEBSITES DURING THE PRE-
ELECTION PERIOD

Assistant Prof. Dr. Monica PĂTRUŢ

“Vasile Alecsandri” University of Bacău

Abstract
In Romania the political party websites have developed since 2000 (Mocan, Bădescu& Marian, 2003)
and have been used to disseminate information about candidates, alliances, campaigns and political agenda. This
study will focus on the analysis of the Romanian political parties (www.pnl.ro, www.psd.ro
www.aliantaromaniadreapta.eu, www.udmr.ro) before the parliamentary elections in 2012. The aim is to find the
place of these websites on the trajectory Web 1.0 - Web 2.0.
Starting from the well-known models of political communication (Gibson & Ward, 2000; Foot &
Schneider, 2006; Lilleker & alii, 2011) I will analyse the degree in which the websites of these parties may
contribute to the informing, connecting, involving and mobilizing of the visitors. The results will show that the
websites of the political parties have greatly improved since 2000. But the political parties use their websites
more to inform and less to involve/ mobilize their visitors. The way of creating their websites is to be found in
the Web 1.0 era.

Keywords: political communication, National Liberal Party, Liberal Democratic Party, Social Democratic
Party, The Democratic Union of Hungarians in Romania, website, Web 2.0, year 2012.

The Web campaign – a new stage in the election communication

In a short period of time, the internet has become an important source of information
for many people and an essential communication means for political parties. For the political
parties, the start was given in the USA in 1996 (Conway,& Dorner, 2004 : 5). Stimulated by
the low cost of the internet and by the possibility of communicating with voters without being
disturbed by the traditional media, the political parties continued to use and invest in websites.
From the very beginning, to have a website was synonym with to be up-to-date with
technology and to be a modern party. Nowadays to be absent from “the electronic agora”
implies a lack of credibility (Russmann, 2010: 7).
With the help of websites, the information can be permanently updated, reaching, at
the same time, the party members, mass-media and voters, it may be directed towards a
certain public (Foot & Schneider 2006: 22). The same information strictly controlled by the
party and it is more attractively presented by means of images and multimedia characteristics.
A website which contains images and multimedia features is more efficient in providing its
message than a website which contains only texts. (Gibson & Ward 2000 : 303)
The modern campaigns promoted on the Web increase their efficiency by the rapid
answers provided to sympathizers or opponents, by the possibility of instantly reaching a
greater number of new publics in an interactive manner. The creation of networking helps
parties in strengthening their internal bonds (between election local organizations, elected
politicians, the central headquarters and the internal pressure groups) or external bonds
(between parties and interest groups, unions, governmental departments, mass-media or other
global organizations). Lately, the parties’ websites provide links with famous politicians’
blogs, with MySpace, YouTube, Facebook and Twitter. (Foot & Schneider 2006: 24). The

176
citizens’ participation or involvement is stimulated by direct and individual communication,
by the possible transformation of a website visitors into its co-producers or into distributors of
messages, downloaded from the respective website, towards friends, family, acquaintances
(Russmann 2010 : 5-6).
This new style of political e-campaign is considered a form of professionalizing the
activities of the parties in their relation with voters (Gibson&Römmele, 2009: 265). The
professionalization of the instruments and strategies used by parties and candidates in order to
appeal to voters is very likely to the one used in the business communication: on the
electronic market, parties “sell” their products to consumers/ voters who seem to be more and
more instable. In the conceiving of personalized and differentiated messages, it is obligatory
to use new instruments (data bases, email, Web, phone, opinion polls and focus groups).
I agree with the functions of political websites, identified by Ward, Gibson & Nixon
(2003 : 11-14): a) a library/ an archive which provides citizens a lot of information; b) an
instrument of active and continuous campaigning by means of which parties may send their
correct messages to the target-public; c) a means of mobilizing and organizing their own
members, voters and donors.
If all these activities had been accomplished by means of the website, the political
parties would succeed in consolidating “the visibility capital” in the virtual environment
(Beciu 2011 : 280). But the use of the website is dependent on the following factors: party
size, party status (governing party/ the opponent party), temporal influence and ideological
influence (Druckman 2007: 426-429). The small parties have the tendency of using the
website more than big parties, but the websites of big parties provide more facilities and
resources to their visitors, have richer contents than the websites of small parties. The
governing parties have the tendency of rarely updating their websites than the opposing
parties and they are very interested in stimulating the visitors to visit their websites again
(Larsson 2011). Even if it is considered that websites are “permanent structures to mobilize
resources not only during campaigns, but also outside of them”, most parties have the
tendency of improving them during the election campaigns. If we take into account the 2007
presidential elections and ideology, the French right-wing parties provided more information
on their websites than the left-wing parties. But the platforms of the left-wing parties covered
more the function of mobilizing its visitors than the right-wing parties did (Vaccari 2008:71-
74). Other studies showed that the ecologist/ green parties use websites in a new and more
creative way than other (Russmann 2010 : 10 ; Strandberg 2009 : 840).

The websites of Romanian political parties – a diachronic perspective

The most comprehensive research on the websites of Romanian political parties was
made in the election year 2000 (Mocan, Bădescu & Marian 2003: 161-170). Having as
analysis algorithm the axis information access/ decision taking – interactivity –
communication structure decentralization, the authors studied the websites of the 10 parties
which used to govern in Romania and which were on an opponent position
(http://www.pntcd.ro, http://www.pd.ro, http://www.pnl.ro, http://www.rmdsz.ro,
http://www.psdr.ro, http://www.psdr.ro, http://www.pdsr.ro, http://www.romare.ro,
http://www.ufd.ro, http://www.ancd.ro). Each website was analysed taking into account the
degree in which it provided information on the status, structure, political representatives and

177
party’s agenda, on the news and the events presented in one or more foreign languages, the
presence of forums, newsletters, information about the vote, the presence of email addresses
belonging to the representatives of the party, the answers to the questions of the website
visitors, the information about the local branches or youth organizations, the access to the
party’s representatives. The results of the study highlighted the fact that through websites,
parties highly provided to the citizens the access to information (news, political agenda, press
conferences) and that they allowed to voters the access to the party’s representatives, to local
branches and to youth organizations. Parties were less concerned with facilitating the dialogue
with voters, they ignored the citizens’ opinions about specific issues and did not offer them
any role in taking some decisions. Thus, in 2000 the Romanian parties did not exploit the
potential that the internet provided in order to involve the citizens in different forms of
communication and decision (Mocan, Bădescu & Marian 2003: 172- 175).
Worldwide the parties’ investment in websites is not equal, the website being turned
either into a discrete, minimal, slightly observable presence, or into an active, dynamic,
sophisticated one. The best political websites provide new or exclusive information, they are
interactive, personalized and have a very attractive graphic design (Young 2001: 4). After
2000, the Romanian political parties considered that websites are an instrument that cannot be
avoided within the virtual communication strategies. The year 2004 showed that websites
may turn into an efficient means, www.băsescu.ro being the political website which has been
the most successful within the Romanian political space (Tudor 2008: 149). Without any great
effort of the campaign team and using the viral feature of the internet, the website provided its
users not only games, but also the possibility of making comments on a blogging platform. In
2007 when the Romanian presidential impeachment referendum took place, the above-
mentioned website hosted the digital guerrilla fight between its sustainers and its opponents
(Cmeciu, Pătruţ, 2009; Momoc, 2011: 82).
The lesson of the year 2004 was learned and it was put into practice during the 2009
presidential campaign which took advantage of the increase of internet users. Using B.
Obama’s campaign as a model (Ulmanu, 2011: 195-196), the two Romanian presidential
finalists, Traian Băsescu and Mircea Geoană, used their promotion websites for their own
sympathizers and volunteers (www.mirceageoana.ro, www.geoanapresedinte.com,
www.psd.ro, www.pdl.ro, www.romanipentrubasescu.ro, www.basescupresedinte.ro,
www.decebasescu.ro, www.basescu-live.ro, www.basescu.ro) şi de atac
(www.televizorulpresedinte.ro, www.nufigeoana.ro, www.nuvotageoana.ro,
www.romaniaantipsd.ro, www.noicuvoi.ro, www.pemarecuel.ro, www.traimbine.ro,
www.spunenusituluibasesc.ro, www.antibasescu.com, www.byebyebasescu.com). These
reversed-mirror websites (Popescu, Pătruţ, Cmeciu, 2010) played a significant role both in
providing information to the young people and to the Romanians abroad and in weakening the
political image of the opponent.

178
The political party websites before the 2012 election competition: analysis and results
The campaign for the Romanian parliamentary elections has brought into the
completion political parties which have represented both the power and the opposition since
2008 (PSD/ SDP (Social Democratic Party), PNL/ NLP (National Liberal Party), PDL/ LDP
(Liberal Democratic Party), UDMR/ DUHG – The Democratic Union of Hungarians in
Romania), but also new (Partidul Poporului Dan Diaconescu/ People’s Party – Dan
Diaconescu, Forţa Civica/ Civic Force). In order to maximize their chances, the parties
formed alliances (The Social-Liberal Union formed of SDP and NLP and the Right Romania
Alliance formed of LDP, The Christian Democratic National Peasants’ Party and the Civic
Force) and invested in their TV and internet communication with the voters. The presence of
political parties and Romanian candidates in the virtual environment has surely become a
means of permanent communication with voters. The political websites and blogs are not just
a mere matter of political fashion, but they turned into necessary political marketing
instruments.
Out of the typologies for the analysis of website features, I will use in this study those
made by Gibson & Ward, Foot & Schneider, Schweitzer and Lilleker. I will analyze the
websites of the parliamentary political parties: www.pnl.ro, www.psd.ro, www.udmr.ro,
www.aliantaromaniadreapta.eu (after the establishing of the Right Romania Alliance, this is
the link to which we are directed if we access the former DLP link - www.pdl.org.ro). The
websites were studied during the pre-election period (October 9 – November 9, 2012). The
research questions are the following:
• RQ1- Have the characteristics of the Romanian parliamentary party websites
evolved from Web 1.0 to Web 2.0?
• RQ2: To what degree do the Romanian parliamentary party websites
contribute to informing, connecting, involving and mobilizing its visitors?
Highlighting the very dynamic character of the internet, the specialists pinpoint the
passing from Web 1.0 to Web 2.0. Whereas the Web 1.0 stage or the beginning stage of the
internet involves only communication via the email, the dial-up, high costs, websites which
cannot be changed by other users, the web 2.0 becomes a synonym of communication in real
time, broadband internet (high speed, a better quality/ price measure), blogs, podcasts, social
networks, sites which create entire communities. While Web 1.0 is known as “The Read Only
Web”, Web 2.0 is known as “The Read Write Web” (O'Reilly 2005). While information is
more associated with Web 1.0, interactivity is the main activity in web 2.0: the visitor of the
website is encouraged to interact at the same time with the host and with other visitors, he is
stimulated to stay online and to discuss his ideas and opinions directly on the blogs, on the
discussion forums and on the social networking sites (SNS).
Parties gradually adopted those practices which involve and mobilize voters or online
supporters and made real progresses in connecting with other parties or organizations by
providing the necessary links (Strandberg 2007: 67). In order to establish to which period of
the website evolution the parliamentary political websites belong to, I used the features
presented in Table 1, marking with “1” their presence and with “0” their absence.

179
 Table1. The web 2.0 features of Romanian parliamentary party websites
(adapted from Lilleker, 2011)
Web 2.0 features Score
PSD/ PNL/ PDL/ UDMR/
SDP NLP DLP DUHG
Weblog 1 1 1 1
news rating facility 0 0 0 0
video TV Spots 1 1 1 1
videos of conferences 1 1 1 1
videos of appearances 1 1 1 1
videos of home/private 0 0 0 0
video rating facility 0 0 0 0
webcam feed 0 0 0 0
photo rating facility 0 0 0 0
prioritise/rank function 0 0 0 0
personal events calendar 0 0 0 0
blog comment facility 1 1 0 0
Wiki 0 0 0 0
collaborative programme 0 0 0 0
collaborative party history 0 0 0 0
collaborative features 0 0 0 0
links to SNS 1 1 1 1
promote via SNS 1 1 1 1
social bookmarking 1 0 0 1
chat facility with party 0 1 0 0
chat facility with others 0 0 0 0
Forum 1 1 1 1
video comment facility 0 0 0 0
video sharing channel 1 1 1 1
photo comment facility 0 0 0 0
Total 10 10 8 9

The results show that the differences between the four websites are small and that all
of them mainly have an informative character specific to Web 1.0. Compared to the election
year 2000, there have been made significant progress through the inclusion of some features:
weblog and discussion forums, videos, video presentations/ appearances, links to SNS and
promotion through these social networking sites, online archives which contain the discourses
of the most representative party members. But the interactive elements which might have
allowed parties to organize internal debates, to provide quick feed-back to visitors and to
create online networks with different party groups are not used.
The second research question of our study was focused on the way in which the
websites studies contributed to the informing, connecting, involving and mobilizing the
voters. The informing practice implies the providing of information about party positions and
policies regarding some issues and/ or problems using an online structure. The connecting
practice facilitates the online interaction with other users, with socializing networks and
especially it allows the placing of the party in a specific cognitive context, thus providing a
better understanding for the voters who compare the party with other opponent parties. The
involving practice facilitates the interaction with website visitors and the party campaign
organizers and the mobilizing practice motivates the sympathizers to promote the party

180
message online or offline by means of the materials that are at the party’s disposal (Foot &
Schneider 2006 : 21- 29).
In order to answer the research question I will take into account the items through
which the four practices function (Table 2). Each item which is present will receive the score
“1” and each item which is absent will be assigned the score “0”. The total will represent the
score for each feature and practice/ function.

Table 2. The analysis of the political party websites

(adapted from Gibson & Ward, 2000; Foot & Schneider, 2006; Schweitzer, 2011)
Feature Score
Function
PSD/ PNL/ PDL/ UDMR/
SDP NLP DLP DUHG
Informing Information of public interest about :
(descendent Political system 1 1 0 0
communication) Election procedures 1 1 1 1
Information about the organization :
Party history 1 1 0 1
Party hierarchy 1 1 1 1
Party leaders 1 1 1 1
Party congresses/ conventions 1 1 0 1
Party youth organizations 1 1 0 1
Foudations/ projects 1 1 1 1
Target-public 1 1 1 1
Party documents 1 1 1 1
Mass-media coverage /party news 1 1 1 1
Future event calendar 0 0 0 0
Public policies promoted by the party 1 1 1 1
Party standpoints 1 1 1 1
News and press releases 1 1 1 1
Archive (text, photo, audio, video) & 1 1 1 1
newsletter archive
Election campaign news 1 1 1 1
Total 16 16 12 15
Connecting Links to affiliated websites:
(lateral Links to members’ websites 0 0 0 0
communication) Links to top candidates’ websites 1 1 0 0
Links to county political organizations’ 1 1 1 1
websites
Links to party specialized departments 1 1 1 1
Links to affiliated organizations 1 1 1 1
Links to external websites:
Links to governmental websites 0 0 0 0
Links to civil society groups 0 0 0 1
Links to similar European parties 1 1 0 1
Links to the opponent party’s website 0 0 0 0
Links to international organizations 0 0 0 0
Links to NGOs 0 0 0 0
Links to educational institutions 0 0 0 0
Links to religious organizations 0 0 0 0
Links to media organization’s websites 0 0 1 0
Links to citizens’ websites 0 0 0 0
Commerical links 0 0 0 0
Links to search engines 0 0 0 0
Total 5 4 4 5

181
 Mobilizing Downloading promotional election campaign 0 0 0 0
(interactive materials
communication) The virtual shop on the website 0 0 0 0
Resource production:
online donation & fundraising 0 1 0 0
Party online membership 1 1 1 1
e-volunteering 1 1 1 1
Political action mobilizing :
To convince your friends to sustain the party 1 0 0 0
Online petitions 1 0 0 0
e-cards 0 0 0 0
Sending letters to the website editors 1 1 0 1
Political entertainment : simulation, tests 0 0 0 0
Nonpolitical entertainment : games 0 0 0 0
Total 5 4 2 3
Involving/ Information about the donations for the party 0 1 0 0
Participating Contact information, others than the email 1 1 1 1
(ascendant E-mail addresses 1 1 1 1
communication) Joining the e-mail discussion lists 0 0 0 0
Campaign event photos 1 1 1 1
Online political discussion forums 1 1 1 1
Campaign calendar 0 0 0 0
The website visitors’ comments 1 1 1 1
Online polls 1 1 0 1
Online events 1 0 0 0
Guest book 0 0 0 0
Wiki 0 0 0 0
Weblog 1 1 1 1
Twitter 1 1 1 1
Socializing websites 1 1 1 1
Chat room 0 0 0 0
Total 10 10 8 7

As it can be observed, the most used function of the Romanian parliamentary websites
is the informing function. All the four parties mostly invest in the informing function of their
website, in the top-down communication in their relation with their visitors-voters. The
informing practice of the political website has greatly improved since 2000, a normal thing if
we take into account the expansion of the internet in Romania and the presence of all the
political parties in the virtual environment. The Romanian political parties mostly use the
website to inform the citizens and the mass-media representatives. Both the citizens and the
journalists can observe the networks which have the party as a central node, this being the
starting point from where links are made to European parliament members and similar
European parties, to party departments, to county, youth and woman’s party organizations. In
all four cases, the connection with networks such as YouTube, Facebook, Twitter and
LinkedIn is well established, a fact which shows that the parties promote themselves on the
socializing networks which are most popular among Romanian internet users. Unfortunately
the party websites are not connected with websites of educational, media and religious
institutions, of civil society and opponent parties.
It is surprising that the mobilizing function is minimally used although the year 2012
is the year of local and parliamentary elections in Romania and the websites have been

182
studied not only during the pre-election period, but also before this period (Pătruţ 2012 : 146).
The involvement of the visitors has improved since 2000 and it is achieved only by inviting
visitors to see the photos and videos organized by parties, to answer some online questions, to
read and comment on the most representative politicians’ blogs or to follow the parties’
activity on the socializing websites.

Conclusions
The Romanian political party websites have greatly developed in order to inform, to
catch the visitors’ attention, to quickly provide critical answers to political opponents. At the
same time an increase of technical sophistication of these websites can also be observed. But
the features which provide the connecting, mobilizing and involving of visitors have not
undergone the same development rhythm, actually the innovating potential of the internet has
not been exploited at its full capacity. Not only the web campaigns of the Romanian parties
but also those of the European ones show that there is still “an innovation gap” to the
American model (Russmann 2010). Most communication from political websites is still one-
way in nature than two-way interactive, rather following a top-down than a bottom-up
information strategy.

Bibliography :
Beciu C. (2011). Sociologia comunicării şi a spaţiului public, Iaşi : Polirom
Cmeciu, C., Pătrut, M. (2009). Unconventional political campaigns in Romania: presidential
impeachment referendum (2007). In Styles of Communication, 1, 51-62.
(http://journals.univ-danubius.ro/index.php/communication/article/view/138)
Druckman J.N.,Kifer,M.J. & Parkin M. (2007). The technological development of
Congressional candidate Web sites. In Social Science Computer Review, 25 (4),425–
442.
Foot, K. A. & Schneider, S. M. (2006). Web campaigning . Cambridge, MA : MIT Press.
Gibson, R.K., Römmele,A.(2009). Measuring the Professionalization of Political
Campaigning. In Party Politics 15 (3), 265-293
Gibson, R.K., Ward, S. (2000). A Proposed Methodology for Studying the Function and
Effectiveness of Party and Candidate Web Sites. In Social Science Computer Review 18
(3), 301-319.
Larsson A.O. (2011). “Extended infomercials” or “Politics 2.0”? A study of Swedish political
party Web sites before, during and after the 2010 election. In First Monday, 16(4),
http://firstmonday.org/htbin/cgiwrap/bin/ojs/index.php/fm/article/viewArticle/3456/285
8
Lilleker D.G.,Michalska K.K.,Schweitzer E., Jacunski M., Jackson N., Vedel T.(2011).
Informing, Engaging, Mobilising or Interacting: Searching for a European model of web
campaigning . In European Journal of Communication 26(3) : 195-213.
Conway M., Dorner, D. (2004). An evaluation of New Zealand political party Websites. In
Information Research, 9(4) paper 196, at http://InformationR.net/ir/9-
4/paper196.html,accessed 10 September 2012

183
Mocan R., Bădescu G. & Marian C.(2003). The democratising potential of the Internet and
political parties in Romania. In R. Gibson, P. Nixon, S. Ward (eds.), Political Parties
and the Internet: Net Gain?, New York : Routledge, 161- 175.
Momoc A. (2011). The Rising of Romanian President Traian Băsescu and the role of digital
guerilla. In E. De Blasio, M. Hibberd, M. Sorice (eds.), Leaders and New Trends in
Political Communication, Roma: LUISS, CMCS, 79-95,
http://mediaresearch.files.wordpress.com/2011/07/cmcswp_0311p1.pdf, accessed 12
September 2012
Pătruţ, M. (2012), Website-ul partidului-instrument de comunicare politică. Studiu de caz:
www.psd.ro, In Sfera politicii, 3(169), 145-155,
(http://www.sferapoliticii.ro/sfera/169/art14-Patrut.php)
Popescu, C., Pătruţ, M., Cmeciu, C. (2010). Beyond the reversed-mirror websites in the 2009
election campaign in România la “Transcultual Communication- Intercultural
Comparisons”, 3rd European Communication Conference ECREA, University of
Hamburg, 12.10.2010, (www.ecrea2010hamburg.eu/frontend/file.php?id=239&dl=1)
O’Reilly, T. (2005). What is Web 2.0? Design patterns and business models for the next
generation of software, at http://www.oreillynet.com/ lpt/a/6228, accessed 2 September
2011.
Russmann, U. (2010) Parties and Candidates on the Web – A Cross-national Comparison of
Party and Candidate Website Communication in the 2008 Austrian and 2009 German
National Elections
http://drupals.humanities.manchester.ac.uk/ipol/sites/default/files/ecco/Russmann.pdf
Schweitzer, E.J. (2011). Normalization 2.0: A longitudinal analysis of German online
campaigns in the national elections 2002-9 In European Journal of Communication 26,
310- 328
Strandberg, K. (2006). Parties, Candidates and Citizens On-Line. Studies of Politics on the
Internet. ÅBO Akademis Förlag- ÅBO Akademi University Press.
Strandberg, K.(2009). Online campaigning:An opening for the outsiders?An analysis of
Finnish parliamentary candidates’ Websites in the 2003 election campaign, In New
Media & Society, 11 (5), 835-854.
Tudor, S. (2008). Politica 2.0. : politica marketingului politic. Bucureşti: Tritonic
Ward S., Gibson R. & Nixon P. (2003). Parties and the Internet. An overview In R. Gibson, P.
Nixon, S. Ward (eds.), Political Parties and the Internet: Net Gain?, New York: Routledge,
11- 14
Young, S. (2001). A Net Opportunity: Australian Political Parties on the Internet In
Melbourne Journal of Politics 28 (1), 4 – 5
Ulmanu A.B. (2011). Cartea feţelor. Revoluţia Facebook în spaţiul social, Bucureşti :
Humanitas
Vaccari, C.(2008). Research note: Italian parties’ Websites in the 2006 elections, In
European Journal of Communication, 23 (1), 69–77.

184
 LES AVATARS D'UN SIGNE DE PONCTUATION
OU
DEPUIS LA CÉDILLE AU … PÈRE LA VIRGULE

Maître de conférences Dr. Ioan DANILĂ

Université "Vasile Alecsandri" de Bacău

Abstract
The printed writings among which the press comes the first, have always confronted with the numerous
and complicated rules of using commas in our language.
Though this punctuation mark has been remarked in Romanian writings ever since 1789, it has
experienced one of the most spectacular evolutions.
Our paper makes an account of this issue, supported with several examples being structured according
to communicative situations and logical discourse.
A special mention is attributed to Caragiale's writings and to his opinions concerning the correct
expression.

Keywords: punctuation, communicative situations, written expression, thinking gestures, norm flexibility

Préliminaires
Si nous devions proposer un motto pour ce qui suit, nous nous arrêterions sur la
remarque d' Émile Cioran qui, séduit par les règles de l'écriture exacte, rêvait d'un monde où
les hommes seraient prêts à mourir pour une virgule. Il est possible que ce soit le réflexe du
dicton latin "Ïbis redibis nunquam in bello peribis". Il a pour sens "Tu iras tu ne rentreras
jamais tu ne périras pas dans la guerre" et pour commentaire: "Exemple typique d' oracle
ambigu; son sens dépend de l'intonation, respectivement de la ponctuation: «Tu iras, tu
rentreras, tu (ne) périras jamais dans la guerre» ou «Tu iras, tu rentreras, tu ne periras pas dans
la guerre»"1). Dans un dictionnaire littéraire, les références aux qualités générales du style
décrivent, avec des petits ajouts: "Une ponctuation irrégulière peut conduire aussi à l'obscurité
[l'opposé de la clarté], comme cela arrive dans la réponse que l'oracle de Delphes donne à une
mère qui voulait savoir si son fils retournera de la guerre: Tu y iras, tu en rentrera, tu ne
mourras pas. Ponctuation changée, cette réponse a un autre sens: "Tu y iras, tu en rentreras, si
non, tu mourras"2).
L'exigence d'emploi de la virgule a amené éditeurs, philologues, écrivains, publicistes,
à s'exprimer sur le droit du lecteur à une impression impeccable du point de vue de
l'orthographe: "La ponctuation aussi laisse à désirer – finit le collaborateur de la revue
Luceafărul son compte-rendu de l'ouvrage Aspects de la civilisation classique de C. Gerota.
On y trouve plusieurs fois la virgule entre le sujet et le verbe, entre les segments cordonnés
par et, entre le complément du nom et son régissant, entre le complément d'objet direct et son
régissant"3).
Plus récemment, Sorin Stati, spécialiste dans la syntaxe du roumain, analyse le rôle
apparemment sans importance d'une virgule à partir d'une phrase de Liviu Rebreanu: "Il avait
honte devant les paysans qui à ce moment souraient". "Faute de virgule devant qui, on parle
de la honte éprouvée uniquement devant les paysans qui souriaient; on sous-entend qu'il y

185
avait aussi là des paysans qui ne souraient pas. Par le remplacement du complément du nom
déterminatif par celui explicatif et l'emploi de la virgule devant qui, l'idée change: il avait
honte devant tous les paysans qui s'y trouvaient parce que tous souriaient. Que l'on compare
encore: Mon frère qui habite Arad viendra et: Mon père, qui habite Arad, viendra. Dans la
première construction on sous-entend que j'ai plusieurs frères, dont l'un habite Arad; dans la
deuxième on dit que j'ai un seul frère et qu'il habite Arad" 4).
Les jeunes journalistes en sont eux aussi préoccupés: "La pensée qu'une virgule peut
nous coûter la viabilité d'un projet m'a donne le frisson, au début"5), déclare un "écrivain de
projets européens". L'inquiétude peut être nourrie par des informations telle: "x a été conduit
au Parquet à cause d'une virgule"6). Dans des travaux d'intérêt pour l'histoire de la presse,
l'exigence semble être augmentée ("la présence de la virgule devant ou, le manque de celle-ci
devant mais")7), tout comme dans les manuels de langue roumaine. Dans certains de ceux-ci,
au chapitre sur la proposition–sujet, ce qui étonne, c'est l'absence de la mention que,
rarement, cette subordonnée, s'isole par la virgule, de sa régissante (quand le sujet proposition
est repris: Qui sait lire, celui-là a quatre yeux8).
Les travaux scientifiques obéissent au même régime d'exigence. Une analyse critique
du "Traité de dialectologie" de 1984 laisse voir de nombreux écarts des normes d'utilisation
de la virgule, dont on devrait tenir compte à une nouvelle édition de cet ouvrage
monumental9). Pour optimiser le rôle de la correction finale dans une écriture imprimée, nous
avons proposé le syntagme "erratum contextuel", par la "reproduction de la séquence où l'on
signale l'erreur et, ensuite, de l'explication de nature linguistique"10). Ce qui nous y a stimulé,
c'est la réalité que dans les listes d'erreurs qui closent une publication, les virgules absentes ou
superflues sont signalées de façon mécanique, et l'évaluation d'un tel ouvrage est faite en
fonction du grand ou du petit nombre de fautes grammaticales ou lexicales. Les mentions sur
la ponctuation manquent aussi dans les préfaces des éditeurs. En 1941, lors de la réimpression
de l'œuvre de Vasile Alecsandri, on discute dans l'étude introductive les adaptations aux
niveaux phonétique (şapte au lieu de şepte), lexical (on a conservé onor, au lieu de onoare) et
grammatical (l'accord prédicat-sujet), sans commenter la présence / l'absence des signes de
ponctuation, surtout de la virgule11). D'autres fois, l'analyse d'un ouvrage d'information a fait
naître un nouvel ouvrage, même s'il ne s'est pas occupé spécialement de la "ponctuation, la
virgule et des guillemets"12).
Qui est-ce qui devrait veiller sur le bon emploi des signes orthographiques et de
ponctuation? Certainement, tout d'abord, l'auteur d'une publication et puis l'équipe de
rédaction: le rédacteur de la publication, le conseiller éditorial, le rédacteur technique, le
correcteur13). Malheureusement, "le métier de correcteur en est un en voie de disparition, tout
comme l'ont été, à leur moment, ceux de porteur d'eau, de chapelier, de cordonnier, de cireur
de chaussures, de typographe"14).
De tous les signes de ponctuation, la virgule est la plus prétentieuse, parce qu'elle a
beaucoup de représentations, auxquelles s'ajoutent des considérations d'ordre stylistique, qui
délimitent une certaine subjectivité dans son utilisation. Les difficultés amènent ceux qui
élaborent des travaux occasionnels à caractère scientifique ou didactique à traiter
différemment le cas: de façon très circonspecte15), irresponsable16), ou avec humour17). A la
même clé, nous avons proposé que l'an 2011 soit déclaré "Année … de la virgule"18) et que
l'on continue le Championnat d'orthographe.

186
 1. Croquis terminologique
Les dictionnaires les plus récents (MDA, NDULR, DEXI, DEX) transcrivent
uniquement l'étymon français virgule, sans renvoi à la source initiale. En latin littéraire,
virgula, –ae était un diminutif de virga, -ae "verge, baguette, petite branche", sans aucun
rapport avec la ponctuation. On a appelé la virgule «petite verge», selon sa forme – précise
Al. Graur. Mais le sens orthographique est nouveau, car les Romains n'employaient pas de
virgules19). On est arrivé, depuis un sens concret (petite branche) à l'un spécial : virgula
divina "petite verge" chez Ciceron (II-e siècle avant Christ) virgula normalis "petit verge
tracée à l'equerre, à la règle" (norma "équerre") ou seulement virgula "ligne droite". A la
même époque, le mot était devenu le nom d'une petite ligne marginale (virgula censoria) qui
marquait un passage erroné d'un ouvrage. Dans les IV-e - V-e siècles après Christ, ce mot
était aussi un signe qui indiquait l'accent20). Chez nous, le rôle de la virgule était attribué au
point, qui au XVI-e siècle avait les deux fonctions, ce qui créait souvent des confusions. A
l'image du modèle offert par le texte imprimé, les signes de ponctuation sont entrés dans
l'écrit21).
La première attestation du terme, nous l'apprenons par "Micul dicţionar academic": le
mot "virgule" est enregistré dans l'ouvrage "Lecţione, adecă cuvântare, scoase de la întâie
parte a gramaticii… pentru învăţătura limbii moldoveneşti şi ruseşti, Ieşi, în tipografie cea
politicească", 1789, de Toader Şcoleriu. On l'appelait encore opritoare ou coma22). Le lien qui
s'impose est celui avec le registre oral de la langue, puis qu'il "rend une petite pause suivie de
l'élévation du ton"23). Dans d'autres langues, il correspond à une signification propre. Par
exemple, dans la sténodactilographie24), où il n'y a pas de point, la virgule signifie a fost ou
fost, fostul, fosta"25). Dans le média, on l'emploie pour annoncer une pause ou une
délimitation de séquences dans le montage TV26); en mathématiques, dans la musique et la
biologie, elle à des fonctions spéciales.

2. La relation avec d'autres signes ortographiques / diacritiques

Formellement, la virgule s'approche de l'apostrophe: "signe ortographique en forme de
virgule ( ' ), qui marque l'apocope ou la syncope d'un son ou d'une syllabe"27). Dans une
configuration légèrement modifiée, elle s'approche de la cédille, reconnue autrefois comme
"signe orthographique en forme de virgule, que l'on met sous certaines consonnes pour leur
donner la valeur d'un autre son. La cédille transforme le «s» en «ş» et le «t» en «ţ»28). Les
travaux récents reconnaissent uniquement sa valeur de "signe diacritique en forme de virgule,
que l'on met sous certaines consonnes pour en marquer d'autres valeurs phonétiques"29). Le
terme a été initialement employé par Ion Heliade Rădulescu, dans "Paralelism între limba
română şi italiană", en 1841. DOOM 2 consigne la petite virgule comme signe diacritique, se
délimitant ainsi de DOOM 1: non la cedille qu'on emploie sous c dans d'autres langues: ç.
Dans les programmes d'ordinateur, ş, a la différence de ţ, apparaît erronément avec cédille"30).
Une présentation détaillée est réalisée par Ioana Vintilă-Rădulescu, dans Dicţionar normativ
… (2009): la petite virgule est un signe diacritique employé de facto dans l'écriture du
roumain mais inconnu jusqu'à présent comme tel. On l'emploie sous les lettres Şş et Ţţ et on
l'appelle fréquemment, de façon impropre, cédille"31).

187
 3. Dans la littérature roumaine
Le classique de la dramaturgie roumaine, I. L. Caragiale, est resté dans la conscience
artistique de l'écrivain authentique comme Père la Virgule. Dans une conversation avec
Octavian Goga, il a dit fermement: "Si je venais à vieillir, vous m'appellerez … vous savez
comment? Vous m'appellerez Père la Virgule!…32) Ioan Slavici confirme le portrait de son
exigeant confrère: "Caragiale n'avait pas la plume facile, on le sait! Et alors, quand il ecrivait,
quels problèmes avec la correction! Pour une virgule mal posée, il était à même de couper
court à sa relation et il profitait de cette occasion pour ne vous donner plus de manuscrit"33).
Pour un vrai écrivain, "dont l'œuvre peut être considérée comme document d'époque, passer
l'oral dans l'écrit est un exercice de grande difficulté"34), car ce transfert est la gesticulation de
la pensée!..."35)
On a écrit des livres et des études36) appliquées sur la ponctuation dans l'œuvre
d'Eminesco, et les analyses linguistiques / stylistiques sur la forme des œuvres littéraires, ont
été considerées inutiles ou dérisoires.
Les signes orthographiques / de ponctuation sont devenus parfois de la matière
artistique dans tous les genres littéraires37).

4. Typologie
On connaît la fréquence la plus élevée accordée à la virgule, entre les autres signes de
ponctuation. Paradoxalement, "il n'y a pas de règle générale sur l'emplacement de la virgule
au niveau de toutes les langues"38). Il a y eu l'initiative de l'étude de cette situation, au IV-e
Congrès International des Linguistes à Copenhague, en 1936. Le comité désigné alors devait
présenter le résultat des recherches au congrès suivant, qui devait avoir lieu à Bruxelles, en
1939. La guerre a empêché que la réunion scientifique ait lieu, mais "le volume de matériaux
avait réussi à paraître"39). Selon Al. Graur, la virgule est, de tous les signes de ponctuation, le
moins fixé et dans la plupart des cas, son emploi tient à celui qui écrit"40). Et pourtant quelle
devrait être la frontière entre la norme et notre liberté? D’où commence la faute et quelle est
sa gravité?
Il y a plus de trois décennies depuis que nous avons fait la collection d'échantillons
d'expression écrite où la virgule est employée soit incorrectement, soit avec le respect de son
régime fonctionnel, soit à la place d'un élément de liaison. Nous les avons appélées, en
conséquence, virgula bună, virgula rea, virgula joncţională. A partir d'un vaste matériel
d'exemplification, nous avons imaginé aussi une typologie, exposée par ordre alphabétique.

4.1. Accidentelle / illogique

"De data asta, nici Emil Brumaru nu poate să dea un răspuns satisfăcător"
(Observator cultural, 8 nov. 2012);

4.2 Ambigue
"Copii (,) arătosul părinte Gheorghe şi frumoasa lui soţie Ecaterina..."(Valeriu
Cristea, Dicţionarul personajelor lui Creangă, 1995);

188
 4.3. Cacophonique
Expresie din logica simbolică (,) care, în limitele unui sistem formal, este adevărată
în orice interpretare" (DEX, 2009);

4.4 Délimitative/désambiguisatrice
"Mulţumim, cărţilor!" (Nicolae Dabija, în Oglinda literară, 2011);

4.5 Facultative
"...de vreme ce (,) şi moartă, ea continua să zboare, vorba poetului!" (Manuscriptum
1-4/2010);

4.6 Incidente
"...sau (,) măcar (,) că nu le mai păsa de mine când mie nu-mi mai pasă de ele" (André
Gide, Jurnal – traduit par Savin Bratu,1970);

4.7.Inconséquente / hésitante
"George Bacovia, timid, firav fiziceşte, prea puţin apt pentru traiul în lume, Agatha
Grigorescu ( ) activă, de o energie şi un curaj social invincibil" (Mihail Petroveanu, Cuvânt -
înainte la "Poezii şi proză", de Agatha Grigorescu-Bacovia, 1967);

4.8 Indécente
"Puterea unei virgule" (sur l'internet);

4.9 Orthographique (l'égale du trait d'union)

"Iu (,) iu iu, găină sură,/ Te-am ţinut închisă-n şură"(vers satiriques criés pendant la
ronde paysanne, en Moldavie);

4.10 Redondante / pléonastique

"Pe scurt, Saussure nu a obţinut nici o confirmare pentru această identificare
problematică (,) a sa, din care cauză..."(Cesare Brandi, Teoria generală a criticii...-
traduction, 1985);
"Oricâte averi ar fi adunat, el moare tot doritor de bogăţie (,) – adică sărac" (S.
Mehedinţi, Parabole şi învăţături, 1929);

4.11 Stylistique
"N-o mai ascultam (,) stăteam întins pe pat (,) îmi strângeam pleoapele (,) ştiam că o
să-nceapă febra (,) lumina becului mă înfuria" (Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor);

4.12 Suspendue
"Înv. x y"(dernière ligne, en tant que signature, in Tribuna învăţământului, le 4 juin
2012, page 12; suivaient, probablement, les données sur l'établissement et la localité);

189
 5. La virgule jonctionnelle
A partir de textes imprimés, nous avons identifié une fonction spéciale de la virgule:
celle de substitut de la conjonction, de coordination tout comme de subordination. Les auteurs
de tels énoncés ajoutent le corps lexical, en partenariat / complicité avec le lecteur qui deduit
du contexte la valeur exacte signalée par la virgule.

5.A. Coordinatrice
5.A.1. Copulative (, = şi) (şi = ,)
"Problema raportului dintre sunet şi literă îşi găseşte expresia în observaţii disparate de
detaliu ca, de exemplu, aceea că v se pronunţă ca z înaintea consoanelor sonore (p. 154) (,) că
e «demulteori se pronunţiază şi ca diftongul ie» (p. 152)" (Commentaires à Gramatica
românească - 1829, de Ion Heliade Rădulescu; 1980, p. 480);
"Operatorul de interviu trebuie să ştie să scrie lizibil (şi) să citească în limba română şi
să nu aibă probleme de dicţie, pentru a se putea face uşor înţeles" (Adevărul, le 2 août 2011);

5.A.2. Adversative (, = iar) (, = ci)

"Omul a uitat esenţa şi «povara» conducerii (,) competenţa funcţiei s-a transformat în
competiţia vanităţii, a acumulării nemăsurate" (Ceahlăul, 1999);
"Nu aruncaţi la gunoi (,) reciclaţi după utilizare" (Prospect comercial, 2011);

5.A.3. Disjonctive (, = sau)

"Numărul participanţilor dintr-o ceată este format de obicei din doi, patru (,) cinci
copii"... (Obiceiuri de iarnă, 1981);

5.A.4. Conclusive (, = deci)

"De cele mai multe ori, propoziţiile atributive nu au sens circumstanţial (,)
sînt necircumstanţiale" (Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, 1972, p. 152);

5.B. Subordinatrice
Dans des situations pareilles, la virgule devient l'equivalent d'autres signes de
ponctuation: le point-virgule et les deux points. Il s'agit ici d'une synonymie orthographique.

5.B.1. Appositive / explicative (, = ceea ce; , = adică)

"Cu douăzeci de ani în urmă am mâncat cinci ouă tari şi n-am plătit (,) înseamnă că-ţi
datorez zece" (Poveste chineză, 2010);
"Asistentă universitară - 1949-1952 (dată afară din motive politice (,) tatăl arestat)"
(Tatiana Slama-Cazacu, Viaţă, personalitate, limbaj, 2006, cop. II);

5.B.2. Causative (, = pentru că)

"De pildă, Năpasta, zice criticul, nu trebuie separată net de opera comică (,) între
«universul comic» şi «universul tragic» nu există bariere" (Viaţa românească, 7-8/1978);

190
 5.B.3. Consécutive (, = încât)
"Nu mi se pare că merită să-mi pierd vremea (,) am devenit destul de selectiv"
(Adevărul, le 30 juillet, 2011);
"De multe ori, pe drumurile acelea lungi, rămâneam în urmă, ca să mă pot gândi în
voie la Arthur, la doamna Miligan, la Lebăda (,) [şi] măcar cu amintirea să mă întorc şi să
trăiesc în trecut" (Hector Malot, Singur pe lume - traduction, 1980, p. 115);

5.B.4. Oppositionnelle (, = în timp ce)

"Chestiunea subordonării este esenţială (,) înţelegerea şi structura dialectelor sânt
secundare" (Ion Coteanu, Cum dispare o limbă (istroromâna), 1957, p. 9).

6. Equivalences
Nous groupons sous ce nom les situations où la virgule remplit la fonction d'un autre
signe de ponctuation ou même d'un signe orthographique. On remarque l'interférence avec les
exemples de substitution de la virgule par diverses conjonctions ou locutions conjonctives. Le
besoin de critères dans l'énumération des cas nous a amenés à faire appel à l'évaluation de
l'épaisseur des parte-documents contenant les échantillons découpés de la presse écrite ou de
n'importe quel genre de textes imprimés.

6.1. Avec le point virgule (, = ;)

"Cititul, scrisul şi socoteala nu sânt ştiinţe (,) sânt mijloace" (Ctitori de şcoală românească,
1971, p. 285):
6.2. Avec le deux points (, = :)
"Ce e cu voi (,) aţi greşit drumul, v-aţi rătăcit iar?" (Pro Saeculum, 3-4/2012, p. 150);

6.3. Avec la ligne / les lignes de pause (, = - on --)

"Contrabandă cu ţigări (,) unii recunosc, alţii nu" (Monitorul de Neamţ, le 23 mars 2012);
"…am considerat substantive (compuse), şi nu îmbinări libere (,) şi le-am scris cu cratimă (,)
numele unor specii..." (DOOM 2, p. XVI);

6.4. Avec le point (, = .)

"Ultimele două studii aduc în discuţie două aspecte importante din teologia părintelui Dumitru
Stăniloaie (,) astfel primul abordează o problemă de ecleziologie, iar cel de-al doilea vorbeşte despre
traductologie" (Studii teologice, 3/2008);

6.5. Avec le signe d'interrogation (, = ?)

"Dar cine are această putere (,) în mod sigur nici o fiinţă omenească, poate doar Dumnezeu"
(Jurnalul naţional, le 24 nov. 2010);

6.6. Avec le signe d'exclamation (, = ?)

"Nu lua comoara (,) ia cartea!" (Asachi, 8/2009);
"Hai, scoală (,) -i timp să te trezeşti..." (Zi de iarnă, de A. S. Puşkin, traduit par Nicolae
Labiş);

191
 6.7. Avec les parenthèses (, = ( ) )
"A fost şi bine şi rău, şi simplu, nostim şi ilar, şi tragic, am plâns mult şi am râs mult (,)
doar aici se naşte umorul englezesc!" (Viaţa medicală, 29.07.2011);
"Titlurile înseşi sunt grăitoare (,) măcar unele, cele mai importante, începând încă cu
România literară, scoasă la Iaşi de Vasile Alecsandri..." (Ion Rotaru, O istorie a literaturii
române, 1994);

6.8. Avec le trait d'union (, = -)

"Realizarea montajelor TV/XY; prez.: Ion Popescu (,) Bacău: Editura..." (din descrierea
CIP a Bibliotecii Naţionale a României"; utilizarea cratimei în locul virgulei creează confuzia cu
privire la numele prefaţatorului, care, în realitate, nu include şi cuvântul "Bacău";

6.9. Avec les guillemets (, = " ")

"Fac precizarea (,) la Timişoara (,) întrucât am întâlnit situaţii când publicaţia în cauză a
fost atribuită Lugojului" (Banatul, 2011);

6.10. Avec la barre oblique (, = /)

"Stimate doamne (,) stimaţi domni,
Avem onoarea a vă face cunoscut..." (1995);

6.11. Avec l'apostrophe(, = ')

"Vino, Basarabie, (,) napoi - / Cer spuzit de roditoare ploi" (Literatura şi arta, 10 mai
2012, p. 5).
La description pourrait continuer avec quatre sous-catégories au moins:

7. Combinaissons avec d'autres signes orthographiques / de ponctuation; 8.

Virgules interdites; 9. La virgule absente et 10. La virgule en paire. Mais nous nous
arrêtons ici, avec la possible conclusion que ce signe de ponctuation (rarement,
orthographique aussi) mérite plus d'attention de notre part et que le slogan "La virgule – un
signe bon à tout faire" doit être traité comme préjugé.

Notes bibliographiques :
1. *** Mic dicţionar enciclopedic, III-e édition, revue et augmentée, Bucarest, Editions
Scientifique et Enciclopedique, chapitre "Expresii şi locuţiuni". Malheureusement, les
correcteurs du Dictionnaire (dix au total) n'ont pas rémarque le manque de la virgule
après le mot "ambigu", qui annonce une subordonnée complément du nom explicatif.
2. Gh. Ghiţă, C. Fierăscu, Dicţionar de terminologie poetică, Bucarest, Editions "Ion
Creangă", 1973, s.v. claritate. Erratum: après "căruia" il fallait mettre la première des
deux virgules qui clôt la construction gérondive. C'est nous qui l'y avons mise, en
modifiant aussi asemeni en asemenea (cf. DOOM 2).
3. N. Creangă, dans "Luceafărul" (Sibiu), serie nouă, anul 111, nr. 9, 1943, p. 356. Nous y
avons tacitement opéré une correction, en transcrivant odată, comme il apparaissait

192
 dans la prestigieuse revue, en deux mots. Il est bien possible qu'il s'agisse d'une faute de
correction.
4. Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1972, p. 153.
5. Cf. Larisa Mihai, Echipa din spatele succesului, in "Adevărul", le 12 mai 2011, p. 27.
6. Cf. TV, le 30 août 2012.
7. Cf. llie Rad, compte-rendu in Revista română de istorie a presei, anul IV, nr. 2 (8), 2010,
p. 153.
8. Ioan Dănilă, "Ceea ce mă jenează...", în continuare, in "Deşteptarea" (Bacău), rubrique
"Limba ce-o vorbim şi-o scriem", nr. 6685/7 sept. 2012. p. 6. On y commente, dans un
article série, le sujet donné, en fin d'année scolaire, aux élèves de la VIII-e, le 26 juin
2011.
9. Cf. Ioan Dănilă, Pentru o nouă ediţie a "Tratatului de dialectologie românească", in
Analele Universităţii "Al. I. Cuza" din Iaşi, section Lingvistică, tome LVI1I, 2012, pp.
69-70.
10. Ioan Dănilă, În loc de nota editorului sau studiu lingvistic aplicat, într-un dialog student -
profesor, dans la postface du roman "Şansa ultimei clipe", de Mărioara Popovici
(Bacău, Editions "Egal", 2012, p. 220). On y alloue à la virgule plusieurs sous-
divisions.
11. Cf. Gabriel Drăgan, étude introductive du volume Opere complete. Poezii, de Vasile
Alecsandri, Bucureşti, Editions "Cugetarea - Georgescu Delafras", 1941, pp. 8-9.
12. Ion lliescu, Mic dicţionar al scriitorilor neştiuţi, uitaţi şi omişi din "Dicţionarul general al
literaturii române", literele A-D, Timişoara, Editions "Eurostampa", 2005, p. 25.
13. Sur la page de garde du volume Metamorfoze cinematografice, de D. I. Suchianu et
Constantin Popescu (Editions "Meridiane", 1975), on observe clairement la virgule
écrite à la main, pendant la correction, entre le nom de la localité (Bucarest) et l'année
de la parution (1975).
14. Apud Ioan Es. Pop, Criticul şi corectorul său, in "România literară", nr. 4/28 ian. 2011, p.
4. Le texte est un essai réussi sur les risques de la profession de correcteur dans la
société totalitariste.
15. En 2011, en corrigeant les épreuves écrites à l'examen CAPES des instituteurs, nous avons
observé que parfois, dans les deux premières pages de l'épreuve (sur Jona", de Marin
Sorescu), il y avait deux virgules seulement, alors que le discours en aurait exigé dix au
moins. Une année auparavant,à un examen similaire des monitrices (pour le deuxième
grade), il y avait moins de virgules, dans le même espace.
16. "J’ai des doctorands qui me remettent des copies pleines de fautes.Vous savez comment
je m'y prends? J'y mets des virgules, j'enlève des virgules, j'y mets des virgules, j'en
enlève. Voilà ce que je fais, au lieu de m'occuper du contenu" (témoignage d'un
professeur universitaire, coordinateur de thèses de doctorat du domaine humaniste... -
octobre 2012.
17. Un très bon diplômé des classes de la V-e à la VII-e, lycée "Ferdinand" de Bacău,
actuellement médecin, nous a relaté comment il a solutionné le problème des virgules à
l'épreuve de langue russe, dans les années '60: il n'a noté aucun signe dans l'épreuve de

193
 langue russe. Ce n'est qu'à la fin qu'il a rempli toute une ligne de virgules. A côté, il a
écrit en russe: Marş na svai mesta! "Allez à vos places!"
18. Ioan Dănilă. 2011 – Anul ... virgulei, in "Ateneu" (Bacău), serie nouă, anul 48, nr. 1 (497),
ian. 2011, p. 5 (rubrique "Cum vorbim, cum scriem").
19. Al. Graur, Puţină gramatică, II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1988, p. 47.
20. Apud Ioan Dănilă, De la "virgulă" citire, in "Deşteptarea" (Bacău), 23 sept. 2011,
rubrique "Româna de azi".
21. Ibidem.
22. Cf. Academia Română, Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan – Al. Rosetti", Micul
dicţionar academic (MDA), Pr-Z, Bucureşti, Editions "Univers enciclopedic", 2003, s.v.
23. Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană-Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editions
"Nemira", 2005, s.v.
24. Silvia Manoliu, Autoinstruire in stenodactilografie. Sistemul "Taylor", Bucureşti, Editura
Tehnică, 1988, Lecţia 1, p. 10.
25. Aurel Boia, Corespondenţă şi stenodactilografie, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică - R. A., 1995, p. 86.
26. "Il n'y a plus rien à faire d'autre qu'à mettre une virgule après le quorum" (TV, le 11
sept. 2012).
27. Gh. Constantinescu-Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Bucureşti, Editura
"Teora", 1998, s.v. De même, dans le DEX.
28. Academia R.P.R., Dicţionarul limbii române literare contemporane, IV, S-Z, Bucureşti,
Editura Academiei R.P.R., 1957, s.v.
29. Micul dicţionar academic, op. cit., s.v.
30. Idem, Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti,
Editions "Univers enciclopedic", 2008, p. XXVI. C'est dommage que l'observation soit
expédiée dans une note en bas de la page (9). Nous avons vérifié à la loupe les
caractères employés pour l'ímpression de la lettre s existants dans le DOOM 2: nous
sommes convaincus qu'on y utilise la petite virgule et non la cédille. Mais la distance
entre le signe diacritique roumain et le corps de la lettre est infime.
31. Ioana Vintilă-Rădulescu, Dicţionar normativ al limbii române - ortografic, ortoepic,
morfologic şi practic (DIN), Bucureşti, Editura "Corint", 2009, s.v. Erratum:
impropriu, et non impropiu.
32. O. Goga, Precursori, Bucureşti, Editura "Cultura naţională", [1930], p. 129.
(Malheureusement, dans le célèbre testament d'écrivain apparaît sans justification une
virgule entre le verbe "să […] ziceţi" et la complétion syntaxique "Moş Virgulă!...")
33. Apud I. Peltz, Cum i-am cunoscut. Amintiri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964,
p. 33. (Pour le caractère cursif du texte, nous y avons remplacé une virgule par le point-
virgule.)
34. Ioan Dănilă, O legendă - Moş Virgulă, in "Deşteptarea" (Bacău), rubrique "Limba ce-o
vorbim şi-o scriem", nr. 6725, 2 nov. 2012. p. 6.
35. Apud O. Goga, op. cit. Dans les conditions où les dictionnaires roumains actuels
n'enregistrent pas le sens pris dans la biologie du terme virgule ("vibrionul holerei" - in
MDA, mais non dans le DEX), I. L. Caragiale le consigne dans la brève nouvelle /

194
 saynète "Congresul cooperativ român. Şedinţa de inaugurare": "Doctor Babeş: […] Eu,
domnilor, nu m-am baccilit; mie-mi place să pun virgulele pe i! Susţin că fără
protecţionism, România, pe calea economică, nu va putea fi decât un mic rob al marei
Europe industriale! (Aplauze turbate.)"
36. Voir les ouvrages appliqués de N. Georgescu, qui, en extrapolant, parle aussi des ...
"virgules de l'époque" de Mihai Eminescu (apud Eugen Budău, Bacăul literar, Iaşi,
Editions "Universitas XXI", 2004, p. 651).
37. "Ne-au obosit întrebările / şi noi am obosit de noi înşine / tolerând atâtea virgule / ...între
poveşti" (Simona Ionaşcu – étudiante en Philologie, Virgulă între poveşti, in
"Examene", 11, 73/24.11.1997, p. 17): "Pe jos, pe jos. / Toţi, prin taine triste, circule! /
În jocul strepezelor, / Viaţa-i fără virgule" (Ivan Kovaci, Viaţă fără virgule, in
"Antologia poeziei ucrainene din România", Bucureşti, Editura MUSTANG, 2000, p.
174; Jurnal itinerant 3 - Din Virgula Fenix, de C. Th. Ciobanu, in "Jurnal literar"
(Oneşti), serie nouă, XXXII, nr. l (53), 2006; "apocalipsa virgulei e din ce în ce mai
aproape" - Florian Silişteanu, Apocalipsa virgulei, in "Argeş" (Piteşti), s.n., XI (XLVI),
4 (346), apr. 2011, p. 31; "O poveste cu un punct şi o virgulă", de Adina Popescu, in
"Dilemateca", ian. 2012; "Trenul nebun din ajun / Aleargă doar între tine şi mine / Fără
oprire azi, mâine / Despărţindu-ne ca o virgulă" (Tren, de Francisc Pal, in "România
literară", nr. 14/6 apr. 2012, "Poşta redacţiei"; "îţi restitui şi virgula dintre copaci / şi
cratima dintre doi nori / şi asteriscul care face cu ochiul" (În lăcaşul lor, de Constantin
Abăluţă, in "România literară", 2/12 ian. 2012, p. 3; "Împărăţia semnelor de punctuaţie",
piece de théàtre pour enfants, de George Râncu şi Gheorghe Ştefan etc.
38. Al. Graur, Mic tratat de ortografie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 31.
39. Ibidem, p. 32.
40. Ibidem.
41. Nous en avons sélecté un exemple pour de chaque catégorie. Dans certaines situations
nous avons marqué seulement l'année de la parution.

195
 THE ROLE OF DYSFUNCTIONAL COMMUNICATION INTO THE APPROACH
OF DEPRESSIVE DISORDERS

Theodor MOICA, MD Psychiatrist, Phd Student

University of Medicine and Pharmacy, First Clinic of Psychiatry Tirgu Mures
Iosif GABOS GRECU, Professor Psychiatrist, PhD
University of Medicine and Pharmacy, First Clinic of Psychiatry Tirgu Mures
Gabriela BUICU, Assistant Professor Psychiatrist, PhD
University of Medicine and Pharmacy, Mental Health Center,
Mihai ARDELEAN, Senior Specialist Psychiatrist, PhD
University of Medicine and Pharmacy, Mental Health Center
Melinda FERENCZ, MD Psychiatrist, PhD Student
University of Medicine and Pharmacy, First Clinic of Psychiatry Tirgu Mures

Abstract

Purpose: The aim of the present work is to study the implications of dysfunctional communication in
depression and the importance of a multidisciplinary approach for patients with depression.
Methods: presentation of some explanatory models of depressive disorders in terms of cognitive
distortion and communication family systems theory. Presentation and analysis of three case report studies using
the above theories.
Results: we have identified patterns of a dysfunctional communication, not only in the systemic
relationships within the family but also in relation with other systems: social, professional, academic.
Conclusions: The paper demonstrates the need for a multidisciplinary approach in case of the depressed
patients and the need for focusing the therapeutic intervention on the individual, taking into account the fact that
he is in a permanent relation and communication with the family system and the external systems.

Keywords: depression, family, communication, dysfunctional, multidisciplinary

Introduction

What does it mean to be depressed? Being depressed is more than a simple sadness, is
when you feel that everything around you is falling apart, is vanishing, it is disappearing into
the darkness. When things that made you happy before does not represent anything for you
anymore, when everything is useful and full of emptiness. You feel like you lost a war not
just a simple battle and you want to give up everything, sometimes even to your own life.
Everything and everybody is annoying you, when remembering things is useful because you
shall remember only bad and sinful things that you did in the past.
In Psychiatry, Major Depressive Disorder is a debilitating and chronic disease
characterized by a broad spectrum of emotional and physical symptoms that coexist during a
depressive episode and may reappear at a certain moment. It is believed that in 2020
depression will be the second cause of morbidity on earth after cardiovascular diseases.
Are we able to do enough for a depressed patient with biological treatments or we can
do more than that? Today we have a lot of available treatments for depression, but still there
are many patients that do not achieve remission that do not feel good, like before the start of
the illness. For patients who experience an initial major depressive episode, the probability of
experiencing another episode at some point in the future can be as high as 85%. [1] It is now

196
demonstrated that 15% of patients may have chronic symptoms after the first episode, while
35% may experience recurrent episodes. [2] Remission rates are low for initial antidepressant
monotherapy treatment (less than 30%) and partial also known as incomplete or suboptimal
response is common. [3] Incomplete response to treatment for MDD is associated with an
increased risk of relapse, [4,5] impaired social and occupational functioning, [6] and
consequently, an increased economic burden. [7,8]
Strategies adopted for patients with incomplete response to antidepressives include:
optimising dose; switching treatment to another antidepressive; combining antidepressives;
augmentation of existing treatment with lithium, buspirone, thyroid hormones or an atypical
antipsychotic; and combining pharmacotherapy with psychotherapy. [9]
Even when we are using the right dose and the right drug for the patient sometimes the
results are not as good as we expected. It is the moment when a psychiatrist begins to wonder.
Maybe I am not doing enough for my patients! Maybe when I am talking to them I am not
actually communicating with them! It might be possible that I listen to everything that they
are telling me, but I hear only some parts. I hear symptoms that are helping me to establish the
right diagnosis, to put the right stamp and to give the right pharmacological treatment. Can I
do something better? Some studies have showed that the most effective treatment in
depression is a combination of pharmacotherapy and psychotherapy from the beginning.
Purpose: The aim of the present work is to study the implications of dysfunctional
communication in depression and to prove the importance of a multidisciplinary approach for
patients with depression.
Methods: presentation of some explanatory models of depressive disorders in terms
of communication family systems theory. Use of structural family therapy as an augmenting
therapy in 3 cases of depression with incomplete response to biological treatment and
analyzation of these cases from the perspective of structural family therapy theories.
Results and discussions: we will present some definitions and concepts of Structural
Family Therapy for a better understanding of the 3 cases of depression that we will analyze
next.
Structural Family Therapy is a method of psychotherapy developed by Salvador
Minuchin in 1970, which addresses problems in functioning within a family order. The
therapist tries to understand the invisible rules which govern the family functioning, map the
relationships between family members or between subsets of the family, and to disrupt
dysfunctional relationships within the family, causing it to stabilize into healthier patterns.
Minuchin is a follower of systems and communication theory, since his structures are defined
by transactions among interrelated systems within the family. [10]
Families are composed of subsystems, such as marital subsystem, the parental and the
brotherhood subsystem, between there are mutual interactions and boundaries, rules defining
who participates and how. [11] Problems of any kind, including depression, can occur where
there is no differentiation between members or when each member is an independent
subsystem. The intervention means to re-align family boundaries and roles to be more
adaptable for whole family. The therapist:
- Joins the family in a position of leadership
- Maps the family’s underlying structure (boundaries, hierarchy, subsystems)
- Intervenes to transform the structure.

197
 Case report number 1.
It is the story of a young man 22 years old, Michael, who came to see me for his
“depressive and anxious symptoms”. I was contacted by his mother who told me that she is
very worried because her son is not interested in doing anything, he is tired all the time, is
unhappy and he has a lot of physical symptoms like dizziness, difficulty breathing, cramps in
hands and legs. They came together for the first meeting and I found out that Michael is
already taken antidepressive medication for over 4 months, with a small improvement in his
emotional state. He already took two different antidepressants but the response was
incomplete. We decided together to continue the medication and to associate family therapy
to the biological treatment that he is receiving. At the first session after we have established
the contract and some rules about family therapy, I started to gather information about the
persons that came to therapy – Michael and his mother – Andra and also to do the joining.
Michael said that his parents were separated for 20 years, actually the husband did not stated
any reason. He left his pregnant wife and Michael, 2 years old by that time and he moved
suddenly in Hungary. Michael lived together with his mother, his sister 20 years old and with
his grandmother – Maria. I invited also Maria to the psychotherapy, but she refused to come.
Family and couple Psychotherapy has a lot of different approaches: cognitive-
behavioral, strategic, structural, experiential, narrative. As a psychotherapist I have chosen the
structural model, although sometimes I use techniques from all other models, so I do an
integrative therapy. The structural therapist is not the expert that knows everything and has to
resolve alone the problem of the family. He is like a catalyst, a facilitator that gives family the
chance to make the changes needed to become functional again.
In the next sessions, after evaluating this family, I have identified several things:
- the spouse subsystem in which the couple relationship and roles are
contained does not exist anymore. The husband left his wife 20 years ago
and since then they do not talk to each other anymore. After the trauma of
being ,, abandoned ” pregnant and with a 2 year old child, Andra did not
want to start a new relation with another man.
- the parental subsystem in which the parental relationship including its
roles and function are maintained is a monoparental subsystem because
one parent is missing. Actually Maria took the place of the father and she
helped Andra in the 20 years to take care of Michael and Ana.
- the sibling subsystem in which the children’s’ relationship, function, and
roles are contained is composed of Michael and his sister Ana.
According to Minuchin, understanding a family requires identifying the processes and
boundaries that operate the subsystems and coalitions in that family. Minuchin defined three
types of interpersonal boundaries (clear, rigid, or diffuse) that determine the overall ability of
the family to adapt successfully to change:
- Clear boundaries around generic subsystems are ideal because they are
firm yet flexible, permitting maximum adaptation to change.
- Rigid boundaries imply disengagement between family members or
subsystems. The prevailing non-communicative hinders support and limits
effective adaptation.

198
 - Diffuse boundaries imply enmeshment where everyone is into everyone
else’s business. In this case, no one and everyone is taking charge and
effective guidance during times of change is impossible. [12]
Either of the two latter boundary styles makes the family incapable to attain optimal
adaptation because the family structure either lacks flexibility (it is too rigid) or has too much
flexibility (it is too diffuse) to permit the successful re-adjustment of all the family members.
In our case we can easily identify diffuse boundaries:
- between Maria and Michael
- between Maria and Andra
- between the nuclear family and Maria – representing the suprasystem of
grandparents.
I considered Michael’s depression related to the fact that he lives in a family with a
dysfunctional communication, a non-effective hierarchy where the decisions are made by his
grandmother and the father’s model is missing. During intervention I tried to restructure the
family in a more functional way, by reshaping the boundaries between family members, using
enactment (role play, observe the interactions), home works (to increase Michael’s
independence in relation to his grandmother), unbalancing (take the part of one family
member for a short period of time), shaping competence. After 8 sessions of psychotherapy,
we decided together that we reached our goal, Michael was feeling a lot better and we stopped
our meetings.

Case report number 2.

George is a 45 years old driver, married with Claudia for 20 years, with one son, Alex
- 18 years old. He was recently discharged from a University Clinic of Psychiatry, having a
diagnosis of Major Depressive Disorder and he was on antidepressive treatment. He came
alone to see me at the Emergency Room in the hospital because he said that he is not feeling
good at all and he ”really has the need to communicate, to talk to somebody”. We had only
this one hour meeting because he did not come back with his wife, for family therapy, as I
recommended him. He has a depressed mood, headache and he is feeling very bad because of
a severe tightness, tension in his legs. He made a lot of medical investigations but the doctors
were not able to find out any organic reason for his state and they told him that it is a
“psychiatric condition related to stress”. He told me that he cannot find a reason for his
depression because he does not have any problems: he is getting along very good with his
colleagues, with his family and with everybody.
When I asked him about his family, he told me that everything is “normal”- he does
not talk too much with his son, Alex, because due to his job, as a driver, he is away from
home in the majority of time. Alex has a close relation with his mother, Claudia and they are
taking care of the problems in the house together. In regarding his relation with his wife, he
stated that everything is ok.
Then suddenly, without any specific reason, something has changed in our
communication. He told me the real problem - in the last weeks he is very preoccupied with
one thing – he found out that his father is not actually his natural father; her mother had a
relation with somebody else, but he never talked to them about this. He cannot talk to his
parents about this – “everybody in my hometown village talks about this, I know it is true, but

199
I cannot talk to my parents about this. These are things that you do not talk about!”. Moreover
during the last argue that he had with his wife, three weeks ago, she would have said to him
that “he was a fool and if he would be more careful, he could see that Alex is not even his
son”. He plans to divorce without discuss this subject with his wife.
Maybe after a single session is premature to give an interpretation of this problem, but
we could formulate the hypothesis that George comes from a family with rigid boundaries
between all members and that such boundaries exist also in his nuclear family, in relations
with his wife and his son. If we give a symbolic interpretation of his symptoms, we could say
that the burden, the stone that George is carrying on his back became too heavy for him and
he is blocked because of it.
- He cannot enjoy things like he does before.
- He cannot do anything anymore.
- He cannot move because he feels that pain, that constant tension in the
legs and in his head.
- He does not know to communicate, especially when it comes to sensitive
issues. In his family home he was learned to be independent, to fend for
himself.
The above case shows that the boundaries between subsystems in disengaged families
are too rigid, the family members develop a high autonomy, but the sense of belonging is
reduced, communication is extremely difficult. Reactions are usually exaggerated in the
context of the need for flexible adaptation to internal or external stressors.
Case report number 3
Sometimes the role of the therapist is to help the family to make the transition from
one stage to another, during life-cycle stages.
The family goes through different stages of development, some of them being found in
the majority of the families. Each stage has its specific:
- Forming the marital couple, in which rules are negotiated and the system’s
boundaries are established in relation to family of origin.
- Family with young children, when rules should be renegotiated in relation
to the role of parent. Many problems have their origin in this stage
because, with the advent of children, the privacy of the couple suffers.
- Family with school children and adolescents when ecological context
plays an important role: interaction with school, the group of friends and
others. Gradually there is a loss of control on adolescent parent, sometimes
with the appearance of pathological situations related to the reversal of the
hierarchy, when the teenager is the leading system in the family and the
parents listen to him.
- Family with older children when relationships between parents and
children should become the standard adult – adult relationship.
- Launching children - rather a return to the stage of the marital couple,
when the wife and the husband had to renegotiate rules and to spend more
time together.
Ioana can’t sleep, has a decreased appetite and she lost weight in the last months.
Ioana is 40 years old, married to Alin for more than 20 years. They have a son – Marius, 18

200
years old. She works as a teacher in Tirgu Mures, and her husband is an officer in the
Romanian Army. Problems occur when Marius left home, 2 month ago, for studying at the
university, in another town. We talked about family stages and about the transition periods, I
tried to make Ioana more responsible and to help her regain trust in herself. I made the family
more flexible to this change, caused by the “empty nest”, reshaping the boundaries between
the child and the parental subsystem and working with their marital relationship. I used
structural techniques like: enactment, home works, and unbalancing, shaping competence.
Ioana begun to feel better when she realized that Marius is not a child anymore, he is a
responsible adult able to take care of himself, responsible for his failures and for his
successes. Partners were able to focus more on the other roles that they had beside the role of
the parents: on their relation, on their profession, on taking care of the extended family.
Ioana developed depression during the transition from family with older children to
launching children. Ideally this transition entails the development of a less hierarchical
relationship between parents and children. During this stage, the parents are faced with the
task of adjusting to living as a couple again, to dealing with disabilities and death in their
families of origin and of adjusting to the expansion of the family if their children marry and
procreate. However, the process of midlife re-evaluation, which began in the previous life-
cycle stage, takes on a particular prominence as the nest empties. [13]

Conclusions:
Whether we talk about the physician-patient relationship, the relationships within the
family members of the subject or within the members of the therapeutic team, dysfunctional
communication has a significant impact on the evaluation, evolution and long-term prognosis
in patients suffering from depression. This paper demonstrates the need for a multidisciplinary
approach in case of the depressed patients and the need for focusing the therapeutic
intervention on the individual, taking into account the fact that he is in a permanent relation
and communication inside the family system. New strategies need to be developed for
patients with incomplete response to pharmacological antidepressive treatment.

Bibliography:
Mueller TI, Leon AC, Keller MB, Solomon DA, Endicott J, et al. Recurrence after recovery
from Major Depressive Disorder during 15 years of observational follow-up. Am J
Psychiatry. 1999;156:1000-6.
Eaton WW, Shao H, Nestadt G, Lee BH, Bienvenu OJ, Zandi P. Population-based study of
first onset and chronicity in Major Depressive Disorder. Arch Gen Psychiatry.
2008;65:513-20.
Trivedi MH, Rush AJ, Wisniewski SR, Nierenberg AA, Warden D, Ritz L, et al. Evaluation
of outcomes with citalopram for depression using measurement-based care in STAR*D:
Implications for clinical practice. Am J Psychiatry. 2006;163:28- 40.
Moller HJ. Outcomes in major depressive disorder: the evolving concept of remission and its
implications for treatment. World J Biol Psychiatry. 2008;9:102-14.
Mulder RT, Frampton CM, Luty SE, Joyce PR. Eighteen months of drug treatment for
depression: Predicting relapse and recovery. J Affect Disord. 2009;114:263-70.

201
Judd LL, Schettler PJ, Akiskal HS. The prevalence, clinical relevance, and public health
significance of subthreshold depressions. Psychiatr Clin North Am. 2002;25:685-98.
McIntyre RS, O'Donovan C. The human cost of not achieving full remission in depression.
Can J Psychiatry. 2004;49(Suppl 1):10S-16S.
Sobocki P, Jonsson B, Angst J, Rehnberg C. Cost of depression in Europe. J Ment Health
policy Econ. 2006;9:87-98.
Bauer M et al. World Federation of Societies of Biological Psychiatry (WFSBP) Guidelines
for Biological Treatment of Unipolar Depressive Disorders in Primary Care. World J
Biol Psychiatry 2007; 8: 67-104.
http://en.wikipedia.org/wiki/Structural_family_therapy
Madanes C. Terapia strategică de familie. Iaşi 2011; 30-31.
http://www.randifredricks.com/randi/minuchin.cfm
Carr A. Family therapy: concepts, process and practice. 2nd ed..2006; 21-22

202
 FIINŢĂ, ISTORICITATE ŞI HEGEMONIE ÎN SCHIMBAREA LA FAŢĂ
A ROMÂNIEI1
Being, Historicity and Hegemony in Schimbarea la faţă a României

Assitant Prof. Dr. Horia PĂTRAŞCU

Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi

Abstract

The article discusses those economic and political actions suggested by Emil Cioran in The
Transfiguration of Romania which are necessary in the so-called process of Romania’s transfiguration. The
transfiguration of Romania means its entering history, therefore time and, given the fact that life is time, its
bringing forth to life. Thus transfiguration is Romania’s founding process by activating its historicity. From this
perspective, the “measures” suggested by Cioran – from Westernization to Nazism – judged at opposite ends by
some of Cioran’s interpreters, acquire a totally new meaning, unveiling their sheer unity. If we accept that being
and time are placed in an inextricable relationship, the Cioranian endeavor gets enriched with still a larger
signification: the bringing forth of Romania into temporality means its bringing into the horizon of being. The
concept of transfiguration is related, here as well as in Cioran’s other works, to the concept of agony or of the
“agonic method”. Transfiguration is achieved only by means of agony, by exalting the tragic inherent to
conscious life; in the present situation, by pushing to paroxysm the Romanians’ discontent as to their condition:
their belonging to a small culture. At its peak, such dissatisfaction meets the missionary goal of Romania and its
claim to hegemony in the Balkans.

Keywords: history, life, being, transfiguration, hegemony, agony

Le bon et le mauvais Cioran

Marta Petreu discerne în Schimbarea la faţă a României un Cioran „bun” şi un Cioran
„rău”. În viziunea autoarei, partea bună a cărţii este dată de opţiunea pro-occidentală, de
factură lovinesciană, a gânditorului, în vreme ce partea proastă este dată de adeziunea sa la
hitlerism şi mişcarea legionară. Mai mult decât atât, bunul Cioran ar descinde dintr-o nobilă
stirpe de înaintaşi ardeleni reuniţi sub legendara firmă a Şcolii Ardelene, în rândul cărora
spiritul cel mai afin ar fi... Ion Budai-Deleanu, autorul Ţiganiadei. Strania asociere
Schimbarea la faţă a României – Ţiganiada revine des în cartea Martei Petreu, întemeiată pe
faptul că ambele creaţii sunt critici acerbe la adresa românilor / ţiganilor.
„Bunul Cioran” este progresist, susţine industrializarea ţării, îi admiră pe liberalii
fondatori ai statului român modern, este critic la adresa Junimii şi a teoriei formelor fără fond,
susţine „saltul istoric” în rândul naţiunilor civilizate. Le mauvais Cioran susţine dictatura,
extremismul, colectivismul, războiul de agresiune, este antisemit şi xenofob etc. În virtutea
calităţilor „bunului Cioran” unele defecte îi pot fi iertate „răului Cioran”. Altele, precum
antisemitismul şi xenofobia sa, pot fi înţelese, chiar dacă nu iertate, în contextul
extremismului ce cuprinsese la vremea aceea întreaga Europă. Schimbarea la faţă a României
nu ar fi deci decât un episod trecător pe care Cioran l-a regretat toată viaţa şi care i-a afectat,
prin consecinţele lui, întreaga viaţă. Schimbarea la faţă a României pare să fie un corp străin,

1
Acknowledgements: Acest articol a fost publicat în cadrul unei perioade de cercetare finanţate de către
Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul “Dezvoltarea capacităţii de
inovare şi creşterea impactului cercetării prin programe post-doctorale POSDRU / 89 / 1.5/S/49944”.

203
martor incomod al unei rătăciri, al unei vremelnice căderi în timp din eternul eterat al
metafizicii.
Că Schimbarea la faţă... este produsul uneia şi aceleiaşi gândiri o dovedeşte
proximitatea ei temporală cu cărţile de „metafizică” scrise de Cioran. Practic, Schimbarea la
faţă... este redactată simultan cu Cartea amăgirilor, ambele cărţi apărând în acelaşi an (1936).
Dacă ţinem cont de faptul că Lacrimi şi sfinţi apare în 1937, iar Pe culmile disperării în 1934,
ne va fi practic imposibil să bănuim existenţa unei „cotituri” politice în cugetarea lui Cioran.
Astfel, aşa cum vom vedea în continuare, teza „saltului în istorie” nu este o teză progresistă
(Cioran neagă progresul) preluată de la liderul Sburătorului. Pe de altă parte, într-un alt cadru
de referinţă, teza „saltului istoric” şi a modernizării este perfect concordantă cu teza
necesităţii dictaturii, a militarismului, a imperialismului. Le vom vedea aşezate mai jos, puse
în aceeaşi coloană, ascultând de una şi aceeaşi lege a „agoniei”. Transmutaţia se obţine prin
modificarea paroxistică a „ritmului”, „temperaturii”, „intensităţii”, „vitalităţii”, „pulsului”,
„altitudinii” unor stări de lucruri sau sufleteşti.

Ce-i de făcut?
1. Occidentalism (industrializare, urbanizare, politică, proletariat) sau tradiţionalism
(agrarism, ruralism, apolitism, ţărănime)? Dacă viaţa (fiinţa) este timp, devenire, iar
devenirea este, pentru om, istorie, atunci locul cel mai încărcat de istorie devine orizontul
privilegiat al fiinţei / vieţii. Prestigiul Occidentului, ar spune Heidegger, nu este determinat
nici de „măreţia” sa, nici de „dezvoltarea” la care a ajuns; prestigiul Occidentului se
originează dincoace de orice „măreţie” şi de orice „dezvoltare”, în chiar deschiderea care face
posibilă orice „măreţie” şi orice „dezvoltare”. Occidentul este un loc privilegiat al fiinţei
pentru că, fără a se sustrage temporalităţii inerente ei, precum Orientul, îşi arată întreaga
disponibilitate pentru aceasta. „Naşterea” României înseamnă intrarea ei în timp, în istorie şi
acesta este sensul profund al occidentalizării recomandate de către Emil Cioran. Faptul că
înfiinţarea României moderne coincide cu aderarea României la valorile occidentale trebuie
citit în primul rând din această perspectivă. Critica formelor fără fond ignoră faptul că
frenezia imitaţiei denotă „o sete de istorie”, o „sete de viaţă”, o dorinţă de „a se împlini prin
salt” a românilor. Cioran reproşează naţionalismului românesc reacţionarismul său,
autohtonismul, cantonarea într-un „specific” românesc tradiţional şi blocant. Chiar şi lipsite
de conţinut, formele occidentale sunt preferabile “fondului oriental”. Falsa apartenenţă la
Orient nu este decât masca menţinerii românilor în sub- sau în anistoric, ceea ce revine la a
spune că românii au respins şi resping fiinţa. Întârzierea, stagnarea, primitivismul românilor
nu sunt „efecte” ale unor „cauze” („vicisitudinea istoriei”, o aşezare geo-strategică
defavorabilă) ci sunt stigmatele unui „păcat metafizic” în care fiinţa este lezată în însăşi
esenţa ei. Românii, dintru început „săraci în fiinţă”2, s-au complăcut în această deficienţă,
acceptând-o ca atare.

2
„Există un viciu substanţial în structura sufletească a românului, un gol iniţial din care derivă seria de ratări ale
trecutului nostru. (...) În potenţialul psihic al poporului român trebuie să existe o inadecvare, o nonconformitate
în surse, care iau un contur de deficienţă substanţială. Pe când la atâtea popoare, a existat o spontaneitate în
germene, o iradiere activă în începuturi, o explozie nestăvilită, forma românească de viaţă suferă din lipsa unui
dinamism primordial. (...) Există un păcat originar al României a cărui natură nu e definibilă, dar identificabilă
în toate golurile istoriei.” (Schimbarea la faţă a României, Editura Vremea, 1936, pp. 59-60)

204
 Satul românesc trebuie respins ca o aşezare a stagnării şi a înapoierii, dar această
respingere vizează mai degrabă aşezarea în afara fiinţei şi a timpului, „locuirea” în
atemporalitate şi nefiinţă. Oraşul, industrializarea, activismul politic sunt formele prin care
dinamismul istoriei ia locul suspendării istorice în care România rural-agrară se complace să
subziste. Industrializarea este justificată prin efectul de primenire a vieţii: exodul sătenilor la
oraşe va însemna într-o primă fază „golirea” satelor, urmată însă de o reumplere printr-o
renaştere biologică.3
Industrializarea susţine puterea militară a unei ţări. Germania, Anglia şi Rusia sunt
exemplele cele mai elocvente în acest sens, decăderea Franţei în faţa lor explicându-se printr-
un ritm mai scăzut de industrializare. Industrializarea este cea care a propulsat Japonia în
primul plan al puterii mondiale, conferindu-i şi dimensiunea imperialistă, fără a i-o răpi pe
aceea tradiţională de „cultură a graţiei”, dovadă că cele două – industrializarea şi specificul
naţional – pot convieţui. Conştiinţa de clasă a proletariatului, lupta acestuia împotriva
exploatării şi pentru libertate îl fac net superior ţărănimii care, lipsită de conştiinţă socială şi
politică, nu „mai poate fi decât rezerva biologică a unei naţiuni, o simplă sursă de
alimentare”4. Singura soluţie pentru a o dinamiza din punct de vere social, politic, istoric este
urbanizarea satelor, transformarea ţărănimii în proletariat. Muncitorimea este revoluţionară,
faţă de ţărănime care este reacţionară. Muncitorimea nu se adaptează mizeriei ci luptă
împotriva celor care o condamnă la mizerie, spre deosebire de ţăran, obişnuit să accepte
mizeria fără să cârtească împotriva împilatorilor săi. Mai predispusă să lupte decât ţărănimea,
muncitorimea este mult mai aptă să intre pe scena istoriei.
2. Naţionalism sau internaţionalism / naţiune sau masă? Internaţionalismul
proletariatului, comunitatea sa trans-naţională fundată pe unitatea intereselor plăteşte preţul
transformării muncitorilor într-o simplă masă de oameni. Or, spre deosebire de naţiune, o
masă de oameni este lipsită de o autentică conştiinţă istorică. Masele nu pot fi conştiente decât
de puterea lor numerică, de forţa brută (şi latentă) pe care o deţin; ele au un sentiment de
putere, dar nu şi o voinţă de putere. De altfel, lipsită de o idee declanşatoare şi organizatoare,
forţa mulţimii se disipează în descărcări trecătoare şi fără impact, când nu rămâne în stare de
latenţă. De aceea conştiinţa maselor (sentimentul lor de putere) nu poate fi apreciată decât ca
resursă energetică a devenirii istorice cu condiţia să existe un ideal pe care să-l alimenteze.
Idealul nu poate fi însă un interes particular şi nici material, acesta fiind, prin definiţie,
general şi spiritual. Dar fiindcă spiritul aparţine numai naţiunii, odată cu idealul se produce
„transfigurarea” mulţimii / masei în naţiune. Şi fiindcă numai naţiunile contează în istorie
trebuie făcut totul pentru recuperarea maselor sub ideea naţională. Dimpotrivă, cultura de
masă este „anti-spirituală”, aşa cum o dovedesc cele două mari culturi de mase – bolşevismul
şi hitlerismul; atât hitlerismul, cât şi bolşevismul se închină la biologic, adică la o valoare

3
„Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare sporeşte numărul populaţiei. Chiar dacă acest
spor se întâmplă în primele faze, el este atât de copleşitor, încât limita staţionară la care se fixează, nu poate fi
concepută ca o stagnare. De ce în primele faze creşterea populaţiei este atât de evidentă? Exodul rural creează
golul la sate şi prin aceasta o primenire. Afluxul la oraşe dezintegrează satul din mersul lui firesc. În existenţa lui
telurică, satul se menţine secole de-a rândul în aceleaşi forme şi, cu insensibile modificări, la acelaşi nivel
numeric al populaţiei. Golurile născute, prin asaltul oraşelor provocate de industrie, trebuiesc umplute. Şi astfel,
se naşte la sate o primenire şi o renaştere biologică. În plus, muncitorimea neatinsă de şomaj, a dat exemple
unice de prolificitate.” (Ibidem, p. 110)
4
Ibidem, p. 113

205
non-spirituală. Pentru a se salva de la această lipsă de spirit, masele trebuie să revină la
naţiune, să se salveze în şi prin naţiune. Manifestarea istorică cea mai proprie naţiunii nu este
însă, cum vom vedea mai jos, războiul, ci revoluţia.
3. Colectivism naţional sau antisemitism/xenofobie? Ideea colectivismului naţional
este dezvoltată pe larg într-un întreg capitol prezent doar în ediţia princeps, cenzurat în
celelalte din cauza numeroaselor consideraţii antisemite.5 Disjuncţia de mai sus este justificată
chiar de felul în care sunt prezentate în epocă obiectivele principale ale naţionalismului:
soluţionarea conflictelor sociale şi a inegalităţii sociale. Naţionaliştii români preferă să
externalizeze răul intern al societăţii punând mizeria socială în seama dominaţiei străinilor, în
principal a evreilor. Lui Cioran nu-i poate scăpa caracterul paliativ al antisemitismului şi
xenofobiei: eliminarea străinilor şi, în principal a evreilor, nu va rezolva problema
fundamentală a mizeriei sociale a românilor. Întreaga discuţie este repusă în termenii anunţaţi:
intrarea României în istorie. Finalitatea naţionalismului este ca România să intre în istorie, nu
să rezolve problema evreiască, oricum insolubilă. Doar din această perspectivă, ca piedică
sau inamic al intrării României în istorie, evreul (ca arhetip al Străinului) merită urât. Cioran
refuză antisemitismul vulgar, susţinut de „fapte” şi de „accidente”; critica sa vizează
esenţialul: evreul ca inhibitor al acţiunii istorice a unei naţiuni. Şi aici importante sunt
proporţiile, dozajele, cantităţile: într-un număr suficient de mic evreii pot reprezenta chiar un
factor de progres. Argumentele furnizate de Cioran antisemitismului vizează, toate, rezistenţa
pe care evreul o opune devenirii istorice a unei naţiuni:
a. Evreul este o fiinţă complet diferită faţă de fiinţa umană, este străinul, alteritatea
absolută, el pare că „descinde dintr-o altă specie de maimuţe decât noi”6. Evreul excelează
atât în ură (sentiment predominant), dar şi în iubire pe care o exemplifică prin cazuri „care
sfidează legile vieţii, inumane în raritatea lor”7.
b. Conflictul unei naţiuni cu evreii este firesc şi el iese la lumină ori de câte ori o
naţiune devine conştientă de ea însăşi. Aceasta deoarece:
- evreii nu se integrează în substanţa unei naţiuni, reprezintă permanent un corp străin,
inasimilabil, fiind cel mult indiferenţi la idealurile urmărite de naţiunea respectivă când nu de-
a dreptul trădători ai acestor idealuri. Fiind străinul prin excelenţă, evreul nu poate fi modelat
sufleteşte de peisajul în care trăieşte ca un intrus şi prin urmare nu poate împărtăşi nici o
sensibilitate comună cu cea a poporului în mijlocul căruia trăieşte. Singura sa lume, aceeaşi
peste tot, este lumea ghetto-ului.
- evreii se opun emancipării unei naţiuni, apărând, reacţionar, valorile unei democraţii
putrede care nu mai poate oferi nimic renaşterii României, dependentă de o „altă formă
politică”. Antisemitismul românesc este justificat din această raţiune teoretică, şi nu
sentimentală: România are nevoie de dictatură (pentru a se emancipa) în timp ce evreii apără
democraţia (care o ţine în loc).

5
Ideea colectivismului naţional o regăsim şi la Vasile Marin, unul dintre ideologii marcanţi ai mişcării legionare:
„În articolele programatice ale lui V. Marin, un loc important îl ocupă încă din 1933, problema „colectivităţii
naţionale”. Problema colectivismului naţional în doctrina legionară e importantă, deoarece a fost şi soluţia din
Schimbarea la faţă a României a lui Cioran.” (Marta Petreu, Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a
României, Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2004, p. 73)
6
Emil Cioran, op. cit., p. 130
7
Ibidem

206
 - evreii se opun oricărui naţionalism, fiind promotorii internaţionalismului în care se
simt confortabil, fiind profeţii unor cauze nobile de factură socială. Istoria, crede Cioran, se
desfăşoară însă între naţiuni, nu între clase sociale;
- materialismul turnat de evrei în ideea socialistă şi în cea comunistă le coboară extrem
de jos, făcându-le, în această versiune, nedemne de fiinţa umană.8
Antisemitismul, deşi justificat prin rezistenţa naturală a evreului faţă de asimilarea în
naţiune şi faţă de emanciparea naţiunii, nu rezolvă problema socială care, mai vastă şi mai
complicată, solicită un alt tip de răspuns pe care Cioran crede a-l fi găsit în ideea
colectivismului naţional. O idee deosebit de „generoasă” dacă ţinem seama că aplicarea ei va
duce la rezolvarea problemei evreieşti din România, recte eliminarea evreilor din poziţiile
cheie ale societăţii. Aşadar colectivismul nu doar că nu implică internaţionalismul, aşa cum
crede marxismul, ci pentru a putea fi aplicat trebuie reunit cu naţiunea deoarece naţiunea nu
este o realitate tranzitorie, ci una permanentă, fără de care individualitatea autentică nici nu
poate exista. Predispoziţia spre ratare a românului provine tocmai din absenţa conştiinţei
naţionale, din lipsa sentimentului de apartenenţă la întregul naţiunii.
Colectivismul naţional ar debloca „istoricitatea” românilor căci capitalismul (cu libera
iniţiativă, concurenţa etc) solicită nişte capacităţi şi abilităţi pe care românii nu le deţin, dar în
care evreii excelează. Colectivismul naţional ar corecta astfel nedreptatea unui sistem
economico-politic care, presupunând că toţi oamenii sunt în mod natural, universal şi egal
înzestraţi pentru a acţiona în cadrul său, avantajează de fapt o anumită categorie etnică, mai
înclinată să-i utilizeze mecanismele.
4. Război de agresiune sau război de apărare? Existenţa unei naţiuni implică războiul
ca mijloc de afirmare şi de verificare a vitalităţii sale. Prin definiţie, războiul nu poate fi decât
agresiv şi numai naţiunile războinice participă la istorie şi creează istoria. Războiul este o
condiţie materială de existenţă a spiritului fie ca impunere a unei idei universaliste, fie ca
mijloc de îmbogăţire, căci bogăţia permite „răgazul” din care se naşte spiritul. Pacea
universală ar fi posibilă doar cu condiţia anihilării naţiunilor, condiţie practic inacceptabilă.
Naţiunea, entitate supraindividuală care întrupează o lume de valori, este o existenţă fatală.
Războiul este deci necesar întrucât fiecare naţiune, vrând să fie prima, luptă pentru
hegemonie. Mesianismul însoţeşte permanent această luptă, conferind un sens spiritual
agresiunii. Fiindcă nu aderă la nici o idee mesianică, la nici un ideal, România cultivă
„războiul de apărare”. Armata română ca şi statul român serveşte naţiunea exterior, fără să
participe cu adevărat la ceea ce constituie fiinţa ei. Faptul că românii nu au provocat nici un
război de agresiune sau de expansiune este unul din semnele cele mai clare ale lipsei lor de
vitalitate. Chestiunea moralităţii şi a dreptăţii războiului de agresiune este repusă în termenii
„istoricităţii” şi ai voinţei de putere. Fiind „o luptă de forţe, în cel mai general sens: forţe
materiale, spirituale, biologice”9, istoria se joacă între naţiuni puternice, unde decisivă este
deosebirea de „forţă” sau de „tărie” a naţiunilor puternice. Cioran nu cade în vulgaritatea

8
Cioran le recunoaşte totuşi meritul de a fi atras atenţia asupra aspectelor sociale lăsate nerezolvate de toate
celelalte idei „nobile” în slujba căreia s-a pus omenirea. Nici creştinismul, nici revoluţia franceză nu au rezolvat
problema stringentă a „pâinii cea de toate zilele”. De aceea comunismul devine atât de atrăgător pentru mase
întregi de oameni. Materialismul este evident fals, dar nu prin combaterea teoretică a materialismului (care nu e
altceva decât o idee politică) fereşti lumea de comunism, ci prin rezolvarea problemelor sociale cărora
comunismul pretinde că le dă rezolvare.
9
Schimbarea la faţă..., ed. cit., p. 161

207
acelei teorii care postulează dreptul celui mai puternic în faţa celui mai slab. Ideea lui Cioran
este mult mai subtilă: problema dreptului celui mai puternic nu se poate pune întrucât
naţiunile slabe nu participă, prin definiţie, la lupta pentru putere. Lupta care se dă este o luptă
între naţiunile puternice şi nu o luptă între naţiunile puternice şi cele slabe, este o luptă în
„interiorul” voinţei de putere unde se desfăşoară ca esenţă a istoricităţii sale.10 Inegalitatea din
„sânul puterii” asigură dinamica istoriei, iar istoria se autoalimentează prin acest conflict
imanent puterii. E important să înţelegem corect felul în care raţionează aici Cioran:
războaiele de agresiune sunt urmarea firească a transformării României într-o mare putere, şi
nu mijlocul prin care România devine o mare putere.11 Rolul afirmaţiilor promilitariste este
de a-i obişnui pe români cu viitorul statut de agresori, epifenomen al transfigurării României,
nu origine a sa.
5. Război sau revoluţie? Devenirea istorică nu se produce decât accidental prin război
(blocat în „imediatul naţional”). Mai proprie îi este revoluţia, pusă în slujba unor idei sociale,
de o relevanţă spirituală mai mare decât ideea naţională. Catalogarea lui Cioran ca naţionalist
şi reacţionar poate fi repusă în discuţie în urma recitirii paginilor în care, într-o perfectă
coerenţă cu cele deja afirmate, tânărul filosof elogiază revoluţia în defavoarea războiului şi
temperează importanţa naţionalului prin sublinierea socialului. Faţă de război care nu ţine
decât de verificarea forţei unei naţiuni, revoluţia înseamnă un progres în conştiinţa unei neam
(autoconştiinţă), dar mai ales înseamnă momentul în care „masele iau conştiinţă de ele însele
şi realizează un acces la putere corespondent nivelului acelei conştiinţe.”12
6. Revoluţie naţională sau revoluţie socială? Revoluţia este şi ea de două tipuri:
revoluţie naţională şi revoluţie socială. Revoluţia socială se opune revoluţiei naţionale, dar o
revoluţie care se conjugă cu naţiunea (precum revoluţia franceză sau revoluţia rusă) este net
superioară tuturor războaielor purtate în numele unei naţiuni. Într-o asemenea revoluţie pe
lângă faptul că naţiunea îşi atinge nivelul maxim de autoconştiinţă ea reuşeşte să-şi modifice
esenţial structura socială, ba chiar să înlocuiască un întreg sistem social.13 Revoluţiile de
dreapta, în mare parte naţionale, precum fascismul sau hitlerismul, nu trebuie să constituie
decât o treaptă, căreia să-i urmeze reformele sociale, dacă nu chiar revoluţia socială. Ambele
au conferit un dinamism istoric naţiunilor, dar nu şi unul politic, social. Adevăratul spirit
revoluţionar nu se întâlneşte în revoluţia italiană (fascism) sau germană (nazism), ci în
revoluţia franceză şi în cea rusă. Germania şi Italia sunt de altfel inapte pentru revoluţie,
prima din cauza unei aplecări native spre metafizică (iar „metafizica este la antipodul
revoluţiei”), a doua din cauza unei tradiţii anarhiste care, respingând ideea de organizaţie, nu
poate impune nici o formă socială reală. Masele săvârşesc revoluţia pentru a îndepărta
inegalităţile sociale şi raporturile de proprietate, ridicând, indirect, şi nivelul naţiunii.
Proprietatea, sursă a tuturor relelor, “scârbos mister al posesiunii”, susţinută de un “instinct”
10
„Istoria nu este luptă între naţiuni puternice şi între naţiuni slabe, ci între naţiuni tari şi mai puţin tari.
Inegalităţile în sânul puterii determină variaţiile istorice. A nu fi la acelaşi nivel, în cadrul aceleiaşi valori, dă
naştere la fricţiuni şi neînţelegeri.” (Ibidem)
11
Noi, ca români, n-avem decât un interes: o Românie puternică şi cu voinţă de putere.” (Ibidem, p. 133)
12
Ibidem, p. 164
13
„Neapărat, Franţa, în Revoluţia ei, a atins o culme de auto-constiinţă naţională şi o satisfacţie a puterii
naţionale. Dar sensul ultim al Revoluţiei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii eredităţi ce a definit Europa
secole întregi. O revoluţie trebuie să suprime un sistem general-valabil, existând, în forme diferite, în toate ţările
şi să întroneze altul, susceptibil de a fi primit de întreg globul, indiferent de nivelul istoric al celorlalte naţiuni.”
(Ibidem, p. 167)

208
al „avutului” “consacră omul în rândul bestiilor perfide”14. A adera la ideea de proprietate
înseamnă a acepta divizarea oamenilor după două categorii schematice: a acelora care au şi a
acelora care nu au. Revoluţiile sunt puse în mişcare de încercarea disperată de a depăşi
această dihotomie fatală. Fatală pentru că proprietatea este indisolubil legată de instinct şi de
lupta voinţelor. Cercul este astfel complet: revoluţiile care încearcă să „atenueze” conflictele
determinate de prezenţa proprietăţii au în comun cu ele aceeaşi „bestialitate”. Viaţa istoriei se
autogenerează.15 Poporul român nu a avut până acum nici războaie şi nici revoluţii. Paradoxal,
tocmai burghezia şi liberalismul au reprezentat elementul autentic revoluţionar în România.
Lipsită de „nelinişte ideologică” care ar putea duce la o revoluţie socială, România deţine în
schimb doar o „nelinişte naţională” şi de aceea singura revoluţie pentru care este coaptă
România este o revoluţie naţională. Nefiind capabili să dea naştere unei idei universale (căci
acesta este apanajul marilor culturi, al naţiunilor puternice), românii vor fi în stare doar de o
revoluţie naţională, după modelul fascist şi nazist. Este şi singura posibilitate rezonabilă de a-
şi salva individualitatea întrucât dacă ar accepta o idee universală din exterior, de la marile
culturi, s-ar transforma în coloniile lor ideologice şi politice.16 La o revoluţie naţională este
predispusă România şi prin completa lipsă de program politic a naţionaliştilor români, singurii
care propun o mişcare revoluţionară. Aici Cioran îi vizează direct pe legionari reproşându-le
lipsa unei viziuni social-politice şi economice de îndepărtare a injustiţiei şi inegalităţilor, pe
scurt a mizeriei sociale. Mişcarea legionară nu-şi pune problema creării unui sistem social
echitabil, ci îşi canalizează energiile împotriva „îmbogăţiţilor” (nu a bogaţilor) şi a străinilor
(evreilor). Soluţia economică pe care le-o indică Cioran legionarilor este de insipiraţie
socialistă: colectivismul. Cioran le recomandă acestora să extragă din socialism tot ceea ce
poate fi aplicat fără dificultăţi şi la noi, cum ar fi colectivismul17 căruia i s-ar aplica
“corectivul concretului naţional”18. Colectivismul naţional este, după Cioran, modalitatea în
care revoluţia naţională din România ar putea răspunde totuşi şi problemelor sociale, o cale
specifică „printre ireductibile şi antinomii”19.
7. Democraţie sau dictatură? Nu există nici aici un răspuns universal valabil:
democraţia este adecvată anumitor culturi, fiind inadecvată altora. În prima categorie se
înscriu Franţa şi Anglia, în cea de-a doua Germania şi Rusia. În privinţa României,
democraţia şi-a împlinit menirea, prezentul cerându-i dispariţia. După ce a repus individul în
drepturile sale fireşti, răpite pe toată durata unei oprimări milenare, este timpul ca democraţia

14
Ibidem, p. 166
15
„Spiritul uman, ajutat de bestialitate, triumfă în revoluţii numai pentru a atenua conflictele cauzate şi
exasperate de prezenţa în lume a proprietăţii.” Ibidem, p. 167
16
„Formula universalistă este soluţia de viaţă şi modul de respiraţie al marilor culturi. Venită din afară, insuflată,
ea constituie nimicirea culturilor mici. Acestea par a fi incapabile de o idee universală. De aceea, revoluţiile
naţionale sînt singurul refugiu al culturilor mici, în voinţa lor de a se menţine diferenţiate în lume.” (Ibidem, p.
173)
17
„Ideea colectivistă este compatibilă cu ideea naţională. Contrariul îl susţin curentele de stînga, internaţionaliste
din o mie şi una de interese, precum şi inconştienţa atîtor şi atîtor naţionalişti. Aceştia din urmă, refuzînd ideea
colectivistă, să nu uite că lumea ideilor socialiste are atîtea motive ca s-o justifice şi s-o consolideze, că
naţionalismul, întorcîndu-i spatele, sombrează fără scăpare într-un vid total. Şi aşa, el este lipsit de armătura
teoretică, încît singura ideologie a revoluţiei naţionale este inima. O mişcare naţională, care n-a extras din
lumea socialistă tot ce este în ea fecund şi viu, n-a depăşit patriotismul, care va fi o viziune morală, dar nu e una
istorică şi în nici un caz politică.” (Ibidem, p. 184)
18
Ibidem, 167
19
Ibidem

209
să lase locul dictaturii populare, singurul mod prin care România poate arde etapele
pătrunderii ei în istorie. Dictatura populară se deosebeşte atât de cezarism cât şi de tiranie prin
faptul că ultimele două nu se pun în slujba nici unui ideal, fiind expresiile la scară istorică a
unor personalităţi accentuate. Dictatura populară însă, aşa cum a fost realizată ea de un Lenin,
Hitler sau Mussolini emerge din însăşi necesitatea lăuntrică a culturii în care se instalează,
bucurându-se de asentimentul total al maselor. Regimul dictatorial se impune şi într-o cultură
mică precum cea română în scopul de a o scoate din inerţia specifică. De la dictatură se
aşteaptă obţinerea acelei temperaturi optime („febră excepţională”, „ardoare”, „pasiune”) care
permite elementelor disparate ale românităţii să fuzioneze. Românul trebuie să renunţe la
atitudinea sa teoretică şi să îmbrăţişeze atitudinea eroică, pasională, tragică – singura poartă
de intrare pe tărâmul istoriei. De altfel, cel mai mare viciu al democraţiei prezente este
absenţa oricărui eroism. Epoca ei eroică fiind de domeniul trecutului, actualmente democraţia
îşi trăieşte faza rece, teoretică, raţionalistă în care domină o viziune contractualistă şi nu una
organicistă asupra societăţii. Diversităţii haotice de opinii a democraţiei dictatura populară i-
ar opune unitatea izvorâtă din năzuinţa formativă a naţiunii.
Profunda legătură dintre dictatura populară şi principiile vitalismului20 devine acum
evidentă. Izvorâtă direct din viaţă, istoria urmează cursul iraţional al devenirii, neascultând de
comandamentele unei raţiuni superioare. „Instrumentul adevărat al istoriei” este un „aspect
central al vieţii”21: politicul. Politicul înseamnă adeziunea faţă de lume şi viaţă, pe care religia
le respinge, cultivând renunţarea la ele în numele transcendenţei. Omul politic acţionează într-
un plan exclusiv imanent, trăieşte timpul ca pe un element stabil, ca pe substanţa materială a
creaţiei sale. În planul faptelor, omul politic este la fel de creator ca un artist şi la fel de
departe de omul teoretic. De aceea omul politic, adevăratul om politic, nu este acela pe care
democraţia îl face posibil – ilustrat mai curând de cazuri de indivizi interesaţi doar de
atingerea unor scopuri meschine şi egoiste – ci este geniul politic, adică, prin excelenţă, „un
dominator”22. Dictatorul despre care vorbeşte Cioran este un creator de istorie şi numai în
virtutea capacităţii sale de a permite exprimarea geniului politic (punct maxim al
individualităţi creatoare) în planul istoriei se justifică dictatura.
Afectul definitoriu al omului politic („virtutea politică prin excelenţă”) este ura, ura
pasională, cea care urmăreşte nimicrea adversarului şi obţinerea puterii supreme. Omul politic
acţionează după un instinct sigur, fără să se îndoiască vreo clipă că dreptatea este de partea sa.
Temeiul ontologic al urii este însuşi procesul de individuaţie prin care formele vieţii se
despart unele de altele pentru a exista unele împotriva celorlalte. Iubirea universală a fost
văzută ca o modalitate de anihilare a existenţei lumii, căci doar ura ţine lucrurile în făgaşul
lor. Ideile politice cele mai fecunde sunt cele generatoare de conflicte.
8. Nazism sau fascism? Societatea nu poate supravieţui în absenţa statului, cele două
sunt interconectate întrucât societatea fără stat este lipsită de unitate, devine atomizată o
simplă adunare de „indivizi rispiţi”. Cu toate acestea, numai în numele naţiunii şi nu în cel al
statului se justifică revoluţia în România, ceea ce revine la a spune că modelul unei revoluţii

20
„Vitalismul, punând accentul pe imanenţă, a suprimat dualismul, adică reazămul teoretic al eticei. Devenirea a
fost astfel reintegrată în drepturile ei, adică în rosturile ei de a creea şi distruge fără nicio răspundere.” Ibidem, p.
181
21
Ibidem, p. 179
22
Ibidem, p. 182

210
româneşti este nazismul şi nu fascismul (primul exaltând ideea de naţiune, cel de-al doilea
ideea de stat). Paradoxul de care se loveşte Cioran este că naţiunea este sau nu este, ea nu
poate fi impusă din afară. Pentru demontarea acestui paradox autorul invocă speranţa în
imposibil dată fiind iraţionalitatea devenirii.

Istoria e iraţională, ergo România poate deveni o mare putere

Credinţa în „imposibila” transfigurare a României într-o mare putere nu poate fi,
evident, susţinută de o viziune sistematică şi raţionalistă asupra istoriei. Cum afirmarea
raţionalităţii istoriei implică afirmarea existenţei progresului, Cioran neagă adevărul
consecinţei pentru a nega adevărul antecedentului, într-un perfectă combatere tollendo-tollens.
Mai exact, Cioran admite posibilitatea progresului exclusiv în planul tehnicii, cu totul
inesenţial pentru dimensiunea spirituală, singura care contează într-o discuţie serioasă asupra
evoluţiei. Sentimentul de viaţă nu doar că nu evoluează odată cu plusurile civilizaţiei şi ale
tehnicii, dar se poate spune că diminuează odată cu acestea (un sclav egiptean are un
sentiment al eternităţii net superior celui al savanţilor timpului prezent). Pe de altă parte
culturile mari, fiind „o sumă de totalităţi ireductibile”, nu pot fi ierarhizate, ele fiind la fel de
mari, indiferent că se cheamă cultura greacă, indiană sau occidentală, organisme autonome,
„sisteme închise” şi nu verigi într-un lanţ evolutiv. Ideea lui Hegel că o epocă următoare îi
este superioară celei anterioară, incluzând-o, înglobând-o şi împingând-o mai departe, într-o
sinteză superioară este contrazisă de Cioran: ceea ce pare să fie sinteză nu este decât o
„recapitulare” a unei culturi obosite, ajunsă la sfârşitul vieţii ei. Îngemănarea cuprinzătoare a
diferitelor forme este doar eclectism, iar nu progres sau nu trecere la un alt nivel. Aşadar,
devenirea fiind iraţională (dovadă: nu există progres), orice se poate întâmpla, orice formă
este posibilă, inclusiv transfigurarea românilor într-o o mare naţiune şi, pe cale de consecinţă,
a României într-o mare putere. O altă consecinţă este că între România actuală şi România
viitoare nu există continuitate, ci salt. Nu există progres de la sat la oraş, de la o cultură
populară la o cultură urbană (teza lui Lucian Blaga) pentru că între anistoric şi istorie stă o
diferenţă radicală. Progresul fiind imposibil, România este datoare să recurgă la elanul,
demonia, fluxul şi mobilitatea devenirii şi a existenţei – imponderabile cărora cultul eroului şi
al eroismului (tragism, frenezie, sacrificiu, gratuitate) i-ar fi deopotrivă simbol şi determinant.
Între nefiinţă şi fiinţă nu există decât salt, nu progres.
Deşi românii nu au nimic original din punct de vedere etnic, dintre toţi locuitorii
Balcanilor ei sunt cei mai predispuşi la spirit fiindcă ei sunt cei mai nemulţumiţi de ceea ce
sunt. Sentimentul naţional al „dorului” este atacat din această perspectivă. Contrar lui Blaga,
care-l consideră drept un sentiment ontologic românesc23, Cioran îl vede drept expresie a
inerţiei sufleteşti a românilor, contrastând puternic cu dinamismul culturii urbane. Românii
trebuie să-şi convertească „infinitul negativ al dorului” în „infinitul pozitiv al eroismului”, să
treacă de la o „lâncezeală” orizontală şi leneşă la ascensiune, la aspiraţie spre înălţimi.24 La

23
Spaţiul mioritic, editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pp. 163-164
24
„Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe
suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai
mult decît nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi
nu-ţi va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său. Toată problema este ca într-o Românie scuturată de
o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care
este eroismul.” (Emil Cioran, op.cit., p. 208)

211
întrebarea ce idee ar putea să-i înflăcăreze pe români în aşa fel încât să poată efectua saltul
istoric, Cioran răspunde într-un fel care l-ar putea dezamăgi pe un cititor obişnuit, a cărui
gândire este condiţionată de interesat de „soluţii”, „rezolvări”, „direcţii”: ideea nici nu prea
contează. Oricare ar fi, important e să fanatizeze mulţimile. Nici nu mai contează dacă este o
idee de dreapta sau de stânga, cu condiţia ca dreapta sau stânga să fie la extreme.

O imagine cât o idee naţională: Bucureşti – Noul Constantinopol

În lipsa unei idei naţionale, Cioran propune o imagine care poate canaliza energiile
unei noi Românii: aceea de hegemon al sud-estului Europei. Superioritatea României faţă de
celelalte state balcanice nu este dată nici de o istorie mai bogată (unii ar spune că Bulgaria are
un trecut mai întins decât al nostru), nici de o forţă militară mai puternică (sârbii fiind mai
dotaţi din punct de vedere militar), ci de... nemulţumirea românilor faţă de ei înşişi, de firea
lor protestatară şi neîmpăcată. Imensele resursele de neacceptare, de neadaptare la condiţia lor
balcanică pot da sevă viitoarei creşteri a naţiunii române. Toate celelalte popoare balcanice şi-
au acceptat destinul şi locul, sunt împăcate cu ceea ce sunt. Excepţie lăudabilă face România,
niciodată satisfăcută, nemulţumită de rolul de ţară balcanică, permanent cu ochii aţintiţi spre
Occident.25 Pentru a se impune ca mare putere în zona Balcanilor şi, prin aceasta, ca o putere
a lumii România, neînzestrată în mod natural cu instinctul forţei, va trebui să adopte cultul
forţei. Va fi necesar să înveţe comportamentul agresiv, să şi-l cultive. Idealul bolşevic (care a
pus Rusia, atât de asemănătoare României, în mişcare) nu poate fi adoptat de români din
motivele deja enunţate: distrugerea entităţii naţionale, transformarea României în colonie
sovietică. De aceea singurul ideal căruia fiecare român trebuie să i se dedice este „supremaţia
noastră spirituală şi politică în sud-estul Europei”. Prin noua sa poziţie de centru, România va
asigura Balcanilor o unitate pe care nu a mai avut-o din perioada dominaţiei otomane în care
turcii nu au putut asigura însă decât o unitate de suprafaţă Balcanilor, nu şi una de adâncime.
Bucureştiul va trebui să devină, în viziunea lui Cioran, „noul Constantinopol”.26 Justificarea
pretenţiei de hegemonie se găseşte în legea însăşi a vieţii care înseamnă, în cuvintele lui
Nietzsche, „expansiune, cucerire, subjugare”. A te mulţumi să fii ceea ce eşti este traducerea
afirmativă a lui a te resemna să nu mai fii deloc. Devenirea înseamnă „dramă permanentă şi
fluidă”, fără nici o legătură cu ideea de progres, dar care se exprimă în lupte eroice, triumfuri
glorioase şi înfrângeri tragice. Viaţa nu are nimic de a face cu ceea ce crede omul teoretic
despre ea, ci cu ceea ce omul eroic crede şi simte. De aceea nu etica unei fericiri confortabile
trebuie să constituie finalitatea elanurilor românilor, ci cucerirea supremaţiei, fie ea şi locală

25
„Ceea ce are România în plus, faţă de celelate ţări mici care o înconjoară, este o conştiinţă nemulţumită,
care-şi justifică valabilitatea nu prin adîncime, ci prin permanenţă. Ar însemna să cădem într-o deznădejde
naţională, dacă n-am recunoaşte continuitatea unei aşteptări nerăbdătoare, a unei nemulţumiri zilnice de propria
noastră soartă. Dacă Serbia reprezintă o forţă militară mai mare decît a noastră; Bulgaria, mai multă primitivitate
ofensivă; Ungaria, mai multă pasiune, iar Cehoslovacia prea multă civilizaţie, ar fi criminal să uităm că toţi
aceşti vecini neimportanţi, prin cetăţenii lor de fiecare zi nu aduc o aspiraţie mesianică, nu se concep esenţial
alţii. Ultimul cetăţean român îşi consumă existenţa într-o continuă protestare. Iar dacă această protestare este
minoră, ea nu reprezintă mai puţin, într-o însumare colectivă, nivelul constant al unei revolte. România, fără un
mare fenomen politic viitor, decisiv şi esenţial existenţei ei, mi se pare o monstruozitate, o perfidie a istoriei, o
glumă de prost gust.” (Ibidem, pp. 220-221)
26
„Problema hegemoniei în sud-estul Europei este identică cu aceea a noului Constantinopol. Într-o astfel de
problemă nu se poate vorbi decît deschis: fi-va România ţara unificatoare a Balcanului, fi-va Bucureştiul
noul Constantinopol?” (Ibidem, p. 230)

212
sau intermediară, cu tot tragismul şi cu toată zbaterea iraţională pe care acest ideal, de fapt o
imagine... mesianică, le solicită.

Bibliografie:
Blaga, Lucian Spaţiul mioritic, Humanitas, Bucureşti, 1994
Cioran, Emil Schimbarea la faţă a României, Editura Vremea, 1936
Dobre, Marius, Cioran Certitudinile unui sceptic. Emil Cioran, Editura Trei, 2008
Dur, Ion De la Eminescu la Cioran. Semne ale spiritului românesc, Scrisul românesc, 1996
Maftei, Mara Magda Cioran şi utopia tinerei generaţii, Ideea european, 2009
Petreu, Marta Un trecut deocheat sau Schimbarea la faţă a României, Editura Institutului
Cultural Român, Bucureşti, 2004

213
 COMPETENŢA DE COMUNICARE
A FORMATORULUI – O APTITUDINE PSIHOPEDAGOGICĂ
Communication Competence of the Trainer – a Psycho-Pedagogical Ability

Assistant Prof. Dr. Alexandra SILVAŞ

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract

The message impact on the trainee will be efficient if the trainer choses the words worth, which have
the power of expressing the main idea, therefore avoiding confusion and distorsion of meaning. A
communication competent trainer uses those verbal and non verbal technics which determine the trainee that
learning brings joy and is benefic ial for his education and forming.
This paper is trying to evidentiate the fact that the trainer that activates in the field of aducation and
implicitly of communication is important and useful to identify as much as possible the prevalent temperamental
type of each trainee, his communication skills, his relationing competences, in order to having a more efficient
approach in communication, as well as in listening and educational activities.

Keywords: trainer, communication competence, efficiency communication, active listening;

Personalitatea didactică este expresia legăturii dintre un ansamblu de însuşiri

psihoindividuale şi cerinţele de rol specifice profesiunii de educator. În componenţa ei intră
mai multe variabile: pregătirea de specialitate, structurile filozofice, etice, estetice, culturale
de indicatori ai măsurii în care educatorul este format ca om; aspectul mimicii, al gesturilor şi
acţiunilor fizice, al modurilor de comunicare verbală şi nonverbală prin care interacţionează
nemijlocit cu elevul/studentul.
Educatorul este o personalitate care ajută la formarea altor personalităţi. Procesele şi
însuşirile sale psihice suportă un proces de specializare şi vocaţionalizare pe direcţia
cerinţelor statutului şi rolului de personalitate didactică. Percepţia, limbajul, inteligenţa,
atenţia, motivaţia, atitudinile şi abilităţile sale se structurează şi se orientează în sens
pedagogic, mediind realizarea conduitei de instruire şi educare: transmitere de cunoştinţe,
formulare a unor instrucţiuni şi indicaţii; oferire de răspunsuri; punere de întrebări, aprobare şi
dezaprobare; stimulare şi încurajare; motivare; organizare şi coordonare a activităţii de
învăţare; control, corecţie şi evaluare a conduitei de învăţare.
Competenţa este ,,rezultatul cumulativ al istoriei personale şi interacţiunii sale cu
lumea exterioară” sau ,,capacitatea de a informa şi modifica lumea, de a formula scopuri şi a
le atinge”. ( Şoitu, L., 1997).
Competenţele de comunicare cumulează întregul ansamblu de abilităţi personale: a şti,
a şti să faci şi a şti să fii şi să devii. De aceea implică toate formele de comunicare şi de
manifestare în general. Se poate vorbi despre:
• competenţe directe: competenţe lingvistice, discursive, situaţionale,
paraverbale;
• competenţe indirecte, mediate: competenţe psiholingvistice, intelectuale,
sociale şi culturale, informaţionale.

214
 Competenţa de comunicare în contextul didactic înseamnă eficacitate în educaţie.
Pentru a reuşi realizarea unei intervenţii educative de succes, educatorul ar trebui să dea
dovadă de stăpânirea şi valorificarea unor competenţe de comunicare, pentru ca pe parcursul
desfăşurării procesului instructiv – educativ, aceste competenţe să fie formate şi dezvoltate şi
la cei cu care lucrează. Aceasta presupune ca educatorul să stăpânească acele abilităţi,
deprinderi, capacităţi aplicate la conţinuturi şi cunoştinţe. Totodată el ar trebui nu numai să-l
cunoască şi să-l înţeleagă pe formabil, ci mai ales să-i poată comunica acestuia felul în care îl
înţelege.
O relaţie eficientă între educator şi educat conduce la înţelegerea şi acceptarea din
partea elevului/studentului a mesajului venit din partea educatorului. Pentru a se putea ajunge
la o relaţie de comunicare eficientă, educatul trebuie să aibă posibilitatea de a acţiona în
prezenţa educatorului, adică să îndrăznească nu numai să răspundă la întrebări, dar şi să
adreseze şi să formuleze păreri personale, să dea soluţii la care nu s-ar aştepta educatorul.
Relaţia de comunicare dintre educator şi educat este influenţată (dată) de modul în
care educatorul înţelege să abordeze comunicarea. Există moduri de abordare care duc la
eficientizarea relaţiei, dar există şi moduri care au efect opus. Printre modurile de abordare a
comunicării educator – educat, care nu conduc la eficientizarea comunicării , se numără:
• modul neutru, caracterizat de absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare
a stării sufleteşti, deoarece între agenţii educaţiei nu se stabilesc alte relaţii în afară
de transmiţător de cunoştinţe şi receptor al acestora.
Acest lucru duce la o relaţie rigidă, stereotipă între educator şi educat, deoarece
obiectul educaţiei nu-şi poate permite să greşească, întrucât crede că nu ar putea fi
înţeles de către educator, care s-ar putea să nu cunoască adevăratele cauze ale
greşelii.
• modul beletristic, constând în marea bogăţie de sensuri la care apelează
educatorul şi le foloseşte.
Formabilul nu se simte întotdeauna participant la comunicare, deoarece nu
permanent cunoaşte toate înţelesurile unui termen sau toate sinonimele unui cuvânt,
utilizare de către profesor.
• modul administrativ, fiind un stil funcţional, care are anumite formule clişeu
folosite de către educator, cu ajutorul cărora acesta efectuează doar transmitere de
cunoştinţe, fără a ajunge la nivelul comunicării.
• modul publicistic, care abordează o mare varietate tematică, punându-de mai
mult accentul pe informaţie decât pe formula de prezentare şi având scop, mai mult
de informare decât de comunicare.
A fi formator înseamnă, înainte de toate să ştii să explici, să etalezi clar în faţa
formabililor un anumit conţinut, să clarifici şi să rezolvi metodic sarcini didactice,
să-i motivezi şi să-i încurajezi pe aceştia să participe proactiv în demersurile
educaţionale. Pentru a realiza aceste lucruri, pentru a ajunge la o comunicare
eficientă, modul de comunicare al educatorului, este de dorit să dezvolte anumite
calităţi de care se discuta în literatura de specialitate:
• corectitudinea – urmăreşte respectarea regulilor gramaticale în ceea ce priveşte
sintaxa, topica, corectitudinea şi rigurozitatea ştiinţifică a datelor transmise de la

215
 educator la educaţi, pentru a se evita înţelegerea eronată, de către aceştia, a unor
lucruri, fenomene etc.
• claritatea – implică expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţelesa
mesajelor;
• proprietatea – exprimă modalitatea folosirii de către educator a celor mai
potrivite cuvinte, care să exprime cât mai exact ceea ce se doreşte a fi comunicat;
• puritatea – are în vedere folosirea cuvintelor admise de vocabularul limbii
literare, fără să facă loc arhaismelor, regionalismelor, argoului, jargonului;
• naturaleţea – constă în exprimarea firească a educatorului, fără ca la acesta să
fie observată căutarea forţată a unor cuvinte sau expresii neobişnuite;
• fineţea – folosirea unor expresii sau cuvinte prin care educatorul îşi exprimă
indirect anumite gânduri, sentimente, idei;
• demnitatea – exprimarea orală numai a cuvintelor sau a expresiilor care nu
aduc atingere moralei şi care nu vizează în mod direct sau indirect o anume persoană
din colectiv;
Educatorii cei mai eficienţi în comunicare sunt cei care reuşesc să treacă de la vorbirea
cotidiană la cea specific educaţională fără efort şi în mod natural.
Mijloacele prin care îşi realizează educatorul vorbirea sunt multiple, dar foarte
important este modul în care reuşeşte să frazeze. Frazarea adecvată duce la claritatea
transmiterii ideilor, în caz contrar receptarea mesajului de către formabil ar fi eronată. Un
educator competent în comunicare foloseşte acele tehnici verbale şi nonverbale prin care să-l
convingă pe interlocuror că învăţarea aduce bucurie şi este benefică pentru educaţia şi
formarea lui.
Abilitatea educatorului de a folosi diferite tipuri de influenţare poate avea un impact
pozitiv asupra eficienţei didactice. Pe lângă acestea, competenţa de comunicare implică şi un
anume grad de empatie din partea educatorului.
Cercetările arată că un comportament empatic al educatorului faţă de individul aflat în
procesul de formare este însoţit şi de un comportament bun sau ridicat empatic şi activ al
formabilului faţă de educator, iar un comportament slab empatic al educatorului este însoţit de
un comportament slab empatic al auditorului faţă de educator.
Capacitatea empatică a unui bun educator vizează un model de identificare psihologică
cu elevul, dublat de condiţia păstrării unei distanţe apte să poată cuprinde întreaga
problematică a clasei. Gilles Ferry ( 1969, apud Marcus, S., 1987) sublinia faptul că
distanţarea îi permite educatorului să-şi menţină o stare de disponibilitate faţă de fiecare
individ, iar apropierea îl ajută să înţeleagă empatic doleanţele şi trăirile lor.

Stiluri de comunicare educaţională şi tipologii de educatori

Competenţa didactică, centrată pe aptitudinea pedagogică, se concretizează în stilul
activităţii de comunicare cu formabilii. Stilul constă în totalitatea procedeelor generale şi
specifice de acţiune care permit folosirea optimă a calităţilor şi capacităţilor persoanei, ca şi
compensarea unor minusuri ale ei. În el se îmbină caracteristicile de conţinut şi cele formal –
dinamice ale personalităţii didactice, ambele având influenţe asupra comunicării pedagogice.
Personalitatea didactică reprezintă filtrul care imprimă direcţii şi finalităţi nuanţate
întregului demers educativ. Fiecare educator asimilează şi integrează valorile şi instrumentele

216
teoretice într-un mod personal, asigură o anume îmbinare funcţională a variabilelor implicate
în desfăşurarea procesului educaţional şi intervine cu modificări adecvate în concordanţă cu
cerinţele contextului în care are loc procesul.
Conceptul de stil pedagogic sau stil de predare, s-a impus relativ recent pe baza
investigaţiilor întreprinse asupra comportamentului didactic al educatorilor şi, în general
asupra relaţiei educator – educaţi.
Ausubel (Ausubel,P ., D., 1981) afirmă că termenul de stil de predare are înţelesuri
atât de variate încât nu i se poate da o definiţie clară. Totuşi stilul în opinia sa, ar putea fi
circumscris în două feluri:
1) prin raportarea deosebirilor individuale la o dimensiune considerată etalon;
2) prin inventarierea unor trăsături intercorelate ce caracterizează comportamentul
profesorului.
Stilul educaţional (de comunicare) scoate în evidenţă ceea ce este specific fiecărui
profesor, nota sa personală în realizarea atribuţiilor pe care le presupune statutul său. Chiar
dacă stilul mai multor educatori se constituie relativ din aceleaşi elemente, ponderea şi modul
în care ele se corelează diferă de la unul la altul. Cercetările întreprinse de mai mulţi
specialişti au dus la stabilirea mai multor categorii de stiluri. În acest sens se pot distinge:
a) stiluri individuale, care dau identitatea fiecărui educator si subsumează sub aceeaşi
categorie cadrele didactice cu particularităţi stilistice asemănătoare;
b) stiluri generale, ca modalităţi generale de conducere şi comunicare educaţională, cu valoare
de strategii.
Cele mai multe cercetări s-au concentrat însă asupra delimitării şi descrierii unor
tipologii de stiluri. Astfel, cea mai cunoscută şi evocată este tipologia produsă de K. Lewin şi
colaboratorii săi R. Lippit şi R.K. White ( apud Zlate, M., 2004). Ei descriu două stiluri de
bază, şi anume stilul autoritar şi cel democratic (stilul laissez- faire fiind, mai degrabă, un
sistem de referinţă pentru descrierea celor două stiluri de bază).
Stilul autoritar se manifestă prin câteva caracteristici de bază:
• obiectivele generale ale grupului sunt stabilite de către conducător (educator);
• modalităţile de lucru şi etapele activităţii sunt stabilite sau decise de către lider;
• liderul (educatorul) personalizează elogiile şi criticile, dar atitudinea sa este
mai degrabă rece;
Stilul democratic poate fi caracterizat astfel:
• obiectivele şi politicile generale ale grupului sunt supuse dezbaterii, educatorul
încurajând participarea activă a tuturor membrilor;
• desfăşurarea activităţilor (metodele şi procedeele, etapele) sunt, de asemenea,
rezultatul unor decizii colective;
• educatorul îi sprijină pe formabili, oferind mai multe variante sau soluţii;
• repartizarea sarcinilor este decisă de grup, iar alegerea colaboratorilor se face
în mod liber;
• educatorul încearcă să se comporte ca un membru obişnuit şi egal cu ceilalţi
membrii ai grupului, să fie apropiat, dar în acelaşi timp obiectiv în aprecierile şi
criticile sale;

217
 Este indispensabilă dobândirea unei conştiinţe a limitelor şi resurselor, atât
individuale, cât şi ale instituţiei şcolare, în cadrul procesului instructiv – educativ, deoarece
socializarea personalităţii şi personalizarea rolurilor se află într-o relaţie de interdependenţă.
Ttipologiile stilurilor de comunicare şi / sau de predare nu se prezintă în stare pură. În
realitate există numai stiluri individuale care se exprimă printr-o sinteză unică şi irepetabilă de
manifestări.
Eficienţa stilului nu poate fi apreciată în sine, ci numai prin raportarea la factorii
generatori care ţin de personalitatea educatorului şi de contextul psihosocial în care acesta este
integrat.
Un educator competent, eficient şi abil în comunicare este acela care, îmbinând în
stilul său atât autoritatea cât şi democraţia, reuşeşte să asigure între el şi grup, precum şi între
membrii grupului, o comunicare deplină, stimulând comunicarea în grup, reducând gradul de
disonanţă cognitivă( care poate apărea în orice situaţie când faptele sau informaţiile contrazic
credinţele, judecăţile, modelul, prototipul sau orizontul de espectanţă), asigurând consensul,
reducând numărul de erori şi distorsiunile comunicaţionale, împiedicând apariţia unor bariere
de comunicare.

Reţele de comunicare şi ascultare în educaţia adulţilor

Reţelele de comunicare vizează modalitate de comunicare dintre formator şi indivizii
aflaţi în procesul de formare dar şi modalităţile de aşezare ergonomică a spaţiului ambiental în
care se desfăşoară activităţile cu conţinut educativ. Vom analiza în continuare câteva reţele de
comunicare utilizate în procesul de educaţie al adulţilor:
Reţeaua clasică şcolară – este reprezentată de aşezarea mobilierului şi a indivizilor sub
formă de clasă şcolară, pe şiruri şi echipe de câte doi. Indivizii stau în bănci unul în spatele
celuilalt, iar profesorul are punctul fix în faţa sălii dar şi libertatea de mişcare printre pupitre.
Este o reţea potrivită pentru: prezentarea referatelor, utilizarea metodelor expozitive, şi
prezintă următoarele dezavantaje: participanţii sunt pasivi, discuţiile se poartă de regulă între
un participant şi profesor iar adulţii datorită faptului că se simt ca la şcoală pot adopta
comportamentul elevilor.
Reţeaua tip potcoavă – este reprezentată în formă de U, cursanţii putând comunica
între ei lateral şi faţa în faţă, formatorul având locul vizibil pentru toţi participanţii care îi
permite şi o mare mobilitate. Este o reţea care avantajează susţinerea referatelor, a
dezbaterilor dar şi a activităţilor cu caracter expozitiv. La polul opus se află câteva elemente
mai puţin pozitive ale acestui tip de reţea, printre care amintim spaţiul mare pentru o astfel de
amenajare a pupitrelor şi distanţa între participanţi care nu totdeauna facilitează o comunicare
eficientă.
Reţeaua tip pătrat – indică o comunicare între toţi membrii, o comunicare de tip
reciproc deoarece nici unul din participanţi nu ocupă un loc aşa zis privilegiat. Formatorul
este un membru al grupului şi locul său este in interior, utilizându-se mai mult o comunicare
de tip intragrup.
Reţeaua tip stea, individuală – cursanţii sunt aşezaţi pe colţurile stelei iar
coordonatorul de grup poate ocupa orice loc, facilitându-se astfel o comunicare eficientă şi o
ascultare activă. Este potrivită pentru activităţile care se bazează pe metode active,
avantajează activităţile individuale dar şi pe cele de evaluare.

218
 Reţeaua de tip stea, pe grupe – mesele sunt aşezate pe colţurile etelei iar la fiecare
masă pot lua loc mai mulţi cursanţi. Este o reţea potrivită pentru activităţile care vizează
sarcini de grup.
Reţeaua tip cerc, doar cu scaune – este o aşezare în care mesele, care uneori se
transformă în bariere de comunicare, nu sunt prezente. Cursanţii iau loc în cerc , astfel că pt
comunica foarte uşor iar vizibilitatea între ei este optimă. Liderul grupului ocupă aceeaşi
poziţie cu participanţii la activitate, acest lucru conducând în egală măsură la o comunicare
reciprocă, eficientă şi la o ascultare activă. Ca dezavantaj al acestei reţele putem preciza faptul
că mulţi adulţi nu sunt obişnuiţi cu o astfel de comunicare aşa zis neprotejată de mese , ceea
ce ar putea conduce la o inhibare, pentru început.
Reţelele de comunicare în grup sunt influenţate de tipul e activitate, scopul acesteia,
stilul profesorului dar şi de tipologia cursanţilor. Literatura de specialitate este foarte bogată şi
variată în ceea ce priveşte tipologia membrilor care alcătuiesc grupul şi influenţa acestora în
ceea ce priveşte funcţionabilitatea grupului. Cele mai întâlnite tipologii evidenţiază
următoarele tipuri:
Suportivii – sunt reprezentaţi de indivizii care au în vedere susţinerea formatorului
indiferent da activitate, sarcină sau scop;
Pasivii – sunt persoanele care indiferent de sarcină, de activitate nu se implică activ în
nici un fel;
Temporizatorii – încadrează persoanele al căror singur scop este ca să se încadreze în
timpul alocat pentru sarcină. Pentru ei nu are importanţă nivelul de performanţă la care este
realizata sarcina;
Centraţii pe sarcină – sunt reprezentaţi de cursanţii al căror unic scop este de a realiza
sarcina;
Potrivnicii – înglobează persoanele care nici nu lucrează dar nici nu sunt de acord cu
ceilalţi. Întotdeauna au o poziţie potrivnică faţă de acţiunile colegilor dar şi faţă de acţiunile
profesorului.
De reţinut este faptul că un membru al grupului poate avea caracteristici şi roluri
diferite într-o activitate sau de la o activitate la alta.
În comparaţie cu copiii şi tinerii, ale căror temperamente nu se nuanţează foarte mult,
încadrându-se în clasificările clasice: coleric, sangvinic, melancolic, flegmatic, la adulţi
tipologiile temperamentale se diversifică semnificativ. O astfel de clasificare diversificată au
propus Altman şi Cheswick ( 1987), ( apud Paloş, R., Sava, S., Ungureanu, D., 2007 ):
Tipul luptător (buldogul) – energic, curios, implicant, intervenind intempestiv în
discuţie şi contrazicând frecvent;
Tipul pozitiv (calul) – echilibrat, cu bunăvoinţă în tot ceea ce spune, prolific în idei
valoroase, de mare ajutor în comunicarea în grup;
Tipul „ştie tot” ( maimuţa) – convins mereu că are dreptate, nu suportă opoziţia,
contrazicând mereu fără argumente solide;
Tipul vorbăreţ( broasca) – vorbeşte tot timpul, dar spune puţine, are idei redundante
fără a fi capabil să puncteze şi să esenţializeze;
Tipul timid (căprioara) – retras, temător de discuţiile în contradictoriu, obsedat sa nu
spună banalităţi sau neadevăruri;

219
 Tipul necooperant - respingător – mereu nemulţumit de tot ce se discută, gata să
răspundă la comunicare;
Tipul „piele groasă”- insensibilul (hipopotamul) – zgârcit la vorbă, inflexibil în
propriile opinii, dar nici doritor să şi le impună, pentru că în viziunea lui nu merită;
Tipul aristocratic – distant ( girafa) – intervine rar în discuţie, cultivând fraze de efect,
căutând să impresioneze cu ideile şi maniera de comunicare;
Tipul interogativ – persistent (vulpea) – vânează greşelile celorlalţi, critică întruna,
încearcă să-l pună în încurcătură pe lider.
Ascultarea este un demers deosebit de complex, polimodal şi polivalent (activitate
psihică, neurolingvistică, semantică), implicând plenar creierul, trimiţându-i pe căi aferente
specifice impulsuri lingvistice adecvate, corecte ( auzul fonematic), dar solicitându-l, în
acelaşi timp, să proceseze pe ariile corticale specifice, cvasiinstantaneu, dar şi în succesiune
ultrarapidă, o multitudine de minifaze, secvenţe din mesajul primit, ce aproape că se suprapun
în aglomerarea lor şi accelerează pentru a ţine pasul cu viteza şi fluenţa vorbitorului ascultat.
(Abric, 2002)
Pentru a deveni un bun ascultător este nevoie de mult timp, antrenament, interes ,
dorinţă şi voinţă de a-ţi forma aceste abilităţi. Adulţii sunt cei care pot ajunge la această
performanţă datorită experienţei pe care o au. Din punct de vedere tehnic al ascultării, adulţii
nu se deosebesc semnificativ între ei, diferenţierea netă făcându-se în planul atitudinal. Cei
dotaţi în acest plan se diferenţiază mult prin nuanţe individuale dar mai ales prin semnificaţii
şi specificităţi. Hyles şi Weaver ( 1986), ( apud Paloş, R., Sava, S., Ungureanu, D., 2007 ) au
elaborat o clasificare tehnic – atitudinală de tipuri de ascultători, după cum urmează:
- ascultători leneşi;
- ascultători insensibili;
- ascultători nesiguri;
- ascultători aleatori;
- ascultători vâscoşi;
- ascultători ambuscanţi;
- ascultători defensivi;
- ascultători rivali, competitivi;
- ascultători dominatori;
- ascultători selectivi;
- ascultători loiali;
- ascultători experţi.
Pentru formatorul care activează în domeniul educaţiei adulţilor este important şi util
să identifice cât mai cu putinţă posibil tipul temperamental prevalent al fiecărui cursant adult
pentru a avea o abordare cât mai eficientă în comunicare respectiv ascultare şi implicit în
activităţile de educaţie.
Tipul pur în realitate nu există ci doar un tip dominant, care devine manifest în funcţie
de tipul şi atitudinea vorbitorului, situaţia şi contextul comunicării, tema activităţii şi gradul
de cunoaştere şi înţelegere a acesteia, mărimea grupului.

220
Bibliografie :
Ausubel, P.D., Robinson, G. F., ( 1981), Învăţarea şcolară, EDP, Bucureşti
Marcus, S., (1987), Empatia şi relaţia profesor – elev, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
Pailliart ,I., (2002), Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi
Paloş, R., Sava, S., Ungureanu, D., (2007), Educaţia adulţilor, Editura Polirom, Iaşi
Pânişoară, I., O., (2003), Comunicarea eficientă – Metode de interacţiune educaţională,
Editura Polirom, Iaşi
Pedler, E., (2001), Sociologia comunicării, Editura Cartea Românească, Bucureşti
Peirce, Ch. S. (2003), Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti
Pop, D.,(2000), Introducere în teoria relaţiilor publice, Editura Dacia, Cluj
Prelici, V., (1997), A educa înseamnă a iubi, EDP, Bucureşti
Silvaş, A., Modrea, A., (2011), Comunicarea educaţională de la teorie la practică, Editura
Univerităţii „ Petru Maior” din Târgu-Mureş
Şoitu, L, (1997), Pedagogia comunicării, EDP, Bucureşti
Zlate, M., ( 2004), Tratat de psihologie organizaţional-managerială, Editura Polirom, Iaşi

221
 COMMUNICATION IN PUBLIC ADMINISTRATIONS DOCUMENTS
ISSUED

Assistant PhD. Candidate Suzana PURICE,

Universitatea C-tin Brâncoveanu, Piteşti
Assistant Prof. Dr. Gherghina CULIŢĂ GICA,
Universitatea C-tin Brâncoveanu, Piteşti

Abstract

In a world which is more and more threatened by the isolation of the individuals beacause of the
communication gap between them, in a society in which the roles of the state institutions is more and more
conspicous and the members of the society complain about the issue of beaureaucracy, we considered a review
of the methods and means of communication encountered in public administration to be of utmost importance.

Keywords: individuals, isolation, communication gap, beaureaucracy, public administration

1. Means of communication between the individual and the organising

institutions of a society

Citizens come into contact with the local public institutions and, therefore, they need
to know how to address themselves in order to satisy a legitimate interest, what papers to fill
in and what types of procedures to follow.
The local public institutions have the duty of placying practical information at their
disposal in order to bring to the citizens’notice the rules they have to obey and to facilitate their
access in proportion to the local public services.
For the purpose of our research, the administrastive style is one of the functional styles.
They originate in the specialisation of the messages in proportion to the type of knowledge
and the way of communication.
The functional style is a variant of a language, that is to say, a language which carries
out communication functions in a determined area of activity.
In an unvoluntary or intentional way, speakers or language users adapt their
utterances to the concrete situation the communication takes place.
Mention should be made that styles are not isolated, they interact; it is for this reason
why will not find a proper model anywhere but illustrations which are more or less close to
the original. It corresponds to the communication between the individual and the organising
institutions of a society.
The juridical-administrative style is used in the area of official relations under the
following shape:
- written monologue (in papers and documents of administrative, political,
diplomatic, juridical and economical nature);
- oral monologue (in discourses held within official occasions);
- written dialogue (in official correspondence);

222
 - oral dialogue (in the official releations between institutions and public).
This message of this style is the the standardization of communication.
The way of expression is rigid and strongly formalised. It is for this reason why we
consider the linguistic cliché to be a fundamental characteristic of this style (inception and
ending expressions, ways of addressing) as well as the invariable employment of particular
standard expressions (“in accordance to”; it is for this reason”; “considering”; “compulsory”).
Communication accompanies the activity of public institutions contributing to its
putting into practice in favourable conditions.
Public communication refers both to the exchange and the sharing of public
information and to the maintainance of the social binding agent. It also has the function of
creating and promoting a favourable image of the public institution.
The means of communication with the citizens are: speech, information acts, debates,
communication sessions, investigation programmes, cultural-educational activities, taking
part in competitions, publications, notice boards, the transmission of diverse information in
written or oral form towards and from the leading and specialised units of public
administration institutions.

2. Analysis of the administrative style on documents issued by the County

Council from Braila
Despite the fact that there are many ways of manifestation, we have chosen to analyse,
from the wide domain of public administration communication, particular documents as
representative of the administrative style.
The analysis of some documents issued by the County Council of Braila has targetted
the identification and exemplification of the particuliarities of the administrative style
described above both in the light of grammar notions (vocabulary, morphology and syntax)
and of the quality of style (general and particular).
We have presupposed that this style aims at standardizing communication having a
minimal vocabulary and the freedom of speech of the speaker being limited to the minimum.
At the same time, the linguistic innovations should not be used; instead, the norms of
the literary language should be followed.
The style is supposed to be denotative, impersonal, fully neutre as expresiveness,
lacking any affective charge and the figures of speech are supposed to be elimenated.
It is for this reason why we have analysed a Resolution of the Parity Commission
within the County Council of Braila with regard to the attribution of the routes encompassed
in the Programme of the County Public Transportation of Citizens; a request of the issuing of
the Town Planning/Urbanism Certificate; an announcement of attribution of the
Administrative-Teritorial Unit of the County of Braila; an announcement of recruitment of
the County of Braila; a request of public information.
After stydying the documents very minutely, we reached the conclusion that a part of
the schematized syntactical structures encompassed by these documents are imposed by the
formation of particular trite constructions, which have been previously handed down by
means of tradition, and at this moment, the most of them being multiplied by means of the
beaureaucratic forms which contain, as an example, the same structures, especially in the case
of the ones of inception and ending .

223
 The depersonalization of the administrative statement is an outcome of the descending
in this direction of the lexical level combined with the morphological and syntactical level
and with the proper sintactical level which can be realized through:
-the frequent development of the interdependence relationship between a post-
infinitival noun and a verb in the present tense without relation to time;
-the high frequency of the reflexive of the indetermination;
-the reflexive of the indetermination alternates with the passive of the
indetermination, built within the same type of verbal structures of the predicate: “a putea”
(can/to be able to)+ the passive infinitive of the main verb;
-the frequent use of the nouns and of the personal pronouns in then Dative and
Accusative.
At the lexical level they are defining for the administrative style being emphasized by
the analysis of the documents we put forward:
-the semantic uniqueness of the word. There are situations when the words either
belong to the juridical-administrative style or they are uttered in the common language as
well; in these cases the words encompass a single specific lexical meaning;
-the functional character of the semantical differentiation within a series of synonyms
which are apparently perfect in the light of the common language: the defendant-the accused;
decision-resolution;
-the relatively stable nature of the vocabulary determined by the specificy of the
communication through the juridical-administrative text.

HYPOTHESIS:
The analysis of two documents issued by the County Council of Braila proposed the
identification and the exemplification of the particularities of the administrative style, from
the point of view of both the grammar notions (elements of vocabulary, morphology and
synatax) and the quality of style (general and particular). We presuppose that this style aims
at standardizing communication because it has a minimal vocabulary and the freedom of
speech of the speaker is limited to the minimum.
At the same time, the linguistic innovations should not be used; instead, the norms of
the literary language should be followed.
The style is supposed to be denotative, impersonal, fully neutre as expresiveness,
lacking any affective charge and the figures of speech are elimenated.
Objectives:
1) Identifying, in the respective documents, the grammar notions which characterize the
juridical-administrative style;
2) Emphasizing, in the text, those stylistic characteristics specific to the style of the
messages emitted by the public administration.

The analysed documents:

1) A request of the issuing of the Town Planning/Urbanism Certificate

224
To

THE CHAIRMAN OF THE COUNTY COUNCIL OF BRAILA .

REQUEST OF THE ISSUING OF THE TOWN PLANNING/URBANISM

CERTIFICATE

The undersigned(1) P.N.C. | | | | | | | | | | | |

| |
residence municipality
with in the county town
. registered office commune
village sector postal code
street no. block of flats staircase floor
appartment
telephone/fax e-mail
In accordance to the provisions of the Law no. 50/1991, concerning the authorizing
of the carrying out of the buliding work, republished, I request the issuing of

THE TOWN PLANNING/URBANISM CERTIFICATE

For the house - land and / or building- situated in the county .
municipality
town village sector
commune
postal code street no. block of flats staircase
floor appartment
or identified by means of

The area of the land which I request the town planning/urbanism certificate for is of

I request the town planning/urbanism certificate with the purpose of:

.

Annexes :
.

SIGNATURE

Date ............................................

As far as the form of the request of the town planning/urbanism certificate is

concerned, as in the case of the resolution, the basic linguistic method is the cliché, because it
offers the possibility of a numberless multiplying of a structure which is partially built.
Although “the request” is a type of standardized document; it can be adapted by each
institution depending on the domain of activity and on the domain in which the request is
written.

225
 This type of form aims at the avoidance of ambiguity and, therefore, the poetic
function of the language is annuled (through which any message communicator conveys
his/her feelings and s/he “communicates himself/herself” (which is not an aim of the
administrative style).
Therefore, the text cannot be built by the petitioner but partially, through the filling in
of the lacunae with the phraseological elements which define its identity, the identity of the
land the request is written, the purpose of the request and by the voicing of the attached
documents. Thus, the semantic polyvalency of the linguistic signs is annuled.
The first person singular comes to join this type of individual administrative text, to
be more specific, it appears in the ennunciation of the request when it enters in collision with
the third person of the noun having the function of subject: “The undersigned… I request
[…]”.
The request has an impersonal, restrained, objective tone which is specific to the the
texts referring to the correspondence with the public administration institutions.
The text is performative creating a language act which constitutes itself in an
assertion. The emitter (E) is no longer depersonalised. On the same line of thinking, the
receiver (R) is recognised by the addressability formulated in the beginning despite the fact
that s/he does not identify himself/herself through his/her personal details but through his/her
job s/he exercises.
The language act is a performative one and it is successful to the extent to which the
respective request is accepted.
Analysing the text from the lexical and grammatical units’ point of view, the
preponderance is held by the common nouns (house/building, land, certificate etc.); besides,
when it is filled in, the proper nouns, which are simple or compound, will be emphasised as
well (name and surname of the petitioner, the name of the street/locality etc).
Verbs, prepositions and conjunctions are present as well. Although the personal
pronoun misses, the predicative verbs are in the first person singular: e.g. “I request”; “I
attach”.
The phrases are binary organised having a subject and a predicate with a series of
attributes – “building work”, “town planning/urbanism certificate” and complements
“situated in the county”, “I request the certificate” etc.
Although the post-infinitival nouns are not frequently used (the authorizing of the
carrying out of the buliding work […]”; “I request the issuing of the certificate […]”, they
are nonetheless a sign of the administrative style.
The stylistic marks of the administrative style are laid emphasis on as in the case of
the text of the Resolution by means of the following constructions:
-the building of the Dative with the use which is specific to the juridical or
administrative texts: “I request the issuing of the town planning/urbanism certificate […]”
- the building of the Dative by means of specific prepositions or having become
specific to the juridical texts: “in accordance to the provisions of the Law […]”.
Unlike the text of the Resolution we have analysed above, the text of the request lacks
specific structures which may emphasize both the generality aspect and the imperative and
indisputable lawfulness, because communication takes place from the citizen towards the
public institution, the former one being a petitioner and not a decisive factor.

226
 In this text, lexical layers co-exists and the functional style overlaps the common
literary language giving way to the manifestation of the specific individuality, especially in
the situations of filling in the gaps/lacunae in which, in the light of the relationship with the
literary language, the popular structures (which are not to be found in our text) may co-exist
with neologisms: “e-mail”; “town-planning”; urbanism”.
The metalinguistic administrative code is added as to other lexical categories such as:
-super-textual terms by means of which there comes to being the process of creation
and carying out of the semantic plan of a given text: “law”
-the pillar terms containing a generic semantic area; they create in a syntactical and
semantical support of the categorising terms defining different administrative concepts:
“town planning/urbanism certificate; authorizing”
-periphrastic units situated at the interference of the lexical level with the syntactical
one which have become specific to the administrative style: ”the Law no. 50/1991,
concerning the authorizing of the carrying out of the buliding work, republished […]”
The fusion between the general and the particular elements of the style are
emphasised in the request through correctness, clear language, with the aim of conveying the
message to the receiver; moreover, the abuse of clarity has as outcome boring statements
which can become damaging.
We have used means of expression which are adequate to the text, lacking repetitions
or useless explanations, a natural uttering lacking constraints, usual and pricelessness words.
We have also avoided the use of rudeness and vulgarity imprinting a superior tone to
communication.

2) A request of public information:

REQUEST OF PUBLIC INFORMATION

- pattern -

The name of the authority or public

institution:...............................................................................
Address:
........................................................................................................................................
Date: ...........................................................

Dear Sir/Madam...................…...............................................

Herewith, I request in accordance to the provisions of the Law no.544/2001 concerning the
free access to information of public interest.
I need to receive a copy of the following documents (the petitioner is asked to enumerate the
documents or information requested as clear as
possible):.........................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................
......................................................................................................................................................

227
I want the requested information to be trasmitted via e-mail following this link (optional):
......................................................................................................................

I am willing to pay the taxes due to the services of duplicating the requested information (if
any copy in written format is requested).

Thank you for the solicitude,

..................……………
(signature of the petitioner)
Name and surname of the petitioner: ..................................................................................
Address: ..........................................................................................................................
Profession (optional):.....................................
Telephone (optional): .....................................
Fax (optional): ...........................................

The form of the request of the free access to the documents which comprise
information of public interest has the cliché as basic linguistic construction because it offers
the possibility of multiplying this structure which has been partially built.
Hence, the “request”, a standardized document, may be adapted, as aforementioned,
by every institution depending on the domain of activity and of the domain in which the
request is written.
A form aims, as in the case of the other analysed documents, at the avoidance of
ambiguity. Therefore, the petitioner cannot give the text its full expression, but partially,
through the filling in of the lacunae with the phraseological elements which define its
identity, the identity of institution which the request is addressed to, and by the entitling of
the attached documents. Thus, the semantic polyvalency of the linguistic signs is annuled.
The first person singular comes to join this type of individual administrative text, to
be more specific, it appears in the ennunciation of the request when it enters in collision with
the third person of the noun having the function of subject, although it is not the case of the
typical constructions such as : “The undersigned… I request […]” but a construction such as
“Dear Sir/Madam […] Herewith, I request [...]”
The request has an impersonal, restrained, objective tone which is specific to the the
texts referring to the correspondence with the public administration institutions.
The text is a performative one creating a language act which constitutes itself in an
assertion and it is successful to the extent to which the respective request is accepted.The
emitter (E) of the text is no longer depersonalised. He identifies himself/herself through
his/her personal details s/he fills in.
The language act is a performative one and it is successful in the terms in which the
respective request is accepted. On the same line of thinking, the receiver (R) is recognised by
the addressability formulated in the beginning.
Analysing the text from the lexical and grammatical units’ point of view, the
preponderance is held by the common nouns (request, information, duplication etc.); besides,
when it is filled in, the proper nouns, which are simple or compound, will be emphasised as
well (name and surname of the petitioner, the name of the street/locality etc).
Verbs, prepositions and conjunctions are present in a small number.

228
 Although the phrases are binary organised, the subject is missing and some
predicative verbs are expressed in the first person singular: “I request”, “I want”.
A series of attributes are also used “of public interest”, “due to the services” and
complements “at … the address”, “the requested information” etc.
As in the case of the request for the issuing of the urbanism certificate, this text lacks
structures that may emphasize both the generality aspect and the the imperative and
indisputable lawfulness, because communication takes place from the citizen towards the
public institution, the former one being a petitioner and not a decisive factor who appeals to
the law so that s/he can sustain his/her request.

Neologisms such as “solicitude” or “e-mail” shape this text bein a mark of the
administrative style as well.
In addition, other lexical categories co-existant in the text which are specific to the
administrative documents are:
-super-textual terms by means of which there comes to being the process of creation
and carying out of the semantic plan of a given text: “law”
-the pillar terms containing a generic semantic area; they create in a syntactical and
semantical support of the categorising terms defining different administrative concepts: “free
access to information of public interest”
-periphrastic units situated at the interference of the lexical level with the syntactical one
which have become specific to the administrative style: ”the Law no. no.544/2001 concerning
the free access to information of public interest”.
Regarding the coming up of the general and particular qualities of the style in the text,
it imprints a superior tone to communication using a clear expression, a logical waving of
ideas, the means of expression specific to the text without leaving aside the central idea.

3. Outcomes of the analysis

The administrative style has a well defined applicability in a distinct socio-
preofessional area. It is specific to the communication in the domain of the economical and
juridical relations (with civil and economical applicability), of the diplomatic and state
administration.
Studying administrative style is of utmost importance since within the functional
styles of the literary language it has the greatest connection to the social life (next to the
juridical one).
The syntactic and administrative ennunciations are organised in a finite number of
schemes which are relatively different in relation to the limited domain of activity, be it
social, economical or administrative.
Part of this schematised sintactic structures is imposed by the emission of some
standardised constructions, previously handed down by means of tradition, and at this
moment , the most of them being multuplied by means of the beaureaucratic forms.
We shall include here the texts of the official reports, of the requests, contracts,
orders, particular notary acts which contain the same structures, especially of inception and of
ending, as aforementioned.

229
 The linguistic material is issued from a series of texts (mentioned in the list of the
analysed documents) in order to emphasize the great diversity of the modes of expression.
The depersonalization of the administrative statement is an outcome of the descending
in this direction of the lexical level combined with the morphological and syntactical level
and with the proper sintactical level which can be realized through:
-the frequent development of the interdependence relationship between a post-
infinitival noun and a verb in the present tense without relation to time;
-the high frequency of the reflexive of the indetermination;
-the reflexive of the indetermination alternates with the passive of the
indetermination, built within the same type of verbal structures of the predicate: “a putea”
(can/to be able to)+ the passive infinitive of the main verb.
-the frequent use of the nouns and of the personal pronounsin then Dative and
Accusative
At the semantic level, the types of the syntactical relations with the highest frequency
are imposed by the rigidities of the way of encompassing all the possibilities of manifestation
of the social and human connections’dynamics which are institutionalised and, at the same
time, taking into account the necessity of shaping them within the connection between
general and particular.
At the level of expression, in order to avoid any missunderstandings and to comprise
all the alternatives, the repetition or ennumeration become basic ways in building a text
which has the indented line as fundamental syntactical and practical unit.
At the lexical level the next elements define the administrative style.
-the semantic uniqueness of the word. There are situations when the words either
belong to the juridical-administrative style or they are uttered in the common language as
well; in these cases the words encompass a single specific lexical meaning;
-the functional character of the semantical differentiation within a series of synonyms
which are apparently perfect in the light of the common language: the defendant-the accused;
decision-resolution;
-the relatively stable nature of the vocabulary determined by the specificy of the
communication through the juridical-administrative text.

Bibliography:
Anghel, Petre, Stiluri şi metode de comunicare, Ed. Aramis, 2003
Bălan, Zamfir, Pârvu, Radu Gabriel, Curs de stilistică pentru relaţii publice şi jurnalism,
Editura Independenţa Economică, Piteşti, 2001
Bălan, Zamfir, Tehnici de redactare în comunicare, Editura Independenţa Economică, Piteşti,
2008
Bălănescu, Olga, Redactare de texte, Editura Ariadna98,Bucureşti, 2005
Chiru, Irene, Comunicare interpersonală, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
Ionescu, E., Manual de lingvistică generală, Editura All, Bucureşti, 1997
Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999
Nedelea, Alexandru, Marketing în Administraţia Publică, Editura Economica, Bucuresti,
2003

230
Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Coresi, 1994
Pană Dindelegan, Gabriela, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări,
Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003
Toma, Ion, Dincă, Ioana, Limba Română, stilistica şi compoziţie, Editura Niculescu,
Bucureşti, 1998
www.brailaonline.ro
www.cjbraila.ro
www.portal-braila.ro
www.cercetari-sociale.ro/studii/Atitudini_si_valori_in_administratia _publica_locala.doc

231
 RELAŢII PUBLICE-ANGAJAŢI-PUBLIC
Public Relations as Binder between Internal and External Communication
Assist. Prof. Dr. Corina ROTAR
“Babeş-Bolyai” University, Cluj-Napoca

Abstract

This article is part of my PhD thesis and represents an attempt to clarify the way that relationships
between an organization and its publics are initiated, built and maintained, by exploring the connection between
employee-organization relationships, employee–public relationships and organization- public relationships, from
the public relations’ perspective, as a bridge between internal and external.
In this specific part of the thesis I investigate, purely from an empirical point of view, the public’s
perception over an organization and the way the quality of employee-organization relationships and employee-
public relationships might affect the quality of organization-public relationships. I have based this on a case
study in the Cluj Napoca City Hall environment.

Keywords: employee-organization relationships, empoyee-public relationships, organization-public

relationships, public perception

„Oamenii de ştiinţă îşi permit luxul de a discuta natura relaţiilor publice, în timp ce practicienii se
confruntă zilnic cu o problemă legată de justificarea valorii programelor lor.”( John A. Ledingham şi
Stephen D. Bruning, profesori de relaţii publice la Universitatea Columbus, SUA)
Orice organizaţie trebuie să comunice cu diferite publicuri. Modul în care acţionează
organizaţiile, în special cele guvernamentale, influenţează vieţile oamenilor. George David1,
citându-i pe Wilcox şi colaboratorii, afirmă că simpla acţiune a organizaţiilor nu este
suficientă pentru a produce influenţe asupra publicurilor vizate, este necesar şi ca acele
publicuri să perceapă acţiunile organizaţiilor. De aceea, organizaţiile trebuie să comunice
constant şi eficient cu publicurile lor.
Activitatea de relaţii publice este menită să contribuie tocmai la punerea în acord a
comportamentului organizaţiei şi a procesului de comunicare referitor la acest comportament.
Mary A. Ferguson, citată de Ledingham şi Bruning2, susţine că relaţiile dintre o
organizaţie şi publicurile sale trebuie să fie considerate punctul central în cercetările efectuate
pe domeniul relaţiilor publice.
T. Falconi3 afirmă că primii zece ani ai acestui secol au însemnat un nou început
pentru profesia de relaţii publice în ceea ce înseamnă practica de zi cu zi, conceptualizarea şi
percepţia publică a acestei profesii.

1
Dennis L. Wilcox, Phillip H. Ault, Warren K. Agee. Public Relations: Strategies and Tactics, third edition,
HarperCollins Publishers Inc.,New York, 1992 apud George David. Relaţii Publice, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 85.
2
Mary A. Ferguson. Building Theory in Public Relations: Interorganizational Relationships, lucrare prezentată
la întâlnirea anuală a Asociaţiei pentru Educaţie în Jurnalism şi Comunicare de Masă, Gainesville, Florida,
August, 1984 apud John A. Ledingham, Stephen D. Bruning. „Relationship Management in Public Relations:
Dimensions of an Organization-Public Relationship”, în Public Relations Review, vol. 24, no. 1, 1998, p. 56.
3
T. Falconi. Global Stakeholder Relationship Governance, publicat de Institutul pentru Relaţii Publice,
Gainesville, 2010, p. 5,
http://www.instituteforpr.org/wpcontent/uploads/Global_Stakeholder_Relationship_Governance.pdf, accesat în
15.06.2011.

232
 J.A. Ledingham, citat de Cristian Coman, afirmă: „perspectiva centrată pe
managementul relaţiilor susţine că relaţiile publice echilibrează interesele organizaţiilor şi
publicurilor prin managementul relaţiilor dintre organizaţii şi publicuri.” 4
Bruning şi Ledingham au dezvoltat o scală a relaţiei organizaţie-publicuri, bazată pe
mai mulţi itemi şi mai multe dimensiuni. Rezultatele studiului5 făcut de cei doi profesori au
arătat că între organizaţii şi publicurile lor ţintă există trei tipuri de relaţii: profesionale,
personale şi comunitare.
Teoria managementului relaţiilor are potenţialul de a servi ca platformă pentru a ghida
cercetare şi practica de relaţii publice. Provocarea iniţiată de Ferguson6 a servit drept imbold
pentru mulţi cercetători din domeniul relaţiilor publice, aceştia concentrându-şi munca pe
cercetarea tipului, naturii şi influenţei relaţiei organizaţie-public.
Perspectiva relaţională este atractivă din mai multe motive. Adoptarea perspectivei
managementului relaţiei permite practicienilor să utilizeze metode de evaluare cantitative
pentru a urmări schimbările relaţiei în timp. „În ciuda dificultăţii de a documenta relaţiile de
tip cauză-efect atunci când avem de-a face cu comportamente umane complicate, practicienii
relaţiilor publice, care folosesc măsuri cuantificabile pentru relaţii, pot argumenta pentru
relaţia organizaţie-public ca parte a unui mix de interacţiuni complexe care se combină pentru
a influenţa percepţiile şi comportamentul uman.”7
Ledingham şi Bruning sugerează că relaţia organizaţie-public poate fi definită ca
„starea care există între organizaţie şi publicurile sale ţintă, în care acţiunile fiecărei părţi
produc un impact asupra bunei stări economice, sociale, politice şi/sau culturale ale celeilalte
părţi.”8 Autorii explică mai departe noţiunea de relaţie organizaţie-public definind idealul de
relaţie organizaţie-public, ca fiind „starea care există între organizaţie şi publicurile sale ţintă
şi care furnizează beneficii economice, sociale, politice şi/sau culturale pentru toate părţile
implicate şi se caracterizează prin vederi reciproce pozitive.”9
Una dintre primele direcţii de cercetare care au încercat să cuantifice influenţa relaţiei
organizaţie-public a examinat percepţiile consumatorilor asupra relaţiei organizaţie-public,
din punctul de vedere al încrederii, deschiderii, implicării, investirii în relaţie şi
angajamentului.
Definim în continuare aceste dimensiuni pe scurt:

4
Conf. Univ. Dr. Cristina Coman. “Constructe teoretice folosite în relaţiile publice. Partea a II-a”, disponibil la
http://www.praward.ro/resurse-pr/articole/constructe-teoretice-folosite-in-relatiile-publice-partea-a-ii-a.html,
accesat în 10.06.2011.
5
Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Relationships Between Organizations and Publics: Development of
a Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale”, în Public Relations Review, vol. 25, nr. 2, 1999,
pp. 157-170.
6
Mary A. Ferguson. Building Theory in Public Relations: Interorganizational Relationships, lucrare prezentată
la întâlnirea anuală a Asociaţiei pentru Educaţie în Jurnalism şi Comunicare de Masă, Gainesville, Florida,
August, 1984 apud John A. Ledingham, Stephen D. Bruning. „Relationship Management in Public Relations:
Dimensions of an Organization-Public Relationship”, în Public Relations Review, vol. 24, no. 1, 1998, p. 56.
7
Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Organizational-Public Relationships and Consumer Satisfaction: The
Role of Relationships in the Satisfaction Mix,” Communications Research Reports 15, 1998, pp. 198-208, apud
Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Relationships Between Organizations and Publics: Development of a
Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale”, în Public Relations Review, vol. 25, no. 2, 1999,
p. 159.
8
John A. Ledingham, Stephen D. Bruning, “Relationship Management in Public Relations: Dimensions of an
Organization-Public Relationship,” Public Relations Review, vol. 24, no. 1, 1998, p.62.
9
Ibidem, p. 62.

233
 • Încrederea înseamnă că membrii relaţiei pot conta pe susţinere reciprocă.
• Deschiderea se referă la transparenţă în comunicarea dintre organizaţie şi
publicurile sale.
• Implicarea descrie gradul în care partenerii îşi promovează reciproc atingerea
intereselor.
• Investirea în relaţie se referă la dispoziţia părţilor de a aloca timp, energie şi
alte resurse în direcţia dezvoltării relaţiei.
• Angajamentul înseamnă motivaţia părţilor de a menţine relaţia la anumiţi
paramentri funcţionali.
Ledingham şi Bruning au demonstrat că perceperea favorabilă a acestor dimensiuni
este asociată cu atitudini pozitive şi loialitate faţă de organizaţie10.
Linda Childers Hon şi James E. Grunig,11 au descoperit, prin cercetările lor, că
rezultatele relaţiilor de lungă durată ale organizaţiilor cu publicurile lor ţintă pot fi măsurate
cel mai bine prin concentrarea pe şase elemente sau componente foarte precise ale relaţiilor.
Acestea sunt:
• Controlul reciproc - măsura în care părţile sunt de acord cu privire la cine
este îndreptăţit de a influenţa cealaltă parte. Deşi un oarecare dezechilibru este normal,
relaţiile stabile necesită ca atât organizaţiile cât şi publicurile să aibă un oarecare controul
asupra celeilalte părţi.

• Încrederea - gradul de încredere şi dorinţa de deschidere a unei părţi către

cealaltă. Încrederea are trei dimensiuni: integritatea-convingerea că o organizaţie este corectă
şi justă; dependabilitatea-convingerea că o organizaţie va face ceea ce spune că va face;
competenţa-convingerea că o organizaţie are capacitatea de a face ceea ce spune că face.

• Stafisfacţia - măsura în care fiecare parte se simte favorabilă faţă de cealaltă

datorită faptului că aşteptările pozitive cu privire la relaţie sunt întărite. O relaţie
satisfacătoare este aceea în care beneficiile depăşesc costurile.

• Angajamentul - măsura în care fiecare parte crede şi simte că relaţia merită

consumul de energie pentru a fi menţinută şi promovată. Două dimensiuni ale angajamentului
sunt angajamentul de continuitate, care se referă la o anumită linie de acţiune, şi angajamentul
afectiv, care ţine de orientarea emoţională.

• Relaţia de shimb - într-o relaţie de schimb, o parte aduce beneficii celeilalte

numai pentru că aceasta i-a adus beneficii în trecut sau este de aşteptat să facă asta în viitor.

• Relaţia mutuală - într-o relaţie mutuală ambele părţi aduc beneficii una alteia
pentru că le interesează bunăstarea celeilalte, chiar şi stunci când nu au beneficii în schimb.
Pentru majoritatea activităţilor de relaţii publice dezvoltarea relaţiilor mututale cu publicurile
cheie este mult mai importantă decât dezvoltare relaţiilor de schimb.
10
Stephen D. Bruning, John A. Ledingham. „Relationships Between Organizations and Publics: Development
of a Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale,” în Public Relations Review, vol. 25, no. 2,
1999, pp. 157-170.
11
Linda Childers Hon şi James E. Grunig. „Guidelines for Measuring Relationships in Public Relations,” în
Institute for Public Relations, 1999, p. 3.

234
 În continuare am investigat, din punct de vedere empiric, percepţia publicurilor asupra
unei organizaţii şi modul în care calitatea relaţiei angajat-organizaţie şi angajat-public
influenţează calitatea relaţiilor dintre organizaţie şi public, pe baza studiului de caz realizat în
Primăria Cluj-Napoca.
Am recrutat patru grupuri majore de participanţi pentru studiu: angajaţi din
conducerea Primăriei Cluj-Napoca, angajaţi din biroul de relaţii publice12 din cadrul
Primăriei, angajaţi din afara biroului de relaţii publice şi cetăţeni ai oraşului Cluj-Napoca.
În selecţia participanţilor la studiu am folosit ceea ce se numeşte strategie de
construire teoretică a eşantionului. Lindlof şi Taylor susţin că atunci când un proiect de
cercetare este condus de concepte teoretice, participanţii pot fi selectaţi în conformitate cu
constructele cheie utilizate.13
Aceste interviuri au fost utilizate în vederea obţinerii informaţiilor care să lămurească
modul în care este percepută legătura dintre cele trei dimensiuni relaţionale: angajat-
organizaţie, angajat-public şi oganizaţie-public. Interviurile au fost aplicate în perioada
aprilie-iunie 2011.
În acest sens, au fost formulate patru ghiduri principale de interviu diferite, dar care
conţin şi întrebări comune.
Tabel - Participanţii la interviurile semi-structurate
Participanţi Număr
Angajaţi non-PR 15
Angajaţi PR 5
Angajaţi din conducere (top management) 3
Cetăţeni 18
Total 41

Angajaţii non-PR sunt din cadrul următoarelor departamente şi servicii: Serviciul

Centru de Informare pentru Cetăţeni, Serviciul Relaţii Comunitare şi Turism, Biroul
Evenimente Publice. Am ales să intervievăm angajaţii din cele trei departamente pentru că
aceştia sunt în contact direct cu cetăţenii.
Angajaţii PR sunt din cadrul Direcţiei de Comunicare, Relaţii Publice şi Turism şi din
cadrul Biroului Mass-Media.
În categoria angajaţilor din conducere au fost incluşi trei directori de departamente.
Precizăm ca nu este stabilită o anumită limită pentru un număr ideal de intervievaţi în
cercetarea calitativă. În general, cercetătorii din acest domeniu sugerează că, atunci când
interviurile ne furnizează aceleaşi informaţii, în mod repetat, nu mai este nevoie să continuăm
interviurile.
Cetăţenii participanţi la interviu au fost selectaţi prin metoda „bulgărelui de zăpadă.”
Această metodă presupune identificarea unei persoane care îndeplineşte criteriile de includere

12
În categoria angajaţilor de relaţii publice i-am inclus şi pe cei din biroul mass-media, pentru că, deşi formal
sunt două birouri distincte, ca mod de lucru şi atribuţii reprezintă de fapt un tot unitar.
13
T. Lindlof, B. Taylor. Qualitative communication research methods, ediţia a 2-a, Thousand Oaks, CA: Sage,
2002, p. 65.

235
în studiu. Această persoană este rugată apoi să recomande alte persoane care îndeplinesc
criteriile cerute.14 În cazul studiului nostru criteriile de selecţie au fost acestea: să fie cetăţeni
ai Clujului şi să fi avut contacte cu Primăria. Utilizând această metodă de selecţie am realizat
18 interviuri.
Cel mai scurt interviu, din totalul interviurilor realizate, a durat 14 minute, iar cel mai
lung 78 de minute. Durata medie a unui interviu a fost de 41.56 minute şi durata totală a
interviurilor a fost 28.4 ore.
În cercetarea noastră am folosit interviul semi-structurat, cu un ghid de interviu
construit pe baza unor concepte din literatura de specialitate.
Setul iniţial de întrebări din cele patru ghiduri de interviu se referă la chestiuni
generale. Au fost incluse întrebări despre poziţia din organizaţie, despre responsabilităţile pe
care le au respondenţii în cadrul organizaţiei şi despre durata colaborării cu organizaţia.
Temele abordate în interviuri au fost următoarele: Relaţiile publice, Climatul
organizaţional, Teoria managementului relaţional, Sinergia între relaţiile interne şi externe.
Această parte a lucrării şi-a propus să analizeze părerile angajaţilor din Primăria Cluj-
Napoca şi cetăţenilor din oraşul Cluj-Napoca asupra modulului în care calitatea relaţiei
angajat-organizaţie şi angajat-public influenţează calitatea relaţiilor dintre organizaţie şi
public.
O primă concluzie rezultată în urma analizării interviurilor este aceea că relaţiile
publice din cadrul instituţiei sunt gestionate la cel mai înalt nivel, fiind în subordinea directă a
primarului. În cazul Primăriei Cluj-Napoca funcţia de relaţii publice este divizată în două
departamente, Direcţia de Comunicare, Relaţii Publice şi Turism şi Biroul Mass-Media,
ambele aflate în subordinea directă a primarului, deşi specialiştii din domeniul relaţiilor
publice argumenteză în favoarea integrării funcţiei de relaţii publice într-un singur
departament pentru ca aceasta să obţină o prezenţă puternică în structura verticală a
organizaţiei. Reprezentanţii celor două departamente afirmă, însă, în unanimitate, că există o
colaborare foarte bună între ei. Am constatat, de altfel, utilizarea de modele simetrice de
comunicare, atât în comunicare dintre departamente, cât şi în comunicarea cu publicurile
externe.
Activităţile de relaţii publice sunt văzute, de către angajaţi, ca având un rol major în
construirea şi menţinerea relaţiilor dintre organizaţie şi publicurile externe şi un rol mai puţin
important pentru construirea relaţiilor din interiorul organizaţie.
Relaţii publice nu sunt percepute ca având un rol de mediere în gestionarea internă a
informaţiile pozitive sau negative care ar putea să-i afecteze pe angajaţi. Cei din conducerea
organizaţiei stabilesc întâlniri directe cu şefii de departamente, pentru a explica anumite
situaţii, ca apoi, aceştia să le comunice angajaţilor din subordine.
Răspunsurile primite la secţiunea referitoare la sistemul de comunicare internă ne
îndreptăţesc să afirmăm că angajaţi din Primărie nu întâmpină probleme în a-şi exprima
eventualele nemulţumiri, acest lucru reprezentând, din punctul nostru de vedere, un aspect
pozitiv al comunicării interne. Am aflat, deasemenea, că există o preferinţă a angajaţilor
pentru comunicare directă, interpersonală şi nu a comunicării mediate cu privire la informaţii
şi probleme organizatorice.

14
http://www.socialresearchmethods.net/kb/sampnon.php, accesat în 11.08.2011

236
 Angajaţi susţin că pot să-şi exprime problemele către şefii direcţi. Am reţinut
comentarii de tipul: „nu mă pot gândi la vreo situaţie în care să nu pot să-mi exprim
problemele.” Tocmai acest gen de afirmaţii ne determină să credem că sistemul de
comunicare internă, din cadrul Primăriei, este unul simetric, această constatare fiind în acord
cu ceea ce spune literatura de specialitate din domeniul comunicării şi relaţiilor publice,
despre importanţa comunicării interpersonale în dezvoltarea unui sistem de comunicare
simetrică în organizaţii.
Cercetarea noastră a evidenţiat, deasemenea, existenţa unui climat intern favorabil
construcţiei de relaţii pozitive, pe termen lung, cu publicurile externe. Un aspect foarte
important, identificat de către angajaţii Primăriei, care încurajează construirea unei relaţii
pozitive cu exteriorul este deschiderea către comunicare şi climatul pozitiv din interiorul
organizaţiei.
Managementul organizaţiei are un impact foarte mare asupra percepţiilor angajaţilor
asupra organizaţiei. Foarte mulţi dintre respondenţi au adus în discuţie schimbările pozitive
produse în organizaţie o dată cu schimbarea echipei de management, în 2004.
Tot legat de climatul organizaţional am constatat, însă, că există puţine practici
organizaţionale de recompensare a angajaţilor, respondenţii făcând referire doar la
recompensa pentru angajatul lunii.
În ceea ce priveşte relaţiile organizaţie-public putem afirma că Primăria şi cetăţenii au
avut percepţii similare asupra calităţii relaţiei dintre ei. Ambele părţi au indicat elementul
încredere ca fiind important pentru calitatea de relaţiei, mai ales că membrii comunităţii susţin
că au un nivel limitat de control asupra Primăriei. Ambele părţi adus în discuţie ideea de
respect reciproc, ca o caracteristică a relaţiei reciproc avantajoase.
Putem spune că, pentru participanţii la acest studiu, o relaţie reciproc avantajoasă este
una în care obiectivele şi aşteptările fiecăruia se întâlnesc la un anumit nivel.
Una dintre temele majore abordate în interviuri a fost aceea a sinergiei dintre relaţiile
interne şi externe din cadrul Primăriei, iar în cadrul acestei teme un punct important a fost
legat de identificarea existenţei unui anumit tip de angajament organizaţional al celor din
Primărie faţă de organizaţie.
Teoriile sin domeniul managementului organizaţional argumentează că angajaţii cu un
puternic angajament afectiv tind să-şi asume obiectivele şi misiunile organizaţiei, sunt dispuşi
să depună efort suplimentar în munca lor şi vor să rămână în organizaţie pe termen lung. Este
şi cazul angajaţilor intervievaţi de noi.
Toţi angajaţi intervievaţi sunt convinşi că modul în care interacţionează cu cetăţenii
este influenţat de calitatea relaţiei dintrei ei şi organizaţie. Aceştia cred, de asemenea, că
această calitate a relaţiei dintre ei şi Primărie este proiectată în interacţiunile lor cu cetăţenii.
Concluzia majoră rezultată în urma analizei interviurilor cu angajaţii Primăriei şi cu
cetăţenii este că relaţia pe care cetăţenii o au cu angajaţii organizaţiei reprezintă un reper
important pentru modul în care cetăţenii evaluează organizaţia în ansamblul ei. Deasemenea
putem confirma că cetăţenii care au interacţiuni pozitive cu angajaţii dezvoltă o relaţie
constructivă cu aceşti angajaţi şi au o perspectivă pozitivă asupra organizaţiei.

237
Bibliografie:
Allen, N., J. Meyer. “Affective, continuance, and normative commitment to the organization:
An examination of construct validity”, în Journal of Vocational Behavior, vol. 49, 1996.
Broom, Glen M., Shawna Casey, James Ritchey. “Toward a Concept and Theory of
Organization-Public Relationships,” în Journal of Public Relations Research, no. 9,
1997.
David, George. Relaţii Publice, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Oscar Print, Bucureşti,
2003.
Dozier, David M., Larissa Grunig, James Grunig. Manager’s Guide to Excellence in Public
Relations and Communication Management, Lawrence Erlbaum Associates, Publishers,
Mahway, NJ, 1995.
Ehling, William P. „Estimating the Value of Public Relations and Communication to an
Organization” în James E. Gruning (coord.). Excellence in Public Relations and
Communications Management, NJ: Lawrence Erlbaum Associates, 1992.
Falconi, T. Global Stakeholder Relationship Governance, publicat de Institutul pentru Relaţii
Publice, Gainesville, 2010.
Ferguson, Mary A. Building Theory in Public Relations: Interorganizational Relationships,
lucrare prezentată la întâlnirea anuală a Asociaţiei pentru Educaţie în Jurnalism şi
Comunicare de Masă, Gainesville, Florida, August, 1984.
Hon, Linda Childers, James E. Grunig. „Guidelines for Measuring Relationships in Public
Relations,” în Institute for Public Relations, 1999.
Ledingham, John A., Bruning Stephen D. „Relationships Between Organizations and Publics:
Development of a Multi-Dimensional Organization-Public Relationships Scale”, în
Public Relations Review, vol. 25, nr. 2, 1999.
Ledingham, John A., Bruning, Stephen D. „Organizational-Public Relationships and
Consumer Satisfaction: The Role of Relationships in the Satisfaction Mix,”
Communications Research Reports 15, 1998.
Ledingham, John A., Bruning, Stephen D. „Relationship Management in Public Relations:
Dimensions of an Organization-Public Relationship”, în Public Relations Review, vol.
24, 1998.
Lindlof, T., B. Taylor. Qualitative communication research methods, ediţia a 2-a, Thousand
Oaks, CA: Sage, 2002.
Wilcox, Dennis, Glen Cameron, Phillip Ault, Warren Agee. Relaţii publice: strategii şi
tactici, traducere coordonată de Ion Vaciu şi Roxana Onea, Ed. Curtea Veche
Publishing, Bucureşti, 2009.

238
 OPTIMIZAREA COMUNICĂRII INTERNE. MOTIVAŢIE ŞI
PERFORMANŢĂ
Optimizing Internal Communication. Motivation and Performance
Postdoctoral Fellow Dr. Daniela GÎFU
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Abstract

This paper analysis the role of internal communication in an organization's life as a distinct field of
activity of public relations (PR) structure. Optimizing internal communication depends on the permanent
concern of PR structure, meaning studying channels, manifested barriers, types of communication used. Theories
underlying internal communication relate to organizational management objectives. Investigation supports the
PR specialists, being helpful, mainly in managerial prospects in order to identify the level of motivation of
employees and, hence, organisational performance.

Keywords: internal communications, motivation, performance, public relations, organizational

management.

1. Introducere
Opţiunea pentru o asemenea temă - examinarea comunicării interne şi impactul ei asupra
performanţei organizaţionale - vine din nevoia clarificării complexităţii structurii de relaţii
publice, adesea înţeleasă restrâns, dar şi a identificării canalelor şi barierelor de comunicare
internă, în vederea adecvării şi optimizării acestora la specificul1 şi strategia unei organizaţii.
Comunicarea internă a reuşit în ultimii ani să-şi delimiteze propriul spaţiu în diversitatea şi
specificitatea practicilor discursive, care fac obiectul structurii de relaţii publice. Dacă până
mai ieri, comunicarea internă era considerată un “jurnal intern”2, căruia puţini îi acordau
atenţie într-o organizaţie, azi este văzută ca “software organizaţional”3.
Premisa prezentului studiu este aceea că, într-o organizaţie, optimizarea comunicării
interne este determinată de relaţia manager - specialist PR – angajaţi cu impact asupra
performanţei organizaţionale.
Teoria care stă la baza optimizării comunicării interne se intersectează, chiar se
suprapune, cu teoria de management organizaţional. O bună comunicare internă depinde de
preocuparea permanentă a structurii de relaţii publice, reflectată atât pe orizontală (coabitarea
armoniosă şi implicarea salariaţilor în organizaţie), cât şi pe verticală, în ambele sensuri
(relaţia manager - salariaţi). Deşi rolul specialistului în relaţii publice nu este unul decizional,
totuşi acesta îl poate consilia pe manager, implicându-se în construirea mentalităţii
personalului organizaţiei. Retorica organizaţională accentuează faptul că omul este
“principala resursă a organizaţiei”4, realitatea demonstrând însă că această resursă este,
adesea, tratată necorespunzător.

1
O tipologie a organizaţiilor o găsim în cursul prof. Dumitru Iacob, Managemntul Organizaţiilor: Comunicare
organizaţională, comunicare.ro, Bucureşti, 2002, pp. 13-16
2
Anne Gregory (coord.): Relaţiile publice în practică, trad. Mihai Mănăstureanu, Editura All Beck, Bucureşti,
2005, pp. 51-69
3
Geert Hofstede, Gert Jan Hofstede, Michael Minkov: Cultures and Organizations: Software of the Mind, Third
Edition, McGraw-Hill USA, 2010
4
Dumitru Iacob, Diana Cismaru: Managementul organizaţiilor, comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 32

239
 Lucrarea este structurată în patru capitole. O introducere în problematica analizată în
capitolul unu, urmată de o scurtă incursiune asupra preocupărilor anterioare cu privire la
această temă, în capitolul doi. Capitolul trei vine să clarifice rolul comunicării interne în
contextul practicii de relaţii publice, identificând cele mai bune practici de optimizare a
comunicării interne după identificarea canalelor de transmitere a mesajelor şi rezolvarea
barierelor ce pot să intervină în managementul organizaţional. Ultimul capitol deschide o linie
viitoare de cercetare, bazată pe concluziile prezentului studiu teoretic.

2. Preocupări anterioare
La începutul anilor ’50, managementul organizaţional includea importanţa şi
complexitatea acţiunii omului în interiorul organizaţiei (ceea ce numim relaţii umane).
Devenea tot mai tentantă ipoteza prin care omul nu este doar un simplu „homo faber”, o fiinţă
care munceşte; el este şi o fiinţă care tinde spre împlinirea sa umană. Acest fapt a însemnat
reproiectarea muncii ca atare, a progreselor de decizie şi a sistemelor de control, în aşa fel
încât oamenii să se simtă motivaţi în activitatea lor. Unul din principalii promotori ai
orientării resurselor umane a fost Rensis Likert5, care dezvoltă câteva idei, în acest sens:
interacţiunile dintre indivizi, relaţiile dintre aceştia şi conducerea organizaţiei trebuie să se
constituie în lumina formaţiei, a valorilor şi aşteptărilor individului, suportul realizărilor sale
ca persoană, al exprimării importanţei şi valorii sale personale; relaţia de corespondenţă
directă între coeziunea grupului şi productivitate; managementul participativ evidenţiat prin
conlucrarea dintre manager şi subordonaţi în stabilirea obiectivelor şi a nivelurilor de
performanţă, dar şi a răspunderii ce revine fiecăruia în îndeplinirea sarcinilor specifice. Idei
care au stat la baza multor studii6, din care desprindem aceeaşi concluzie, comunicarea
internă influenţează performanţele organizaţionale.
Optimizarea comunicării interne este strâns legată de motivaţie. Contribuţii7 remarcabile
în planul motivaţional întâlnim la: Robert Owen, care la începutul secolului al XIX-lea,
înţelege că oamenii, chiar dacă sunt asemănaţi cu nişte maşini, ce trebuie bine îngrijite pentru
o durabilitate mai mare, trebuie motivaţi, Jeremy Bentham, în primii ani ai revoluţiei
industriale, vine cu teoria “The Carrot and the Stick Approach”, prin care subliniază faptul că
oamenii sunt motivaţi de recompense şi sancţiuni; Abraham Malsow (“Need Hierarchy
Theory”) ierarhizază nevoile umane ascendent, ajungând la concluzia că omul, dacă îi este
îndeplinit un anumit set de nevoi, încetează de a mai fi motivant; Douglas McGregor
(“Theory X and Theory Y”) identifică două categorii de oameni şi, implicit, două tipuri de
management: negativi (X), cărora nu le place munca şi o vor evita, ori de câte ori se va ivi
ocazia (se impune un management de tip autoritar) şi pozitivi (Y), dispuşi să-şi asume
responsabilitatea, făcând uz de imaginaţie, ingeniozitate şi creativitate în rezolvarea
problemelor organizaţiei (se impune un management participativ); Frederick Herberg
(“Hygiene Theory“) încearcă să modifice teoria lui Maslow, afirmând că există satisfacţie
(factori motivaţionali) şi insatisfacţie (factori de igienizare) la locul de muncă; Elton Mayo

5
Rensis Likert: The Human Organization, McGrawHill, New York, 1967
6
Amintim, aici, două asemenea studii: unul referitor la Trustul Naţional de Sănătate (TNS), iar altul la un
conglomerat european.
7
Theories of Motivation (Part - 3 of Motivation - Ken Shah & Prof. Param J. Shah) in
http://www.laynetworks.com/Theories-of-Motivation.html

240
(“Hawthorne Experiments”) face un experiement comportamental în compania sa, observând
că oamenii pe lângă pauze şi băuturi răcoritoare sunt motivaţi şi de factori psihologici şi
sociali; Victor Vroom (“Valence x Expectancy Theory”) afirmă că speranţa poate motiva un
angajat să lucreze mai bine atunci când este convins că performanţa în organizaţie înseamnă şi
o formă de recompensare mai bună; Lyman W. Porter and Edward E. Lawler (The Porter and
Lawler Model) îmbunătăţesc teoria speranţei, afirmând că performanţa reală într-un loc de
muncă este în primul rând determinată de efortul cheltuit, care se materializează în
recompense intrinseci, precum şi extrinseci; Clayton Alderfer (“ERG Theory“) vine cu o nouă
încercare de ierarhizare a nevoilor lui Maslow, identificând trei tipuri de nevoi umane: nevoile
existenţiale de bază (E – existenţă), relaţiile interpersonale (R – relaţionare) şi dezvoltarea
personală (C – creştere); David McClelland (“Theory of Needs“) pune bazele a trei tipuri de
motivare: nevoia de putere, nevoia de afiliere şi nevoia de realizare; Stacey Adams (Equity
Theory) afirmă că oamenii au propriile lor convingeri cu privire la natura recompensei,
aceştia raportând-o la ceilalţi; B.F. Skinner (“Reinforcement Theory“) susţine că oamenii sunt
influenţaţi de mediul extern, de aceea sancţionările în mediul intern duc la frustrare şi
demotivare; Edwin Locke (“Goal Setting Theory“) afirmă că atunci când obiectivele, care
trebuie atinse, sunt stabilite la un standard mai ridicat, angajaţii se simt motivaţi să depună un
efort mai mare pentru îndeplinirea noii sarcini.
După anul 2000, literatura cercetării managementului a subliniat adesea, faptul că
performanţa sau excelenţa în organizaţii este strâns legată de modul în care oamenii
„inventează, explorează şi creează lucruri sau metode noi”8. Lebas (1995) caracterizează
performanţa ca fiind orientată spre viitor, proiectată să reflecteze particularităţi ale fiecărei
organizaţii / fiecărui individ şi care are la bază un model cauzal unind componentele şi
produsele. Whooley (1996) afirmă că măsurarea este necesară, performanţa nefiind o realitate
obiectivă (aşteaptă undeva să fie evaluată), ci o realitate construită social, care există în
minţile oamenilor. Folan (2007) subliniază trei priorităţi cu referire la acest concept:
analizarea performanţei de fiecare entitate în limitele mediului în care se decide a se opera,
evaluarea performanţei fiecărei entităţi pe baza obiectivelor stabilite şi acceptate intern,
reducerea performanţei la caracteristicile relevante şi de recunoscut.

3. Comunicarea internă în contextul practicii de relaţii publice. Canale şi bariere de

comunicare

3.1. Sructura de relaţii publice

Efortul de a defini relaţiile publice9 este îngreunat de faptul că formulările respective
conţin atât aspecte conceptuale (definirea relaţiilor publice), cât şi aspecte instrumentale

8
T.M. Amabile, J.S. Mueller: Studying Creativity, Its Processes and Its Antecedents: An Exploration of the
Computational Theory of Creativity in „Handbook of Organizational Creativity”, J. Zhou, C.E. Shalley (ed.),
Lawrence Erlabaum Associates – Taylor & Francis Group, New York, 2008, p. 59
9
Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA (PRSA) să definească
paisprezece activităţi discursive asociate cu relaţiile publice: informarea publică, comunicarea, afacerile
publice, managementul problemelor, relaţiile guvernamentale, relaţiile publice financiare, relaţiile comunitare,
relaţiile cu industria, relaţiile cu minorităţile, publicitatea, activităţile agentului de presă, activităţile de
promovare, relaţiile cu presa, propaganda.

241
(procedurile din PR). În urma unei analize a domeniului relaţiilor publice, Cristina Coman10
face distincţia dintre: definiţii bazate pe activităţile de relaţii publice (rolurile practicienilor în
relaţii publice şi rolurile de „legătură cu mass-media” şi de „legătură comunicaţională” cu
publicurile interne şi externe ale organizaţiei); şi definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice
(garant al democraţiei, instrument de persuasiune etc.).
In sens specializat, relaţiile publice înglobează „o serie de activităţi de informare şi
transmitere a informaţiilor care, până la apariţia mijloacelor de comunicare de masă se
desfăşurau empiric şi restrâns, în maniera comunicării interpersonale, sau dogmatic şi extins,
în maniera propagandei”11. Relaţiile publice se bazează, în fapt, pe persuasiune, convingerea
unui anumit public (tipologia publicurilor este stabilită pe baza unor criterii care corespund
obiectivelor şi strategiilor manageriale) cu privire la misiunea organizaţională. De cele mai
multe ori, însă, relaţiile publice sunt asociate cu reclama şi publicitatea, (re)cunoscute fiind
prin mesajele persuasive. In memoria colectivă, relaţiile publice sunt asociate şi cu relaţiile cu
presa. Publicitatea recurgând la mass-media (canale de comunicare eficiente şi costisitoare
pentru (re)poziţionarea identităţii organizaţionale)12.
J.E. Grunig si T. Hunt accentuează dimensiunea comunicaţională a relaţiilor publice,
afirmând că sunt „managementul comunicării dintre organizaţie şi publicul său”13, care
contribuie la stabilirea şi menţinerea unui climat favorabil actului de comunicare (internă şi
externă) şi, pe aceasta cale la acceptarea reciprocă şi cooperarea, între o organizaţie (manager
– specialist PR – salariaţi) şi publicurile acesteia14.
Ne propunem, în acest capitol, să identificăm locul comunicării interne în practica
discursivă de relaţii publice. Demers ce generează o segmentare a activităţilor discursive în
raport cu obiectivele unei organizaţii. Figura 1 oferă o segmentare a activităţilor discursive
(după Mihaela Berneagă, 2010). Ordinea poate fi stabilită de fiecare organizaţie în parte, în
funcţie de evaluările întreprinse.
Astfel, când spunem practica relaţiilor publice ne gândim la:
1. Managementul reputaţiei – reprezintă principalul obiectiv din cadrul unei organizaţii.
Reputaţia se câştigă în timp, fiind un proces planificat de evitare a riscurilor, totodată, de
valorificare a oportunităţilor ce apar, deopotrivă, continuu. Dovadă a importanţei acestei
activităţi în practica de relaţii publice este şi interesul specialiştilor români în relaţii publice
(amintim prima carte din spaţiul românesc care explică managementul reputaţiei prin
intermediul social media15).
2. Afaceri publice – o componentă esenţială în practica de relaţii publice, „o formă
specializată a relaţiilor publice, care are misiunea de a crea şi a menţine legături reciproc
benefice cu structurile guvernamentale şi comunitare”16. Numeroase agenţii guvernamentale,
servicii ale armatei, departamente ale sistemului administrativ, chiar unele corporaţii folosesc,
10
Cristina Coman: Relaţiile publice. Principii şi strategii, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p. 16.
11
Aurel Codoban, Relaţinile publice, www.comunicare.codoban.ro (curs complet), 2010, p. 22.
12
Marcel N. Popescu: Strategii şi tehnici de Relaţii Publice (suport de curs), Editura INVEL-Multimedia,
Bucureşti, 2010, p. 115
13
James E. Grunig, Todd Hunt: Managing Public Relations, Harcout Brace Jovanovich College Publishers,
1984, p. 6
14
Davis, Anthony: Tot ce ar trebui să ştiţi despre PR. Răspunsuri directe la peste 500 de întrebări, trad. de
Cristina Sasu, Editura Publică, Bucureşti, 2008
15
Diana M. Cismaru: Social media şi managementul reputaţiei, Editura Tritonic, Bucureşti, 2012
16
Scott M. Cutlip, Allen H. Center, Glen M. Broom: Effective Public Relations, Prentice-Hall Inc., 1994, p. 15

242
pentru a-şi defini activitatea, sintagma afaceri publice (public affairs).
3. PR financiar - trebuie să ofere o imagine fidelă a rezultatelor şi poziţiei financiare a
unei organizaţii la sfârşitul comunicării financiare17, menţinând relaţii reciproc benefice cu
potenţialii acţionari, cu fonduri de investiţii, bănci etc.
4. Relaţii cu mass-media – una dintre atribuţiile departamentului de relaţii publice este
aceea de a stabili şi întreţine o bună comunicare cu mass-media, în interesul organizaţiei pe
care o reprezintă18.
5. Comunicare internă - un vehicul de semnificaţii, care “poate servi la analiza
comportamentului organizaţional, dar şi la îmbunătăţirea unor elemente disfuncţionale”19.

Fig. 1 Activităţile discursive în practica PR (Mihaela Berneagă, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
2010)

6. Managementul informaţiilor – „este procesul prin care informaţiile colectate anterior

sunt analizate şi apoi folosite de manageri pentru a lua decizii”20.
7. Managementul situaţiilor de criză - se referă la ”totalitatea instrumentelor pe care le
poate folosi individul, grupul sau organizaţia pentru a preveni apariţia unor crize sau pentru a

17
Paul Bran: Comunicarea financiară, Editura ASE, Bucureşti, 2003
18
Dan Mircea: Relaţiile cu presa, Ed. Militară, Bucureşti, 2000
19
D.M. Cismaru: Comunicarea internă în comunicaţii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2008, p. 35
20
Phil Bartle: Management information and information management, PhD, 1967/1987/2007,
http://cec.vcn.bc.ca/cmp/modules/mon-mis.htm

243
le rezolva în mod constructiv, ajungând la rezultate noi, creative şi care presupune un nivel
superior de adaptabilitate”21.
8. Comunicare de marketing – dezvoltată în strânsă legătură cu filosofia de marketing, îşi
îmbogăţeşte astfel conţinutul şi puterea de influenţă, comunicării comerciale raţionale,
alăturându-i-se comunicarea de factură emoţională22, organizaţiile investind sume
considerabile în această activitate discursivă.
9. Producţii media - mijloace de comunicare în masă, centrale sau teritoriale, care
facilitează transmiterea mesajului organizaţiei către diferitele categorii de publicuri (interne
sau externe).
10. Managementul evenimentelor - aplicarea principiilor de marketing în iniţierea,
planificarea şi desfăşurarea unui eveniment public în scopul transmiterii unor mesaje
predeterminate sau influenţării percepţiilor, atitudinilor şi comportamentelor unui public
ţintă23.

3.2. Canale de comunicare internă

In cadrul comunicării la nivelul organizaţiei, importanţa optimizării comunicării devine
imperativă pentru buna funcţionare a întregii activităţi organizaţionale, totodată, pentru
implementarea strategiei manageriale. Comunicarea internă are „ca rol primordial pe acela de
liant social”24.
Conform diagramei de la secţiunea 3.1., pentru a avea o imagine complexă şi unitară a
rolului comunicării interne într-o organizaţie, vom identifica canalele de comunicare internă
(v. Fig. 2) în strânsă conexiune cu dominanta verbală a comunicării (orală, mediată, scrisă).
Atenţia specialistului de relaţii publice se îndreaptă asupra mesajului, pe care nu întotdeauna
oamenii îl descifrează uşor. In comunicare, afirmă Wolton25, chestiunea cea mai complicată
nu-i nici mesajul, nici tehnica, ci receptorul. Cel mai utilizat canal pentru comunicarea verbală
orală este atmosfera. Semnalăm importanţa paraverbalului, care explicitează sensul
verbalului, dar şi nonverbalul, prezent permanent, putând fi considerat drept referinţă pentru
analiza interacţiunilor verbale. Cele trei manifestări de comunicare oferă o imagine completă
asupra sensului oricărei acţiuni discursive.
In ce priveşte comunicarea verbală orală mediată, ea poate fi realizată prin intermediul
telefonului, al interfonului sau al altor mijloace tehnice similare. Cea de-a treia formă de
comunicare verbală, cea scrisă, poate fi realizată prin utilizarea tuturor canalelor imaginabile,
de la textul scris pe hârtie, până la intranet (reţeaua informatică privată a unei organizaţii de
tip internet). Deloc de neglijat este faptul că toate canalele de comunicare internă trebuie,
adecvate la publicul-receptor (se va ţine cont de competenţele şi nevoile acestuia,
minimalizarea / eliminarea barierelor de comunicare etc.).
Rămânând la tehnologiile de vârf, un alt canal de comunicare verbală este televiziunea cu
circuit închis, radiourile interne, instalaţiile pentru teleconferinţe, panourile cu afişaj
electronic etc. Moda jurnalelor de întreprindere, preferabil să fie construite de jurnalişti sau
21
Irina Holdevici, Valentina Neacu: Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, Ed. Dual Tech,
Bucureşti, 2006, p. 107
22
Philippe Ingold: Guide opérationnel de la publicité à l’usage des entreprises, Dunod, Paris, 1994, p. 77
23
Călin Hentea: Propaganda fără frontiere, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002
24
Dan Stoica: Comunicarea internă, surport de curs, http://www.dstoica.ro/idei-pentru-studenti/
25
Dominque Wolton: Penser la communication, Flammarion, Paris, 1997

244
specialişti PR, este din ce în ce mai prezentă, discuţiile informale devenind mai eficiente dacă
se fac prin viu grai. El trebuie să preceadă unui studiu de piaţă, unde au fost identificate
publicurile interesate de activitatea lor. Deloc de neglijat, este decizia asupra frecvenţei de
apariţie a jurnalului, care să se facă dorit de la un număr la altul şi nu să devină o formalitate
pe care angajaţii să-l ignore. Motiv pentru care, specialiştii, care construiesc macheta acestui
jurnal, vor decide structura şi formatul acesteia, plus modalitatea de aflare a feedback-ului.
De asemenea, afişierele sunt extrem de utile. Aici ne gândim atât la cele oficiale, unde
apar informaţii, provenind de la eşaloanele superioare, dar şi la cele neoficiale, menite să dea
oricui posibilitatea să pună mesaje pentru orice altă persoană (manager sau coleg).
Conţinut emoţional Informare activă Construire relaţii Rezolvare de conflicte
Faţă-n faţă
Apel telefonic
Intâlniri de grup
Poştă vocală
E-mail
Poştă
Intranet
Conţinut factual Informare pasivă Doar informare Stare de fapt
Fig. 2 Alegeri canale de comunicare (Neuhauser et al., 2000)

Din succinta prezentare a canalelor de comunicare internă, desprindem ideea că oricare

canal este bun dacă este potrivit nevoilor de comunicare şi publicului ales drept ţintă. Ideea
adecvării canalului, devine la fel de importantă cu cea a construcţiei mesajului. Vorbim în
secţiunea următoare despre barierele întâlnite în comunicarea internă care perturbă, adesea,
managementul organizaţional.

3.3. Bariere de comunicare

Barierele de comunicare reprezintă o serie de impedimente, care apar între emiţător şi
receptor şi care reduc eficacitatea mesajelor transmise în cadrul unui proces de comunicare.
Vom prezenta mai jos patru tipuri de bariere întâlnite mai des în comunicarea internă.
a) Barierele lingvistice sunt raportate la limbajul în care sunt formulate mesajele în
vederea transmiterii acestora. Apar diferenţe datorate nivelurile diferite de pregătire, de
educaţie, de capacitate intelectuală şi de capacitate de orientare şi încadrare în context. De
aceea, importantă rămâne adecvarea nivelului de limbaj la tipul de comunicare în care sunt
indivizii angajaţi la un moment dat. Deşi de cele mai multe ori, subiectele discuţiei se
încadrează în aria problemelor de serviciu fie că au loc în pauze, fie că se produc în mediul
formal, impus de comunicarea internă, diferă modurile de expresie şi conţinuturile lingvistice,
adaptate la situaţia de comunicare.
b) Barierele de mediu pot avea o tipologie diversă. Intr-o comunicare verbală orală
directă, nemediată, trebuie avute în vedere mai multe elemente care pot constitui bariere:
distanţa până la care poate fi recepţionat mesajul rostit, bruiajul din pricina unor utilaje cu
funcţionare zgomotoasă, vociferări în rândurile maselor de oameni ş.a.m.d. In cazul
comunicării verbale orale mediate apar alte bariere, ca: deficitara funcţionare a mijloacelor
tehnice (telefon, interfon sau altele de acelaşi tip), bruiajul de pe linia de contact sau eventuale
fenomene cum ar fi ecranarea (de ex: telefonele mobile) etc. De asemenea, o altă problemă,

245
aici, poate să apară urmare a capacităţii reale şi concrete a fiecărui participant la comunicare.
Facem referire la acei interlocutori care intercalează în discursul oral gesturi şi mimică, fără
să-şi dea seama că acele elemente de nonverbal sau de paraverbal nu ajută la nimic, să
spunem, într-o convorbire telefonică. Pentru mesajele scrise, afişajul trebuie făcut în locuri pe
unde publicul vizat trece frecvent şi poate avea acces uşor la mesajele expuse. Prezenţa unui
număr mare de mesaje scade interesul pentru citirea lor.
c) Barierele de statut apar în interacţiunea dintre personaje cu statute aflate la mare
distanţă în ierarhie. Aceste situaţii crează complexe (de inferioritate, de superioritate, uneori,
de egalitate), care disturbă sau, mai rău, blochează comunicarea. Statutul reprezintă o poziţie
socială reperabilă în mod obiectiv, el prezentându-se ca element central al unui sistem
ierarhizat26. Mai mult, statutul se asociază cu o situaţie socială dată, ceea ce înseamnă că el
poate varia în timp, de la o situaţie la alta. Individul va adopta acele comportamente şi
atitudini care i se vor părea conforme cu statutul său, de aceea, în interacţiune, pot apărea
două tipuri de bariere: conflictul de roluri (când un individ se comportă diferit decât se
aşteaptă, conform statutului său), rigiditatea rolurilor (când, într-o situaţie nouă, individul
adoptă un rol corespunzător altei situaţii). Una din tehnicile, care se dovedesc eficiente în
evitarea acestor tipuri de blocaje, este team building-ul, cu accent pe exerciţii de alternare a
statutului pe care fiecare participant îl are în organizaţie.
d) Barierele structurale şi manageriale sunt tratate împreună, deoarece eliminarea
barierelor structurale este una dintre activităţile specifice managementului. Structura unei
organizaţii trebuie să răspundă nevoilor funcţionale ale acelei organizaţii, acestea, la rândul
lor, derivând din menirea organizaţiei şi din scopurile urmărite de ea. Mai precis, există
organizaţii în care circulaţia informaţiei se face după principiul on a need-to-know basis,
adică fiecare membru al organizaţiei află doar cât îi trebuie pentru a-şi îndeplini corespunzător
sarcina curentă (armata), dar sunt şi organizaţii, cel mai des întâlnite azi, în care accesul la
informaţii este democratizat. In cel de-al doilea caz, stabilirea planului de muncă (pe perioade
scurte sau medii) fără a prevedea canalele adecvate pentru circulaţia optimă a informaţiei în
interior este o eroare managerială. La scurtă vreme apar efectele negative (zvonuri, bârfe),
care duc la o scădere a coeziunii colectivului organizaţiei, indiferent de tipul de organizaţie şi
de domeniul de activitate. Pentru evitarea acestor blocaje structurale, în comunicarea internă
trebuie create condiţii pentru comunicarea informală între membrii colectivului organizaţiei.
In fapt, aceste soluţii se încadrează şi în viziunea managerială.
Aşadar ajungem la teoria despre management, unde au fost reţinute mai multe tipologii în
care îi putem încadra pe managerii zilelor noastre. Dacă ţinem cont de stilul managerial,
regăsim: managerul fals democrat, managerul dictatorial, managerul comunicator. Fără a
zăbovi prea mult asupra acestor tipuri de manageri, subliniem câteva idei despre management
în termeni de exercitare a puterii. Acest scurt demers, privind autoritatea, puterea şi tipurile de
management, fiind o reluare a perspectivei logicii relaţiilor dintre putere şi autoritate, făcută
de Constantin Sălăvăstru. Din punctul de vedere oferit de studiul proprietăţilor relaţiilor,
conexitatea pare să fie cea care explică cum arată lucrurile, din perspectivă logică, în
management. „O relaţie este conexă dacă ea se manifestă între oricare doi membri ai

26
Jean-Claude Abric: Psihologia comunicării. Teorii şi metode, trad. de Luminiţa şi Florin Botoşineanu, Ed.
Polirom, Iaşi, 2002, p. 22

246
domeniului pe care îl vizează, fie în sens direct, fie în sens invers (…) Dacă o relaţie nu
îndeplineşte niciodată exigenţele conexivităţii, atunci ea se numeşte disconexă (...) Dacă
cerinţele conexivităţii sunt uneori îndeplinite, alteori nu, atunci relaţia este considerată
neconexă (...) Neconexitatea este negaţia contradictorie a conexităţii”27. In planul societăţilor,
aceste situaţii coincid, cu totalitarismul, cu anarhia şi, respectiv, cu democraţia. Transferînd în
planul managementului faptul descris, putem considera că managerul dictatorial va institui un
regim marcat de conexitate în organizaţia pe care o conduce, nefiind interesat de realizarea
unor cadre optime pentru o bună comunicare internă.
Managerul fals democrat va încuraja instalarea unei totale anarhii, lăsând pe fiecare să-şi
exprime punctul de vedere. Acesta nu va interveni în decantarea unei decizii, pe baza
argumentelor valide. Dimpotrivă, prin intermediul sofismelor, va încearca să demonstreze că
întreţine o atmosferă de democraţie în organizaţie.
Managerul comunicator va instaura şi va menţine un regim democratic, adică un
management bazat pe o comunicare internă bună, în cadrul căreia – asemenea cu cazul
comunicării în spaţiul public – participă, responsabil, oricine are într-adevăr ceva de spus şi
câştigă cel care aduce argumentul cel mai bun28. Acesta este tipul de manager care se consultă
cu specialistul de relaţii publice, pentru că înţelege rolul unei comunicări interne eficiente,
reflectată asupra performanţei organizaţionale.

4. Concluzii
O bună manageriere a comunicării interne conduce la înlăturarea diferenţelor de
receptare a oricărei schimbări, cu efecte pozitive asupra eficienţei, credibilităţii şi imaginii
publice a instituţiei. Gradul de vulnerabilitate al organizaţiei se reflectă atât în manifestarea
discursivă la nivel de individ, cât, mai ales, asupra performanţei organizaţionale. Se impune
revizuirea permanentă şi îmbunătăţirea modului în care o organizaţie îşi măsoară performanţa.
Cu alte cuvinte, identificarea factorilor care influenţează procesul discursiv în interior şi,
implicit, în exterior. Ceea ce am reuşit să evidenţiem în prezentul studiu, indicatorii
nefinanciari (cei simbolici) devin mai importanţi în procesul de măsurare a performanţei
organizaţionale.
Studiul de faţă demonstrează existenţa unei relaţii pozitive şi eficiente între procesul
de optimizare a comunicării interne şi cel de măsurare a performanţei, cu rezultate
cuantificabile (financiare, prin excelenţă) şi necuantificabile (simbolice) ale organizaţiilor.
Acceptarea şi înţelegerea climatului organizaţional, ca factor decisiv în managementul
organizaţional, va conduce la îndeplinirea obiectivelor propuse.
Ca linie viitoare de cercetare considerăm utilă implementarea unui model de
diagnosticare prin includerea mai multor dimensiuni (criterii cantitative şi calitative) analitice
care să reflecte anumite caracteristici ale organizaţiei vizate. Sunt necesare, în acest sens,
culegerea de date prin intermediul metodelor psiho-sociologice care să fie stocate şi procesate
cu instrumente computaţionale în vederea unor analize comparative. Poate fi un mod eficient
de evaluare a parcursului unei organizaţii, oferindu-le specialiştilor de relaţii publice,

27
Constantin Sălăvăstru: Discursul puterii. Încercare de retorică aplicată, Iaşi, Editura Institutului European,
1999, p. 194
28
Jürgen Habermas: De l’éthique de la discussion, Paris, Flammarion, 1991

247
managerilor, chiar şi angajaţilor, o imagine obiectivă a identităţii lor în raport cu alte
organizaţii de profil, mai performante.

Referinţe bibliografice

Abric, J-C: Psihologia comunicării. Teorii şi metode, trad. de Luminiţa şi Florin

Botoşineanu, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
Amabile, T.M., Mueller, J.S.: Studying Creativity, Its Processes and Its Antecedents: An
Exploration of the Computational Theory of Creativity in „Handbook of Organizational
Creativity”, Zhou, J., Shalley, C.E. (ed.), Lawrence Erlabaum Associates – Taylor &
Francis Group, New York, 2008
Bartle, P.: Management information and information management, PhD, 1967/1987/2007,
http://cec.vcn.bc.ca/cmp/modules/mon-mis.htm
Bran, P.: Comunicarea financiară, Ed. ASE, Bucureşti, 2003
Cismaru, D.M:: Social media şi managementul reputaţiei, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2012
Cismaru, D.M.: Comunicarea internă în comunicaţii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2008
Codoban, A.: Relaţiile publice (curs complet), www.comunicare.codoban.ro, 2010
Coman, C.: Relaţiile publice. Principii şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, 2006
Cutlip, C.M., Center, A.H., Broom, G.M.: Effective Public Relations, Prentice-Hall Inc., 1994
Davis, A.: Tot ce ar trebui să ştiţi despre PR. Răspunsuri directe la peste 500 de întrebări,
trad. de Cristina Sasu, Ed.Publică, Bucureşti, 2008
Gregory, A. (coord.): Relaţiile publice în practică, trad. Mihai Mănăstureanu, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
Grunig, J.E., Hunt, T.: Managing Public Relations, Harcout Brace Jovanovich College
Publishers, 1984
Habermas, J.: De l’éthique de la discussion, Flammarion, Paris, 1991
Hentea, C: Propaganda fără frontiere, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002
Hofstede, G., Hofstede, G.J., Minkov M.: Cultures and Organizations: Software of the Mind,
Third Edition, McGraw-Hill USA, 2010
Holdevici I., Neacu V.: Consiliere psihologică şi psihoterapie în situaţiile de criză, Ed. Dual
Tech, Bucureşti, 2006
Likert, R.: The Human Organization, McGrawHill, New York, 1967
Iacob, D.: Managemntul Organizaţiilor: Comunicare organizaţională, comunicare.ro,
Bucureşti, 2002
Iacob, D., Cismaru, D.: Managementul organizaţiilor, comunicare.ro, Bucureşti, 2003
Ingold, P.: Guide opérationnel de la publicité à l’usage des entreprises, Dunod, Paris, 1994
Mircea, D.: Relaţiile cu presa, Ed. Militară, Bucureşti, 2000
Neuhauser, P.C., Bender, R., Stromberg, K.L.: Culture.com, John Wiley & Sons, 2000
Popescu, M.N.: Strategii şi tehnici de Relaţii Publice (suport de curs), Ed. INVEL-
Multimedia, Bucureşti, 2010
Stoica, D.S.: Comunicarea internă, surport de curs, http://www.dstoica.ro/idei-pentru-
studenti/

248
Sălăvăstru, C.: Discursul puterii. Incercare de retorică aplicată, Institutul European, Iaşi,
1999.
Shah, K., J.S. Param: Motivation, part 3 of Theories of Motivation,
http://www.laynetworks.com/Theories-of-Motivation.html
Wolton, D.: Penser la communication, Flammarion, Paris, 1997

Mulţumiri
In realizarea acestei cercetări, autoarea a primit sprjin financiar de la POSDRU/89/1.5/S/63663.

249
 BARIERE ÎN PROCESUL DE COMUNICARE
Barriers in the Process of Communication
Assistant Prof. Dr. Alexandra SILVAŞ
Assistant Prof. Dr. Arina MODREA
Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract
For the efficiency of the communication process to be efficient, it is necessary to take into account all
the involved factors. The communication barriers can appear from the transmitter, from the receiver, as well as
from the enviornment, the context. There is a whole series of obstacles that can lead to interruption or could the
modify of the message.
This paper is trying to evidentiate the positive case of the barrier and conflicting of the communication
optimization concept, and not upon the reduction ot its efficiency. Actually, the conflict can be seen as the core
of a successful communication and what at first sight can be included into the barrier concept, could become a
reason for an efficient communication.

Keywords: communication, barriers, conflict, transmitter,receiver, message

Conceptul de barieră şi similar conceptul de conflict au căpătat prin prisma activităţii

educaţionale curente caracteristici total negative ceea ce a condus la o neutilizare a
capacităţilor pozitive pe care acestea le pot dezvolta. În ultimii ani cercetările au pus în
evidenţă aspecte aparent paradoxale ale incidenţelor pe care conceptele de barieră şi de
conflict le pot avea asupra optimizării comunicării şi nu asupra diminuării eficienţei acesteia.
Esenţial pentru optimizarea procesului de comunicare şi implicit de educaţie este să luăm în
considerare şi să utilizăm forţa de dezvoltare şi de rezolvare pe care însăşi bariera respectivă o
posedă.

Bariere în comunicare – de la ineficienţă la eficienţă

Altman, Valenzi şi Hodgetts (Altman, S., Valenzi, E., Hodgetts, R., 1985, pp. 528
531) consideră barierele majore în eficienţa comunicării următoarele: blocajele emoţionale
(spre exemplu, defensivitatea pe care un elev/student timid o are la un examen oral),
repertoriile comunicaţionale diferite, incapacitatea emiţătorului de a se exprima adecvat,
caracteristicile personale ale unuia sau altuia dintre comunicatori etc.
Wilcox, Ault şi Agee, referindu-se la mesaj ca element central al comunicării, spun că
receptorul poate, spre exemplu, „să-l amplifice pe acesta, să-l interpreteze în mod greşit sau
să-l ignore” (Wilcox, D., Ault, P., Agee, W., 1989, pp. 200 202); aceste operaţiuni, numindu-
se autoselecţie şi autopercepţie. Barierele care se desprind direct dintr-o astfel de perspectivă
pot include, spre exemplu, următoarele elemente:
– fonduri experienţiale (background) divergente ale participanţilor;
– diferenţe educaţionale;
– diferenţe de interes privitor la mesaj;
– diferenţe privind nivelul de inteligenţă;
– lipsa respectului reciproc;
– diferenţă de vârstă, sex, rasă sau clasă socială;
– diferenţe în stăpânirea limbajului;

250
– lipsa abilităţilor de comunicare la emiţător;
– lipsa abilităţilor de ascultător receptor;
– închidere în ceea ce priveşte fondul informaţional etc.
William Haney (apud DeVito, J., 1988, pp. 96 97) accentuează faptul că o barieră
serioasă privind comunicarea (situată la nivelul lipsei unui repertoriu comun între
comunicatori) este cea numită ratarea înţelesului, care se obiectivează în interiorul a două
forme:
– prima formă se realizează atunci când două persoane utilizează cuvinte diferite,
dar le dau acestora acelaşi înţeles; la o primă vedere, între aceştia există un
dezacord; la nivelul înţelesului însă, acordul este posibil;

– cea de a doua formă, mai des întâlnită, apare atunci când două persoane
utilizează aceleaşi cuvinte, dar le dau acestora înţelesuri diferite; în acest al
doilea caz problema se inversează: la suprafaţă acordul pare că este posibil,
însă la nivelul de profunzime, al înţelesului, cele două persoane se află în
dezacord.

Baron şi Byrne (Baron, R., Byrne, D., 1987, pp. 79 91) identifică mai multe aşa
numite „scurtături” mentale capabile să producă bariere în comunicare, dintre care le vom
aminti pe cele socotite de noi ca având impact puternic în ceea ce priveşte comunicarea în
microgrupul/echipa de elevi/studenţi:
– disponibilitatea euristică (bazată pe ceea ce ne vine în minte prima dată când avem de
a face cu o idee sau un fenomen necunoscut) dezvoltă tendinţa de a aprecia un eveniment pe
baza primelor impresii create de acesta, impresii care, de multe ori, devin inconsistente la o
gândire mai profundă; această tendinţă se bazează însă pe necesitatea persoanelor de a avea
un suport concluziv cât mai repede posibil privitor la un eveniment; o definiţie oferită
fenomenului precizează: „dacă exemplul a ceva ne vine repede în minte, presupunem aceasta
ca fiind un lucru sigur” (Mayer Jeeffrey, J., 1990, p. 119);
– efectul falsului consens se fundamentează pe premisa că şi alţii gândesc ca noi, pe
faptul că oamenii doresc să creadă că alţii sunt de acord cu ei, doarece aceasta le confirmă
corectitudinea judecăţilor şi acţiunilor lor;
– efectul însufleţirii este unul extrem de uzual în activitatea didactică, în sens primar el
putând să ofere un suport important eficienţei instruirii; astfel, între câteva informaţii abstracte
despre un fenomen şi prezentarea fenomenului ca atare, această din urmă variantă produce
rezultate mult mai bune (autorii folosesc un exemplu foarte plastic: două apeluri de strângere
de fonduri, unul prezentând date statistice despre numărul orfanilor, iar cel de al doilea viaţa
unei micuţe orfane – cel din urmă fiind mai bine perceput şi feedback ul dovedindu se mult
mai susţinut). Un alt exemplu interesant este oferit de către Alex Mucchielli
(Mucchielli.,2002): pe podul Brooklyn într-o dimineaţă de primăvară un orb cerşeşte având pe
genunchi un caton pe care scrie “Orb din naştere”. Mulţimea trece indiferentă până în
momentul în care un necunoscut se opreşte, ia cartonul, îl întoarce, mâzgăleşte câteva cuvinte
pe el şi pleacă. Imediat după aceea, miracol. Fiecare trecător întoarce capul şi mulţi,
înduioşaţi, se opresc şi aruncă un bănuţ în cutie. Cele câteva cuvinte spun foarte simplu “Este

251
primăvară şi eu nu pot să o văd”. Trebuie să remarcăm însă că acest efect poate fi şi sursa
multor bariere în comunicare;
– teoria perseverenţei (când concluziile depăşesc evidenţa). Dacă, spre exemplu,
profesorul oferă o informaţie suport elevilor despre un anumit fenomen, o demonstraţie a
informaţiei respective, însă când ajunge la capitolul concluzionărilor, le va relata că aceasta
(informaţia iniţială) era falsă, demonstrându le acest lucru, studiile au arătat că persoanele
continuă să creadă teoria iniţială chiar dacă informaţia primară, care a stat la baza teoriei, se
dovedise a fi eronată. Acest fenomen poate fi observat mai bine la nivel macro, în apariţia şi
dezvoltarea zvonurilor: dacă informaţia spusă la început a “prins” oamenii tind să se încreadă
şi ea chiar şi după ce a fost infirmată. Kapferer observă: Proverbul nu iese fum fără foc “nu
are sens decât dacă suntem de acord să numim foc pasiunea sau imaginaţia uneori fertilă a
martorilor, a receptorilor de mesaje şi a persoanelor care lansează deliberat zvonuri. De fapt,
încrederea populară în acest proverb constituie calea triunfală a manipulării lui prin
intermediul zvonului. Ordinatorul mental al publicului operează explicit: pentru el, în spatele
oricărui nor de fum se ascunde un fir de adevăr. Ţinând cont de aceasta strategii au emis o
regulă de acţiune bine cunoscută: Calomniaţi, calomniaţi, până la urmă tot rămâne
ceva.”(Kapferer, 1993, p. 66)
– reprezentativitatea euristică (judecarea unui fenomen prin similitudine cu alte cazuri
cunoscute) se bazează pe faptul că, în general, facem apel la ceea ce cunoaştem, încercând să
integrăm un fenomen nou într o categorie pe care o posedăm deja; acest efect poate crea, prin
generalizare, stereotipurile.
Stereotipurile reprezintă şi ele o barieră de comunicare, una importantă de altfel în
procesul educaţional; le vom defini drept o reacţie la faptul că este dificil şi de altfel
neproductiv să tratăm fiecare fenomen pe care l întâlnim drept ceva cu totul nou, tendinţa
firească fiind de a l încadra într o categorie mai largă în funcţie de anumite caracteristici pe
care acesta le are (este vorba despre procesul de categorisire); „o generalizare despre un grup
de oameni care distinge aceşti oameni de alţii” Mayer Jeeffrey, J., 1990 ( 1990, p. 332) sau
„tendinţa de a alătura atribute cuiva singur în baza unei categorii în care această persoană a
fost plasată” (Hellriegel, D., Slocum, J., Woodman, R., 1992, p. 119).

Bariere în comunicare educaţională

Pentru ca procesul de comunicare să fie eficient este necesar să se ţină cont de toţi
factorii implicaţi. Pot apărea bariere în comunicare atât din partea emiţătorului şi a
receptorului, cât şi din partea mediului, a contextului. Există o serie întreagă de obstacole care
pot duce la întreruperi sau care determină alterarea mesajului.
Prin barieră se înţelege orice lucru, fenomen sau stare care reduce eficienţa şi
fidelitatea transmiterii mesajelor.
Barierele în comunicare pot fi determinate de:
• defecte psihice / fizice ale participanţilor;
• modele culturale diferite;
• experienţe anterioare diferite sau contrare;
• strategii şi roluri diferite;
• prejudecăţi;
• atitudini;

252
• percepţii false;
• neîncredere, lipsă de credibilitate;
• negativism în atitudini şi comportament;
• încărcarea emoţională a mesajului;
• forma inadecvată a transmiterii;
• ora nepotrivită pentru comunicare;
• intervalul insuficient al comunicării;
• particularităţi ale mediului.
Procesul de comunicare educaţională, făcând parte din procesul de comunicare în sine,
se loveşte de aceleaşi bariere ce pot interveni şi modifica, perturba sau chiar bloca orice
proces de comunicare.
După unii autori, cele mai frecvente bariere în comunicare sunt:
• nesiguranţa asupra conţinutului mesajului – prezentă mai ales în comunicarea orală,
dar şi în cea scrisă;
• manipularea – comunicarea trunchiată a unor mesaje, mesaje cu sensuri ascunse;
• presupunerile neexplicite sau falsele presupuneri, care pot genera receptarea unor
semnificaţii diferite de cele intenţionate de emiţător. Realitatea este percepută diferit de către
fiecare individ.
• Incompatibilitatea punctelor de vedere aparţinând sursei şi receptorului – se datorează
alegerii unui mesaj nepotrivit sau a unui receptor nepotrivit;
• Camuflarea – comunicarea ambiguă în mod intenţionat, pentru a duce la o interpretare
greşită a mesajului;
• Interferenţele – evenimente care ţin de natura mediului sau de prezenţa altor surse mai
puternice şi care pot perturba atenţia receptorului;
• Lipsa canalelor de comunicare;
• Ţinta devine sursa aceluiaşi mesaj – când receptorul devine emiţătorul aceluiaşi mesaj,
dar pentru un alt receptor, apare o distorsionare a mesajului;
La nivelul relaţiei comunicaţionale specific educativă apar şi alte bariere. De le
comunicatorul-sursă la cel receptor se poate produce o pierdere de semnificaţii în raport cu
atitudinea iniţială.
Pierderile din procesul de comunicare educativă se datorează mai multor diferenţieri
între emiţător şi receptor: diferenţa de sistem de cunoştinţe, diferenţe de rol, stare afectivă,
motivaţie, statut social, trăsături de personalitate.
Aceste diferenţe, dacă nu sunt luate în calcul de către educator, se pot transforma şi ele
în bariere ce pot duce la perturbări serioase ale comunicării educaţionale. Cele mai frecvente
bariere sunt de natură obiectivă, personologică şi psihosociologică.
Printre barierele de natură obiectivă se observă fenomenele de prea plin în raport cu
oboseala elevului sau din cauza transmiterii unui mesaj prea lung, prea redundant, care se
pierde la nivelul receptorului, în speţă atunci când el ajunge la elev. De asemenea, în această
categorie mai intră şi diferenţa de înţelegere a mesajului ce intervine la nivelul celor doi poli
(educator – educat), care poate fi influenţată de cultura şi experienţa ambilor parteneri ai
comunicării.
Caracteristicile personologice dau ocazia vizualizării din punct de vedere psihologic
atât a educatorului, cât şi a elevului. Educatorul intră în relaţia de comunicare cu elevul, cu

253
deprinderile, obişnuinţele, ticurile sale verbale sau nonverbale şi chiar cu dispoziţia sa de
moment. Aceste elemente dau comunicării nota sa strict personală. Relaţia de comunicare din
binomul educaţional are de suferit dacă educatorul prezintă trăsături de personalitate negative,
care pot duce uneori până la blocarea actului de comunicare. Încăpăţânarea, negativismul,
rigiditatea sunt elemente care, dacă se regăsesc la nivelul personalităţii profesorului, induc
modificarea mesajului către elev.
Din punct de vedere psihosocial, rolul pe cere şi-l asumă cei doi poli – educatorul şi
educatul – se poate transforma în obstacol al comunicării. Datorită faptului că schimbul de
roluri este continuu, atât la nivelul educatorului, cât şi la nivelul elevului, pot apărea
distorsiuni la nivelul comunicării, dacă rolurile dezvoltate de aceştia nu sunt compatibile. Un
comportament prea încordat al emiţătorului poate conduce la stări conflictuale şi la
dezvoltarea unui comportament de apărare al receptorului (elevul), care se poate transforma în
indisciplină.

Bibliografie :
Abric, Jean-Claude, ( 2002), Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi
Adler, R. B., Rodman, G.,(1991). Understanding Human Communication, Chicago
Adler, A., (2009), Intelegerea vietii , Editura Trei, Bucureşti
Altman, S., Valenzi, E., Hodgetts, R. (1985), Organizational Behavior – Theory and Practice,
Academic Press Inc., New York
Baron, R.,Byrne, D., (1987), Social Psychology – Understand Human Interaction, Allyn and
Bacon Inc., New York
Bougnoux, D.,(2000), Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi
De Vito, J. (1991). Human communication (5th ed.). New York: Harper Collins
Hellriegel, D., Slocum, J., Woodman, R., (1992), Organizational Behaviour, West Publishing
Company U.S.A.
Kapferer, J., N., (2002), Căile persuasiunii – Modul de influenţare a comportamentelor prin
mass mediaşi publicitate., Editura Comunicare.ro, Bucureşti
Mayer Jeeffrey J., (1990), Gestionarea timpului pentru toţi, Editura Teora, Bucureşti
Marcus, S., (1987), Empatia şi relaţia profesor – elev, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti
Marinescu, V., (2003), Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, Bucureşti
Mucchelli, A.,(2002), Arta de a influenţa, Editura Polirom, Iaşi
Paloş, R., Sava, S., Ungureanu, D., (2007), Educaţia adulţilor, Editura Polirom, Iaşi
Silvaş, A., Modrea, A., (2011), Comunicarea educaţională de la teorie la practică, Editura
Univerităţii „ Petru Maior” din Târgu-Mureş
Wilcox, D.; Ault, P.; Agee, W. (1989), Public Relations. Strategies and Tactics, Harper &
Row Publishers, New York

254
 IMPACTUL INTERVENŢIEI PRIN TRAINING AL ABILITĂŢILOR PERSONALE
ASUPRA DISTRESULUI EMOŢIONAL LA PROFESORII DIN MEDIUL
PREUNIVERSITAR
The Impact of the Intervention by Personal Abilities’ Training on Emotional
Distress in the Case of Pre-University Teachers

Assistant Dr. Lucica Emilia COŞA

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş, DPPD

Abstract
This paper presents the results of experimental research that has investigated the impact of personal
skills through training intervention on distress to teachers in rural high schools. At the formative experiment
included 24 teachers with high levels of distress and were assessed in three stages, in terms of level of distress
and variables thought to mediate the effects of the training intervention of personal skills.
The results obtained demonstrate the effectiveness of emotional distress intervention program through
training of personal skills.

Keywords: training, distress, teachers, personal development.

1. Managementul stresului

Analizând literatura de specialitate referitoare la managementul stresului, constatăm că

există foarte multe modalităţi operaţionale însă modalitatea care câştigă tot mai mult teren azi
este aceea care oferă cea mai bună congruenţă între modelele teoretice ale stresului şi
programele manageriale aplicate în acest sens. Modalitatea este susţinută de Rascle, N (Zlate,
2007).
Programele de management al stresului bazate pe paradigma tranzacţională, paradigma
cea mai recentă a stresului, vizează formarea competenţelor şi a resurselor care cresc
capacitatea individului de a-i face faţă, familiarizarea cu tehnici de adaptare a persoanei la
distresul emoţional, prin achiziţionarea de mecanisme de coping cognitiv, comportamental şi
fiziologic şi pregătirea individului pentru noi situaţii stresante.
David, D., (David, 2006, p. 89) susţine ideea că individul nefiind o bilă inertă încearcă să
facă faţă simptomatologiei, elaborând o serie de mecanisme de coping.

Distres ……... Mecanisme de coping adaptative distresul eliminat

Distres

dezadaptative distres Mecanisme de coping

adaptative -- distresul eliminat

dezadaptative

Distres
Distres

255
Mecanism de coping : caută asistenţă de specialitate
Evoluţia tabloului clinic prin prisma mecanismelor de coping utilizate - David,d., 2006, p. 90
Conceptul de coping a fost elaborat de Lazarus şi col. în 1978 (Lazarus, 1984) şi a fost
definit iniţial ca fiind un ansamblu de mecanisme şi conduite pe care individul le interpune
între el şi evenimentul perceput ca ameninţător, pentru a stăpâni, a ţine sub control, pentru a
tolera sau diminua impactul acestuia asupra stării sale de confort fizic şi psihic. Mai târziu, în
1984, Lazarus şi Folkman l-au definit ca reprezentând ansamblul eforturilor cognitive şi
comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor, cerinţelor externe
şi/sau interne care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ. Copingul este un proces
evolutiv, după cum susţin majoritatea autorilor azi (Lazarus şi Folkman, 1984, Miclea, 1997,
Băban, A.,1998) şi nu o trăsătură stabilă a personalităţii.
Deşi literatura de specialitate ne oferă foarte multe clasificări ale copingului, clasificarea
clasică formulată de Lazarus şi col. 1984, 1987 este probabil cea mai des întâlnită. Potrivit
acesteia avem: a. Coping focalizat spre problemă sau instrumental, direct este strategia de
acceptare şi confruntare cu agentul stresor respectiv gestiunea cognitivă a problemei:
rezolvarea, redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante, întărirea resurselor individuale,
blocarea. Strategiile centrate pe problemă pot fi de două feluri, orientate spre interior -
schimbarea obiectivelor, a surselor de satisfacţii etc. sau orientate spre exterior ce presupune
intervenţia asupra situaţiilor externe.
În copingul centrat pe emoţie confruntarea cu agentul stresor este amânată iar persoana
încearcă să-şi gestioneze emoţiile recurgând de multe ori la tehnici înşelătoare precum uzul
sedativelor şi tranchilizantelor, drogurilor, alcoolului sau tehnicilor de relaxare. Aceste tehnici
ne ajută să evităm a ne lăsa copleşiţi de emoţii negative pentru a putea rezolva problemele.
Studiile şi controversele existente pe marginea eficacităţii strategiilor de coping sunt
multidimensionale. Deşi majoritatea susţin eficienţa copingului centrat pe probleme (o
dovedesc numeroasele studii (Billings şi Moos, 1984, Nezu şi Perri 1989, cit. de Smith,
Fredrickson, 2004, p.748), cele două tipuri de coping se susţin de fapt reciproc. Cu alte
cuvinte, coping-ul centrat pe emoţie conduce la scăderea tensiunii şi diminuarea modificărilor
fiziologice generate de emoţia negativă şi creează astfel condiţii pentru a intra în funcţiune
coping-ul centrat pe problemă. De fapt, este eficient când acţionează pe termen scurt şi în
situaţii incontrolabile şi imprevizibile. Pe de altă parte, coping-ul centrat pe problemă,
conduce la evaluarea mai realistă a resurselor personale şi implicit la detensionare şi o mai
bună gestionare a emoţiilor. Controlul sau reducerea impactului agresiunii asupra stării de
confort fizic şi psihic, conduce la reducerea excitaţiei. Deşi eficient pe termen lung, coping-ul
centrat pe probleme este ineficient în situaţii necontrolabile şi imprevizibile.
Pornind de la toate aceste date, am dori să vedem în ce măsură intervenţia asupra
mesanismelor de coping, prin training al abilităţilor personale are eficienţă asupra distresului
emoţional.

2. Metoda
2. 1. Scopul cercetării
Construirea, implementarea şi verificarea eficienţei intervenţiei prin training al abilităţilor
personale, asupra distresului emoţional la cadrele didactice cu un nivel ridicat al distresului

256
2.2. Obiectivele specifice
O.1. Urmărirea efectelor intervenţiei prin Training al abilităţilor personale asupra nivelului
distresului emoţional, pe termen scurt - imediat după finalizarea intervenţiei;
O.2. Urmărirea eficienţei intervenţiei prin training al abilităţilor personale, pe termen lung -
după trei luni de la finalizarea intervenţiei;

2.3.Ipotezele studiului
Ip.1. Se prezumă faptul că există diferenţe semnificative între nivelul distresului emoţional
obţinut înainte de intervenţie şi imediat după finalizarea intervenţiei prin Training al
abilităţilor personale, în cazul cadrelor didactice din mediul preuniversitar cu distres ridicat;
Ip.2. Se prezumă faptul că nu există diferenţe semnificative statistic între nivelul distresului
emoţional obţinut imediat după finalizarea intervenţiei şi cel obţinut la trei luni de la
intervenţiei prin Training al abilităţilor pesonale;
Ip.3. Se prezumă faptul că există diferenţe semnificative statistic între nivelul distresului
emoţional obţinut înainte de intervenţie şi după trei luni de la finalizarea acesteia;

2.4. Subiecţii
Eşantionul utilizat este alcătuit din 24 de cadre didactice cu un nivel ridicat al distresului
emoţional.
Cercetarea s-a desfăşurat în perioada ianuarie – aprilie 2011 iar re-testarea (follow-up-ul)
s-a realizat în luna iulie 2011. Tuturor participanţilor li s-a garantat confidenţialitatea în
legătură cu rezultatele probelor aplicate.

2.5. Instrumente:
Toţi participaţii la studiu au fost evaluaţi înainte de intervenţie din perspectiva nivelului
distresului şi a unor variabile presupuse a media efectele intervenţiei iar apoi la finalul
intervenţiei şi după trei luni de la finalizarea acesteia cu următoarele instrumente:
• Scala COPE - evaluarea mecanismelor de coping (Carver, Scheier, si Weintraub, 1989;
Carver, 1997 - versiunea scurtă) este un inventar cu 60 de itemi care măsoară strategiile de
coping. Elementele sunt marcate pe o scară de 4 la 1. Coerenţa internă a scalei COPE este
adecvată variind de 0.63 - 0.92 (Carver, Scheier, si Weintraub, 1989).
• PDE - Profilul Distresului Emoţional este o scală cu 26 de itemi care măsoară emoţii
negative disfuncţionale şi emoţii negative funcţionale, concepută în 2005 (Opriş şi Macavei)
pornind de la itemii Profilului Distresului Emoţional, varianta scurtă, la care li s-au adăugat
cuvinte ce descriu emoţii identificate cu ajutorul dicţionarului de sinonime. Cei 26 de itemi
care formează varianta finală a scalei, au rezultat în urma unei validări cu experţi şi a mai
multor studii experimentale menite să stabilească relevanţa lor şi subscalele în care se
încadrează.

2.6. Design
Cercetarea experimentală a fost structurată în trei etape, astfel:
• Etapa de pre-testare (cu evaluarea celor 24 de subiecţilor incluşi în program)
257
• Etapa experimentului formativ – intervenţia propriu-zisă, finalizată cu reevaluarea celor
24 de subiecţi;
• Etapa de follow-up, realizată după trei luni de la finalizarea intervenţiei;
Designul utilizat este unul experimental de bază, tip I, cu o variabilă independentă (tipul
intervenţiei)
Variabila dependentă este nivelul distresului emoţional;
Variabilele mediatoare ipotetice sunt mecanismele de coping.

2.7 Procedura
S-a stabilit un protocol de intervenţie care cuprinde 13 şedinţe a câte 90 de minute,
şedinţe derulate în grup, pe parcursul a 13 săptămâni. (vezi programul amănunţit în Coşa,
2011).
Pentru verificarea validităţii ipotezei am recurs la următoarele analize statistice: statistici
descriptive: histograme pentru studierea formei distribuţiei scorurilor pentru fiecare variabilă,
Testul Wilcoxon, Testul t pentru eşantioane perechi.

2.8. Rezultate obţinute

Analiza datelor obţinute au condus la validarea ipotezelor după, după cum urmează:
Ip.1. Se prezumă faptul că există diferenţe semnificative între nivelul distresului emoţional
obţinut înainte şi cel obţinut imediat după finalizarea intervenţiei prin training al abilităţilor
personale, în cazul cadrelor didactice din mediul preuniversitar;
În urma studierii formei distribuţiei scorurilor am constatat că histogramele distribuţiilor
sunt asimetrice şi am recurs la analiza datelor folosindu-ne de testul Wilcoxon pentru
eşantioane perechi. Analiza ne-a permis identificarea unor diferenţe semnificative între
nivelul distresului emoţional înainte şi cel al distresului emoţional de după intervenţie. (N =
24, z = -4,287, p bidirecţional = 0,00).
Diferenţa dintre valoarea nivelului distresului din cele două situaţii, test-posttest am
analizat-o şi cu ajutorul metodelor parametrice respectiv testul t pentru eşantioane perechi.
De altfel, indicii statistici ai datelor obţinute la test şi posttest cu ajutorul Testului t pentru
eşantioane perechi, pot fi observaţi şi în Tabelul 1. În primul rând am remarcat o scădere a
valorii mediei distresului de la 64,91 la 39,95 (vezi Tabelul 1) diferenţa dintre ele fiind de
24,95.
Variabila N Media Std.dev. Min Max
Distres test 24 64,91 12,54 57 103
Distres posttest 24 39,95 7,92 26 57

Coping emoţie - test 24 87,20 13,76 50 101

Coping emoţie posttest 24 68,16 12,61 42 88
Coping probleme - test 24 57,79 23,12 21 102
Coping probleme- posttest 24 77,95 14,64 51 102
Tabel 1. Indicatori statistici pentru variabilele: distres, coping centrat pe probleme, coping centrat pe emoţii -
grupul trening.

Valoarea t de 9,968 (după cum se poate observa din tabelul de mai jos – Tabelul 2) cu un prag
dif. semnificativ demonstrează că cele două medii diferă semnificativ în direcţia anticipată.

258
 Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Difference
Std. Std. Error
Mean Deviation Mean Lower Upper t df .Sig. (2-tailed)

distres 1 distres 2 24,95833 12,26688 2,50397 19,77848 30,13818 9,968 23 , 000

copingprobleme -21,16667 17,14812 ,50035 28,40768 -3,92565 -6,047 23 ,000
coping probleme 2
coping emoţie 19,04167 12,72614 2,59771 13,66789 24,41545 7,330 23 ,000
coping emoţie 2

Tabel 2. Testul t pentru eşantioane perechi - Grupul de training

Cu alte cuvinte, cadrele didactice participante la grupul de training al abilităţilor

personale au avut un nivel semnificativ scăzut al distresului comparativ cu valoarea iniţială a
acestuia.
Deoarece, în cadrul acestui program s-a intervenit, în sensul schimbării mecanismelor
de coping utilizate, apelând la aceleaşi analize statistice am constatat că există diferenţe
semnificative în rândul cadrelor didactice participante la grupul de training după intervenţie
atât din perspectiva mecanismelor de coping centrate pe probleme cât şi a mecanismelor de
coping centrat pe emoţii. Aşa după cum poate fi observat şi din Tabelul 1 la începutul
intervenţiei, media copingului centrat pe probleme avea o valoare de 56,7917 - iar la finalul
intervenţiei era de 77,95. Diferenţa dintre cele două medii este de -21,166. Intervalul de
încredere de 95% variază între 28,40 şi -13,92 , t = - 6,047 şi un prag de semnificaţie de 0,00
- diferenţa fiind semnificativă statistic.(vezi Tabelul 2) Aceste date evidenţiază faptul că
intervenţia, a condus la modificarea mecanismelor de coping, în direcţia în care sunt utilizate
mult mai mult mecanismele de coping centrate pe problemă, imediat după intervenţie.
De asemenea, am identificat diferenţe semnificative între cele două situaţii înainte şi după
intervenţie şi în cazul coping - ului centrat pe emoţie atât cu ajutorul Testului Wilcoxon, cât
şi cu ajutorul Testului t pentru eşantioane perechi. (z = -4,261, p = 0,00). De această dată
însă, aşa după cum se poate observa în Tabelul1, diferenţele identificate între cele două
situaţii sunt în sensul scăderii tendinţei de utilizare a coping-ului centrat pe emoţie. Mai
precis, dacă valoarea mediei înainte de intervenţie era de 87,20, la finalul intervenţiei
valoarea medie este de 68,16, cu t = 7,33 şi p = 0,00 diferenţa este semnificativă statistic.
(vezi Tabelul 2)
În concluzie, intervenţia prin training al abilităţilor personale a condus la scăderea
semnificativă a nivelului distresului în cazul cadrelor didactice din mediul preuniversitar
implicate in program
Ip.2. Se prezumă faptul că nu există diferenţe semnificative între nivelul distresului emoţional
obţinut la finalizarea intervenţiei şi la trei luni de la finalizarea intervenţiei prin training al
abilităţilor personale, în cazul cadrelor didactice din mediul preuniversitar;

259
 Analizele statistice realizate (cu testul Wilcoxon pentru eşantioane perechi, N = 24, z =-
3,931, p bidirecţional= 0,00) ) ne-au permis însă identificarea unor diferenţe semnificative
între nivelul distresului emoţional obţinut imediat după şi cel al distresului emoţional obţinut
la trei luni după intervenţia prin Training. După cum se vede în tabelul 3 avem o creştere a
valorii mediei distresului de la 39,95 la 43,33 diferenţa dintre ele fiind de 3,38.
Mean N
1 distres2 39,9583 24
distres3 43,3333 24
2 coping emoţie2 68,1667 24
coping emoţie3 69,8750 24
3 coping probleme2 77,9583 24
coping probleme 3 77,0833 24
Tabel 3. Indicatori statistici pentru variabilele: distres, iraţionalitate, gândire automată, autoeficacitate, coping
centrat pe probleme, coping centrat pe emoţii - Grupul training.

Valoarea t de -5,758 (după cum se poate observa din tabelul de mai jos – Tabelul 4 cu un
prag dif. semnificativ demonstrează că cele două medii diferă semnificativ în direcţia
anticipată.
95% Confidence Interval of the Difference
Mean Lower Upper t Sig. (2-tailed)
distres2 - distres3 -3,37500 -4,58746 -2,16254 -5,758 23 ,000
coping emotie 2 – -1,70833 -2,74625 -,67042 -3,405 23 ,002
coping emotie 3
coping probleme 2 – ,87500 -,40889 2,15889 1,410 23 ,172
coping probleme 3
Tabel 4 Testul t pentru eşantioane perechi - Grupul de training- retest-posttest

Cu alte cuvinte, cadrele didactice participante la grup au avut un nivel semnificativ

crescut al distresului la trei luni de la intervenţie comparativ cu cel înregistrat la finalizarea
intervenţiei
Încercând să identificăm o parte dintre cauzele acestei stări am analizat şi tendinţele de
utilizare a mecanismelor de coping, la trei luni de la intervenţie. Apelând la aceleaşi analize
statistice am evidenţiat următoarele aspecte:
• Există diferenţe semnificative a coping-ului centrat pe emoţii, între valoarea obţinută
imediat după intervenţie şi cea obţinută la trei luni de la intervenţie, (Testului Wilcoxon,
Testului t pentru eşantioane perechi. (z = -3,572, p = 0,00 ) în sensul creşterii tendinţei de
utilizare a coping-ului centrat pe emoţie. Mai precis, dacă valoarea mediei imediat după
intervenţie era de 68,166 după trei luni , valoarea mediei este de 69,875 cu t = - 3,405 şi p =
0,002, diferenţa este semnificativă statistic.
• Nu am identificat diferenţe semnificative statistic între cele două momente,
în cazul coping-ului centrat pe probleme. Mai precis, dacă valoarea mediei după intervenţie
era de77,958, la după trei luni de la intervenţiei valoarea medie este de 77,083, diferenţa de
0,875 este nesemnificativă statistic.

260
 Analizând toate aceste rezultate dintr-o altă perspectivă, respectiv prin raportare la
etaloanele instrumentelor de evaluare, putem concluziona faptul că imediat după intervenţie,
cadrele didatice prezentau o medie a valorii distresului de nivel mediu-limita inferioară (până
la 39 avem un distres scăzut) şi utilizarea copingului centrat pe emoţie nivel crescut şi a
copingului centrat pe probleme nivel mediu. La trei luni de la intervenţie, avem un nivel al
distresului emoţional de nivel mediu, tendinţe ridicate de utilizare a copingului centrat pe
emoţie şi tendinţe medii de utilizare a copingului centrat pe probleme.
Toate aceste date, nu permit validarea ipotezei.
Ip.. Se prezumă faptul că există diferenţe semnificative statistic între valoarea distresului
emoţional înregistrat înainte de intervenţie şi cea înregistrată după trei luni de la intervenţia
prin Training
Analiza rezultatelor date de Testul Wilcoxon ne-a permis identificarea unor diferenţe
semnificative între nivelul distresului emoţional obţinut înainte de intervenţie şi cel al
distresului emoţional obţinut după trei luni de la intervenţia prin Training .(N = 24, z =-
4,287, p bidirecţional= 0,00).

distres3 distres1 Coping emoţie 3 Coping probleme 3

ccoping emoţie1 copingprobleme 1
Z -4,287 -4,216a
a
-4,111c
Asymp. Sig. ,000 ,000 ,000
(2-tailed)

Tabel 5 . Testul Wilcoxon – distres, mediatori distres – test-posttest grup training

Diferenţa dintre valoarea nivelului distresului din cele două situaţii, test – retest am
analizat-o şi cu ajutorul metodelor parametrice respectiv Testul t pentru eşantioane perechi.
Indicii statistici ai datelor obţinute la test şi retest cu ajutorul Testului t pentru eşantioane
perechi, pot fi observaţi în tabelul 6. În primul rând am remarcat o scădere a valorii mediei
distresului de la 64,91 la 43,33 diferenţa dintre ele fiind de 21,58
Mean N
Distres 64,91 24
Coping emoţie 87,2083 24
Coping emoţie3 69,8750 24
Coping probleme 56,7917 24
Coping probleme3 77,0833 24
Tabel 6. Indicatori statistici pentru variabilele: distres, coping centrat pe probleme, coping centrat pe emoţii -
Grupul training.

Cu un prag dif. semnificativ demonstrează că cele două medii diferă semnificativ în

direcţia anticipată. Testul t pentru eşantioane perechi a evidenţiat o diferenţă a valorii mediei
distresului de 21,583, un t = 8,814, df = 23, p = 0,00

261
 95% Confidence Interval of the Difference

Mean Std. Lower Upper

Deviation
Coping emoţie – 17,33333 12,77112 11,94056 22,72610 6,649 23 ,000
coping emoţie3
Coping probleme -20,29167 17,78978 -27,80363 -12,77970 -5,588 23 ,000
– coping
probleme3
Tabel 7. Testul t pentru eşantioane perechi - Grupul de training- test-follow-up

Prin urmare, există o diferenţă semnificativă statistic între valoarea distresului

emoţional înregistrat înainte de intervenţie şi cea înregistrată după trei luni de la intervenţie.
Raportându-
-ne la etaloanele testului, remarcăm faptul că de la o medie a dsitresului de 64,91-
distres ridicat s-a ajuns la o medie a distresului de 43,33- distres de nivel mediu.
În concluzie, programul de training este eficient în scăderea nivelului distresului
emoţional
Este interesant de urmărit modificarea celorlalţi mediatori ai distresului. Apelând la aceleaşi
analize statistice am evidenţiat următoarele aspecte:
• Există diferenţe semnificative între valoarea obţinută înainte de intervenţie şi cea
obţinută la trei luni de la intervenţie, în cazul mediatorilor psihologici avuţi în atenţie.
• În cazul coping - ului centrat pe emoţie (veziTabelul 7) diferenţele identificate între cele
două situaţii sunt în sensul scăderii semnificative a tendinţei de utilizare a coping-ului centrat
pe emoţie cu 17,83 (cu t =6,649 şi p = 0,00 diferenţa este semnificativă statistic). A scăzut
practic de la un nivel ridicat la un nivel mediu al utilizării copingului centrat pe emoţie.
• Copingul centrat pe probleme a cunoscut însă o creştere semnificativă cu 20,69. (t = -
5,588, p = 0,00). Datele sunt confirmate şi de testul Wilcoxon, care a identificat Z = -4,111 ,
p = ,000. Aşa după cum ştim, această creştere a tendinţei de utilizare a copingului centrat pe
probleme nu a cunoscut schimbări semnificative în timp. Prin urmare, putem trage concluzia
că programul de training al abilităţilor personale este eficient în creşterea tendinţei de utilizare
a copingului centrat pe probleme.

3. Concluzii
Intervenţia prin training al abilităţilor personale a condus la scăderea semnificativă a
valorii mediei distresului emoţional la finalul intervenţiei chiar dacă odată cu trecerea
timpului valoarea acestuia tinde să crescă. Intervenţia a avut efect şi asupra mecanismelor de
coping untilizate de subiecţii evaluaţi, în sensul în care imediat după intervenţie am remarcat
creşteri semnificative ale tendinţelor de utilizare a copingului centrat pe probleme, creşteri
care s-au menţinut în timp şi scăderi semnificative ale copingului centrat pe emoţie, tendinţe
care nu s-au menţinut în timp.
Toate aceste date, confirmă utilitatea utilizării programului de training al abilităţilor
personale în managementul stresului dar recomandă introducerea unor module care să

262
acţioneze şi asupra altor mediatori ai distresului precum gândire automată, autoeficacitate şi
iraţionalitate pentru a face creşte durata eficienţa intervenţiei.

Bibliografie:

Baban, A., (1998) Stres şi personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
Billings, A.G., & Moos, R.H., (1984). Coping, stress and social resources among adults, with
unipolar depression. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 877-891.
Carver, S., Scheier M., Weintraub, J.(1989) Assessing coping strategies : a theoretically based
approach. Journal of Personality and Social Psychology, 1, 184-195.
Coşa, L.,(2011) Managementul stresului la profesori, Editura Etna, Bucureşti.
David, D.,(2006) Psihologie clinică şi psihoterapie, Editura Polirom, Iaşi.
Lazarus, R.S., Folkman, S., (1984) Stress, appraisal and coping, Springer Publishing
Company, New York.
Lazarus, R.S., Folkman, S., (1987) Transactional Theory and Research on emotions and
coping, European Journal of Personality, 1, 141-169.
Miclea, M., (1997) Stress şi apărare psihică, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca
Opriş, D., şi Macavei, B., (2007) The profile emotional distress: Norms for the Romanian
population. Journal of Cognitive and Behavioral Psychoterapies, 7(2), 139-158
Smit, Ed., Nolen, S., Fridrickson, B., (2004) Introducere în psihologie, Editura Tehnică
S.A.,Bucureşti.
Zlate, M., (2007) Tratat de psihologie organizaţional managerială,Vol.II, Editura Polirom,
Iaşi.

263
 IMPLICAREA STILULUI COMUNICĂRII IN RELAŢIA MEDIC –
PACIENT
The Involvement of Communication Style in the Doctor-Patient Relationship
Assistant Prof. Dr. Maria Dorina PAŞCA
Universitatea de Medicină şi facrmacie din Târgu-Mureş

Abstract

The existence of a communication style between doctor and patient represents a modality of superior
coding and than decoding of the message towards the receptor thus the emitter has the certainty of understanding
the transmitted information, the resultant being the base of a special relationship between the two actors, their
demarche being a constructive sequence in the medical act.
In this context the stile of communication sine-qua-non represents the key of success, starting in the
same time from the structure and correlation of the five “W”, so the communication in doctor-patient
relationship is an efficient and benefic one for both parties.
Paraphrasing we could say: “Let me know your style to tell you what kind of doctor you are”, the idea
being of correct, responsible and professional establishing of the communication parameters in relation with the
patient, delimiting identities and personal structures developed in a specific temporal-spatial context.

Keywords: communication, style, doctor, patient, involvement.

A porni spre o definiţie a comunicării, reprezintă un lung drum al cunoaşterii şi

identităţii, deoarece incumbă o serie de metamorfoze ale schimbării înţelesului şi perceperii
actu-lui în sine.
Astfel cnosologic:
– DEX – (1975) – defineşte comunicarea = a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a
înştiinţa, a spune sau a vorbi;
– Lohisse J. (2002) – comunicarea transmite ideea relaţiei cu celălalt;
– Pruteanu Şt. (2000) – comunicarea este cea care crează comuniunea şi comunitatea,
adică mai curând o ţesătura de relaţii, decât o cantitate de informaţii;
– Lemenei şi Miclea (după Paşca MD - 2012) – comunicarea se defineşte ca proces
prin care se transmit infor-maţii de la un emiţător la un receptor, prin utilizarea unui
sistem de semne şi simboluri,
ajungând la un paradox doar la prima investigaţie logică, aceea că ea, comunicarea, este un
joc de influenţe reciproce între persoane, adică între libertăţi şi afectivităţi, Commarmond G şi
Exiga A. (2005), rămânând totuşi în expectanţă atunci când, Pruteanu Şt. (2000) – scapă
încercărilor de a o defini, semantica termenului comunicare nu încape într-o definiţie, dar
fiecare definiţie surprinde câte ceva din ceea ce este comunicarea.
Comunicarea îşi are şi demonstrează prin structura sa, specificitatea pentru fiecare
domeniu de activitate umană în parte, unde prezenţa sa da certitudine interrelaţiei capabilă să o
certifice.
A comunica reprezintă o modalitate de a transmite un mesaj astfel încât relaţia ce se
dezvoltă între emiţător (E) şi receptor (R) să fie una capabilă de a decodifica informaţia, dînd
coeficientul înţelegerii în relaţia ce se va stabili ulterior, în cazul nostru, între medic şi pacient,
eficienţa fiind în final una maximă.

264
 În mod particular, mesajul comunicării între medic şi pacient, trebuie să aibă în vedere
că cel dintâi se va asigura (referitor la pacient):
- dacă s-a înţeles mesajul;
- cum îl recepţionează;
- la ce să se aştepte;
- cât reprezintă din tot demersul;
- care este feedback-ul;
astfel încât pasul următor să declanşeze o reacţie pozitivă în comunicarea, dar şi relaţionarea
ulterioară dintre cei doi actori.
Ca un corolar al celor legate de comunicare, e necesar a sesiza cnoseologic faptul că
Pasecinic V (2000) vorbeşte despre psihologia comunicării umane ca o necesitate în a
cunoaşte, dar mai ales în a evita rezistenţa psihologică a interlocutorului prin:
- evitaţi convorbirile negative, nu vă plângeţi, nu puneţi pe umerii altora, propriile
probleme şi greutăţi;
- evitaţi formele de adresare care îl înjosesc pe partener;
- evitaţi manifestările de intoleranţă, de iritare faţa de cei din jur, mai ales în prezenţa
lor;
- nu admiteţi în comunicare presiunea şi forţa, ameninţările cu pedeapsa sau cu alte
consecinţe negative;
- nu acceptaţi „provocarea” partenerului fără argumente ponderabile, evitaţi certurile
nevinovate;
- evitaţi să vă opuneţi în mod demonstrativ altor oameni;
- abţineţi-vă de a vă amesteca în chestiunile altor oameni, de a fi sâcâitori.
toate reprezentând o modalitate încipientă de a menţine ehilibrul comunicarii, în speţă,
prin stilul abordat de către medic într-o contextualitate dată de timp şi spaţiu.
Astfel, stilul comunicării reprezintă sine qua non, cheia reuşitei pornind în demersul
său structural, în opini noastră, de la identitatea celor 5 W (Stanton N (1995)):
• who says what
• in which channal,
• to whom,
• with
• what effect
delimitându-i sub forma:
• de ce? – scopul
• cine? – interlocutorul
• unde şi când? – locul şi contextul
• ce? – subiectul
• cum? – tonul şi stilul,

reprezentând punctul de plecare spre o complexitate a modalităţilor de abordare a pacientului.

265
 Aşadar – stilul, definit ca un set specializat de componente interpersonale utilizate într-
o situatie dată, delimitează anumite concepţii, dar şi structuri ce pot avea un anumit impact în
comunicarea şi relaţionarea medicului cu pacientul.
Deoarece, stilul ne poate caracteriza la un moment dat, parafrazând am putea spune că
„Spune-mi ce stil ai, ca să-ţi spun ce medic eşti”, literatura de specialitate surprinde într-o
anumită conjunctură: reprezentări, prototipuri şi identităţi ale stilurilor de comunicare, astfel
încât, regăsirea medicilor într-un anumit index al acestora, e binevenită pentru personalizarea
actului în sine.
În acest context Craiovean P.M. (2006) inventariază o serie de stiluri de comunicare,
surprinzându-le unele caracteristici cum ar fi:
1) – directiv:
- comunicarea este unidirecţională;
- comunicatorii invită ca ideile lor să aibă prio-ritate;
- comunicatorii îi conving pe ceilalţi să acţio-neze aşa cum doresc ei;
- comunicatorii îşi folosesc puterea şi autorita-tea pentru a se face ascultaţi;
- comunicatorii utilizează manipularea interlo-cutorului;
2) – egalitarist:
- comunicarea e bidirecţională;
- comunicatorii stimulează generarea de idei de către ceilalţi;
- comunicarea este deschisă şi fluidă;
- comunicarea este prietenoasă şi caldă, bazată pe înţelegere reciprocă;
3) – structurativ:
- comunicarea este orientată către sistematiza-rea mediului;
- comunicatorii îi influenţează pe ceilalţi prin citirea procedurilor, standardelor,
aplicabile situaţiei;
- comunicarea este orientată spre clarificarea sau structurarea problemelor;
4) – dinamic:
- comunicarea se exprimă scurt şi la obiect;
- comunicatorii sunt sinceri şi direcţi;
- conţinutul comunicării este pragmatic şi ori-entat spre acţiune;
5) – de abandon:
- comunicatorii se supun dorinţelor celorlalti;
- comunicatorii se arată de acord cu punctele de vedere exprimate de ceilalţi;
- comunicatorii sunt receptivi la ideile şi contri-buţiile altor persoane;
- comunicatorii cedează responsabilitatea altor persoane,asumându-şi doar un rol
suportiv;
6) – de evitare:
- comunicatorii evită procesul de comunicare;
- nu se doreşte exercitarea vreunei influenţe;
- deciziile sunt luate în general independent, nu interactiv;
- comunicatorii evită subiectul aflat în discuţie vorbind despre altceva sau atacându-şi
verbal inter-locutorul;
susţinând că aceştia pot să se adapteze unor anumite situaţii, important fiind faptul că ele, în
cursul unei comunicări trebuie să-şi demonstreze eficacitatea comportamentelor ce le dezvoltă.

266
 În cadrul aceluiaşi compartiment Joos M (după Dinu M. – 2000) surprinde cinci stiluri
fundamentale de comunicare orală şi anume:
a) – rece, necooperant, presupunând lipsa feedback-ului şi apropierea cea mai
mare de comu-nicarea scrisă;
b) – formal, caracterizat printr-un discurs bine organizat şi coerent, pregătit
dinainte;
c) – consultativ, specific relaţiilor inter-personale, formale, în mediul profesional,
caracte-rizat prin absenţa unei preelaborări şi prin situarea intr-un cadru comunicaţional
informativ;
d) – ocazional, specific conversaţiilor li-bere între prieteni (cunoştinţe) în care
rigoarea dis-cursului este abandonată în favoarea unei comuni-cări redundante,
exprimând apartenenţa comună la acelaşi cadru social;
e) – intim, specific relaţiilor intime, ca-racterizat prin recurgerea la un cod
personal şi prin intenţia exprimării, în lipsa oricăror constrângeri de natura convenţiei
lingvistice la nivel de grup sau cultură, a unor sentimente şi trăiri interne ale acto-rilor
comunicării.
Continuând demersul investigaţilor, Lensenciuc A (2010) surprinde şi alte structuri ale
stilului comunicării pornind de la atitudinea emiţătorului, sub forma stilului:
a) – emotiv, caracterizat prin expresivitate, inhibiţie, comportament dinamic, atracţie faţă de
re-laţiile formale;
b) – director, presupunând seriozitate, pre-ocupare, comunicare lapidară, gesturi ferme;
c) – reflexiv, specific persoanelor care se controlează emoţional şi care preferă comunicarea
formală;
d) – îndatoritor, caracterizat prin răbdare, ascultare activă, apel la forţa de convingere a rela-
ţiilor personale;
e) – flexibil, caracterizat prin schimbarea continuă a stilului propriu, în funcţie de interlocutor;
Enumerările anterioare denotă faptul că nu numai că stilurile îşi gasesc locul în
matricea viitorei comunicări eficiente, obiective şi profesionale a medicului cu pacientul, dar şi
reprezintă şi determină de facto, o atitudine comportamentală a comunicării, facilitând în timp,
noi structuri şi concepte operaţionale.
De asemenea, reflecţiile noastre teoretice au menirea, aşa cum aminteam anterior, de a
pregăti medicul în vederea existenţei unei relaţii eficiente şi viabile, vizănd ca şi stil personal
de comunicare:
• cunoaşterea;
• acceptarea;
• înţelegerea;
• adaptarea;
• corectitudinea;
• respectul;
• profesionalismul;
iar lista atributelor şi determinărilor structurale putând continua, amprenta proprie fiind
definitorie, creionând în final chiar şi stilul profesional al medicului în cauză, facilitându-i

267
dezvoltarea în carieră, validând în extremis parafrazarea ce ne-a permis-o la un moment dat,
deci „Spune-mi ce stil ai, ca să-ţi spun ce medic eşti”.

Bibliografie:

Commarmond, G; Exiga, A(2003) – Arta de a comunica şi de a convinge, Ed. Polirom, Iaşi

Craioveanu, PM(2006) – Introducere în psiholo-gia resurselor umane, Ed. Universitară,
Bucureşti
Dinu, M(1997) – Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti
Lesenciuc A, Ilişoi D, Cipercă E, Ciupercă C, Szilagy A, Paşca MD (2010) – Consiliere şi
com-unicare interpersonală, Ed. Antet, Bucureşti
Lohisse, J (2002) – Comunicarea - de la transmi-terea mecanică la interacţiune, Ed.
Polirom, Iaşi
Pasecinic, V. (2006) – Psihologia imaginii, Ed. Ştiinţa, Bucureşti
Paşca MD, (2012) – Comunicarea în relaţia medic – pacient, Ed. University Press, Tg Mureş
Pruteanu, Şt. (2000) – Manual de comunicare şi negociere în afaceri - comunicarea, Ed.
Polirom, Iaşi
Stanton, N. (1995) – Comunicarea, Ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti
DEX (1975) – Ed. Academiei, Bucureşti

268
 CERCETAREA ARTISTICĂ CRITICĂ ÎNŢELEASĂ CA JURNALISM
ALTERNATIV
Critical Artistic Research as Alternative Journalism
Postdoctoral Fellow Dr. Cătălin GHEORGHE
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Abstract

Both journalism and art are media of observation, documentation, analysis, representation and
communication. If journalism is based on reporting news and investigating different realities, art can also
research specific situations and critically transmit creatively processed discursive and visual information to an
inquisitive audience. A comparative study of journalism and art can emphasise the influence of artistic discourse
on aesthetic journalism and the use of journalistic means in art practice seen as an alternative form of reporting.

Keywords: artistic research, critical theory, journalism, press photography, art

Jurnalismul şi arta pot fi văzute ca medii responsabile ale comunicării într-o societate
care valorizează complex informaţia şi vizează, deopotrivă, satisfacţia estetică. Diversitatea
poziţiilor jurnalistice şi artistice dispun diferit şi varietatea publicurilor înclinate sau orientate
către modurile hegemonice sau alternative de selectare a datelor, de procesare a informaţiilor
şi de transmitere a ştirilor corelate evenimentelor cotidiene relevante.
În artă, după o serie de turnuri culturale, de la perspective expresive, mai formaliste, la
perspective discursive, mai critice, s-a ajuns la un moment istoric al reconsiderării practicilor
artistice din perspectiva valorii cercetării care ar avea şi calitatea de a transmite o „nouă
cunoaştere”. O lucrare de artă ar putea fi produsul unei cercetări cu consecinţe interpretative,
expresive, formale, instrumentale sau critice. De interes pentru studiul de faţă este producţia
artistică cu caracter critic, bazată pe elaborările specifice teoriei critice, şi care ar putea fi
percepută şi ca o formă de trasmitere a informaţiilor şi cunoaşterii, relevante în formarea şi
articularea relaţiilor sociale, într-un mod alternativ mediilor jurnalistice mainstream de
informare în masă.
În jurnalism, cerinţa ca faptele prezentate în ştiri să reflecte realitatea se bazează pe
necesitatea unei poziţii raţionaliste, considerate la începutul secolului trecut ca fiind chiar
naturale şi determinabile ştiinţific (Emery, Emery & Roberts, 2000). Datorită industrializării
presei şi creşterii interesului comercial al media, începând cu modernizarea jurnalismului,
hegemonia de piaţă şi monopolul informaţional trebuiau să fie regularizate până la impunerea
unor standarde morale ale dezvoltării sale sociale. În aceste condiţii, obiectivitatea jurnalistică
a fost stabilită drept normă, răspunzând diferitor posibile deviaţii semnalate în relaţia
jurnaliştilor cu sursele lor, în raport cu tentaţiile economice şi conflictele de interese, cu
acurateţea, senzaţionalismul şi protecţia vieţii private (Christians, 2004: 43).
Unul dintre pericolele la care poate fi expusă o societate informată, o societate formată
din indivizi care pot să profite în favoarea propriei educări prin propriile decizii în analizarea
conţinutului ştirilor, este larga răspândire a tabloidizării presei. Potrivit lui Colin Sparks, de
exemplu, ştirile de tabloid dau relativ puţină atenţie proceselor politice, dezvoltărilor

269
economice şi schimbărilor sociale în favoarea ştirilor despre sport, scandal şi divertismentul
popular (Sparks, 2000: 1-40). Accentul pus pe divertisment în defavoarea informaţiei este, de
asemenea, exemplficat prin introducerea conceptului de newszak (ştiri de amuzament) de
către Bob Franklin. Fiind echivalentul informaţional al termenului de muzak, newszak poate fi
înţeles ca o formă de ştiri convertite în divertisment (Franklin, 1997: 10).
De-a lungul istoriei sale, văzută ca o instituţie socială, presa şi-a specializat sarcinile,
fiind intensiv politizată sau extensiv comercială. Seth C. Lewis pune în discuţie dubla
provocare a jurnalismului instituţional: pe de o parte criza de autoritate profesională, în raport
cu ascensiunea publicării de tip do-it-yourself, iar pe de altă parte criza sustenabilităţii
industriei jurnalismului, în raport cu ameninţarea modelelor tradiţionale de finanţare prin
publicitate (Lewis, 2011). Apare ca fiind evidentă manifestarea unei tensiuni între controlul
profesional al jurnaliştilor şi participarea deschisă a publicului în calitatea sa de a opera pe
platformele jurnalistice online, recreând şi redistribuind informaţia. Cu toate acestea, deşi
audienţa e fragmentată de consecinţele revoluţiei informatice, o parte a publicului îşi doreşte o
informaţie verificată scrupulos, caracterizată de comprehensivitate, onestitate intelectuală şi o
oarecare sofisticare.
Pretenţia de obiectivitate este acum asociată cu instituţiile mediei de tip mainstream,
care reproduc discursurile structurilor de putere economică şi politică dominante. La polul
opus, orice declaraţie sau pretenţie de adevăr îşi poate asuma o oarecare relativitate a situării
sociale şi a subiectivităţii pe baza aplicării unui individualism metodologic (Wayne, 2003:
220).
Văzută ca un produs al suprastructurii, media poate fi suspectată de producerea unor
reprezentări ideologice ale lumii sociale, determinând astfel şi modurile de reprezentare ale
conştiinţei politice a fiecărui om.
În relaţia procesuală dintre producerea mesajului media şi interpretarea sa în actul
asimilării informaţiei transmise, se pot manifesta fenomene de fetişizare a informaţiei-ca-
marfă şi de reificare a mesajelor, care pot avea drept consecinţă alienarea celui expus la
informaţia mediată, producându-se o dublă alienare, atât faţă de sine cât şi faţă de societate.
Pe de altă parte, atât informaţia cât şi subiectul expus informaţiei pot fi supuse
procesului de transformare în marfă, iar prin acest proces, ceea ce este valorizat ca marfă îşi
pierde din semnificaţii şi din valoarea de agenţie decizională.
În media actuală există un surplus şi un exces de informaţie, nu doar din cauza
dezvoltărilor din sfera tehnologiilor comunicării, dar şi datorită apariţiei ştirilor în timp real.
Valoarea şi utilitatea informaţiei, atât în contextul social cât şi pe piaţă, este determinată de
persuasiunea jurnaliştilor de a furniza ştiri obiective precise. Dincolo de dimensiunea
informativă a reportajului, în jurnalismul de corespondenţă este mereu implicată o dimensiune
politică şi ideologică a raportării.
În prezentarea versiunilor realităţilor partajate ale dinamicii comunicării umane, Karen
S. Johnson-Cartee enumeră o serie de concepte cheie cu care se operează în diferite domenii
pentru a defini paradigma încadrării în înţelegerea ştirilor ca naraţiune (Johnson-Cartee, 2005:
160-161). Menţionând „structurile aşteptării”, despre care vorbeşte Tannen (Tannen,
1963:15), ca oferind experienţa unei noi percepţii în conectarea noastră cu lucrurile din lume,
Johnson-Cartee pune accent de asemenea pe alte concepte importante care definesc

270
constructele încadrării: „construcţiile narative formulistice” (Bird şi Dardenne 1988: 67),
schema (Chafe, 1977), prototipul (Fillmore, 1975) şi scriptul (Abelson, 1975).
La rândul ei, văzută ca formă de angajare socială, arta ar putea fi înţeleasă ca un mediu
al învăţării comportamentelor influenţate de calitatea interpretării informaţiilor transmise prin
intermediul diferitor structuri de putere instituţională şi al variatelor tehnologii ale medierii.
Se poate susţine ideea că învăţăm prin intermediul povestirilor pe care ni le spunem (Fischer,
1984), respectiv prin asimilarea unor „mituri culturale” (Philipsen, 1987, 251). Acestor
povestiri le sunt de cele mai multe ori asociate informaţii vizuale prin intermediul
fotografiilor, ca medii ale observaţiei, ale unui mod de cunoaştere primară.
Întâlnim diferite situaţii în fotografia jurnalistică în care miturile culturale pot fi
confirmate, prin intermediul evidenţei vizuale, sau pot fi contrazise, prin evaluarea
povestirilor care stau la baza dezvoltării lor. Astfel, în judecarea unei povestiri putem aprecia
dacă sunt satisfăcute criteriile de probabilitate narativă şi de fidelitate narativă (Fisher, 1984:
2), unde probabilitatea narativă se referă la consistenţa internă a sensului povestirii, iar
fidelitatea narativă se referă la consistenţa externă a gradului de realitate al povestirii.
În practica jurnalismului, discuţiile despre valoarea şi autoritatea imaginilor invocă
posibilitatea promovării acţiunii şi implicarea responsabilităţii prin intermediul difuzării
imaginilor fotografice ce ar reprezenta atrocităţi, dezastre naturale sau circumstanţe dificile
(Zelizer, 2005: 170).
Anumite atribute ale fotografiei pot contribui la constituirea sa ca mediu al
comunicării directe şi indirecte, care poate determina convingeri sau poate crea emoţii.
Materialitatea, accesibilitatea, temporalitatea, afectivitatea sau structura fotografiei pot
influenţa modul de lectură şi de trăire al fotografiei. La rândul lor, indexicalitatea sau
referenţialitatea imaginii pot fi asociate cu verisimilitudinea şi realismul fotografic, iar forţa
conotativă a imaginilor poate contribui la crearea unui context al înţelegerii prin intermediul
semnelor şi al simbolurilor.
În transmiterea mesajului unei fotografii de presă devin relevante şi modurile de
editare, încadrare, poziţionare, intitulare şi însemnare ale imaginii, care ar întări caracterul
conotativ de organizare a mesajului vizual.
Foarte multe dintre eseurile despre cercetarea artistică încearcă să descrie (fără a reuşi
să stabilească) anumite moduri de gândire şi noile metodologii care ar trebui să o direcţioneze.
La modul general, există un interes pentru documentare, conceptualizare, analiză şi dezbatere.
Majoritatea autorilor care vorbesc despre cercetarea artistică recunosc dificultăţile
politice în evaluarea impactului acestei cercetări asupra practicilor creative şi vice-versa.
Chiar dacă avem de-a face cu o anumită conştientizare despre influenţa ideologiei neoliberale
asupra strategiilor de evaluare aplicabile într-un sistem controlat (însă chestionabil) de
standarde, există încă multe voci care se întreabă: „ce este cunoaşterea şi cum putem înţelege
procesul creativ?”.
În lumea largă a practicilor artelor vizuale şi în lumea practicilor instituţionale a
academiilor de artă avem de-a face cu un model puternic, deşi încă criticabil, cu rezultate
interesante pentru cercetare, anume modelul „teoriei critice”. Ca reacţie la poziţia pozitivistă
în cercetare, teoria critică implică reflexivitate (cu preocupare pentru social), poziţionalitate
(faţă de ideologiile dominante) şi transformare (negociată între credinţa personală şi nevoia
publică). Similare cu practicile jurnalistice investigative şi creative, aceste situaţii de

271
confruntare propuse de teoria critică se bazează pe observaţie şi acţiune într-o comunitate
contextualizată.
Un model de cercetare artistică realizată prin intermediul gândirii şi practicilor
jurnalistice poate implica o serie de acţiuni într-o practică bazată pe proces, luând în
considerare condiţii ale observaţiei şi construcţii ale informaţiei pentru o comunicare a unei
cunoaşteri cât mai obiective, însă prezentată cât mai alternativ.
Arta poate fi văzută ca o reprezentare transformativă a realităţii, iar artistul poate fi
văzut ca cercetător, în sensul de muncitor productiv care trebuie să problematizeze cele mai
adecvate moduri de structurare a informaţiei şi să conceapă canalele eficiente de comunicare
pentru a oferi condiţiile unei înţelegeri şi a unei împuterniciri a relaţiilor umane. În calitatea sa
de jurnalist, artistul ar putea acţiona în direcţia schimbării modului în care vedem consecinţele
politicii în viaţa de zi cu zi.
Cercetarea artistică presupune comportamentul unui artist implicat în producerea unei
lucrări de artă pe baza unei gândiri asupra procesului creativ. Aici sunt puse în discuţie
procesele de auto-reflexivitate şi de autocritică care configurează poziţia, perspectiva şi
producţia artistului (Hannula et al. 2005: 10).
Cercetarea artistică cu caracter critic poate fi văzută şi din perspectiva unei practici
creative desfăşurată în anumite cadre instituţionale. În aceste contexte, arta e asociată nu doar
cu domeniul creativităţii, ci şi cu domeniul cunoaşterii, deoarece practica creativă poate fi
caracterizată de o serie de proceduri specifice modalităţilor noastre de cunoaştere, respectiv
proceduri de chestionare, recenzare, reflectare, analizare, performare, amintire, critică,
construire.
Alţi teoreticieni pun în discuţie politizarea creativităţii, privită ca o formă a capitalului
în noile economii ale cunoaşterii. În această lectură, transmiterea informaţiei e pusă în relaţie
cu procesele transferului economic, consumului şi agenţiei (Duxbury, Grierson şi Waite,
2007: 7). În aceste condiţii, arta crează noi realităţi, ca posibile modele de interacţiune socială.
Potrivit lui Simon Sheikh, în starea actuală dematerializată, post-conceptuală, în fapt
re-contextualizată, a artei, este din ce în ce mai des invocată noţiunea de „cercetare”.
Cercetarea ar pune accent pe modul în care cunoaştem, mai curând decât pe ceea ce
cunoaştem sau nu cunoaştem deja (Sheikh, 2008: 195).
Ca practică artistică, cercetarea ar corespunde unei transformări paradigmatice de la
practica de studio, specifică unui mediu, la o practică realizată mai curând în sfera publică,
astfel încât artistul, văzut ca producător cultural, ar căpăta o astfel de identitate în complicitate
cu ultimele dezvoltări în politicile administrative şi practicile capitaliste care pun accent pe o
industrie a cunoaşterii. Artistul este văzut, astfel, acţionând în direcţia unei avangarde sociale
într-o societate a riscului şi a muncii imateriale. În accepţia lui Sheikh, cercetarea artistică ar
trebui să acţioneze în „spaţii ale gândirii”, mai curând decât să aibă intenţia de a produce o
nouă cunoaştere care să fie supusă procesului de fetişizare culturală. Şi aceasta deoarece
cunoaşterea nu poate fi echivalentă cu gândirea, câtă vreme cunoaşterea ar fi distribuită şi
menţinută printr-o serie disciplinară de practici normative, iar gândirea ar implica reţele ale
indisciplinei, linii de fugă şi chestionări utopice (Sheikh, 2008: 196).
În practica cercetării artistice, cunoaşterea informală poate fi considerată un tip de
cunoaştere conjuncturală, bazată pe înţelegerea specifică a unor observaţii cotidiene. Detalii

272
irelevante, marginale sau minore pot servi drept simptome sau indicii ce ar putea legitima
demersurile unei metodologii interpretative.
În încercarea de a clarifica valoarea de cunoaştere a artelor vizuale, dincolo de
experienţa reprezentărilor formale şi a expresiilor afective, Alejandro del Pino Velasco
aminteşte de un experiment observaţional realizat de Sarat Maharaj cu un grup de lucru
format din studenţi ai Colegiului Goldsmith din Londra. În explorarea tipului de cunoaştere şi
învăţare specifice practicilor artelor vizuale, se poate lua în considerare diferenţierea
cunoaşterii artistice faţă de ceea ce e specific cunoaşterii economice, făcând astfel diferenţa
între o percepere a societăţii actuale în funcţie de dezvoltările tehnologiilor informaţiei şi
comunicării şi o înţelegere a mediului în care trăim în funcţie de manifestări ale fenomenului
migraţiei, de pildă, care ar contribui la schimbarea conceptului de identitate şi a relaţiei
noastre cu teritoriul. În acest context, Maharaj indică ca experienţe relevante experienţa
ameninţarii ordinii stabilite şi experienţa fricii faţă de ceea ce este străin, experienţe ce
depăşesc satisfacţia retinală din ce în ce mai solicitată de industriile culturii vizuale.
Pornind de la investigarea vieţii cotidiene a imigranţilor în cartierul londonez
multicultural Bloomsbury, o marcă a efectelor globalizării şi de-localizării spaţiale, studenţii
au realizat o hartă comportamentală a tipologiilor practicilor cotidiene, de la consumul
diversificat de hrană vegetariană, fast-food, cu specific, la frecventarea unor cluburi de gen.
Cercetând istorii locale generate de personalităţi venite din alte culturi, Maharaj propune
conceptul de cunoaştere xeno-epistemică, caracterizată de acţiuni intuitive, care ar putea
caracteriza experienţa cognitivă din câmpul artelor vizuale. Astfel, în contextul expansiunii şi
diversificării proceselor migratoare, translarea culturală este regândită ca fenomen obişnuit,
cotidian.
Există o relaţie de complementaritate între ştiri şi lucrări de artă ca discursuri redate în
cadre ideologice sau mitologice. Asemănarea dintre ştiri şi lucrările de artă constă în aceea că
ambele sunt discursuri despre realitate, însă realizate cu intenţii diferite şi bazându-se pe
structurări diferite. Ca atare, ştirile tind să devină consensuale, obiective, exnominative şi
imparţiale. Aşa cum subliniază Graeme Burton, ştirile vorbesc întotdeauna în favoarea
consensului, utilizând un patern al opoziţiilor şi o asumpţie a unui „teren de mijloc” pe care ar
trebui să se situeze cei care îşi dispută puncte de vedere opuse. El afirmă, de asemenea, că
ştirile constau într-un proces de fabricare a miturilor în care oamenilor li se relatează despre
ei, despre alţii şi despre lume lucruri aflate în concordanţă cu viziuni comune asupra anumitor
probleme (Burton, 2005: 292-295). La rândul ei, fiind o speculaţie critică şi creativă a
realităţii, arta reflectă, de asemenea, asupra condiţiilor în care activează jurnalismul ca un
discurs reprezentaţional al puterii (cu funcţiile sale de supraveghere şi control) şi al pieţii (cu
efectele sale comerciale). Mulţi artişti sunt inspiraţi de structurile, strategiile şi funcţiile
jurnalismului, adresându-se propriului public prin diferite medii şi instituţii, de obicei similare
celor utilizate de jurnalişti (cf. The Yes Man, Phil Collins, Sean Snyder).

Bibliografie:

Abelson, R.P. (1975), „Representing mundane reality in plans” în Representation and

understanding, D.G. Bobrow and A.M. Collins (editori), 273-309. New York:
Academic Press

273
Bird, S.E. şi R.W. Dardenne (1988), „Myth, chronicle and story: Exploring the narrative
qualities of news” în Media, myths, and narratives, J. W. Carey (editor), 67-86.
Newbury Park, California: Sage
Burton, G. (2005), Media and Society. Critical Perspectives, Londra: Open University Press
Chafe, W. (1977), „Creativity in verbalization and its implications for the nature of stored
knowledge” în Discourse production and comprehension, R.O. Freedle (editor), 41-55.
Norwood, N.J.: Ablex
Christians, C. G. (2004), „The Changing News Paradigm: From Objectivity to Interpretive
Sufficiency” în Qualitative Research in Journalism. Takink It to the Streets, S. H. Iorio
(editor), Mahwah, New Jersey şi Londra: Lawrence Erlbaum Associates, Publishers
Duxbury, L, E. M. Grierson şi D. Waite (2007), Thinking through practice. Art as Research in
the Academy, Melbourne: RMIT Publishing
Emery, M., E. Emery şi N. Roberts (2000), The press and America: An interpretive history of
the mass media (ediţia a 9-a). Needham Heights, MA: Allyn & Bacon
Fillmore, C.J. (1975), „An alternative to checklist theories of meaning” în Proceedings of the
first annual meeting of the Berkeley Linguistic Society, Institute of Human learning,
123-131. Berkeley: University of California Press
Fisher, W. R. (1984), „Narration as a human communication paradigm: The case of the public
moral argument”. Communication Monographs, 51, 1-22.
Franklin, B. (1997), Newzsak and News Media, Londra: Arnold
Hannula, M., et al (2005), Artistic Research: theories, methods and practices.
Helsinki/Gothenburg: Academy of Fine Arts/ArtMonitor
Johnson-Cartee, K.S. (2005), News Narratives and News Framing. Constructing Political
Reality, Lanham: Rowan&Littlefield Publishers
Phillipsen, G. (1987), „The prospect for cultural communication” în Communication theory:
Eastern and Western perspectives, D. Kincaid (editor), (pp. 245-254). New York:
Academic Press
Lewis S. C. (2011), „Journalism Innovation and Participation: An Analysis of the Knight
News Challenge” în International Journal of Communication 5 (2011), 1623–1648, p.
1623.
Sheikh, S. (2008), „Talk Value: Cultural Industry and the Knowledge Economy” în On
Knowledge Production: a Critical Reader in Contemporary Art, M. Hlavajova, J.
Winder, B. Choi (editori), Utrecht: BAK - basis voor actuele kunst
Sparks, C. (2000), „Introduction: the panic over tabloid news” în Tabloid Tales: Global
Debates Over Media Standards, C. Sparks, şi J. Tulloch (editori), Oxford: Rowman and
Littlefield
Tannen D. (1993). „What's in a frame? Surface evidence for underlying expectations” în
Framing in discourse, D. Tannen (editor), 14-56, Oxford: Oxford University Press
Velasco, A.d.P. (2008), „Summary of An Unknown Object in Uncountable Dimensions:
Visual Arts as Knowledge Production in the Retinal Arena, a presentation by Sarat
Maharaj” în On Knowledge Production: a Critical Reader in Contemporary Art, M.
Hlavajova, J. Winder, B. Choi (editori), Utrecht: BAK - basis voor actuele kunst
Wayne, M. (2003), Marxism and Media Studies. Key Concepts and Contemporary Trends,
Londra: Pluto Press

274
Zelizer B. (2005), „Journalism through the camera's eye” în Journalism: critical issues, A.
Stuart (editor), Maidenhead, Berkshire: Open University Press

Notă:
Acest articol este unul din rezultatele unei cercetări realizate cu sprijinul financiar al Programului Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul „Reţea transnaţională de management integrat al
cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţională (şcoală postdoctorală) şi
program de burse (CommScie)”. POSDRU/89/1.5/S/63663.

275
 WEBSITES – A PUBLIC RELATIONS TECHNIQUE USED BY ORGANIZATIONS
IN ONLINE COMMUNICATION

Tutor PhD Candidate Ana-Maria VENŢA,

“Vasile Alecsandri” University of Bacău

Abstract

Today, it has become almost impossible not to communicate online. It is vital for organizations to
display their site in the online environment, to deliver messages through it, to allow those interested in
interacting with the organization by means of various techniques, so that the organization as well as its audiences
may draw only benefits. For this to be possible, specialists in public relations should be constantly concerned
with adopting strategies, choosing the most appropriate techniques to humanize the online environment, to make
this online communication efficient so that the organization may reach its objectives.

Keywords: online public relations, website, online communication, online identity, mass-media.

O dată cu integrarea României în Uniunea Europeană graniţele ţării noastre s-au

deschis şi au pătruns pe piaţa românească tot mai multe organizaţii din Europa şi din întreaga
lume. Astfel, concurenţa a devenit din ce în ce mai puternică. Organizaţiile din România au
înţeles că e vital să se adapteze acestor schimbări şi că pot face acest lucru dacă acordă o
importanţă deosebită comunicării cu publicurile şi activităţilor de relaţii publice.
Relaţiile publice apar ca o modalitate de comunicare între o organizaţie şi publicurile
sale; ele îi ajută pe manageri să cunoască atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte;
totodată ele ajută publicul să înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta.1
Eu consider că activitatea de relaţii publice constă în stabilirea de relaţii reciproc avantajoase
între o organizaţie şi publicurile sale, relaţii bazate pe încredere. Aceste relaţii se pot stabili
atât în mediul offline cât şi în cel online. Pentru ca acest lucru să fie posibil, Cristina Coman2
consideră că o valoare deosebită o are comunicarea pentru că ea permite construirea de relaţii
solide cu publicurile-ţintă. Important este ca aceste relaţii să se stabilească pentru ca
organizaţia să-şi atingă scopul pentru care a fost înfiinţată (profitul) şi pentru ca publicurile să
fie mulţumite de activitatea organizaţiei.
Un rol important pentru stabilirea de relaţii durabile îl are şi capitalul de încredere al
unei organizaţii. Rosemarie Haineş3 consideră că acesta depinde de gradul de deschidere al
organizaţiei, comunicarea favorizând adeziunea publicurilor faţă de obiectivele acesteia.
Organizaţia trebuie să aibă capacitatea de a-şi gestiona imaginea, atât în mediul
offline, cât şi în cel online, iar pentru aceasta se impune cunoaşterea mediilor în care aceasta
acţionează.
În continuare voi prezenta câteva aspecte referitoare la relaţiile publice online. Felix
Friedländer consideră că relaţiile publice online reprezintă un domeniu al relaţiilor publice

1
Cristina Coman, Relaţiile publice: principii şi strategii, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 20
2
Cristina Coman, Constructe teoretice folosite în relaţii publice, în cartea PR TREND, coordonatori Delia
Cristina Balaban, Flaviu Călin Rus, Bucureşti, Editura Tritonic, 2007, p.19
3
Rosemarie Haineş, Managementul reputaţiei, în cartea Comunicare şi cultură organizaţională: idei şi practici
de actualitate, coordonatoare Adela Rogojinaru, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009, p. 181

276
care, prin implementarea şi utilizarea unor instrumente puse la dispoziţie de media online şi a
mijloacelor şi măsurilor derivate din acestea, încearcă să stabilească relaţii cu grupurile
relevante ale unei organizaţii. Ceea ce înseamnă că relaţiile publice online vin în sprijinul
obiectivelor relaţiilor publice în general, contribuind la echilibrarea pe termen lung a relaţiilor
dintre o organizaţie şi grupurile ei ţintă.4
Felix Friedländer surprinde destul de bine relaţiile publice online – totuşi ar trebui
adăugate şi dimensiunile comunicaţionale specifice Internetului: interactivitatea şi caracterul
multimedia al mesajului, precum şi dimensiunea globală, de masă, a comunicării. Putem
observa uşor un avantaj extraordinar al relaţiilor publice online: dacă până acum relaţiile
publice contribuiau la comunicarea externă a organizaţiei trimiţând mesaje prin intermediul
mass-media, relaţiile publice online permit organizaţiei să devină emiţător în comunicarea de
masă, mesajul transmis prin intermediul paginii Web fiind accesabil oriunde şi oricând.
Astfel, informaţia este publicată aşa cum doreşte organizaţia emiţătoare, posibilitatea
deformării mesajului de către jurnalist este eliminată, iar zgomotele de canal ce pot apărea în
timpul comunicării sunt astfel diminuate.
Relaţiile publice online au adus în plus, în primul rând, posibilitatea comunicării la
nivel de masă, costurile relativ mici permiţând tuturor organizaţiilor să devină comunicator de
masă. Jurnaliştii nu dispar din peisajul comunicaţional, legătura cu ei se păstrează, ei
reprezentând în continuare o verigă importantă în comunicarea organizaţiei cu publicurile
ţintă.5 Opinia mea este că datorită relaţiilor publice desfăşurate în mediul online, prin
intermediul site-ului, munca jurnaliştilor este în mare măsură simplificată. Fac această
afirmaţie deoarece jurnaliştii au posibilitatea de a găsi informaţii de interes pe site-ul
organizaţiei, informaţii pe care le pot transforma în ştiri. De asemenea, în cazul în care aceste
informaţii nu sunt suficiente, pot cere informaţii suplimentare reprezentanţilor organizaţiei.
Relaţiile publice online au următoarele caracteristici notabile: interactivitate
(comunicarea bidirecţională îmbunătăţind înţelegerea reciprocă), capacităţi multimedia
(posibilităţile de comunicare a mesajului reprezentând un cumul de media clasice),
capacitatea de comunicare de masă (mesajul poate fi emis direct către publicul-ţintă,
organizaţia devenind astfel emiţător direct în comunicarea de masă).
Există diferenţe semnificative între relaţiile publice online şi cele offline. Una dintre
acestea este aceea că în lumea reală relaţiile publice depind de un intermediar sau un lider de
opinie, de obicei un jurnalist. Când se intenţionează comunicarea cu publicul prin intermediul
mijloacelor tradiţionale, există două posibilităţi, care nu sunt tocmai satisfăcătoare: trimiterea
de comunicare de presă sau alte materiale către un jurnalist, informaţiile urmând a fi sau nu
publicate de către acesta şi cheltuirea banilor pe spaţiul de reclamă. În cadrul relaţiilor publice
online, datorită Internetului, opţiunile de mai sus pot fi evitate deoarece se poate comunica
direct cu publicul dorit prin intermediul Web siteului şi a instrumentelor pe care acesta le
pune la dispoziţia utilizatorilor.

4
Felix Friedländer, Online-Medien als neues Instrument der Öffentlichkeit: eine empirische Untersuchung zur
Beurteilung der Integration von Online-Medien in das Instrumentarium der externen Öffentlichkeitsarbeit, teză
de doctorat, Universitatea Münster, 1999, p. 84, apud Iulian Vegheş Ruff, Bogdan Grigore, Relaţiile publice şi
publicitatea online, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 30
5
Iulian Vegheş Ruff, Bogdan Grigore, Relaţiile publice şi publicitatea online, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 31

277
 Relaţiile publice online au următoarele avantaje care merită menţionate: comunicare
constantă, răspuns imediat, audienţă globală, cunoaşterea audienţei (prin intermediul
feedback-ului), comunicare bidirecţională, costuri mici.
E foarte important să reţinem că orice activitate desfăşurată prin intermediul site-ului
ar trebui privită ca o activitate de relaţii publice, acesta fiind o adevărată tehnică de relaţii
publice care trebuie utilizată de organizaţii când aleg să comunice online. Menţionăm acest
lucru deoarece Internetul reprezintă un ansamblu de mijloace de comunicare. În momentul în
care o organizaţie şi-a implementat un site şi s-a conectat la Internet înseamnă că a început să
comunice. Astfel, specialiştii în relaţii publice ai organizaţiei trebuie să gestioneze responsabil
fluxul informaţional înspre şi dinspre organizaţie. Fiecare informaţie distribuită publicurilor
prin intermediul Internetului trebuie să fie atent aleasă.
Web site-ul este în multe cazuri chipul online al organizaţiei şi este poate cel mai
important lucru într-o activitate de relaţii publice online. Site-ul trebuie să fie centrul
activităţii de relaţii publice în mediul online, dar totodată trebuie folosite şi alte mijloace de
comunicare online care permit construirea şi menţinerea relaţiilor cu publicurile în mediul
online (e-mail-ul, grupurile de discuţii, etc.).6
Consider că pentru ca un Web site să poată fi centrul activităţii de relaţii publice şi
pentru ca acesta să poată să construiască şi să menţină relaţiile cu publicurile e necesar să aibă
o identitate puternică în mediul online.
Mi-a atras atenţia un studiu realizat de Baker Bob7. Acesta a identificat nouă căi care
asigură o identitate puternică unei organizaţii care alege să comunice cu publicurile în mediul
online. Voi încerca să analizez site-ul postului de radio Europa FM pentru a vedea în ce
măsură acest site are o identitate puternică în mediul online şi pentru a vedea în ce măsură
acest site este o tehnică de relaţii publice utilizată pentru a comunica eficient cu publicurile în
mediul online.
Prima cale se referă la faptul că organizaţia trebuie, prin intermediul site-ului, să-şi
definească, cât mai direct, brand-ul. Elementele care definesc brand-ul Europa FM sunt
prezente pe site-ul acestui post de radio: denumirea postului de radio (Europa FM, denumirea
este scurtă şi concisă, particulară, relevantă, unică, uşor de reţinut), logo-ul , mesajul şi
design-ul vorbesc despre universul postului de radio, despre setul de valori pe care le
promovează, culorile folosite: roşu şi negru, care simbolizează dinamismul, energia tinerilor
(culoarea roşie) şi caracterul obiectiv şi neutru al ştirilor (culoarea neagră), activităţile
desfăşurate (muzică şi ştiri), cultura organizaţională (norme, valori, ritualuri). Normele şi
valorile postului de radio Europa FM pot fi găsite la adresa: http://www.europafm.ro/europa-
fm/contact/, în partea de jos a pagini fiind prezent un link intitulat “Cod de conduită
profesională”, care, dacă îl accesăm, ne permite descărcarea unui document Word care
conţine următoarele: valorile şi principiile după care se ghidează echipa postului de radio.
Anul 2007 a marcat primul rebranding al postului, logo-ul Europa FM fiind redresat,
cu forme mai rotunjite, un contrast mai bun şi o imagine generală mai coerentă. „România
zâmbeşte cu Europa FM” a fost una dintre cele mai de succes campanii realizate de post, prin
care era evidenţiată prospeţimea postului. Dacă eşti serios, atent la detalii şi profesionist, nu

6
Iulian Vegheş Ruff, Bogdan Grigore, op.cit., pp. 31-33
7
http://www.websitemarketingplan.com/online/Branding.htm, 15.05.2012

278
eşti automat bătrân sau bătrânicios. Asta a fost ideea unei campanii de comunicare de
aproximativ un an, realizată împreună cu agenţia de publicitate Brands Talk.8
A doua cale se referă la faptul că organizaţia trebuie, prin intermediul site-ului, să
menţioneze, cât mai explicit, obiectul de activitate. Site-ul postului de radio Europa FM
menţionează încă din prima pagină, în partea stângă, sus, obiectul de activitate al postului şi
publicul acestui site. Astfel ne putem da seama foarte uşor, din logo-ul şi sigla postului, că
este vorba de un post de radio: “un radio de milioane de români”. Este deosebit de important
că acest site îşi defineşte obiectul de activitate încă de la început, în mod vizibil, direct pentru
că foarte multe alte site-uri îşi învăluie identitatea într-un noian de elemente grafice şi
sloganuri ambigue, fără a spune vizitatorilor cu ce anume se ocupă organizaţia.
Postul de radio Europa FM ştie să privească site-ul prin prisma vizitatorilor. Ştie că
timpul acestora este preţios astfel că, prin concepţia site-ului, îi ajută să afle imediat cu ce
anume se ocupă. Astfel, identitatea postului de radio este clară şi în acord cu obiectivele
acestuia.
Postul de radio Europa FM nu face din numele organizaţiei elementul cel mai vizibil
de pe pagina de start. Din contră, încă de la început, dar şi pe tot parcursul site-ului aflăm
beneficiile pe care le oferă utilizatorilor acest post de radio: posibilitatea de a asculta online
Europa FM, avantajele de a fi membru al Clubului VIP, posibilitatea de a fi primul care
ascultă “ştirile care contează”, posibilitatea de a fi mereu informat, posibilitatea de a participa
la concursuri online şi de a câştiga premii. Prezentarea acestor beneficii este foarte importantă
pentru că, după părerea mea, acestea ajută la clădirea unei imagini.
A treia cale se referă la faptul că organizaţia trebuie, prin intermediul site-ului, să
folosească o persoană reală ca legătură între organizaţie şi publicuri. Lumea virtuală poate fi
un spaţiu rece, neprimitor. Din această cauză organizaţia trebuie să aibă drept scop
umanizarea site-ului. Site-ul postului de radio Europa FM urmează şi această cale propusă de
Bob Baker prin faptul că prezintă imagini cu realizatorii emisiunilor pentru ca cei care ascultă
acest post de radio să poată să-i cunoască. De asemenea, pe site găsim şi adrese de e-mail
personalizate, umanizate prin faptul că au în componenţa lor numele realizatorilor
emisiunilor.
Un aspect important pentru cele spuse mai sus este şi faptul că în dreptul emisiunilor
postului de radio găsim şi o fotografie cu realizatorul acestora.
Printre realizatorii realizatorii emisiunilor acestui post de radio aş putea să-i menţionez
pe Monica Anghel şi pe George Zafiu, aceştia reprezentând, după părerea mea, imaginea
acestui post de radio.
A patra cale se referă la faptul că organizaţia trebuie, prin intermediul site-ului, să
dezvolte o mentalitate de tip “fan-club”. Majoritatea organizaţiilor se străduiesc să obţină
vizitatori, cititori sau utilizatori. Ar trebui să se preocupe să creeze “fani”. Utilizatorii sunt
persoane care vizitează site-ul, se abonează la newslettere sau cumpără produse şi/sau servicii.
Fanii, însă, pe lângă faptul că se bucură întotdeauna să cumpere, urmărind cu emoţie orice
informaţie despre proxima apariţie a unui nou produs/serviciu, le vor vorbi tuturor prietenilor
despre organizaţie şi se vor raporta la aceasta în conversaţii.

8
http://10ani.europafm.ro/povestea , 15.02.2012

279
 Europa FM s-a preocupat ca utilizatorii site-ului să fie şi în acelaşi timp şi fani ai
postului de radio prin posibilităţile de interacţiune dintre realizatorii emisiunilor şi utilizatorii
site-ului, precum şi prin informaţiile pe care le oferă publicurilor.
Astfel, în secţiunea “De partea ta”, disponibilă la adresa:
http://www.europafm.ro/europa-fm/de-partea-ta/ , reprezentanţii postului de radio se arată
interesaţi de ceea ce au de comunicat utilizatorii şi oferă acestora posibilitatea de a exprima
acest lucru prin trimiterea de mesaje la o adresă de e-mail denumită sugestiv
departeata@europafm.ro, mesaje pe care promite să le dea mai departe.
De asemenea, deosebit de importantă pentru a crea o mentalitate de tip “fan-club” este
secţiunea “Club VIP”. Europa FM îşi priveşte utilizatorii ca pe nişte persoane foarte
importante (VIP) şi declară că este bucuroasă să îi aibă ca vizitatori ai site-ului, precum şi pe
frecvenţele postului de radio. În semn de mulţumire pentru fidelitatea celor care utilizează
site-ul, a creat Club VIP Europa FM, o comunitate virtuală unde utilizatorii îşi pot face noi
prieteni, pot câştiga premii şi diferite avantaje pe măsură ce sunt tot mai activi pe site. Aceştia
au acces la concerte online în exclusivitate, au posibilitatea de a descărca programe, muzică,
avatare, wallpapere. Toate acestea sunt valabile şi pentru jurnalişti pentru că şi ei au
posibilitatea să se înscrie în acest club şi pot deveni fani ai postului de radio.
Europa FM arată prin modul în care este conceput site-ul, prin informaţiile pe care le
conţine, prin posibilităţile de interacţiune dintre realizatorii emisiunilor şi utilizatorii site-ului,
dar şi dintre utilizatori şi utilizatori (prin intermediul forumului), că doreşte să-şi apropie
utilizatorii, să-i transforme în fani.
A cincea cale se referă la faptul că organizaţia trebuie să utilizeze eficient cuvintele.
Postul de radio Europa FM este recunoscut ca un furnizor de informaţie de încredere (putem
afirma aceasta datorită premiilor pe care le-a câştigat de-a lungul timpului, premii menţionate
pe site), informaţie folositoare, care se adresează publicului într-o manieră cât mai
personalizată.
A şasea cale se referă la faptul că organizaţia trebuie să se asigure că elementele
vizuale ale site-ului întăresc identitatea acesteia. Europa FM alege cu grijă cuvintele cu
ajutorul cărora îşi comunică mesajele, dar nu neglijează nici aspectul site-ului. Grafica
utilizată susţine brand-ul Europa FM. Imaginea postului de radio este bine pusă în valoare
prin utilizarea unui roşu intens, dar plăcut ochiului, şi a non culorilor alb (pentru fundal) şi
negru (pentru scris), acestea din urmă facilitând citirea cu uşurinţă a informaţiilor postate pe
site.
Grafica utilizată facilitează urmărirea cu uşurinţă a conţinutului site-ului şi găsirea
rapidă a informaţiilor de care publicurile au nevoie.
A şaptea cale menţionează că organizaţia, prin intermediul site-ului, trebuie să devină
o destinaţie finală. Site-ul postului de radio Europa FM este foarte bogat în informaţii despre
domeniul în care activează astfel încât cei care accesează acest site să nu fie nevoiţi să caute
în altă parte informaţiile de care au nevoie.
Structurat pe 6 categorii principale, Ştiri, Europa FM, Club VIP Europa FM, Showbiz,
Trafic, Utile, www.europafm.ro le aduce vizitatorilor o experienţă completă. De la ştiri la
comunicate, download de wallpapere, muzică, înregistrări ale emisiunilor şi programe utile,
horoscop, meteo, curs valutar, articole de sănătate şi modă şi materiale destinate avansării în
carieră, toate sunt reunite pe site-ul www.europafm.ro.

280
 Reprezentanţii postului de radio au declarat că încă de la începuturi au avut un singur
interes: “Europa FM să devină principala sursă radio de informare a românilor, să fie un post
echidistant şi corect.”Mai apoi, sloganul “ştirile care contează” a rezumat perfect principiul de
bază al redacţiei astfel încât să nu mai fim nevoiţi să căutăm în altă parte, pentru că la Europa
FM avem tot ce contează.
A opta cale de urmat se referă la faptul că organizaţia trebuie să publice, prin
intermediul site-ului, un newsletter. Newsletterul ajută organizaţiile să-şi dezvolte o bază de
date cu informaţii despre toate persoanele interesate de ceea ce oferă. Astfel, aceasta poate
controla mai bine şi frecvenţa cu care audienţa este expusă la brand.
Site-ul Europa FM oferă posibilitatea abonării la newsletterul postului de radio şi
menţionează şi beneficiile abonării: accesul la informaţii în premieră, primirea de oferte
speciale rezervate doar celor abonaţi, concursuri, informaţii despre evenimentele pe care le
pregăteşte postul de radio.
A noua cale menţionează că organizaţia trebuie să fie prezentă pe forumurile online.
Postul de radio Europa FM oferă posibilitatea utilizatorilor de a participa la discuţiile
propriului forum.
Acest post de radio este menţionat în discuţiile de pe diferite forumuri (forumul site-
urilor www.muzicabuna.ro, www.netsat.ro, www.pc.ro, www.121.ro, www.realitatea.net ,
etc.).
Din cele menţionate mai sus, aş putea să afirm că site-ul postului de radio Europa FM
are o identitate puternică în mediul online şi este o veritabilă sursă de informaţii pentru
publicuri. Aş putea afirma că toate site-urile mass-media naţionale, din România, urmează
cele nouă căi amintite mai sus motiv pentru care pot spune că au o identitate puternică în
mediul online.
După părerea mea, site-ul este principala tehnică de relaţii publice care asigură o
comunicare eficientă a organizaţiilor cu publicurile ţintă în mediul online motiv pentru care e
deosebit de important ca acesta să aibă o identitate în mediul virtual.
În continuare aş vrea să argumentez că site-ul web este o tehnică de relaţii publice
utilizată de organizaţii în comunicarea online. Pentru aceasta voi folosi ca exemplu tot site-ul
postului de radio Europa FM şi aş vrea să menţionez că argumentele pe care le voi folosi sunt
valabile, în mare parte, şi în cazul site-urilor mass-media naţionale, din România. Site-ul
postului de radio Europa FM este o tehnică de relaţii publice pentru că prin intermediul
acestuia acest post de radio doreşte să stabilească relaţii cu utilizatorii, să şi-i apropie, să se
împrietenească cu aceştia. Face acest lucru prin faptul că apelează la comunicare, o
comunicare în ambele sensuri (bidirecţională), interactivă. Site-ul este interactiv, nu este o
simplă pagină de Internet care informează şi atât. Există multiple posibilităţi de a primi un
feedback. Postul de radio este interesat să primească un feedback din partea utilizatorilor şi
pune la dispoziţie mai multe posibilităţi pentru acest lucru (posibilitatea de a lăsa comentarii,
adrese de e-mail, diferite sondaje de opinie, diferit formulare online, o secţiune pe site
intitulată “contact”, etc).
Astfel, ştirile, comunicatele, articolele nu sunt postate pur şi simplu pe site. Ele permit
trimiterea de comentarii din partea utilizatorilor, posibilitatea de a fi distribuite reţelelor
sociale, de a fi trimise prin e-mail. Postul de radio doreşte să afle părerea celor care citesc
ceea ce acesta postează, aspect deosebit de important în activitatea de relaţii publice.

281
 De asemenea, orice utilizator al site-ului se poate înscrie în Club VIP. Europa FM îi
priveşte pe aceştia ca pe nişte persoane foarte importante (VIP), doreşte să se împrietenească
cu acestea, le oferă anumite avantaje (să-şi găsească prieteni, să câştige premii, etc.).
Postul de radio Europa FM desfăşoară activităţi de relaţii publice prin intermediul site-
ului datorită posibilităţilor de interacţiune cu publicurile, inclusiv cu jurnaliştii: Club VIP,
forumul, pagina pe facebook, pagina pe twitter, Europa FM pe mobil (utilizatorii pot folosi
mobilul pentru a transmite postului de radio informaţiile pe care le consideră importante). De
asemenea, cei care doresc să adreseze o întrebare sau să transmită un mesaj pot face acest
lucru direct pe site, prin opţiunea “contactaţi-ne” (prin intermediul unui formular online) şi
sunt asiguraţi că vor primi un răspuns din partea echipei Europa FM în maximum zece zile.
Europa FM se declară ca fiind de partea utilizatorilor. Există o secţiune, intitulată “De
partea ta”, în care cei care au ceva de spus sunt luaţi în seamă de acest post de radio. Echipa
postului îi invită pe aceştia la dialog, prin acest fapt demonstrând că îi pasă de utilizatorii site-
ului, de cei aflaţi în dificultate, în cazul de faţă. Utilizatorii aflaţi în dificultate pot trimite un
mesaj despre problema care-i frământă prin intermediul unei adrese de e-mail.
Consider că pentru a fi o tehnică de relaţii publice, site-ul trebuie să fie foarte bine
realizat, să aibă ca principal obiectiv informarea publicurilor şi să răspundă exigenţelor
impuse de comunicarea online. Orice activitate desfăşurată în mediul online poate fi
considerată activitate de relaţii publice, după cum am menţionat ceva mai sus.
În realizarea website-ului, organizaţia trebuie să se gândească la informaţiile pe care le
vor căuta vizitatorii acestuia. În acest sens, specialiştii9 recomandă câteva categorii de
informaţii care ar trebui să se afle într-un site Web: prezentarea organizaţiei, anunţuri noi (ştiri
şi comunicate de presă sau rezumate ale acestora) şi relatări apărute în presă, descrieri ale
produselor şi/sau serviciilor, cataloage online, scurte demonstraţii video despre produse şi/sau
servicii, modalităţi de comandă online, resurse oferite vizitatorilor pentru a fi descărcate (mici
jocuri, documente de interes, materiale vizuale, foarte utile în special pentru jurnalişti:
fotografii, clipuri video (bineînţeles, cu explicaţiile necesare şi la calitatea cerută de eventuala
lor utilizare în presa scrisă, în TV, etc.), date despre modul de contactare a diverselor
compartimente, link-uri către alte surse de informare de pe Internet legate de subiect, lista cu
întrebările adresate frecvent de vizitatori şi răspunsurile la acestea, un calendar al
conferinţelor, seminarelor sau evenimentelor importante, formulare de feedback (sondaje,
comentarii, formulare de votare).
Site-ul unei organizaţii trebuie să-şi propună să stabilească relaţii cu mass-media,
aceasta fiind un public deosebit de important pentru organizaţii. Cornelia Maxim10 consideră
că pentru a comunica eficient cu reprezentanţii mass-media organizaţiile ar trebui să dezvolte
un site Media (care trebuie să conţină următoarele: date de contact, studii sau cercetări,
informaţii despre organizaţie, informaţii despre conducere, fotografii, link-uri către alte surse,
evenimente viitoare, comunicate de presă, media kit, articole apărute în mass-media, eseuri
sau articole, premii, recunoaşteri, discursuri). Acest mini-site legat de site-ul organizaţiei nu
ar trebui să fie doar o arhivă de comunicate de presă, ci un adevărat instrument, de relaţii

9
Gheorghe Orzan, Mihai Orzan, Cybermarketing, Bucureşti, Editura Uranus, 2004, pp. 52-53, apud George
David, Tehnici de relaţii publice. Comunicarea cu mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2008, pp. 197-198
10
Cornelia Maxim, Comunicarea online-provocări şi oportunităţi. Instrumente Office pentru mediul de
comunicare, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2009, p. 41

282
publice, consider eu, care ajută jurnalistul să-şi desfăşoare activitatea. Site-ul postului de radio
Europa FM nu are nevoie de o astfel de secţiune pentru că, fiind un reprezentant mass-media,
întreg site-ul conţine informaţii de interes pentru jurnalişti. Din păcate, de regulă, site-urile
altor organizaţii care-şi desfăşoară activitatea în alte domenii, altele decât mass-media, nu au
un site Media. Acestea au de obicei o secţiune intitulată: “comunicate de presă”.
Site-ul postului de radio Europa FM conţine toate categoriile de informaţii de care ar
putea fi interesaţi utilizatorii, informaţii specifice domeniului în care activează.
Pentru ca un site să răspundă exigenţelor impuse de comunicarea online, el ar trebui
realizat ţinându-se cont de următoarele reguli: site-ul nu trebuie să aibă un singur autor, site-ul
trebuie construit pornind de la ideea că el trebuie să ofere puncte de atracţie pentru publicuri
diferite şi să le determine să revină mereu pe site, site-ul trebuie evaluat cât mai des cu putinţă
din punct de vedere al utilităţii (prin crearea unui formular de vot, prin trimiterea de e-mail-uri
celor care se ocupă de actualizarea lui, etc.), site-ul trebuie actualizat în permanenţă şi
completat cu informaţii pe care le caută vizitatorii, site-ul trebuie să funcţioneze cât mai bine
din punct de vedere tehnic (fişierele nu trebuie să aibă dimensiuni prea mari, pentru a se putea
încărca într-un timp cât mai scurt, aspectul grafic trebuie să fie omogen şi să ilustreze o
anumită idee; link-urile dintre fişiere trebuie să funcţioneze ireproşabil; cel puţin pagina
principală – homepage – trebuie să conţină în structura sa cuvinte-cheie, comentarii şi alte
asemenea amănunte tehnice care sporesc şansele ca site-ul să intre în motoarele de căutare;
vizitatorul nu trebuie să se piardă în hăţişul de link-uri, ci să găsească rapid informaţia de care
are nevoie după un număr rezonabil de click-uri (4-5 click-uri; acest lucru se poate realiza
prin includerea unui număr sporit de link-uri în pagina principală, care să conducă rapid către
fişierele cele mai solicitate ale site-ului); trebuie să existe cât mai multe link-uri dinspre alte
site-uri către pagina principală a site-ului unei organizaţii (prin înscrierea site-ului în motoare
de căutare, în portaluri de baze de date, prin schimb de bannere şi logo-uri publicitare
(parteneriate) cu alte organizaţii care au website-uri; trebuie utilizată orice oportunitate de a
promova site-ul organizaţiei.11
Site-ul oferă o excelentă oportunitate de distribuire a informaţiei direct către public,
permite reacţii rapide şi cheltuieli mai puţine. Informaţiile pot fi actualizate frecvent, zona de
ştiri a site-ului devenind astfel una dintre locaţiile vizitate constant de jurnalişti, în măsura în
care aceştia au nevoie de un punct de vedere al organizaţiei pe o temă anume.12
Consider că pentru a fi o tehnică de relaţii publice site-ul trebuie să fie actualizat
frecvent şi să faciliteze comunicarea, respectiv citirea informaţiilor, toate acestea venind în
sprijinul utilizatorilor. Cititorii de pe Web mai degrabă scanează informaţiile decât le citesc.
Aceasta este concluzia unui studiu efectuat de Sun Microsystems, raportat de Lawrence
Ragan Communications, Inc.13 Sun a descoperit că 79% dintre vizitatorii site-urilor scanează
conţinutul. Doar 11% citesc cu adevărat, cuvânt cu cuvânt. Sun a descoperit şi faptul că pe
ecran textul este cu circa 25% mai greu de citit decât în formă tipărită. În cazul presei tipărite,
cititorul este condus prin naraţiune, de la început până la sfârşit. Astfel, în materialele tipărite

11
George David, Tehnici de relaţii publice. Comunicarea cu mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2008, pp. 198-
200
12
Gabriela Grosseck, Marketing şi comunicare pe Internet, Iaşi, Editura Lumen, 2006, p. 329
13
Doug Newsom, Bob Carrell, Redactarea materialelor de relaţii publice, editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 316

283
scrisul este liniar. Vizitatorii site-urilor nu se comportă liniar. Ei sar de la un loc la altul, de la
o informaţie la alta. Prin urmare, realizatorii site-urilor Web trebuie să împartă informaţia în
pastile, în fragmente mici de text. Site-ul ales spre exemplificare facilitează citirea cu uşurinţă
a informaţiei prin faptul că aceasta este împărţită în pastile.
Site-ul postului de radio Europa FM răspunde exigenţelor impuse de comunicarea
prin intermediul Internetului.
Astfel, site-ul www.europafm.ro oferă puncte de atracţie pentru publicuri diferite prin
intermediul cărora le motivează să revină: comunicate de presă şi ştiri pentru mass-media;
muzică, ştiri din muzică şi posibilitatea de a asculta online postul de radio pentru tineri;
informaţii din trafic pentru şoferi; reţete, horoscop, modă pentru publicul feminin; jocuri
online pentru amatorii de câştiguri, dar şi jocuri pentru copii şi tineri; informaţii despre carieră
pentru cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă; consilier juridic, ghid turistic, casa perfectă,
minutul de sănătate pentru cei care ar putea fi interesaţi de astfel de subiecte. De asemenea,
postul de radio se adresează şi celor care au de comunicat mesaje legate de anumite probleme
sociale. Astfel, în secţiunea: “De partea ta” aceştia au posibilitatea de a comunica postului de
radio astfel de mesaje, prin intermediul unei adrese de e-mail denumită sugestiv
departeata@europafm.ro, mesaje pe care promite să le dea mai departe. Tot în această
secţiune găsim şi modul cum se implică postul de radio în viaţa societăţii prin campaniile pe
care le derulează sau în care este implicat, în mod direct. Informaţiile sunt reactualizate în
permanenţă astfel încât cei care vizitează acest site sunt motivaţi să revină mereu.
Cei care se ocupă de site-ul Europa FM au grijă ca acesta să fie actualizat în
permanenţă cu informaţii de actualitate. Astfel, pe prima pagină a site-ului găsim ştirile care
contează iar în dreptul lor data, ora şi minutul la care au fost adăugate, tocmai pentru ca
utilizatorii să vadă că sunt de actualitate.
Site-ul www.europafm.ro funcţionează foarte bine din punct de vedere tehnic. Paginile
se încarcă repede, avem posibilitatea de a accesa repede informaţia de care avem nevoie
datorită meniului de navigare care este foarte bine organizat. Utilizatorii au posibilitatea de a
găsi uşor informaţiile de care au nevoie pentru că site-ul prezintă în partea dreaptă, sus, un
motor de căutare.
Din cele menţionate mai sus reiese că postul de radio Europa FM desfăşoară, prin
intermediul site-ului, activităţi de relaţii publice, site-ul fiind o tehnică de relaţii publice
utilizată pentru a comunica în mediul online.

Bibliografie:

Balaban Delia Cristina, Rus Flaviu Călin (coordonatori), PR TREND, Bucureşti, Editura
Tritonic, 2007
Coman Cristina, Relaţiile publice. Principii şi strategii, Iaşi, Editura Polirom, 2006
David George, Tehnici de relaţii publice. Comunicarea cu mass-media, Iaşi, Editura Polirom,
2008
Friedländer Felix, Online-Medien als neues Instrument der Öffentlichkeit: eine
empirischeUntersuchung zur Beurteilung der Integration von Online-Medien in das
Instrumentarium der externen Öffentlichkeitsarbeit, teză de doctorat, Universitatea
Münster, 1999

284
Grosseck Gabriela, Marketing şi comunicare pe Internet, Iaşi, Editura Lumen, 2006
Maxim Cornelia, Comunicarea online-provocări şi oportunităţi. Instrumente Office pentru
mediul de comunicare, Bucureşti, Editura comunicare.ro, 2009
Newsom Doug, Carrell Bob, Redactarea materialelor de relaţii publice, Iaşi, Editura Polirom,
2004
Orzan Gheorghe, Orzan Mihai, Cybermarketing, Bucureşti, Editura Uranus, 2004
Rogojinaru Adela (coordonatoare), Comunicare şi cultură organizaţională: idei şi practici de
actualitate, Bucureşti, Editura Tritonic, 2009
Vegheş Ruff Iulian, Grigore Bogdan, Relaţiile publice şi publicitatea online, Iaşi, Editura
Polirom, 2003
www.10ani.europafm.ro/povestea
www.europafm.ro
http://www.websitemarketingplan.com/online/Branding.htm

285
 DIALOGUL MUREŞEAN – PARTICULARITĂŢI ŞI
DIFERENŢE
Dialogue in Mureş County – Features and Differences

PhD. Candidate Lacrima BALINT

Universitatea „Babeş Bolyai” Cluj-Napoca

Abstract

The election campaign brings changes to the political stage of Mureş, and these changes are reflected
in the way the electorate responds. With regard to the so-called Romanian parties, the emergence of the People's
Party – Dan Diaconescu is to be noted; the Hungarian minority is experiencing a virtual “schism” through the
occurrence of two more parties – the Hungarian Civic Party and the Transylvanian Hungarians' Popular Party.
Another fundamental difference between the Romanian and the Hungarian electorates regards their
attitude towards the legitimacy of the church as a channel for communicating political messages. In this respect,
Romanians declare themselves to be strongly against the Church's political involvement, even if this year there is
a candidate for the presidency of the Mureş County Council who attracted representatives of several religions in
all of his electoral spots.

Keywords: campaign, politics, electorate

După cum se ştie, Tîrgu-Mureşul, ca reşedinţă de judeţ, dar şi judeţul Mureş în

general, au un caracter multietnic care se reflectă în toate domeniile vieţii publice şi private.
Campania electorală locală 2012 a adus modificări pe scena politică mureşeană, iar acestea s-
au reflectat şi în modul de răspuns al electoratului. Am ales ca în această lucrare să analizez
diferenţele dintre campaniile electorale ale partidelor româneşti şi cele ale minorităţii
maghiare.
În privinţa partidelor aşa-zise româneşti s-a remarcat apariţia Partidului Poporului-
Dan Diaconescu, iar minoritatea maghiară cunoaşte o adevărată „schismă” prin apariţia a încă
două partide – Partidul Civic Maghiar (PCM) şi Partidul Popular al Maghiarilor din
Transilvania (PPMT). Chiar dacă tema de faţă se referă la diferenţele de abordare a campaniei
electorale, regăsim şi puncte comune deloc de neglijat. Astfel, după cum am constatat,
Partidul Poporului Dan Diaconescu şi-a propus în campania electorală locală să aibă liste
complete în tot judeţul. Ce înseamnă acest lucru? Dacă alte partide mari, cu vechime, nu au
candidaţi în fiecare localitate, din diverse motive, de cele mai multe ori acestea alegând să nu
pornească într-o luptă care oricum nu poate fi câştigată (comunitatea este fidelă altui partid
politic într-o majoritate covârşitoare, costurile campaniei ar fi prea mari pentru rezultate
obţinute, în general calcule pragmatice, ştiut fiind faptul că o campanie electorală „costă” un
partid sume uriaşe), acest partid a ales altă strategie. Fiecare localitate din judeţ – sunt 102
unităţi administrativ teritoariale – a avut o listă completă de candidaţi. Ce înseamnă o listă
completă? Candidaţi pentru toate funcţiile din administraţia locală ce intră în cursa electorală:
consilieri locali, consilieri judeţeni, primari, preşedinte de Consiliu Judeţean.
Rezultatele probabil scontate de echipa de campanie: o mai mare vizibilitate a
partidului, racolarea de noi membri, crearea unei imagini de partid puternic, cu o mare forţă a
resurselor umane. Unul din rezultatele concrete constatate chiar în instituţia unde lucrez, şi

286
anume TVR Tîrgu-Mureş, s-a materializat în procseul calculării timpilor de antenă.
Conform legii electorale, fiecare partid, alianţă, candidat independent beneficiază de spaţiu în
emisiunile electorale ale Societăţii Române de Televiziune.
Calculul timpilor de antenă se face în funcţie de numărul listelor depuse de
partide/alianţe politice sau candidaţi independenţi la Birourile Electorale Judeţene. În urma
calculului a rezultat o pondere uriaşă a unui partid de altfel nou.

PARTIDELE POLITICE PROCENT DIFUZARE MINUTE ALOCATE

PPMT 6,19 % 111,2

PPDD 9,91 % 177,39
UNPR 7,95 % 142,31
UDMR 17,75 % 318,13
PSD 4,54 % 81,27
PRM 8,47 % 152,01
PC 3,51 % 63,23
USL 15,17 % 271,54
PNL 4,85 % 87,22
PDL 9,29 % 166,29
APMS 3% 53,7
PCM 9,40 % 168,26

În aceeaşi situaţie s-a aflat şi principalul partid al minorităţii maghiare, Uniunea

Democrată a Maghiarilor din România (UDMR), care şi-a depus liste complete şi în acelaşi
timp a solicitat timpi de antenă studioului regional şi din alte judeţe care se află în aria de
acoperire a TVR Tîrgu-Mureş: Harghita şi Covasna, „mişcare” preluată şi de
competitori, PPMT şi PCM. Fapt care iarăşi a dus la o creştere a procentului de timpi de
antenă. Două strategii – liste complete şi solicitări din mai multe judeţe – care iată au dus la o
mai mare vizibilitate a partidelor în programele electorale ale studioului public regional de
televiziune.

Ordinea intrărilor în emisie a candidaţilor diferitelor formaţiuni politice în cadrul

emisiunii
- Electorale 2012 – TVR Tîrgu Mureş –
Săptămâna 21-25 mai 2012
Luni 21.05.2012
17.10 – UDMR -18’50
17.30 – PCM - 10’10
17.40 – USL – 14’50”
17.55 – UNPR - 25 ‘ 00”
18.20 – PRM – 10’00”
18.30 – PPDD – 10’ 30”

287
 Marti 22.05.2012
17.10- PRM – 10’00”
17.20 – PPDD – 10’30”
17.31 - USL - 17’50
17.50 – PD-L – 20’00”
18.10 -PCM – 10’10”
18.20 – UDMR – 21’00”

Miercuri 23.05.2012
17.10- PCM – 10’10”
17.21 – UDMR – 18’50”
17.42 – PPMT – 20’00”
18.05 – PPDD - 15’00”
18.20 – USL - 14’50”
18.35 - PRM – 10’00”

Joi, 24.05.2012
17.10 – PD-L - 20 ‘00”
17.30 – USL - 16’00”
17.47 – PRM – 12’00”
18.00 – PPDD – 10’30”
18.11 – UDMR – 20 ‘00”
18.31 – PCM – 10’10”

Vineri 25.05.2012
17.10 – PPMT – 20’00”
17.31 – PCM – 10’10”
17.42 –UDMR - 18’50”
18.00 – PPDD -12’00”
18.15 – PRM – 10’00”
18.35 – USL – 14’50”

Vă informăm că emisiunile de dezbatere electorală care vor fi difuzate pe canalul TVR 3 vor
avea următoarele tematici:

Care este viitorul judeţului Mureş? (participă candidaţi la Consiliul Judeţean

Mureş). Repartizarea timpilor de antenă este următoarea:
PRM – 9 min. 42 sec.
PPDD – 10 min.
USL – 11 min. 36 sec.
UDMR – 13 min. 32 sec.
PPMT – 7 min. 06 sec.
Înregistrarea emisiunii va fi efectuată marţi, 15.05.2012, ora 11,00.
288

Care este viitorul judeţului Mureş? (participă candidaţi la Consiliul Judeţean
Mureş).
Repartizarea timpilor de antenă este următoarea:
PRM – 9 min. 42 sec.
PPDD – 12 min. 36 sec.
PPMT – 7 min. 06 sec.
PDL, ApMs, UNPR – 15 min. 28 sec.
PCM – 7 min. 12 sec.

Care este viitorul preşedinte al Consiliului Judeţean Mureş? (participă
candidaţi la preşedinţia Consiliului Judeţean Mureş). Repartizarea timpilor de antenă este
următoarea:
PCM – 7 min. 12 sec.
PDL, ApMs, UNPR – 15 min. 28 sec.
USL – 11 min. 36 sec.
UDMR – 13 min. 32 sec.

Care este viitorul primar al municipiului Tg.Mureş? (participă candidaţi
pentru funcţia de primar al municipiului Tîrgu-Mureş). Repartizarea timpilor de antenă este
următoarea:
PCM – 7 min. 12 sec.
PDL, ApMs, UNPR – 15 min. 28 sec.
USL – 11 min. 36 sec.
UDMR – 13 min. 32 sec.

Atât pentru români cât şi pentru maghiari, comunicarea cu liderii politici, în sensul
primirii de informaţii de la aceştia, despre planurile, proiectele lor, este realizată cu
preponderenţă prin mijloacele clasice de comunicare mediată, adică presa scrisă, radioul şi
cea mai importantă între acestea - televiziunea. De remarcat este faptul că dacă acum patru
ani nu apărea absolut nici o referire la mijloacele electronice moderne de comunicare
(internetul), acum campania s-a mutat şi pe internet, mai exact pe reţelele de socializare.
Facebook-ul a devenit platforma de prezentare a diverşilor candidaţi sau chiar a câte
unei filiale de partid, dar şi a partidelor centrale. Să nu uităm că din cifrele furnizate de către
site-ul de socializare reiese că circa 5 milioane de români au pagină pe Facebook.
Majoritatea e reprezentată de tineri între 18 şi 27 de ani. În topul utilizatorilor români
de Facebook se înregistrează pe primul loc tinerii de 20 de ani - aproximativ 81000 de
utilizatori, urmaţi la egalitate de cei de 21 şi 22 de ani - aproximativ 76000 de utilizatori pe
fiecare categorie de vârstă şi apoi cei de 24 de ani - 68000 de utilizatori.
Prezenţa celor cu vârste între 13 şi 15 ani este numeric foarte apropiată de a celor cu
vârste cuprinse între 39 şi 42 ani. Date statistice care au fost bine speculate de către echipele
de campanie ale candidaţilor la alegerile locale. Astfel au apărut pe internet pagini ale
candidaţilor – unele realizate şi întreţinute chiar de ei, altele de care se ocupă echipa de
consilieri, oricum ar fi, pagini active cu postări numeroase. O diferenţă se constată şi aici.
Dacă candidatul maghiar postează fotografii de la întâlnirile cu electoratul – mitinguri
electorale, întâlniri în piaţa publică cu posibilii votanţi, evenimente etc – cei români preferă
postările „personalizate” – fotografii cu familia, copiii, soţia, mama, fotografii personale din

289
diverse situaţii plăcute, pozitive, nu se sfiesc să folosească latura emoţională a electoratului
din faţa ecranelor de calculator. Par astfel mai umani, mai apropiaţi de „bobor”.
O altă diferenţă fundamentală între electoratul român şi cel maghiar priveşte atitudinea
faţă de legitimitatea bisericii în calitate de canal de transmitere a unor mesaje cu caracater
politic. În acest sens românii se declară puternic împotriva implicării politice a Bisericii, chiar
dacă în acest an a existat un candidat la preşedinţia Consiliului Judeţean Mureş şi unul la
primărie care au atras în toate spoturile lui electorale reprezentanţi ai mai multor culte
religioase. Slujitorii Bisericii Ortodoxe s-au transformat în susţinători ai Alianţei pentru
Mureşeni (ApMS). Preoţii s-au prins în „hora electorală” şi au îndemnat electoratul să meargă
cu cei doi candidaţi. Protopopul Gheorghe Şincan i-a însoţit pe aceştia la întâlnirile cu
cetăţenii programate în diverse locaţii din oraş (Tîrgu-Mureş). În faţa mulţumilor adunate, s-
au auzit discursuri de genul: votaţi-i pentru că "îi place lui Dumnezeu de ei" sau "Pentru toţi,
drumurile, parcurile, şcolile, grădiniţele, Weekend, Platoul Corneşti s-au contruit pentru toţi şi
de aceea îl dorim în frunte pentru a ne ţine uniţi. E de prisos să îi spunem că îl iubim dacă nu
mergem să punem votul pe el şi pe echipa care îi însoţeşte. Acesta este mesajul nostru. Nu vă
îndemn eu, vă spun ceea ce voi face eu. Îl voi alege nu pentru că vă place dumneavoastră, ci
pentru că îi place lui Dumnezeu de ei. Oameni cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni".
În schimb, în mod tradiţional, comunitatea maghiară primeşte puternice mesaje electorale
chiar în biserici. Preoţii, episcopii sunt adevăraţi agenţi electorali, persoane cu care maghiarii
se sfătuiesc înainte de a pune ştampila de vot.
Câteva din concluziile trase până în acest moment arată că etnicii maghiari au un
interes mai crescut pentru a discuta teme politice comparativ cu românii, campania electorală
creşte substanţial interesul spre discuţii politice pentru etnicii maghiari, în timp ce pentru
români acest lucru se întâmplă într-o mult mai mică măsură iar mediul predominant pentru
discuţii politice al etnicilor maghiari este familia, pe urmă cercul de prieteni, în timp ce pentru
români discuţia politică este prezentă mai mult în spaţii publice, în special baruri, cluburi, în
familii neexistând un obicei al discuţiilor pe teme politice.
Rezultatele la alegerile locale din 10 iunie 2012 ne duc la următoarele concluzii: din
procentele extrem de apropiate între candidaţi, diversitatea coloraturii politice atât în consiliile
locale cât şi în cel judeţean reiese faptul că în ciuda metodelor uneori diverse, electoratul
răspunde la stimuli în mod egal, iar tacticile echipelor de campanie nu au reuşit o diferenţiere
netă în cazul rezultatelor finale.

Bibliografie selectivă:

Legea electorala nr. 67 din 2004

Romania pe Facebook www.9am.ro
www.realitatea.net/mures

290
 Literature and Communication (I)

N.STEINHARDT ŞI MONOLOGUL POLIFONIC AL ROMANULUI

N. Steinhardt and the Polyphonic Monologue of the Novel

Prof.dr. Mircea POPA

„1 Decembrie 1918” University, Alba-Iulia

The author proves that N. Steinhardt’s novel is enlisted in a large number of inter-war writers’
preoccupations, namely the metamorphosis of young generation, the autoanalysis. Steinhardt’s novel presents an
anti-hero, without personality, an anonymous person. The equilibrium, the social and moral confort are values of
bourgeoisie.

Keywords: N. Steinhardt, novel, inter-war Romanian literature, young generation, anti-hero, rebelion

Începuturile literare ale lui N.Steinhardt sunt marcate de două atracţii insolite. Mai
întâi dorinţa de a epata, de a polemiza cu toată lumea, de a contesta totul, de a provoca dispute
şi ciocniri de idei. A doua de a scrie un roman, altfel decât după normele la modă, dovedind
că inovaţiile merg mână în mână cu sfidarea stereotipiilor, a indicaţiilor de regie gata
fabricate. Prima ieşire din obişnuit a fost debutul său iconoclast cu o carte intitulată
Îngenul...tinerilor (Bucureşti, Cultura Poporului, 1934) pe care a semnat-o Anthisius, care se
vroia o antiteză la discursurile cele mai obişnuite ale confraţilor săi. Era o carte prin care,
asemenea lui Eugen Ionescu din Nu, voia să nu repete tehnica narativă a acestora,
incriminând-o prin pastişă. Dacă Ionescu fusese doar polemic, coroziv şi sarcastic,
N.Steinhardt voia să şi demonstreze ridiculul formulelor la modă prin copie şi grafo-manie.
Prefaţa, intitulată Beţia de cuvinte 1934 voia să atragă atenţia asupra tarelor epocii sale, care,
prin stilul cutremurător-profetic al lui Cioran, cel filosofic complicat al lui Noica, prin acela
enciclopedist al lui Mircea Eliade, prin acela trivial-vexator al lui Geo Bogza, modest-
conformist al lui Adrian Bontăş, feminist-anarhic ca la E.Marghita, epatant-americanizat
precum la Petru Comarnescu, avangardist ca la Saşa Pană sau impetuos pleonastic ca la
Mihail Ilovici etc. Era, într-un fel un apel, făcut confraţilor săi de a reveni la idealul
normalităţii şi al cumpătării, prin renunţarea la exagerare, la depăşirea învăluirii în arabescuri
inutile.
Cel de al doilea „moft” şi l-a împlinit scriind romanul Călătoria unui fiu risipitor,
roman conceput în tinereţe dar dat la iveală abia în 1995 de către un fel de discipol al său Ioan
Pintea (Bucureşti, ed.Adonai,1995), scriere prin care dorea să sugereze modul în care
personajul unei epoci poate fi absorbit de aceasta până la anularea personalităţii, fapt ce
contravenea cu înseşi crezul societăţii burgheze, aceea de a da la lumină eroi arivişti, luptători
abili pentru ascensiune socială, parveniţi de tipul lui Julien Sorel sau harpagoni à la Balzac.

291
Romanul lui Steinhardt pune în circulaţie un anti-erou, un fel de ins gelatinos, şters, fără
personalitate, un anonim, trăind o viaţă pe măsură, fără nimic spectaculos sau memorabil.
Acest tip de „răzvătit” fără speranţă şi fără obiect îl face repede acomodabil la orice, ceea ce îl
lipseşte de împlinirea corespunzătoare. Eroul romanului este un tânăr Blumberg, care ar dori
să-şi impresioneze familia şi prietenii prin manifestarea unor acte de frondă notorie, precum
acela al plecării de acasă, act văzut ca formă de protest la mediul conformist de acolo, mediu
înlocuit cu un altul asemănător tot atât de depersonalizat. Echilibrul, cumsecădenia, confortul
social şi moral, spiritul de grup sunt valori ale familiei burgheze pe care le redescoperă şi
care-i devin ataşante, dialogul său cu „lumea” luând sfârşit nu prin schimbarea „lumii”, nu
printr-o victorie a eroului asupra ei, ci invers, prin absorbţia eroului de către „lume”.
Incipitul romanului ne trimite la o zi de toamnă anostă, de 14 octombrie, când, ajutat
de prietenii săi, Gruia (Grumberg) şi Benet, Blumberg face primul pas spre a respinge viaţa
ştearsă şi tipic burgheză de acasă, spre a o înlocui cu alte valori. Cu o mică valijoară în mână,
în care îşi pune lucrurile de primă necesitate, Blumberg pleacă de acasă, dar deocamdată nu
ajunge prea departe ci doar la prietenul său Gruia, ai cărui părinţi se aflau undeva în
străinătate. E vorba de hotărârea de a-şi părăsi familia, încercând ca, de unul singur să vadă
cum trăiesc alţii şi ce ar trebui să facă spre a ieşi din uniformitatea unei vieţi fără orizont, a
unei existenţe lipsită de drame metafizice şi de turbulenţe de natură interioară. Aşa începe
lunga călătorie a eroului spre sine, numită de el Călătoria unui fiu risipitor, având ca intenţie
lupta dintre generaţii, opoziţia dintre „copiii moderni” şi părinţii lor, care luaseră parte la
făurirea României Mari, consolidându-şi apoi, în anii de după Primul Război Mondial,
bunăstarea materială şi poziţia socială, ceea ce permitea, acum, progeniturilor acestora un trai
decent şi despovărat de griji. Or tocmai împotriva acestei vieţi călduţe şi siropoase,
protagonistul nostru are ceva de spus, el încercând să propovăduiască neliniştea aventurii şi
îndrăzneala libertăţii. Dar la capătul experimentului pe care el singur şi-l asumă, protagonistul
nostru se întoarce acasă în sânul familiei spre tăierea viţelului celui gras, cu conştiinţa că atât
luptele sociale, cât şi cele politice nu ar fi decât „forme fără fond” şi că ceea ce rămâne
fundamental într-o societate sunt valorile umane: dragostea, prietenia, cumsecădenia, accesul
la cultură, comoditatea, bunăstarea materială, optimismul declarat, adică valorile care
consolidează societatea nu o traumatizează. Blumberg pleacă de acasă ca un „mic burghez” şi
se reîntoarce ca un „mic burghez”, fără ca micul său experiment să fi zdruncinat ceva din
aceste valori.
Romanul lui N.Steinhardt se înscrie într-o gamă mai largă de preocupări a scriitorilor
interbelici de a surprinde narativ metamorfozele generaţiei tinere, preocupată să se
autoanalizeze. E vorba de unele dintre romanele lui Mircea Eliade (Romanul adolescentului
miop, Întoarcerea din rai), George Călinescu (Cartea nunţii), Ionel Teodoreanu, Anton
Holban, Mihail Sebastian, Ionel Jianu (Adolesceta, Cavalerii verticali) etc., scriitori care pun
accent pe autoanaliză şi introspecţie, metode verificate ale realismului, pe care autorul
Călătoriei nu le ia în serios, preferând persiflarea, ironia, pastişa, parodia. Poate am spune
prea mult dacă am socoti romanul de faţă drept un roman parodic, dar intenţia este vădită.
Sunt luate sistematic în derâdere anumite formule romaneşti, începând cu „monografiile
sociale” ale marilor romancieri francezi de la Roger Martin du Gard şi până la Jules Romains
sau Gide, pe care îi respinge ca nefiind conforme intenţiilor sale: „Atâta lumină îmi aduce
aminte de literatura realistă şi mi-e silă de ea. Sunt sătul de lumea necăjită, de peisagele hâde

292
şi jilave în ploaie (e o obsesie, fiecare volum conţine aceste două cuvinte: hâd şi jilav), de
atmosfera tristă şi sărăcăcioasă, de boală, de suferinţă...Am nevoie de cărţi pline de lumină. O
literatură feerică, o feerie modernă, hoteluri şi aventuri, localităţi balneare şi fericire. Să fie
cărţi dintre acelea pe care le citeşti vara dar să nu-ţi fie ruşine de ele iarna.” Intenţia de a fugi
de tipare apare chiar de la început, când, comentând acţiunile prietenilor săi, el spune: „Ei
respectă cu stricteţe regulile, ca scriitorii care nu se depărtează de tipare, uitând că, uneori cel
puţin, din obrăznicie şi imaginaţie, faţă de cuvinte, de reguli, de oameni, poate să iasă
originalitatea şi superioritatea”. În acelaşi capitol introductiv, intitulat cu intenţie „Unde
începe ca într-un roman de Gide sau Roger Martin du Gard”, protagonistul declară: „Cumpăr
cărţi neserioase şi dubioase, în loc să cumpăr acestea!”/ adică memoriile lui Sun-Yat-Sen, sau
altele de acestea! -n.n./. Pentru el „intrarea în iluzie” e mai importantă, încercarea de
subminare a seriosului, a marilor subiecte sociale, a temelor eterne legate de viaţă şi moarte.
Tot ceea ce încearcă Steinhardt aici este elogiul vieţii comune, obişnuite, cu bucuriile simple
ale vieţii, cu încrederea în semeni şi acceptarea lor aşa cum sunt. O înţelegere a resorturilor
intime care l-a dus la realizarea acestui roman insolit, roman aparte ( aşa cum au mai fost
câteva în epocă, precum cel al lui Al.Vona, Ferestre zidite sau cel al lui Mihail Villara,
Frunzele nu mai sunt aceleaşi) cred că poate fi descoperit în eseul său despre literatura lui
Brătescu-Voineşti, Călătorului îi şade bine cu drumul, din care luăm la cunoştinţă de obsesia
unei întregi literaturi de a surprinde calmul şi stereotipia vieţii în limitele unei onestităţi şi a
unui mod confratern de a fi,relevabil mai ales în înţelesul pe care Jules Romains a dat-o
acestui tip uman, acela unanimism. Romanul său, Les Hommes des Bonne volonté, este într-
un fel, romanul-ţintă al atenţiei lui N.Steinhardt , pe care şi-l ia ca model, chiar dacă nu
mărturisit, aşa cum o spune în eseul amintit: „ Noţiunea de bunăvoinţă apare în chiar titlul
marelui roman (27 de volume) al lui Jules Romains: Oameni de bunăvoire. Dar aici nu ne
referim la intenţii, la voinţa de a face binele, la buna voire atribuită de scriitorul unanimist
unora din personagiile operei sale care – în treacăt fie spus – este în primul rând un roman al
Parisului, izbutit mai ales prin descrierile urbane şi în cursul primelor volume unde ca erou
central şi loc de congruenţă al multiplelor acţiuni se impune, magnific, Parisul. Aici,
bunăvoinţa se ia în acel înţeles de gentileţe, funciară bunătate, cuviinţă în relaţii interumane,
pace lăuntrică, bună dispoziţie, încredere în ceilalţi, de nostalgie a patriarhalităţii şi de
naivitate generalizată, aşa cum apare la scriitori ca I.Al.Brătescu Voineşti, Emil Gârleanu,
Alphonse Daudet, Charles Dikens sau, în parte, şi la alţii ca Mihail Sadoveanu (toată acea –
cantitativ importantă şi simptomatic sugestivă – parte a operei consacrată amănunţitei, voit
prelungitei şi încântatei descrieri de mese, ospeţe, agape, prânzuri vânătoreşti, aperitive, gazde
ospitaliere, case calde şi îmbietoare la sfârşitul unei zile de trudă ori vizitate după ce troienele
împiedecă pornirea trenului şi unde să lasă, cu pantagruelică voie bună, toată acea atmosferă
de refugiu în simpla materialitate a vieţii, în bucuria bucatelor, a vinului şi a omeniei care
străluceşte ca nicăieri altundeva...”. In bună măsură, romanul lui N.Steinhardt aceasta şi face:
elogiază comunitatea evreiască din Bucureşti din perioada interbelică pentru rolul ei la
consolidarea traiului aşezat şi peren al Bucureştilor de altădată, ca o comunitate de oameni de
bună-voire, alături de care face şi elogiul capitalei din perioada ei de glorie, stăruind asupra
„dulceţei traiului” bucureştean şi a meselor sale de opulenţă gastronomică. La un moment
dat vom avea şi portretul „evreului” bucureştean. Bucuria de a trăi, acel savoir-de vivre
arhicunoscut este peste tot prezentă şi ea contrastează cu imaginea convulsionată şi plină de

293
febră interioară pe care literatura „filosofiei neliniştii şi a aventurii” a imprimat-o scrierilor
multora din creatorii noştri, atinşi, măcar şi tangenţial, de ideile de dreapta. Idealurile mic-
burghezului descris de Steinhardt pornesc de la simple dorinţe materiale: „Îmi doresc o
mâncare bună, să pot cumpăra mult în băcănii, în casă să am o cămară plină ca un magazin, cu
conserve, cu sticle, cu borcane, cu murături. Intr-o seară de iarnă, puţin înainte de a merge la
un spectacol, să intru în bucătărie să spun ceva, uşa cămării să fie deschisă, să mă opresc să
privesc.”
Astfel de imagini ale gurmanderiei bucureştene întâlnim la tot pasul în romanul său,
fie la festinurile bogate cu mâncare bună la care participă, fie în plimbările sale prin cartierele
capitalei. Iată un asemenea moment, când iese pe Calea Victoriei: „In băcănie e lume multă.
Trec înspre fund. Tocmai se taie şunca fiartă din care ies aburi. In picioare, la mese, toată
lumea mănâncă. Sunt impresionat de mirosul şi aspectul localului. Se înşiră toate:
sandwichuiri cu şuncă, cu salam, cu icre, negre, roşii şi albe, cu sardele; cu bucăţi de peşte,
rasol, saramură, friptură; ciuperci, pâinişoare scobite umplute cu cârnaţi mici calzi, alte feluri
multe de cârnaţi, de peşte şi scrumbii în vârf de scobitoare; alături pe o tavă, cu o lampă
dedesubt, pateuri mari cu ouă şi ciuperci, o farfurie cu ouă, maioneză de raci, borcane cu
muşter, bucăţele de pâine, scobitori, farfurii, pahare, tejgheaua cu băuturi. Pe o bucată de
hârtie mi s-a tăiat o felie de şuncă grasă. Stau în picioare. Mănânc după un raft. Alături am un
şpriţ. Iau o ciupercă; apoi un pateu. Mai iau ceva. Mai mă duc să văd şirul de farfurii pline. Aş
vrea să iau din toate. Nu mai mă stăpânesc şi iau. In jur toată lumea vorbeşte, râde, bea, se
vorbeşte tare, domni îmbrăcaţi excesiv de bine discută politică sau afaceri, sunt şi câteva
femei frumoase şi elegante.” Etc.
Acest belşug de produse, de oameni distinşi şi bine îmbrăcaţi, de cucoane elegante este
imaginea acelui Bucureşti de altădată pe care comunismul ceauşist l-a anulat până la
desfiinţare. A te reîntoarce la astfel de imagini suna ca o provocare la adresa comunismului
multilateral dezvoltat în care se găseau doar vestitele „taki-muri” insipide sau cele patru ouă
pe bonuri. Lumea zugrăvită de romancier nu are nimic cu mizerabilismul comunizant, iar
oraşul descris de N.Steinhardt seamănă cu acel mic Paris de odinioară: „Mă întorc pe Calea
Victoriei, am mers bine, nu sunt deloc obosit. Nu e nici cald, nici frig, mi-e doar puţin sete.
Aş vrea să iau o prăjitură cu un pahar mare cu apă rece. Cobor pe Calea Victoriei, la
întretăierea cu începutul Căii Griviţei întâlnesc pe Soli Rantzer cu o geantă în mână, care
merge şi el cu mine, în jos. A mers şi el, îmi zice, mult, şi îmi propune să intrăm într-o
cofetărie. E răcoare, cerul albastru,străzile cu totul uscate...E atât de plăcut...”
Tânărul Blumberg nu face decât să guste din toate aceste plăceri ale Bucureştilor, să se
gândească la o căsătorie bună, spre a intra şi el în rândul onorabililor oraşului. Scriitorul
deschide chiar un capitol despre onorabilitate, intitulat Mătuşa Ana: glasul familiei-
sentimentul onorabilităţii. Ea ţine evidenţa rudelor şi cunoscuţilor, ea primeşte pe cei din
provincie şi are casă deschisă pentru musafiri, aceştia fiind întotdeauna bine veniţi. E vorbe
de familii unite, „oameni cumsecade”, pentru care are casa deschisă: „Ea îmi vorbeşte ce
înseamnă să faci parte dintr-o familie bună, să ai creştere, să vezi într-o casă armonie şi bună
cuviinţă. Cum nu e bine să te vizitezi cu oricine, cum e bine să ştii să rămâi printre egalii tăi,
să respecţi onorabilitatea familiară” etc. Pentru autor, chiar soţia lui Marx e numită „onorabila
doamnă Karl Marx”, cu care s-ar putea socoti rudenie, devreme ce una dintre mătuşile lui
Blumberg „e descendentă a familiei Marx”. E momentul în care prozatorul simte că trebuie să

294
deschidă şi o discuţie despre politică, aşa că unul dintre capitolele romanului său poartă titlul
de „cronică politică”, dar dezbaterea despre marxism este evitată, în locul ei servindu-ni-se o
lecţie despre social-democraţie şi ideile materialiste care apar în Norii de Aristofan, prilej de a
oferi un scurt fragment având în vedere disputa dintre Socrate şi Strepsiade despre originea
norilor. În scenă intră şi Pavela, unul dintre evreii olteni isteţi ai capitalei, care are limbă
frumoasă, corectă, dar care ia în derâdere social-democratismul lui Gruia sau comunismul lui
Zoller, deoarece el este un conservator sadea. Are părere proastă şi despre cenaclurile literare,
care ar fi un fel de case de pariuri, iar ideea că un scriitor trebuie să fie neaparat sărac au „un
derbedeu rămas repetent” e vicioasă, deoarece scrisul nu mai e o îndeletnicire de conjunctură,
ci o meserie ce presupune pregătire serioasă: „Ştii cine scrie bine? Zice el. Un profesor
universitar, un om cult şi distins care are titluri şi doctorate şi are educaţie”.
Laitmotivul cărţii este dat de ideea că „Schon ist die Welt”, adică de faptul că „Lumea
e frumoasă” şi ea e dominată de activismul social, de nevoia de sociabilitate care respinge
„tristeţea socială” ca având o natură cu totul incidentală, pe când solidaritatea are un efect
benefic, tonifiant. De unde şi rolul social al evreului, tip de lume şi de societate care devine un
liant al claselor şi ideilor publice, un ferment bine venit al societăţii. El se integrează perfect
în ordinea socială dată şi ajunge să se identifice cu locul şi cu ţara respectivă în aşa fel încât
despre una din mătuşile sale, povestitorul poate afirma rezolut că „n-am auzit-o vorbind de
România altfel decât de ţara mea, vorbeşte cu atâta linişte, siguranţă, dragoste ca o
englezoaică cucoană mare, despre Imperiul Britanic.” Acest mod de a fi însemnează de fapt
cuprinderea relaţiei dintre naţiunea mare şi naţionalităţile mai mici, un mod de a înţelege
solidaritatea colectivă, întrucât prima lege de respectat ar fi „Să ascult legile şi obiceiurile ţării
mele”, în aşa fel încât anumite aspecte minore ale traiului zilnic devin esenţiale pentru o
definiţie mai largă : „Când m-am întors în odaia mea mi-am reamintit masa, ceştile, ghiveciul,
fereastra, eram mulţumit să citesc mai departe. Masa cu faţa albă, cu ceştile cu cozonacul
aveau un aspect plăcut şi mă gândesc la bună voia românească, la confortabilul englezesc,
îmi aduc aminte de Povestea de Crăciun a lui Dikens, care e atât de bună, de minunată şi de
excelentă, ce frumos se termină şi oamenii devin buni şi se iubesc şi le face plăcere să
trăiască; o să mănânce un curcan bun şi vor să râdă şi Dumnezeu îi binecuvântează... o să aibă
acum plăcere de fiecare clipă şi fiecare lucru, îl înconjoară numai de lucruri şi oameni de
treabă, cumsecade...”
Descoperim aici un motiv de adâncime al scrisului lui N.Steinhardt : căutarea omeniei,
a bunului simţ, al cumsecădeniei, al acestui spirit de bună-voinţă proclamat de unanimismul
lui Jules Romains, un fel de creştinism bătrân şi autentic, pe care îl căuta şi autorul atunci
când declara că în tinereţe a fost „comunist”. E vorba de acel mod de viaţă care fac
personajele lui Steinhardt să nu mai declare că sunt nefericite, că sunt triste şi se plictisesc, că
bunăstarea şi chiverniseala lor e apăsătoare, deoarece atunci când sunt buni Dumnezeu îi
binecuvântează. „O asemenea viaţă pozitivă e prielnică dezvoltării sentimentului vieţii de
familie şi bunătăţii. Nu cred că oamenii devin mai buni, mai înţelegători şi mai inteligenţi în
mizerie şi nevoie. Nu cred că lipsa banilor e o condiţie de dezvoltare a sufletului şi
intelectului. Aceasta e o legendă, că banul nu e necesar, sau că, şi mai mult, strică. Eu cred că
atunci când e fericit şi mulţumit, omul e mai bun şi mai aproape de realizare.”
Această frază ascunde de fapt rezultatul căutărilor la care ajunge acest fiu risipitor
când pleacă de acasă, oripilat de bunăstarea şi cumsecădenia oferită de familie, pe care vrea s-

295
o părăsească, să ajungă singur să înţeleagă o parte din mecanismele societăţii în care trăieşte
spre a se hotărî pe ce drum să apuce. Cunoscând mai de aproape familia Mizrachi, familia
prietenilor săi Gruia sau Benet, confruntându-se cu ideile politice ale vărului său Pavela,
inteligenţa strălucită a familiei, dar şi cu încetăţenitele obiceiuri ale tradiţiei familiei sale
păstrate de mătuşa Ana, tânărul Blumberg observă, judecă, trage concluzii. La fel ca prietenul
său Benet, „plictisit de familie, de viaţa asta mărginită /în care/ totul e meschin”, în care totul i
se pare că se reduce la plictiseală, deoarece „Nu suntem pregătiţi pentru nimic”, arătând ca
„nişte tineri burghezi nepregătiţi”, că suntem aici „în Bucureşti nişte burghezi infecţi”, „copiii
moderni” vor altceva, vor să prospecteze întreaga plajă de soluţii pe care le-o poate oferi
societatea, vor să fie altfel decât părinţii lor, dar, în cele din urmă, ajung să recunoască că
valorile mic-burgheze sunt rezultatul unor îndelungi perioade de dezvoltare socială, la care ei
pot să se întoarcă siguri pe ei şi cu conştiinţa împăcată, deoarece în acest mediu până şi Karl
Marx nu este altceva decât un produs al unui spirit burghez, chiar dacă răzvrătit ca şi ei, iar
doamna Karl Marx o onorabilă burgheză. Citind mai departe printre rânduri ajungem să
înţelegem sensul polemic al acestui roman parodic, care atacă direct şi sistematic ideile
revoluţionare ale marxism-leninismului, caricându-le şi demontându-le discret şi fără tam-
tamul de rigoare. „Generaţia modernă” e pusă să refacă drumul onest dar nu lipsit de greutăţi
al părinţilor lor (fantome din anul 1920) pentru a se convinge că nu ideile bolşevice sau cele
marxiste pot prinde sămânţă în rândul acestei generaţii, care poate să fie la fel de reticentă şi
faţă de ideile legionare de dreapta, care le vor fi fundamental străine. Pentru a fi folositori şi a
ajuta la progresul societăţii, generaţia sa, crede Blumberg, nu trebuie să se proletarizeze, să
ajungă să lucreze neaparat într-o uzină (vezi capitolul Înapoi la fabrică!), să arunce la coş
tradiţiile de familie şi întreg arsenalul de bunuri comune ale civilizaţiei moderne ( „Va să zică
nu sunt singur în lume, sunt legat de o clasă socială, de un mediu, care nu poate privi cu
nepăsare ce fac, care are grijă să rămân în el, să nu decad”) în care cărţile nu pot fi nişte
„sicrie” inutile, iar bibliotecile, concertele, expoziţiile, filmul, studiile filosofice, conferinţele,
dansul chiar, nu sunt simple exhibiţii pentru tineretul educat, care trebuie să cunoască toate
manifestările spiritului. In carte ni se dă ca exemplu, fetele din familia Sorin, de care sunt
mândre părinţii lor pentru performanţele pe care le-au atins. De cealaltă parte, el observă
delăsarea Cocăi Mizrachi, gradul de emancipare a Lidiei Berger, sclifoseala glazurată a
multor cucoane din mediul său, servilismul fără scrupule al doamnei Benet, care a rămas o
slujitoare caraghioasă a viţelului de aur, prosternându-se slugarnic doar în faţa persoanelor cu
bani, în faţa cărora îşi schimbă vocea în funcţie de venitul bănesc al familiei.
Şi sub raportul scriiturii pot fi remarcate suficient de multe procedee literare de tip
parodic, inclusiv o scenă de teatru intitulată „Jules Romains şi soţia lui la masă”, pagini de
pastişă a romanelor poliţiste (Visuri ca în romanele poliţiste), parodia discursului erotic( Un
capitol care nu poate lipsi: Despre dragoste), inserţia basmului (În lumea basmelor),
cultivarea peisajului (Am făcut o plimbare frumoasă), ironii la adresa feminismului agresiv
(inclusiv a scrisului ce cultivă derizoriul, de tipul „Nudismul în literatură”, „Psihogeneza fetei
moderne”), gazetărismul industrial sau avangardist, pornografic, fetişismul literar (mănuşi à la
Gide) etc. Cartea capătă de la capitol la capitol şi de la pagină la pagină aspect de discurs
polifonic, în care sunt convocate toate genurile literare şi caricate cu dezinvoltură. Undeva, la
p.20 se află şi o frază kilometrică (de 33 de rânduri!), aglutinând în structura ei un discurs

296
feminin fără cap şi coadă, tipic pentru clasa de mijloc a societăţii, puţin instruită şi cu maniere
deprinse din mers, care devin stridenţe sociale uşor perceptibile.
N.Steinhardt a fost un exemplu de scriitor cultivat şi rafinat, un om al cărţilor care a
iubit scrisul mai presus de toate. Dorinţa lui de a scrie la viaţa sa şi un roman s-a împlinit
(„mă leagăn cu iluzia că voi ajunge romancier”), iar acesta departe de a fi un produs narativ
oarecare face parte din rândul acelor romane insolite, bizare, dar care au avut de comunicat
ceva important: un mod personal de a se distanţa de teoriile sociale şi politice la modă şi chiar
de a da o replică, destul de usturătoare, schemelor socialiste lipsite de consistenţă ale marxist-
leninismului, aşa cum l-am învăţat noi în şcoală şi aşa cum s-au străduit să ni-l inoculeze
numeroşii activişti de toate soiurile şi de toate tipurile, aceeaşi care s-au silit să-l indoctrineze
şi pe omul liber N.Steinhardt. Lecţia lui Steinhardt merită din plin a fi reţinută.

297
 O FATĂ TÎNĂRĂ PE PATUL MORŢII (II) (Alexandrina Mihăescu)
A Young Girl on Her Death Bed II (Alexandrina Mihăescu)
Prof.Dr. Al. CISTELECAN
Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract
The article presents a forgotten and early dead writer: Alexandrina Mihăescu. The author debates upon her life,
the echo of her work, followed by an analysys of her poetry and prose.

Keywords: Alexandrina Mihăescu, disease, death, popular culture, resentiment

S-a stins la 19 ani, după ce şi-a văzut murind, de aceeaşi boală (tuberculoza), cele două
surori mai mari. N-a făcut decît patru clase primare. Alexandrina Mihăescu (n. 1876, la Gura
Sărăţii, Buzău; d. 1895) era sora lui Nicolae Mihăescu-Nigrim şi nici măcar n-a apucat să iasă
din satul natal. Scria pe ascuns poeme şi povestiri. Dac-o fi adevărat ce spune notiţa din
Vieaţa lui Vlahuţă (nr. 24/1895), tatăl ”i-a ars o mulţime de cîntece scrise de copilă, pentru că
nu vroia s-o vadă ocupîndu-se cu asemenea nimicuri”.1 Prin abuz de încredere, Nigrim îi
trimite poezia Bate vîntul la Lumea ilustrată şi poezia apare în numărul de Crăciun din 1890.
Poeta nu e însă bucuroasă de surpriză – ba din contră – ”şi de atunci /…/ îşi ascundea cu
multă grijă scrierile sale, socotind publicarea lor ca o glumă-bajtocură”.2 Ascunse (printre
”filele cărţilor sale” sau ”sub salteaua patului în care a murit”)3 au rămas pînă după moarte.
Din familie cu stare - ”părinţi proprietari, oameni bogaţi şi cu vază,” poate chiar ”vlăstar
dintr-o veche viţă boierească”4 – Alexandrina era, deşi doar cu un început de instrucţie,
cititoare pasionată şi cu vocaţie de artă. A deprins singură flautul şi se laudă unei prietene
(Maria T., pe care-o alintă ”Jiu”; ea semnează uneori, ca-ntre fete, ”Bibişor”) că a învăţat ”o
doină din flaut atît de frumoasă şi tristă în cît auzind-o, ţi-aminteşti de ciobanul care-şi
pierduse oile prin crîng”.5 Boala însă o macină fără cruţare şi scapă cîteodată – către Nigrim,
dar şi către Jiu – accente realmente disperate: ”Da! Să mor, să fiu aproape de surorile mele, să
scap de… care-mi omoară sufletul pe fiecare zi. Vor fi trei morminte în şir…”.6 Sau, de pe
pragul morţii: ”Eu nu mai pot nimic decît să dorm, mă simt mulţumită dormind şi ce rău îmi
face cînd mă deşteaptă cineva. Ştii? Aş vrea să dorm, să dorm mereu, fără să mă mai

1
Notiţa e reprodusă (p. 152) într-un ”dosar de receptare” care încheie ediţia a III-a din sigurul volum al
Alexandrinei Mihăescu: Flori de zăpadă, Opera postumă, Ediţia III, Cuprinzînd bucăţi inedite, portret şi
semnătură, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1926; prima ediţie a apărut la trei ani după moartea bietei fete:
Flori de zăpadă (Poesii, Proze, Impresii, etc.), Opera postumă, Editura Librăriei G. Sfetea, Rîmnicu Vîlcea,
1898; o a doua ediţie a apărut în 1907: Flori de zăpadă, Opera postumă, Ediţia a II-a, Cuprinzînd bucăţi inedite,
Librăria Socec, Bucureşti, 1907. Ediţiile nu sunt chiar identice. Vreau să-i mulţumesc aici lui Mihai Iovănel
pentru bunăvoinţa cu care mi-a pus la dispoziţie aproape întreaga bibliografie folosită – şi în primul rînd ediţiile
din Flori de zăpadă.
2
Notiţa biografică la Flori de zăpadă, ediţia a III-a, p. 3. Din această ediţie vom cita.
3
Idem, p. 4.
4
Savin Constant, Viaţa şi opera poetei Alexandrina Mihăescu. Lucrare premiată de revista ”Clipa”, Tipografiile
Române Unite, Bucureşti, 1926, p.38.
5
Flori…, p. 112.
6
Idem, p. 129.

298
deştept”.7 Atmosfera trebuie să fi fost tot mai înăbuşitoare, căci o exorcizează printr-o
ghiduşie cam sinistră: se preface că moare, că delirează – şi-n vremea asta le aude pe
bocitoare cum se ceartă care să-i ia pantofii şi care paltonul.8 Deh!
Fotografia arată o fată cu părul creţ şi ochi dilataţi şi exoftalmici, dominînd autoritar
celelalte trăsături. E detaliul de care-s impresionaţi toţi comentatorii: Iorga-i vede ”straşnic de
mari”9 iar Antemireanu – ”hipnotizatori de vii şi clari”.10 Semăna, probabil, cu ”fata
proprietarului” din schiţa La horă: o fată ”de vre-o şapte-spre-zece ani”, ”oacheşă, cu ochii
mari, negri, vioi, nici înaltă, nici măruntă” şi care ”la toţi le e dragă”.11 Nu-ncape vorbă, va fi
fost – şi-n cazul ei - şi altceva decît compătimire. Mai ales că Alexandrina e apropiată de
oamenii simpli (nu doar de cultura populară, faţă de care făcuse pasiune devotată, căci se
apucase serios de nişte Culegeri din folclor: ”strîng cîntece şi poveşti din gura poporului spre
a le publica mai tîrziu”, se laudă Bibişor către Jiu)12 şi nu-i cu nasul pe sus. Se simte,
bunăoară, uşor flatată cînd, dintr-un ”cîrd de flăcăi”, unul se uită mai insistent la ea (chiar
dacă, modestuţă, îşi zice: ”se vede că unde eram cernită”; tocmai murise Eliza, una din surori,
şi cele cîteva pagini de jurnal sunt din preajma acestui eveniment).13 Ceva cochetărie cu un
astfel de flăcău se vede şi-n poezia Nu te mai uita (dedicată, pe verso, zice editorul, ”unui
ţăran”). Avea, probabil, şi ceva complexe, căci mai transpar şi ele din filele de jrunal: ”Da!
Eram urîtă, aşa îmi spuseseră totdeauna toţi în casă”.14 Oricum, destule circumstanţe şi cauze
care s-o închidă în singurătate. Şi să aibă – cum zice Savin Constant – ca singură mîngîiere
scrisul: ”O fată bolnavă scrie. E singura ei mîngîiere.”15
De scris se apucă repede, de îndată ce gată şcoala. Constant zice că scria de pe la 12
ani.16 Mai insistent, desigur, pe măsură ce boala devenea tot mai irevocabilă şi se apropia
clipa morţii. Creaţiile ei poetice – versificări, nu mai mult, totuşi – şi chiar şi prozele trebuie
citite cam cum zicea Antemireanu: în ele ”nu trebuie să vezi arta, ci un suflet de o delicateţă
rară”.17 La aşa biografie, e şi greu să cauţi altceva. Biata fată a trăit doar sub spectrul morţii şi
”îşi vedea – zice Iorga – moartea apropiindu-se /…/ ca hoaţa fără milă ce se repede asupra
tinereţii”.18 Conjunctural, în asemenea împrejurări, s-au spus nu doar vorbe bune, ci şi vorbe
de tot exaltate. Un ziar din Iaşi (Jurnalul, din 20 oct. 1895) vede în Alexandrina ”o minte
precoce fenomenal de dezvoltată şi /…/ un talent superior”, ba chiar o ”scînteie genială”.19 A
apucat să scrie despre ea şi Mihail Dragomirescu, deşi lui i-a plăcut mai degrabă proza,
poeziile nefiind ”întotdeauna” ”remarcabile prin forma lor simplă”.20 O pomeneşte, peste ani,
chiar şi Mihai Zamfir, notînd însă doar că, în 1898, ”un ciclu de poeme în proză apare în

7
Ibidem, p. 132.
8
Ibid., pp. 133-134.
9
N. Iorga, Oameni cari au fost, I-II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1967, I, p. 164.
10
Al. Antemireanu, în ”Epoca”, nr. 690/1898.
11
Alexandrina Mihăescu, op. cit., p. 48.
12
Idem, p. 143.
13
Ibidem., p. 121.
14
Ibid., p. 122.
15
Savin Constant, op. cit., p. 22.
16
Idem, p. 69.
17
Al. Antemireanu, op. cit.
18
N. Iorga, op. cit., p. 163.
19
Alexandrina Mihăescu, op. cit., pp. 152-153.
20
Idem, p. 163.

299
revista Viaţa nouă, semnate de Alexandrina Mihăescu”.21 Cu empatie o tratează şi Stănuţa
Creţu, în Dicţionarul literaturii române de la origini la 1900, reţinînd, ca supravieţuitoare
peste vremi, ”o adiere prospătă de sensibilitate naivă, copilărească.”22 Mai aproape de o
preţuire corectă – chiar dacă şi ea atinsă de compasiune – e judecata – strict fugară, ce-i drept
- lui Ilarie Chendi: ”o copilă cu mic talent de versificare” şi cu ”o frază destul de limpede
pentru o copilă de 18 ani”.23 Copila şi-a avut însă biograful ei devotat – şi mai ales entuziast
(care va muri şi el la doar 26 de ani, într-un accident feroviar; loc destul, aşadar, pentru
presupuneri de presentiment şi alte paranormale). Poet, prozator, critic, frate de scriitori,
Savin Constant confundă – era şi uşor – compasiunea cu entuziasmul, confirmînd şi el
”scînteia genială”24 scăpărată de ziarul ieşean şi declarînd-o pe Alexandrina, pe rînd, nu
numai ”o povestitoare desăvîrşită,”25 dar şi ”o poetă desăvîrşită”.26 Speriat de avangardă şi de
modernism, crezîndu-le de-a valma ”curente care vatămă sănătatea intelectuală şi morală”27,
iorghist fundamentalist (măcar că apropiat de Mihail Dragomirescu), Savin se bate pentru
întoarcerea ”bunului simţ” în critică şi o consideră pe Alexandrina ilustrativă pentru alienarea
criticii. E încîntat, fireşte, că-n versurile acesteia ”seva poeziei populare abundă”28 şi că
Alexandrina e ”poetă prin fire, nu prin formaţie,”29 nefiind astfel contaminată de
decadentismul de la oraş. Proiecţia lui e, desigur, livrescă şi ea exaltă simplitatea Alexandrinei
pînă la consistenţa unui clişeu de ingenuitate şi candoare absolute: ”în mijlocul oilor, în
mijlocul cîmpului şi al dealurilor, trăind o viaţă simplă, modestă în cerinţe sufleteşti, poeta n-a
cunoscut nici un scriitor”30; altminteri, are toată dreptatea să dea credit ”sincerităţii” confesive
din versurile Alexandrinei (”pretutindeni a fost sinceră cu propria ei fiinţă”)31 şi să-i considere
poeziile simple ”cîntece”.32 Ca şi Iorga, pentru care ”de moarte se tînguiesc toate versurile,”33
şi el vede în Alexandrina ”o poetă a singurătăţii şi a resemnării”34 şi ”o pesimistă prin
excelenţă”.35 E de la sine dat că aceasta e nota dominantă (copleşitor dominantă) şi tema
devastatoare a versurilor. Statistic însă nu-i chiar adevărat; mai sunt şi cîteva poeme rătăcite
prin alte teme şi tonalităţi. Chiar şi Iorga remarcase cîteva ”miresme eminesciene, dulci şi
îmbătătoare, /ce/ se desfac din cutare cîntec de iubire”36 (e de acord, fireşte, şi Savin că
”influenţa eminesciană este vădită”)37 – ce-i drept, timid şi rar îngînat. Dar reveria idilică nu-i
chiar absentă (cel puţin cîtă vreme moartea nu acaparează tot micul univers al poetei) şi
Alexandrina se visează îmbrăţişată eminescian sub tei: ”O, lasă braţul sub al meu/ Să mergem

21
Mihai Zamfir, Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 341.
22
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 569.
23
Ilarie Chendi, Pagini de critică, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de Vasile Netea,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969, p. 165.
24
Savin Constant, op. cit., p. 69.
25
Idem, p. 27.
26
Ibidem., p. 68.
27
Ibid., p. 9.
28
Ibid., p. 11.
29
Ibid., p. 56.
30
Ibid., p. 16.
31
Ibid., p. 22.
32
Ibid., p. 42.
33
Nicolae Iorga, op. cit., p. 164.
34
Savin Constant, op. cit., p. 7.
35
Ibidem, p. 17.
36
N. Iorga, op. cit., p. 165.
37
Savin Constant, op. cit., p. 48.

300
împreună/ În valea verde la pîrîu/ Sub farmecul de lună!//…// Vom merge singuri-singurei/
Sub bolţile umbroase/ Şi anina-voi flori de tei/ În păru-ţi de mătase.//…// Sub teiul sfînt ne-
om aşeza/ Pe iarba rourată;/ Pe-o dezmierdare noi ne-om da/ Viaţa noastră toată” (Sub farmec
de lună). Poate că la Alexandrina acest schimb din final nu trebuie luat ca un simplu clişeu
autoritar de romanţă (deşi devenise), ci ca o intensitate de visare cu acoperire. Cu atît mai
mult cu cît biata fată nici nu îndrăzneşte, de fapt, să-şi facă visuri de amor: ”Primii, ca dar de
ziua mea,/ În cale-o galbenă lalea./ Era frumoasă şi-o păstrez;/ A fost un dar necunoscut…/ Şi
totuşi dac-am priceput…/ Nu ştiu… nu vreau să crez!” etc. (De ziua mea). Şi-i e frică (o frică
destul de cochetă, fireşte) chiar şi de gesturile vag ofensive: ”Nu te mai uita la mine/ Aşa
dulce – cînd mă vezi,/ Prea e galeşă privirea-ţi,/ Prea-ţi sunt ochii mari şi verzi!// Lasă-ţi
genele frumoase/ Să se plece blînd în jos,/ Ele-o taină îmi descoper,/ Înger palid şi frumos”
etc. (Nu te mai uita…). E însă destul atîta pentru ca fragila promisiune de priviri să dispară şi
Alexandrina să consemneze, tristă, schimbarea: ”Cînd te-am văzut întîia oară/ Erai mai vesel,
nu ştiu cum;/ mai îndrăzneţ erai la vorbă,/ Erai mai altfel ca acum!// Priveai în ochii mei
întruna/ Şi-mi tot zîmbeai, eu nu ştiu cum;/ Aveai mult farmec la zîmbire,/ Erai mai altfel ca
acum” etc. (Ce-ai fost atunci, ce eşti acum!...). E un mic album de reverii şi sentimente
inhibate, pe care Alexandrina îl va abandona însă repede. De altminteri, în tot volumul există
un singur cîntec de elan primăvăratic (poate şi el pe fond disperat): ”Şi-i primăvara blîndă/ Şi-
s pomii înfloriţi;/ Veniţi cu mine, copilaşi,/ Veniţi!” etc. (Veniţi!...). Chiar şi reveriile de
natură, oricît de promiţător ar porni, se-ntorc degrabă în elegii, căci natura Alexandrinei
vorbeşte (ca la mai toate poetele) în alegorii şi depune imediat despre sine: ”E noapte dulce,
luminoasă,/ Pe cer clipesc alene/ Frumoase stele lucitoare/ Din lungile lor gene.// Iar luna-n
undele din vale/ Îşi scaldă faţa dulce,/ Pe cînd izvorul printre pietre/ În calea lui se duce…// O
floare de cireş zburată/ De vîntul ce adie,/ Se duce iute şi se lasă/ În unda-i străvezie.//…// O
jale-adîncă mă cuprinde/ Gîndind la trista floare,/ Ce-aleargă-n bulgări de lumină,/ Plutind în
depărtare…// Şi făr'să vreau gîndesc la viaţa-mi/ C-aşa poate să fie/ Ca floarea albă aruncată/
În unda străvezie!” (Floarea de cireş). De la aceste observaţii alegorice porneşte o linie de
elegii reflexive - sumbre, desigur - de a căror ”înalţime de cuget”, dobîndită natural, fără
maeştri, sînt încîntaţi şi Iorga şi Savin. Cugetările-s triste, fireşte, dar nu dincolo de
banalităţile dureroase ce se pot gîndi în astfel de situaţii. Devin mai acute prin amestecul de
biografie concretă: ”Vîntule rău şi turbat,/ Multe flori ai scuturat!/…// Multe glasuri, multe
gînduri/ Le-amuţeşti în patru scînduri!/…/ Toate-n lume au o lege,/ Rău de cel ce-o înţelege:/
Vîntul mi-a stins florile/ Şi moartea surorile!” (Vîntule!...). Şi, desigur, prin constanţa
angoasei, printr-un fel de imperativitate tot mai urgentă a ei, fie că se manifestă pur ”reflexiv”
(ca-n această dedicaţie Pe album: ”Ca umbra nopţii înstelate/ Ce piere-n revărsat de zori,/
Cînd aurora se iveşte/ Şi roua cade peste flori,// Astfel a noastră vieaţă tristă/ Se stinge iute pe
pămînt!/ Şi cît de vesel fie traiul/ Sfîrşitul este un mormînt” etc.), fie că propria condiţie
concretă vibrează în reflecţie: ”Da, în lumea asta mare/ Treci din viaţă pragul morţii,/ Ca o
rază trecătoare/ Din lumina unei torţii:// Iar corpul rămas rece/ Cu obrazul de pămînt,/ În
cîntări tînguitoare/ Îl scoboară în mormînt” etc. (Da, în lumea…). Seninătatea aceasta
reflexivă se destramă însă cînd sentimentul morţii devine tot mai iminent şi Alexandrina îşi
strigă tare nedreptatea, răzbunîndu-se printr-un holocaust imaginativ: ”Şi nu ştiu cum
pătrunsă/ De-adînca vrajă-a nopţii,/ În sufletu-mi simt groază/ De gîndurile morţii:// Cum, de-
oi muri acum,/ Aceste mii de stele/ Vor lumina ţărîna/ Deasupra groapei mele;/ Şi alţi simţi-

301
vor vraja/ Atîtor nopţi frumoase,/ Cînd eu voi fi pierdută/ Prin bolţi întunecoase?// O, nu! În
clipa-aceea,/ Cînd sufletu-mi s-o stinge,/ Aş vrea să văd tot cerul/ În flacără şi sînge/...// Va
rămînea atunci/ O noapte-ntunecată;/ Iar moartea-şi va deschide/ Puternic a sa poartă” etc.
(Stingere). E un resentiment autentic, de tăria celui al lui Cecco Angioleri atunci cînd ar fi dat
foc la lume cu un sonet. Cred că e momentul de maximă ”sinceritate” al Alexandrinei, un
strigăt din rărunchii revoltei. Păcat că-n rest e o fată de atîta bun simţ! Şi care(-şi)
eminescianizează prea cuminte moartea: ”Anii au trecut şi mulţi vor trece,/ În liniştea morţii
eterne./ Tu vei dormi, pe cînd salcîmii/ Deasupra-ţi florile şi-or cerne…” (În linişte…). Sau
scrie lied-uri funebre rezolut: ”Bate vîntul şuerînd,/ Cade frunza suspinînd/ Şi-n suspinul ei
uşor,/ Ea îmi spune c-am să mor.// O întreb pe gînduri dusă/ Şi cu ochii în pămînt:/ - Unde
este fericirea? – În mormînt!” (Cade frunza). Fundalul biografic dă gravitate compoziţiilor
(sau inhibă, totuna), care nu-s totuşi decît exerciţii cu model (ca artă), dar mai ales cu febră
confesivă (ca jurnal).
Prozele – nici ele multe – au putere de observaţie, de notaţie de amănunt (cînd o
exersează, ca-n La horă), dar mai ales înclinaţii romanţioase (iubiri cu crime, ca-n Din
dragoste, sau iubiri fatale, cu nepotrivire de clasă; în fine, patimi grele, dar nedezvoltate
artistic). Dar cine ar putea avea pretenţii?!

Bibliografie:

Mihăescu, Alexandrina, Flori de zăpadă, Opera postumă, Ediţia III, Cuprinzînd bucăţi
inedite, portret şi semnătură, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1926;
Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979;
Antemireanu, Al., Alexandrina Mihăescu, în ”Epoca”, nr. 690/1898;
Chendi, Ilarie, Pagini de critică, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi bibliografie de
Vasile Netea, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969;
Constant, Savin, Viaţa şi opera poetei Alexandrina Mihăescu. Lucrare premiată de revista
”Clipa”, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1926;
Iorga, Nicolae, Oameni cari au fost, I-II, Ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Ion Roman,
Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967;
Zamfir, Mihai, Proza poetică românească în secolul al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti,
1971.

302
 DESPRE ADECVARE
On Suitability

Prof. dr. Virgil PODOABĂ

Universitatea Transilvania din Braşov

Abstract
The author says that adequation is now of a major importance for literary critics. Adequation indicates the
essential difference between literary critics and everything else, between those who do literary critics and those
who do not.

Keywords:literary criticism, suitability, aesthetics, interpretation

Adaequatio rei et intellectus, orthótes tōn onomáton

Adecvarea a fost pînă mai ieri, aproape de la începuturile ei, un concept central pentru
critica literară, după ce, secole de-a rîndul, începînd cu presocraticii, a fost astfel pentru
filozofie. Teoretizată sub acest nume sau sub altele, precum, de pildă, la noi, sub cel de
fidelitate faţă de sau de supunere la obiect, noţiunea de adecvare – lat. adaequatio, egalare, fr.
adéquation, raport, adaptare, echivalenţă perfectă, conformitate desăvîrşită cu…, potrivire –
se referă la relaţia specifică dintre discursul subiectului receptor şi obiectul estetic, dintre
discursul critic şi opera literară, dintre textul interpretat şi interpretare, dintre interpretat şi
interpretant. Indiferent care au fost concepţiile asupra operei şi indiferent cum a fost înţeleasă
condiţia subiectului receptor şi a discursului său, pînă în prezent, toate tipurile de critică
literară, de la Saint-Beuve şi Maiorescu încoace, dar şi majoritatea esteticilor vechi şi mai noi,
au pretins într-un fel sau altul, implicit sau explicit, ca lectura critică şi interpretarea să fie
adecvate la obiect, adică să respecte statutul estetic, artistic sau literar al obiectului, precum şi
exigenţele de lectură şi interpretare, derivate din el, altele decît cele ale oricărui alt fel de
lectură şi interpretare. Ori de cîte ori, în istoria doctrinelor critice, a fost lansată chemarea “Să
ne întoarcem la opere !” – analogon al primei exigenţe fenomenologice: “Să ne întoarcem la
lucrurile însele”, în germ. zu den Sachen selbst iar în lat. conversio ad phaenomena – despre
adecvare la obiectul literar propriu-zis, la text, în specificitatea lui estetică, artistică sau
literară, a fost, de fapt, vorba: “În istoria ideilor critice, întoarcerea la text, la imanenţa lui, a
funcţionat – afirma un mare critic contemporan la începutul anilor ’80 ai secolului trecut, într-
un text în care invoca întoacerea la opere – ca un principiu de specificare, ca un mod de
disociere a esteticului de alte valori eterogene” (Mircea Martin, 1986, p. 46).
Evident, conceptul de adecvare nu este o invenţie a criticii literare, ci se înscrie într-“o
tradiţie veche – chiar dacă nu cea mai veche a gîndirii a gîndirii filosofice şi religioase –
conform căreia adevărul este potrivirea (homoiosis) unui enunţ (logos) cu un lucru (pragma)
(Martin Heidegger, 1988, p.140). Această tradiţie a gîndirii filosofice şi teologice occidentale
a instituit paradigma cunoaşterii adevărului ca, în formularea ei latină, adaequatio rei ad
intellectum, adecvarea lucrurilor la intelect, altfel spus, ca raport între un subiect cunoscător şi
un obiect de cunoscut şi ca punere în conformitate perfectă a minţii primului cu – sau ca
supunere la – cel de-al doilea, deci, ca adaequatio rei et intellectus. E o paradigmă care a

303
suferit de-a lungul secolelor, fireşte, unele corecţii, dar structuralmente a rezistat pînă azi.
Construită de Platon şi Aristotel şi traversînd Evul Mediu, ea va ajunge nu numai pînă în
modernitate, cînd va fi pusă serios în discuţie de Nietzsche şi Heidegger (Martin Heidegger,
1988, pp. 178-140, 169-203), dar va supravieţui şi în contemporaneitatea postmodernă, cînd e
contestată şi deconstruită masiv, dar nu şi înlăturată. Încă.
O altă tradiţie, poate şi mai veche, situează o altă înţelegere a adecvării pe filiera
greacă a relaţiei originar ontologice a cuvîntului cu lucrul, a numelui cu fiinţa lucrului, de
fapt, a corespondenţei numelui cu natura lucrului, cu fiinţa sa, tematizată de Platon în
dialogul Kratylos, ca metodă de cercetare a realităţii, sub numele de orthótes tōn onomáton –
însemnînd, în traducerea lui Anton Dumitriu corectituinea numelor, îndreptăţirea numelor,
exactitatea numelor, cercetarea realităţii, investigaţia celor ce există, iar în cea a Siminei
Noica, dreapta potrivire a numelor – şi lămurită complet de Anton Dumitriu în capitolul
Orthótes tōn onomáton din cartea sa Alétheia (Anton Dumitriu, 1984, pp. 66-83). Activă
încă la Homer şu Hesiod, această concepţie platoniciană asupra cuvîntului saturat ontologic,
după care ”numele corect arată însăşi natura lucrului”, cum se exprimă Anton Dumitriu în
capitolul citat, nu este invenţia lui Platon sau a celor doi mari poeţi, nu este doar de sorginte
literară şi filosofică, homeric-hesiodică şi presocratică, ci are origini religioase străvechi. E,
pe scurt, arhaică în sens cronologic şi etimologic totodată, înscriidu-se în descendenţa a ceea
ce Marcel Detienne a descris, în Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, sub categoria a ceea
ce a numit prin formula ”cuvîntul magico-religios”. ”Cuvîntul magico-religios” constituie
ipostaza originară a cuvîntului, opusă ”cuvîntului-dialog”, care apare mai tîrziu. Aparţinînd
doar poetului, profetului şi regelui-judecător, în prima sa ipostază, cuvîntul ”face parte din
Physis”, este ”un lucru viu, o realitate naturală care creşte, care se dezvoltă”, iar prin
caracteristica sa principală, eficacitatea, acesta este o putere institutivă, ” forţă eficace” care
”înfăptuieşte” efectiv realităţile pe care le rosteşte (Marcel Detienne, 1996, pp.105-175). Pe
aceasă linie a releţiei cuvîntului magico-religios cu realitatea instituită de el a putut să apară şi
tradiţia adecvării numelui la fiinţa realităţii denumite, orthótes tōn onomáton, care mai are
ecouri, cel puţin în poezie, mai ales în teoriile poeţilor asupra limbajului poetic, dar nu
numai, pînă în modernitate şi postmodernitate.

Cele trei alotropii ale criticii şi adecvarea

În privinţa criticii literare în chip special, s-ar putea afirma că întreaga critică a cerut
expres sau doar a presupus ca pe un lucru ce se-nţelege de la sine, fără să mai necesite să fie
mereu afirmat sau teoretizat, adecvarea. În orice caz, într-un mod sau altul, adecvarea e
pretinsă în toate cele trei alotropii ale criticii literare (Virgil Podoabă, 1999, pp. 30-38): în
critica de judecată estetică, în critica de identificare şi în critica instrumentală – în ambele ei
versiuni importante: formală şi conţinutistă.
Astfel, privind opera dinspre forma împlinită şi de la o anumită distanţă reflexivă,
critica de judecată estetică a pretins mereu şi pretutindeni, explicit, adecvarea discursului
critic la specificul estetic al operei literare înţelese ca întreg inviolabil: “A îndrăgi o operă
înseamnă a i ne supune – însă numai după ce am supus-o nouă înşine, după ce am ţinut-o la
distanţă: după ce am pus-o în discuţie” (Gaëtan Picon, 1973, p. 26) De asemenea, privind-o
din extemitatea cealaltă a ei, adică dinspre subiectul creator şi activitatatea sa subiectivă,

304
creatoare, şi străduindu-se totodată să suprime distanţa dintre subiectul critic şi operă, ultima
înţeleasă tacit sau expres ca subiect creator întrupat, critica de identificare, de cum şi-a definit
statutul, a pretins implicit adecvarea prin însuşi modul în care şi-a descris – prin
reprezentantul ei cel mai radical: Georges Poulet – relaţia specifică cu opera, înţeleasă şi în ea
tot sub specia integralităţii: “Actul lecturii – la care se reduce orice adevărată critică – implică
coincidenţa a două conştiinţe: aceea a unui cititor şi aceea a unui autor” (Georges Poulet,
1979, p. 23). E aici, cum se vede, inclusă exigenţa – ce-i drept, rareori realizabilă – a unei
adecvări totale, ideale, împinsă pînă la coincidenţa subiectului cu obiectul.
În fine, nici criticile instrumentale tradiţionale şi moderne – nici cele care îşi derivă
metodele de cercetare din disciplinele lingvistice, nici cele care şi le derivă din ştiinţele umane
– n-au ignorat adecvarea. Numai că, spre deosebire de primele două critici menţionate, cea de-
a treia, critica instrumentală, nu mai păstrează, de regulă, integritatea obiectului literar (estetic
sau artistic), ci îl descompune, după cum e vorba de criticile instrumentale derivate din
ştiinţele limbajului sau de cele derivate din ştiinţele umanului, pe aspecte formale sau nivele
de conţinut, astfel încît vom avea de-a face cu adecvarea parţială şi parţial estetică în cazul
criticilor instrumentale, să le zicem, formaliste, iar cu una, adesea, ignorînd valoarea estetică a
operelor abordate sau neţinînd cont suficient de ea, în cazul celor conţinutiste. Oricum, însă,
presupoziţia adecvării nu dispare cu totul nici aici, ci îşi recondiţionează – tacit sau expres –
statutul după exigenţele metodelor adoptate şi adaptate. Nici măcar, de exemplu, în cazurile
vechii critici biografiste, ce explica opera prin viaţa scriitorilor, ori al celei deterministe sau
pozitiviste, care-o explica prin factorii de mediu şi culturali, dar nici în criticile instrumentale
contemporane, cum sînt critica ideologică, sociologică, psihanalitică, arhetipologică etc,
exigenţa de adecvare nu este negată, chiar dacă nu e propriu-zis respectată în sensul de
conformitate a discursului critic cu adevărul operei în integralitatea şi specificitatea ei estetică.
În acest gen de discursuri critice, exigenţa de adecvare la obiect se realizează regional, în
funcţie de aspectele şi nivelele care-au fost selectate spre a fi investigate de fiecare din ele.
Luînd de bună această schemă triadică a ansamblului criticilor literare existente şi
considerînd că ea ar cuprinde toată critica sau ceea ce a fost numit critica totală, s-ar putea, în
rezumat, afirma că – întrucît pretinde cel mai mare coeficient de adecvare, chiar adecvarea
totală, pînă la coincidenţa subiectului critic cu opera, iar prin aceasta fiind, într-o definiţie
redusă la un singur cuvînt, echivalentă cu adecvarea însăşi – critica de identificare reprezintă
primul nivel, cel de pornire, cel fundamental, de bază, al adecvării, şi că doar realizîndu-l în
practica critică – fie expres, fie măcar tacit – mai întîi pe acesta, celelalte alotropii ale criticii
literare au şanse, avînd o bază de plecare asigurată, să acceadă şi ele la o adecvare plauzibilă.
Fără baza reprezentată de aspiraţia criticii de identificare la adecvarea completă, atît critica de
judecată estetică, cît şi, mai ales, criticile instrumentale ar risca să-şi întemeieze propria
adecvare pe nisip, pe vînt. Prima ar fi, deci, condiţia de posibilitate a realizării adecvării în
celelalte.

Un episod romînesc din istoria adecvării

Merită menţionat aici, dar nu numai ca un eveniment de sintonizare cu saeculum-ul, ci
şi pentru urmările pe care le-a avut pînă azi, că în 1966 – adică la numai doi ani după ce au
apărut, în Franţa, Eseurile critice ale lui Roland Barthes şi în acelaşi an în care îi apărea
volumul Critică şi adevăr (Roland Barthes, 1997, pp. 113-134, 133-157), care au zdruncinat

305
conceptul de adecvare sau, cu termenul folosit de el însuşi, al fidelităţii faţă de text şi au
spulberat practic, o dată cu el, vechea idee a adevărului interpretătii critice, înlocuită cu aceea
de validitate (Serge Doubrovski, 1977, pp. 124-143) – critica română contemporană a
înregistrat un episod ieşit din comun, pentru acele vremuri, în istoria adecvării. E anul de
graţie în care, sub numele de fidelitate, tînărul Nicolae Manolescu a pus în discuţie în cartea
sa Lecturi infidele şi în Postfaţa la Metamorfozele poeziei – poate ca reflex românesc al
aceluiaşi episod critic francez – principiul adecvării.critice, postulînd, în locul lui, principiul
infidelităţii, în înţelesul următor: “Critica e – spune el – o lectură permanentă, care implică
toate lecturile noastre anterioare, reflecţiile, confruntările generalizările, o idee despre
lieratură – personalitatea noastră întregă.[…]. Dar critica presupune în egală măsură
infidelitatea faţă de lecturile anterioare. […]. Critica e condiţionată de infidelitatea lecturii,
este, cu alte cuvinte, o lectură infidelă” (Nicolae Manolescu, 1966, p. 186). Atît lui, cît şi lui
Barthes le-a răspuns decis şi competent în revista Familia (nr.10 şi 11, 1966), apărînd ceea ce
s-ar putea numi fidelitatea fenomenologică faţă de operă, Ovidiu Cotruş, într-un eseu capital
pentru istoria adecvării în critica noastră, intitulat Despre fidelitatea şi infidelitatea criticii:
“Infidelitatea lecturii nu poate avea decît un singur sens acceptabil: ca infidelitate faţă de
lecturile anterioare, explicabilă tocmai prin năzuinţa criticului înspre o înţelegere din ce în ce
mai fidelă a esenţei învăluite a operei de artă. Este perfect adevărat, după cum spune N.
Manolescu, că obiectul criticii îl constituie nu numai structura văzută, ci şi «infrastructurile
nevăzute» ale operei literare. Critica literară nu este probabil decît un exerciţiu al vederii, al
acelei vederi originare, care cuprinde printr-un act de iluminare intelectuală esenţa operei de
artă (ceea ce este incoruptibil în ea), separînd-o de ceea ce este accidental, adică legat de
condiţionările ei”. Astfel, “criticul ştie că perfecta adecvare (s. n.) a inteligenţei la natura
obiectului specific al cercetărilor sale presupune o abstragere din condiţionările limitative ale
subiectivităţii. Faptul că această abstragere nu se înfăptuieşte, în mod absolut, în toate
situaţiile concrete date, nu este un argument împotriva efortului de a o realiza şi nu
îndreptăţeşte pledoariile în favoarea subiectivismului, ci probează, cel mult (însă chiar şi acest
lucru e discutabil), imposibilitatea depăşirii toatale a limitelor spiritului omenesc.[…].
Aşa-zisa funcţie de instruire a spiritului critic este sublim didactică; el nu este un
simplu «învăţător» al altora, ci un iniţiat şi un iniţiator. El descoperă, cum ar zice Roland
Barthes, teoreticianul zelos al lecturii infidele, un «sistem de semne», care să facă văzut ceea
ce este nevăzut; dar aceste semne sînt doar indicatoare ale drumului către realitatea obiectului
estetic, şi nicidecum suprastructuri adăugite, valide doar prin coerenţa lor interioară, cum
afirmă criticul francez. Desigur, întrucît fiecare operă e o realitate autonomă şi unică,
drumurile către esenţa ei au la rîndul lor o direcţie şi o configuraţie specifice. Nu te poţi
apropia în acelaşi fel de opera lui Cehov sau de cea a lui Claudel. Critica normativă, de nuanţă
clasică, folosind indicatoare identice pentru toate drumurile şi o singură cheie care deschide
toate porţile, ascunde vederii normele interioare ale operei de artă, unificîndu-le, în mod
artificial, prin subordonarea la o schemă normativă, neaderentă la adevărata lor natură. […].
În orice caz, criticul nu trebuie să impună operei de artă norme din afara ei şi nici să o
«introducă» în una din structurile posibile, inventate de iscusinţa lui, oricît de coerente ar fi
acestea, ci să descifreze, o dată cu normele interioare, şi structurile ei reale” (Ovidiu Cotruş,
1983, pp. 29-31). Avem, în această frază cotruşiană concluzivă, răspunsul anticipat la
afirmaţia teoretică de infidelitate barthesiană, viguros agravată faţă de cea din Lecturi infidele,

306
lansată de Nicolae Manolescu, dar nepusă mereu şi în practica sa critică, în Postfaţa la
Metamorfozele poeziei: “Criticul – spune el, punîndu-se de-a curmezişul punctului de vedere
exprimat de Cotruş – creează o ipoteză care nu se va conforma pur şi simplu literaturii, ci va
încerca să o determine pe ea a i se conforma. […]. Criticul introduce un sens, sensul lui, în
concretul literaturii: acest sens va fi cheia muziclă a portativului de opere. O cheie care devine
reală numai prin opere, pe care ne îngăduim să le citim coerent; în acelaşi timp, ea precede
operele, care par scrise pentru a o adeveri, există înaintea lor şi le aşteptă” (Nicolae
Manolescu, 1968, p. 140).

Campionul adecvării
Campionul nuanţat al adecvării în critica română, pe pîrtia fenomenologică schiţată de
Ovidiu Cotruş, se va dovedi a fi Mircea Martin, pentru care – în eseul Singura critică, poate
cel mai echilibrat, comprehensiv, concis, clar şi expresiv text ce s-a scris vreodată la noi
despre condiţia criticii literare şi despre exigenţa ei de adecvare – “singura critică valabilă e
cea adecvată la obiect”. Şi s-ar putea chiar afirma că, pentru el, critica însăşi, prin natura ei,
coincide cu adecvarea la obiect, de fapt, cu suita de adecvări posibile tuturor tipurilor de
critică adevărată existente. Mai mult, adecvarea nu e propriu-zis un rezultat, ci mai curînd o
premisă, o bază de plecare, însăşi condiţia prealabilă şi principiul actului de înţelegere critică
autentică, care e, finalmente, “putere de supunere la obiect”, adecvare adică: “dacă nu e
înţelegere, critica nu e nimic. Iată de ce formele ei, implicînd o morală şi angajîndu-se în
cunoaştere, se constituie ca etape într-o hermeneutică fără sfîrşit, care, la rîndul ei, poate fi
considerată o secvenţă dintr-o explicaţie globală a omului. Şi din această cauză problemele ei
interne şi esenţiale sînt probleme de adecvare. Singura critică valabilă este cea adecvată la
obiect (dar nu există o singură critică adecvată la obiect), căci adecvarea presupune coerenţa
discursului şi validitatea demersului, adică saturarea obiectului, drept premise. Chiar atunci
cînd se vrea o practică teoretică, problema adecvării nu poate fi evitată. […].
Critica înseamnă înţelegere, ziceam. Ea nu este iubire, pentru că iubirea se
dispensează de înţelegere, e necondiţionată. Critica poate fi o «artă a admiraţiei», cum bine a
definit-o la noi Al. Paleologu, dar această admiraţie este, de regulă, condiţionată, motivată,
explicată. Sînt critici, după cum sînt oameni, în genere, care nu înţeleg decît ceea ce iubesc.
Sînt alţi critici şi, de bună seamă, alţi oameni care nu iubesc decît ceea ce înţeleg şi dacă
înţeleg. Cred că un critic ar trebui să înţeleagă şi ceea ce nu iubeşte; după cum ar trebui să se
apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege: să încerce să înţeleagă şi ceea ce la început n-a
înţeles, să depăşească momentele de contrarietate sau de opacitate printr-un elan de simpatie
penetrantă. Abia după aceea judecata lui poate cădea fără întoarcere. Înţelegerea, deci, ca
putere de supunere la obiect, ca probă de plasticitate spirituală, ca sfidare a închistării şi
suficienţei, ca semn că dialogul există şi comunicarea – comuniunea chiar – sînt posibile”
(Mircea Martin, 1986, pp. 79-80).

Adecvarea ca turnesol
Pînă azi, cînd gîndirea postmodenă depune eforturi tenace să distrugă toate conceptele
metafizicii tradiţionale, iar o dată cu ele, implicit, şi pe acela, pendinte, al adecvării, termenul
de adecvare a avut o viaţă relativ stabilă. Cel puţin în România. Azi, însă, cînd Contextul pare
să fi ajuns mai tare decît Textul – cînd bună parte din bătrînii critici, vorbind şi scriind adesea

307
în numele unor grupuri sau grupuscule de interese extra-literare, se ocupă mai mult de
strategii de canonizare şi de propriile interese postume decît de opere, cînd o parte din tinerii
critici, în loc să se supună operelor comentate, vorbesc, după moda postmodernă, mai mult
despre ei înşişi decît despre obiectul comentariului, cînd, în plus, studiile culturale de imitaţie
postmodernă, aflate în ecloziune, ignoră specificitatea estetică a literaturii, utilizînd textul
literar ca pe un document între altele, de o natură diferită, de pildă, ca pe o chitanţă din
secolul al XIX-lea – adecvarea pare să fi ajuns, pentru întîia oară, într-un pericol de moarte.
De aceea, adecvarea a devenit, acum, de-o importanţă vitală pentru critică. Adecvarea e chiar
turnesolul care indică diferenţa esenţială, specifică, între critică şi altceva decît ea, între cine
mai face critică literară propriu-zisă şi cine nu face, chiar dacă ceea ce face se dă drept tot
critică. Şi poate că de-abia acum, mai mult chiar decît la începutul anilor ’80, cînd a fost
lansat, apelul campionului adecvării – exact aşa cum l-a formulat, cu o concizie maioresciană:
“Să pornim, deci, de la texte, nu de la contexte, să nu ajungem, în nici un caz, la contexte
înainte de a trece prin texte” (Idem, ibidem, p. 46) – a ajuns să aibă, pentru cine mai pretinde
că face critică literară, justificare deplină.

Bibliografie:
Barthes, Roland – Romanul scriiturii, Antologie, selecţie de texte şi trad. de Adriana Babeţi,
Postfaţă de Delia Şepeţean-Vasiliu, Bucureşti, Ed. Univers, 1987.
Cotruş, Ovidiu – Meditaţii critice, Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ştefan Aug. Doinaş,
Bucureşti, Ed. Minerva, 1983.
Detienne, Marcel, Stăpînitorii de adevăr în Grecia arhaică, Trad. De Alexandru Niculescu,
Bucureşti, Ed. Symposion, 1996.
Dumitriu, Anton, Alétheia, Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Bucureşti, Ed.
Eminescu, 1984.
Doubrovski, Serge – De ce noua critică ? Critică şi obiectivitate, trad. de Dolores Toma,
Bucureşti, Ed. Univers, 1977.
Heidegger, Martin – Repere pe drumul gîndirii, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel
Liiceanu, Bucureşti, Ed. Politică, 1998.
Manolescu, Nicolae – Lecturi infidele, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Manolescu, Nicolae – Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
Martin, Mircea – Singură critică, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1986.
Picon, Gaëtan , Scriitorul şi umbra lui, trad. de Viorel Grecu, pref. de Mircea Martin,
Bucureşti, 1973.
Podoabă, Virgil – Cele trei graţii, în Gheorghe Crăciun, Competiţia continuă. Generaţia ’80
în texte teoretice, Piteşti, Ed. Paralela 45, 1999.
Poulet, Georges – Conştiinţa critică, trad. şi pref. de Ion Pop, Bucureşti, Ed. Univers, 1979.

308
 CRITICA DE DIRECŢIE. NOTE DESPRE
ISTORIA ŞI SEMANTICA UNUI CONCEPT ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
Directional Criticism: Notes On The History And Semantics Of A Concept In Romanian
Literature

Assistant Prof. Dr. Andrei TERIAN

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Cercetător postdoctorand – Academia Română

Abstract

Over the past two decades, there have been numerous discussions in the Romanian literary press
regarding an alleged crisis of current literary criticism. This situation was explained, in most of the cases, not as
a crisis of the Romanian literary system as a whole, but rather as a crisis of the authority of criticism, prompted
by the lack of a firm critical orientation that could “guide” or “direct” the evolution of Romanian literature. But
is such a “directional criticism” still possible nowadays? This study addresses this question by examining the
ideas circulated by the “directional criticism” of the most important Romanian literary critics during 1870-1930
(T. Maiorescu, C. Dobrogeanu-Gherea, M. Dragomirescu, N. Iorga, G. Ibrăileanu, O. Densusianu, I. Chendi, E.
Lovinescu, etc.). The historical survey is followed by an extensive analysis of the Romanian concept of
“directional criticism”, based on several literary, philosophical, social and national factors. The conclusions of
my study are two-fold: on the one hand, all Romanian literary criticism between 1870 and 1930 can be described
as “directional criticism”; on the other hand, “directional criticism” as a specific cultural practice disappeared
from Romanian literature after 1930, as a consequence of an irreversible historical process of modernization,
that, at the same time, makes impossible any attempt to revive such a revolute practice.

Keywords: directional criticism, Romanian literature, cultural wars, modernization, legitimation

În ultimele două decenii, în presa culturală românească s-a vorbit adeseori despre o
criză a criticii literare curente. „Criza” respectivă a fost descrisă, în majoritatea cazurilor, nu
atât ca un blocaj al sistemului literar (determinat de reculul literaturii ca instituţie în faţa
competiţiei din ce în ce mai acerbe cu alte tipuri de discurs social sau cu noile mijloace de
entertainment), cât ca o disoluţie a autorităţii critice, care s-ar traduce, la rândul ei, prin
absenţa unei „orientări” ferme şi clare, a unei viziuni de ansamblu asupra sensului evolutiv al
literaturii române. Pe scurt, „criza” criticii a fost redusă, de cele mai multe ori, la ineficienţa
sau chiar la inexistenţa unei „critici de direcţie” capabile să-i arate literaturii „calea”. Dar,
oare, mai e posibil astăzi un asemenea tip de critică? În studiul de faţă, voi încerca să răspund
la această întrebare prin intermediul unei analize semantico-istorice a conceptului de „critică
de direcţie” în literatura română. Mai exact, voi realiza o scurtă panoramă a evoluţiei acestei
practici în literatura română din perioada 1870-1930, pe baza căreia voi extrage apoi notele
definitorii ale conceptului aferent. Delimitarea cronologică amintită este extrem de relevantă,
întrucât ea susţine în bună măsură cele două teze pe care intenţionez să le demonstrez de-a
lungul acestei analize: în primul rând, că toată critica literară românească din perioada
amintită a funcţionat ca o critică de direcţie; iar, în al doilea rând, că după 1930 „critica de
direcţie” dispare practic din literatura română, în ciuda utilizării (improprii) a acestui termen
cu referire la unele grupări şi/sau autori din cultura română a ultimelor opt decenii.
Fără a figura sub această titulatură, ideea „criticii de direcţie” a fost introdusă în
literatura română de către Titu Maiorescu, în principalele sale articole din perioada 1867-
1872. Dintre acestea, Observări polemice (1869-1870) fundamentează legitimitatea „criticii

309
de direcţie” pe baza unei „direcţii critice”1 contextualizate, În contra direcţiei de astăzi în
cultura română (1868) semnalează falimentul direcţiei „vechi”, pe când Direcţia nouă în
poezia şi proza română (1871-1872) celebrează triumful „direcţiei noi”. De altfel, maniera în
care Maiorescu realizează bilanţul propriei grupări constituie, totodată, un bun manual de
funcţionare a „criticii de direcţie”: „Starea literaturei noastre şi direcţia spiritului public până
la 1867 le-am analizat într-un şir de critice anterioare şi le vom mai atinge în decursul
cercetărilor de faţă. Din criticile ştiinţifice văzusem falsitatea şi pretenţiile necoapte ale
istoricilor, filologilor şi jurnaliştilor noştri în marea lor majoritate; din «critica poeziei» ne
încredinţasem despre lipsa de valoare a celor mai mulţi contimporani şi urmaşi ai lui
Alecsandri şi Bolintineanu până la acel an.// Din norocire, o reacţie salutară a spiritului nostru
literar se constată în producerile ultimilor patru ani. Noua direcţie, în deosebire de cea veche
şi căzută, se caracterizează prin simţimânt natural, prin adevăr, prin înţelegerea ideilor ce
omenirea întreagă le datoreşte civilizaţiei apusene şi totodată prin păstrarea şi chiar
accentuarea elementului naţional. Ne pare timpul venit de a atrage atenţia publică asupră-i, şi
în paginile următoare ne încercăm a arunca o scurtă privire asupra câtorva reprezentanţi ai
acestui început de scăpare, ai acestei naşteri sau renaşteri literare.”2 Aşadar, funcţionarea
„criticii de direcţie” presupune, mai întâi, constatarea unei „crize” literare şi corelarea acesteia
cu anumite procese sociale (dinamica „spiritului public”); în al doilea rând, ea implică un
program care să indice atât cauzele, cât şi sensul unei posibile „îndreptări” (în cazul lui
Maiorescu – „simţimânt natural”, „adevăr”, „element naţional” etc.); în sfârşit, eficienţa
„criticii de direcţie” (în situaţia de faţă, „renaşterea” literară) e cuantificată prin emergenţa
unei direcţii „noi”, care apare ca o consecinţă directă a acţiunii critice şi care, în cazul de faţă,
coincide cu chiar canonul pe care Maiorescu îl fixează în studiul din care am citat.
După cum se ştie, Maiorescu nu numai că şi-a considerat încă din 1872 propria partidă
drept irevocabil câştigată, dar a susţinut, în 1886, şi că a venit vremea să se închidă chiar jocul
ca atare: „În proporţia creşterii acestei mişcări [„direcţia nouă” – n.m.], scade trebuinţa unei
critice generale. Din momentul în care se face mai bine, acest fapt însuşi este sprijinul cel mai
puternic al direcţiei adevărate. Poeziile lui Eminescu, Pastelurile şi Ostaşii lui Alecsandri vor
curăţi de la sine atmosfera estetică viţiată de Macedonski, Aricescu, Aron Densuşanu etc., etc.
Cuvintele din bătrâni ale d-lui Hasdeu sunt de la sine lovitura de moarte a dicţionarului
Laurian-Massim şi a rătăcirilor «filologice» de la Târnave. Şi aşa mai departe.”3 Că predicţiile
criticului erau departe de a deveni realităţi, i-o va demonstra C. Dobrogeanu-Gherea, prin
textele polemice cu care va întâmpina începând chiar din acel an afirmaţiile mentorului
junimist şi care vor avansa „critica modernă” ca alternativă la „critica judecătorească”. Mai
importante decât acestea sunt, cel puţin pentru subiectul de faţă, două texte din 1887 şi 1894,
în care Gherea va combate alegaţiile rivalilor privind lipsa unei „direcţii” critice proprii.
Primul articol este un răspuns la broşura În contra direcţiunei literare de la „Contemporanul”
a lui I. N. Roman (1887). Deşi textul a devenit cunoscut mai ales prin partea sa secundă (unde
Gherea operează disocierea „tendenţionismului” de „tezism”), prima parte a articolului nu e

1
Titu Maiorescu, Observări polemice [1869-1870], în Opere, vol. I: Critice. Ediţie îngrijită, cronologie şi
comentarii de D. Vatamaniuc. Studiu introductiv de Eugen Simion. Bucureşti: Editura Fundaţiei Naţionale
pentru Ştiinţă şi Artă: Univers Enciclopedic, 2005, p. 149.
2
Idem, Direcţia nouă în poezia şi proza română [1871-1872], în Opere, vol. I: Critice, ed. cit., p. 170
3
Idem, Poeţi şi critici [1886], în Opere, vol. I: Critice, ed. cit., p. 589.

310
cu nimic mai puţin importantă, măcar pentru faptul că ea precizează modul în care ideologul
„modern” concepea „critica de direcţie”: „[C]e înţelege d-sa [I.N. Roman – n.m.] prin direcţia
nouă ce vrea să dea Contemporanul literaturii româneşti? Trebuie oare să-nţelegem sub
această numire de direcţie nouă o revoluţie în literatură asemănătoare cu cea făcută prin
venirea romantismului în locul clasicismului ori cu a naturalismului în locul romantismului?
[...] Dacă ar fi avut Contemporanul asemenea pretenţie, aş spune şi eu că e absurdă; dar, iată,
am citit din nou Contemporanul şi nicăieri nu aflu asemenea pretenţii absurde. [...] Ori poate
d-l Roman sub «direcţia nouă» pe care Contemporanul vrea s-o introducă înţelege o sumă de
idei şi de convingeri în privinţa filosofică, religioasă, socială, etică, umanitară, o sumă de idei
şi de convingeri culturale? Asemenea direcţie în adevăr Contemporanul pretinde c-o are; prin
aceasta pretind cei de la Contemporanul că se deosebesc de toate revistele din ţară; asemenea
idei ar vroi Contemporanul să se lăţească în ţara noastră. [...] Dacă d-l Roman nu găseşte nici
această «direcţie nouă» în Contemporanul, apoi pricina e că îi place s-o caute greşit. În loc de
a o căuta în revista întreagă, d-sa citează ba o nuvelă, ba o poezie şi se-ntreabă: «Dar unde e
acolea direcţia nouă?».”4 Cât de semnificativă e această precizare a propriei „direcţii” nu
numai pentru fundamentarea criticii gheriste, ci pentru existenţa oricărei reviste culturale
româneşti de la sfârşitul sec. XIX o arată faptul că ideologul socialist o va reproduce întocmai
peste 7 ani, când, în paginile periodicului Literatură şi ştiinţă, va mai preciza apoi că „nu
numai pasajul citat, ci amândouă articolele adresate d-lui Roman ar fi putut fi reproduse aicea
schimbând numai titlul: Direcţia «Contemporanului», în titlul: Direcţia publicaţiei
«Literatură şi ştiinţă», pentru că de atunci încoace nu mi-am schimbat deloc ideile şi
convingerile”5.
Insistenţa lui Gherea privind recunoaşterea unei „direcţii” literare proprii e pe deplin
inteligibilă în logica sistemului literar românesc de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX.
Regula jocului era atunci simplă: cine nu are „direcţie” nu există (ca grupare culturală). A
arătat-o cel mai bine Mihail Dragomirescu, într-o suită de articole publicate la sfârşitul anilor
1890 în Convorbiri literare: „mişcări” şi „lupte” culturale au existat şi vor exista mereu într-o
literatură; însă „face epocă” doar „mişcarea” a cărei campanie ofensivă „se susţine pe baza
unor principii clar statornicite şi de oameni care au scrutarea ageră şi talent de expunere”6. De
altfel, Mihail Dragomirescu rămâne autorul textului chintesenţial pentru critica românească
„de direcţie”. E vorba despre Direcţia noastră literară7, articol publicat la începutul anului
1906, în numărul aniversar al Convorbirilor literare, când, având deja un rol-cheie în
redactarea revistei şi apărând în ochii multora ca un urmaş legitim al lui Titu Maiorescu,
Dragomirescu se şi închipuia deja în ipostaza de cap teoretic al prestigioasei publicaţii. În
această calitate, tânărul discipol reaminteşte mai întâi că, în urmă cu patru decenii,
Convorbirile „au apărut [...] în mijlocul unei decadenţe literare aproape complete”, reiterează

4
Constantin Dobrogeanu-Gherea, Direcţiunea „Contemporanului” [1887], în Opere complete, vol. VII. Ediţie
îngrijită de un colectiv format din Ion Popescu-Puţuri, Ştefan Voitec (coordonatori), Augustin Deac, Ion Iacoş,
Ion Mamina. Bucureşti: Editura Politică, 1980, p. 293-294.
5
Idem, Cum se citeşte la noi [1887], în Opere complete, vol. VII, ed. cit., p. 53.
6
Mihail Dragomirescu, Asupra valorii literaţilor noştri actuali [1897], în Scrieri critice şi estetice, ediţie
îngrijită, cu note şi comentarii de Z. Ornea şi Gh. Stroia, studiu introductiv şi tablou cronologic de Z. Ornea.
Bucureşti: Editura pentru literatură, 1969, p. 17. V. şi Idem, Direcţii literare [1897], în Scrieri critice şi estetice,
ed. cit., p. 3-14.
7
Idem, Direcţia noastră literară [1906], în Scrieri critice şi estetice, ed. cit., p. 24-30.

311
apoi principiul maiorescian al „adevărului de simţire” şi explică „rolul” istoric al revistei prin
„izgonirea falsităţii sentimentale din poezii, ori de ce natură ar fi fost intenţiile scriitorului, şi
întronarea în poezie a adevărului simţirii cu toate cerinţele de formă trebuincioase desăvârşitei
lui exprimări”. Urmează o enumerare a listei de scriitori care „s-au dezvoltat” ori „s-au
perfecţionat” „sub steagul” junimismului. E vorba despre o listă cel puţin generoasă, având în
vedere că ea cuprinde nume de toate vârstele şi calibrele, de la Alecsandri, Eminescu şi
Creangă până la Nanu, Vlahuţă şi Coşbuc. Nu puteau lipsi, desigur, din această înşiruire
glorioasă nici „luptele literare” în care „Junimea” şi-ar fi adjudecat „gloria de a ieşi
învingătoare” (unde la loc de cinste confruntările cu Revista contimporană şi cu
Contemporanul gherist). Nu în ultimul rând, Dragomirescu tinde să îşi asume cu o anticipaţie
pripită rolul de nou mentor al „Junimii”, permiţându-şi „o nouă formulare” a preceptelor
maioresciene: „Poezia nu e o chestiune de conţinut, ci de formă, bineînţeles în limitele unui
sentiment, totdeauna adevărat. Poetul poate alege orice materie de inspiraţie; ceea ce, însă, i
se cere [...] este de a realiza într-însa frumosul, adică a-i da o formă, prin care să se exprime
cu claritate sentimentul ce se leagă în mod natural de acea materie.”
Fanfaronada lui Dragomirescu a provocat numeroase reacţii adverse în revistele
româneşti ale vremii. De exemplu, în Sămănătorul, Iorga îl va califica pe „noul” Maiorescu
drept „violent” şi „nedrept” şi-i va reproşa că „se războieşte, fără talent de tactică sau de asalt,
cu toată lumea”, ba chiar că e „menit să tulbure viaţa de înţelegere în redacţia însăşi”8. Însă,
într-un bilanţ propriu, realizat la începutul aceluiaşi an, criticul sămănătorist dăduse el însuşi
dovadă de un asemenea spirit sectar. Acolo, după o tiradă generoasă, în care pretindea că
Sămănătorul „nu e o revistă de cerc restrâns, de gaşcă sau de persoană”, Iorga respingea cu
hotărâre fantasma unei „tribune” de idei: „[...] Sămănătorul n-a fost şi nici nu poate fi o
revistă molâie şi nehotărâtă, precum nu poate fi nici o tribună liberă, unde talentul, fie cât de
adevărat, să dea dreptul fiecăruia de a scrie, în orice direcţie şi cu orice scop îi place. [...]
Tribuna liberă, care se poate asemăna cu o berărie sau cu o cafenea, unde vine şi petrece
oricine e în stare a plăti, aceea poate fi bună aiurea, unde literatura n-are acea mare misiune de
îndreptare şi moralizare pe care cu mândrie trebuie să şi-o recunoască şi să o îndeplinească la
noi.”9 Diferită ca procedură, chiar dacă nu neapărat şi ca tonalitate, este reacţia lui G.
Ibrăileanu, care va supune textul lui Mihail Dragomirescu unei severe critici de principiu.
Într-un text redactat „la cald”10, Ibrăileanu îl acuză pe ideologul Convorbirilor că ar comite „o
falsificare a istoriei literaturii româneşti din aceşti 40 de ani din urmă”, pentru a contesta apoi
veleităţile „creatoare” ale criticii în ansamblul ei: „S-a gândit oare vreodată acest autor al
ditirambului că d. Gherea nici nu era natural să facă şcoală literară, pentru că niciun critic n-
a făcut şcoală? Pentru că un critic ştiinţific e un om de ştiinţă care constată şi explică? Ce
şcoala a făcut Sainte-Beuve, Taine, Faguet, Brunetière, Brandes? Că se pot clasifica şi criticii,
laolaltă cu scriitorii, pe care-i urmează, nu precedează, într-o şcoală? Apoi asta e altă vorbă!
Viaţa unei societăţi produce un curent literar, întrupat în scriitori, criticul teoretizează
curentul, filozoful sintetizează această viaţă cu toate manifestările ei...” Mai mult, aceste idei
8
N. Iorga, Jubileul „Convorbirilor literare” [1906], în O luptă literară, vol. II, ediţie de Valeriu Râpeanu şi
Sanda Râpeanu, studiu introductiv, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu. Bucureşti: Editura Minerva, 1979,
vol. II, p. 311-314.
9
N. Iorga, Ce este „Sămănătorul”? [1906], în O luptă literară, vol. I, ed. cit., p. 281-284.
10
G. Ibrăileanu [P. Nicanor & Co], Istorie „imparţială”, în „Viaţa românească”, an. I, vol. II, nr. 4, 1906, p.
143-146. De notat că textul respectiv nu a fost inclus în ediţia lui Al. Piru.

312
vor fi reluate peste şapte ani, când Ibrăileanu va decreta categoric: „criticii nu produc curente.
Curentele se produs fără ei. Ei numai iau act de ele, se pun uneori în serviciul lor, dacă acele
curente convin temperamentului lor.”11 Însă, în ciuda acestor afirmaţii „democratice”, nu e
mai puţin adevărat că Ibrăileanu însuşi s-a folosit din plin de practica „criticii de direcţie”,
după cum o arată îndeosebi articolele sale cu titlu de bilanţ, precum Anul XV (1923) sau După
27 de ani (1933)12.
De aceea, probabil că autorul român care a avut prima reacţie sistematică împotriva
„criticii de direcţie” este Ilarie Chendi. După despărţirea de Sămănătorul, deşi s-a aflat el
însuşi la timona anumitor publicaţii, criticul ardelean a acţionat mai degrabă ca un fel de
„freelancer”, după cum o demonstrează seria de articole publicate în 1910 şi 1911, unde
Chendi supune unei critici detaliate revistele literare „cu program” şi propune o nouă formulă
publicistică, inspirată după model occidental: „O nouă revistă săptămânală, cu rubrici pentru
toate ramurile culturale, cu cei mai de seamă scriitori de astăzi, ar fi [...] uşor realizabilă.
Această revistă însă nu va trebui să se întemeieze pe simpatii reciproce între tovarăşi, nici pe
anumite principii fixe în ale esteticei. Ea nu poate fi nici organul strâmt al unui singur
profesor, cum sunt organele d-lor Mihalache, Motru şi Ervin [...]. Şi nici întreţinuta temporară
şi ocultă a fondurilor secrete nu trebuie să fie, căci sprijinul guvernului e prea nestatornic.
Viitoarea revistă va trebui să fie o catedră liberă pentru toţi câţi întrunesc anumite calităţi de
scriitori şi să rămână fără terorizări principiare şi fără restricţiuni în opinii. Conducerea ei şi
alegerea materialului să fie încredinţată celui mai probat dintre spiritele critice. [...] Căci
numai aceste reviste mai pot avea astăzi sorţi de izbândă. [...] În ţările din Occident aşa se
petrec lucrurile.”13
Prin urmare, literatura română de la începutul secolului trecut înregistrează deja o
reacţie fermă împotriva „criticii de direcţie”. Şi totuşi, această practică va rămâne o constantă
a vieţii culturale româneşti până după Primul Război Mondial. Cel mai concludent exemplu în
această privinţă îl reprezintă, poate, revista Vieaţa nouă a lui O. Densusianu, care a apărut în
perioada 1905-1925. Încă din primul an de existenţă a publicaţiei, directorul său îşi proclamă,
în articolul Un rol contestat al criticei (1905)14, adeziunea fără ocolişuri la „critica de
direcţie”: „Misiunea criticului ar fi – se zice de unii – să constate numai şi să aprecieze
producţiunea literară. În determinarea caracterului acestei producţiuni, în schimbarea
curentelor literare, el n-ar avea niciun rol, pentru că scriitorii singuri hotărăsc prin opera lor
fizionomia literară a unei epoci, ei numai fixează formulele estetice.// E aşa de greşită părerea
aceasta încât te miri că se mai repetă azi, când critica îşi arată bine influenţa şi când putem

11
G. Ibrăileanu, Curentele literare şi criticii [1913], în Opere, vol. IV, ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru,
prefaţă de Al. Piru. Bucureşti: Editura Minerva, 1977, p. 501.
12
Idem, Anul XV [1923], în Opere, vol. V, ed. cit., p. 79-84; Idem, După 27 de ani [1933], în Opere, vol. V, ed.
cit., p. 302-306.
13
Ilarie Chendi, Viaţa literară [XXV]. O toamnă fără rod. N-avem o revistă săptămânală. Condiţiile pentru a o
putea face. Sacrificiile unor amatori. Sărmanul Bilciurescu! [1910], în Scrieri, vol. IX, ediţie, note şi comentarii
de Dumitru Bălăeţ şi Ion Spătan. Bucureşti: Academia Română – Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2006,
p. 233. V. şi Idem, Viaţa literară [XXX]. Două probleme de actualitate: „Inutilitatea criticei” şi revistele
literare „cu program” [1910], în Scrieri, vol. IX, ed. cit., pp. 272-275; Idem, Viaţa literară [II]. Caracterul
revistelor literare. Şcoalele literare. Îndrumătorii şi originalitatea talentelor [1911], în Scrieri, vol. X, ed. cit.,
pp. 14-17.
14
Ovid Densusianu, Un rol contestat al criticei [1905], în Opere, vol. IV: Teorie, estetică, istorie şi critică
literară. Publicistică. Text ales şi stabilit de B. Cazacu, Ioan Şerb şi Florica Şerb. Note şi comentarii de Ioan
Şerb şi Florica Şerb. Bucureşti: Editura Minerva, 1981, p. 101-102.

313
avea sub ochi atâtea manifestări de vieaţă literară.” Căci, pentru Densusianu, „criticii de
profesie” rămân instanţele care „dau îndrumări scriitorilor” şi „fixează, cu sfaturile, opiniunile
lor, direcţia în care aceştia se îndreaptă”. Mai mult, universitarul bucureştean îşi va păstra
această concepţie până la sfârşitul carierei sale publicistice. Dacă, de pildă, unul dintre
articolele sale din 1914 se intitulează imperativ Spre literatura pe care trebuie s-o avem15, şi
după război criticul se va considera îndreptăţit să fixeze „direcţia” optimă de evoluţie a
literaturii române – de această dată, pe genuri, într-o suită de articole dedicate Poeţilor tineri
(1918), Prozatorilor (1919) şi Criticilor (1919)16.
Cu mult mai interesantă a fost oscilaţia faţă de „critica de direcţie” a lui E. Lovinescu.
Înainte de război, criticul a avut o atitudine ambiguă cu privire la această practică,
mulţumindu-se să combată, în general, „exclusivismul” literar. În mod paradoxal, însă, odată
cu înfiinţarea Sburătorului (1919), directorul publicaţiei se va grăbi să proclame sfârşitul
acestui fenomen desuet, care ar fi incompatibil cu însăşi esenţa artei: „Critica e învinuită,
îndeosebi, că lipseşte de la datoria directivei. [...] Renunţând la iniţiativă şi la conducere,
critica apare deci la remorca unei literaturi dezorientate.// În epoca noastră de pozitivare, e şi
adevăratul ei rol. [...] Ea nu precede deci literatura, ci o urmează. A-i acorda privilegiul
iniţiativei şi al directivei înseamnă a deforma până la defectare un instrument lipsit, negreşit,
de precizie, dar care are o întrebuinţare determinată. Neuzurpând rolul călăuzei, critica nu taie
drumuri şi nu fixează destine. [...] Influenţaţi de sensibilitatea epocei, artiştii o cresc şi o
transformă, la rândul lor, prin mijlocirea indirectă a artei. Între aceşti doi factori care se
condiţionează şi se armonizează reciproc şi inconştient nu mai e loc pentru amestecul
conştient al criticei. Ieşind din acţiunea unei doctrine, arta e debilă; numai o sensibilitate
specifică îi poate acorda viabilitatea necesară, şi orice sensibilitate reală este, în fond,
invariabilă, sau imperceptibil variabilă prin înrâurirea sensibilităţii generale. Rolul criticei nu
este deci la comandă, ci la remorcă; nu orientează, ci înregistrează.”17 Cu toate acestea, în
prezentarea „contribuţiei” Sburătorului din Istoria literaturii române contemporane (1926-
1929) Lovinescu nu numai că se va întoarce la practica „criticii de direcţie”, dar îi va utiliza
inclusiv poncifele sale cele mai rudimentare, precum acela că o „direcţie” ideologică ar putea
să „creeze”, prin ea însăşi, literatura unei epoci: „Contribuţia Sburătorului în evoluţia
literaturii române din acest pătrar este o realitate, pe care [...] am ocolit-o în primul volum
consacrat ideologiei, pe motivul că ideologia lui se confundă cu înseşi principiile lucrării de
faţă [...]. În această intenţie precisă şi urmărită metodic de a descoperi talente noi şi de a
stimula pe cele vechi stă, aşadar, rolul de căpetenie al Sburătorului, rol cu atât mai însemnat
cu cât în evoluţia literaturii române, în afară de Convorbiri literare şi de Sămănătorul, în
prima fază a existenţei lor, nicio revistă n-a trezit atâtea energii noi, încât se poate afirma că,
în bună parte, literatura de după război este creaţiunea excluzivă a «Sburătorului» [...].”18
De altfel, Istoria literaturii române contemporane va da semnalul unui nou val al
„criticii de direcţie”, chiar dacă aceasta se va afirma, în noile condiţii istorice, mai mult sub

15
Idem, Spre literatura pe care trebuie s-o avem [1914], în Opere, vol. IV, ed. cit., p. 101-102.
16
Idem, Poeţilor tineri [1918], în Opere, vol. IV, ed. cit., p. 233-237; Idem, Prozatorilor [1919], în Opere, vol.
IV, ed. cit., p. 238-241; Idem, Criticilor [1914], în Opere, vol. IV, ed. cit., p. 242-247.
17
E. Lovinescu, Critica şi literatura [1922], în Opere, vol. IX, ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru
George, note de Alexandru George. Bucureşti: Editura Minerva, 1992, p. 79-80.
18
Idem, Istoria literaturii române contemporane, vol. III. Bucureşti: Editura Ancora Benvenuti S.A., 1927, p.
396-397.

314
forma istoriografiei literare decât sub formă publicistică. Ca reacţii la sinteza lovinesciană,
deceniul al patrulea al secolului trecut înregistrează apariţia mai multor lucrări, orientate
polemic faţă de ea, dar croite după acelaşi calapod (prin canonizarea propriei „direcţii” şi
dispunerea orientărilor rivale la distanţe variabile faţă de nucleul valoric). E vorba despre
Istoria literaturii româneşti contemporane (2 vol., 1934) de N. Iorga, Sămănătorism,
poporanism, criticism. Istoria literaturii române din secolul XX (1900-1910). După o nouă
metodă (1934) de Mihail Dragomirescu, dar şi – chiar dacă ea se prezintă sub forma unui curs
universitar – Evoluţia estetică a limbei române. Epoca contemporană (1937/1938) de Ovid
Densusianu. Însă aceste istorii reprezintă mai degrabă cântecul de lebădă al „criticii de
direcţie”, care, începând cu anii ’30, va găsi din ce în ce mai puţini aderenţi printre
reprezentanţii celei de-a treia generaţii postmaioresciene (G. Călinescu, P. Constantinescu, Ş.
Cioculescu, V. Streinu, T. Vianu ş.a.), dintre care unii o vor repudia programatic19. Tocmai de
aceea, e poate cazul să ne reorientăm dinspre istoria către semantica termenului.
Din această perspectivă, putem concepe „critica de direcţie” în cel puţin două
accepţiuni. Într-un sens larg, e lesne de constatat că orice text critic implică, într-o măsură mai
mică sau mai mare, o judecată de valoare raportată la un anumit model către care opera (se
presupune că) tinde, deci o „direcţie”. Orice critic are o viziune proprie asupra literaturii, pe
care o concepe drept ideală şi în funcţie de care judecă producţia literară concretă. Însă, în
această accepţiune, conceptul ca atare ajunge să-şi piardă consistenţa; căci, dacă orice discurs
critic ilustrează o „critică de direcţie”, atunci noţiunea de „critică de direcţie” se confundă cu
conceptul de critică pur şi simplu. Ce-i drept, pe lângă această accepţiune, putem delimita un
sens mai restrâns, chiar tehnic, care se referă la un anumit fenomen circumscris istoric. Iar,
din acest punct de vedere, critica de direcţie presupune câteva trăsături specifice.
În primul rând, „critica de direcţie” funcţionează cel mai bine în cadrul unui sistem
cultural dominat de o viziune evoluţionistă asupra societăţii şi artei. Apariţia ei nu e posibilă
decât pe fundalul unei „epoci de tranziţie” sau, cel puţin, al unei „crize literare”. Ordinea nu
poate fi reclamată ca necesară decât într-o lume aflată în haos. Tocmai de aceea, „critica de
direcţie” se întâlneşte cu precădere, dacă nu chiar în mod exclusiv, în cadrul culturilor
(semi)periferice, precum cea română sau rusă, şi e practic inexistentă în culturile de tradiţie,
precum aceea engleză sau franceză.
În al doilea rând, ca produs al „secolului naţionalismelor”, „critica de direcţie” are
nevoie de o fundamentare socială şi naţională. Cât timp literatura a funcţionat ca o refracţie a
societăţii, toţi criticii români şi-au susţinut propriile „direcţii” literare cu ajutorul unor lucrări
de orientare socio-culturală: Maiorescu prin În contra direcţiei de astăzi..., Gherea prin
studiile asupra „decepţionismului”, Iorga prin operele sale propriu-zis istorice, Ibrăileanu prin
Spiritul critic în cultura românească, Lovinescu prin Istoria civilizaţiei româneşti moderne
ş.a.m.d.
În al treilea rând, orice „direcţie” literară are nevoie de un cap ideologic, de un spiritus
rector care să-i formuleze doctrina, să-i ducă bătăliile şi să-i valideze valorile. Acest rol de
mentor a fost asumat (fie şi numai în mod bovaric) de către toţi criticii importanţi ai epocii
1870-1930. Nu numai Maiorescu (prototipul acestei funcţii culturale), dar şi Gherea, Iorga,

19
Şerban Cioculescu, Critica de directivă, în Aspecte literare contemporane: 1932-1947. Bucureşti: Editura
Minerva, 1972, p. 643-644.

315
Densusianu, Ibrăileanu, Chendi, Dragomirescu şi Lovinescu au fost (sau cel puţin s-au
recomandat, într-un anumit moment al carierei), ca dătători de legi şi (des)făcători de
„direcţii” literare.
În al patrulea rând, având un caracter procesual (ca şi fenomenul pe care se presupune
că-l „direcţionează”), „critica de direcţie” presupune o permanenţă a activităţii. Ea are, din
acest motiv, nevoie de o revistă (eventual, şi de un cenaclu) care să susţină continuu „direcţia”
proprie, să o consacre prin publicarea şi prin comentarea literaturii propriu-zise, să combată
„rătăcirile” grupărilor adverse şi, nu în ultimul rând, să publice bilanţuri anuale care să-i
convingă pe neofiţi de „triumful” propriei grupări. În perioada 1870-1930, Convorbiri
literare, Contemporanul, Sămănătorul, Vieaţa nouă, Viaţa românească, Convorbiri critice şi
Sburătorul au fost focarele din care au emanat cele mai fecunde „direcţii” ale literaturii
noastre.
În al cincilea rând, oricât de autoritară, de perseverentă şi de coerentă, „critica de
direcţie” este indisociabilă de producţia unor opere literare care să-i ilustreze existenţa şi
eficienţa. Acest lucru explică, pe de o parte, obsesia diverselor grupări literare de a-şi constitui
un „canon” propriu, iar, pe de alta, unele practici aparent mai greu de înţeles astăzi, precum
discreditarea constantă a producţiei literare a grupărilor rivale, atât prin comentarii negative,
cât şi prin unele tactici mai puţin ortodoxe, precum farsele lui B.-P. Hasdeu la adresa
Convorbirilor literare.
În al şaselea rând, „critica de direcţie” presupune existenţa unor alternative ferme, bine
conturate sub raport ideologic şi instituţional. O „direcţie” e cu atât mai eroică cu cât ea se
impune nu doar împotriva unui Haos generic, cât şi împotriva unor „rătăciri” mai mult sau
mai puţin ademenitoare. După cum arată bilanţurile unor Mihail Dragomirescu sau E.
Lovinescu, junimismul a purtat şi a câştigat o serie de „lupte” crâncene cu socialismul, iar
modernismul a făcut acelaşi lucru cu sămănătorismul şi cu poporanismul.
În sfârşit, scopul fiecărei grupări literare româneşti din intervalul 1870-1930 fiind
acela de a impune o „direcţie” proprie, acest demers îşi va măsura eficienţa, în ultimă instanţă,
prin scrierea unei istorii literare care să consacre canonul grupării respective. Am avut deja
ocazia să semnalăm abundenţa de istorii literare româneşti din anii ’30. Însă şi acest proces, ca
atâtea altele, a fost iniţiat de către „Junimea”, care a fundamentat în critica românească toate
coordonatele „criticii de direcţie”. Căci, în ciuda reticenţei iniţiale a lui Maiorescu faţă de un
asemenea gen critic (care, la 1871, nu putea decât să se prezinte ca o – altă – formă fără fond),
prima istorie a literaturii române scrise de un străin (W. Rudow, Geschichte der Rumänischen
Schrifttums bis zur Gegenwart, 1892, realizată cu sprijinul lui I. Negruzzi şi G. Bogdan-
Duică) are aerul unei istorii „neoficiale” junimiste.
Prin urmare, dacă e evident că toată critica românească din perioada 1870-1930 a
funcţionat după principiul „criticii de direcţie”, rămâne de văzut dacă şi în ce măsură această
practică s-a mai putut prelungi, în România, şi după limita cronologică amintită. Cert este că,
începând cu deceniul al patrulea, „critica de direcţie” e pur şi simplu abandonată de
reprezentanţii celei de-a treia generaţii postmaioresciene. Niciunul dintre criticii acestei
generaţii nu a mai nutrit ambiţia de a deveni un „îndrumător cultural”, în sensul restrâns al
termenului. Mai mult, deşi s-au aflat uneori la conducerea unor publicaţii, nici G. Călinescu,
nici Pompiliu Constantinescu, nici Şerban Cioculescu nu au intenţionat (sau nu au reuşit) să
strângă în jurul lor un grup care să lanseze o nouă „direcţie” culturală. Niciunul dintre ei nu

316
şi-a legitimat activitatea de critic prin redactarea vreunui studiu de istorie sau sociologie a
„civilizaţiei” ori a „culturii” române. Niciunul nu a mai pretins că ar avea scriitorii „săi”, pe
care să-i promoveze constant, prin deprecierea la fel perseverentă a pretinşilor rivali literari.
Cu toate acestea, există cel puţin două momente în care am putea suspecta re-
emergenţa unei „critici de direcţie” în literatura română. Primul dintre ele este perioada
„realismului socialist”, când, la prima vedere, critica epocii prezintă aproape toate datele
„criticii de direcţie”: „direcţia” ei literară este susţinută de o platformă ideologică (marxism-
leninismul); ca mod de gândire, ea reprezintă o variantă de istorism evoluţionist (chiar dacă
într-o versiune „revoluţionară”); acţiunea critică porneşte de la diagnosticul unei crize a
literaturii române; critica nu acreditează, ci creează o literatură pe baza unor precepte
ideologice preexistente etc. Totuşi, cred că producţia critică realist-socialistă nu intră în
categoria „criticii de direcţie” dintr-un motiv foarte simplu, care ţine de însăşi structura
„totalitaristă” a câmpului literar, unde „direcţia” dominantă devine dominantă nu prin
câştigarea bătăliilor cu grupările literare adverse, ci prin suprimarea acestor grupări ca urmare
a comenzii politice.
Un statut aparte are şi „critica de direcţie” de după 1990. A existat cu adevărat aşa
ceva? Trebuie spus că unele dintre trăsăturile ultimelor decenii par să favorizeze dezvoltarea
unei asemenea practici. „Epoca de tranziţie” şi „criza literaturii” sunt slogane la ordinea zilei,
multe reviste tind să se coaguleze din nou sub forma unor grupuri ideologice, iar viaţa literară
nu a dus lipsă de polemici (v. cazul „revizuirilor”). Au existat chiar şi „direcţii”, precum
postmodernismul, a căror necesitate a fost proclamată pe baza unei logici a evoluţiei socio-
culturale, transpusă, în cele mai multe ori, în imperativul „sincronizării cu Occidentul” (Ion
Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu). Şi totuşi, oricâte argumente am aduce în favoarea
descrierii unora dintre discursurile critice actuale sub forma „criticii de direcţie”, din tabelul
general continuă să lipsească un factor esenţial: „îndrumarea” directă a literaturii. Oricât de
activi ar fi criticii români actuali şi oricâte date ar aduce în sprijinul legitimării „direcţiei” pe
care o susţin, aceste legitimări vor fi întotdeauna retroactive, pentru că orice critic român
contemporan care ar pretinde că ar fi „inspirat” în mod nemijlocit literatura s-ar umple de
ridicol. Prin urmare, nu există (şi, în condiţiile date, nici nu poate exista) vreo „critică de
direcţie” în literatura română contemporană. În România, „critica de direcţie” reprezintă un
fenomen istoric datat, care a luat sfârşit în jurul anului 1930.

Bibliografie:
CHENDI, Ilarie. Scrieri, vol. IX-X. Ediţie, note şi comentarii de Dumitru Bălăeţ şi Ion
Spătan. Bucureşti: Academia Română – Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2006-
2007.
CIOCULESCU, Şerban. Aspecte literare contemporane: 1932-1947. Bucureşti: Editura
Minerva, 1972.
DENSUSIANU, Ovid. Opere, vol. IV: Teorie, estetică, istorie şi critică literară. Publicistică.
Text ales şi stabilit de B. Cazacu, Ioan Şerb şi Florica Şerb. Note şi comentarii de Ioan
Şerb şi Florica Şerb. Bucureşti: Editura Minerva, 1981.
DOBROGEANU-GHEREA, Constantin. Opere complete, vol. VII. Ediţie îngrijită de un
colectiv format din Ion Popescu-Puţuri, Ştefan Voitec (coordonatori), Augustin Deac,
Ion Iacoş, Ion Mamina. Bucureşti: Editura Politică, 1980.

317
DRAGOMIRESCU, Mihail. Scrieri critice şi estetice. Ediţie îngrijită, cu note şi comentarii de
Z. Ornea şi Gh. Stroia. Studiu introductiv şi tablou cronologic de Z. Ornea. Bucureşti:
Editura pentru literatură, 1969.
IBRĂILEANU, G. [P. Nicanor & Co]. Istorie „imparţială”, în „Viaţa românească”, an. I, vol.
II, nr. 4, 1906, p. 143-146.
IBRĂILEANU, G. Opere, vol. IV-V. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Piru, prefaţă de
Al. Piru. Bucureşti: Editura Minerva, 1977.
IORGA, N. O luptă literară, vol. I-II. Ediţie de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu, studiu
introductiv, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu. Bucureşti: Editura Minerva, 1979.
LOVINESCU, E. Opere, vol. IX. Ediţie îngrijită de Maria Simionescu şi Alexandru George,
note de Alexandru George. Bucureşti: Editura Minerva, 1992.
LOVINESCU, E. Istoria literaturii române contemporane, vol. III. Bucureşti: Editura Ancora
Benvenuti S.A., 1927.
MAIORESCU, Titu. Opere, vol. I: Critice. Ediţie îngrijită, cronologie şi comentarii de D.
Vatamaniuc. Studiu introductiv de Eugen Simion. Bucureşti: Editura Fundaţiei
Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă: Univers Enciclopedic, 2005.

*
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele
globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr.
POSDRU/89/1.5/S/59758

318
 OUT OF THE UNDERGROUND. COLD WAR CULTURE

Dr. Nicoleta SĂLCUDEANU,

I.C.S.U. „Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş

Abstract

During the communist decades, Monica Lovinescu and Virgil Ierunca – notorious exiled intellectuals
and editors at Radio Free Europe – were the most influential voices for the Romanian intellectuals. No wonder
that their influence on Romanian cultural policy will be exercised even after the fall of communism. Of great
importance and lasting consequences was the direct involvement of Monica Lovinescu and Virgil Ierunca in the
cultural policy, but also in Romanian policy itself. From the point of view of the Parisian group - the right-wing
oriented intellectuals were regarded as legitimate only. From the very beginning, meeting the vote of the
majority of intellectuals, the ideas of right-wing crushing won legitimacy, intolerance to multiple ideas will make
that the voices of leftish intellectuals to be crushed also by their own shyness and also by their "communist
complex" - any inclination towards the left being primitively regarded and assimilated by their opponents as
communist totalitarianism. Such political intolerance to the otherness in our intellectual environment that persists
to this days has resulted in a cleavage so categorically, that seems to be the most severe in our cultural history.

Keywords: Radio Free Europe, Romania, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Cold War, Iron Curtain,
communism, policy, right-wing, left-wing, culture

Undoubtedly, during the communist decades, Virgil Ierunca with Monica Lovinescu,
assuming the risk of error, struggling against oblivion, were – metonymically speaking – the
memory, the voice and conscience of those whose tongues were bounded. No wonder that
their influence on Romanian cultural policy will be exercised after the fall of communism and
the cultural Cold War will continue in its post-communist stance. As shown in Monica
Lovinescu’s diary, the most volumes capture and document the post communist stage (to the
previous one giving consideration only the first two volumes), diary rightly called by Mircea
Iorgulescu “actually a book of a great and symbolic encounters between writers in the country
and those in exile”. The third volume of the diary is therefore "a capital book for
understanding the early years after December 89, and, after all, for understanding the present
time", it covers the period 1 January 1990-23 December 1993. The difference between the
first two volumes and the latter is precisely highlighted by Mircea Iorgulescu. If the first two
"have revealed the extraordinary amplitude and efficiency of the solidarity and complicity
between intellectuals in exile and those in the country, a phenomenon that would seem
singular, highlighting Romania among the other communist countries, the third volume could
be defined in the terms of coming out of the underground, as Monica Lovinescu herself
specifies. Those who until then avoided any public exposure together with the representatives
of the militant exile, now make a big deal to be seen in the proximity of the power center of
Exile. Even more, "These meetings acquires the appearance of a valued ritual for those who
meet, become a sort of pilgrimage, they confirm and sometimes confers moral and intellectual
qualities”. "Post-December pilgrimage of Romanian intellectuals in Paris is equivalent,
without exaggeration, to a legitimation, to an investiture in the exquisite and select club of
Romanian culture.” Whoever is not "anointed" in Paris does not exist. And this proves the
immense moral capital and unrivaled authority of the two. "Monica Lovinescu and Virgil
Ierunca are for the Romanian literates and publicists - says Mircea Iorgulescu not without a

319
touch of malice - that is, for Catholics, the Vatican on the map of Rome”. The famous radio
show of Monica Lovinescu "Theses and antitheses in Paris", by attending numerous guests of
the country, it may well be called "Theses and antitheses in Bucharest". The famous radio
broadcast of Virgil Ierunca, “Talking story”, suffers the same metamorphosis, as well
underlines Mircea Iorgulescu. Both of them are requiring distribution of interviews, articles,
statements. "After decades of prohibition, this engouement is of course natural and it has, at
least initially, the meaning, the character and appearance of repairs and especially recognition
that finally became public." But if the underground cooperation and coordination of those
from the exile with those of the country "worked together impeccably, the required secret of
contacts being not altered by pettiness, selfishness, even infamy, but rather protected them",
things appear quite different after the coming out of the underground. If the "notes from the
years 1981-1988 contain the picture of a world of fraternity, harmony, decency and civility in
relationships, all these will be shattered after 1990".
The image of the Romanian cultural life, as reflected in the diary, together with all its
characters, reveals an extremely surprising and also unpleasant aspect: the fact that "people do
not raise to the height of History, they pull down it into derisory, reducing it to platitudes,
diverse plots, scripts etc. which unfortunately Monica Lovinescu and Virgil Ierunca will not
be able to cope. In other words, "The crucial and grandiose fact – from a historical perspective
– of the fall of communism in Romania is perceived not only in a deforming optical, but in a
rather dwarfish one". Behind the "comet tail dust cloud that changed the world", when the old
order blows, what one can see in the diary is not flattering to the cultural world. What can be
seen is "an indescribable agitation. Freedom takes the form of endless rebellion ". "The
cultural and literary world begins to quest functions, positions, titles, to change leadership,
leadership is challenged, everyone is a candidate for appointment, directors, presidents,
leaders, guides, tutors, prophets and prophecies are growing at a rate of mass. Searching for
«good causes», fronts, barricades and positions generating material and symbolic profits. This
new reality - "discord, running after honors and positions, mediocrity in full swing", notes
Monica Lovinescu – imposes so aggressively that the old solidarity of intellectual and literary
world appears as an illusion and is falling apart more and more every day." Freedom of
movement intensifies this phenomenon. The show is more detestable as is reproduced through
the lucid mirror of the spirit of Mircea Iorgulescu, who himself had the inspiration to
cautiously refuse to take the leadership of the official newspaper at the Writers Union,
“Romania literară". "There is - as he says as a good reader, but also as a direct witness - a
process of homogenization between former exiles and those in the country, but the common
denominator is indulging in triviality. In an almost symbolic way the office of Radio Free
Europe in Paris closes to open offices in former communist capitals, including Bucharest. Bad
words are worn here and there, and they are harsh words, alarms are given, definitive and
radical labels are put, like "compromise", "traitor", "collaborationist". It's a time of bellboy,
opportunists of all orientations, of inflamed suspicion. It's time for radicalism, fanaticism and
Manichaeism in clinical forms (dividing the world into “good” and “bad” is in fact, according
to the medical literature, a manifestation of schizophrenia). Nothing makes sense, but
everything has underlying meaning. Chaos is ordered by the subtext, in any obvious reason is
discovered a hidden guilt, something to be whispered in ones ear, to be given to the
newspaper, top be loudly cried. This tendency towards exposure is copiously represented, it

320
do not spare anyone and anything. To unmask, to denounce, to reveal are the most profitable
occupations, providing an instant notoriety and also a platform. Being inquisitor becomes a
successful profession."1 But what will change all the things will be the change of whose
subject will be Monica Lovinescu itself. If she "was, until 1989, a coagulant personality for
the cultural world, she will become, willy-nilly, since 1990, only a part of it. Because collapse
inevitably lead to the creation of islands, groups, clusters, circles, and who tries to remain
outside will be destroyed.”. The diary is witnessing one of the "most horrible injustices done
in those years, it's what happens to Mihai Botez, a tragic victim of the collective hysteria" as it
will go Mircea Iorgulescu a victim himself.
As part, at this time, of the cultural world and not as a "coagulator", the action of the
"militant exile" was decisive in alliance with the country's leaders of cultural power games,
being that time in opposition, but also with the emerging younger scholars and essayists,
looking for a cultural status. Of great importance and lasting consequences was the direct
involvement of Monica Lovinescu and Virgil Ierunca in the editorial policy of a publishing
house. It's about Humanitas publishing house, where they developed editorial strategies,
proposing lists of books to be translated, whose authors have recommended and facilitated
contacts with French intellectuals and journalists. It can be said that the right-wing orientation
in post communist Romanian culture was created, reinvented by them, taking into account
the Romanian specific, in the concert of Eastern communist countries, that of "resistance
through culture". Because Romanian literature was not illustrated by cases (except Paul
Goma) of major opposition against the regime. Furthermore, as shown in Monica Lovinescu's
diary, a document of prime importance in reconstructing this period (and worth reading under
a magnifying glass), the two cultural "dispatchers" have engaged civic cultural but also
political power in order to eliminate the post-communist left, supported and advised, together
with Mihnea Berindei, the candidates of opposition and participated enthusiastically in setting
direction to the “22” magazine, organ of the GDS's (Group for Social Dialogue). There
existed differences and disputes within these cultural and political forces of right-wing in post
communist Romania, but in general, all the big names in culture, now in power, now
institutionally strengthened, received baptism from Lovinescu and Virgil Ierunca.
Immediately after the fall of communism, good faith was not enough into the boiling
vortex of indistinct intentions, which more or less fair, which more or less justified in the
struggle for moral precedence. Cultural world suddenly awakened from expectative, there
appeared a lot of heroes and dissidents, more or less justified. It was natural that, in the eyes
of the two major anti-communist militants, the most reliable intellectuals seemed to be those
of their immediacy entourage, entourage already checked, those who, by opportunism or
sincerely, shared their own ideas. Right-wing ideas - it must be said - because the two,
although lived in a democracy with pluralist education, nevertheless showed a vehement
intolerance of any shades of the left. Because of this, and due to insecurity, if not because the
absence of political culture and skills in an intelligentsia formed the majority in a totalitarian
society, it was created the false impression that one side of ideology, the right one, would be
the only legitimate. It was only a single step from here to not accepting pluralism and political

1
Mircea Iorgulescu, op. cit., pp. 146-150.

321
diversity. A huge wave of intolerance opposed to the "good" ones the falsely counted
communist intellectuals, those with leftist beliefs.
At the very beginning, after the euphoric rediscovery between the exile writers and
those in the country (in early February 1990 a Romanian delegation of 89! People visiting
Paris at the invitation of Laurent Fabius), after which Lovinescu will write the memorable
phrase: "A total coming out from the underground, falling into each others arms", as early as
the first days of the overthrow of the regime in Bucharest is installed in the cultural world a
significant ebullition, unprecedented after the end of the Second World War. Even imperfect
as it was, the cohesion of the "resistance through culture" crumbles and a Brownian motion
will lead to extreme polarization. Because after more than forty years, a new rearrangement of
power in the cultural world became possible. The struggle for power became triggered,
cultural Cold War becomes slowly, slowly, a real cultural civil war. By far the most organized
and coalesced core will consist of those from the “underground”, formed by Radio Free
Europe, established and built during the long years of dictatorship, around Monica Lovinescu
and Virgil Ierunca spouses. Noting that, among them, those who refuse any political activism
or are perceived as close to the loosely installed new power are rejected from the very start.
Some of them, few, will be called deprecatibly “politically uninvolved” (Augustin Buzura,
Eugen Simion, Valeriu Cristea, Marin Sorescu and others). There was also, established since
communism, the group around the “Săptămâna” magazine, a group sharing paradoxical
political ideas that meet extreme right elements with communist nostalgia (Eugen Barbu,
Corneliu Vadim Tudor and so on). But most of the Romanian intelligentsia (despite the leftist
political power that will continue for many years in power), as an anti-communist reflex, will
be to the right, and this is also due to the huge moral influence of the Parisian group. Any
attempt of introducing intellectual pluralism appears suspicious. Not much longer allowed
political shades, especially the left. Preeminence in the struggle for cultural supremacy is won
by an euphoric and intolerant right policy. One can easily see how the intellectuals close to
the two critics of RFE seem to have a special logistics, they are the first to regroup, the ones
which are appointed to the Ministry of Culture, giving interviews, traveling abroad, dealing
with impudence the foreground scene. Moreover, as is noted in the confession literature of the
two Parisian critics, some of them were already run, then a good portion of these "illegal"
were supported, were awarded scholarships and stipends through various international
organizations and through the intercession of Monica Lovinescu, already since the time of
Ceausescu. If, in times of ideological obscurantism, these trips abroad, in the West, of the
Romanian intellectuals were vital to their connection to culture beyond the Iron Curtain, of
course, after its dissolution the guidance and support of the two Parisians remained crucial.
Thus, as shown in Monica Lovinescu’s diary, in a record dated January 19, 1990, so as not yet
had settled well the new political forces, there was already getting ready for March of the
same year, the Paris Book Fair ("Iboia Voreg – dealing, at the Ministry of Culture, with the
Paris Book Fair, which will take place in March. I give her directions and phone numbers of
Liiceanu and Hăulică at Nicodim"). Already for the beginning of February it was prepared a
large reception to the Romanian intellectuals, hosted by the French Socialist politician,
Laurent Fabius: "... Haulica arrived in Paris to prepare the reception offered by Fabius for
early February. Pleşu and Dan Petrescu will come with ... 80 artists, critics, writers etc. He
insists on us for coming Sunday, at UNESCO, where he will speak."

322
 Since the first days after the political overthrow, adversative positioning is taking
shape, although still confused and uncertain. A balanced and sensible proposal ("Dinescu
claims - and Haulica supports it – that we should not do like "them". We should leave them
the newspapers, now we have where to answer them, however the truth, value as well, will
impose itself”.) Monica Lovinescu comments: "Nothing could be more false. If now the
compromised are not forced to retreat (not to be judged, punished, imprisoned, only to retire
or to "work down"), nor a sound basis will not guarantee a new mentality". This is already the
signal of the will of assumption the power in culture after the principles of lustration. So far
the picture in terms of hard militancy is at least confusing, with mixed characters: „The most
virulent are the two former collaborators with the “Securitate”2, Iulian Neacşu and Cezar
Ivănescu who wanted to take ... the Writers Union. As Ţoiu, he refused to resign (though he
ended up being dismissed by others of the Council) and tried to defend DRP3. Who - he said –
"defended the Union". “Contrapunct” – the newspaper of the “eighties”4 - cannot replace
“Luceafărul” review, that will come forward with a peer and ethical direction already
compromised. Along with Gabriela Adamesteanu, Fănuş Neagu and ... Ion Gheorghe ". In
large part they are rumors having no coverage, but triggering revisionism by lustration and
purges, it was clearly a battle for supremacy within the guild by putative distinctions between
"good" and "bad", as makes Monica Lovinescu in her diary, though sufficiently inaccurate
and sometimes unjust, but it will last for a long time. Revengeful spirit and haste overwhelm
any balance of objectivity. In ethical and maximalist terms, nothing seems to change with the
swiftness required: “I have the impression – or the confirmation – that we had illusions
hoping in a moral renewal of the writers guild after the unexpected miracle in December.
Hoping that they will be able to start on other bases. No. Writers will escape censorship, will
travel. And that's about it. Conquering interior liability, assumption of collective
responsibility - where dreams Paler - or real apprenticeship of freedom seem to remain of the
dream or ... the Czechs.5 "Moral renewal of writers guild" will be much slower, more difficult,
and having neither the expected results nor being as lasting as somebody expected.
At that time, however, confusion and lack of landmarks becomes ubiquitous, seizes
everyone. The reality of the country, which writers friends depicted subjectively, was really
muddy and unintelligible to the nucleus from Paris. How many rumors so many versions.
Moreover, while the first perception will change noticeably. Octavian Paler will also correct
his opinions later but, for now, however, "he describes to us the astonishing physiognomy of
literary Bucharest. On most of those who have done nothing, envy and bitterness against
dissidents is unlimited”. But what on that moment Paler or the author of the Diary do not
notice is the astonishing inflation of dissents, while it is known that among them the most
virulent were already living abroad, and those who remained in the country could be counted
on the fingers of one hand. "What lurks under cover dictatorship! - Lovinescu exclaimed,
visibly confused - Eugen Simion apparently attacked Paler in “Flacara”6: why Simon wants to
guilty on Romanian writers who resisted aesthetic so fearful? Writers Conference, to be held

2
The Romanian Secret Service.
3
Dumitru Radu Popescu.
4
A group of young writers.
5
Monica Lovinescu, Jurnal. 1990-1993, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pp. 32-33.
6
A cultural review during communism and after.

323
in the first half of April, will be an arena of resentment."7 On the other hand, "From Brussels:
Eugen Simion: Insists for our collaboration on “Caiete critice”8 - (...). He wants E.
Lovinescu9’s Diary for the publishing house that he has founded (in addition to critical
books), and a dialogue with me about my father. We promise him. He is generally optimistic
– «political struggle» - answers to all our objections, even if he doesn’t defend the Front10. He
wants to join with Buzura, Marin Sorescu and all kinds of professionals (lawyers, economists,
who knows who), another kind of "Group for Social Dialogue". (The intellectuals of Păltiniş
are visibly antipathetic to him.) He finds RFE too critical. Insists on coming. Let him
organize an amphitheater full of students at the university, as he did for Dorin Tudoran and
Tismaneanu. (...) He complains, of course, that, especially in the beginning, "dissents" -
especially Dinescu and Blandiana - have mocked him.”11. Paler’s inflamed perception will
change over time, he will realize that he was not right on the dissidents ulcerated with envy on
the fiery resistants, he realized that, in fact, false was the “vigorous” dissent, not at all foreign
to some political upstartism. But the impression induced, with or without intention, by himself
or by others, will strengthen the subconscious of the Parisians at such extent that they will
empathize with some others becoming them unsympathetic according to the most twisted and
distorted criteria, mostly based on rumor or even gossip. Geographical distance matured
confusion. Of course, in general, approaches and separations were made by political criteria,
but largely they reached irreconcilable positions being maintained strictly by the rumors and
confusion interestingly maintained.
But the idea of moral lustration will follow Monica Lovinescu for a long time,
although the signals she received from the writers guild were not the most encouraging.
“Writers as a guild did not pointed or by calling to memory, not necessarily through a critical
examination of conscience, leaving us, the group around the “22” magazine or “Contrapunct”,
this major task.” For example, a great deception occasions he the General Assembly of
Writers in April, the first after the fall of communism, where they rather talk about copyright
and creative houses fate than to have a "collective conscience exam (exam that the other
Eastern writers, as well subjects to the same pressure upon the word, they did) ... " Consistent
with her maximalist principles, Lovinescu expected, if not purges, then an unwritten law of
lustration: "Article 8 of the Proclamation of Timişoara would have found a counterpart at the
General Meeting of Writers, a correspondent, for example, to establish a moral Court of Law
without ambition to punish (the great purges can leave lasting scars) but they could have
required that the stained of them to shut up, at least for a few years”12. She also feels
indignant about the attitude of “România literară” magazine that, "in the same number (19)
with the article of Ana Blandiana, at the heading "Magic Eye", and in the absence of its
director, Nicolae Manolescu, one can find, under the title "Abandoning literature?", a lesson
of critical attitude, signed abnormaly "Interim". Abnormal, because when you give lessons or
you announce a state of emergency, you take their responsibility. So "Interim" do not
complaints - which would be normal - that Romanian intellectuals - unlike others in the
7
Monica Lovinescu, op. cit., p. 70.
8
A wellknown literary review.
9
Monica Lovinescu’s father, a famous literary critic between the two World Wars.
10
National Salvation Front, the first political force in Romania after the collapse of the communist regime.
11
Monica Lovinescu, op. cit., p. 72.
12
Monica Lovinescu, Etica neuitării, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 303.

324
totalitarian East - were the least concerned with the restoration of civil society, but are
indignant that some "literary" magazines abandon politics in favor of pure literature". E.
Lovinescu’s daughter is outraged, somehow against nature, that "Interim" takes "as an
example and shield on E. Lovinescu, saying that "he is a literary critic. Nothing more, nor
less", ignoring the fact that the interwar critic has proven that "he deals not only with books"
but he "watches over the citadel not to be invaded by obscurantism”13. A harsh lesson given to
Nicolae Manolescu, because it is about him, as evident from the conversation recorded in her
diary by Monica Lovinescu. Rough and perhaps undeserved lesson, because in N.
Manolescu's plea there was nothing outrageous, but even it was of a striking normality in the
middle of the hysterical cultural climate of the time. However the critic from "Romania
literară" chalks up his lesson and he not only will engage himself in politics, but later he will
obviously politicize the magazine itself. On the other hand, Monica Lovinescu’s exasperation
is somehow justified as long as she can not outright oppose to the intelligentsia from other
former communist countries than the gentle "resistance through culture" of Romanian
intellectuals: “after when we are promised an “original” democracy", we must have also an
“original” writers guild, one that is congratulating itself, in full freedom, about how they
aesthetically survived, one which finds out that its unique task is to continue on this path, by
forgetting the past?”14 And it must be said that writers in other communist countries, although
they built a civil society, an alternative to dictatorship, had not sacrificed any of the aesthetic
principle. However, watching a show set in Bucharest by Frédéric Mitterrand, "with the
writers: Blandiana, Sorescu Dinescu Vulpescu (...), Buzura, Manolescu, Al. Calinescu (the
only mention of Goma) and - for the French, Couriol", Monica Lovinescu notices justified
maliciously that "From the whole television show all of them appear as great resistant through
culture, free from any complex".15
As you can see - from the point of view of the Parisian group - the right-wing oriented
intellectuals were regarded as legitimate only. A "politically uninvolved" as Eugen Simion,
even if he had been a close friend of the couple, is seen with mistrust. Although the critic
guessed right that there was needed an alternative to the Group for Social Dialogue simply for
pluralist reasons (GSD considering itself the only legitimate mouthpiece of the intelligentsia).
It will be seen however later that GDS, defining itself in terms of "elite" - concept belonging
to the conservative right vocabulary - still operates and functions as an exclusive caste, and in
the present moment, for example, operates strictly under the auspices of the popular
conservative doctrine and as active supporter of president Traian Basescu. About the attribute
"social" included in the logo, it appears rather as a populist ornament as a concept borrowed
from the vocabulary of the Left, but skillfully used as long as the group does not even cover
half of the ideological range that would be able to reclaim post-communist intellectuals.
Among the mentors of GDS - naturally, taking into account the virulence of their political
views - are Monica Lovinescu and Virgil Ierunca. The fact is that, from the very beginning,
meeting the vote of the majority of intellectuals, the ideas of right-wing crushing won
legitimacy, intolerance to multiple ideas will make that the voices of leftish intellectuals to be
crushed also by their own shyness and also by their "communist complex" - any inclination

13
Ibidem, pp. 301-302.
14
Ibidem, p. 304.
15
Monica Lovinescu, Jurnal. 1990-1993, p. 73.

325
towards the left being primitively regarded and assimilated by their opponents as communist
totalitarianism. Such political intolerance to the otherness in our intellectual environment that
persists to this day has resulted in a cleavage so categorically, that seems to be the most
severe in our cultural history.

326
 ALTERITATE ŞI MODELE IDENTITARE ÎN REFORMA
CURRICULARĂ
Otherness and Identitary Models in Curricular Reform

Associate Prof. Dr. Rodica ILIE, Universitatea Transilvania, Braşov

Anca BUTA, Secondary School, no 12, Braşov

Abstract

Suite aux approches de M. Halbwachs, J. Kristeva, T.Todorov, P. Ricoeur, J.Baudrillard

et M.Guillaume, nous reprendrons dans cette étude les problèmes de l’altérité, de l’identité et du patrimoine
culturel multi-ethnique, de la perspective appliquée propre à la sociologie culturelle, à la philosophie
postmoderne et aux théories de l’éducation. Notre essai de comprendre l’altérité non seulement par la réduction à
l’autre, par l’acceptation du différent et des différences s’est contourée par la concrétisation de quelques objectifs
d’une recherche sur terrain effectuée en 2007: identification des éléments du patrimoine moral et symbolique,
des structures axiologiques présentes au niveau de la communauté multi-ethnique envisagée; restauration de
certains modèles identitaires, de certaines expériences historiques, sociales, morales, de certaines représentations
culturelles, symboliques de l’altérité et de la conscience communautaire;identification des mécanismes de la
mémoire collective concernant la connaissance des propres valeurs morales et leur identification par les autres;
possibilités de valorisation éducationnelle des données obtenues dans la recherche sur terrain par la remise en
question du curriculum littérature et société, arts etc., par l’élaboration de cours optionnels, de matériaux
didactiques et d’instruments pour une approche interdisciplinaire et interactive qui conduise à la pratique du
dialogue culturel et de la communication ouverte comme production de sens, comme générateur de signification
dans l’éducation permanente.

Keywords : otherness, identity, curriculum, reform, communitary consciousness

1. Probleme teoretico-filosofice. Aspecte ale alterităţii. Altul – Celălalt.

Jean Baudrillard şi Marc Guillaume în dialogurile susţinute între anii 1990-1991 dezbat
problemele alterităţii în contextul actual, postmodern. În ciuda binecunoscutelor trăsături ale
toleranţei, pluralismului, etc societăţii postmoderne, Marc Guillaume subliniază faptul că altul
se opune celuilalt, chiar dacă există tendinţa de asimilare, de reducere a diversităţii. Tocmai
de aceea, „alteritatea radicală” a străinului, marginalului, imigrantului se converteşte într-un
proces reductiv în esenţă, care, la nivel de rezistenţă culturală, face ca majoritatea alterităţii să
anexeze identităţile particulare, «altele», minoritare, ale celor din afara grupului / societăţii
dominante.
Procesul de contaminare, conexare şi confundare este explicat de Guillaume în următorii
termeni: „(...) în fiecare altul (autre) există Celălalt (autrui) – ceea ce nu este eu, ceea ce este
diferit de mine, dar pe care-l pot înţelege, chiar asimila – şi există de asemenea o alteritate
radicală, inasimilabilă, incomprehensibilă şi chiar inimaginabilă. Iar gândirea occidentală nu
încetează să-l ia pe altul drept Celălalt (autrui) şi să-l reducă pe altul la Celălalt (autrui). A-l
reduce pe altul la Celălalt (autrui) e o tentaţie cu atât mai dificil de evitat cu cât alteritatea
radicală constituie mereu o provocare şi cu cât e mai hărăzită astfel reducerii şi uitării în
analiză, în memorie, în istorie” (idem. p.7).
Dacă eforturile generale făcute în regimurile totalitare (nazism, comunism) au dus la
nivelarea alterităţii, a diversităţii prin uniformizarea comportamentelor, a valorilor morale şi

327
simbolice, în contextul actual se impune să înţelegem cum s-au perpetuat, cum s-au dezvoltat
ori s-au stereotipizat reprezentările multietnice la nivelul comunităţii multiculturale. La nivel
concret, transformarea altului în celălalt s-a produs, ca în majoritatea cazurilor, prin aplicarea
ideologiei comuniste, conform căreia unul este egal cu toţii, iar identitatea este a colectivităţii,
nu a personalităţii, a majorităţii, nu a individualităţii sau a minoritarilor. Aşa s-a ajuns ca
reducerea alterităţii să fie „una din mizele revoluţiei înseşi, iar Altul [să devină în consecinţă]
duşman al poporului dacă refuză transformarea în Celălalt ca Seamăn ori, pe înţelesul acelor
vremuri, Tovarăş”. (Ciprian Mihali, notele trad, p. 10-11). De aceea, integragrea sociologiei
microgrupurilor, (a identităţii etnice în dinamica culturii majoritarilor), în abordările didactice
actuale se impune ca o formă de cunoaştere profundă a valorilor diversităţii şi ca o posibilitate
reală de adecvare la dialog şi coparticipare în educaţia permanentă.
Când se vorbeşte de altul, dicţionarele şi studiile de specialitate franceze şi cele
autohtone fac distincţia de celălalt, altului alăturându-i-se alteritatea, iar celuilalt altruismul.
„Alter din rădăcina alterităţii vizează prin urmare nu doar un altul (alt om, cel mai adesea), ci
tot ce ţine de diferenţă: alterarea, ca trecere dintr-o stare în alta, şi de obicei dintr-o stare
«bună» într-o stare «rea» (mergând, într-un sens până la falsificare), alternarea, ca schimbare
succesivă între două sau mai multe stări (cu familia sa: altern, alternativă, alternanţă,
alternator, alternativ), termeni trimiţând la jocul de reglare sau dereglare al diferenţei” (idem.,
p.11). Din această perspectivă, alteritatea se va defini – în termenii lui Ciprian Mihali – ca
„ceea ce se opune identităţii, stabilităţii, ca deziderate ale metafizicii europene”, pe când
diferenţa va fi mereu „diferenţa în raport cu o identitate dată sau între identităţi opuse”
(ibid.).
Mai mult, aceste delimitări merg de la accepţiunile conceptelor în câmpul filosofiei,
psihologiei sociale şi al sociologiei indivizilor şi a grupurilor până la semnificaţiile etice şi
morale: altruismul, trăsătura determinată de realitatea acceptării celuilalt ca altul, ca diferit,
este înţeles ca „valoarea morală ce ar trebui să permită scurtarea, chiar anularea, distanţei
dintre Eu şi Altul”, chiar dacă, nici altruismul nu este gratuit, inocent, după cum preciza
Nietzsche.
Efortul actual în ştiinţele educaţiei, care trebuie să se deschidă reformei curriculare şi în
acest sens, este de a asigura posibilitatea coerentă şi structurată a trecerii de la Autre la Autrui
pentru a genera în societatea globală modele identitare de prestigiu, dar în acelaşi timp modele
general-umane şi valorile lor aferente, susţinând noţiuni ce par, din păcate, învechite, noţiuni
precum Umanitate, Dialog, Bine, Adevăr, Frumos.
Filosofia alterităţii şi a diversităţii, problematica lor complexă şi, în acelaşi timp,
ambiguă se rezumă foarte plastic de Ciprian Mihali: „Altul, nici prea departe pentru a-mi
scăpa din ochi, riscând să devină periculos, nici topindu-se în mine şi riscând eu însumi atunci
să mă pierd în el, prin el, trebuie să fie doar Aproape, Asemenea mie, Aproapele şi Seamănul
meu. Iar după ce această distanţă este reglată, voi / vom veghea şi voi / vom milita pentru
respectul dreptului la diferenţă, un drept (...) care nu apare decât în momentul în care orice
diferenţă a fost domesticită şi preluată în sistemul Aceluiaşi” (idem. p. 11-12). Dincolo de
privirea uneori ironică, diplomaţia asigurării identităţii celuilalt în cultura majoritară este şi
rămâne încă problemă de soluţionat, nu doar la nivelul comunităţilor şi a naţiunilor mici, ci
mai ales la nivelul gândirii europene şi, de ce nu, mondiale. Cunoaşterea şi acceptarea
celuilalt nu se bazează doar pe procese intelectuale de suprafaţă, pe negocieri şi acţiuni

328
politice, ci mai ales pe o educaţie permanentă susţinută de strategii, de (inter)acţiuni
multiculturale de coparticipare şi înţelegere profundă.

2. Problematica identităţii. Identitate, referenţi identitari, dimensiuni de analiză

a identităţii. Noţiunea de identitate are multe accepţiuni, fiind folosită atât în limbajul comun,
cât şi în vocabularul psihologiei, psihanalizei, filosofiei şi sociologiei. Alex Mucchielli,
abordând problematica identităţii, aprecia că „în ştiinţele umane, noţiunea de identitate apare
ca un concept global utilizat din ce în ce mai des, dar cu accepţiuni foarte diferite” (apud. M.
Pascaru, 2003). Dacă unele dicţionare de sociologie ignoră definirea acestei noţiuni, altele o
echivalează cu termeni precum „identitate colectivă”, „identificare”.
În sociologie, problema identităţii a generat o literatură bogată, împărţită în două
grupări: una optimistă şi alta pesimistă. Prima este cea care înţelege lumea modernă ca un
câmp de posibilităţi variate de alegere şi de identificare cu mai multe identităţi: „Au crescut
şansele oamenilor de a se autorealiza, respectiv de a descoperi un Sine interior neimpus în
mod artificial de tradiţie, cultură sau religie şi de a se angaja în căutarea unei mai mari
individualităţi, înţelegeri de sine, flexibilităţi sau diferenţe”(Gordon Marshall, 2003). Pe de
altă parte, din perspectiva pesimiştilor, societatea de masă creează o situaţie alienantă,
sociologii subliniind tendinţa constantă de secvenţializare, de fragmentare a subiectului, de
risipire în multiplicitate. Aşa cum se precizează în paginile articolului consacrat delimitărilor
conceptuale din Dicţionarul de Sociologie coordonat de Gordon Marshall „nu există un
concept clar al identităţii în sociologia modernă. Adesea acesta se foloseşte într-o accepţiune
vagă pentru a desemna conştiinţa de sine a cuiva sau ideile şi sentimentele legate de propria
persoană (...)”. Ceea ce este general acceptat este faptul că identitatea se formează procesual,
prin socializare şi prin asimilarea de roluri sociale graţie cărora are loc integrarea individului
în comunitate. Unii specialişti explică identitatea tocmai prin elementele care conduc la
procesul de socializare.
În sensul definirii unor clase de identitate potenţiale cărora individul le aparţine, dar
care devin manifeste în interacţiunile sociale în anumite contexte, Petru Iluţ apreciază că
există identităţi multiple şi identităţi situaţionale: „În jocul interacţional cu ceilalţi şi cu
situaţiile în general, din acest potenţial de identităţi multiple, actorul social aduce în faţă
identitatea pe care o consideră potrivită în a obţine rezultatul dorit, fenomen ce s-ar putea
numi identitate situaţională, deosebit de cel numit în literatura de specialitate al situării de
identitate” (Petru Iluţ, 2000).
Identitatea se reflectă atât în plan individual, cât şi colectiv. Identitatea individuală
apare ca rezultat al autonomiei individului în proiectarea propriei sale existenţe în societate, în
ciuda faptului că aceasta din urmă încearcă să condiţioneze indivizii. Întotdeauna rămâne însă
o zonă în identitatea indivizilor care exprimă individualitatea, autonomia faţă de social.
Individualitatea se afirmă prin opoziţie la comunalitate, dar nu şi prin opoziţie cu socialitatea,
deoarece afirmarea sa depinde contextul social. Identitatea socială se realizează ca urmare a
socializării individului şi a încadrării acestuia în tipul identitar social, prin conformarea la
modelele de mentalitare şi de comportament dezirabile social. În acest caz se vorbeşte despre
o identitate normativă care conţine ceea ce trebuie să fie individul şi nu neapărat ceea ce este.
Fie în cazul individului, al grupului sau al comunităţii sau al altei entităţi sociale, din
punct de vedere al conţinutului identitatea poate să fie analizată în funcţie de trei dimensiuni:

329
cognitivă, afectivă şi evaluativă. Dimensiunea cognitivă vizează setul de enunţuri, cogniţii,
atribute având ca obiect subiectul identitar. Aşa cum subliniază Dan Jurcan, „În componenta
ei subiectivă, identitatea conţine atributele, cogniţiile formulate de către subiectul însuşi şi
interpretările pe care le dă enunţurilor formulate de alţii cu privire la sine iar, în componenta
ei publică, identitatea cuprinde doar enunţurile altora cu privire la subiectul identitar” (2005).
Pentru a defini identitatea este necesar să urmărim sistemul de referenţi prin care indivizii sau
grupurile se pot defini pe sine şi îi pot defini pe alţii în spaţiul social. Referenţii identitari, pe
care s-a focalizat cercetarea noastră de teren, au fost următorii: sistemele de valori şi conduite
specifice (trăsături, motivaţii, interese, atitudini), în ceea ce priveşte identitatea individuală.
În ceea ce priveşte identitatea socială a eului, referenţii au fost: percepţia identităţii în faţa
altora (stereotipuri, opiniile altora cu privire la subiect); afiliaţii şi apartenenţe cunoscute
(grup de prieteni, cluburi şi asociaţii); simboluri şi semne exterioare (tot ce semnifică un loc
în ierarhia socială). În privinţa reprezentării identităţii grupului, ne-a interesat cu precădere:
1. Istoria grupului rezultată din povestiri, relatări, scrieri, tradiţii, fapte colective sau
individuale, imaginea dată de „eroi”, evenimente, istoria relatată de vecini.
2. Organizarea socială: definirea şi impunerea regulilor, luarea deciziilor, tipul de
participare colectivă, sisteme de apreciere, recompensă şi pedeapsă, reţelele de circulaţie a
informaţiei, stiluri de putere, sistemul de roluri, cooperarea şi conflictul, ierarhizarea,
lidership.
3. Mentalitatea (cadrele atitudinale şi normele de comportament, modelele şi
contramodelele, reprezentările colective, sistemul de opinii şi credinţe, aprecierea subiectivă
a potenţialităţilor proprii. (cf teoriei lui Alex Mucchielli, apud Dan Jurcan, 2005)
În relaţie directă cu aceşti referenţi identitari, actorul social (individ, grup sau
comunitate) îşi formează imaginea de sine, ca reprezentare care ilustrează dimensiunea
cognitivă a identităţii şi care cuprinde atât rezultatul autopercepţiei, cât şi al percepţiei altora
cu privire la subiect.
Dimensiunea afectivă a identităţii priveşte existenţa unui sentiment complex al
identităţii, prezent atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv. În studiul său despre
identitate, Alex Mucchielli consideră că sentimentul identităţii se poate analiza pe următoarele
componente: sentimentul de a fi material, sentimentul de apartenenţă, sentimentul unităţii şi
coerenţei (derivă din nevoia de consistenţă identitară prin păstrarea aceloraşi constante
identitare în raport cu propria percepţie dar şi cu percepţia celorlalţi.), sentimentul
continuităţii temporale, sentimentul diferenţei (legat de cel al apartenenţei şi exprimă nevoia
de individualizare, de cunoaştere a subiectului prin raportarea prin diferenţă specifică la
ceilalţi şi nu prin comunalitate), sentimentul de autonomie, sentimentul de încredere şi
sentimentul valorii (răspunde nevoii de recunoaştere şi aprobare socială).
Dimensiunea evaluativă a identităţii este dependentă de conformare şi diferenţiere,
cele două etape fiind esenţiale în formarea identităţii. În prima etapă, a conformării, subiectul
caută, prin acţiunile sale, să obţină aprecierea celorlalţi în vederea acceptării şi a integrării
sale în entitatea socială vizată. Dobândind identitatea comunitară, individul va ajunge să se
confunde cu masa anonimă şi va resimţi, ca urmare, nevoia de diferenţiere. În acest caz
acţiunile sale vor urmări atât obţinerea aprobării şi a recunoaşterii celorlalţi pentru păstrarea
calităţii de membru al comunităţii respective, cât şi obţinerea recunoaşterii ca entitate diferită,
ireductibilă la ceilalţi. Dimensiunea evaluativă a identităţii este legată de conturarea stimei de

330
sine ca urmare a procesului de evaluare a performanţelor propriilor acţiuni în raport cu
criteriile referenţiale şi a comparării imaginii de sine cu imaginea ideală. „Stima de sine este
profund legată de raportul dintre sinele autoperceput - conceptul de sine - şi sinele ideal (sau
dorit), adică modul în care am vrea să arate, sub multe aspecte, persoana noastră ”(P. Iluţ,
2001). Procesul de evaluare implică acţiunea de comparare socială care se realizează în
funcţie de referenţii identitari luaţi în considerare. În funcţie de rezultatul obţinut, individul va
experimenta fie identitatea socială pozitivă (adică identitatea socială a grupului de
apartenenţă), fie identitatea socială negativă resimţită ca o stare de conflict. Această stare
poate fi depăşită prin alegerea altor dimensiuni, altor referenţi identitari sau a altui grup de
comparaţie sau prin disocierea individului de grupul de apartenenţă.

3. Definirea problemei. Imaginarul cultural românesc s-a structurat prin coabitarea

mai multor grupuri etnice, printre care cele mai reprezentative au fost saşii, românii şi
maghiarii. Raporturile dintre aceste etnii au determinat o complexitate culturală care a
modelat mentalitatea, au influenţat codurile şi normele de comportament, sistemul de credinţe
şi opinii, atitudinile faţă de evenimente ale comunităţii, faţă de experienţa civică, faţă de
modele şi contramodele. Studierea patrimoniului moral şi simbolic presupune dialogul între
trecut şi prezent, între istorie şi contemporaneitate. În prim-planul acestei cercetări stă
problema identităţii şi a alterităţii grupurilor umane, a profilului cultural-etic, comunitar sau
etnic. Aşa cum aprecia Mircea Martin (în eseul „Câte Europe există?”, revista 22, nr
16/1999), se impune din ce în ce mai mult necesitatea studierii valorilor multietnice din
perspectiva ecumenismului culturii, a „descoperirii compatibilităţilor între culturi diferite, a
unei universalităţi latente în specificitatea mai mult sau mai puţin satisfăcută de sine a
fiecăreia dintre ele”. Astfel am urmărit să valorificăm în strategiile de educaţie adecvate
reformei curriculare atât specificitatea cultural-etnică a diferitelor grupuri, cât şi elementele
comune, interferenţele, contaminările şi preluările de modele spirituale şi norme
comportamentale ce definesc valori morale general umane. Conceptul de multiculturalitate ne
serveşte în acest context pentru a înţelege nu doar diversitatea, ci mai cu seamă mecanismele
subtile de instituire a ideii de ordine comunitară complexă, de model, în sensul de exemplum
care funcţionează dincolo de barierele etnice sau de rasă. Ca urmare, am încercat să
recuperăm şi la nivel educaţional, nu doar la nivel sociologic, o tradiţie multietnică, mai exact
să re-inventariem şi să re-activăm această tradiţie, prin exerciţiul de memorie culturală la care
am supus un lot de etnici saşi, maghiari şi români, în care ponderea nu aparţine, de fapt
majorităţii actuale, ci minoritarilor, celor care încearcă să-şi mai păstreze ultimele forme de
afirmare a identităţii etnice şi religioase, într-un areal industrializat în perioada comunistă,
supus colonizării profesionale, aflat încă din perioada interbelică într-un proces continuu de
„românizare”, după cum aprecia, la acea vreme, Nicolae Iorga.
Ideea realizării acestei cercetări a pornit de la dezbaterile teoretice publicate în revista
„Cuvântul”, nr 8 din iulie/ 2006, dezbateri având ca temă ideea de patrimoniu moral şi
simbolic. La dezbatere au participat, printre alţii, Mircea Martin şi Caius Dobrescu, ambii
încercând o definire complementară a conceptului de patrimoniu. Pornind de la faptul că
mentalităţile se schimbă, Mircea Martin analizează cauzele decăderii simbolicului şi a
devalorizării, a relativizării valorilor morale: „Asistăm la o forfotă patrimonială materială – şi
atât. Cât despre devalorizarea valorilor morale, ce să mai vorbim? Punerea însăşi a problemei,

331
în condiţiile date, frizează ridicolul”. Tendinţa generală este de a uita care sunt vechile
modele, de a le depăşi datorită faptului că sunt considerate anacronice, revolute. M. Martin
consideră că momentul în care trăim este defavorabil rememorărilor, bilanţurilor simbolice,
deoarece ne aflăm „într-un timp care «nu (mai) are răbdare pentru astfel de întreprinderi»”.
Mai mult, criza desimbolizării pare să fie situată de profesorul M. Martin în faptul că trăim
într-o lume a transparenţei aparente a ecranului: „în era comunicaţiilor şi a comunicării
generalizate, nu pare să mai rămână prea mult loc pentru o comunicare simbolică”.
Teoreticianul culturii aşează patrimoniul moral şi simbolic în centrul comunităţii de memorie,
termen preluat de la istoricul şi sociologul francez Pierre Nora. În concepţia profesorului
Martin patrimoniul moral şi simbolic reprezintă „acel depozit de umanitate pe care îl reţinem
din istoria mai îndepărtată sau mai recentă pentru că îl considerăm purtător de semnificaţie, de
valoare şi de exemplaritate”, iar identificarea lui presupune un act de conştiinţă, o alegere şi o
recunoaştere în şi prin valorile pe care le cuprinde. Această idee este preluată în cadrul
aceleiaşi dezbateri şi de Caius Dobrescu, eseist care precizează existenţa a două stări culturale
în care se află individul în momentul identificării ca „proces cognitiv şi social prin care unui
anumit act îi este atribuită, în mod consensual, calitatea de simbol al unor valori morale
esenţiale”: identificarea cu şi identificarea ca. În fapt, comunitatea memoriei implică în mod
organic şi o comunitate de patrimoniu, pe care Martin o consideră nucleul ei dur. De
asemenea, se subliniază ideea că patrimoniul spiritual structurează memoria identitară şi
fixează conştiinţa identitară, legitimând indivizii şi comunitatea.
În cadrul acestei cercetări am preluat conceptul de patrimoniu moral şi simbolic,
concept dezvoltat de Mircea Martin, însă am încercat să raportăm această realitate spirituală,
lărgindu-i graniţele. Astfel am înţeles patrimoniul moral şi simbolic nu numai din prisma
memoriei faptelor, a actelor sau a atitudinilor care ne modelează conştiinţa datorită
exemplarităţii lor eroice, sacrificiale, ci şi prin redescoperirea, readucerea în conştiinţa
individuală şi colectivă a valorilor esenţiale: spirituale, morale, simbolice care structurează,
nu în mod evident, oarecum agresiv, mentalul colectiv şi conduita socială a comunităţii, ci îşi
pun amprenta subtil, implicit, pe conturarea personalităţii şi a identităţii comunitare. Aceste
valori sunt echivalente unei morale tradiţionale, în care devin fundamentale aspecte legate de
familie, biserică, educaţie, prieteni, vecini, modele şi contramodele de comportament, etc. Am
tratat problematica impusă de acest tip de patrimoniu în contextul comunităţii multietnice din
Râşnov, pornind de la convingerea că, deşi ne aflăm într-un spaţiu al interferenţelor unor
identităţi culturale diverse, se conturează o memorie colectivă cât de cât unitară, larg
împărtăşită, privitoare la valorile trecutului.
De asemenea intenţia noastră a fost de a reţine şi aspectele dilematice şi dramatice ale
patrimoniului simbolic, în sensul pe care Caius Dobrescu îl dă acestui concept. Astfel,
noţiunea de patrimoniu va fi gândită în relaţie cu „o reprezentare a experienţei morale
determinate de trăsături precum: rivalitatea, contradicţia, incertitudinea, ambiguitatea sau
imprevizibilitatea”. Am urmărit aşadar viaţa morală a comunităţii luate spre analiză din
perspectiva organizării, a decantării unor structuri comportamentale şi atitudinale de
profunzime, şi mai puţin în sensul evidenţierii unor momente şi aspecte culturale de
„indiscutabilă claritate şi intensitate morală”, care să reprezinte răspunsul unic, punctual la
tensiunile istoriei comunitare.

332
 4. Obiectivele cercetării. Am conturat obiectivele acestei cercetări având ca punct de
plecare aprecierile referitoare la necesitatea şi actualitatea abordării temei patrimoniului moral
şi simbolic, aprecieri pe care M. Martin le formula în cadrul Conferinţei revistei „Cuvântul”
din iulie 2006, desfăşurată în Bistriţa. Teoreticianul susţinea faptul că, în actualul context al
societăţii româneşti, se impune necesitatea realizării unui bilanţ de tipul: „Ce luăm cu noi
spre a duce mai departe, la ce renunţăm? În ce constă moştenirea pe care o primim şi o
asumăm?”. Astfel, obiectivele prezentei cercetări vizează:
- identificarea elementelor de patrimoniu moral şi simbolic, a structurilor axiologice prezente
la nivelul comunităţii multietnice vizate;
- restaurarea unor modele identitare, a unor experienţe istorice, sociale, morale, a unor
reprezentări culturale, simbolice ale alterităţii şi ale conştiinţei comunitare;
- identificarea mecanismelor memoriei colective privind cunoaşterea propriilor valori morale
şi recunoaşterea acestora de către ceilalţi.
- posibilităţi de valorificare educaţională a datelor obţinute din cercetarea de teren prin
chestionarea ariei curriculare literatură-societate-arte, prin elaborarea de cursuri opţionale, de
materiale didactice şi de instrumente pentru o cunoaştere interdisciplinară şi interactivă care
să conducă şi să susţină practica dialogului cultural şi a comunicării deschise ca producţie de
sens, ca generatoare de semnificaţii în educaţia permanentă.

5. Operaţionalizarea conceptelor. Pornind de la definirea patrimoniului cultural ca

memorie colectivă, am operaţionalizat conceptul de patrimoniu moral şi simbolic prin
intermediul caracteristicilor memoriei colective aşa cum apar în concepţia sociologului
francez Maurice Halbwachs. Potrivit acestuia, memoria colectivă este o memorie normativă,
simbolică, intelectuală şi este plasată în afara timpului. Am preluat aceste caracteristici pe
care Maurice Halbwachs le enunţa în teoria sa privind cadrele sociale ale memoriei şi le-am
considerat drept dimensiuni ale cercetării pentru care am formulat următorii indicatori:

• Memorie - reguli
normativă (lecţie, - norme
exemplu) - valori (bine / rău, moral / imoral, cinste,
responsabilitate)
- modele / contramodele (familie, şcoală, biserică,
vecini, prieteni, colegi)
- exemple de comportament
- fapte (pedepse)
- respectarea tradiţiilor
PATRIMONIU MORAL • Memorie - embleme identitare
ŞI SIMBOLIC = simbolică (fond - eroi, comemorarea evenimentelor (personalităţi)
comunitate de memorie / comun) - limba, sintagme, proverbe, zicători
memorie colectivă - coduri vestimentare
- coduri culturale, arhitecturale

• Memorie în - toponimie
afara timpului - istoria localităţii / comunităţii
(indeterminare) - legende despre locuri, evenimente fondatoare

• Memorie - raporturi culturale interetnice (contaminări, preluări,

intelectuală adaptări)
(fabricare de - strategii de perpetuare a tradiţiilor
imagini şi - rememorarea, reinventarea unor obiceiuri, practici,

333
ritualuri) ritualuri

334
 6. Universul cercetării şi specificarea unităţilor studiate. Pentru studiul
patrimoniului moral şi simbolic conturat la nivelul localităţii Râşnov, unitatea de analiză a
fost grupul constituit după criteriul etnic, însă unitatea de înregistrare a reprezentat-o
persoana. În realizarea acestei cercetări, interesul s-a îndreptat spre o colecţie mică de cazuri,
tip lot de subiecţi, cazurile fiind selectate pe criterii de reprezentativitate etnică, de vârstă (cu
accent pe subiecţi având peste 60 de ani), dar şi pe criterii privind mediul de rezidenţă anterior
(persoane al căror loc natal este Râşnovul şi persoane ce provin din alte zone ale ţării, dar care
s-au stabilit într-o anumită perioadă a vieţii în Râşnov, fie prin căsătorie, fie din motivaţii
profesionale). Lotul, alcătuit din locuitori ai Râşnovului, dintre care 30 % români, 30 %
germani, 30 % maghiari, 10 % rromi (care foarte rar se declară), a fost extins apoi, pentru a
asigura relevanţă cercetării, spre locuitori ai Ghimbavului, Cristianului, Braşovului. Subiecţii
care au constituit lotul cercetării au fost selectaţi prin metoda „bulgărelui de zăpadă”, cu
ajutorul căreia am constituit reţeaua de relaţii şi structurile de comunicare. Pentru a avea o
imagine cât mai complexă asupra fenomenului de cercetat, am selectat persoane cu situaţii
diferite de viaţă, privind mediul de rezidenţă, sexul, vârsta, starea civilă, studiile, profesia,
confesiunea şi nu a primat doar criteriul etnicităţii.
În urma anchetei am constatat că imaginarul moral şi simbolic s-a structurat de-a
lungul unor experienţe sociale care au rareori un impact imediat, ci mai degrabă unul de
durată, cuprinzând atât viaţa individului la nivel privat şi public, cât şi activitatea grupurilor în
sensul legitimării propriei identităţi culturale, etnice, moral-religioase şi simbolice.

7. Metodologia cercetării. Pretându-se la o abordare calitativă, cu elemente specifice

de cercetare narativă de tip istorie orală, cercetarea întreprinsă pe mai multe unităţi de
investigat şi-a focalizat interesul nu pe fiecare caz în parte, ca întreg, ci pe aspecte punctuale
corelate, legate între ele, relevând şi inventariind astfel elemente comune, valori, modele de
comportament., atitudini şi principii care validează identitatea grupului, dar şi a majorităţii.
Prin analiza secvenţială am reuşit identificarea şi „codarea” în perechi sau structuri mai
complexe a valorilor spirituale, morale şi simbolice care structurează mentalul colectiv şi
conduita socială a comunităţii analizate.
Metoda utilizată pentru colectarea datelor a fost interviul. Am optat pentru această
metodă deoarece am considerat că este adecvată specificului domeniului cercetării –
sociologia culturii, precum şi obiectivelor urmărite. Interviul a facilitat obţinerea datelor
referitoare la credinţele, atitudinile, codurile şi normele de comportament, reprezentările
culturale şi simbolice ale alterităţii şi ale conştiinţei comunitare, date care erau mai dificil de
obţinut prin intermediul altor metode de cercetare sociologică. Prin interviu am putut accede
la motivaţia, la definiţia şi semnificaţia axiologică pe care actorii sociali, aparţinând
diferitelor etnii, le acordă acţiunilor lor, contribuind în acest fel la formarea, împărtăşirea şi
transmiterea unui registru de comportamente, de valori morale şi simbolice fundamentale.
În ceea ce priveşte aplicarea interviurilor, am adoptat tehnica interviului unic,
individual, faţă în faţă; şi a interviului semistructurat, intensiv, centrat pe problemă.
Instrumentul de cercetare utilizat în vederea culegerii datelor a fost ghidul de interviu. Pentru
elaborarea acestuia, am predefinit principalele teme în jurul cărora urma să fie purtată
discuţia şi, de asemenea, am stabilit o serie de întrebări pentru fiecare temă. Aplicarea

335
instrumentului de lucru s-a dovedit a fi mai puţin riguroasă, ghidul de interviu fiind flexibil în
funcţie de elementele de noutate şi neprevăzut întâlnite pe teren.
Dificultăţile întâlnite în colectarea datelor au fost determinate de faptul că unii subiecţi
intervievaţi nu au putut răspunde solicitărilor cercetării aşa cum am aşteptat, însă am
întâmpinat rareori refuzul situaţiei de interviu. Probabil concentrarea necesară acestei posturi
i-a făcut pe moment să refuze implicarea, oferind în schimb posibilitatea reluării interviului
sau informaţii pe care de-a lungul vremii le-au conservat în formă scrisă. O altă dificultate
apărută în teren a fost cea referitoare la identificarea persoanelor de etnie rromă care să devină
subiecţi ai acestei cercetări, dificultatea fiind dată de faptul că majoritatea persoanelor care
aparţin acestui grup etnic nu se declară a fi rromi.

Concluzii. În studiul efectuat în 2007 am încercat, prin cercetare de teren de tip

calitativ, să evaluăm modelele, emblemele, normele de conduită aduse de alteritate
(comunitatea săsească, maghiară) în comunicarea valorilor multietnice deschise dialogului
cultural-simbolic. Fiind un studiu de sociologia culturii, am o observat pe parcursul cercetării
că alături de elementele de istorie locală şi cultură etnică, imaginarul simbolic şi actul cultural
în ansamblu înseamnă trăire puternică, emoţie a rememorării, bucurie intelectuală, satisfacţie
sufletească şi nu în ultimul rând modelare morală. În urma colectării datelor şi a analizei
interviurilor realizate, am constatat că ideea de partimoniu moral şi simbolic se structurează în
sensul modelator şi civilizator al experienţei morale, în sensul reconsiderării relaţiei cu
trecutul, cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Prin identificarea elementelor de patrimoniu moral-simbolic am încercat să punem în
evidenţă structurile axiologice prezente la nivelul imaginarului şi al comportamentului social
specific comunităţii multietnice în sensul valorizării acestora în procesul formativ-educativ.
Am descoperit forme de restaurare a modelelor identitare prin antrenarea subiecţilor în
evocări ale unor fapte şi evenimente legitimatoare, prin activarea formelor de memorie
normativă, simbolică, intelectual-pragmatică în activităţi cultural-educative. Istoriile şi
legendele specifice locului care pun în evidenţă emblemele identitare şi codurile definitorii
prin care se autoreprezintă comunitatea au fost valorificate în rescrieri, adaptări, parodii,
dramatizate şi înregistrate de grupuri de elevi ai Şcolii generale nr 2, Râşnov în cadrul unui
proiect Comenius. Aceste reiterări ale unor istorii legendare specifice, precum şi modelele şi
contramodelele de comportament sublimate la nivelul mentalităţii colective au reuşit să îi facă
pe respondenţi conştienţi de propriile valori, să îi transforme în factori activi ai formării /
evaluării conştiinţei morale colective a comunităţii căreia îi aparţin şi, în acelaşi timp, au
determinat informal o mai bună comunicare între generaţii (copiii au colectat ei înşişi
povestiri, practici de artă culinară, tradiţii locale, pentru realizarea de pliante, album cu
informaţii turistice, film pentru copii).
În urma acestui studiu, am constatat că în dinamica patrimoniului moral şi simbolic al
comunităţii multietnice nu se poate vorbi de o decădere a simbolicului şi de o relativizare a
valorilor morale în sens dramatic. Prin răspunsurile lor şi prin modul de a se angaja în
răspuns, persoanele intervievate au pus în evidenţă faptul că ei cunosc şi că şi-au asumat şi au
contribuit la transmiterea unor reguli, principii şi valori morale după care s-au condus şi se
conduc în viaţă. Prin intermediul povestirii ei au demonstrat că, trăind într-un spaţiu al
interferenţelor unor identităţi culturale diverse, au reuşit să întreţină de-a lungul timpului o

336
comunicare interculturală armonioasă, respectându-şi propriile tradiţii, obiceiuri, sisteme de
valori, dar şi preluând şi adaptând modele, norme aparţinând alterităţii.
Astfel cercetarea a reuşit să pună în evidenţă existenţa unui fond cultural, social,
moral şi simbolic comun la nivelul membrilor comunităţii multietnice, fond care se cere
valorizat, mai ales în contextul actual. Cerinţa acestei revalorizări a raportării plurale la
identităţile etnice, neeliminând diferenţele, ci dimpotrivă căutând specificitatea, originalitatea
şi autenticitatea tradiţiilor culturale a fost formulată nu doar ca obiectiv al cercetării, ci s-a
precizat în mod direct chiar de către respondenţi, dincolo de traumele, obstacolele şi barierele
impuse de istorie. Aşteptările formulate de aceştia constau în dorinţa de a-şi exercita rolul de
parteneri de dialog sau de mediatori în activităţi culturale locale.
De la modelele teoretice privind construcţia socială a identităţii la aplicarea practică a
dialogului intercultural, interetnic pasul este decisiv. E necesară nu doar cooperarea
comunitară (academică sau non-academică), ci mai ales remedierea programelor şcolare, a
manualelor şi a instrumentelor didactice prin compensarea absentei Celuilalt din viziunea
globalizant-majoritară. Acest lucru este realizabil prin selectarea de valori comune
reprezentate diferit, pluralist, specific, (etnic) prin texte, istorii, legende locale atractive, care
să asigure la nivel de obiective moral-pedagogice competenţe precum: comunicarea şi
cooperarea socială, adaptarea, flexibilitatea, autonomia morală şi intelectuală, echiparea
pentru rezistenţa civilă, în situaţie de criză, emancipare, auto-cunoaştere, maturizare etică;
loialitate faţă de valorile Constituţiei, faţă de instituţiile şi principiile fondatoare ale
democraţiei.
La nivelul obiectivelor cognitive:
A) Crearea competenţei comunicative prin dezbatere, argumentare, stimularea
expresivităţii, a creativităţii.
B) Dezvoltarea gândirii critice prin conştientizarea impactului instituţiilor şi
tehnologiilor comunicării asupra existenţei sociale, prin dezbateri privind valorile
Celuilalt ca repere ale identităţii sociale pluraliste.
Disciplinele implicate: Limba şi literatura română, limbi materne, limbi moderne, literatura
universală, arte, ştiinţele comunicării, socio-lingvistică, retorica, poetică, teoria argumentaţiei,
logică, semantică, semiotică, performance studies
C) Cunoaşterea socială : transmiterea de concepte fundamentale ale ştiinţelor sociale
prin înţelegerea raporturilor intergrupale. Contextualizarea istorică – modalitate de a
reflecta asupra propriului prezent, asupra proceselor care afectează direct existenţa
elevilor. Popularizarea distractivă a istoriilor locale, a valorilor şi a tradiţiilor Celuilalt,
cultivarea patriotismului constituţional.
Disciplinele implicate : gândirea socială, filozofie politică, teologia, sociologia literaturii,
istorie culturală (a mentalităţilor), istoria socială, istoria ideilor, ştiinţe politice, antropologia
culturală, etica, socio-critica, ştiinţele juridice, etica
Prin aceste modele urmărim nu doar recunoaşterea normelor, valorilor, principiilor
diversităţii, ci mai ales implementarea, la nivelul instituţiilor abilitate a strategiilor de
dezvoltare formativ-educativă în sensul eticii responsabilităţi, al valorificării dialogului
multicultural, generator de sens şi semnificaţii interdisciplinare în educaţia permanentă.

337
BIBLIOGRAFIE:

Baudrillard, Jean şi Guillaume, Marc – Figuri ale alterităţii, Editura Paralela 45, Bucureşi, trad. Ciprian Mihali,
2002.
Caune, Jean - Cultură şi comunicare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000.
Dobrescu, Caius – „Care este patrimoniul nostru moral şi simbolic? Diversitate, ambiguitate, incertitudine”,
revista Cuvântul, Bucureşti, nr 8 iulie /2006.
Halbwachs, Maurice – Les cadres sociaux de la mémoire, Paris : PUF, Nouvelle édition, 1952, Édition
électronique réalisée avec le traitement de textes Microsoft Word 2001 pour Macintosh./ Édition
complétée le 19 juillet 2002 à Chicoutimi, Québec
Iluţ, Petru – Sinele şi cunoaşterea lui – teme actuale de psihosociologie, Polirom, Iaşi, 2001.
Jurcan, Dan – Identitate şi societate: modele aspiraţionale în tranziţie, Eikon, Cluj Napoca, 2005.
Martin, Mircea – „Care este patrimoniul nostru moral şi simbolic. O decădere a simbolicului”, revista Cuvântul,
Bucureşti, nr 8 iulie/2006.
Martin, Mircea – „Câte Europe există?”, revista 22, Bucureşti, nr 16/1999.
Neculau, Adrian; Dîrţu, Cătălin – „Construcţia socială a personalităţii”, în Manual de psihologie socială,
Polirom, Iaşi, 2004.
Pascaru, Mihai, Sociologia comunităţilor, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2003.

Dicţionare:

Marshall, Gordon (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.
Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1995.

338
„LUNATECII” DE ION VINEA – ROMANUL UNEI ALTE GENERAŢII
PIERDUTE
Ion Vinea’s Lunaticii – the Novel of an(other) Lost Generation

Assoc.Prof.Dr. Sanda CORDOŞ

Babeş-Bolyai University of Cluj-Napoca

Abstract

The article aims to reconstruct the unusual history of Ion Vinea's novel The Lunatics, as well as to re-
evaluate it from an aesthetic point of view. Published posthumously (in 1965, one year after the author's death),
the novel was given mainly a pious reception and its categorisation was inadequate: it was associated either with
Mateiu I. Caragiale's prose about the twilight world of aristocracy or with the avant-garde experimentation. Our
reading will try to prove that The Lunatics is a very powerful and original psychological novel, which attempts
to recreate the image of a lost generation, which seemed so promising during the interwar years, through the
profile of its main hero and through the theme of failure.

Keywords: the poetics of unveiling, sensation novel, psychological novel, the theme of destiny, lost
generation.

Deşi rădăcina însăşi a creativităţii lui Ion Vinea înseamnă amânare, cu toate că,
plecând de aici, toate cărţile sale au cunoscut o gestaţie neobişnuit de lungă (volumul de
poezii s-a lăsat aşteptat aproape jumătate de secol), romanul Lunatecii a avut, fără îndoială,
biografia cea mai lungă, mai convulsivă şi, în felul ei, mai spectaculoasă. Cu decenii înainte
de a fi devenit o carte, romanul lui Vinea a fost o legendă în lumea literară românească.
Desigur, Henriette Yvonne Stahl este îndreptăţită, până la un punct, să remarce
(decenii mai târziu, în anii ’80), nu fără reproş, că: „publicându-i-se manuscrisele după
cinzeci de ani, Ion Vinea a riscat să fie socotit scriitor al unei actualităţi depăşite. [...] chiar şi
romanul Lunatecii, apărut după moartea lui, a fost primit ca un roman desuet, al unui timp
depăşit, cu problematica unor tare şi calităţi perimate, deci neinteresante”1. Dacă este clar că,
în 1965, romanul a avut neşansa să se adreseze unor critici care aveau centrul de interes în
altă parte (focalizat, desigur, asupra romanelor de dezvăluire comunitară, ce începuseră să
apară după ieşirea din anii realismului socialist), nu cred, în schimb, nici că acesta ar fi tipic
pentru proza interbelică, nici că ar fi acelaşi roman cu cel la care scriitorul lucra în urmă cu
câteva decenii. De altfel, încercând să ajungem la un calendar mai verosimil, care să detaşeze
romanul din magma nediferenţiată a prozei autorului, se poate spune că începutul proiectului
datează din anii ’30, de după apariţia volumului precedent de proză, Paradisul suspinelor
(1930). Fapt este că primul text publicat care aparţine şantierului acestui roman apare în
Viaţa românească, anul XXIX, nr. 10, 1937. Din această perioadă, mica agendă de buzunar
cu însemnări personale ale autorului reţine împrejurări şi stări ale scrierii sau chiar frânturi

1
Mihaela Cristea, Realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, Minerva, 1996, p. 175.

339
din viitorul roman2. În 1945, conform aceloraşi notaţii, scrisul la roman este asociat cu
exasperarea pricinuită, pe lângă tipul de creativitate a lui Vinea, de deambulările şi
suprasolicitarea amoroasă şi, în egală măsură, de marginalizarea profesională şi interdicţia de
a publica, după cum reiese şi din însemnarea succintă din 29 noiembrie 1945: „Deux éditeurs,
deux refus. Je suis évidemment «banni». C’est la misère noire qui m’attend – c’est la vie des
expedients écoeurants. Et les misères morales! Les trois femmes que j’aime – et les autres qui
ne me fichent pas la paix”.
E posibil ca tocmai aceste complicaţii existenţiale şi disperarea pe care au provocat-o
să-l fi apropiat mai mult pe Ion Vinea de masa de lucru. Scrisul literar (chiar fără şansa
publicării) capătă acum o dimensiune salvatoare şi stabilizatoare, poate aduce, în haosul
vieţii, un sens sau promisiunea acestuia. O notă confesivă din anii ’50 înregistrează un
moment avansat în redactarea romanului: „Să termin Lunatecii. Să copiez Totul e permis, în
trei exemplare. Dar mai am o săptămână de muncă grea la el. Lunatecii – 600 pag., Totul e
permis – 500 pag”3. Nu este, însă, nici pe departe versiunea finală a romanului şi acesta nu
doar datorită scrupulelor artistice ale lui Vinea, ci şi pentru că, în 1957, apare Cronica de
familie a lui Petru Dumitriu în care scriitorul are neplăcerea să-şi descopere unele episoade şi
personaje din propriul roman. Lucrurile se complică odată mai mult prin două evenimente
biografice: în 1959, Vinea este arestat, pentru câteva luni, pentru deţinerea şi vânzarea unor
monede de aur, iar la începutul anului 1960, după exilarea lui Petru Dumitriu în Occident,
scriitorul este chemat şi anchetat la Securitate. Aş spune că este momentul în care se schimbă
statutul lui Vinea în România populară: din marginalizat şi interzis, el devine un hărţuit
şantajabil şi publicabil în presa oficială4.
Cu câţiva ani în urmă, pe când Dumitriu era unul dintre puternicii zilei în scrisul
realismului socialist, iar Vinea un marginal fără operă, dar încărcat de gloria trecutului său
literar, între cei doi se stabilise o relaţie care presupunea, fără îndoială, şi dialogul literar.
După fuga celui dintâi, datele acestuia ajung să fie reconstituite, silit, şi prin ascultarea unei
singure părţi, la Securitate. În dosarul lui Petru Dumitriu, aflat la CNSAS, se păstrează trei
documente în care apare versiunea lui Ion Vinea: două declaraţii olografe, însoţite de
dactilogramele lor (nicio piesă nefiind datată), precum şi un „proces-verbal de interogator”,
întocmit de un „anchetator penal de securitate”, un căpitan cu semnătură indescifrabilă, în 5
ianuarie 1961, într-un formular tipizat, în care se menţionează: „Interogatoriu a început la ora
10 şi 00 min. Interogatoriu s-a terminat la ora 14 şi 35 min”. Dacă, în declaraţii, Ion Vinea
reduce rolul său pe lângă Petru Dumitriu la a-i fi făcut „expuneri verbale” despre prima
jumătate a secolului XX, în versiunea a treia, din timpul interogatoriului, cel mai probabil la
presiunile anchetatorului, acesta recunoaşte că mai tânărul său confrate a consultat „un
manuscris al meu, intitulat «Lunatecii» pe care i l-am dat şi lui să-l citească” şi de unde şi-a
2
Muzeul Naţional al Literaturii Române din Bucureşti deţine, sub numărul de înregistrare 18921, trei carnete
personale, de acelaşi format, vag şi imprecis numerotate. Carnetul numărul 2 (18921/2) conţine, pe lângă câteva
datări din anii ’30, şi această însemnare făcută de Vinea: „1932 1939 acest carnet pierdut şi regăsit de mai multe
ori a trăit şapte ani”. Carnetul numărul 1 (conform numărului de inventar: 18921/1) este, cronologic
vorbind,ulterior: prima datare este din 15 octombrie 1940, iar ultima din 9 octombrie 1952.
3
Notaţia (nedatată, dar databilă după 1956) a fost editată de Constadina Brezu (fără precizarea sursei) în Un
jurnal postum Ion Vinea? (Addenda la un fişier), în România literară, anul I, nr. 12, 26 decembrie 1968, p. 13.
4
Am reconstituit această perioadă a vieţii scriitorului în articolele: Ion Vinea în arest, în „Cultura”, anul VI, nr.
46 (351), 24 noiembrie 2011 şi Ion Vinea în timpul totalitarismelor , în Transilvania, nr. 2 şi nr. 3, 2012.

340
însuşit „anumite capitole pe care le-a repovestit în lucrările sale. Mai târziu, când trebuia să
predau manuscrisul meu editurii spre publicare, dându-mi seama de faptul că acele capitole
apăruseră în «Cronica de familie», şi că în această situaţie eu aş fi fost acela care aş fi apărut
ca plagiator al lui Petru Dumitriu, m-am văzut nevoit să renunţ la ele [...]. Astfel sunt
capitolele referitoare la jocul de cărţi din casa Elenei Lupescu şi tot ce ţine de el; mai este şi
capitolul în care se povesteşte cum a împrumutat profesorul Nae Ionescu cartea lui Ignaţiu de
Loyola unui admirator al său în scopuri educative. Citez şi capitolul în care este vorba despre
vizita celor trei asasini ai primului-ministru la profesorul Nae Ionescu în preziua
asasinatului”5. Aceste prea apropiate vecinătăţi literare se găsesc enumerate, alături de alte
câteva, şi într-o scrisoare trimisă de Ion Vinea lui Mihai Beniuc, editată de Pavel Ţugui în
Tinereţea lui Petru Dumitriu. Mai interesantă, însă, decât enumerarea acestora, mi se pare,
acum, o altă afirmaţie a lui Vinea făcută în aceeaşi epistolă: „Lista acestor prădăciuni e
incompletă, dar şi aşa ea explică de ce a trebuit să renunţ la vreo 300 de pagini din Lunatecii
şi să fiu silit să remaniez à fond toată lucrarea, suprimînd capitole şi schimbîndu-i
orientarea”6. Desigur, în absenţa unor manuscrise care să confirme, numărul paginilor
excluse este incert. Că ele, totuşi, au existat, o divedeşte şi mărturia Henrittei Yvonne Stahl
care, împreună cu Mihai Gafiţa, a lucrat, în ultimele săpămâni ale vieţii lui Ion Vinea, în faţa
acestuia, la revizuirea romanului, ocazie cu care le remarcă absenţa: „Ştiam dintr-o lectură cu
mult anterioară că în acest roman existau capitole interesante despre ziaristica timpului şi care
acum lipseau”7. În schimb, mi se pare o certitudine că cele două momente, în egală măsură
dramatice pentru Vinea, deşi la antipod, respectiv apariţia Cronicii de familie şi exilul lui
Petru Dumitriu, îl obligă pe autorul Lunatecilor să regândească orientarea cărţii, să renunţe la
planul politic, care, probabil, i-ar fi permis să valorifice bogatul material al experienţei sale
de jurnalist şi, într-un fel, să răscumpere, într-un plan simbolic, viaţa risipită în crearea de
gazete. E o amară ironie a sorţii ca, pe lângă lentoarea ritmului său creator şi pe lângă
convulsiile propriei biografii, scrierea romanului să facă faţă şi probei impuse de accidente
stârnite de biografia lui Petru Dumitriu.
Şi mai uimitoare este, poate, tenacitatea cu care acest campion al amânărilor revine la
roman. E o tenacitate pe care trebuie s-o fi alimentat, în mare măsură, disperarea. Cu tot
surâsul autoironic păstrat, aceasta se simte în scrisorile trimise prietenei sale din tinereţe, Lili
Haskil (sora celebrei pianiste Clara Haskil), căreia îi scrie la 16 octombrie 1960: „În ultimul
timp n-am mai produs nimic. Vârsta cu beteşugurile m-au împiedicat. Şi apoi e foarte greu să
ratrapezi o epocă de inactivitate în care n-ai făcut decât să consumi din substanţă şi să dai şi
spectacolul trist al neputinţei. Deci ca Sisif o iau la deal din nou cu bolovanul meu, dar sper
să-l duc până în vârf de data asta”. Aceleeaşi prietene îndepărtate, care trăieşte în Franţa şi
Elveţia, ajunge să-i ceară cărţile lui Scott Fitzgerald, „defunctul meu amic din anii 29 şi 30”.
Prima dată, la 31 martie 1960, îi cere „The great Gatsby de Scott Fitzgerald, ed. Pernambuck,

5
Document consultat la CNSAS, dosar P.000207, Vol. 1, filele 103-104.
6
Pavel Ţugui, Tinereţea lui Petru Dumitriu, Cluj, Dacia, 2001, p. 111. Spre deosebire de Pavel Ţugui, care
situează scrisoarea nedatată în anul 1959, înainte de plecarea lui Petru Dumitriu din ţară, consider (asemenea lui
Ion Vartic, în substanţialul său studiu Petru Dumitriu şi "negrul" său în România literară, nr. 15, 20-26 aprilie
2005) că aceasta a fost scrisă în 1960 sau mai târziu, după ce încep anchetele Securităţii. Probabil, la ordinul
autorităţilor, Uniunea Scriitorilor făcea, la acea dată, propriile investigaţii pentru a-l discredita pe Petru
Dumitriu.
7
Mihaela Cristea, Realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, ed. cit., p. 168.

341
textul numai cel englez, nu traducere”. La 16 noiembrie, în acelaşi an, o roagă să-i trimită
„«Tender is the Night». E apărut tot la «Pinguin» sau «Pernambook» şi e penultima lui
carte”. La 14 iulie 1961 confirmă primirea cărţii cu un entuziasm nemaîntâlnit în paginile
acestei corespondenţe: „Chere Yuyu, je viens de recevoir tu ne peux te figurer ma joie –
«Tender is the Night». […] Je me suis mis a feuiller le bouquin tout de suite il va au dela de
mon espoir, c’est juste ce que je cherchais, pour mes propres piocheriers et personnellement
pour mes efforts de retrouver la trace des pas perdus. Je reviendra sur ce sujet. Merci et
merci encore”8 (subl. mea, S.C.).
Înainte, însă, de a vedea ce a descoperit Ion Vinea în Blândeţea nopţii, cred că n-ar fi
lipsit de interes avansarea unei ipoteze despre întâlnirea pe viu a celor doi scriitori. Deşi
Vinea fixează anii amiciţiei lor în 1929-1930 (ceea ce este foarte probabil, dat fiind faptul că
F. Scott Fitzgerald şi soţia sa, Zelda, au trăit din martie 1929 până în februarie 1930 în Franţa,
iar cea mai mare parte a acestui interval la Paris9), înclin să cred că cei doi s-au întâlnit pentru
prima dată în 1926. E nu doar un an petrecut în Franţa de Scott şi Zelda, ci este şi anul în care
celui dintâi îi apare în octombrie, la editura pariziană Kra, traducerea franceză din Marele
Gatsby. Potrivit lui André Le Vot, romanul e tradus „cumplit” şi trece „aproape
neobservat”10. Cu toată lipsa de vizibilitate în lumea literară franceză şi în condiţiile în care
scriitorul român abordează foarte rar subiecte literare în publicistica sa (confiscată, aproape în
întregime, de chestiuni politice), acesta îi consacră o recenzie enztuziastă în primăvara anului
următor. Presupunerea mea este că, la acea dată, e posibil ca Vinea să-l fi întâlnit deja pe
Fitzgerald şi ca puterea acestuia de fascinaţie să fi fost la originea acestui articol. Mai mult,
scriitorul român face o adevărată echilibristică pentru a pune în acord concepţia sa din epocă,
de factură suprarealistă („romanul a murit”), cu admiraţia pe care o exprimă pentru Gatsby le
Magnifique, pe care îl defineşte ca fiind „un poem în care s-au strecurat cu îndemânare toate
aceste detalii de reportaj” şi prin care „Scott Fitzgerald izbuteşte, la 30 de ani, să ne impună
aventura sentimentală a lui Gatsby le Magnifique, să ne intereseze la viaţa şi la belşugul, la
desfrâul, la idealismul şi la ipocrizia Americii de astăzi”11. Inclusiv faptul că Vinea
menţionează vârsta lui Fitzgerald mi se pare o dovadă (de detaliu, dar semnificativă) că
scriitorul român cunoştea mai mult decât romanul despre care scrie. Dacă mai luăm în calcul
şi faptul că 30 de ani era, pentru scriitorul american, o „vârstă fatidică [...], de care se temuse
atât”12, putem citi aici şi ecoul unor încurajări care e posibil să se fi produs în împrejurări
reale. Din mărturiile păstrate, reiese că discretul Vinea era omul solidarităţii şi susţinerilor în
prietenie.
Revenind la geneza romanului propriu, înclin să cred că această reîntâlnire târzie şi
livrescă cu cărţile prietenului din tinereţe a angajat definitiv orientarea Lunatecilor: acesta nu

8
Scrisorile lui Ion Vinea către Lili Haskil se păstrează la Muzeul judeţean „Teoharie Antonescu” din Giurgiu.
9
Reconstituirea detaliată a perioadei europene a lui Scott Fitzgerald a fost realizată de André Le Vot, în
remarcabila sa monografie, Scott Fitzgerald, Paris, Julliard, 1979, care a fost, de altfel, relativ repede tradusă în
limbă română (trad. Ruxandra Soroiu, Bucureşti, Eminescu, 1983). Pentru intervalul 1929-1930, v., mai ales,
pp. 380-388 (trad. rom).
10
André Le Vot, Scott Fitzgerald, trad. rom., p. 373 şi p. 558.
11
Ion Vinea, Un roman nou, în Adevărul, n.r 40, nr. 13313, 14 mai 1927, text reluat în Ion Vinea, Opere, VII,
Publicistica (1927-1928), ediţie critică, note şi variante de Elena Zaharia-Filipaş, Academia Română, Fundaţia
Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2005, pp. 87-
88.
12
André Le Vot, op.cit., p. 345.

342
va mai fi un roman al lumii româneşti interbelice, ci, sub emulaţia salvatoare a universului
narativ al lui Fitzgerald, un roman al generaţiei (sale) pierdute şi, nu mai puţin, un roman de
dragoste. Vinea a găsit în cărţile ilustrului său congener nu doar „urma paşilor pierduţi”, dar,
cel mai probabil, şi certitudinea şi îndemnul că această urmă poate fi ridicată la rangul estetic
al unei imagini esenţiale, valabilă şi rezistentă estetic. În Blândeţea nopţii, Vinea regăseşte
geografia occidentală şi, în mod special, pariziană a generaţiei sale, istoria exemplară a
intelectualului liber (de fapt, doar eliberat de angoasele războiului) şi dezabuzat din anii ’20-
30, dar găseşte, înclin să cred, şi un semn mai personal. În două rânduri, în roman este evocat
un personaj episodic cu care eroul principal al romanului a purtat discuţii demne de luat
aminte, acela fiind „un tânăr intelectual român care îi liniştea scrupulele”13. Creditându-l pe
Vinea atunci când vorbeşte despre amiciţia cu Fitzgerald, citesc în acest personaj episodic o
proiecţie figurală a lui sau, oricum, o proiecţie în care captivul din România anilor ’60 s-ar fi
putut regăsi şi de la care ar fi putut lua, în restriştea vieţii sale, energia de a duce până la capăt
„buchiselile proprii”, lipsite, la acea dată, de orice orizont şi de orice viitor.
Mai mult de atât, însă, scriitorul descoperă în romanele lui Fitzgerald o viziune şi un tip
de personaj asemănatoare cu cele pe care le construia el însuşi în Lunatecii. Este vorba despre
romane care pun în pagină eşecul unui personaj plin de înzestrări, tematica ratării fiind
instrumentalizată prin intermediul unei trame erotice. Mult înrudit cu Lucu Silion, Richard
Driver are alături o femeie fragilă căreia îi dedică viaţa, crezând multă vreme în acest etos al
salvatorului, dar cunoscând şi „pasiunile unei mulţimi de bărbaţi închise în el” (149) pentru
ca, în timp, să descopere că „se pierduse pe sine însuşi” (p. 195) sau, în termenii mai
necruţători ai privirii din afară: „într-o vreme tu voiai să creezi – să faci ceva – acum, s-ar
zice că nu mai vrei decât să te distrugi” (p. 257). Nu e, desigur, întâmplător că cel de-al doilea
capitol al Lunatecilor se deschide cu un moto din F. Scott Fitzgerald (din Marele Gatsby):
„He talked a lot about the past, and I gathered that he wanted to recover something, some
idea of himself perhaps, that had gone into loving Daisy. His life had been confused and
disordered since then, but if he could once return to a certain starting place and go over it
slowly, he could find out what that thing was”. În fond, acesta este şi proiectul lui Vinea: de a
parcurge încet trecutul pentru a redescoperi o imagine pierdută şi, odată cu ea, datele unui
eşec. Dar un eşec care, în ţesătura scrisului artistic, ar putea deveni o izbândă.
Voi reveni mai târziu, în lectura propriu-zisă a romanului, la această problematică
(fundamentală) a ratării. Deocamdată, aş sublinia faptul că biografia sinuoasă şi complicată a
romanului, neşansa care l-a urmărit şi a dus la întârzierea apariţiei sale, este dublată de şansa
de a fi câştigat, în timp, o forţă pe care, la altă vârstă, nu ar fi avut-o. Timpul amânărilor, în
multe feluri vătămător, i-a permis lui Ion Vinea schimbări, distilări şi excavări ale creativităţii
sale şi, categoric, ale concepţiei sale romaneşti. În 1965, la data apariţiei, Lunatecii era o carte
diferită de ceea ce se publica la acea dată, era o carte diferită de romanele interbelice
româneşti, era, mai ales, o carte diferită faţă de Lunatecii oricărei alte vârste. Oricât de multă
cruzime ar putea exista într-o asemenea afirmaţie, romanul acesta n-ar fi putut să apară la
altă oră a creativităţii lui Vinea, decât cu mari pierderi artistice.

13
F. Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura Simrom&Europartner,
1993, p. 7.

343
 Romanul14 are în centru, dominantă, figura lui Lucu Silion, pe care critica s-a grăbit, aş
spune, să-l înscrie în clasa aristocraţilor şi să-l aşeze, cu întreaga lui lume, alături de
personajele Crailor de Curtea-Veche a lui Mateiu I. Caragiale. Or, eroul lui Ion Vinea nu
este, nicidecum, un aristocrat, el provenind dintr-o familie de podgoreni scăpătaţi. După
studii superioare în Drept şi Filosofie (făcute la Paris şi prelungite timp de şapte ani), acesta
lucrează ca avocat consilier la Oficiul intercultural şi de Turism, instituţie de stat care nu are
un obiect de muncă prea clar, dar are ca scop „protecţia elitelor” (p. 30), adică – în definiţia
necruţătoare a lui Fane Chiriac, fostul său profesor – „Voi ăştia de la Oficiu sunteţi o clică de
bugetivori cocoţaţi în vârful piramidei sinecuriste” (p. 260). În fond, cea mai bună situare
socială a lui Lucu o face mama sa, într-o scrisoare tandru mustrătoare: „Ai ajuns un boem
care n-are măcar curajul boemiei. Un lefegiu boem” (p. 83). Cu alte cuvinte, personajul nu e
un aristocrat, ci un intelectual, blazonul lui în lumea în care se mişcă nu e unul al sângelui, ci
unul al minţii sale. De altfel, la cei 33 de ani ai săi, Lucu are o anumită notorietate
intelectuală, în calitate de autor al cărţii Viaţa şi domnia lui Decebal, premiată de Academia
Română, carte scrisă „în tinereţea dintâi”. Cât priveşte atenţia pe care Lucu o are faţă de
apariţia sa vestimentară, înclin să cred că aceasta nu depăşeşte rafinamentul unui estet, fără a
intra, propriu-zis, în tipologia dandy-ului. Apariţia sa în lume este, mai curând, în acord cu
farmecul său de cuceritor, cu rangul său de intelectual cu înclinaţii de artist, cu grija de a
camufla neajunsurile condiţiei sale de lefegiu şi cu senzorialitatea sa. Primul (auto)portret al
personajului, realizat în incipitul romanului, arată tocmai preocuparea vestimentară şi
încântarea de sine: „Prin dreptul unei oglinzi de galantar, încetineşte. Îşi pipăie cravata de
fular şi surâde imaginii răsfrânte. Vestonul albăstrui îi cade minunat de bine pe umerii zvelţi,
pe mijlocul subţiratec. Ca un tăiş, o dungă fără greş îi liniază pantalonii, molatec opriţi în
solzii de crocodil ai pantofilor. În mâna fin înmănuşată ţine, ca pe o petală, o pălărie de fetru”
(p. 2).
Desigur, portretele funcţionează ca cele dintâi, cele mai îndepărate, dar sigure
telescoape spre psihologia eroului. Deşi, de-a lungul naraţiunii, mai apar şi alte date
referitoare la prezenţa fizică a personajului, cel de-al treilea portret propriu-zis este de găsit
doar în finalul romanului, fiind realizat, de această dată, de către Filip, patronul cafenelei
„Esplanade”, în privirea căruia pot fi suprinse „dezamăgirea şi mila pe care i-o pricinuia
înfăţişarea prietenului de odinioară. Silion nu mai semăna cu sine însuşi. Se buhăise la faţă şi
la trup. În chipul rotunjit, trăsăturile i se îngroşau de o grăsime palidă şi lucie, în care ochii i
se înecau între cearcăne umflate. [...] Părul îi albise aproape de tot, şi-l purta lung, în inele
unsuroase ce-şi scuturau peste gulerul strâmt ninsoarea lor de mătreaţă. Hainele roase îl
strângeau în mai multe chingi, mânecile se scurtaseră, şi pe sub cămaşa care n-ar fi făcut faţă
unei cercetări mai cu luare-aminte se boboşeau rotunjimile noi ale unui corp în treptată
preschimbare din bărbat în femeie. [...] Desigur, Filip se socotea îndreptăţit să refuze să-l mai
recunoască astfel metamorfozat” (pp. 529-530).
Această metamorfoză fizică este faţa cea mai la vedere a unei biografii exemplar
construite şi conduse în Lunatecii. O biografie romanescă din care nu lipseşte nici epicul, nici
psihologia. Contrar ideii comune care plasează romanul în clasa prozei poematice, psihologia

14
Ediţia pe care o folosesc în această analiză este Ion Vinea, Opere, III, Lunatecii, ediţie critică de Elena
Zaharia Filipaş, Bucureşti, Editura Minerva, 1997.

344
decăderii (sau a metamorfozei) este pusă în pagină prin intermediul unei naraţiuni care se
slujeşte de mijloacele asumate ale romanului foileton (de tip senzaţional) şi include peripeţia,
burlescul, grotescul şi o paletă variată a tipologiei personajelor. Deloc în ultimul rând, epicul
este susţinut de un autentic plurilingvism, de verosimilitatea diferenţiată a vocii personajelor,
precum şi de alerteţea dialogurilor.
Lucu Silion, bărbat de mare disponibilitate erotică („cavalerul gata oricând să ia sub
ocrotirea lui sublimă soarta nefericitelor şi mândrelor femei”, p. 5) iese din casă încrezător,
într-o splendidă amiază de toamnă, trecându-i prin minte că aceasta „poate să fie tot atât de
bine punctul de pornire al unei idile ca şi al unei sumbre tragedii” (p. 2). Pentru un timp,
naraţiunea păstrează cadenţa vioaie a unei idile, care înscrie, însă, semnele prevestitoare ale
balansului spre registrul dramatic. Primele episoade îl arată pe Lucu prins în qui-pro-quo-uri
erotice. Dinamica naraţiunii se păstrează şi dincolo de acest registru al idilei, farsei sau
grotescului. În cea mai mare parte a romanului, întâmplările se înscriu în registrul dramatic şi
sunt provocate de „vârtejul magnetic al dublei [...] existenţe” (p. 324) a personajului. „Hăituit
de iubire” (p. 383), acesta se împarte între Laura Feraru („fericirea tragică a vieţii mele”, p.
18), o femeie atinsă de o boală misterioasă în urma căreia aproape şi-a pierdut capacitatea de
a merge, şi Ana Ulmu, care refuză o relaţie sub semnul dorinţei, cerând o iubire cu exigenţe
maxime. Treptat, Lucu simte că libertatea mişcărilor sale amoroase a fost înlocuită de o
captivitate fără ieşire, în care se zbate între două femei vulnerabile care „aşteaptă totul de la
el” (p. 445). Epic, întâmplările se succed cu repeziciune (pe o durată relativ restrânsă, de
circa un an) şi cu forţa loviturilor năpraznice. Arghir, straniul logodnic al Anei, convins –
după ce o vede în compania lui Lucu – că aceasta „nu-l va iubi niciodată” (p. 394), se
sinucide cu câteva zile înaintea căsătoriei, spânzurat de candelabrul lui Scafa, într-un episod
atroce şi memorabil. Ana însăşi are o tentativă de sinucidere, pe care o pune în practică după
ce îi trimite Laurei o scrisoare care dezvăluie viaţa dublă a lui Lucu (pe care el reuşeşte s-o
captureze din cutia poştală înainte de a ajunge la destinatar). Cu toate chemările femeii care
se zbate între viaţă şi moarte, acesta dispare, dar îşi asumă costurile de spitalizare şi plata
exorbitantă cu care cumpără tăcerea presei, ceea ce îl obligă să facă un împrumut de la
cămătari şi să piardă mica vie de la Dunăre. După ce Ana se întremează şi anunţă mariajul
(obsesia sa constantă) cu modestul ei chiriaş Jean Baudat, Lucu pune la cale o farsă:
deghizat în şofer de taxi, o răpeşte de sub ochii mirelui. Farsa se transformă în hotărârea
deznădăjduită de a o păstra la el, luând-o de soţie. După câteva zile, însănătoşită, Laura îi face
surpriza unei vizite, ceea ce provoacă scena recunoaşterii şi confuntării între cele două femei.
Disperat, pleacă pe urmele Laurei şi este împuşcat de Jean Baudat. Aici se sfârşeşte viaţa
amoroasă a cuceritorului Lucu Silion. Ultimul capitol al cărţii ni-l arată metamorfozat, tolerat
la masa calicilor din braseria lui Filip, rostind o replică de neimaginat mai devreme: „Nu
vreau femei, momăi Silion. Le urăsc”(p. 534). Aşadar, subiectul romanului este în aşa fel
construit încât, prin precipitarea evenimentelor să ducă la căderea fără ieşire a eroului. Ca în
orice naraţiune de anvergură, subiectul acesteia serveşte, însă, unor motivaţii şi resorturi mai
profunde.
În ce mă priveşte, sunt tentată să citesc, în acest personaj de excepţie a romanului
românesc, la un prim palier, combinarea ingenioasă a două tipologii: cea a insului lipsit de
voinţă (omul de prisos sau, mai curând, ratatul) cu cea a cuceritorului. Dezgustat de „ce lucru
vulgar e voinţa” (p. 308), incapabil de revoltă şi „captiv fiind al bunei-cuviinţe” (p. 40), Lucu

345
este un cuceritor atipic; energia sa nu este una a faptei, ci una, difuză şi insinuantă, a
farmecului. Dar, sub înfăţişarea uşuratică, există un palier psihologic mai complicat, mai
adânc şi mai primejdios, pe care câţiva dintre cei din jur reuşesc să-l perceapă şi să-i dea
avertismente. Prima atenţionare o primeşte, de altfel, la cea dintâi ieşire în scenă, de la un
cunoscut întâlnit întâmplător pe stradă care, cu glas poruncitor, îi spune: „Uită-te în oglindă,
să vezi hârca din tine” şi, întrucât nu percepe la Lucu „un suflet care fierbe”, îl apostrofează:
„Ai să te prăbuşeşti!” (pp. 8-9). Filip, patronul cafenelei favorite, îl salută cu expresia
„Omagiile mele, domnule consilier de neant!”. Când intră pe panta căderii, marginalul
Giuseppe, mereu reverenţios, nu se sfieşte, nici el, să-i dea adevăratul nume: „eşti domnul
Nimeni” (p. 473). Cel care cunoaşte cel mai bine primejdia vieţii sale interioare este, fără
îndoială, Lucu însuşi. Încă înainte de a începe complicaţiile vieţii sale duble, îi scrie,
deznădăjduit, dintr-un „imbold neaşteptat”, mamei sale, recunoscându-şi demonii lăuntrici:
„Sunt la o răspântie a vieţii mele, mamă [...]. M-am hotărât să mă lepăd de păcate şi atâta tot.
Altfel, «ratez» fără greş. Mă paşte sărăcia, boala şi până la urmă azilul de noapte. [...] Venirea
ta mă va îmbărbăta în lupta mea cu Satana, adică cu mine însumi” (p. 88).
Această natură interioară ce stă sub semnul neantului („el nu găsea în mintea şi în inima
lui decât neantul”, p.321), orientează alegerile şi deambulările erotice ale personajului. Într-o
ecuaţie, din nou, paradoxală, Lucu Silion caută în partenerele sale instrumentele nimicirii de
sine. Oricât de multe lucruri le despart, cele două iubite corespund dimensiunii
autodistructive a eroului, ele au în comun faptul că atrag în iubire o componentă thanatică.
Dincolo de apariţia angelică, de „zâmbetul ei de vestală” (p. 140), în care „pluteau o taină
uitată şi o făgăduială de fericire paradiziacă” (p. 138), Laura este, de fapt, din aceeaşi
plămadă ca şi iubitul ei, adică „plutea undeva la suprafaţa neantului” (p. 136). În prima
apropiere erotică, „Lucu pregetă şi se înclină ca pe o margine de abis” (p. 164), pentru ca mai
apoi să asocieze explicit în gândurile sale voluptatea erotică cu moartea. Făcând dragoste cu
Laura, Lucu simte că „se spulberă cu ea în neant” (p. 184).
Spre deosebire de Laura care este „aproape bolnăvicios de încrezătoare” (p. 414) în
Lucu, Ana – deşi se lasă ea însăşi, ca o lunatecă, pradă farmecului lui – nu-l creditează
niciodată. Dimpotrivă, ea îi spune în mai multe rânduri că este „o secătură sinistră, [...] un
dement hidos, o canalie” (p. 496). În interiorul acestei relaţii pătimaşe, devoratoare, inclusiv
biografia o recomandă pe Ana ca fiind instrumentul fără greş al distrugerii. De altfel, din
prima şi ridicola seară petrecută împreună, curtezanul e antrenat într-o competiţie strivitoare
cu predecesorii, toţi bărbaţi mai vârstnici şi statuari, care „prea sunt din Olimp”. Tânărul, cu
statura lui de paj, recunoaşte, în faţa examenului femeii, că în raport „cu titanii din jurul
dumitale par puţin degenerat” (pp. 189-190). Replica autoironică se confirmă. Prin Ana,
aşadar, Lucu intră în competiţie cu bărbaţii din generaţia tatălui şi pierde această probă prin
care ar fi putut lua atestatul maturităţii sale masculine. Dimpotrivă, el este o natură feminină,
rob al sentimentului şi al emoţiei, lipsit de curajul şi, de fapt, de voinţa masculinităţii
înţeleasă ca o formă de libertate cinică. Lucu Silion este o fiinţă a neantului care reuşeşte să
transforme până şi dragostea (până la un punct, trăită ca o iluzie salvatoare) într-un mijloc
eficient şi sigur, oricum, cel mai la îndemână, de autonimicire.
Metamorfoza şi căderea au loc în rama destinului, ale cărui semne prevestitoare pot fi
citite încă din primele pagini, chiar atunci când sunt ascunse sub faldurile jocului sau ale
idilei. În câteva rânduri, Lucu Silion presimte nemijlocit apropierea destinului, în întreaga lui

346
ambivalenţă, izbăvitoare şi pedepsitoare: „Clipa de care se temuse ca de o fatalitate, o vreme
atât de lungă, sosise în sfârşit. [...] O dorise, fiindcă ştia că e de neocolit, şi o ocolise cu preţul
unei atenţii de fiece minut” (p. 130). Altă dată, femeile de alături sunt cele care desluşesc
blesteme sau văd şi dezleagă semnele fatalităţii. Laura citeşte în istoria lor intervenţia unei
zeiţe („Nemesis ştie însă ce face. Se amestecă uneori în trebile oamenilor fără să fi fost
rugată”, p. 167), iar Ana înţelege „semnul rău” (p. 379) trimis de Sfânta Ana. Ceva mai
târziu, Lucu se încredinţează destinului, sperând într-o ieşire echitabilă pentru sine şi, în fond,
într-o protecţie: „Acum când nu mai are încotro, destinul are să aleagă pentru el. Alegerea e
ceva de neocolit, ceva fatal şi se va face de la sine, peste el, peste legămintele făcute, peste
răspunderile lui. Şi atunci el are să piardă sau pe Laura sau pe Ana” (p. 460). Imprevizibil,
fatal şi necruţător, destinul i le răpeşte pe amândouă şi, totodată, îl trimite la pierzanie pe el
însuşi.
Trecut prin momente atât de diferite, decăzut şi metamorfozat într-o fiinţă
irecognoscibilă, Lucu Silion a câştigat, totuşi, cu preţul vieţii sale, „un suflet care fierbe”, a
cărui absenţă i se reproşa la început. În final, în compania tovarăşilor săi boemi, îl găsim în
molozul casei dărâmate a surorilor Feraru, cotropit de durere: „Ar fi plâns cu hohote, dacă ar
fi putut. Şi nu era nici singur. Îl durea gândul ca un fier înroşit. Un spasm îl sugruma. Viaţa
se smulgea încet din el, ca un bocet” (p. 539, subl. mea, S.C.). Complexitatea psihologică şi
existenţială a acestui înfrânt, ca şi, desigur, înalta calitate artistică a scriiturii prin care acesta
şi universul său sunt construite, fac imposibilă aşezarea romanului printre operele datate ale
literaturii române. Figura înzestratului ratat, ca şi aceea a cuceritorului eşuat sunt, în fond,
perene şi universale.
În schimb, în urma analizei, cred că ne putem întoarce cu oarecare folos spre punctul
de plecare pentru a fixa cu mai multă precizie afinităţile din punct de vedere literar. Prin
universul creat în acest roman (dar nu numai) cred că Ion Vinea poate fi înscris printre
scriitorii generaţiei pierdute, în sensul prim al termenului, acela fixat de Gertrude Stein. Este
de notorietate faptul că scriitoarea americancă stabilită la Paris îi desemna prin această
expresie (în întrebuinţarea ei, o admonestare) pe tinerii scriitori care, debusolaţi şi lipsiţi de
repere şi de respect, au început să publice după Primul Război Mondial. Ernst Hemingway
reţine împrejurarea şi formularea: „Exact asta sunteţi. Asta sunteţi cu toţii, mi-a spus după aia
miss Stein. Voi, tinerii ăştia care v-aţi întors din război. Sînteţi o generaţie pierdută. –
Serios? – Da, asta sunteţi. N-aveţi pic de respect pentru nimic. Vă-mbătaţi de parcă ar veni
sfârşitul lumii...”15. Biologic, existenţial şi creator, Ion Vinea (n. 1895) face parte din această
generaţie pierdută, îi trăieşte şi îi exprimă traumele. Natura lui, însă, este mai apropiată de cea
a lui Scott Fitzgerald (n. 1896), decât de cea a lui Hemingway (n. 1899) şi, ca unul care nu o
dată şi-a deplâns ratarea în notaţii personale, ar fi putut subscrie la însemnarea de jurnal al
celui dintâi: „Eu vorbesc cu autoritate despre eşec, Ernest [Hemingway] cu autoritate despre
succes”16.
Ion Vinea este, în plus, în Lunatecii, un prozator al generaţiei pierdute şi într-un alt
sens, mult mai restrâns şi mai personal. Alături de complicitatea de viziune cu mari
romancieri ai lumii, există în acest roman o complicitate tematizată cu propria generaţie
15
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă, traducere şi note de Ionuţ Chiva, Iaşi, Polirom, 2008, p. 40.
16
F. Scott Fitzgerald, Notebook, apud Élisabeth Bouzonviller, Francis Scott Fitzgerald. Écrivain du
déséquilibre, Paris, Belin, 2000, p. 14.

347
românească. Astfel, pe lângă bogatul material autobiografic utilizat în construcţia
personajelor feminine şi a subiectului erotic, e întrebuinţată şi o materie personală care face
loc în roman unei confrerii masculine, generaţioniste. Structură prin excelenţă nostalgică, Ion
Vinea a realizat câteva dintre personajele sale cu date împrumutate de la prietenii săi din
tinereţe. Plecând de aici, se poate avansa o ipoteză figurală de lectură, subsumabile temei
generaţiei, dacă nu pierdute, atunci, în mod sigur, risipite. Prima mişcare a lui Lucu Silion
este participarea la o masă festivă, alături de colegii săi de promoţie liceală. Vedeta acesteia
este doctorul Costi Barbu, cel care i se aşează alături: „Doi ochi negri, şireţi şi struniţi, îi
zâmbeau printre sticlele unor ochelari cu rama groasă de baga. Un bărbat oacheş, mărunt şi
spătos, cu pielea feţei trandafirie şi bine întinsă peste pomeţi asiatici, îl privea cu vădită
simpatie” (p. 14). Faima doctorului, nu lipsită de controverse, e cunoscută peste tot în lume,
motiv pentru care fostul său coleg se întreabă: „De unde oare îşi trăgea omuleţul acesta
misteriosul lui prestigiu?”. Acuzat de unii colegi din profesie de şarlatanie, doctorul Barbu îşi
contrariază şi foştii colegi de şcoală, atunci când în alocuţiunea pe care o ţine, cu o mină
serioasă, le recomandă metoda nesimţirii ca cea mai bună cale pentru a-şi păstra sănătatea şi
tinereţea. În acest personaj, care are un ascendent asupra lui Lucu, cred că ne putem îngădui
să-l citim pe Tristan Tzara. Spre acesta trimit datele apariţiei fizice, prestigiul mondial şi
aptitudinea de a scandaliza; metoda nesimţirii are un bun corespondent în teoria idioţiei
susţinută în manifestul şi întrunirile dadaiste. Zâmbetul care revine cu insistenţă în portretul
doctorului corespunde surâsului special al lui Tzara, veritabil laitmotiv şi cod în
corespondenţa dintre cei doi. De la „Ţara [sic] ar râde după ochelari”17 dintr-o scrisoare
expediată în 1916 la Zürich, la cele trimise, câţiva ani mai târziu, cu ritmicitate, la Paris: „Ton
cochon de sourire m’agace” (epistolă din decembrie 1922) sau „Et ton sourire est-il toujours
le même? J’ai le très bien noté dans mon tic-tac par contraste avec ton franc rire d’enfant
amusé” (februarie 1925), precum şi „Au fond, tu m’agaces avec ton air de petit sphinx
souriant” (decembrie 1925)18.
Un alt vechi cunoscut, încă din vremea liceului, al lui Lucu Silion, este Filip, patronul
de la cafeneaua „Esplanade”, martorul deznăjduit al metamorfozelor şi ratării celui dintâi.
Mult mai mult decât un amfitrion, Filip îşi asumă rolul de voce morală, intrând mai de fiecare
dată „în toanele lui de educator” faţă de necugetatul său congener. Între „cei doi vechi şi buni
amici” există o „afectuoasă ostilitate” (p. 97). De pe această poziţie, patronul cafenelei îl
avertizează că: „Te scufunzi pe nesimţite” şi-i promite, totodată: „Te finanţez eu dacă
lucrezi” (p. 100). Înclin să descifrez în acest congener protector, figura celebrului profesor
universitar şi editor, Al. Rosetti (născut în acelaşi an cu Ion Vinea, 1895). Acesta evocă cu
amărăciune „nepăsarea” pe care scriitorul a arătat-o faţă de propria operă: „Când, la Fundaţia
pentru literatură şi artă, i-am propus publicarea operei sale poetice în colecţia ediţiilor

17
Ion Vinea, scrisoare către Tristan Tzara, nedatată, dar situată de editor în iulie 1916, păstrată în fondul fondul
Bibliotecii Jacques Doucet, Paris, editată în corpusul epistolar Ion Vinea – Tristan Tzara. Corespondenţă din
Paris trimisă de Henri Béhar, în Manuscriptum, anul XII, nr. 2 (43), 1981, p. 160.
18
Ion Vinea, scrisori către Tristan Tzara, păstrate în fondul fondul Bibliotecii Jacques Doucet, Paris, editate în
corpusul epistolar Ion Vinea – Tristan Tzara. Corespondenţă din Paris trimisă de Henri Béhar, în Manuscriptum,
anul XII, nr. 3 (44), 1981, p. 133, p. 137, p. 139. Pentru apariţia fizică a lui Tristan Tzara, vezi şi portretele
făcute de către scriitorii francezi (de cele mai multe ori dezamăgiţi pentru că e scund şi miop) şi reţinute în
remarcabilă biografie datorată lui François Buot, Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluţia Dada,
traducere de Alexandru şi Magdalena Boiangiu, Bucureşti, Compania, 2003, în special pp. 66-67.

348
definitive, a eludat un răspuns afirmativ, cerând un răgaz neîmplinit niciodată. Nici măcar
înlesnirea pe care i-am realizat-o, punând să i se culeagă bucăţile din publicaţiile periodice, şi
prezentându-i un voluminos manuscris dactilografiat, n-a avut darul să-l hotărască”19.
Scriitorul trebuie să fi simţit o anume vinovăţie sau, oricum, o datorie neonorată faţă de
insistentul şi generosul său editor, astfel încât, în anii din urmă ai vieţii, când pregăteşte un
volum de poezii pentru o eventuală, improbabilă editare, dedică manuscrisul „lui Al.
Rosetti”20.
Ceva din alura şi din maniera de vestimentaţie a persoanei reale s-a transmis la
personaj: „Înalt şi lat în umeri, domnul Filip era încredinţat, cu toate că se ştia cam pântecos,
că plecăciunile sale sunt netăgăduit de graţioase. Purta o veşnică vestă albă, cu lanţ subţire de
aur, şi peste pantofi nişte ghetre imaculate cu nasturi de sidef. Pentru el, eleganţa demodată
era cea mai autentică eleganţă” (p. 97). Vesta este una dintre piesele vestimentare care revine
în portretele lui Al. Rosetti realizate într-un volum comemorativ de evocări. După cum, în
acelaşi loc aflăm, din mărturia lui Vlaicu Bârna, că la iniţiativa acestui „mare consumator de
oameni” a luat fiinţa, prin toamna lui 1948, „masa becherilor”, o modalitate elegantă de a-i
lua sub protecţie pe cei care începeau să fie împinşi spre marginea societăţii; nu pentru lung
timp, întrucât profesorul află că Securitatea le arată interes21. Oare nu este şi „Impasul” din
Lunatecii, masa singuratică la care sfârşeşte Lucu Silion, o masă a becherilor? Dar oare nu
este şi romanul el însuşi o asemenea masă, ultima pe care Ion Vinea o întinde pentru a se
despărţi de însoţitorii de preţ ai vieţii sale?

Bibliografie:

Constadina Brezu, Un jurnal postum Ion Vinea? (Addenda la un fişier), în România literară,
anul I, nr. 12, 26 decembrie 1968
François Buot, Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluţia Dada, traducere de
Alexandru şi Magdalena Boiangiu, Bucureşti, Compania, 2003
Élisabeth Bouzonviller, Francis Scott Fitzgerald. Écrivain du déséquilibre, Paris, Belin, 2000
Mihaela Cristea, Realitatea iluziei. De vorbă cu Henriette Yvonne Stahl, Bucureşti, Minerva,
1996
Dosar CNCSAS Petru Dumitriu, P.000207, Vol. 1
Adriana Fianu (ed.), Al. Rosetti în evocări, Bucureşti, Minerva, 1995
F. Scott Fitzgerald, Blândeţea nopţii, traducere de Mircea Ivănescu, Bucureşti, Editura
Simrom&Europartner, 1993
Ernest Hemingway, Sărbătoarea continuă, traducere şi note de Ionuţ Chiva, Iaşi, Polirom,
2008
Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977
Pavel Ţugui, Tinereţea lui Petru Dumitriu, Cluj, Dacia, 2001

19
Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977, p. 226.
20
Dedicaţia se afla pe manuscrisul unui amplu volum (243 pagini) descoperit de Elena Zaharia în redacţia
Editurii Minerva. (Ion Vinea, Opere, I, Poezii, ediţie critică şi prefaţă de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti,
Minerva, 1984, p. LXV).
21
Vlaicu Bârna, Călcând pe şase decenii, în Al. Rosetti în evocări, ediţie de Adriana Fianu, Bucureşti, Minerva,
1995.

349
Ion Vinea, Opere, I, Poezii, ediţie critică şi prefaţă de Elena Zaharia-Filipaş, Bucureşti,
Minerva, 1984
Ion Vinea, Opere, III, Lunatecii, ediţie critică de Elena Zaharia Filipaş, Bucureşti, Editura
Minerva, 1997
Ion Vinea, Opere, VII, Publicistica (1927-1928), ediţie critică, note şi variante de Elena
Zaharia-Filipaş, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul
de Istorie şi Teorie literară „G. Călinescu”, Bucureşti, 2005
Ion Vinea, scrisori către Lili Haskil, Muzeul judeţean „Teoharie Antonescu” din Giurgiu
Ion Vinea, scrisori către Tristan Tzara. Corespondenţă din Paris trimisă de Henri Béhar, în
Manuscriptum, anul XII, nr. 2 şi nr. 3 (43 şi 44), 1981
André Le Vot, Scott Fitzgerald, trad. Ruxandra Soroiu, Bucureşti, Eminescu, 1983

350
 L’AGONIE DE LA COMMUNICATION SUR LA SCENE TARDIVIENNE

maître de conférences Emilia MUNTEANU,

Université Vasile Alecsandri de Bacău

Abstract
Could we still speak about communication as long as words are used, hollow, corny, the interlocutors
are interchangeable, simple puppets, and the conversational principles and morals are distorted or transgressed?
Here is one of the questions that Tardieu, contemporary with Ionesco, expresses on stage in the 50’s through the
figures of some logomageiros, a death blow to the discursive, pompous or unnecessarily “polite” theatre, (the
vaudeville, the bourgeois drama, the boulevard theatre, the digestive one, etc.)

Keywords: the agony of communication, word, character, comic, immanence

1. La révolution accomplie par le nouveau théâtre

A l’ère de la communication sans limites où l’homme communique avec l’homme
sans qu’il soit obligé de bouger de chez lui quel intérêt pourrait encore susciter le théâtre ?
Quand il suffit d’un clic magique afin d’« assouvir son moindre désir » pourquoi se donner de
la peine pour sortir au théâtre ? Par ailleurs, peut-il y avoir de la communication au théâtre ?
Voilà quelques-unes des questions qui assaillent l’esprit du chercheur contemporain. La
dernière nous préoccupe particulièrement et nous fait distinguer deux camps parmi les
sémioticiens du spectacle : d’une part les sceptiques, pour lesquels il n’est pas question de
communication authentique entre la scène et la salle et qui retiennent uniquement le côté
voyeur du spectateur condamné au mutisme et à l’immobilisme. Dans l’autre camp se situent
les libéraux de la sémiotique du théâtre, ceux qui reconnaissent l’existence d’un énonciateur
pluriel (auteur dramatique, metteur en scène, comédiens, praticiens de la scène) qui s’adresse
à un récepteur lui aussi multiple (interlocuteur(s) scénique(s), spectateurs) et entre lesquels se
tissent des liens de l’ordre d’une communication plus ou moins perceptible.
Certes, au lendemain de la seconde guerre mondiale, avec ses conséquences
désastreuses sur tous les plans, y compris sur celui de la communication, les artistes de la
parole, pour lesquels le langage est une matière au même titre que les couleurs, les sons ou la
pierre pour les peintres, les musiciens, les poètes ou les sculpteurs, s’interrogent sur le
fonctionnement du système linguistique et signalent le dysfonctionnement des signes qui le
composent. De plus, une fois la figure de l’auteur dramatique repoussée, dès la fin du XIX –
ème siècle, dans les coulisses pour laisser les devants de la scène au metteur en scène, c’est le
tour du texte de subir les coups de la désacralisation. En effet, face aux besoins de ce nouveau
maître de la scène, le texte ne reste plus intouchable mais prête le flanc à une série
d’opérations de décomposition, de recomposition, de manipulation jusqu’à sa disparition
(comme dans Acte sans paroles de Beckett). Avec Matei Visniec, par exemple, nous sommes
loin de l’inflexibilité de l’auteur dramatique classique puisque, soucieux de sa liberté tout
comme de celle de son semblable, artiste ou non artiste, il se garde d’imposer aux comédiens
son style de jeu souhaité en réduisant au minimum le paratexte didascalique et en incitant les
praticiens du théâtre à faire preuve d’initiative dans l’utilisation des modules de son Théâtre
décomposé ou Voix dans le noir et dans la lumière aveuglante ou L’homme poubelle: « Ces

351
monologues et dialogues ne sont que des éléments d’architecture textuelle pour un théâtre
modulaire »1, affirme l’auteur. Quant aux Partitions frauduleuses, leur texte est issu des
improvisations d’un auteur multiple, vu que Visniec se fait accompagner dans « cette
merveilleuse folie consommée au théâtre de l’Iris de Villeurbane » par les autres « auteurs »:
le metteur en scène, Philippe Clément, et les cinq comédiens à qui il reconnaît le droit de co-
auteurs vu que « les gestes, les mouvements, la musique, les personnages, les relations,
l’expression, l’atmosphère »2 ont précédé le texte. Mais ce que le destinataire-spectateur
perçoit ce n’est que l’extérieur, corporel (comme dans commedia dell’arte) ou instrumental (le
choreute du théâtre grec antique), c’est pourquoi Vişniec invite le spectateur à excéder ce
niveau, « à transpercer le voile pour accéder à un sens (j’évite à dire au sens) qui finalement
lui appartient. La médiation de l’acteur sert à dénicher ma propre interprétation »3, ajoute-t-il.
Dans Bine, mamă, da’ ăştia povestesc în actu’ doi ce se-ntîmplă-n actu’ntîi, c’est le mythe de
la textocratie que l’auteur lui-même démolit en permettant au metteur en scène de modifier
n’importe quoi, n’importe comment, sauf le titre de la pièce.
Solidaire de ses contemporains, créateurs d’un théâtre dont la complexité donne du fil
à retordre aux chercheurs de taxinomies, Jean Tardieu aime autant qu’il hait le langage tenu
pour responsable de la crise de la communication au même titre que le locuteur atteint
d’athymie, titubant parmi des objets parlants ou des humains réifiés, marionnette d’a priori de
l’esprit improbables, saisi de mutisme ou multipliant les paroles sans rien dire. Michel Corvin
trace un portrait éloquent du théâtre des années cinquante: « On n’y reconnaît plus ni le
langage du théâtre, ni ses personnages, ni son action, ni les catégories dramaturgiques et les
procédés rhétoriques que des siècles de pratique avaient portés à une sorte de perfection. On
est désarçonné en face d’un théâtre inclassable, ni comique ni tragique, qu’il est plus facile de
qualifier, comme le fit J.- J Gautier, de <pas sérieux>. »4
Quant aux textes de Jean Tardieu, d’une part leurs dimensions nous permettent de les
qualifier de sketches et même de pochades, tandis que le langage de certains d’entre eux les
place dans le théâtre poétique. Qu’il s’agisse de « comédies » de la comédie, de « comédies »
du langage ou du drame, ses créations nous invitent à réfléchir au jeu théâtral, à voir la scène
comme un laboratoire, comme un métathéâtre d’autant plus que le Récitant, Le Lecteur ou le
Présentateur s’adressent à des spectateurs devenus complices sinon co-auteurs ou co-artisans
du spectacle : « Que vaut-il mieux pour des acteurs: jouer de façon enfantine un texte sérieux
ou bien interpréter avec sérieux un texte naïf? À vous de juger. » (La mort et le médecin).
Ionesco proposait, lui aussi, un choix: « Sur un texte burlesque, un jeu dramatique. Sur un texte
dramatique, un jeu burlesque ».5
L’une des dimensions indissociables du nouveau théâtre porte sur l’autoréférentialité
qui revêt la forme des interrogations visant à appréhender le langage lui-même. Eu égard à
cette capacité du langage à dissimuler, à feindre des sentiments, à manipuler les auditeurs,
autrement dit à jouer, il est lui-même scène et matière du théâtre et l’une des constantes de

1
Visniec, Matéi, Théâtre décomposé ou L’homme poubelle,Paris, L’Harmattan, 2008, p.4.
2
Visniec, Matéi, Avant-propos de Petits boulots pour vieux clowns suivi de Les partitions frauduleuses, Paris,
Éditions Crater, 1995, p.6.
3
Visniec, Matéi, Théâtre décomposé ou L’homme poubelle,Paris, L’Harmattan, 2008, p.6.
4
Michel Corvin, « Une écriture plurielle » in Le théâtre en France, sous la direction de Jacqueline de Jomaron,
Paris, Armand Colin, 1993,p923.
5
Ionesco, Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1995, p.162.

352
l’œuvre tardivienne. Il se fait même incarner par les personnages d’un poème à jouer,
Monsieur Mot et Madame Parole dans L’A.B.C. de notre vie, il se met à jouer à cache-cache
avec les spectateurs (Finissez vos mots, Un mot pour un autre), à jouer des tours, sous la
forme de mot-valise ou de lapsus, à un radioreporter (La cité sans sommeil), se heurte aux
murs de la maison familiale (Les oreilles de Midas) ou prend des libertés avec le dictionnaire
en meublant les planches de définitions, champs sémantiques, signes linguistiques ou simples
lettres (Ce que parler veut dire, Une soirée en Provence). Dans la bouche des amoureux, le
langage se mue en poésie-entrée-en-communion-avec-l’Espace (Le sacre de la nuit, ou
L’amour à la fenêtre) ou bien croise la candeur des comptines (Les Amants du métro).
Néanmoins, comme en faisant écho aux propos de maints manieurs du langage (Camus,
Saint-Exupéry, Sartre, etc.) pour lesquels « Le langage est source de malentendus », l’amour
n’en est pas non plus épargné. Tour à tour talisman et poison, il vivifie et/ou tue l’amour à
mesure que le dialogue se fait agonique6( Des arbres et des hommes), il favorise l’accès à
l’espace intime de La Belle grâce au discours descriptif du Client mais interdit l’entrée dans
son espace sacré (la Serrure).
En s’adressant au spectateur, le théâtre tardivien l’invite à une participation réflexive,
à un éveil de sa conscience d’artisan du spectacle doué d’une compétence culturelle, d’un
horizon d’attente à même d’en faire un futur partenaire des praticiens de la scène. Ainsi, dans
Ce que parler veut dire, une nota nous suggère qu’« On peut aussi imaginer que l’on imprime et
distribue à l’entrée, à chaque spectateur, la liste des mots – avec leur définition – sur lesquels le
Professeur va interroger les élèves. Et cela pourrait être un jeu assez vif auquel participerait le
public. » Cependant, l’accès du spectateur au jeu scénique est plutôt timide. Nous sommes assez
loin de ces formes d’art interactives qui bouleverseront la scène contemporaine: happening,
body art, environmental art, etc.
On sait que dans l’approche interactionniste le contexte ou situation communicative
fait l’objet de l’analyse autant que les « événements conversationnels » et les rôles
interactionnels.7 Par ailleurs, le passage du texte à la représentation repose sur le travail de
l’espace. A la différence du théâtre naturaliste, du vaudeville ou du drame bourgeois qui
construisent un espace reposant sur la mimésis d’un référent extra-scénique, le théâtre des
années cinquante ne permet pas au spectateur de s‘évader, de se prélasser dans un espace
familier ou reconnaissable. Et lorsque les signes scéniques d’un salon bourgeois se laissent
percevoir, c’est pour y accueillir les opérations d’une praxis parodiante d’un théâtre obsolète.
On y lit également un acte autoréférentiel et une preuve d’honnêteté de la part de l’auteur
dramatique signalant au spectateur le processus de la mimèsis afin qu’il ne se laisse sidérer
par celle-ci. En prêtant attention aux indices de la deixis, nous pouvons facilement reconnaître
le mécanisme de l’autoréflexivité car l’insignifiant « ici » (La Cité sans sommeil) appelle son
« ailleurs »: « Le Promoteur : Même s’il n’y a personne ici, on pressent qu’il y a beaucoup de
monde…ailleurs. (Il désigne d’un geste l’horizon.) » Ce dernier déictique peut être interprété
comme une référence à la salle où, dans l’obscurité, le public (sur)veille le jeu des comédiens
ou comme une allusion à l’extradiégèse.
2. Les ratés de la communication sur la scène tardivienne

6
L’étymon grec du terme agonie signifie « lutte », « combat ».
7
Catherine Kerbrat-Orecchioni, La conversation, Paris, Seuil, 1993, p. 16-22.

353
 Sans avoir joui de la célébrité accompagnant ses contemporains, Tardieu partage avec
eux tout un programme de démolition de l’édifice traditionnel du théâtre car celui de
l’absurde, remarque Michel Corvin, « sape les bases de la communication, théâtrale ou non,
refuse de transmettre un message intelligible. »8
Ainsi, au lever du rideau, au lieu de s’installer confortablement dans les
renseignements fournis par la fonction référentielle du langage, le spectateur se sent dérouté
devant une scène d’adieu touchant à sa fin et faisant écho à celles des films avec Laurel et
Hardy ou à la scène liminaire de Fin de partie de Beckett. Deux moments essentiels de la
conversation semblent avoir préoccupé l’auteur du Théâtre de chambre, l’ouverture et la
clôture, se déroulant selon des « rituels <confirmatifs> (salutations, manifestations de
cordialité, et du plaisir que l’on éprouve à cette rencontre) ; pour la clôture : annoncer et
organiser de la façon la plus harmonieuse possible la fin de la rencontre... »9 La séquence
liminaire des Amants du métro s’étend sur seize répliques meublant la scène d’éléments
« euphorisants » : excuses , vœux, promesses d’un revoir : « Premier Homme du monde, très
aimable : Alors, au revoir, mon cher! » Contrairement aux attentes, l’échange se prolonge
privilégiant évidemment la fonction phatique du langage : « Deuxième Homme du monde,
encore plus aimable Vous vouliez dire: au revoir, mon cher? » s’interrogeant sur le problème
de l’adéquation de l’énoncé au contexte, aux principes conversationnels ou aux règles de la
politesse: « Premier Homme du monde N’est-ce donc point ce qu’il fallait dire? » La minutie
avec laquelle sont statués les rôles interlocutifs et les formules à prononcer nous donne à
réfléchir aux conventions qui régissent le commerce des humains mais aussi au travail
d’écriture scénique et théâtrale. Cependant, quelque scrupuleusement qu’ils observent les
conventions, les deux interlocuteurs se rendent coupables d’omission et se retournent pour
ajouter la promesse de se revoir « Premier Homme du monde, se retounant et criant Et à
bientôt », suivi du Deuxième Homme du monde qui lui lance, « en mettant sa main en porte-
voix », un identique « Oui, à bientôt », tout agrémenté naturellement des rires du public,
suscités par la comédie que jouent les deux automates parlants. Tandis que Beckett nous fait
voir « une partie » qui tire à sa fin dès la première intervention, « Clov (regard fixe, voix
blanche) Fini, c’est fini, ça va finir, ça va peut-être finir »10, Tardieu nous propose une scène –
agonie – de la – conversation où entrée et sortie de conversation se recoupent comme si les
personnages quittaient à regret les planches.
A travers ses sketches réunis sous le titre éloquent de Comédie du langage, l’auteur
dramatique nous invite à réfléchir sur les mots, sur le langage et son fonctionnement en
prêtant, par exemple, la partition des quatre « mouvements » (adagio maestoso, andante
sostenuto, dramatico et finale) d’Une soirée en Provence à deux interlocuteurs nommés
Monsieur A et Monsieur B qui s’éloignent de la catégorie des personnages dramatiques
traditionnels pour se rapprocher davantage des lignes mélodiques. Si A préfère au
« jacassement épouvantable »11 un prélude de Bach, la lumière de la Provence ou « le non-
sens absolu », c’est que la parole, « galvaudée, usée, piétinée, déformée », explique B, « ne

8
Michel Corvin, « Une écriture plurielle » in Le théâtre en France, sous la direction de J. de Jomaron,
Paris,Armand Colin, 1993, p.922.
9
Catherine Kerbrat-Orecchioni, op.cit., p. 37.
10
Beckett, Fin de partie, Paris, Editions de Minuit, 2004, p.13.
11
Tardieu, « Une soirée en Provence », in La comédie du langage, Paris, Gallimard, 2009, p. 157.

354
charrie que la douleur ! Ou encore la banalité. »12 Leurs options se dirigent, du côté de A, vers
le vide et le silence, du côté de B vers le cri de révolte, les deux convergeant finalement vers
l’échec.
En choisissant de parler de l’agonie de la communication sur la scène tardivienne, il
est naturel que nous remontions à la Grèce antique qui nous fournit le terme agôn (
ἀγών / agốn, parfois agōn ou bien agon) servant à désigner un concours artistique ou sportif
organisé lors de célébrations religieuses. A l’encontre de son contemporain et synonyme
polemos, qui désigne le combat contre l’ennemi et repose sur une logique duelle car à l’issue
de la guerre il n’y a qu’un survivant, agôn privilégie le caractère compétitif, puisque régie par
des règles, la rencontre avec l’autre tient plutôt de la compétition que du combat. D’ailleurs,
transposées sur scène, les compétitions deviennent agôns dramatiques servant à glorifier
Dionysos au cours des dionysies. Dans la Bible, le terme d’agonie apparaît avec le sens
d’angoisse suprême qu’éprouve Jésus à Gethsémani durant la nuit où Judas allait le trahir. Au
bout d’un combat intérieur et de prières intenses, Jésus accepte d’accomplir la volonté de son
Père en se sacrifiant sur la croix.
Si la communication agonise sur la scène des années cinquante, c’est que les
interlocuteurs sont des moribonds, des morts vivants. Car lorsque Tardieu intitule une série de
petites pièces La triple mort du Client, il nous donne à voir à travers les séries :
Préposé/Client, Patronne/Client, Inventeur/Meuble/Acheteur, la mort du personnage tel que
des générations d’auteurs dramatiques l’avaient conçu lui ayant octroyé une identité, un statut
social, «des collusions avec la vie psychologique», imposées depuis Diderot13, etc. Cette
mini-trilogie ne se propose donc nullement la résurrection de la tragédie classique bien
qu’elle finisse par la mort des trois clients, mais retrace l’agonie d’un théâtre obsolète, d’un
théâtre digestif (Le Meuble), par exemple, et de son consommateur (L’Acheteur potentiel du
meuble), la crise de l’auteur dramatique et du texte, le caractère problématique du personnage,
réifié en tant que Meuble, réduit à un nombre (Le Guichet) ou invisible (le Belle dans La
Serrure). Fragilisé depuis Ubu roi de Jarry, l’échafaudage de l’institution du théâtre y est en
train d’éclater (L’Épouvantail, Le Meuble, La Serrure). Les interrogations du Client de La
Serrure « Est-ce que je suis bien ici?…Ce qui est ici est bien ici,… Et toi, mon bonhomme,
es-tu bien toi-même?» nous semblent faire écho aux propos de Alison Lee: “All effective
peformances share this « not-not not » quality: Oliver is not Hamlet, but also he is not not
Hamlet; his performance is between a denial of being another (=I am me) and a denial of not
being another (=I am Hamlet). Performer training focuses its techniques not on making one
person into another, but on permitting to performer to act inbetween identities: in this sense
performing is a paradigm of liminality.”14 D’autres accessoires tels les mannequins et les
masques renvoient sans conteste au théâtre lui-même, à la Commedia dell’Arte et au théâtre
forain. L’auteur nous le suggère lui-même dans les didascalies: cela « donne ainsi
l’impression d’un castelet pour grandes marionnettes ou d’un < jeu de massacre > »! (Les
amants du métro)

12
Ibidem, p. 159.
13
R.Abirached, La crise du personnage dans le théâtre moderne, Paris, Bernard Grasset, 1978, p.392.
14
Schechner, cité par Alison Lee in Realism and Power.Postmodern british Fiction, Routledge,1990, p.83

355
Par ailleurs, eu égard à la perspective de Bromberger, selon lequel « la société s’arrête là où
les repères que constituent les noms propres s’estompent»,15 le théâtre de Tardieu ne nous
donne pas à voir sur scène une société à proprement parler et bien que certains personnages
possèdent des patronymes (Monsieur Pomméchon, Madame de Saint-Ici-Bas, Monsieur et
Madame Redadon), le manque de référence ethnographique nous empêche d’identifier le
système anthroponymique d’une collectivité particulière, repérable. Très rarement, les
personnages de Tardieu portent un prénom et il s’agit des pièces où l’on peut repérer quelques
tentatives anémiques de construction d’une fable (Les temps du verbe: Anna, Jacques, Robert;
La cité sans sommeil: Ida, Mario, Paola; L’île des lents et l’île des vifs: Lili, Sosthène).
Son programme de démolition d’un théâtre suranné inclut également la présence sur
scène de personnages inanimés (le disque parlant de Ce que parler veut dire, le mannequin
dans Les Amants du métro) déréalisant ainsi toute tentative de constitution d’une société. A ce
même effet, Tardieu prête à ses personnages des noms fantaisistes tels que M. et Mme
Perleminouze (Un mot pour un autre), M. et Mme Redadon (Le petit voleur), M. Pomméchon
(Oswald et Zénaïde), M.et Mme Pérémère (Les mots inutiles).
Dépouillé de patronyme, voire de prénom, le personnage révèle sa nature primordiale,
puisque seuls un Lui et une Elle sont à même de porter l’espoir d’un nouveau commencement.
Néanmoins, l’entreprise de Tardieu n’est pas inédite vu que ses contemporains Beckett,
Ionesco et Adamov eux aussi « réduisent le personnage à son squelette social, moral et
psychologique d’autant plus sûrement qu’ils le privent de tout passé et de tout avenir,
l’arrachent à l’histoire de la collectivité à laquelle il appartient…»16
Sans attache ethnographique, sans mémoire culturelle, il arrive souvent que l’acte de
parole de ces fantoches s’arme comme acte menaçant des faces de l’autre (dialogue
agonique). Cela ne nous surprend d’ailleurs plus depuis les recherches de Brown et Levinson,
mais lorsque le destinataire survit à la mort de sa famille (le cas de Robert), toute intention de
lui adresser la parole équivaut à l’intrusion dans la communion de l’Autre avec le Grand
Temps comme dans Les temps du verbe ou le pouvoir de la parole. Les trois appels liminaires
d’Anna acquièrent ainsi la valeur de trois coups d‘accès au monde de Robert : « Anna Mon
oncle !...(Un peu plus haut :) Mon oncle !(Un peu plus fort, commençant à s’inquiéter :) Mon
oncle !...(Robert a eu un sursaut, mais ne répond pas ; il reprend son livre comme s’il allait se
remettre à lire bien que le jour du dehors soit devenu insuffisant). »17Mais ce topos de l’échec
de la communication apparaît comme une invariable de l’œuvre de Tardieu, de plus, dans un
corpus de cinq pièces, il s’installe dès la première scène: Le Guichet, La Serrure, La Jeune
fille et le haut-parleur, La politesse inutile, Les oreilles de Midas.
Les philosophes et les analystes de la communication, de même que les linguistes sont
d’accord pour reconnaître que les liens qui se tissent entre interactants au cours d’une
conversation s’inscrivent dans une sorte de contrat. Les propos de Paul Grice l’expriment
pertinemment : « …l’observance du CP [cooperative principle] et des règles dans un échange
parlé pouvait être considéré comme quasi contractuelle. »18 En effet, ce qui rend cohérence

15
cité par Guy Achard-Bayle, «La désignation des personnages de fiction. Les problèmes du nom dans François
le Champi», in Poétique, no.107/1996, pp.333-355.
16
Abirached, op. cit.,p.394.
17
Tardieu, « Les temps du verbe », in Poèmes à jouer, Gallimard, 1992, p. 159.
18
P.Grice, « Logique et conversation », in Conversation, no.30/1980, p.63.

356
aux « transactions conversationnelles » de notre vie quotidienne c’est qu’elles portent tant soit
peu sur un but ou un sujet commun. Cependant, se rebellant contre tous les canons du théâtre
traditionnel, le théâtre des années cinquante ne saurait être plus clément envers les règles de la
conversation qui, quelque issues du bon sens, deviennent contraignantes en tant que
bienséances. De plus, adoptées par la scène traditionnelle en quête d’effet de réel, elles
deviennent la proie facile de l’entreprise irrévérencieuse de Tardieu à l’égard de la tradition et
des conventions. Car celle-ci se situe du côté de « la déviance calculée »,19 de la
« déformation réglée » et de l’introduction de « nouvelles conventions plus complexes, plus
subtiles, plus dissimulées, plus rusées que celles » du théâtre traditionnel, « bref des
conventions qui dérivent encore de celles-ci par la voie de l’ironie, de la parodie, de la
dérision ».20 En effet, lorsque Tardieu avoue son « désir de donner parfois une certaine place à
la tonalité « humour » (de l’humour comique à l’humour noir) » et qualifie certaines de ses
pièces brèves de « cocasses ou franchement burlesques »,21 il rejette toute intention de
Visitation obséquieuse de la tradition théâtrale.
Il suffit d’accompagner le Client de la dernière pièce de la trilogie susmentionnée dans
l’espace familier au spectateur contemporain, celui d’un Guichet, pour s’en convaincre. Les
signes théâtraux que le spectateur perçoit au lever du rideau lui inspirent l’interprétant
immédiat d’une institution solidement établie sur trois piliers : ordre, attente, patience. Plus
les principes contractuels censés faciliter l’interaction s’xposent, plus l’échange agonise dès
l’ouverture faute de respect de la part du Préposé du principe fondamental, celui de
coopération. Intimidé déjà par les règles de la maison affichées sur des pancartes géantes
(«Entrée», «Sortie», «Soyez brefs»), le personnage du Client, dépouillé d’identité en tant que
simple numéro (3640) dans une série inexistante de clients, contraint à l’attente absurde de
son tour dans le désert de ce « bureau de renseignements », s’inscrit sur une trajectoire menant
irrécusablement à son anéantissement. De l’autre côté, le Préposé, défendu par une grille,
étale un savoir qui a l’air d’excéder son statut d’employé lui faisant endosser l’habit du
nutritionniste, du psychologue, sinon du Vieux Sage dont l’omniscience éblouit le Client en
position évidente d’infériorité. Nous serions tenté de voir dans cet éblouissement une preuve
de consentement et une manifestation de la faiblesse qui caractérise le personnage
postmoderniste. D’ailleurs, Mircea Cărtărescu remarque que la valeur faible, créée parmi les
hommes pour les hommes, à un moment de l’histoire, c’est la seule sorte de valeur possible.22
Malgré l’apparence de respect du principe de pertinence qui régit le dialogue socratique dont
le meneur du jeu de questions-réponses n’est autre que ce maître à penser, nous saisissons
l’absurde de la leçon de logique servie à titre grâcieux au Client. Inébranlablement étayé sur
la doxa selon laquelle tout être habillé selon la mode masculine est un homme, son argument
acquiert l’irréfutabilité d’une vérité absolue. Ignorant la sagesse populaire qui, affirmant que
« l’habit ne fait pas le moine », mettrait en doute la pertinence de son syllogisme, l’orateur
s’assure un triomphe incontestable : « Le Préposé : N’êtes-vous pas habillé en homme? Le
Client : Bien sûr! Le Préposé : J’en conclus que vous êtes un homme. Ai-je tort? Le Client :
Non, certes! Le Préposé : Eh bien! si vous êtes un homme, c’est une femme que vous

19
Ricœur, Temps et récit, Paris, Éditions du Seuil,1983, pp.133-134.
20
Ibidem, p.50.
21
Tardieu, Préface au volume La comédie du langage, Paris, Gallimard, 1995.
22
Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucarest, Humanitas, 1999, p.20.

357
cherchez. »23 Cette séquence fait écho à la célèbre leçon de philosophie à laquelle se met
Monsieur Jourdain (dans Le Bourgeois gentilhomme) qui semble prêter au Client de Tardieu
son extase: « Quelle perspicacité! Et quelle simplicité dans ce raisonnement: un homme...donc
une femme! »
Néanmoins, lorsque le Client s’enquiert de son destin, le Sphinx-Préposé triche en
transgressant le principe d’exhaustivité : « C’est selon ». (Cela dépend des circonstances,
décoderions-nous.) Quelque coopérant qu’il se montre en appelant à la fonction
métalinguistique : « Je voulais dire: selon vos questions, je répondrai », l’inquiétude s’installe
chez le Client. En prolongeant le mystère, les énoncés ultérieurs ne se laissent décrypter que
partiellement : « Le Client : Vous allez me faire croire que je n’avais pas de destin! Le
Préposé : Cela vaudrait peut-être mieux! Le Client : Trêve de plaisanteries!Le Préposé : En
effet! »24
En passe d’inspiration linguistique et en impasse comportementale ou interactionnelle, le
Client s’adresse naturellement à ce Vieux sage : « Quelle question dois-je vous poser? ».
Malheureusement, celui-ci lui refuse l’aide sous prétexte d’observance du principe
d’économie discursive et de non-identification avec le paradigme mythique Sphinx-Œdipe. Et
comme pour confirmer sa maladresse et son incompétence linguistique, de même que la
pénurie de savoir-faire ou de pouvoir-vivre, la dernière « bonne petite question » sera fatale,
bien qu’exilée en fin de réplique: « Quand mourrai-je? » Avec une sincérité cruelle
puisqu’impersonnelle, le Préposé nous fait découvrir sa vraie mission par le biais d’un humble
modalisateur: « Enfin, nous y voici » et quelque respectueuse du principe d’informativité
qu’elle soit, sa réponse tombe comme une guillotine : « mais, dans quelques minutes. En
sortant d’ici. » Nous dirions avec Benveniste que « bien avant de servir à communiquer, le
langage sert à vivre ».25 Ainsi s’expliqueraient peut-être les efforts de prorogation que le
Client tente d’obtenir de la part du Préposé. Hélas ! une fois le verdict prononcé, l’acte de
parole s’accomplit et la vie achève sa carrière.
3. Pour ne pas conclure
Les constats de Daniel Bell, cités par Hassan et reproduits par Cărtărescu, nous
permettent de rapprocher le théâtre tardivien du postmodernisme car : ”Modernism is
exausted and the various kinds of postmodernism are simply the decomposition of the self in
an effort to erase individual ego”.26 Tardieu lui-même suggère la fragilité de son personnage
dont l’identité flotte entre un banal nom propre et une simple lettre (qui rappelle Kafka et ses
personnages), se décompose en un énoncé au lieu de se rassembler en une biographie :
L’individu-en-train-de-fondre-dans-la-foule ou La Dame Offensée Mais Provocante. Mais si
le qui ? a du mal à acquérir une identité, c’est aussi en raison de la précarité de sa réponse à
quoi ?, d’où le rachitisme narratif et l’impossibilité de la communication.
Cependant, ce qui sauve la communication du tragique c’est le comique surgissant du
double jeu : respect/transgression des principes qui régissent les échanges langagiers. Rien
que le principe de coopération permet à Tardieu de faire monter sur les planches les deux
extrêmes. D’une part, l’abondance, l’excès, qui fonctionne comme un obstacle pour la clôture

23
J. Tardieu, Le Guichet, Gallimard, Paris, 1995, pp. 321-322.
24
Ibidem , p. 330.
25
Émile Benveniste, Problèmes de linguistique générale, 2, Paris, Gallimard, 1998, p.217.
26
Cărtărescu, op.cit., p.99.

358
d’une scène d’adieu (Les amants du métro), d’autre part, le déficit dû à la distraction (le
Promoteur répondant affirmativement à l’enfant qui demande la permission de jouer avec la
Constitution dans La cité sans sommeil), aux perturbations intervenues sur le canal à cause
des murs qui cloisonnent le Professeur Lardon et sa femme dans leurs propres chambres (Les
oreilles de Midas) ou au refus de coopération comme expression de l’agressivité d’un
Visiteur, engendrée par l’excès de politesse dont témoigne un autre Professeur (La politesse
inutile). Des nuances supplémentaires s’ajoutent lors de l’interférence avec d’autres principes
conversationnels: tel est le cas d’Oswald et de Zénaïde qui, cherchant à ménager par amour
l’interlocuteur, se montrent très peu coopérants. Bien différemment se présente le Partenaire
de Monsieur Moi dont la volonté de coopération se heurte à son incapacité linguistico-
intellectuelle. Le comique du Partenaire ne vient pas tant de son aspect clownesque que du
contraste entre l’indigence de son discours: « Ma foi!... », « Hélas! », « Oh! là là! », « Pfuitt!
Padadam! » et la valorisation dont il jouit de la part du meneur de dialogue: « Félicite-toi de
ton insistance et de ta perspicacité. Tu m’es vraiment d’un grand secours. » (Monsieur Moi,
ou dialogue avec un brillant partenaire) C’est une constatation on ne peut plus pertinente et
pleine de bon sens car faute de partenaire il n’y a pas de dialogue.
La scène tardivienne n’hésite donc pas à mener à ses dernières conséquences le parler
pour ne rien dire, à remettre en question la communication, ce funambule titubant entre les
aléas du contexte ou du canal, agonisant dans la bouche d’ersatz ontiques et paradoxalement
ressuscitant le théâtre avec chaque représentation.

BIBLIOGRAPHIE

ABIRACHED, Robert, La crise du personnage dans le théâtre moderne, Paris, Bernard

Grasset, 1978
ACHARD-BAYLE, Guy, «La désignation des personnages de fiction. Les problèmes du nom
dans François le Champi» in Poétique, no.107/1996
BENVENISTE, Émile, Problèmes de linguistique générale, 2, Paris, Gallimard, 1998
CĂRTĂRESCU, Mircea, Postmodernismul românesc, Bucarest, Humanitas, 1999
CORVIN, Michel, « Une écriture plurielle » in Le théâtre en France, sous la direction de
Jacqueline de Jomaron, Paris, Armand Colin, 1993
GRICE, Paul, « Logique et conversation », in Conversation, no.30/1980
IONESCO, Eugène, Notes et contre-notes, Paris, Gallimard, 1995
KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, La conversation, Paris, Éditions du Seuil, 1993
LEE, Alison, Realism and Power. Postmodern British Fiction, Londres, Routledge, 1990
RICŒUR, Paul, Temps et récit, Paris, Éditions du Seuil,1983
TARDIEU, Jean, La comédie du langage, Gallimard, 2009
UBERSFELD, Anne Lire le théâtre, Paris, Belin, 2001
VISNIEC, Matéi, Théâtre décomposé ou L’homme poubelle, Paris, L’Harmattan, 2008

359
MIRCEA ELIADE, EXPERIENŢA ITALIANA ŞI PATTERN-UL RENASCENTIST
Mircea Eliade, the Italian Experience and the Pattern of
Renaissance

Assistant Prof. Dr. Paul CERNAT

University of Bucharest

Abstract
This paper follows – step by step - the way that the first Italian experience ot the young Mircea Eliade
and also his studies about Italian Rennaisance have deeply and definitly influenced his conception about the
religious phenomenon. The discovery of the Oriental spirituality and the strongly valorisation of the archaic-
folklorical traditions was strongly connected at his conception about the Cosmic integration of the human being.
This conception about the place of the Man in the Centre of the Universe became active since the Renaissance,
with her unique synthesis between Orient and Occident, between Hermetism, Magic, Alchemy, Kaballah,
Platonism and, of course, Christianism (Catolicism). In fact, when we talk about the scientist Eliade, we can talk
about a Rennaisance pattern in opposition with the French cultural domination and Cartesianism, with the
scientific and technological Modernity and with the eurocentric hegemony. And that seems to be a Copernican
revolution: the central place belongs now to the Asian Orient, not to the European Occident; the Profane open to
the Sacred, and a new universal and ecumenical vision can now substitute the progressive and secular perception
about the global hegemony of the West.

Keywords: Renaissance, synthesis, experience, ecumenicism, peripheric

Prima experienţă externă a lui Mircea Eliade – cea italiană - a fost determinantă în cel
mai înalt grad pentru destinul său cultural. Determinant, la rîndu-i, a fost impactul lui
Giovanni Papini asupra celui care, citindu-i Un uomo finito, se va regăsi într-o asemenea
măsură în paginile sale încît, exasperat, se va autodenunţa în jurnalul „adolescentului miop”
ca replică papiniană involuntară (v. cap. Papini, eu şi lumea din Romanul adolescentului
miop). Într-un studiu inclus în volumul colectiv editat împreună cu Roberto Scagno în 1987,
Marin Mincu afirmă, tranşant, că este imposibil să ni-l imaginăm pe Eliade ca personalitate
ştiinţifică în afara acestei experienţe formative1, iar într-un studiu mai recent, Gianfranco
Bertagni califică legătura spirituală privilegiată cu Italia în următorii termeni: „L‘Italia, in un
modo o in un altro, sembra essere l‘eterno ritorno di questo studioso (...). Eliade e l‘Italia non
e come dire Eliade e la Francia, la Germania, l‘Inghilterra o l‘America”2. Destinul a vrut ca şi
veghea de dinaintea marii treceri din 20 aprilie 1986, cînd Ioan Petru Culianu i-a citit
muribundului Eliade nuvela Ligheia a lui Giuseppe Tomassi de Lampedusa, să aibă loc,
simbolic, tot sub semnul Italiei3.

1
Marin Mincu, Linee di interrelazione tra le cultura italiana e romena, în Marin Mincu, Roberto Scagno (cura.),
Mircea Eliade e l‘Italia, Jaca Book, Milano, 1987, p. 107.
2
Gianfranco Bertagni, Lo studio comparato delle religioni. Mircea Eliade e la scuola italiana, Libreria Bonomo
Editrice, Bologna, 2002, Introduzione, p. IX.
3
Ioan Petru Culianu, Mahaparînirvana, în Mircea Eliade, ed. a II-a revăzută şi adăugită, trad. de Florin
Chiriţescu şi Dan Petrescu, postfaţă de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2004, pp. 283-295. Volumul, apărut iniţial la
Cittadella Editrice, Asissi, 1978, conţine inclusiv o serie de evaluări complexe ale raporturilor lui Eliade cu

360
 Pe drept cuvînt, toţi comentatorii care s-au aplecat asupra anilor de formare ai lui
Eliade şi, în particular, asupra raporturilor sale cu Italia, s-a oprit îndelung asupra lui Papini.
Fără a insista prea mult, studiul de faţă nu-şi propune să facă excepţie de la regulă. Istoria
întîlnirii cu scriitorul şi gînditorul italian a relatat-o Eliade însuşi, în Memorii. La
recomandarea colegului şi prietenului Haig Acterian („Citeşte-l. Seamnănă cu tine”)
„adolescentul miop” a citit Un uomo finito în traducerea românească a lui G(h). Călinescu de
la Editura „Cultura naţională” (1923). Călinescu era, la acea dată, abia întors după bursa de
studii la Roma pe care i-o intermediase profesorul Ramiro Ortiz (în paranteză fie spus,
traducerea din Papini fusese la rîndu-i intermediată de către Ortiz şi Vasile Pârvan, ultimul –
virtual model al lui Eliade; cei doi îl preferaseră pe tînărul Călinescu italienistului Alexandru
Marcu, care semnează Introducerea. Marcu se va „revanşa” abia în 1942 printr-o traducere
personală a Omului sfîrşit). Înainte de revelaţia lui Papini, Eliade fusese marcat de lecturile
din Gabriele D‘Annunzio - la modă în România acelor ani – în parte datorită colegului său de
la „Spiru Haret” Jean-Victor Vojen. Paginile pseudo-diaristice editate de Mircea Handoca
după publicarea postumă, în 1988, a Romanului adolescentului miop, îl arată lăudîndu-se la
16 ani în faţa prietenilor cu aventuri amoroase imaginare, compuse livresc după diferite
secvenţe d‘annunziene4... Ecouri din şi trimiteri la D‘Annunzio vor subzista în scrierile
eliadiene inclusiv în romanele generaţioniste Întoarcerea din rai şi Huliganii.
Impactul lui Papini va acţiona într-un dublu sens. O dată, prin confirmarea legitimităţii
unui alt fel de literatură a adolescenţei, mult mai compatibil cu sensibilitatea dură, agresivă,
antilirică a liceenilor de după război decît melancoliile idilice şi rococo ale lui Ionel
Teodoreanu din Uliţa copilăriei, poetizate metaforic şi impregnate de nostalgia boierească
după o hedonistă Belle Époque. Ele vor fi renegate şi refulate (niciodată definitiv!) de către
adolescentul decis să rupă cu componenta „moldovenească”, „melancolică” şi „feminină” a
identităţii sale, în favoarea cultivării unei „virilităţi” eroice şi ascetice, bazate pe educarea
voinţei şi cultul performanţei spirituale5. Tot în Memorii, Eliade ca recunoaşte că şi-a scris
inclusiv fulminantul eseu despre Apologia virilităţii6 avînd ca model papiniana Maschilitá
(căreia îi calchiază inclusiv titlul, dar care se resimte, în egală măsură, de pe urma
patetismului stilistic liric şi flamboyant al lui D‘Annunzio). Opinia formulată de către Amalia
Lumei într-un studiu recent7, potrivit căreia textul în speţă - conceput fie ca parte dintr-un
mare poem filosofic, fie ca parte dintr-un viitor tratat despre virilitate şi asceză, neapărut
niciodată ca atare - ar fi influenţat stilistic de futurismul lui Marinetti, nu se susţine. Singura
avangardă futuristă care-l interesează pe tînărul Eliade este cea reprezentată de către Papini -

Italia, consideraţii pătrunzătoare privind concepţia lui Eliade despre „provincialismul occidental” (cu caracterul
său hegemonic aferent) şi o „insistenţă specială asupra accentului metafizic şi existenţialist adus de Eliade în
studiul general al religiilor” (cf. Sorin Antohi, op. cit., p 299).
4
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Minerva, Bucureşti,
1989.
5
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediţie de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 91.
6
Mircea Eliade, Apologia virilităţii, în Gândirea, an VII, nr. 8-9, august-septembrie 1928, pp. 352-383, reluat în
Virilitate şi asceză. Scrieri de tinereţe. 1928, ediţie şi note de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti,
2008.
7
Amalia Lumei, Geneza unui poem filosofic: Apologia virilităţii., în Observator cultural, nr. 603, 2 decembrie
2011, p. 18.

361
rebelul de dinaintea convertirii, nu de către Marinetti, Boccioni, Carrà şi ceilalţi8 (excepţie
face, poate, un Ardengo Soffici, cu care îşi va găsi tot mai multe puncte comune). Pe bună
dreptate Mac Linscott Rickets atrage (între alţii) atenţia că „adevărata religie a lui Eliade în
acel timp poate fi considerată credinţa în puterea nelimitată a disciplinării voinţei. (...) Deşi a
negat că la acea vreme a fost influenţat de Nietzsche, Eliade a nutrit o adîncă, secretă voinţă
de a deveni un fel de «superom», pentru a-şi controla propriile-i dorinţe şi a-i conduce pe alţii.
Această căutare a puterii este în fond mult mai apropiată de magie decît de religie. În
Memorii, Eliade o numeşte «ambiţie faustiană» şi o leagă direct de «pragmatismul magic» al
lui Papini”9. Identificarea, inclusiv de ordin fizic, cu Papini10 aminteşte, într-adevăr,
Supraomul lui Nietzsche (pe care nu-l emulează însă direct de la sursă ci indirect) şi indică o
fascinaţie „faustică” pentru sacrul înţeles în primul rînd drept kratofanie, avînd un
corespondent în magia erotică renascentistă, dar şi în concepţia despre subordonarea spirituală
a erosului prin asceză din tantrismul yogic indian.

8
Un foarte documentat studiu despre Eliade şi Papini (Pilotul orb şi tînărul care învaţă să zboare. Despre
întîlnirile lui Eliade cu Papini) a publicat Liviu Bordaş în vol. Enconters with/Întîlniri cu Mircea Eliade, ed. by
Mihaela Gligor & Mac Linscott Rickets, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005. Autorul oferă o listă
cvasi-completă a zecilor de texte pe care Eliade le-a publicat de-a lungul vieţii despre Papini, şi pe care n-o mai
reiau aici; reunite, ele ar face, într-adevăr, oricînd materia unei cărţi consistente. Potrivit lui Bordaş, influenţa lui
Papini asupra adolescentului Eliade ar corespunde celei avute, înainte de 1920, asupra adolescenţilor din ţările
scandinave (potrivit unei mărturii epistolare a lui Eliade însuşi într-o scrisoare către orientalistului Stig
Wikander, v. Mircea Eliade, Europa, Asia, America. Corespondenţă, vol. III, ed. îngr. De Mircea Handoca, p.
254 ), iar implicaţiile politice ale papinismului, inclusiv în Italia, rămîn a fi încă de studiat. În Avangarda
românească şi complexul periferiei. Primul „val”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007 am abordat
chestiunea raporturilor dintre grupul de la Noua revistă română a profesorului C. Rădulescu-Motru (din care
făcea parte şi Nae Ionescu, aflat pe atunci la studii în Germania, dar şi profesorul Ramiro Ortiz) cu revistele
italiene (La voce, Lacerbo), favorabile războiului din Abisinia. Printre colaboratorii de marcă ai acestora se
număra şi Giovanni Papini. Analize pătrunzătoare despre raporturile lui Eliade cu Papini şi – mai general – cu
orientalistica italiană, indicînd, între altele, aversiunea lui Eliade faţă de gîndirea protestantă şi de orice fel de
teologie a istoriei, ca şi ideea unei Renaşteri care nu e nici nici anticreştină în Pietro Angelini, L‘uomo sul tetto.
Mircea Eliade e le storia delle religioni, Torino, Bollati Boringheri, 2001, pp. 11-24.
9
Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade, traducere de Virginia Stanescu, Mihaela
Gligor, Irina Petras, Olimpia Iacob si Horia Ion Groza vol. I-II, Bucureşti, Criterion Publishing, 2004, p. 102.
Despre „sinteza dionisiacului şi a cristicului” din Apologia virilităţii, v. şi consideraţiile lui Liviu Bordaş din
studiul citat.
10
Fragmentul evocator din Memorii, nu e lipsit de distanţă critică: „Mă regăseam aproape pe de-a-ntregul în
copilăria şi adolescenţa lui Papini. Ca şi el, eram urît, foarte miop, devorat de o curiozitate precoce şi fără
margini, voind să citesc tot, visînd să pot scrie despre toate. Ca şi el, eram timid, iubeam singurătatea şi mă
înţelegeam numai cui prietenii inteligenţi sau erudiţi; ca şi el, uram şcoala şi nu credeam decît în cele ce învăţam
singur, fără ajutorul profesorilor. Mai tîrziu, am înţeles că asemănarea nu era totuşi atît dea extraordinară pe cît
mi se păruse atunci; bunăoară, Papini nu avusese o copilărie de derbedeu, ca mine, nu fusese atras de ştiinţele
naturale şi de chimie, nu era pasionat de muzică. Iarăşi, eu nu voisem să scriu, ca el, o Enciclopedie şi nici o
Istorie a literaturii universale. Dar nu era mai puţin adevărat că precocitatea, miopia, setea de lectură,
enciclopedismul şi mai ales faptul că, întocmai ca şi mine în roman, Papini vorbea de adolescenţă ca de o epocă
a descoperirii intelectuale, iar nu ca o criză fiziologică sau sentimentală, m-au impresionat profund. (...). Cîţiva
ani în urmă, la Universitate, cînd am început să public fragmente din Romanul adolescentului miop, arn tipărit în
„Viaţa literară" versiunea definitivă a acestui capitol; îl intitulasem Papini, Eu şi Lumea. Era pe de-a-n-tregul
papinian, scris într-un stil care amintea pamfletele din prima epocă a lui Papini. Vorbeam despre mine ca de un
geniu necunoscut, un uriaş camuflat în elev de liceu, amenintînd să-i zdrobească pe toţi cei care ar fi îndrăznit să-
i stea în cale. (...)
Cum am mai spus-o, proza frenetică, vijelioasă şi totuşi aspră, caustică a lui Papini m-a ajutat mulţi ani să lupt
contra melancoliei. De abia mai tîrziu mi-am dat seama că Papini nu era un „mare scriitor", de statura lui
Leopardi, bunăoară, sau a lui Carducci. O bună parte din opera lui „datează" şi e probabil că generaţiile viitoare
se vor îndepărta şi mai mult de el. Dar nu mă îndoiesc că Un uorno finito este şi va rămîne un document
excepţional, unic în toate literaturile moderne” (op. cit. p.).

362
 Ca şi la Papini, cu al cărui itinerar spiritual personal rezonează intim şi de la care va
deprinde, alături de pasiuna pentru mistică, lecţia autobiografiei eroice şi virile, de Bildung
existenţial exemplar11, adolescenţa va fi asumată de Eliade ca aventură interioară şi dramă
cognitivă, ca război cu propriile deficienţe şi slăbiciuni. În al doilea rînd – dacă nu în primul!
– descoperirea lui Papini se manifestă prin deschiderea curiozităţii pentru un orizont cognitiv
mai larg, grefa pe o disponibilitate pentru cultura de tip enciclopedic. Mai larg şi sensibil
diferit faţă de cel pe care-l oferea cultura franceză într-o Românie percepută ca un fel de
colonie a Franţei şi în raport cu care tînărul simţea nevoia unei insolitări obligatorii
(echivalate unei decolonizări spirituale):
„Libertatea pe care credeam că o pot dobîndi făcînd contrariul decît era „normal" să
fac însemna depăşirea condiţiei mele istorice, sociale, culturale. într-un anumit fel, nu mai
eram condiţionat de faptul că mă născusem român, deşi integrat unei culturi provinciale, cu o
anumită tradiţie, în care se amestecau elemente latine, greceşti, slave şi, recent, occidentale.
Deveneam disponibil pentru orice aventură într-un univers spiritual străin şi chiar exotic.
Faptul că nu citeam aproape niciodată cărţile franţuzeşti recente, pe care le devorau prietenii
mei, că nu mă lăsam atras de nici una din „modelele" culturale contemporane mie ar putea fi
interpretat cam în acelaşi fel. În fond, rezistam instinctiv oricărei încercări de a fi modelat
după tiparele curente”12.
Acelaşi antiprovincialism eroic prezent şi în cadrul Futurismului italian fascizant (care
proiecta, şi el, o resuscitare a măreţiei Romei antice şi a Renaşterii) se va regăsi în seria celor
treisprezece Scrisori către un provincial din Cuvântul (1927-1933). Prin intermediul lor, ca şi
prin „îndreptarul” Itinerariului spiritual, Eliade încerca să schiţeze un program educativ, de
„invitaţie la bărbăţie” pentru colegii săi de generaţie; în acest apetit voluntarist pentru o
cultură a regenerării opuse unei culturi a epuizării, a inadaptării şi ratării localiste (indicate
de voga mimetică a pozitivismului istorist de secol 19), se va întîlni, curînd, cu profetismul
modern al congenerului Emil Cioran.
Antisentimentalismul viril al lui Papini – disident al mişcării futuriste antebelice, al
cărei spirit se extinde în anii de după război – îşi pune amprenta asupra tînărului Eliade care,
într-un articol publicat în 1929 în Cuvântul, va simţi nevoia să-şi exprime „recunoştinţa” faţă
de un Futurism apreciat în primul rînd ca atitudine existenţială caracteristică tinerilor de după
război, nu ca program estetic. Din mişcarea lui Marinetti & Co vor fi selectate doar
elementele „papiniste”, adică „iubirea libertăţii, pasiunea volte face-elor, curajul, absenţa
poziţiilor medii; cultul forţei, al virilităţii cosmice şi individuale, al realismului net; dispreţul
pentru literatura feminizată, pentru morala mediocră, familiară; dispreţul pentru literatura
feminizată, pentru morala mediocră, familiară; nostalgia eroismului, a sfinţeniei, a
nebuniei…”13. În Memorii, Eliade îşi aminteşte că Un uomo finito l-a determinat să înveţe
italiana pentru a se elibera de sub tutela librăriei franceze şi pentru a se singulariza astfel între

11
v. şi articolele publicate presa vremii, Giovanni Papini, în Foaia tinerimii, an IX, nr. 8, aprilie 1925, pp. 118-
120; Giovanni Papini, Douăzeci şi trei de cărţi, în 18 decembrie 1926; Giovanni Papini. Preludii, în Cuvântul,
an III, nr. 643, 22 decembrie 1926, pp. 1-2; Mistica lui Papini, în Cuvântul, an III, nr. 661, 16 ianuarie 1927, pp.
1-2.
12
ibid, p. 92.
13
Mircea Eliade, Recunoştinţă futurismului, în Cuvântul, 7 august 1928, reprodus în Virilitate şi asceză. Scrieri
de tinereţe,1928, îngrijirea ediţiei şi note de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 218.

363
colegii săi de generaţie14 (în aceeaşi perioadă, învaţă singur engleza în mansarda din Strada
Melodiei pentru a citi în original cărţile lui Sir James Fraser). Lectura textelor lui Papini
comandate în România de la editura Vallechi (romane, dar şi eseuri şi pamflete ca Venticuatro
cervelii, Stroncature sau Maschilità) a fost completată în 1927 la Biblioteca Centrală din
Roma. Ecouri papiniste întîlnim şi în secvenţa Preludii la o estetică mistică din Itinerariu
spiritual15. Dacă însă influenţa scriitorului italian poate fi probată cu asupra de măsură în
privinţa preocupărilor pentru mistică, nu acelaşi lucru poate fi afirmat în privinţa atitudinii
faţă de Orient. În schiţa monografică pe care i-a dedicat-o, Ioan Petru Culianu califică drept
exagerate speculaţiile privind influenţa filo-orientalismului papinian asupra lui Eliade, ale
cărui prime contacte majore cu spiritualitatea orientală s-au produs prin intermediul cărţii lui
Raffaele Pettazzoni, I Misteri. Saggio di una teoria storico religiosa şi, mai înainte, prin
studiul lui Vittorio Macchioro despre orfism de la Heraclit la Sf. Pavel sau, adiacent, prin
intermediul cărţilor lui Carlo Ruini, Carlo Formichi şi Giuseppe Tucci (într-o notă din
septembrie 1957 consemnată la Firenze şi reprodusă în Fragments d‘un journal, Eliade îşi
aminteşte de aceşti savanţi ca de primii săi iniţiatori în indianism16). Deschiderea către Orient
din perioada 1925-1926 implică recunoaşterea alchimiei ca ştiinţă autonomă şi a
hermetismului ca spiritualitate universală, doctrina egipteană a Trismegistului fiind preluată,
după cum se ştie, alături de platonism şi creştinism, în sinteza Renaşterii italiene. Interesant e
faptul că această sinteză va fi asimilată de Eliade unei „deprovincializări” a creştinismului
occidental. Altfel spus, în absenţa infuziilor spirituale venite din Orient, prin intermediul
hermetiştilor şi alchimiştilor, al kabbaliştilor evrei sau al neoplatonizanţilor şi
neoaristotelicienilor arabi, universalismul romano-catolicismului ar fi rămas unul suficient
sieşi, steril şi opac. Nu-i de mirare că în India orientalismul va fi asumat de către tînărul
studios ca „o nouă versiune a Renaşterii” (o expansiune a acesteia în spaţiu); tot de un tipar
renascentist ţine şi nevoia „întoarcerii la sursele abandonate sau uitate” ale culturilor arhaice
sau primitive, la universul folclorului ş.a.m.d.
Într-un studiu echilibrat şi sintetic, Roberto Scagno a întreprins o reconstituire critică
atentă a îndelungatei relaţii culturale dintre Eliade şi Italia. Potrivit lui Scagno,
„Această legătură privilegiată cu cultura italiană va avea un rol fundamental în
disciplinarea studiilor şi cercetărilor din ultimii ani de liceu şi de facultate. Interesul, din ce în
ce mai profund, faţă de orientalistică şi de istoria religiilor, faţă de istoria anticului Orient
Apropiat şi de curentele misteriozofice ale tradiţiei clasice, interese care nu puteau fi susţinute
ştiinţific în cultura românească a acelor ani, au fost stimulate şi canalizate datorită cunoaşterii
directe şi imediate a studiilor de specialitate italieneşti. (…) De altfel, graţie traducerilor
italiene, Eliade se apropie pentru prima dată de autori care îşi vor pune pecetea pe întreaga sa
operă: Kierkegaard, Unamuno şi Rudolf Otto”17.
Chiar dacă influenţa lui Kierkegaard va rămîne mai degrabă superficială, ultima
observaţie mi se pare, cu deosebire, importantă; pe lîngă disciplinarea studiilor eclectice şi
dezordonate, Italia a jucat, într-adevăr, un rol-cheie în deprovincializarea şi multilateralizarea
14
ibid., p. 93.
15
v. în Liviu Bordaş, op. cit., consideraţii pătrunzătoare privind întîlnirea dintre Eliade şi Papini în orizontul
preocupărilor pentru mistică.
16
Jurnal, vol. I, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 258.
17
Roberto Scagno, Receptarea operei lui Eliade în Italia: un bilanţ critic, în Revista 22, 17 martie 2009, pp. 10-
12.

364
formaţiei culturale a lui Eliade, oferindu-i reperele ce-i vor modela decisiv concepţia18; după
cum tot ea, alături de cultura anglo-saxonă, i-a stimulat propensiunea antieurocentristă prin
deschiderea spre India, unde va petrece trei ani de asemenea decisivi pentru formaţia sa
(1928-1931). În plus, experienţa italiană a coincis şi cu descoperirea lui Novalis, ale cărui
intuiţii îi vor stimula mai tîrziu lui Eliade concepţiile privind dialectica sacrului. Cît priveşte
Renaşterea, idealul lui uomo universale va constitui pentru el prima alternativă culturală
majoră la imaginea „provincială” (cuvînt obsedant...) a omului prin situarea acestuia într-o
perspectivă mai largă, i.e. prin amplificarea corespunzătoare a orizontului său cultural. În
termenii din studiul anterior citat al lui Liviu Bordaş, avem de-a face cu „un nou umanism al
personalităţii înţelese ca organism spiritual constituit prin experienţă concretă şi viaţă
interioară, care transcende şi supravieţuieşte fiziologicului”19. Pregătite de corespondenţa
asiduă, agresivă chiar, purtată din adolescenţă cu diferiţi savanţi italieni (Macchioro, Formichi
şi Pettazzoni îndeosebi, care-i trimit, la cerere, cărţi sau reviste de specialitate) şi chiar cu
Papini însuşi, care, impresionat de fervoarea epistolară a tînărului emul, îl invită la el acasă la
Firenze20, călătoriile în Italia pe care studentul român le va întreprinde în perioadele martie-
aprilie 1927, august-octombrie 1927 şi aprilie-iulie 1928 sînt oarecum complementare. Prima
– colectivă - fusese oferită de Liceul „Spiru Haret” foştilor săi elevi, iar în vederea ei Eliade a
fost „sponsorizat” cu 20000 de lei de către mama sa, care nu mai fusese în Italia din 1909; a
doua – ocazională – poate fi privită ca un apendice al bursei studenţeşti la Geneva oferite de
Societatea Naţiunilor. În sfîrşit, a treia este rezultatul obţinerii unei burse de studiu în vederea
elaborării tezei de licenţă (Contribuţii la filosofia Renaşterii), teză pe care Eliade o va susţine
cu brio în sesiunea din octombrie 1928 în faţa unei comisii compuse din P.P. Negulescu
(preşedinte), C. Rădulescu-Motru şi D. Gusti (membri), aceiaşi care, patru ani mai tîrziu, vor
prezida (de data asta, cu o flagrantă incompetenţă în materie...) comisia tezei sale de doctorat
despre Yoga, la întoarcerea din India. Consemnate la cald în foiletoanele trimise pentru ziarul
Cuvântul, sporadic pentru revistele Universul literar şi Sinteza, ele însumează aproape o sută
de pagini confesive (jurnal public, reportaje, interviuri) şi au fost editate, fragmentar, sub titlul
(Itinerar italian 1927, 1928) – Fragmentarium -) într-un op din 1984, împreună cu lucrarea de
licenţă a autorului21. Editorul volumului, Constantin Popescu-Cadem, ignoră însă faptul că
Eliade nu a făcut două, ci trei călătorii în Italia, a doua dintre ele (Trevisio-Milano-Verona-
Venezia) avînd loc la finele bursei studenţeşti de două luni la Geneva acordate în august 1927
de Societatea Naţiunilor. Eliade a ajuns acolo împreună cu cîţiva colegi de facultate avînd

18
v. de asemenea reconstituirile biografice şi/sau restituirile epistolare din Mac Linscott Ricketts, Mircea
Eliade.The Romanian Roots 1907-1945, New York 1988 (trad. rom. Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade,
vol. I-II, Bucureşti, Criterion Publishing, 2004); Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, Paris
2003 (trad. rom. Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Bucureşti, Humanitas, 2005); M. Handoca (ed.), Mircea
Eliade şi corespondenţii săi, vol. 1, 2, 3, 4, 5, Bucureşti 1993, 1999, 2003, 2006, 2007; M. Handoca (ed.),
Europa, Asia, America. Corespondenţă A-H, I-P, R-Z, Bucureşti, Humanitas, 1999-2004; M. Mincu, R. Scagno
(edd.), Mircea Eliade e l’Italia, Milano, Jaca Book, 1987; N. Spineto (ed.), Mircea Eliade – Raffaele Pettazzoni.
L’histoire des religions a-t-elle un sens? Correspondance 1926-1959, Paris 1994.
19
Liviu Bordaş, op. cit., p. 6.
20
În perioada în care învăţa limba italiană, Eliade va reuşi să-şi comande cărţile italieneşti de care avea nevoie
prin intermediul unui chiriaş al familiei din casa de pe Strada Melodiei, nimeni altul decît Giovanni Costa,
reprezentantul Camerei de Comerţ italo-române (cf. Memorii, ed. cit., p. 55)
21
Contribuţii la filosofia Renaşterii, (Itinerar italian), texte îngrijite de Constantin Popescu-Cadem, prefaţă de
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Revista de istorie şi teorie literară. Supliment anual, nr. 1, Colecţia „Capricorn”,
Bucureşti, 1984.

365
specializări foarte diferite: Nicolae Argintescu, Petre Viforeanu, Radu Cotaru şi George
Duca22; în această perioadă a scris şi a trimis la Cuvântul de pe malul lacului Leman serialul
celor 12 episoade din manifestul generaţionist al Itinerariului spiritual, profund marcat el
însuşi de spiritul Renaşterii italiene. În ce priveşte lucrarea de licenţă, titlul ei iniţial va fi fost,
foarte probabil, cel enunţat de către Eliade în cronologia ce încheie volumul L‘épreuve du
labyrinthe (Filosofia italiană de la Marsilio Ficino la Giordano Bruno). Sumarul – suspus de
asemenea atenţiei comisiei şi republicat în acelaşi volum restitutiv din 1984 – era, oricum, cu
mult mai ambiţios decît cele trei capitole care vor constitui, în cele din urmă, teza propriu-
zisă. Au rămas în stadiu de fişe capitolele despre filosofia Renaşterii în Nord(ul Italiei),
despre sistemele medii ale lui Cardano, Cusano, Porta, despre primatul naturii şi al experienţei
la Leonardo şi Galilei, despre Campanella şi fundamentele filosofiei moderne sau despre
individualismul lui Machiavelli, fără a mai vorbi de apendicele despre experienţele religioase
şi reformele dogmatice în Renaştere (ele vor face mai tîrziu, din altă perspectivă, obiectul
interesului ştiinţific al lui Ioan Petru Culianu)23. Tentaţia risipirii între mai multe impulsuri
divergente, aplecarea tot mai pronunţată către comparativism şi orientalism, sînt evocate astfel
în Memorii:
„Pentru întîia oară, trăiam într-o bibliotecă occidentală, printre publicaţii inaccesibile
Ia Bucureşti. Aş fi vrut să văd tot, să citesc tot, să transcriu tot. Luam note în neştire,
neîndurîndu-mă să las netranscrisă o pagină care ştiam că nu-mi va mai cădea sub ochi. Teza
mea de licenţă ameninţa să devină o istorie comparată a filozofiei Renaşterii italiene. În
dosare speciale, adunam o documentaţie suplimentară asupra ermetismului şi ocultismului,
alchimiei şi legăturilor cu Orientul. Ce nu plănuiam! Să traduc în româneşte o culegere cu
fragmente din Leonardo da Vinci, să comentez Sonetele lui Michelangelo, să alcătuiesc o
antologie din Pico della Mirandola. (...) Îmi completam în acelaşi timp informaţia despre
India, şi în special despre filosofia indiană. Din revista „Bilychnis" aflasem, cu cîţiva ani mai
înainte, de călătoria lui Carlo Formichi şi G. Tucci în India. Cu profesorul de sanscrită
Formichi eram în corespondenţă şi primisem de la el cărţi şi articole”24.
Înţelegem, astfel, mai bine că Italia (şi Renaşterea) au reprezentat pentru Eliade un
principiu centripet, de ordonare şi armonizare într-o sinteză superioară a unui spirit ameninţat
de primejdia risipirii în prea multe direcţii divergente. Experienţa drumului spre Centru al lui
Eliade este, paradoxal, una centrifugă (în spaţiu), şi se dezvoltă în spirală, după o schemă
cumva dialectică: Europa sudică (Italia), India, Europa occidentală (Germania, Anglia,
Portugalia, Franţa), America. În cadrul acestui proces, Italia reprezintă prima buclă a spiralei,
ilustrată metonimic prin interesul pentru filosofia comparată a Renaşterii. Modestul titlu de
„contribuţii” - indicînd probabil o amendare a informatelor, dar steril-compilativelor tomuri
istorice despre filosofia Renaşterii ale antimodelului P. P. Negulescu – acoperă un proiect cu
bătaie lungă, din care ambiţiosul student nu a reuşit să finalizeze, în intervalul avut la
dispoziţie, decît trei capitole, lăsînd pe dinafară sute de pagini de fişe. Suspicios faţă de orice
filtru occidental, tînărul Eliade îşi făcuse încă din liceu un obicei în a merge la textele
originare, iar plecarea în Italia, apoi în India, ilustrează această nevoie permanent reafirmată

22
„Aveam să revăd Milano, Verona, Veneţia către sfîrşitul verii, întorcîndu-mă de la Geneva, şi mă hotărîsem
deja să petrec primăvara următoare la Roma, ca să adun material pentru teza de licenţă” (Memorii, ed. cit., p.).
23
ibid., pp. 18-19.
24
op. cit. p. 89.

366
(încurajată şi de Nae Ionescu25) de a studia un fenomen direct de la sursă. Nu e exclusă o
influenţă subterană a profesorului de logică şi metafizică, a cărui primă lecţie despre Faust şi
problema salvării lăsase urme adînci asupra studentului ale cărui întrebări („se lăsase oare
Goethe ispitit de antropologia maniheistă a atîtor secte medievale, care supravieţuiseră
camuflate pînă tîrziu în Renaştere? Problema răului, aşa cum se desprindea ea din Faust, era
greşit pusă şi deci irezolvabilă în cadrele filozofiei tradiţionale, sau presupunea o altă
problematică şi se cerea dezbătută pe un alt plan?)”26 solicitau imperios un răspuns. Fantasma
mirandoliană a omului universal îl sedusese încă din adolescenţă pe studiosul român fascinat
de savanţi „poligrafi” şi creatori (Hasdeu, Iorga, Menendez Y Pelayo etc.) prin sinteza
spirituală inedită între creştinism şi hermetism, Orient şi Occident, Antici şi Moderni etc. pe
care o presupunea. În mod semnificativ, Eliade insistă asupra ideii de conciliere pe care
spiritul renascentist o incumbă - între catolicism şi ortodoxie, între Italia şi grecii Bizanţului,
prin intermediul conciliilor ecumenice; armonizare între platonism, creştinism, hermetism,
kabbală şi umanismul modern in statu nascendi; armonizare, sau „conciliaţie” – în cazul
Spaniei – între Platon şi Aristotel, pe o linie ce vine din Antichitatea stoicilor prin Evul Mediu
tîrziu, prin filosofii evrei şi arabi. O altă obsesie constantă ce orientează căutările tînărului e
problema libertăţii creatoare nelimitate a omului, „de un gigantism aproape luciferic”, pe care
abia Renaşterea post-ficiniană o va impune; înaintea ei, consideră Eliade, avem de-a face mai
degrabă cu un umanism „filologic”, o formalizare a vechii scolastici medievale, corectate
ulterior prin apropierea de Platon şi creştinism. În mod evident, urmărindu-i cu spirit critic
istoria, direcţiile, personalităţile şi tendinţele, Eliade încearcă să modifice perspectiva asupra
Renaşterii, actualizînd-o. Faptul este vădit, spre exemplu, atunci cînd subliniază – în răspăr cu
Burckhardt – importanţa descoperirii spiritului ştiiinţific şi a ideii moderne de progres; sau în
perspectiva avansată asupra lui Marsilio Ficino - capul Academiei platonice din Florenţa şi
traducătorul lui Corpus Hermeticum - în care, contrar părerii dominante, Eliade vede un
platonizant dogmatic, desigur antiscolastic, dar nu un umanist liber-cugetător; de asemenea,
cînd discută problema cardinală a libertăţii omului, de la Campanella şi Pico della Mirandolla
pînă la Giordano Bruno şi Bernardino Telesio. Mirandolla, cu precădere, e caracteristic
„întrucît oglindeşte efervescenţa spirituală – departe încă de decantare – a Renaşterii setoasă
de o nouă enigmă (proiectată în Orient); şi întrucît e conştient de valoarea, (de) substanţa

25
Potrivit mărturiei lui Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu l-ar fi trimis pe Eliade „...tocmai la rădăcinile acestui
platonism al gymnosofiştilor, spre îndepărtata Indie. Nu doar că ar fi confundat creştinismul cu hinduismul.
Diferenţa lor e afirmată tăios încă din lecţia de deschidere din 1920 şi e precizată în cursul de istorie a metafizicii
răsăritene, zece ani mai tîrziu. Dar pentru că acolo stă prototipul spiritual al unei atitudini metafizice originare a
creştinismului răsăritean (şi apăs asupra cuvîntului) de care acesta nu se va putea dezbăra cu totul niciodată.”
(Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, ediţie îngrijită de Alexandru Badea, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, pp.
49-50. În Memorii, dimpotrivă, Eliade afirmă că el însuşi l-ar fi convins pe Nae Ionescu de necesitatea plecării în
India (ed.cit., p. 79). În legătură cu figura de om al Renaşterii asumată de acelaşi Nae Ionescu, v. următorul
pasaj enigmatic din acelaşi Mircea Vulcănescu: „El evocă, într-un anume sens, pe acei oameni ai Renaşterii, aşa
cum îi plăcea să se arate el însuşi, uneori, interpretînd gliptic întreita îndoitură a nasului său. Dar nu un om al
Renaşterii tîrzii, secate de orice adîncime metafizică, ci un om al acelei Prerenaşteri, a veacului al XIV-lea, încă
plină de seva aspiraţiilor spirituale ale veacului trecut, în care Dumnezeu nu a alunecat încă din centru la
periferia lumii şi în care omul, care a ajuns să se caute fără a se putea găsi, nu a uitat încă, cu totul, de Chipul de
la care îşi trage Asemănarea. (Moment din care, de altfel, neamul nostru trebuie să-şi reia povestea, de acolo de
unde firul ei s-a rupt, odată cu căderea lui la marginea istoriei, prin intrarea în luptă împotriva turcilor şi prin
schimbarea drumurilor mari ale pămîntului, după Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun” (ibid., p. 153).
26
Mircea Eliade, op. cit. p. 76.

367
divină a sufletului şi (de) libertatea omului”27. Iată expus şi „itinerariul” spiritual al lui Pico:
„Aristotel şi comentatorii arabi, apoi Platon şi neoplatonicii, cabaliştii evrei şi pitagoricienii,
mai departe ezoterismul oriental, teoria armonică a Cosmosului şi a inteligenţei, conciliaţia
universală, apoi experienţa mistică tot mai pronunţată, pînă la oraţia mentală, completată de o
apologetică ce se putea schimba în activitate prozelitistă”28.
La fel de important va fi fost pentru Eliade şi faptul că, alături de conceptele de om şi
de libertate, conotate „faustic” şi „luciferic”, Renaşterea ilustrează o formă de restaurare a
tradiţiei (a Antichităţii greceşti) şi totodată o depăşire a ei într-un orizont modern. Relevante,
pe urmele studiilor lui P. Vuilland, von Lippmann şi Aldo Mieli, rămîn observaţiile sale
privind influenţa neoplatonismului, extazului şi emanaţionismului plotinian sau a
misticismului alexandrin asupra intuiţiilor filosofice ale lui Ficino sau cele privind importul
oriental – alexandrin, prin mediere evreiască şi arabă – din cadrul curentului ocult teozofizant
al Renaşterii florentine:
„Alchimia, ocultismul, cabala şi teozofia orientală – toate surogate şi amestecuri
medievale din izvoare alexandrine, traduse din sirieni şi arabi, neînţelese şi obscurizate cu
voinţă, bîntuiau Italia Renaşterii, mai ales Florenţa, unde activa un număr impresionant de
savanţi evrei. Natura îşi capătă din nou virtuţi magice, demonice, ca pe timpul celui mai aprig
ev-mediu. Problema ocultismului şi a teozofiei italiene din renaştere e prea importantă ca s-o
neglijăm; ne vom ocupa mai de aproape cercetînd începuturile ştiinţei experimentale în
renaştere, ştiut fiind că tehnica îşi are obîrşia în magie”29,
ultima observaţie – preluată din The Golden Bough a lui Frazer - urmînd să suscite,
peste decenii, interesul lui I. P. Culianu. În ceea ce priveşte Renaşterea spaniolă, studiosul
român caută, pe urmele lucrărilor lui Menendez Y Pelayo, să infirme teza „protestantă”
(ilustrată de savanţi germani precum Windelband) a suprimării gîndirii filosofice iberice de
către Inchiziţie. Reconstituind profilul specific al filosofiei renascentiste spaniole
(complementară celei italiene, preponderent neoplatonice), Eliade identifică două direcţii
principale de dezvoltare: una, în frunte cu Leon Hebreo, ce tinde spre o armonizare între
moştenierea lui Platon (prefigurată de Ramon Lull şi reluată după reînfiinţarea Academiei
neoplatonice florentine30) şi cea a lui Aristotel (ilustrată de corifeii Academiei aristoteliene, în
frunte cu Diego de Mendoza şi Juan Paiz de Castro în timpul Concilului de la Trento); şi o
alta, tîrzie, dar mai importantă, a „criticismului” şi a „metodologiei ştiinţifice, experimentale”,
ilustrate de Pedro de Valencia, Luis Vives şi Francisco Sánchez. Dacă pre-scientistul Vives
apare, mutatis mutandis, ca un fel de analogon spaniol al italianului Telesio, precursor al
raţionaliştilor Bacon, Descartes şi chiar Kant, invocarea sa servind mai curînd demontării
mitului Spaniei inchizitoriale, ignorante şi obscurantiste, individualistul sceptic Sánchez
întruneşte în cel mai înalt grad elogiul empatic al lui Eliade, care sesizează în textele acestuia
problematici acut actuale: bunăoară, limitele raţiunii şi necesitatea depăşirii lor prin credinţă;
sau ştiinţa înţeleasă ca intuiţie directă, imediată, a lucrurilor, evitînd silogistica şi concluziile
dialectice reductive. Regretînd faptul că influenţa în posteritate a lui Sánchez a fost aproape

27
op. cit., p. 47.
28
ibid. p. 50.
29
ibid., p. 40.
30
Legătura dintre umanismul renascentist italian şi cel spaniol i-a fost facilitată lui Eliade de lectura cărţii La
Spagna nella vita italiana durante la Rinascenza a lui Benedetto Croce (v. op. cit., p. 164).

368
nulă, filosofia spaniolă dezvoltîndu-se pe „alt itinerariu, nu mai puţin original şi nu mai puţin
valabil, dar opus sistemului gîndirii europene”, studiosul român surprinde la gînditorul
renascentist trăsături ce amintesc, pe departe, existenţialismul modern („Simţi palpitînd
oboseala şi dezgustul, scîrba pentru paginile tipărite şi pentru catedră”31), trecute printr-un
scepticism autentic ce anunţă schimbări de paradigmă. O parte din ultimul capitol al tezei va
fi publicată în Cuvântul sub forma unui profil al filosofului spaniol. Finalul articolului –
absent din teză – rezumă concepţia autorului despre Renaştere, veacul menit „să pogoare
adevărul din cer în natură şi din natură în mintea omului”32. În mod semnificativ, preocupările
studentului Eliade pentru Renaşterea italiană vor fi ilustrate, cu alte mijloace epistemice şi la
un cu totul alt nivel de performanţă ştiinţifică de către principalul său discipol, Ioan Petru
Culianu, în teza sa de doctorat despre Eros şi magie în Renaştere ca şi în alte studii adiacente
(Iocari serio)33, ba chiar şi într-o importantă parte a operei sale de ficţiune (Jocul de smarald
ş.a.). Din păcate, proiectul studiului despre Renaştere al lui Eliade a rămas la stadiul de simplă
latenţă; totuşi, în perioada elaborării sale se critalizează concepţia sa referitoare la sursele
ezoterice egiptene ale Renaşterii (inclusiv) prin traducerea lui Corpus Hermeticum de către
Marsilio Ficino. Pătrunderea hermetismului şi alchimiei în sînul religiei creştine va fi descrisă
mai tîrziu de către savantul român ca un triumf al „universalismului” credinţelor orientale în
faţa „provincialismului” catolic de la 1400. Pe de altă parte, există şi o emergenţă a curentelor
spirituale „nocturne”, refulate, subterane – ilustrate, în forme specifice, şi de misteriile
dionisiace, de orfism ş.a.m.d. – în interiorul creştinismului occidental, căruia îi vor potenţa
„creativitatea religioasă”34.
Dacă prima „deprovincializare” culturală a lui Eliade s-a produs sub semnul Italiei
prin ieşirea de sub tutela librăriei franceze şi s-a încheiat cu teza de licenţă despre
Renaştere35, cea de-a doua s-a desfăşurat sub semnul Indiei şi a vizat depăşirea
„provincialismului” eurocentrist (occidentalocentrist) prin descoperirea Orientului asiatic şi a
unor tradiţii spirituale mult mai vechi decît cele ce au stat la baza civilizaţiei europene, greco-
romane şi iudeo-creştine36. Deschiderea spaţială către un Orient tot mai îndepărtat merge în
paralel cu o coborîre în timp, către substratul neolitic, pre-arian, al culturilor eurasiatice (un
„arhaic universal” şi un sincronism á rebours) unde ideea post-iluministă a unei religii
comune, general-umane, întîlneşte – involuntar - concepţia ezoterică a Tradiţiei primordiale.
Ulterior, viziunea lui Eliade va evolua către un comparativism ecumenic ce ilustrează, în
fond, o reluare la scară globală a sintezei renascentiste, pe altă spirală a Istoriei. Iar preţuirea

31
ibid., p. 77.
32
Francisco Sánchez, în Cuvântul, an IV, nr. 1213, 7 septembrie 1928, p. 1-2.
33
O reconstituire riguroasă, pornind de la proiectele rămase în şantier, a metodei hermeneutice universale
elaborate de Culianu în H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
34
Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, ed. cit., p. 46.
35
În anii ’30 Eliade a colaborat, între altele, cu cercul lui Raffaele Pettazzoni şi cu IsMEO (Institutul pentru
Orientul Extrem şi Mijlociu) al lui Giuseppe Tucci, pe care-l vizitase pentru prima oară la Calcutta, în 1929,
arătîndu-se complexat în faţa capacităţilor sale lingvistice prodigioase. Episodul e relatat în romanul „indirect”
Şantier (1935) care, ca şi India, valorifică retrospectiv fragmente din jurnalul indian al autorului.
36
Interesul lui Eliade mai întîi pentru Sudul european (Italia şi Spania din perioada Renaşterii), apo pentru Asia
de Sud, înţeles ca opoziţie faţă de hegemonismul nord-vestului european protestant, se suprapune întrucîtva
concepţiei dezvoltate pe cu totul alte coordonate epistemice de către teoreticianul postcolonial Edward W. Said
în Orientalism. Western Conceptions of the Orient (Pantheon, New York, 1978, trad. rom. 2002). Această
afinitate a fost remarcată, între alţii, de Fiona Darroch în Memory and Myth: Postcolonial Religion in
Contemporary Guyanese Fiction and Poetry, Rodopi, 2009.

369
pe care, ca profesor la Divinity School din Chicago, o va arăta modelului american - în al
cărui melting pot identiar şi religios întrevede „creuzetul” unei noi spiritualităţi - nu
reprezintă, oare, un nou avatar al aceluiaşi pattern armonizator, totalizant şi sintetic? Un
pattern care nu trimite doar la Renaşterea italiană, ci şi la elenism sau, în ultimă instanţă, la
substratul neolitic comun culturilor agrare preariene, din bazinul Mediteranei pînă în India şi
Scandinavia, trecînd prin Balcani şi Orientul apropiat. Putem vorbi, în cazul său, despre
existenţa unui sincronism ecumenic orientalizant şi regresiv, opus celui occidentalizant şi
prospectiv al lui E. Lovinescu (să zicem) şi echivalent unei inversări a paradigmei
modernităţii laice, raţionaliste, progresiste şi istoriste a Occidentului 37. Ideea va fi susţinută
în articolul Protoistorie sau Ev Mediu din Vremea, 18 octombrie 1937, unde Eliade
recunoaşte că, pe teren istoric, românii nu vor avea niciodată nici o şansă, lipsiţi fiind de un
Ev Mediu sau de o Renaştere; pe terenul preistoriei însă, ei s-ar afla pe poziţii egale cu toate
popoarele. În plus, viitorul nu ar aparţine naţiunilor occidentale care, moştenitoare ale tradiţiei
greco-latine, au avut un Ev Mediu şi/sau o Renaştere glorioase, ci popoarele care au o
protoistorie. Avansînd un program ambiţios de afirmare naţională, autorul articolului citeşte
„semnele” timpului, diagnosticînd falimentul istorismului, pozitivismului şi individualismului
european, moştenitoare ale secolului 19, paralel cu ascensiunea disciplinelor centrate nu pe
Istorie, ci pe Viaţă (etnologia, folclorul antropologia, sociologia) şi privilegiind astfel
importanţa unor noţiuni „iraţionaliste” precum neamul, simbolul sau destinul.
De remarcat că, în faza elaborării tezei de licenţă, Eliade nu apucă să acorde prea mult
spaţiu tocmai dimensiunii hermetice, oculte sau magice a Renaşterii care-l interesa cu
precădere, deşi - după cum afirmă în Memorii şi după cum o dovedesc foiletoanele sale din
epocă – interesul său merge, masiv, către studierea misteriilor orfice, către hermetism,
kabbală sau alchimie, de care întreaga Renaştere era impregnată. Tînărul se arată,
deocamdată, „modern” în opţiuni; abia ulterior se vor vădi înclinaţiile sale pronunţat
antiistoriste, apropiate, pînă la un punct, de concepţia tradiţională a unor Julius Evola, Réné
Guénon sau – în alt plan - Ananda C. Coomaraswami. Reamintesc faptul că Eliade este cel
dintîi comentator român al lui Evola, pe care-l citise în cursul primei călătorii italiene şi căruia

37
Ar fi de reţinut în aces sens următoarele consideraţii – definitorii pentru multilateralismul propriului program
cultural - formulate de Eliade într-o Addenda a memoriilor sale: „de prin anul 1936, mi se părea că, foarte
curînd, naţiunile care au avut un Ev Mediu şi o Renaştere glorioase îşi vor pierde primatul în Europa şi că,
dimpotrivă, naţiunile care au avut doar o „preistorie" şi o „protoistorie" bogate în evenimente şi amestecuri
rasiale vor fi chemate să creeze valorile culturale de mîine. (....) dar mi se părea că dominaţia spirituală a
Occidentului se apropie de sfîrşit şi că, prin urmare, dialogul cu celelalte culturi extra-europene (şi în primul rînd
cu Asia) va trebui reluat pe un alt nivel — de egalitate şi bună înţelegere — de către culturile Europei de Răsărit.
Aşa că mi se părea că studiul religiilor orientale şi al tradiţiilor arhaice nu numai că se integrează perfect în
orizontul spiritualităţii populare româneşti, ajutîndu-ne să o înţelegem „pe dinăuntru", iar nu să-i descriem,
sociologic, formele şi structurile; dar mi se părea că asemenea studii răspund şi unui interes al Occidentului,
care, într-o bună zi, apropiată, va trebui să comunice cu celelalte culturi, exotice, şi nu va mai şti cum. (...) Mă
gîndeam în special la provincialismul „marilor culturi", la provincialismul Parisului, sau al Angliei şi al
Germaniei, şi pe care noi îl împrumutasem, socotindu-l universal. O bună parte din „gazetăria culturală" se făcea
la noi — ca şi, de altfel, în Portugalia sau în Grecia — comentîndu-se ultimele cărţi apărute la Paris. Dar am avut
norocul să trăiesc, în timpul studenţiei, în Italia şi după aceea în India — şi provincialismul parizian de la noi îmi
ajunsese insuportabil. (...) îmi spuneam că o cultură mică, aşa cum este a noastră — mică, dar nu neapărat
minoră —, era datoare să se adape de la cît mai multe izvoare” (Memorii, ed. cit., p. 526).

370
îi va comenta un studiu recent-apărut despre ocultism38. Afinităţile sale cu gîndirea ezoterică
– prudent ocultate după 1945 – au fost studiate sistematic în lucrările unor Paola Pisi, Natale
Spineto, E. Montanari, Marcel Tolcea sau, mai recent, Marcello de Martino39. Potrivit lui
Marcel Tolcea, Eliade ar fi introdus ezoterismul pe post de „cal troian” în citadela universitară
occidentală, printr-o strategie amintind ketman-ul ereticilor musulmani, studiată de Czeslaw
Milosz în cazul „gîndirii captive” a unor membri ai elitelor politice comuniste40. Chiar dacă
savantul român nu le împărtăşeşte reducţionismul anistoric, afinităţile dintre concepţia lui
Eliade şi cea a lui Evola („convertit” de la nihilismul futurist ca şi Papini, dar nu la catolicism
precum acesta din urmă) ar merita o discuţie separată, incluzînd aici şi compatibilizările dintre
ezoterism şi fascism ca „revoltă împotriva lumii moderne”. E de notat că descoperirea lui
Evola datează din perioada celui de-al doilea stagiu italian, cînd Eliade publică în Cuvântul un
prim articol despre autorul Tradiţiei hermetice. În orice caz, complexul de factori ce a
favorizat ascensiunea fascismului mussolinian, ca şi antimodernismul revoluţionar aferent,
prezintă trăsături similare cu cazul tinerei generaţii interbelice din România şi al lui Eliade
însuşi.
Deşi influenţa Italiei îşi epuizase potenţialul formativ, ecourile experienţei italiene
subzistă în atmosfera şi subiectul romanului Lumina ce se stinge (apărut în 1934, dar scris în
India, la Calcutta şi în ashram-ul himalaian). Însă pentru Eliade „lumina” Occidentului
european se stinsese: ea venea, de cîţiva ani, dinspre Orient. Există totuşi, inclusiv în planul
ficţiunii romeneşti, unele „recidive” surprinzătoare inclusiv după această dată. Personajele
eponime din Huliganii sînt privite în Memorii drept eroi ai unei reluări româneşti a Renaşterii
(eticheta de epigon al lui Gide, avansată de G. Călinescu în Istoria... sa din 1941 şi nu numai,
va fi ferm refuzată, împreună cu francocentrismul aferent):
„Voiam să dau un anumit prestigiu existenţial şi axiologic unor comportamente
româneşti, care fuseseră pînă atunci interpretate exclusiv sociologic sau condamnate,
moralizant, în literatură. (...) Mai mult decît cu eroii lui Gide, „huliganii" mei se asemănau cu
anumiţi eroi ai Renaşterii italiene. Credeam în posibilităţile unei Renaşteri româneşti şi de
aceea îmi îngăduiam să descriu asemenea eroi. Dar, pe de altă parte, îmi era teamă că „Istoria"
ne va împiedica s-o înfăptuim. (...) Retragerea în faţa Istoriei, acceptarea tradiţionalului destin
al intelectualului român — de a „rata" sau de a supravieţui umil la periferia societăţii — nu mi
se păreau o soluţie. Eterna înfrîngere a „poetului", eterna victorie a „politicianului" —

38
Mircea Eliade, Ocultismul în cultura europeană, în Cuvântul, an III, 943, 1 decembrie 1927, pp. 1-2. Studiul
comentat este Il valore dell‘occultismo nella cultura contemporanea, Bylichnis, XVI, 11, nov. 1927, pp. 250-
260.
39
P. Pisi, (1999), «tradizionalisti» e la formazione del pensiero di Eliade, în L. Arcella, P. Pisi, R. Scagno
(edd.), Confronto con Mircea Eliade, op. cit., pp. 43-133; id., Evola, Eliade e l’alchimia, în «Studi evoliani», pp.
62-92; E. Montanari, (1993), Eliade e Guénon, în «Studi e Materiali di Storia delle Religioni», 61 (1995), pp.
131-149, republicat cu adăugiri în La fatica del cuore, Milano, Jaca Book, pp. 183-203; Natale Spineto, (2006),
Mircea Eliade storico delle religioni, Brescia, Morcelliana, (cap. II, Eliade e il «pensiero tradizionale», pp. 133-
163); Marcel Tolcea (2002), Eliade, ezotericul, Mirton, Timişoara; Marcello de Martino, Mircea Eliade e
esoterico. Ioan Petru Culianu e i „non detti”, Settino Sgilo, Roma, 2011; Julius Evola. Lettere a Mircea Eliade
1930-1954, a cura di Claudio Mutti, Controcorrente, Napoli, 2011. Un studiu notabil despre corespondenţa între
Eliade şi Evola a publicat în ultimii ani şi Liviu Bordaş, Mircea Eliade e Julius Evola. Un rapporto difficile, în
Nuova Storia Contemporanea, Roma, XVI, no. 2, marzo-aprile 2012.
40
Idee susţinută şi de către Dan Petrescu, într-un eseu intitulat Ioan Petru Culianu şi Mircea Eliade prin
labirintul unei relaţii dificile, inclus în Sorin Antohi (coord.), Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, Editura
Polirom, Colecţia „Biblioteca Ioan Petru Culianu”, Iaşi, 2003.

371
laitmotivul romanului românesc de la Vlahuţă la Cezar Petrescu — mă deprimau, deşi ştiam
că sociologic prezentarea era corectă. îmi spuneam că, deocamdată, trebuia să ies din acest
cerc vicios. (...) Huliganii mei izbutiseră să rezolve dilema prin ceea ce numeam pe atunci
„soluţia gordianică". Dovedeau astfel că participă la un alt mod de a exista româneşte decît
intelectualii din romanele lui Cezar Petrescu”41.
Consideraţiile acestea merită atenţie din mai multe puncte de vedere. O dată, întrucît
pun în relaţie categoria huliganilor (termen folosit în presa epocii pentru agitatorii antisemiţi
din rîndul studenţilor) nu atît cu nihiliştii ruşi, cît cu anumiţi eroi tenebroşi ai Renaşterii
italiene. În al doilea rînd, întrucît încearcă să schiţeze premisele (deocamdată, într-un fel de
nigredo alchimică) unei Renaşteri româneşti printr-o revoluţie spirituală în numele libertăţii şi
creaţiei nelimitate. În al treilea rînd, prin încercarea de pozitivare (vitalizare printr-o politică
de forţă) a unei categorii sociologice tradiţionale din proza autohtonă: intelectualul generos
dar învins, inadaptat la societatea modernă, împins spre ratare într-o fundătură periferică a
Istoriei. În fine, pentru sugestiile de ontologie etnică alternativă („un alt mod de a exista
româneşte”) care, prin angajarea activă în Istorie şi prin primatul acordat experienţei, trăirii la
limită ş.a.m.d. pot fi recuperate ca elemente ale unui existenţialism românesc. Unele articole
publicate de Mircea Eliade după întoarcerea din India insistă asupra unei „Renaşteri” a
culturii române în anii de după război (în contrast, însă, cu flagelul unui liberalism în
descompunere…)42, iar idealul renascentist al omului universal se suprapune celui al „omului
nou”. Cu precizarea că universalismul ecumenic la care cultura română trebuie să acceadă şi
pe care trebuie să-l impună lumii nu poate fi obţinut decît prin „adîncirea pînă la epuizare a
specificului, a localului, a particularului”43. Pentru a înţelege mai bine acţiunea antisistem a
„omului nou” al naţionalismului integral comutat pe nivel universalist (şi catalizat politic
inclusiv prin intermediul „revoluţiilor conservatoare” de tip fascist), Eliade trimite la
călugărul pre-renascentist Gioacchino da Fiore, al cărui vizionarism apocaliptic care-şi
propunea „să restaureze puritatea vieţii mîntuite” în interiorul creştinismului, a fost inhibat de
Biserica Catolică, la fel ca şi tentativele similare ale Sfîntului Francisc din Assisi sau ale lui
Savonarola. În viziunea lui Eliade, rezistenţa catolicismului instituţionalizat a avut drept
consecinţă afirmarea „omului nou” al Renaşterii (şi, ulterior, al Umanismului scientist şi al
Reformei), în afara şi împotriva Bisericii, cu o „conştiinţă metafizică alterată”. Fenomenul în
speţă – atrage atenţia autorul articolului - are loc nu doar în ce priveşte viaţa religioasă, ci în
in sînul oricărei comunităţi unde este reprimat cu violenţă. Drept pentru care, dacă nu vom
ajuta să se „realizeze” acest „om nou” aflat în „interiorul nostru”, el „va creşte în afară de noi
şi împotriva noastră, în beznă şi barbarie”44.
Precursor al Renaşterii, considerat de mulţi exegeţi (între care E. Buonaiuti) drept un
spirit profund subversiv prin transpunerea transcendenţei în planul istoriei, Gioacchino de
Fiore a fost o referinţă importantă în mediile spiritualiste din interbelicul românesc prin
medierea lui Nikolai Berdiaev (Paris, 1927). Interesul lui Eliade faţă de el este binecunoscut.
Merită subliniat, cu deosebire, rolul pe care istoricul religiilor îl atribuie călugărului calabrez
(revendicat drept patron spritual postum al Rozacrucienilor) în geneza intelectuală a noţiunii

41
Memorii, ed. cit., p. 167.
42
Renaştere românească, în Vremea, an VIII, număr special de paşti (21 aprilie0 1935, p. 7.
43
Naţionalismul, în Vremea, an X, număr special de Paşti 1937, p 3.
44
Renaşterea şi prerenaşterea, în Vremea, an VIII, Crăciun 1935, p. 6.

372
europene de patriotism, puse în relaţie directă cu apocaliptismul şi milenarismul cistercianului
pre-renascentist, format într-un mediu influenţat de greco-bizantinii aşezaţi pe teritoriul
Calabriei. Nu e greu de observat că, prin recursul la concepţia gioacchinistă (N.B., abatele nu
se considera profet, ci doar un descifrator atent al Bibliei), Eliade îşi elabora de fapt propria
concepţie asupra „profetismului românesc”, ca naţionalism aşezat într-un orizont milenarist şi
într-o genealogie istorică prestigioasă, cu rezonanţă universalizantă (pe urmele mesianismului
evreiesc şi – Gioacchino dixit - a celui italian, eventual şi a celui rusesc, format în interiorul
creştinismului). Note despre patriotism, publicat mai întîi în Vremea şi reluat în volumul
Fragmentarium45, merită citat, în acest sens, in extenso:
„Cred că foarte puţini dintre cei care se ocupă de istoria naţionalităţilor europene şi de
originea „conştiinţei naţionale" pe continent ştiu că abatele Gioacchino da Fiore (sfirşitul
sec[olului] al Xll-lea, inceputul sec[olului] al XlII-lea) a fost primul patriot italian. El cel
dintii işi mărturiseşte nădejdea in unitatea Italiei. Pentru el, duşmanii naţiunii italiene, ai lui
populus latinus, sint duşmanii „poporului ales". Toţi năvălitorii barbari de la nord —
lombarzii, francii, normanzii, germanii — joacă acelaşi rol pe care l-au avut asirienii in istoria
celuilalt „popor ales", evreii. Ei vin să „pedepsească", să implinească porunca Domnului;
italienii suferă de pe urma năvălirilor barbare intocmai aşa cum au suferit şi evreii de la
babilonieni şi asirieni: pentru că n-au fost vrednici să păstreze curată Legea Nouă pe care
Dumnezeu le-o dăduse prin Isus Cristos. Italienii sint cel din urmă „popor ales" — după evrei
şi după greci — şi sint cu atit mai venerabili; căci nu s-a spus: „Cei de pe urmă vor fi cei
dintii"?... Cititorul poate găsi referinţele „patriotice" din scrierile lui Gioacchino da Fiore in
cartea lui E. Anitchkov, Joachim de Fiore et Ies milieux courtois (Roma, 1931, pp. 200 şi
urm.). (...) E destul să amintim, incă o dată, că Gioacchino da Fiore a crescut intr-un mediu
plin de elemente etnice greceşti şi că in Calabria se dezvoltase un puternic curent mistico-
ascetic ortodox, mai ales sub inriurirea Sfintului Nil. De toate aceste lucruri se va ţine intr-o zi
seama, cind se va scrie istoria pre-Renaşterii. Căci ideile stareţului calabrez au influenţat
intreaga „pre-Renaştere" - iar aceste „idei" işi au izvorul in Răsăritul ortodox. (...) mi se pare
foarte semnificativ faptul că ceea ce am putea numi „conştiinţa naţională" apare o dată cu o
bogată mişcare profetică, străbătută de viziuni apocaliptice şi de nădejdi eshatologice”46.
În fapt, Gioacchino, deşi dominican supus Papei, a intrat în conflict cu Biserica
romano-catolică nu ca patriot italian, ci din cauza originalei sale antropologii şi teologii a
istoriei universale, unde anticipa, după o epocă a Tatălui fundată pe Vechiul Testament şi o
epocă a Fiului, centrată pe cel Nou, venirea, cu începere din 1260, unei epoci a Sfîntului
Spirit, epocă a libertăţii şi desăvîrşirii inefabile, dominată de virtuţile contemplaţiei monastice
premergătoare momentului escatologicc (conflictul teologic cu Papalitatea al ideilor a apărut
la mai bine de un deceniu după moartea din 1202 a abatelui - foarte respectat în timpul vieţii
inclusiv de papii care l-au încurajat să-şi elaboreze profeţiile). Din acest punct al eseului,
invocînd în sprijinul propriei teorii două articole ale lui Nae Ionescu din revista de critică
teologică Predania (unde acesta afirmase că ortodoxiile pot fi naţionale, dar catolicismul e
obligatoriu supranaţional), Eliade se lansează într-o serie de speculaţii ameţitoare despre coté-
ul religios istoriei relaţiei dintre profetism şi patriotism. Un patriotism care, în Europa. nu

45
Mircea Eliade, Fragmentarium, Editura Vremea, Bucureşti, 1939, pp. 30-32.
46
Mircea Eliade, op. cit., p. 31.

373
poate fi decît naţional şi creştin-răsăritean (v. mesianismul mistic al ruşilor) sau social şi
anticlerical, ergo anticatolic şi deci antiuniversalist (v. Iluminismul şi Revoluţia franceză,
ambele anticatolice, dar şi paşoptismul nostru - adversar al unei biserici ortodoxe care, sub
fanarioţi, s-ar fi înstrăinat de neam)47... Inevitabil, pe această cale va ajunge în prezentul cel
mai acut, opinînd că revival-ul ortodoxist al naţionalismului autohton ar solicita un mesianism
şi o filosofie a istoriei pe măsură:
„Astăzi, toate semnele ne vestesc o nouă intervenţie a creştinismului răsăritean,
ortodox, in istoria romanească. O asemenea apropiere a ortodoxiei de istorie nu poate
fructifica insă decit angrenată intr-o filozofie creştină a istoriei (ca a lui Gioacchino da Fiore,
de pildă) care să ţină seamă de „popoare alese". Justificarea interesului ortodoxiei pentru
istorie nu poate fi validată decit la nivelul concepţiei despre „poporul ales". Acum e timpul
„profeţilor" şi al „filozofilor istoriei" care să continue pe Gioacchino da Fiore. Mai exact, să
fructifice invăţătura lui, care a ratat in Apus - deşi pornea de prin părţile noastre, ale
Răsăritului”48.
Avem, aici, un adevărat discurs de legitimare istorică şi filosofico-religioasă, al cărui
punct de plecare îl constituie pre-Renaşterea italiană prin intermediul călugărului cosentin.
Profetismul lui Eliade se întîlneşte cu acela al lui Cioran (dezvoltat în Schimbarea la faţă a
României), dar soluţia pe care-o propune este una opusă acestuia; căci, dacă Cioran refuză
vehement tradiţia Răsăritului bizantin, Eliade o recuperează ca imbold constructiv. În Istoria
credinţelor..., va reveni dintr-o altă perspectivă asupra abatelui calabrez, despre al cărui
mesianism cu substrat patriotic nu mai pomeneşte nimic. Menţionează însă influenţa majoră a
escatologiei gioacchinite în posteritate, de la Dante şi franciscani la Arnaldo de Villanouva şi
de la iezuiţi şi rozacrucieni la Lessing, Saint-Simon, A. Comte, Fichte, Hegel şi Schelling49.
Rolul modelului Papini şi al studierii Renaşterii în constituirea existenţialismului
spiritual, vitalist şi experienţialist al tînărului Eliade poate fi reconstituit inclusiv urmărind
felul în care Eliade abordează primatul naturii şi al experienţei, chestiunea libertăţii omului şi
a creaţiei, a limitelor raţiunii şi a depăşirii deznădejdii (a)metafizice. Tot un gînditor
renascentist italian, Nicolaus Cusanus, va fi revendicat mai tîrziu în sprijinul concepţiei sale
despre sacru şi coincidentia oppositorum, iar De docta ignorantia a lui Nicola di Cuso a stat
la baza primului seminar despre mistică pe care Eliade, ca asistent asociat la catedra lui Nae
Ionescu, l-a ţinut la Universitatea din Bucureşti, în iarna lui 1935. Papini şi Italia au
reprezentat însă mai mult decît un filtru livresc prin care Eliade i-a descoperit pe gînditorii
existenţiali şi pe istoricii fenomenului religios cu impact major asupra sa. Dincolo de orice
„ispite” orientale şi occidentale, personalitatea intelectuală a viitorului savant s-a cristalizat în
orizontul voluntarismului solar italian şi al mentalităţii Sudului.

47
Cu privire la raporturile abatelui calabrez cu biserica greacă, v., între altele, două importante studii ale lui
Ernesto Buonaiuti, ambele familiare lui Eliade: Prolegomeni alla storia di Gioachino da Fiore, Ricerchi
Religiose, vol. IV, 1928 şi Misticismo di Gioacchino da Fiore, Richerche Religiose, vol. V, 1929.
48
Mircea Eliade, op. cit., p. 32.
49
Mircea Eliade, Gioacchino da Fiore: o nouă teologie a istoriei, cap. Catolicismul european: de la Carol cel
Mare la Gioacchino de Fiore în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III. De la Mahomed la epoca
Reformelor, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

374
Bibliografie:

Pietro Angelini, L‘uomo sul tetto. Mircea Eliade e le storia delle religioni, Torino, Bollati Boringheri,
2001.
Sorin Antohi (coord.), Ioan Petru Culianu. Omul şi opera, Editura Polirom, Colecţia „Biblioteca Ioan
Petru Culianu”, Iaşi, 2003.
Gianfranco Bertagni, Lo studio comparato delle religioni. Mircea Eliade e la scuola italiana, Libreria
Bonomo Editrice, Bologna, 2002.
Liviu Bordaş, Mircea Eliade e Julius Evola. Un rapporto difficile, în Nuova Storia Contemporanea,
Roma, XVI, no. 2, marzo-aprile 2012.
Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, ed. a II-a revăzută şi adăugită, trad. de Florin Chiriţescu şi Dan
Petrescu, postfaţă de Sorin Antohi, Polirom, Iaşi, 2004.
Fiona Darroch în Memory and Myth: Postcolonial Religion in Contemporary Guyanese Fiction and
Poetry, Rodopi, 2009.
Mircea Eliade, Fragmentarium, Editura Vremea, Bucureşti, 1939.
Mircea Eliade, Contribuţii la filosofia Renaşterii, (Itinerar italian), texte îngrijite de Constantin
Popescu-Cadem, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Revista de istorie şi teorie literară.
Supliment anual, nr. 1, Colecţia „Capricorn”, Bucureşti, 1984.
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III. De la Mahomed la epoca Reformelor,
traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
Mircea Eliade, Romanul adolescentului miop, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Editura Minerva,
Bucureşti, 1989.
Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I-II, Editura Roza Vînturilor, Bucureşti, 1990.
Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), ediţie de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Mircea Eliade, Virilitate şi asceză. Scrieri de tinereţe. 1928, ediţie şi note de Mircea Handoca, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2008.
Enconters with/Întîlniri cu Mircea Eliade, ed. by Mihaela Gligor & Mac Linscott Rickets, Ed. Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.
Amalia Lumei, Geneza unui poem filosofic: Apologia virilităţii., în Observator cultural, nr. 603, 2
decembrie 2011, p. 18.
Marin Mincu, Roberto Scagno (cura.), Mircea Eliade e l‘Italia, Jaca Book, Milano, 1987.
H.-R. Patapievici, Ultimul Culianu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009.
Mac Linscott Ricketts, Rădăcinile româneşti ale lui Mircea Eliade, traducere de Virginia Stănescu,
Mihaela Gligor, Irina Petraş, Olimpia Iacob şi Horia Ion Groza, vol. I-II, Bucureşti, Criterion
Publishing, 2004.
Roberto Scagno, Receptarea operei lui Eliade în Italia: un bilanţ critic, în Revista 22, 17 martie 2009,
pp. 10-12.
Marcel Tolcea, Eliade, ezotericul, Editura Mirton, Timişoara, 2002.
Florin Ţurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, traducere de Monica Anghel şi Dragoş Dodu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005.
Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu. Aşa cum l-am cunoscut, ediţie îngrijită de Alexandru Badea, ed.
Humanitas, Bucureşti, 1992.

375
 LES DÉBRIS SEMÉS PAR LA JOURNÉE D’HIER
Littérature en tant que ready-made : du réalisme psychologique au réalisme cognitif

Postdoctoral Fellow Dr. Alexandru MATEI

Faculty of Letters, University Spiru Haret, Bucharest

Abstract

In the field of aesthetics, literary objects seem to be less modern than those belonging to visual arts. If
Nelson Goodman had reached in the 70s the conclusion that, given the new situation of contemporary visual art,
it would be wiser to ask “When there it is art?” instead of “What is art?”, only recently literature studies has had
reasons to catch up with art criticism. From Gustave Flaubert to Julia Deck, writers worldwide tried to take
ready made language and put it on display on the behalf of the idea that the artist is free to invent no matter what
the poetic rules of the different artistic domains be. Displaying pieces of language is not simple at all, because
the display itself becomes the central element to be judged and criticized. In doing so, writers produce works
inappropriate for a critical judgment applying the classical criteria. It is not any more the art of the novel which
counts, but the concept of the novel “invented”. In order to impose this kind of critical exercise, the idea of style
had to change, from the XVIIIth to XXIth centuries.

Keywords: aesthetics, visual art, language, critical judgement, style

Selon Nelson Goodman, on ne peut désormais plus prétendre à définir l’art. Il faut se résigner
à bien remarquer les conditions dans lesquelles divers objets peuvent bénéficier d’une
réception artistique. L’idée de Goodman n’est pas nouvelle. Il s’agit plutôt d’un constat qu’on
peut faire depuis que les musées abritent de plus en plus d’objets dont la réalisation ne met
pas en avant des trésors de savoir-faire, au contraire : il s’agit souvent d’objets qui relèvent du
pop art, du ready-made, et dont la mise en scène est de loin plus spectaculaire que la
fabrication elle-même.

À vrai dire, un objet devient précisément une œuvre d’art parce que et pendant qu’il
fonctionne d’une certaine façon comme symbole. Tant qu’elle est sur une route, la pierre
n’est d’habitude pas une œuvre d’art, mais elle peut en devenir une quand elle est donnée
à voir dans un musée d’art. Sur la route, elle n’accomplit en général aucune fonction
symbolique. Au musée, elle exemplifie certaines de ses propriétés – par exemple, les
propriétés de forme, couleur, texture. Le creusement et remplissage d’un trou fonctionne
comme œuvre dans la mesure où notre attention est dirigée vers lui en tant que symbole
exemplifiant. D’un autre côté, un tableau de Rembrandt cesserait de fonctionner comme
œuvre d’art si l’on s’en servait pour boucher une vitre cassée ou pour s’abriter.
(Goodman : 1992, 90)

Si cette approche pragmatiste a cours en art, dans le domaine de ce qu’on appelle

« arts visuels », elle n’en est pas moins importante en littérature, où il ne s’agit plus, depuis
belle lurette, de « faire beau ». D’une part, le faux divorce entre la Forme et l’Idéologie a été
depuis longtemps dénoncé, et ceci bien avant les positions tranchées de Roland Barthes
(Barthes : 1953, 2002). Dans un livre qui voit le jour en 1928 déjà, Pavel Medvedev accuse
les symbolistes (russes) que, en dépit de leur pensée poétique innovante, leur intention est de
dés-idéologiser l’étude de la littérature en tant que pratique formelle et formalisante du
langage. Medvedev montre que la forme et l’idéologie sont inséparables, ce que nous savons
bien aujourd’hui, quoique ce « nous » doive être pris précautionneusement (Medvedev !!!).

376
 Dans cet essai, nous voulons montrer tout d’abord comment l’approche pragmatiste de
la littérature, et là j’emploie « pragmatiste » pour renvoyer à Goodman plus qu’à Richard
Rorty ou Stanley Fish (qui, eux, sont les initiateurs d’une herméneutique pragmatiste plutôt
que d’une nouvelle pensée poétique), prend racine dans une histoire de l’idée de style dont le
passage essentiel est celui romantique, pour terminer avec une brève analyse du « concept »
d’un roman français récent, le début de Julia Deck, Viviane Elisabeth Fauville, Minuit, 2012.

1. Le style, imitation ou création ?

La plus connue querelle stylistique qu’ait connu la première moitié du XXème siècle
français oppose les tenants et les détracteurs de Gustave Flaubert. Certes, le débat portait sur
deux notions différentes, celle de style et celle de langue, comme le laisse voir Albert
Thibaudet : « Flaubert peut être considéré comme un modèle de style. Je dis de style. Sa
langue n’est pas absolument pure. »1 La distinction est néanmoins récente, à preuve le titre qui
ne contient que le mot « style » : la réception de Madame Bovary en témoigne, son auteur
étant accusé d’y commettre des « fautes de grammaire ». C’est le début de ce que Gilles
Philippe considère « le moment grammatical de la littérature française », c’est-à-dire l’époque
où on attache plus que jamais auparavant une importance particulière à la « grammaire » des
textes littéraires, dont le style comptait trois volets : lexical, prosodique et rhétorique2. Gilles
Philippe constate bien que « le rapport de la grammaire et de la littérature a changé » (p.51),
comment ? La première hypothèse en est que, suite à la hausse du prestige de l’auteur (et de
l’artiste en général), celui-ci peut ne pas respecter la grammaire, car c’est là exercer sa liberté
d’artiste : l’allégation de sa liberté est proprement kantienne. En ce début du XXème siècle,
au moment où Baudelaire est enfin reconnu pour le plus grand poète français moderne, l’idée
de la liberté de l’artiste par rapport à toute exigence extérieure à l’œuvre est reconnu comme
idée directrice de la poétique littéraire : dans son cours de Poétique de 1937, Paul Valéry la
ratifiera dans son essai de pénétrer dans le cerveau du créateur. Tout s’y passe, et la fidélité
dont il a à témoigner, ce n’est pas envers une normativité quelconque, mais envers son propre
être.
Les solécismes de ses écrits ne seraient pas de sa faute, l’excuse Thibaudet, car « la
pleine maîtrise verbale ne lui était pas donnée dans sa nature même »3. Mais, qu’importe, du
moment que le génie, car il s’agit d’un génie, ne sait pas de plein gré tous les effets de ce qu’il
fait, ou bien, peut-être est-ce mieux dire, qu’il sait choisir, parmi toutes les options que son
esprit a devant lui, celles qui compte véritablement. Alors, pour Flaubert, la grammaire
n’aurait pas été une option à relever. Mieux : est-ce peut-être le « contenu » de son projet qui
exclut un intérêt, autre que commun, pour la « forme » - pour employer les termes du débat de
l’époque, comme paraît l’entendre Proust, qui le défend : « comme il a tant peiné sur sa
syntaxe, c’est en elle qu’il a logé pour toujours son originalité. C’est un génie grammatical.
(…) Son originalité immense, durable, presque méconnaissable parce qu’elle est tellement

1
Albert Thibaudet, Une querelle littéraire sur le style de Flaubert, Réflexions sur la critique, Gallimard, 1939, in
Gilles Philippe, Sujet, verbe, complément. Le Moment grammatical de la littérature française,
1890-1940, Gallimard, 2002, p. 48. Le texte de Thibaudet est de 1919.
2
Gilles Philippe, ibidem, p. 48-49.
3
Thibaudet, op. cit. in Philippe, op. cit., p. 56.

377
incarnée à la langue littéraire de notre temps que nous lisons du Flaubert sous le nom d’autres
écrivains sans savoir qu’ils ne font que parler comme lui, est une originalité grammaticale. »4
Peu importe, à ce moment de notre parcours, ce que « grammatical » veut encore dire
sous la plume de Proust, si « grammaire », « syntaxe », « langue » sont une et même chose, en
tant que quatrième volet du « style ». Il est peut-être plus intéressant de voir comme on peut
parler du « style », et c’est là que nous allons nous tourner du côté de la micro-histoire de
Carlo Ginzburg. Dans un essai présenté en 1995 à Harvard et inclus dans le livre Occhiacci di
legno (1998), traduit en français A distance (Gallimard, 2001), l’historien italien passe en
revue une courte mais dense histoire de l’idée de style, à la suite de laquelle il formule deux
acceptions du style : le style serait, d’une part, le propre irréductible d’une œuvre, la mesure
de sa participation à la Vérité, ou bien au Beau, et d’autre part la marque de l’appartenance de
l’œuvre à une histoire, à une culture qui elles seules y donnent accès. Le constat de Ginzburg
fait leurs parts à deux types d’approches : celui qui est aujourd’hui connu en tant qu’issu du
romantisme, platonisant, qui considère l’œuvre une entité fermée, et celui qu’on appelle
aujourd’hui « relativiste », ou peut-être « pragmatiste » si l’on s’en tient à la terminologie
théorique américaine (Richard Rorty), qui n’absolutise pas la perspective « esthétique » sur
les œuvres. Mais c’est à l’intérieur de la première acception du style qu’un partage s’impose,
entre deux versions de « perfection » dans l’art. Le débat oppose, en fait, un premier et un
second romantisme. Johann Joachim Winckelmann est un des plus connus tenants du style de
« calme grandeur » de l’Antiquité, et déclare en 1755 qu’il « n’y a qu’un seul Beau, comme il
n’y a qu’un seul Bien ». (126) Mais son historicisme est mis à mal plus tard, car ce que
représente pour Winckelmann l’idéal du Beau – une sorte d’origine située historiquement – se
retrouve, chez Hegel, dématérialisé et, si l’on peut employer ce terme ici, délocalisé : le
« concept même de l’art » et « l’idéal » (131) sont devenus deux absolus spirituels que les
artistes recèleraient en eux-mêmes, et que leurs œuvres feraient voir5. Un peu plus tard,
Heinrich Heine écrira : « Tout artiste original, et plus encore tout nouvel artiste de génie, doit
être jugé en fonction de l’esthétique qu’il porte en lui ». (131). Ginzburg relie cette injonction
critique à l’individualisme esthétique professé par Baudelaire qui, le premier, crache sur le
mythe historiciste du Beau – et, de la sorte, met en branle la sensibilité même du Beau (que
Kant avait déjà critiquée lors de l’Analytique du sublime).
Or, il nous semble qu’entre l’avènement du « moment grammatical » de la littérature
française et l’absolutisation individualiste du style il y a un lien étroit, mis en évidence par le
changement qu’en subissent les notions de forme et de contenu. Ce qui se passe en cette fin
du XIXe siècle en France, et qui procède, évidemment, d’une philosophie romantique dont
nous avons seulement entrevu l’ampleur, c’est un élargissement de la notion de forme, qui
« absorbe » en quelque sorte le « contenu », et qui gagne des éléments invisibles avant,
comme par exemple ce que les formalistes russes appellent « élément constructif » : tout
« objet relevant du monde visible et sensible tel qu’il existe dans la réalité (…) doit
précisément passer dans le système des moyens de la représentation (…). C’est à partir du
moment où l’objet est perçu à partir de ce système figuratif comme élément constructif

4
Proust, Contre Sainte-Beuve, Gallimard, 1971, p.299, in Gilles Philippe, op. cit., p. 59.
5
Sur la dématérialisation de la tragédie antique dans les écrits des romantiques allemands, dont Hegel, Schiller,
etc., voir l’excellent essai de William Marx, Le Tombeau d’Œdipe, Minuit, 2012.

378
possible qu’il devient pour la première fois objet de la perception artistique. »6 Or, la
grammaire est, elle aussi, en tant que représentée dans un texte littéraire, un objet de
construction, soumis à l’esthétique « que porte en lui » l’artiste.
A partir du moment où la littérature perd ses attributs « essentiels » - ce « bélécrire »
que plus personne, parmi les avisés, ne prend au sérieux – elle devient de plus en plus une
affaire de méta-défamiliarisation – pour employer et rendre hommage à ce terme de l’école
formaliste russe – qui requiert des idées plus que du savoir-faire. L’écrivain n’est plus
seulement celui qui sait écrire mieux que les autres, qui possède un savoir-faire parfait pour
obéir parfaitement aux normes de la langue tout en s’écartant de l’expression commune par le
recours à un trésor de tropes mystérieux dont le maniement n’est pas donné à qui que ce soit.
Il peut bien écrire comme tout le monde, à condition de mettre en scène, d’une manière ou
d’une autre, son texte, comme ferait l’artiste avec les objets qu’il mettrait en expositions ou au
musée.

2. D’un minimalisme cognitiviste

Dans les années 1980, ce qu’on appelle encore les écrivains de l’Ecole de Minuit
(Bessard-Banquy : 2009, 56) pratiquaient une écriture « minimaliste » (Schoots : 1997) :
Jean-Philippe Toussaint, Marie Redonnet, Christian Oster, Patrick Deville, parfois Jean
Echenoz et au début Eric Chevillard faisaient « vite », « simple’, mais il y avait toujours un
suspens à même l’écriture, qui ne se résolvait jamais. Mais ce minimalisme ne faisait
seulement figure de repliement sur soi, de « modestie » tirée vers l’ascèse, c’était aussi une
manière de mieux mettre en évidence les détails qui, pris par les flots de la « littérature », s’y
effaçaient. Dans le domaine de la construction des personnages, le minimalisme était une
manière de construire des conduites plutôt que des psychées, d’où le label de
« behaviourisme » dont écopaient les romans des auteurs susdits. Or, il est évident que mettre
l’accent sur la conduite, c’est avaliser une lecture « éthique » de ces narrations. Ethique
revient tôt au tard, quelque scrupule qu’on y mette à s’y dérober, à regagner une pensée
métaphysique, à mettre de « l’humain » dans la chaire indifférente du personnage. Toutefois,
il y a eu des cas exceptionnels : Jean Echenoz, dans Un an, une adorable nouvelle d’une petite
centaine de pages, raconte une histoire hallucinante d’une jeune femme qui croit avoir
commis un meurtre dont on ne sait jamais s’il a bien été commis et si ce fut elle qui l’aurait
commis.
En 2012, une jeune auteure, Julia Deck, reprend la même idée et en fait un court
roman qui porte pour nom celui de la protagoniste. Viviane Elisabeth Fauville est un roman
écrit alternativement à la seconde, troisième et première personne – c’est là la trouvaille la
plus originale de Julia Deck – qui porte sur ce cas : Viviane, jeune mère et fraîchement
divorcée, subissant des troubles nerveux, tue son psychanalyste. Autant l’écriture de ce livre
est claire – car c’est toujours Viviane qui parle, d’elle en son alter-ego (« vous »), d’elle en
tant qu’elle-même (« moi ») ou en tant qu’une autre (« Viviane ») – autant la perspective du
lecteur sur l’histoire est brouillée par ce changement des points de vue, qui engendre une

6
Pavel Medvedev, La Méthode formelle en littérature (1928), édition critique et traduction de Bénédicte
Vauthier et Roger Comtet, Presses Universitaires de Mirail, Interlangues, p.149.

379
défection dans l’identification du « responsable » des énonciations dont se compose cette
écriture.
Si c’est la conduite de Viviane qui est mise en avant, et jamais son « âme », un
problème persiste, et c’est à partir de là que cette écriture « fait » littérature : on assiste à un
psychodrame, où le désir d’objectivation de Viviane se retrouve toujours sur sa faim, car il
n’y a pas d’endroit depuis lequel le rapport, tellement simple en théorie, d’identification, celui
que Lacan loge au « stade du miroir », puisse s’établir. Le lecteur se retrouve, en cours de
lecture, sur la siège du chauffeur dans une voiture dotée de GPS sans savoir si les indications
qu’il suit le mènent bien à une adresse.
Parmi ces trois points de vue, dont l’origine est toujours la même – le cerveau de
Viviane – il y en a deux opposés par rapport au sens du drame : celui qui fait de Viviane un
meurtrière, et un qui l’innocente – ce que le lecteur ne saura avant la fin du roman. Ce qui est
visible, avant le dénouement relatif de la narration, c’est des décalages de chronologie et
d’espace, mais aussi, on se rend compte assez vite, de perception. Le plus marqué est marqué
par deux incipits consécutifs, celui du second et du troisième chapitre, qui racontent le
lendemain de la mort du psychanalyste, soit du crime. Nous préférons les transcrire en miroir :

Le matin suivant, mardi 17 novembre, votre Le matin suivant, mardi 17 novembre, la

mémoire est entièrement revenue. La montre
du lit indique 5 :03. Il reste à peu près une
heure avant que l’enfant se réveille, une heure
pour trouver une solution, balayer autant que
faire se peut les débris semés tout autour de
vous.
Vous êtes Viviane Elisabeth Fauville, épouse
Hermant. (Deck : 2012, 15)
mémoire est entièrement revenue. La montre
au pied du lit indique 5 :58. Il reste environ
deux minutes avant que l’enfant se réveille,
deux minutes pour trouver une solution,
balayer autant que faire se peut les débris
semés par la journée d’hier.
Viviane se lève et s’approche du berceau.
(Deck : 2012, 28)

En italiques, nous avons marqué les différences de second incipit : elles consistent
dans la modification d’une heure – et des conséquences qu’elle entraînent par rapport à
l’heure, 6 :00, du lever de la fillette de Viviane, d’une détermination du nom « mémoire », qui
est accompagné d’un article déterminé dans le second cas, alors que le narrateur est
omniscient, alors qu’il était l’alter ego de Viviane, qui se faisait appeler « vous » dans le
premier cas, et de d’une locution adverbiale circonstancielle, dans un contexte ambigu, entre
dénotation (les débris sont « semés » autour dans le premier cas, ils sont semés « par la
journée d’hier » dans le second cas, ce qui élève le degré d’incertitude quant à leur
matérialité, et ce dans le version omnisciente, censée moins subjective, de la narration).
Ce n’est pas tout, car les décalages sont plus nombreux : ils tiennent pourtant, du reste,
plutôt à ce qu’on pourrait appeler « réalité représentée », et sont à ce titre autant d’indices
propres à un roman policier (on ne sait pas si Viviane tue son psy à l’aide d’un couteau pris
dans un étui dérobé dans l’ appartement de son mari, qu’elle n’habite plus après le divorce,
mais où elle peut encore pénétrer grâce à la bienveillance de la ménagère qui a pitié de la
femme abandonnée ; on ne sait non plus, et on ne le saura jamais, si la mère de Viviane est
morte – depuis huit ans – ou bien vivante). Ce qui est surprenant dans ce roman, c’est que
l’écriture tend à épouser non seulement une dynamique comportementale individuelle,

380
imprévisible certes, parfois monotone, mais mue toujours par un moteur invisible que les
défaillances du personnage, en proie à des crises d’angoisse, fait manifester en creux (cette
fidélité presque organique de l’écriture à une dynamique invisible était déjà le propre de
l’écriture de Jean Echenoz, dans un roman comme Cherokee – Echenoz : 1983, ou Ravel –
Echenoz : 2005), mais la dynamique des cognitions de la protagoniste. Le concept de ce livre
qui s’écrit comme en vitesse, comme un discours dans sa réalité elliptique qui est celle de tout
ce que nous disons quand nous essayons d’être « objectifs » (au commissariat, où elle arrive
comme suspecte, Viviane raconte : « Je n’ai pas tué le docteur, soupire-t-elle. Je ne vais tout
de même pas l’inventer. J’étais chez moi avec ma fille, je n’ai pas tué le commissaire. Vous
voulez dire le docteur. Je veux dire le docteur », Deck : 2012, 61) est celui de rendre le
« réel » suivant un principe qui n’est plus seulement comportementaliste, mais cognitiviste.
La pulsion, qui se manifeste à même l’écriture, est toujours là, et les actes qu’elle détermine
cognent toujours contre le conscient qui se trouve devant le monde et qui le pratique en
choisissant : « Tout cela suppose des choix. Une infinité de microdécisions dont chacune
présente des implications supérieures. Vous n’êtes pas en mesure de faire des choix. Vous
êtes l’esclave de la nécessité, c’est une position qui vous convient très bien, vous n’en avez
réclamé d’autre. » (Deck : 2012, 46). En cela, Viviane est un avatar éloigné de Mersault, le
personnage de Camus, sauf que, dans le roman de Julia Deck, la finesse du réel que la
littérature met en scène ne laisse plus d’espace à aucune, quelque radicale qu’elle soit – ne
fût-ce qu’au degré zéro – idéologie. Ni morale. La discrimination entre extérieur et intérieur
est rendue superflue, puisque l’identité n’existe plus pour pouvoir l’endosser.
On se doutera bien que le roman de Julia Deck ne se réduit, ou bien ne se radicalise
pas au point de délaisser le fictionnel, ne se raidit pas dans une tenue « objective » rappelant
le Nouveau roman. Le repérage policier n’est jamais écarté, c’est d’ailleurs Viviane, dans sa
version « vous » qui l’encourage, et l’humour ne manque pas, un humour pince sans rire qui
représente aujourd’hui une marque du « brand » de l’école minimaliste et des romans de Jean
Echenoz en particulier. L’allusion flaubertienne est elle-aussi à sa place, car toute cette
histoire est mise en rapport avec les télé-nouvelles de l’après midi, anodins et sanglants
comme les faits divers déterrés par l’auteur de Madame Bovary 150 ans auparavant :
Les semaines suivantes vous avez beaucoup dormi, parfois vous avez regardé la
télévision. Il s’y passe l’après-midi des choses aériennes situées dans de lointains décors. Des
chirurgiens trahissent leur épouse avec des infirmières enceintes de pilotes de l’air, les maris
meurent par le truchement de pics à glace, et les veuves roulent en décapotables sur toile de
fond azuréenne. Tous, ils vous berçaient comme le souvenir d’une vieille plaisanterie. (Deck :
2012, 150)
Depuis Flaubert, l’idée de la littérature-concept existe et s’incarne, mais Flaubert
était, dans son temps, un esthète plutôt qu’un « cognitiviste », à en croire les charges
polémiques de Pierre Bourdieu dans Les Règles de l’art (Bourdieu : 1992). Le raffinement de
sa méthode était requis par l’évolution de l’idée de style : car, si l’artiste n’est pas qu’un
artisan, autant ne pas l’être apparemment plus du tout. Ce qu’il fait, la seule chose qu’il puisse
faire pour ne pas trahir la liberté (de création) qu’il il s’est vu attribuer au XVIIIème siècle,
c’est d’imaginer des croisements, des bricolages, des déplacements et replacements dans
l’ordre commun de la réalité quotidienne, pour d’une part faire voir la réalité en tant que
dynamique dont la perception est rendue manifeste par les repères à partir desquels le

381
mouvement devienne visible en tant que tel, et d’autre part dévoiler ce qu’on appelle, plus
modestement mais de plus en plus souvent l’inconscient cognitif des individus vivants qui,
souvent atteint dans son fonctionnement huilé, est rendu, par le truchement de petits
accidents, visible. Ecrire selon la dynamique de cet inconscient, rien de plus
vraisemblablement insignifiant, et pourtant difficile – car c’est à l’écrivain de vérifier s’il n’a
bien pas oublié de bien placer les oublis qui authentifient son écriture. Et qui, parfois, arrive à
mettre ensemble l’amas de passifs et d’actifs dont nous sommes tous faits, en cours de vie :
Ensuite je ne sais pas pourquoi je fais ce que je fais, mais je le fais. Qu’on n’aille pas
croire que je pense que c’est une bonne idée ou que j’en suis fière, c’est juste que cela
s’impose : mes pieds avancent et je les suis. (Deck : 2012, 63) C’est comme si Julia Deck
avait lu le livre d’un jeune philosophe français en train de faire cette démonstration : Après la
finitude. Essai sur la nécessité de la contingence (Meillassoux : 2006). A n’en pas douter, un
pan de la littérature française contemporaine essaie de poser les termes d’un même problème
qu’un pan de la philosophie contemporaine : comment articuler les débris dont le réel, nos
corps y compris, est fait ?

Bibliographie
Roland Barthes, Le Degré zéro de l’écriture (1953), in Œuvres complètes, I, Seuil, 2002,
p.XXX
Olivier Bessard-Banquy, La Vie du livre contemporain. Etude sur l’édition littéraire 1975-
2005, Presses Universitaires de Bordeaux et Du Lérot éditeur, 2009
Carlo Ginzburg, A distance, Gallimard, 2001
Julia Deck, Viviane Elisabeth Fauville, Minuit, 2012
Jean Echenoz, Cherokee, Minuit, 1983
Jean Echenoz, Un an, Minuit, 1997
Jean Echenoz, Ravel, Minuit, 2005
Nelson Goodman, Manières de faire des mondes, Éd. Jacqueline Chambon, coll. «Rayon
art», 1992
Pavel Medvedev, La Méthode formelle en littérature, Presses Universitaires du Mirail, 2008,
XXX
Gilles Philippe, Le Moment grammatical de la littérature française, Gallimard, 200X
Fieke Schoots, « Passer en douce à la douane ». L’écriture minimaliste de Minuit (Deville,
Echenoz, Redonnet et Toussaint), Rodopi, 1997.

382
 TRAUMA STUDIES, POSTCOLONIALISM AND POSTCOMMUNISM:
CONCEPTUAL DISJUNCTIONS AND CONJUNCTIONS1

Lect. univ. dr. Ecaterina PATRASCU

Postdoctoral Researcher, “Alexandru Ioan Cuza” University, Iasi

Abstract
The general objective of the article refers to the modality in which the representability of trauma aligns
to the dynamics of representability of the postcolonial and postcommunist vocabularies, under the circumstances
of the problematic of trauma having marked ideological and ethical implications. The proposed idea is an
extremely actual one and with a powerful impact on cultural studies: the traumatic events represent a constant of
our contemporary society, while their history is a long and controversial one as well. The terms of
postcolonialism and postcommunism are already associated with functional theoretical vocabularies, and the
traumatic reality belongs, chronologically, to the reality these thoroughly cover.

Keywords: trauma studies, postcolonialism, postcommunism, ideology, representability

Introduction
The article is intended as a comparative study of the aesthetic and ideological implications in
representing trauma in postcolonial and postcommunist literatures. The general objective of
the article refers to the modality in which the representability of trauma aligns to the dynamics
of representability of the postcolonial and postcommunist vocabularies, under the
circumstances of the problematic of trauma having marked ideological and ethical
implications. The proposed idea is an extremely actual one and with a powerful impact on
cultural studies: the traumatic events represent a constant of our contemporary society, while
their history is a long and controversial one as well. The terms of postcolonialism and
postcommunism are already associated with functional theoretical vocabularies, and the
traumatic reality belongs, chronologically, to the reality these thoroughly cover.
Equally important is comparing the modalities in which the tension between trauma as
an irrepresentable event and trauma as a concrete event that can be confronted and narrated
could be reflected at the level of the literatures.
Thirdly, the article intends a comparative and systematic analysis of the formal
innovations with regard to representing collective and/or individual trauma in the works that
deal with the traumatic experience.
Last but not least, a direction of research addresses the ethical and ideological
perspective, namely identifying the resistance of the text to the process of absorbing the
dominant discourses, as well as the analysis of the possible relations between narrative
innovation and ideology.

1
Acknowledgements: This paper is a result of the project `Transnational Network for Integrated Management of
Postdoctoral Research in Communicating Sciences. Institutional building (postdoctoral school) and fellowships
program (CommScie)" - POSDRU/89/1.5/S/63663, financed under the Sectoral Operational Programme Human
Resources Development 2007-2013.

383
Trauma Representability in Postcolonial Studies and Literature

The association of cultural trauma theory and postcolonial studies is debatable and has
constituted a topic of intense discussions for over a decade now, with its most relevant
exemplification in the appearance of the 2008 issue of Studies in the Novel, coordinated by
Stef Craps and Hans Buelens. “The specificity of colonial traumas and of the act of
postcolonial literature trauma representation in relation to the dominant trauma discourse,”
assert Craps and Buelens, “should lead to alternative conceptions of trauma and of its textual
inscription, leading to a revitalization of trauma studies.”2
The issues at stake, according to Visser, are represented by the core definitions of
trauma, by the opposing perspectives on trauma in the field of trauma studies and by their
Eurocentric orientation. The topic stands as most relevant in the context of discussing the
trauma typology and dynamics in the non-western countries, a space in which Western trauma
models are constantly imposed: “Postcolonial trauma theory should seek to employ a model
of trauma incorporating non-western templates for understanding culturally specific traumatic
psychic disorders.”3 Leela Gandhi pleas for a similar approach to non-western knowledge
systems so that one should be able to “learn to speak more adequately to the world which it
speaks for.”4 Similarly, Anne Whitehead criticizes the mislaying of the Western construct and
discusses its obstructive hegemonic impact on the significances of non-western cultural
practices.5
Postcommunism and postcolonialism in literature are concerned, among other things,
with the role of memory in representing history: the commodification of memory, the
fictionalization of representation, dethroning the concept of History, fragmentarity, the
politics of identity, the dynamics centre-periphery, all indicating connections between
memory and trauma. These directions form the background of the contemporary theories on
trauma, with a special applicability in the field of cultural studies. However, trauma theory,
when applied to works of literature, will focus only on the preservation, and not at all the
healing, of trauma: hence, the common themes underlined and discussed will be victimization,
guilt, melancholia – “crippling self-reflexivity”6 -, while recuperation and psychic resistance
will be obscured. Knudsen refers to this victimizing perspective as reducing the “vigour and
imaginative impact”7 of postcolonial literature, while Susan Najita8, following Judith Herman
and Dominick LaCapra, identifies the need for political activism, social change and individual
healing of the postcolonial texts as a modality of promoting postcolonial resistance and
recovery as opposed to melancholia and unspeakability.
As far as the postcolonial fiction is concerned, it is traumatic due to its concern with
the recuperation of memory and the acknowledgment of those negated, suppressed or
2
Stef Craps and Gert Buelens, ‘Introduction: Postcolonial Trauma Novels’, Studies in the Novel, 40(2008), 1–12
( p.3).
3
Irene Visser, ‘Trauma theory and postcolonial literary studies’, Journal of Postcolonial Writing, 47.3 (2011), p.
272.
4
Leela Gandhi, Postcolonial Theory: A Critical Introduction (Edinburgh: Edinburgh UP, 1998), p. x.
5
Cf. Anne Whitehead, ‘Journeying through Hell: Wole Soyinka, Trauma, and Postcolonial Nigeria’, Studies in
the Novel, 40 (2008), 13–30.
6
Park Sorenson, in Craps and Buelens, p. 10.
7
Eva Rask Knudsen, in Craps and Buelens, p. 11.
8
Susan Najita, in Craps and Buelens, p. 11.

384
forgotten. The postcolonial traumatic literature involves the recuperation of the ignored
histories and the bringing forth of the marginalized events and characters, the replacement of
a collective representation of history with representations of personal memory.
An immediate effect, however, would be that of “hyper-particularism” or “hyper-
localism” Michael Rothberg refers to, namely a “tendency to create Bergsonian maps – maps
of the social that are so detailed and particularizing that they forfeit all potential to Orient
investigation.”9 At the opposite end, there runs the risk of over-homogeneization, postcolonial
trauma studies having to “pursue an approach between homogenizing universalism and
nominalist particularism.”10 At this level, the originality of the article consists in the re-
evaluation of the concepts of colonialism and postcolonialism as a consequence of the
analysis of the modality in which the violence of the historical and cultural experience has
been modelled ideologically in the literary discourse. Terms such as: civilization, beneficial
colonization, occidentalization are reviewed from the perspective of the dialectics colonized/
colonized, ideological discourse / historical reality. In the larger context of postmodernism
and, more specifically, in that of postcolonialism, one cannot speak about reality, but of
realities, each representing a plausible variant of one narrator. Hayden White asserted that a
research of the traumatic history may be interested not in the fact that certain events took
place, but in what those events may signify for a particular group, society or for the present
conception of a culture.
The problem of the postcolonial writers concerned with the recuperation of the past is
not the identity of events, but how these must be described so that one explaining modality
should be preferred to another. The truth of the traumatic history is represented by the event
plus the conceptual matrix by means of which it has been localized in the discourse,
imagination being always involved in the representation of truth.
The narrated traumatic events are never ideologically neutral, but always liable to a
process of selection by the one who will organize them coherently in a literary text; not the
raw facts compose the image of reality, but the facts transformed imaginatively, passed
through the ideological and cultural filter of the artist. The represented reality has as a
fundament the events themselves, yet what constitute it coherently and significantly are the
sets of possible relations and configurations that establish among them as a consequence of
the perception of events by different consciousness – the configuration process of reality is
the result of the creator’s projecting imagination having as a support the raw events. The
postcolonial reality will always be an ideological construct, facts representing the past as a
background against which different ideological, political and ethical attitudes confront one
another. Thus, the possibility of manipulating events becomes part of the imaginative process
of reconstructing the real.
Traumatic events are rendered in postcolonial literatures by means of a specific
vocabulary, one that functions on concepts of liminality, ambiguity, hybridity, transgression.
These, according to Adrian Otoiu, characterize the “‘in-between spaces’ of cultural ambiguity
where diasporic and migrant identities, hovering in the indecision of in-betweenness, are

9
Michael Rothberg, ‘Decolonizing Trauma Studies: A Response’, Studies in the Novel, 40 (2008), 224–34 (p.
229).
10
Rothberg, p.229.

385
shaped.”11 Otoiu’s judgment is founded on Homi Bhabha’s position as to the significance of
the “limen”, which is used to describe the “in-between spaces where strategies of identity are
elaborated [...], the boundary [that] becomes the place from which something begins its
presencing.”12 The use of “doubling tropes”13 such as irony, allegory, and parody give a
different shade to motifs of dislocation, alienation and threatening events. The experience of
the traumatic events leads to a classical postmodern worldview of missing teleology and
fragmented identities, though, according to Piret Peiker, in spite of this existing condition,
there is “a repeated motif in postcolonial literature [...] just the opposite: the longing for a
topos of maturity and order, a mythical realm of centeredness that exists or existed
somewhere.”14
Postcolonial critics and theoreticians such as Kamran Aghaie, Jill Bennett, Victoria
Burrows, Sam Durrant, Rosanne Kennedy, David Lloyd and Rebecca Saunders perceive
colonization as collective trauma, therefore postcolonialism – a post-traumatic cultural
formation. As a consequence, it is necessary that the specificity of colonial traumas should be
reconsidered, a necessity reflected in the literary representation of trauma in relation to the
dominant Western discourse.
The postcolonial criticism denounces the pathologization and depolitization of the
victims of colonial violence and criticizes the western self-sufficiency in approaching the non-
western histories or records. The lack of historical particularity is what postcolonial criticism
indubitably reproaches to trauma theory, the former focusing on the historical, socio-
economic and political factors in the colonization process and its aftermath. Craps and
Buelens point to the fact that “the chronic psychic suffering produced by the structural
violence of racial, gender, sexual, class and other inequities has yet to be fully accounted
for.”15 Trauma theory is perceived as limitative for postcolonial criticism due to the
perception of trauma as ahistorical and structural; besides this, the use of formal criteria such
as narrative rupture and aporia are considered Eurocentric misfit approaches to different
cultural specificities. From this perspective, Luckhurst refers to the “prescriptiveness”16 of
trauma theory’s formalist criteria.
Within this context, it is necessary to conceive alternative modalities of approaching
colonial traumas, such as forced migration, diaspora, segregation, political violence. This
attitude is reflected in the representing modalities of the postcolonial trauma: self-reflexive
and anti-linear techniques are preferred to a direct and linear rendering which would suggest
an easy and successful overcoming of the traumatic moment; the promotion of realism and of
the indigenous artistic and literary practices are used as a modality of avoiding a particular
western discourse that, by asserting the impossibility of representing trauma (Caruth, Laub,
Felman), leads to a political, ideological and cultural debilitation. Both representation modes
11
Adrian Otoiu, ‘An Exercise in Fictional Liminality: the Postcolonial, the Postcommunist, and Romania’s
Threshold Generation’, Comparative Studies of South Asia, Africa and the Middle East, 23(2003), 87-105 (p.
88).
12
Homi Bhabha, The Location of Culture (London: Routledge, 1994), p. 5.
13
Bill Ashcroft, Gareth Griffiths, Helen Tiffin, The Empire Writes Back: Theory and Practice in Post-Colonial
Literatures (London: Routledge, 1989), p. 7.
14
Piret Peiker, ‘Post-communist literatures: A postcolonial perspective’, Vikerkaar 10-11 (2005) (Estonian
version) <http://www.eurozine.com/articles/2006-03-28-peiker-en.html> [accessed 14 September 2012].
15
Craps and Buelens, p.3.
16
Roger Luckhurst, The Trauma Question (London: Routledge, 2008), p. 88.

386
point to the necessity of considering the cultural and political contexts in which the literary
works are produces and received. The literary corpus will include novels in which the
collective and individual traumas are correlated with the controversial aspects of identity,
cultural space, ideological discourse and ethical responsibility.
“The plurality and growing number of responses to trauma theory in postcolonial
criticism”, observes Visser, prove “the ongoing appeal of trauma theory, despite the limits of
interpretation that it also often imposes on postcolonial readings.”17 All the voices that posit a
debatable attitude to the classical trauma theories demonstrate the “necessity of an openness
towards non-western, non-Eurocentric models of psychic disorder and of reception and
reading processes.”18

Trauma In Postcommunist Studies And Literature – Postcolonial Similarities And

Divergences
The question whether postcolonial theory is relevant in discussing the postcommunist
experience represents a vivid debate in the Eastern-European academic world. New nations
having appeared or the Soviet influence having been eliminated - both represented a change
of direction for the postcolonial studies as well19. Establishing and debating similarities and
differences between postcolonial and postcommunist studies should start after the attempt of
clarifying the paradigms of postcolonialism and postcommunism themselves.
According to Ion Bogdan Lefter, one of the first to address the issue of
postcolonialism as correlated to postcommunism, in “Can Postcommunism Be Considered a
Postcolonialism?/”20, 2001, the concept of postcolonialism appeared as a result of
international cultural and political movements. Firstly, it should be discussed in the context of
a conceptual background of political correctness in the nineties, in North-American and West
– European democracies, which distance themselves morally from the previous colonialist
attitudes, hand in hand with the political and cultural emancipation of the colonized. A second
source would be the evolution of the post-structuralist research in the cultural disciplines, in
art criticism, in the humanist field in general, namely in those directions that recuperate all
possible socio-cultural contexts. Traditions, historical and political conditionings have been
capturing attention and, from this perspective, the situation of the countries formerly
colonially occupied appears as an extremely offering thematic field. Thirdly, one should
consider the drive of postmodernity towards the recuperation of all diversities and
marginalities. The pluralist philosophies, the models of cultural polycentrism, have replaced
the old/previous imperialisms of the old world “centres of power”. “Provinces” have now the
privilege of being in the limelight, post-colonies among them as well.
Asking why postcolonial scholars do not pay much attention to Soviet Russia and its
Central and Eastern European satellites, under the circumstances of a highly potentially
profitable field for postcolonial studies, Liviu Andreescu asserts: “I suspect leftist political
sympathies are not the main reason scholars take so little notice of the USSR. Rather, I
17
Visser, p. 179.
18
Visser, p.280.
19
Cf. Christian Moraru, ‘Postcommunism and the Paradigm Shift in Postcolonial Studies’, Euresis, 1(2005), 82-
96, (p.87).
20
Ion Bogdan Lefter, ‘Poate fi considerat postcomunismul un postcolonialism?’, Caietele Echinox, 1(2001),
117-123.

387
submit, the Soviet Union has not been thoroughly investigated in this context because in
many respects it does not fit the postcolonialist paradigm.”21 Another answer to the same
question is offered by Mircea Martin in “Communism as/and Colonialism”: “[...] formal post-
colonialism was perfected in the American academia and (less often) in Western European
circles, generally by leftist intellectuals. [...] For these latter authors, the fall of communism
has done little to shake the confidence in an ‘ideal’ Soviet/Marxist model. As for Eastern
European researchers, their national and cultural pride (of course, not publicly admitted) has
prevented them from accepting the hypothesis of colonization for their own space of origin.”22
Andreescu refers to the “postcolonialist paradigm” in line with Edward Said – for whom
postcolonial studies are concerned with “the impressive ideological formations that include
notions that certain territories and people require and beseech domination, as well as forms of
knowledge associated with domination”23 – and with Ella Shohat – for whom imperial
practices and ideologies are functional in the postcolonial era as well, being a “repetition with
[a] difference” and the “regeneration of colonialism through other means”24 -, contextualizing
it in the West and its former colonies.
Extensive perceptions of postcolonialism as ahistorical or transhistorical, an attitude
that could apply to and explain any forms of oppression and domination, “a set of general
epistemological insights”25, are judged as too generic, the alternative being that Postcolonial
Studies “should rather be ‘tethered’ to such central (Western) concepts as race and nation, to a
specific philosophy of democratic politics and of (in)equality, to an economic outlook, as well
as to colonial practices predicated upon these ‘ideological formations.’26
An opposite perspective on postcolonialism as a “globally inflected term” applicable
to diversified geographical regions comes from Cristina Sandru (see Rerouting the
Postcolonial: New Directions for the New Millenium, editors Sandru, Janet Wilson, Sarah
Lawson Welsh, Routledge, 2009), via a larger international conceptual background, which
allows an ideological and cultural rapprochement between Postcolonial and Postcommunist
Studies. For Sandru, “Both postcolonialism and postcommunism aim at demystifying the
grand narratives of the past, interrogate personal and collective memory and explore the
ambivalent nature of cultural and intellectual resistance. Hence, the potential of reciprocal
translability of postcolonialism and postcommunism as critical discourses.”27

21
Liviu Andreescu, ‘Are We All Postcolonialists Now? Postcolonialism and Postcommunism in Central and
Eastern Europe’, in Postcolonialism / Postcommunism: Intersections and Overlaps, ed. by Monica Bottez,
Maria-Sabina Draga Alexandru and Bogdan Stefanescu (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2011),
pp. 57-74 (p. 59).
22
Mircea Martin, ‘Communism as/and Colonialism’, in Postcolonialism / Postcommunism: Intersections and
Overlaps, ed. by Monica Bottez, Maria-Sabina Draga Alexandru and Bogdan Stefanescu (Bucuresti: Editura
Universitatii din Bucuresti, 2011), pp. 77-103 (p. 77).
23
Edward Said, Culture and Imperialism (New York: Vintage, 1993), p. 9.
24
Ella Shohat, ‘Notes on the ‘Post-Colonial’’, Social Text, 31-32 (1992), 99-113 (p. 107).
25
Andreescu, p. 60.
26
Andreescu, pp.60-61.
27
Cristina Sandru, ‘Textual Resistance? “Over-Coding” and Ambiguity in (Post)Colonial and (Post)Communist
Texts’, in Postcolonialism / Postcommunism: Intersections and Overlaps, ed. by Monica Bottez, Maria-Sabina
Draga Alexandru and Bogdan Stefanescu (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2011), pp. 39-56 (p.
43).

388
 This homogenizing attitude includes the phenomenon of postcommunism under the
larger umbrella of postcolonialism: David Chioni-Moore28, in “Is the Post- in Post-Colonial
the Post- in Post-Soviet? Toward a Global Postcolonial Critique”, postulates a universal
signification of the term postcolonial, a critique of the Western imperial power in general,
based on a history of the omnipresence of the colonial-type domination at a global level.
Benita Parry29 brings the two terms, postcolonialism and postcommunism, under the sign of
“historical transition” and of a similar discursive attitude. An older argument, yet still
functional and representing an alternative to the homogenizing attitude of the two phenomena,
is that Eastern Europe has never suffered the exploitation and the colonial racism typical for
the colonies in South Asia or Africa.30 Maria Todorova, in Imagining the Balkans, is the adept
of this position, in line with some Romanian research in the field31. The discussion concerning
the similarities and differences between the two historical, social and literary phenomena is
included in Caietele Echinox / The Echinox Papers (1/2001) şi Euresis (1/2005).
A compromising way between an attitude of (over)homogeneity and the other of
(hyper)localism is suggested by Adrian Otoiu32, for whom it is obvious that, in historical,
economic and societal terms, the colonial experience and the communist experiment have
distinct profiles that cannot overlap; similarly, the ideologies that found them. Despite this,
however, different historical forces can produce similar effects. Post-communism and post-
colonialism could intersect not to produce reductionist assertions by their attempt at adapting
terminologies, but to find a common vocabulary, a plausible and mutually advantageous one.
The postcommunist prose writing in Romania, especially that produced by writers in the 80s,
combines two apparently antagonist traits: textual experimentation and forms of raw realism.
The simultaneous presence of the two representation modalities stand for a characteristic of
“liminality”, direct cause of the traumatic suffering. The concept of liminality is a key term in
the postcolonial theory33, and it can be associated with those of ambiguity, hybridity and
transgression. Andreescu, however, remains sceptical as to the utility and relevance of the
postcolonial vocabulary for the post-communist one: “Yet his discussion of the numerous
borders, borderlines, margins and trespassing, while quite plausible in itself, hardly invokes a
colonial relation [as defined above]. The postrealism of G80 was, in Otoiu’s reading, a
reaction to domestic socialist realism. While there are plural worlds in the fiction of the G80,
the world of the colonizing USSR is not a major focus.”34
The theoretic vocabulary of post-colonialism can offer the essential terms for
developing a proper one in the post-communist trauma literature: hegemonic discourse –
totalitarian discourse, Apartheid – concentration camp, center – periphery, History – histories,
ideological discourse – private discourse.

28
David Chioni Moore, ‘Is the Post in Postcolonial the Post in Post-Soviet? Notes Toward a Global Postcolonial
Critique’, in Baltic Postcolonialism: A Critical Reader, ed. by V. Kerlertas (Amsterdam: Rodopi, 2006), pp. 11-
30.
29
Benita Parry, Postcolonial Studies: A Materialist Critique (London: Routledge, 2004), p. 124.
30
Maria Todorova, Imagining the Balkans (Oxford: Oxford University Press, 2009).
31
Radu Surdulescu, ‘Identity Raping Practices: Semicolonialism, Communist Reeducation, and Peer Torture’,
Euresis, 1(2005), 54-55.
32
Otoiu, p. 95.
33
Bhabha, p.78.
34
Andreescu, p. 67.

389
 The representation of trauma in the post-communist literature is associated with the
representation of an intermediate spatiality and temporality, associated with the identitary
ambiguity. The concept of liminality, discussed by Arnold van Gennep35, Victor Turner36,
Homi Bhabha37, Mihai Spăriosu38 designates ambiguity, applicable to the “contact zones”
between two cultures or various moments of the same culture, therefore to the Eastern
European space and the post-communist trauma literature.
The historical and social context in which this literature of liminality appears is one
characterized by transition, ambiguity and mingling. The state of spatial and temporal
transition of the Balkanic area is significantly postulated by Maria Todorova, in Imagining the
Balkans, while in the Romanian cultural space, it is discussed by Lucian Boia39 (2002), Neagu
Djuvara40, Cornel Ungureanu41. The liminal condition of the Romanian space, especially after
1989, is illustrated in a hybrid democracy and economy, a discourse in a double register and
an ambiguous positioning.
At the level of the literary reception, typically postcolonial notions such as:
dilemmatic, fragmentarity, hybridity – become common terms of the postcommunist
traumatic discourse. The literature of the writers situated between two social and cultural
paradigms abounds in hybrid identities, hybridized intermediary spaces, social ambiguity,
double language. Internal or physical limits, real or imaginary ones constitute traumatic
instances, the analysis of their modalities of representation involving special attention paid to
the historical, social and ideological space. However, Cristina Sandru asserts, “the overcoded
fiction of East-Central Europe differs in that its narrative undecidability is assumed as a
protective mask against an oppressive extra-textual reality and not as a law of intratextual
composition. This fiction demands a decoder adequately ‘equipped’ to penetrate behind the
Aesopic understatements of the text.”42 Therefore, the subversive narrative voices are
associated more with a magical realism, the world of fantasy, while the modality of
expressing disengagement with a traumatic reality is transposed in confessions and exercises
of memory – diaries, notebooks, journals, yet all imbued ideologically.

Conclusions
The article has set to identify the similarities and differences as to the modalities of
representing trauma in the postcolonial and post-communist spaces, in the context of
perceiving the traumatic phenomenon as a social and ideological construct. Trauma studies, a
controversial, yet equally vivid field of contemporary research, should be acknowledged as
relevant as correlated with postcolonial and postcommunist studies as long as it is perceived
in correlation with a social, political and ideological context. One cannot speak about generic
traumatic experiences, but about some deeply rooted in the national or regional specificities.

35
Arnold van Gennep, The Rites of Passage (Chicago: University of Chicago Press, 1960).
36
Victor Turner, The Ritual Process: Structure and Anti-Structure (Chicago: Aldine, 1969).
37
Homi Bhabha, The Location of Culture (London: Routledge, 1994).
38
Mihai Spariosu, The Wreath of Wild Olive: Play, Liminality and the Study of Literature (New York: SUNY
Press, 1996).
39
Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei (Bucureşti: Humanitas, 2002).
40
Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident (Bucureşti: Humanitas, 2001).
41
Cornel Ungureanu, Mitteleuropa periferiilor (Iasi: Polirom, 2002).
42
Sandru, p. 54.

390
Only from this position can one detect the ideological implications of the traumatic
experiences and therefore value them aesthetically in a particularized way. The postcolonial
and postcommunist studies and literatures do share a significant common ground as critical
discourses; however, the cultural, historical and ideological discrepancies could prevent the
balance from weighing more to theoretical, decontextualized similarities. A beneficial
position should involve us into discriminating factual differences and on the other hand,
cherishing the mutually enriching similarities.

Bibliography:

Andreescu, Liviu. ‘Are We All Postcolonialists Now? Postcolonialism and Postcommunism

in Central and Eastern Europe’, in Postcolonialism / Postcommunism: Intersections and
Overlaps, ed. by Monica Bottez, Maria-Sabina Draga Alexandru and Bogdan
Stefanescu (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2011), pp. 57-74.
Ashcroft, Bill, Gareth Griffiths, Helen Tiffin, The Empire Writes Back: Theory and Practice
in Post-Colonial Literatures, London, Routledge, 1989.
Bhabha, Homi. The Location of Culture, London, Routledge, 1994.
Craps, Stef and Gert Buelens, ‘Introduction: Postcolonial Trauma Novels’, Studies in the
Novel, 40(2008), 1–12.
Gandhi, Leela. Postcolonial Theory: A Critical Introduction,Edinburgh, Edinburgh UP, 1998.
Lefter, Ion Bogdan. ‘Poate fi considerat postcomunismul un postcolonialism?’, Caietele
Echinox, 1(2001), 117-123.
Luckhurst, Roger. The Trauma Question, London, Routledge, 2008.
Martin, Mircea. ‘Communism as/and Colonialism’, in Postcolonialism / Postcommunism:
Intersections and Overlaps, ed. by Monica Bottez, Maria-Sabina Draga Alexandru and
Bogdan Stefanescu (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2011), pp. 77-103.
Moore, David Chioni. ‘Is the Post in Postcolonial the Post in Post-Soviet? Notes Toward a
Global Postcolonial Critique’, in Baltic Postcolonialism: A Critical Reader, ed. by V.
Kerlertas, Amsterdam, Rodopi, 2006.
Moraru, Christian. ‘Postcommunism and the Paradigm Shift in Postcolonial Studies’, Euresis,
1(2005), 82-96.
Otoiu, Adrian. ‘An Exercise in Fictional Liminality: the Postcolonial, the Postcommunist, and
Romania’s Threshold Generation’, Comparative Studies of South Asia, Africa and the
Middle East, 23(2003), 87-105.
Parry, Benita. Postcolonial Studies: A Materialist Critique, London, Routledge, 2004.
Peiker, Piret. ‘Post-communist literatures: A postcolonial perspective’, Vikerkaar 10-11
(2005)
Rothberg, Michael. ‘Decolonizing Trauma Studies: A Response’, Studies in the Novel, 40
(2008), 224–234.
Said, Edward. Culture and Imperialism, New York, Vintage, 1993.
Shohat, Ella. ‘Notes on the ‘Post-Colonial’’, Social Text, 31-32 (1992), 99-113.
Sandru, Cristina. ‘Textual Resistance? “Over-Coding” and Ambiguity in (Post)Colonial and
(Post)Communist Texts’, in Postcolonialism / Postcommunism: Intersections and

391
 Overlaps, ed. by Monica Bottez, Maria-Sabina Draga Alexandru and Bogdan
Stefanescu (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2011), pp. 39-56
Todorova, Maria. Imagining the Balkans, Oxford, Oxford University Press, 2009.
Visser, Irene. ‘Trauma theory and postcolonial literary studies’, Journal of Postcolonial
Writing, 47.3 (2011)
Whitehead, Anne. ‘Journeying through Hell: Wole Soyinka, Trauma, and Postcolonial
Nigeria’, Studies in the Novel, 40 (2008), 13–30.

392
 ISTORIE POSTCOLONIALĂ ŞI TRAUMA REPREZENTĂRII ÎN
COPIII DIN MIEZ DE NOAPTE
Postcolonial History and the Trauma of Representation in Midnight’s Children

Assitant Prof.Dr. Ecaterina PATRASCU

Universitatea Spiru Haret, Bucuresti

Abstract

Midnight’s Children is a novel of the personal trauma discourse, of self-defining by means of

remembrance and permanent temporal registering of events, a discourse which interacts with the public
discourse of the postcolonial history and politics. Although Saleem Sinai, the main character, is aware of the fact
that truth can never be revealed entirely, he sets as his purpose in life the correct and exact exposition of events,
accusing the ones who either fall prey to personal fantasies of facts, or distort the perspective upon the world on
purpose, out of political reasons, so that the winner could impose his own vision of history and exert his own
ideological interests.

Keywords: postcolonial, memory, India, Salman Rushdie, fictional history

Salman Rushdie, scriitor britanic pentru care procesul cunoaşterii şi cel al reprezentării
sunt dimensiuni vitale ale scrisului său, problematizează în mod constant şi, în consecinţă, şi
în romanul în discuţie, Copiii din miez de noapte, raportul dintre trecutul real şi cel al
imaginaţiei personale: “în timp ce scriam romanul, şi ori de câte ori apărea un conflict între
adevărul literal şi cel amintit, preferam varianta amintită. […] [Saleem preferă] adevărul
memoriei, şi numai un nebun ar prefera varianta altcuiva în locul variantei lui.”1
În Copiii din miez de noapte, roman bogat intertextual - M. D. Fletcher2 adună
informaţii critice şi alcătuieşte o listă exhaustivă a intertextelor romanului Copiii din miez de
noapte: Tristam Shandy, Toba de tinichea, Un veac de singurătate, 1001 de nopţi, Gargantua
şi Pantagruel, Geneza, Albă-ca-zăpada şi cei şapte pitici, romanul Imperiului, Ramayana,
Finnegans Wake, cinematografia din Bombay - se impune necesitatea diferenţierii între
realitate şi fantezie; romanul abundă în instantanee istorice verificabile la care se face referire
constantă şi care constituie referentul de care se loveşte capacitatea fabulatorie, stabilindu-i
acesteia limitele. Pe de altă parte, istoria este considerată o ficţiune colectivă în care oamenii
aleg să participe, iar dacă istoria este compusă din ficţiune, atunci ficţiunea, la rândul ei, poate
fi alcătuită din istorie3. Astfel, ceea ce este remarcabil la nivelul acestui roman constă în
raportul dialectic dintre ficţionalitate şi istorie, termenii definindu-se reciproc, fără însă a se
suprapune.
Rushdie mărturiseşte despre geneza romanului: “Romanul meu, Copii din miez de
noapte, s-a născut cu adevărat atunci când mi-am dat seama cât de mult voiam să reînviu
trecutul pentru mine însumi, nu în nuanţele de gri ale instantaneelor dintr-un album de familie

1
Salman Rushdie, Imaginary Homelands, Granta Books, London, 1991, pp. 24-5. (trad. mea)
2
M.D.Fletcher, “The Politics of Salman Rushdie’s Fiction”, în Reading Rushdie: Perspectives on the Fiction of
Salman Rushdie, editat de D.M.Fletcher, Amsterdam-Atlanta, GA, 1994, pp. 1-19.
3
Nancy E. Batty, ‘The Art of Suspense: Rushdie’s 1001(mid)Nights’, în Reading Rushdie: Perspectives on the
Fiction of Salman Rushdie, editat de D.M.Fletcher, Amsterdam-Atlanta, GA, 1994, p. 212.

393
învechit, ci în întregime, viu colorat.”4 Istoria, pentru Rushdie, e constituită din acele
elemente ce au importanţă pentru povestitor, valorizându-se deseori, din această perspectivă,
faptul singular şi aparent nesemnificativ. Supravieţuirea în memorie a trivialului îl transformă
în simbol sau în element semnificativ, acest fapt rememorat fiind valorizat în defavoarea
variantei oficiale: înţelesul final al istoriei va fi construit din suma amintirilor legate de
anumite fragmente ale trecutului.
Modalitatea tipică de abordare a faptelor istorice la Rushdie este cea a ‘realismului
magic’. Despre aceasta comentează laborious Andrzej Gasiorek:
Copiii din miez de noapte oferă o relatare ficţională despre o anumită ţară,
într-o anumită perioadă a istoriei, una care a strălucit prin speranţe, vise,
ambiţii, intrigi şi mituri, care mai de care. A spune această poveste
folosind o proză realistă, ternă, ar însemna să negi diversitatea,
dinamismul şi confuzia politică ale acelei ţări, în acel moment. Strălucirea
verbală în cazul lui Salman Rushdie încearcă să facă dreptate atmosferei
de cele mai multe ori ireale a perioadei respective mai degrabă decât să
proclame afirmaţii generale despre natura inerent fantastică a întregii
istorii.5
În Copiii din miez de noapte suntem martorii întrepătrunderii evenimentelor istorice
cu activităţile personale, ipostaza secundară amalgamându-se cu momentul principal şi, astfel,
subminând pretenţiile istoriei la neutralitate şi obiectivitate. Realitatea este un spaţiu
carnavalesc; în fapt, vorbim despre realităţi multiple, spaţiul fiind deschis vocilor variate,
istoria devenind intervalul dialogului necontrolat de nicio autoritate ultimă. Romanul
exploatează sensul carnavalesc al lumii, valorizează pluralitatea, varietatea şi diferenţa,
fluiditatea formelor şi conţinutului, toate acestea fiind reflectate în genurile şi procedeele
artistice amalgamate ale romanului: naraţiune clasică, naraţiunea basmului, reportaj, limbaj
juridic, eseu, satiră, parodie, alegorie.
Faptele, evenimentele prezente în roman sunt ambigue, interpretabile; de aici,
sensurile diferite ce se pot construi pe baza lor: “Istoria este întotdeauna ambiguă, iar faptele
sunt greu de stabilit.”6 Rushdie subliniază de asemenea şi caracterul schimbător al istoriei:
evenimentele sunt supuse interogării, deconstrucţiei; proclamând evenimentele ca fiind
neschimbătoare, date ca atare, înseamnă a fi paralizat, a fi dominat de ele. Realitatea este
alcătuită din prejudecăţile noastre, ignoranţa, cunoştinţele, capacitatea de a recepta. “Nu
suntem zei, ci fiinţe rănite, lentile fisurate, capabile doar de percepţii fracturate. Fiinţe
parţiale, în toate sensurile cuvântului. Înţelesul este un edificiu şubred pe care îl construim din
fragmente, dogme, răni ale copilăriei, articole de ziar, filme vechi, mici victorii, oameni pe
care i-am urât sau pe care i-am iubit.”7
Din perspectiva imigrantului, realitatea şi istoria sunt artefacte; nu există până ce nu
sunt construite şi, datorită naturii lor artificiale, pot fi, apoi, deconstruite. Deşi India lui
Saleem Sinai stă sub semnul pluralismului, hibridităţii şi eterogeneităţii, statutul ei de realitate

4
Salman Rushdie, op.cit., pp. 9-10. (trad. mea)
5
Andrzej Gasiorek, Postwar British Fiction: Realism and After, Edward Arnold, London, 1995, p. 167. (trad.
mea)
6
Salman Rushdie, op.cit., p. 34. (trad.mea)
7
Ibidem, p. 13. (trad. mea)

394
nu poate fi obliterat: “Recunoaşterea de către Saleem a modalităţii în care realitatea opune
rezistenţă falsificării făţişe a unor astfel de relatări distorsionate îl face să repudieze orice
formă de textualism.”8
La fel ca şi noţiunea de realitate, cea de adevăr este relativă şi dialogică, nu absolută şi
monologică, rolul artisului fiind acela de a evidenţia adevărurile. Rushdie vorbeşte despre
‘adevărul pe care mi-l amintesc, adevărul memoriei’. Deşi istoria nu este logică şi obiectivă,
ea poate avea sens; în fapt, mai multe sensuri, rolul artistului fiind acela de a le descoperi.
Realitatea, istoria există într-o formă latentă, creatorul făcând manifestă o istorie, o realitate
anumită. Din această perspectivă, istoria reprezintă conservarea şi combinarea unui număr
infinit de ingrediente dintr-o gamă aproape infinită de alegeri: “Arta constă în modificarea
aromei în intensitate, dar nu în tip, şi mai presus de toate constă în a-i da formă şi contur,
adică a-i da sens.”9 Acesta este rolul imaginaţiei la Rushdie, rol de modelare a identităţii
realului, şi nu de ‘fantezie’, aşa cum este descris de Ron Shepherd10 pentru care Copiii din
miez de noapte se înscrie în familia romanelor postmoderne fantastice unde accentul cade pe
incertitudinea percepţiei şi a semnificaţiei şi în care realitatea este într-o stare de permanentă
suspendare în vederea interogării şi redefinirii.
Cum poate fi cunoscută istoria? Recrearea şi reproducerea trecutului atât spaţial cât şi
temporal sunt performate prin intermediul imaginaţiei, ţinând de modul în care subiectul le
percepe, şi nu o reproducere exactă a ceea ce a fost: “Imaginaţia este procesul prin care
construim imagini intensificate ale lumii, având capacitate transformativă, capabilă să
determine atât o falsificare, distorsionare a lumii, cât şi o clarificare a evenimentelor, o
descoperire şi o intensificare a acestora.”11 Atitudinea noastră faţă de lume este esenţial
imaginativă; creăm imagini despre realitate, apoi încercăm să echivalăm imaginea cu lumea,
însă trebuie să fim conştienţi că există imagini diferite. În acest punct Saleem Sinai poate fi
asemuit cu Ganesh, zeul elefant: “Ganesh, zeul înţelepciunii, al cunoaşterii, a scris
Mahabharata, fiindu-i dictată de înţeleptul Vyasa. Asemeni scribului Mahabharatei, Saleem
este şi el un fel de istoric. Ganesh este mitul central al romanului.”12 Memoria ce înregistrează
evenimentele este distorsionată şi distorsionantă, capabilă de erori; de aici, fragmentaritatea
trecutului reconstruit, parţialitatea reproducerii:
Ceea ce am scris de fapt este un roman al memoriei şi despre memorie,
astfel încât India mea este doar atât: India ”mea”, o versiune şi nimic mai
mult, din toate sutele de milioane de posibile variante. Am încercat să o
scriu cât mai imaginativ adevărată, însă adevărul imaginar este, simultan,
onorabil şi suspect, şi am ştiut că India mea putea să fie doar cea căreia
voiam să recunosc că-i aparţin.13
Procesul de recuperare şi reconstrucţie istorică este transformativ şi, în plus, un act
politic; aceeaşi realitate, aceleaşi evenimente pot avea reprezentări diferite, uneori

8
Andrzej Gasiorek, op.cit., p. 169.
9
Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte, Editura Univers, Bucuresti, 2000, p.425.
10
vezi Ron Shepherd, “Midnight’s Children as Fantasy”, în The Commonwealth Review Vol.1, Issue 2, 1990, pp.
33-43, p. 35.
11
Salman Rushdie, Imaginary Homelands, p. 134. (trad. mea)
12
D.C.R.A. Goonetilleke, Modern Novelists: Salman Rushdie, St. Martin’s Press, New York, 1998, p.29.
(trad.mea)
13
Salman Rushdie, op. cit., p. 11. (trad.mea)

395
contradictorii. Rememorarea devine un act politic atunci când sunt implicate versiuni ale
istoriei oficiale. Prin intermediul memoriei, trecutul este adus în prezent, fiind reflectat prin
oglinda personală a ‘re-creatorului’, repovestirea istoriei fiind singura modalitate de a-i
conferi înţeles. Problematica memoriei şi a uitării implică totodată pe cea a adevărului şi
falsităţii; amnezia este astfel asociată cu imoralitatea, având consecinţe dramatice în plan
social. De aici, explicaţia obsesiei lui Saleem de a reţine cât mai mult din trecutul colectiv şi
cel personal. În cele din urmă, Saleem Sinai “îşi spune povestea ca un act de dezrobire,
eliberându-se din chingile fanteziei şi ale remuşcării, lăsând 30 de capitole din amintirile sale
ca 30 de borcane de murături aşteptând să fie vărsate peste o naţiune amnezică.”14
În romanul discutat, memoria este asociată momentelor aparent neimportante, dar care
au o valoare deosebită pentru memoria individuală. În abordarea istoriei, accentul cade pe
această memorie individuală, şi nu pe conştiinţa culturală sau naţională a personajului,
trecutul fiind accesibil doar prin versiunile indivizilor. Abordarea individualizată a istoriei
înseamnă totodată faptul că autoritatea tuturor reprezentărilor noastre despre istorie poate fi
pusă sub semnul îndoielii; de aici, imposibilitatea unei perspective obiective asupra lumii.
Parţialitatea perspectivei este singura posibilă, neputând exista o viziune totalizatoare asupra
evenimentelor. Altfel spus, nu există o singură formă corectă a istoriei ce aşteaptă să fie adusă
la suprafaţă, ci o multitudine de forme ce sunt accesibile tuturor. Este rolul artistului, al
creatorului de a aduce în prim plan forme diferite, conferindu-i-se astfel importanţă
individului în crearea şi interpretarea istoriei. Confruntat cu evenimentele realităţii, Saleem
Sinai poate alege între două atitudini: implicarea sau evadarea din aceasta, Rushdie subliniind
şi de această dată necesitatea participării active la istorie, obligaţia individului de a (-şi)
reprezenta trecutul pentru a evita falsificarea, de a juca un rol activ în modelarea propriului
destin, autorul evitând astfel cinismul moral postmodern.
“Rushdie alegorizează istoria indiană prin perspectiva Regimului de Urgenţă într-o
încercare de subminare a perspectivei mitologice a naţiunii, creată de Gandhi, şi de restaurare
a memoriei trecutului ce poate oferi baza pentru recunoaştere şi acţiune politică. Pentru
Rushdie şi Benjamin, alegoria este antidotul mitului.”15 Destinul lui Saleem Sinai este legat
simpatetic de destinul Indiei; în consecinţă, orice speranţă sau eşec al unităţii naţionale este
reflectat fizic asupra protagonistului:
Credeţi-mă, vă rog, că mă fac bucăţi. […] Au început să-mi apară tot felul
de crăpături, ca şi cum aş fi o cană veche de când lumea. [...] Pe scurt, mă
dezintegrez la propriu. Vă rog să acceptaţi că până la urmă o să mă
transform în (aproximativ) 630 de milioane de particule de pulbere neştiută
şi obligatoriu fără memorie.16
Alegoria din Copiii din miez de noapte subliniază structura fragmentară, dislocată a
evenimentelor, în opoziţie cu concepţia convenţională a acesteia, caracterizată de logica şi
succesivitatea cauză-efect. Structura fragmentară şi recursivă a romanului subliniază
încercarea alegorică de reconstruire a trecutului, propunând astfel o versiune mai critică, în

14
Andrzej Gasiorek, op.cit., p. 169.(trad.mea)
15
Todd M. Kuchta, “Allegorizing the Emergency: Rushdie’s Midnight’s Chldren and Benjamin’s Theory of
Allegory”, în Critical Essays on Salman Rushdie, editat de M. Keith Booker, G.K. Hall, 1999, pp. 205-225, p.
213. (trad. mea)
16
Salman Rushdie, Copiii din miez de noapte, p. 49.

396
opoziţie cu regimul autoritar şi mitologia corespondentă a ‘Regimului de Urgenţă’. “Când un
scriitor indian care scrie din afara Indiei încearcă să reflecte lumea, este obligat să se
confrunte cu oglinzi sparte, unele fragmente ale acestora fiind pierdute pentru totdeauna.”17
Rushdie subminează autoritatea centralizată şi represiunile asupra reprezentării individualităţii
în timpul Urgenţei prin reinstaurarea unei forme de expresie care urmăreşte ‘triumful
subiectivităţii’18. Povestirea lui Saleem Sinai poate fi concepută şi anti-alegoric, ca parodie a
unei alegorii ce relevă folosirea potenţial represivă a reprezentării alegorice convenţionale.
Tipuri de discursuri; procesul naraţiunii
Copiii din miez de noapte este un roman al discursului personal, al autodefinirii prin
rememorare şi permanentă înregistrare temporală a evenimentelor, discurs ce interacţionează
cu discursul public al istoriei şi politicii. Deşi este conştient de faptul că adevărul nu poate fi
revelat niciodată în întregime, Saleem îşi fixează ca scop relatarea exactă, corectă, acuzându-i
pe cei care fie cad pradă fanteziilor personale asupra faptelor, fie distorsionează perspectiva
asupra lumii în mod intenţionat, din raţiuni politice, astfel încât învingătorul să-şi impună
propria variantă istorică şi să-şi exercite propriile interese: ‘Istoria înseamnă selecţie naturală
[…] istoriei îi plac cei ce o domină.’19 Atitudinea lui Saleem demonstrează din partea
autorului respingerea unui textualism radical postmodern: realitatea se opune falsificării
datorate relatărilor celor puternici. Totodată, Saleem admite limitarea propriei povestiri:
distorsiunile sunt inevitabile, însă procesul de revizuire ar trebui să fie constant şi permanent.
Afirmarea limitelor relatării despre trecut şi prezent duce totodată şi la receptarea naturii
provizorii a adevărului, a certitudinilor, de aici, accentul pe parţialitate, îndoială. Din această
perspectivă, Gasiorek stabileşte diferenţa între “relatări ale istoriei care sunt făţiş
distorsionante” şi “relatări care tind să fie la fel de veridice ca limitările îngăduite de
disciplă.”20
Din nou, Rushdie vine să completeze această abordare postmodernă, accentuând
importanţa valorilor morale şi necesitatea apărării lor, importanţa diferenţei adevăr/falsitate,
deosebirea dintre distorsionarea voită a istoriei şi recunoaşterea accesului întotdeauna mediat
la realitate. Multiplicitatea discursurilor nu înseamnă, pentru Rushdie, pluralism inepuizabil şi
valorizarea diferenţei ca inerent pozitivă; chiar dacă nu există o garanţie epistemologică a
credinţelor etice şi politice, aceste credinţe şi faptele ce decurg în consecinţă au rezultate reale
în lumea reală. Pentru Rushdie, a folosi un discurs, a-l adopta alegându-l dintre altele, nu este
o acţiune arbitrară - oricare alt discurs fiind la fel de valabil - ci implică luarea unei poziţii
asumate faţă de lume. Relatările despre lume trebuie să tindă spre veridicitate în limitele
posibilului, iar obiectivitatea trebuie urmărită, chiar dacă este de neatins.
Actul scrierii este perceput de Saleem ca armă împotriva absurdităţii; a povesti
înseamnă a da sens evenimentelor şi totodată a-ţi construi o identitate; în plus, evenimentele
istorice sunt valorizate în scopul formării unei viziuni proprii despre lume. Rolurile povestirii
în roman sunt, conform lui Michael Reder21, acelea de a reconcilia trecutul cu prezentul, de a

17
Ibidem, Imaginary Homelands, p. 11. (trad. mea0
18
Walter Benjamin, Illuminations, Schocken Books, New York, 1969, p.233. (trad. mea)
19
Ibidem, p. 134. (trad. mea)
20
Andrzej Gasiorek, op. cit., p 173. (trad. mea)
21
Michael Reder, “Rewriting History and Identity: The Reinvention of Myth, Epic, and Allegory and Salman
Rushdie's Midnight's Children", în Critical Essays on Salman Rushdie, editat de M. Keith Booker, G.K.Hall,
1999, pp. 225-49.

397
da sens trecutului ca singură modalitate de a exista în prezent şi, nu în ultimul rând, de a
facilita căutarea unei identităţi coerente. “Lectura povestirii necredibile a lui Saleem poate fi,
cred, analoagă felului în care noi toţi, în fiecare zi, încercăm să citim lumea.”22
Saleem Sinai este promotorul naraţiunii radical personale, ca formă opusă concepţiei
hegemonice, dominante, oficiale a istoriei. Povestirea sa denotă nesiguranţă, este necredibilă
şi nu are pretenţia de a oferi explicaţii totalizante, absolute. Saleem se contrazice, greşeşte,
minte, dar pretinde că este India, că joacă un rol important în istoria ei; astfel, prin
alegorizarea de către Saleem a propriei istorii, Rushdie parodiază alegoria, arătându-i
pericolele. Realitatea nu poate fi citită alegoric, ci trebuie creată individual, iar în cazul lui
Saleem crearea istoriei se face prin actul narării. “Marea dorinţă a lui Saleem este direcţionată
înspre ceea ce el numeşte înţeles şi, aproape de sfârşitul vieţii sale, porneşte înspre a se scrie
pe sine însuşi, în speranţa că, făcând acest lucru, poate obţine semnificaţia pe care
evenimentele perioadei sale adulte au golit-o din el. Nu este un cronicar lipsit de pasiune sau
de interes.”23
Relaţia individului cu istoria (Saleem Sinai)
Din perspectiva lui Rushdie, individul este întotdeauna parte interesată în raport cu
evenimentele narate; de aici, abordarea subiectivă a faptului istoric sau a momentului prezent;
artistul, creatorul nu poate evada din istorie, confruntându-se cu aceasta în procesul definirii
de sine şi al înţelegerii temporalităţii. “A fi conştient de propria persoană ca o entitate
omogenă în timp, un amestec de trecut şi prezent, este ceea ce ne uneşte personalitatea,
menţinând împreună trecutul şi prezentul nostru.”24 Saleem Sinai reprezintă, din această
perspectivă, un exemplu de ‘citire’ a lumii. Fiind participant la evenimentele din jurul său,
situându-se temporal în imediata lor apropiere, Saleem este un narator necredibil,
demonstrând o perspectivă parţială şi fragmentată asupra faptelor. Saleem atribuie
evenimentelor istorice semnificaţie în raport cu el însuşi ca individ, creând astfel un sens
personal pe baza istoriei; personalizând istoria, Saleem fragmentează istoria oficială.
Situarea lui Saleem în centrul propriului univers determină o perspectivă radical
umanistă asupra istoriei, naraţiunii şi identităţii:
Nu văd cartea ca fiind nihilistă sau transmiţând disperare. Ce am încercat
să fac a fost să creez o tensiune a textului, un contrast paradoxal între
forma şi conţinutul naraţiunii. Povestea lui Saleem îl duce, într-adevăr, la
disperare. Dar povestea este spusă într-o manieră destinată să fie ecoul
talentului indian de auto-regenerare continuă. De aceea naraţiunea
generează constant noi povestiri, de aceea este fertilă. Forma – multiplă,
făcând aluzii la posibilităţile infinite ale naţiunii – este contragreutatea
optimistă la tragedia personală a lui Saleem.25
Asemeni lui Oskar din Toba de tinichea, Saleem este ‘încătuşat în istorie’, obligat să
fie martor al timpului său, timp ce îi determină identitatea şi se constituie în materialul
povestirilor sale. “cei doi împărtăşesc dorinţa artistică de a-şi căuta propria identitate prin
intermediul unui roman auto-generativ, unul care, funcţionând ca o sinecdocă, va explica, de

22
Salman Rushdie, Imaginary Homelands, p. 25. (trad. mea)
23
Ibidem, p. 24. (trad. mea)
24
Ibidem, p. 35. (trad. mea)
25
Ibidem, p. 16. (trad. mea)

398
asemenea, timpul şi spaţiul lor.”26 Impulsul celor doi protagonişti, Saleem şi Oskar, de a-şi
căuta identitatea este un fenomen similar cu cel al naşterii istoriei în timpul şi spaţiul în care
trăiesc. Identitatea celor doi se stabileşte prin povestirile pe care le spun, iar a povesti, în cazul
lor, nu înseamnă a se înscrie în spaţiul steril al discursului autosuficient, ci a răspunde cât mai
complet circumstanţelor lumii în care trăiesc, adică a fi realist. Saleem Sinai abordează istoria
întotdeauna prin stabilirea unei relaţionări personale, şi nu prin adoptarea vocabularelor
oficiale – Rushdie deplasează accentul de pe majorul pe minorul registru al sferei de interes al
umanului: “Romanul lui Rushdie face să explodeze noţiunile tradiţionale de mit şi epic,
oferindu-ne un exemplu de discurs istoric care se concentrează pe mitologia
individuală,personalizată.”27
Romanul se încheie pe aceleaşi note de optimism şi pozitivism ce pot fi întâlnite în
romanului lui James Joyce, Ulysses: “Da” – un da al acceptării eului aşa cum s-a autoconstruit
şi, în acelaşi timp, al eului în istoria pe care a încercat să şi-o explice pe măsură ce a avansat
în demontarea clişeelor de percepere sau organizare a realităţii. “Mesajul său accentuează
necesitatea individului de a juca un rol activ în modelarea destinului său, de a se angaja – nu
de a se distanţa – alături de forţele culturale şi istorice care modelează timpul nostru.”28
(Atitudine împărtăşită şi de R.S. Pathak29) Spus altfel, mesajul lui Rushdie vizează
conştientizarea din partea cititorului a unui umanism istoric şi identitar, şi nu a unui
postmodernism sceptic, mai degrabă steril.

Bibliografie:

Batty, Nancy E. ‘The Art of Suspense: Rushdie’s 1001(mid)Nights’, în Reading Rushdie:

Perspectives on the Fiction of Salman Rushdie, editat de D.M.Fletcher, Amsterdam-
Atlanta, GA, 1994
Benjamin, Walter. Illuminations, Schocken Books, New York, 1969
Fletcher, M.D.“The Politics of Salman Rushdie’s Fiction”, în Reading Rushdie: Perspectives
on the Fiction of Salman Rushdie, editat de D.M.Fletcher, Amsterdam-Atlanta, GA,
1994, pp. 1-19
Gasiorek, Andrzej. Postwar British Fiction: Realism and After, Edward Arnold, London,
1995
Goonetilleke, D.C.R.A. Modern Novelists: Salman Rushdie, St. Martin’s Press, New York,
1998
Kuchta, Todd M. “Allegorizing the Emergency: Rushdie’s Midnight’s Chldren and
Benjamin’s Theory of Allegory”, în Critical Essays on Salman Rushdie, editat de M.
Keith Booker, G.K. Hall, 1999, pp. 205-225

26
Patricia Merivale, “Saleem Fathered by Oskar. Intertextual Strategies in Midnight’s Children and The Tin
Drum”, în Reading Rushdie: Perspectives on the Fiction of Salman Rushdie, editat de D. M. Fletcher,
Amsterdam-Atlanta, GA, 1994, pp. 83-95, p. 84. (trad.mea)
27
Michael Reder, op. cit., p. 226. (trad. mea)
28
Ibidem, p. 244. (trad. mea)
29
R.S. Pathak, „History and the Individual in the Novels of Rushdie”, în Modern Indian Novel in English,
Creative, New Delhi, 1999, p. 118.

399
Merivale, Patricia. “Saleem Fathered by Oskar. Intertextual Strategies in Midnight’s Children
and The Tin Drum”, în Reading Rushdie: Perspectives on the Fiction of Salman
Rushdie, editat de D. M. Fletcher, Amsterdam-Atlanta, GA, 1994, pp. 83-95
Pathak, R.S. ”History and the Individual in the Novels of Rushdie”, în Modern Indian Novel
in English, Creative, New Delhi, 1999
Reder, Michael. “Rewriting History and Identity: The Reinvention of Myth, Epic, and
Allegory and Salman Rushdie's Midnight's Children", în Critical Essays on Salman
Rushdie, editat de M. Keith Booker, G.K.Hall, 1999, pp. 225-49
Rushdie, Salman. Imaginary Homelands, Granta Books, London, 1991
Rushdie, Salman. Copiii din miez de noapte, Editura Univers, Bucuresti, 2000
Shepherd, Ron. “Midnight’s Children as Fantasy”, în The Commonwealth Review Vol.1, Issue
2, 1990, pp. 33-43.

400
 DIALOGIC LIMINALITY IN AMERICAN LITERATURE

Associate Professor, PhD. Smaranda ŞTEFANOVICI

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
The explorations of liminality, understood as a transitional and potentially transformative space, as
inherent in American literary texts, can help unleash Romanian students’ literary communication skills .
Romania’s position at the border between East and West and, within it, the historical region of Transylvania with
its cultural and ethnic mosaic, also represent such a liminal space, in which historical, social, cultural, dialogic,
and literary confrontation and complementarity become possible.
The paper looks at the liberating potential of liminality inherent in American literary texts, and the
advantages of a new reading of American literature through dialogic interpretation.

Keywords: liminality, hybridity, dialogic teaching, liberatory discourse

Introduction
The explorations of liminality, understood as a transitional and potentially
transformative space, as inherent in American literary texts, can help unleash Romanian
students’ literary communication skills. Romania’s position at the border between East and
West and, within it, the historical region of Transylvania with its cultural and ethnic mosaic
also represent such a liminal space, in which historical, social, cultural, dialogic, and literary
confrontation and complementarity become possible.
By its very nature, much of American literature inhabits a liminal space in which
cultures, histories, ethnicities, languages and beliefs blend, inform and transform one another.
A reading of American literary texts done within another liminal space, that of Transylvania,
will have an enriching and transformative effect on both the texts and their readers.
For Romanian students of English, understanding and interpreting American literature
is a true necessity for their own growth as individuals and as inhabitants of an increasingly
complex hybrid, ambivalent and globalized society.
But, in order to have an enriching, transformative effect, the question arises as to how
this reading is to be done within an educational system still steeped in tradition and, to a
certain extent, still bearing the cultural authoritarian stamp of communism. Part of the answer
lies in the potential advantage the Romanian student reader has as actor in this historically and
culturally liminal environment, and as consumer of an increasingly diverse and hybrid set of
cultural norms. The potential is there but it can only be realized in the act of guided, inquiring
reading, and here the role of the educator comes into play.

Pop-Corniş and Freire: Didactic Models and Experiences

This paper was first inspired by the work of two educators: Paulo Freire, a Brazilian
teacher and Marcel Pop-Corniş, a Romanian critic as well as US academic; more precisely,
we looked at a dialogue between Ira Shor and Paulo Freire in an article called “What is the
‘Dialogical Method’ of Teaching”, published in 1987, and an interview with Marcel Pop-
Corniş (2012) about the model of transitional elements, liminality and hybridity, between
languages and cultures.

401
 While the former article speaks about didactic experiences, the latter relates the author’s
experience as both a literary critic and pedagogue, as a theoretician as well as practician, and
looks at both literature and other disciplines and mediatic forms of discourse (historical,
anthropological, sociological, electronic, audio-visual, etc.); the theme of the dialogic
confrontation and complementarity between different discourse types is also considered in this
oscillation between the traditional hermeneutic critical interpretation of a literary text and its
cultural rewriting.
In both the dialogue and the interview what resonated for me as an educator was the
idea of the power of language and dialogue in my teaching. The project I’m starting here is a
continuation of a previous subject of interest for me, namely the theme of dialogic confrontation
and complementarity of various discourse types in an attempt to rewrite culture. Within literary
Romania the confrontation takes place between the ideological literature of the communist era
and another, ‘alternative’ literature (Prof. Pop-Corniş), which appeared during and after the fall
of communism, confronting and transforming the dominant ideology.
In this respect I have experimented with success the innovative model of inquiry and
cultural rewriting of literary texts chosen by my students of American literature. Although
divided by a span of twenty-five years, both Paulo Freire and Marcel Pop-Corniş see the
reading activity as a rewriting of the text, a consequence of approaching literature from a
comparative and interdisciplinary perspective, as well as of the combination of traditional
methods of text interpretation (text hermeneutics) with poststructuralist methods that emphasize
the transformative role of rewriting a text culturally.
In the interview, Marcel Pop-Corniş speaks about two opposing models of interpretation
belonging to critical rewriting: 1) a traditional hermeneutic model that searches the hidden
meanings of a literary text and 2) an innovative model that adapts the meanings of a text to the
context of reception. As an innovative technique meant to help the student reader in her
‘reinvention’ of the text, Pop-Corniş mentions (post)structuralism (especially in its
‘deconstructive’ variant).
Shor and Freire’s article speaks about liberatory education. The liberatory education
suggested by Freire uses a dialogical method of teaching. Dialogic teaching has both cognitive
and transformative aims. It transforms social realities, raises awareness about relations in
society, and recreates knowledge through a mutual learning process.
This mutual learning process involves both the teacher and the students. They both
reflect on reality as they make and remake it. The teacher relearns the material when she studies
it with her students. Thus, knowledge is not fixed, it is challenged and rediscovered.
Education starts from the students’ comprehension of their daily life experiences.
Students speak from their understanding of the world and then begin to develop critical thinking
skills. The dialogical technique does not imply the loss of the teacher’s role as educator. She
starts this process of illumination, hence the beautiful metaphor used by Shor, the teacher as ‘a
lamp-lighter’: “The teacher walks into a classroom, provokes some illumination, like turning on
a light-switch, and then walks out, mission accomplished”. (22) She achieves transformation by
giving food for thought, objectives, direction and advice as well as delegating responsibility and
encouraging active participation and self-reliance. Her students can be silent by their own
choice but are fervent listeners and active researchers prior to listening to a lecture on reality.
They ground their academic training in reality and become self-directed learners.

402
 The predominant American ideologies: transformation demanded by American
historical experience (no reality is stable), self-help, individualism and emphasis on ‘self’,
empowerment, ambivalence and ambiguity (myth and reality, Evil and Good live together)
and freedom are basic ingredients in this dialogic method. Both the teacher and her students
are speakers and listeners.
In their conversation about the dialogical method of teaching, Shor and Freire also talk
about the role of art in transformative teaching: “a plastic material already shaped into one
thing and capable of being reshaped into another” (28). The aesthetic nature of education is
given by the shaping model itself. Students and teachers alike, in a collaborative process, are
given birth again through the aesthetic exercise of recreating teacher and students as speakers
and listeners, of making and remaking the social reality depicted in literary texts.

Bakhtin and Bhabha: Liminality of Hybridity or Dialogue at the Borders

M. Bakhtin (b.1895) and H. Bhabha (b.1909) are two important theorists whose ideas
on dialogue and discourse ambivalence add to the discussion on dialogic teaching.
Bakhtin’s notion of dialogic confrontation assumes that “any literary work carries on a
continual dialogue with other works of literature… Dialogic literature is in steady
communication with multiple works. This is not merely a matter of influence, for the dialogue
is mutually extensive in both directions. Both, the previous work of literature as well as the
present one are altered by the continuing dialogue”. (qtd. in Sellen 6)
Bakhtin’s presumption about any text never being the result of just one mind but a
literary process consisting of many intermingling voices, ideas and authors is also
acknowledged by a writer’s multiple identities, as Sellen claims. Hence, the dialogue provides
the reader with competing voices where no one voice has the final say. Dialogism emphasizes
the socially located and constructed nature of meaning, while inevitably having a political
dimension by highlighting the contending forces in society and their unequal nature.
Bakhtin’s theories pertain to the dichotomies and hierarchies existing in both society
and the text. Here, I will make reference to his theory of hybridity, according to which both
text and context are important in analyzing a work since there is a dialogic interaction
between them.
Hybridity is an effect of multicultural America and it is associated with the emergence
of postcolonial discourse and its critique of cultural imperialism. A key text in the
development of this notion of hybridity is Homi Bhabha’s The Location of Culture (1994),
which analyzes the liminality of hybridity. He argues that colonial hybridity as a cultural form
produced ambivalence in the colonial masters and as such altered the authority of power.
Today hybridity is not restricted anymore to migrant populations; it also refers to a flow of
cultures in which “both give and receive from each other” (Wikipedia).
Bhabha derives his idea from Mikhail Bakhtin’s perception of the written work as an
open and dynamic dialogue. Bhabha’s theory places interest in what happens on the threshold
of cultures, in that liminal space and time where the colonizer and the colonized, the Self and
the Other, meet. He believes that this cultural mixedness is central to the creation of new
cultural meaning. (Huddard 7)

403
 According to Tim Woods (44), Bhabha attempts to deconstruct the old dichotomies of
East/West, Self/Other and Center/Margin and explores the increasing hybridity and liminality
of cultural experience.
The same idea is supported by Shor and Freire: “Dialogue is not a mere technique to
achieve some cognitive results; dialogue is a means to transform social relations in the
classroom and to raise awareness about relations in society at large. Dialogue is a way to
recreate knowledge as well as the way we learn. It is a mutual learning process where the
teacher poses critical problems for inquiry. Dialogue rejects narrative lecturing where teacher
talks silences and alienates students. In a problem-posing participatory format, the teacher and
students transform learning into a collaborative process to illuminate and act on reality. This
process is situated in the thought, language, aspirations and conditions of the students. It is
also shaped by the subject matter and training of the teacher, who is simultaneously a
classroom researcher, a politician, and an artist.” (11)
Through dialogue, reflecting together on what we know and don’t know, we can then
act critically to transform reality.

Dialogic Liminality and Literature as Communication

All writing is communication and communication presupposes a receptor (reader) as
well as a sender (writer).
We can combine Bhabha’s idea of liminality (threshold, inhabiting two worlds, in
betweenness) with Bakhtin’s term ‘dialogic’ used in his book on Dialogic Imagination for
creating that liminal space where conversation generates knowledge and mutual
understanding. By transferring the two terms to academic education, dialogic teaching and
learning lays accent on “communication between teachers and pupils in which ideas are
developed cumulatively over sustained sequences of intersections.” (Davies 90)
Romanian students, unlike American ones, continue to be ideologized into rejecting
their own freedom and their own critical development, thanks to the traditional curriculum
and communism ideologies (collectivism, lack of individualism and self-help ideals, tradition,
class distinctions, no transformation or empowerment). Thus, only a rise, through a new type
of education, of a critical perception of reality by our students, can bring about change and
social transformation. In Romania, education for social change (which in America is
supported by a predominant ideology of self-help) can start with a hermeneutic approach to
literary texts, asking the students to think of what the text means to them: “The answer is
never the answer. What’s really interesting is the mystery. If you seek the mystery instead of
the answer you’ll always be seeking. I’ve never seen anybody really find the answer—they
think they have, so they stop thinking. But the job is to seek mystery, evoke mystery, plant a
garden in which strange plants grow and mysteries bloom. The need for mystery is greater
than the need for an answer.” (Ken Kesey in “A Flight Over a Cuckoo’s Nest”). By
developing their perceptive skills, our students can create a multitude of potentially
unexpected links with a text. The literary text itself as a reflection of cultural values and social
power relations can contribute to the ideological formation (Marxist, feminist, postcolonial,
poststructuralist, etc.) of society as well.
Acknowledging the importance of a transition that exists at a global level towards
visual and virtual text can also turn the reader into a creator of bridges/links between literature

404
and other media forms (electronic, audio-visual, kinetic, etc.), which can open new
perspectives over textuality and its interactions with other disciplines.
American literature courses as mentioned before are important in constructing
intellectual bridges between the two multicultural societies (Romania and USA) as well.
Literary courses in general must pinpoint the elements of transition between languages and
cultures, that liminal space which combines different interpretive models that encourage
innovation.
Reader-oriented approaches to narrative texts assume an interaction between text and
reader. Most students of literary narrative, indeed, try to be informed readers when they add to
their understanding of a text by relating it to contextual information (Cf. Herman 283).
Our approach makes the receptive student interact with the writer in this world of
hybrid intersections, recreating the text, and hence intervening culturally through his own
literary analysis. We can approach literary texts in terms of liminality and hybridity and hence
change the ways we traditionally and stereotypically interpret texts from the unique angle of
the mainstream or the colonizer. The ongoing, fluid sense of identity in this age of transitions
places the postcolonial discourse in this liminal space and time and thus helps alleviate the
characters’ journey towards ‘connecting’ and/or ‘belonging’.
Teachers of literature have a special role in creating bridges between theory and
practice, between literature and other cultural entities. We can and must combine literary and
visual cultural elements by moving toward some kind of liminal space between academic
fields and cultural fields. The literature courses must emphasize this liminal space theorized
by Homi Bhabha in which the students are encouraged to innovate by combining different
methods (traditional and new), different interpretive models (psychoanalytical, feminist,
postcolonial, poststructuralist, etc.) in an attempt to adapt the text meaning to the cultural
context of reception. This apparent discordant intersection of hybrid elements and values
leads to an extremely interesting dialogue between literature and life.
“The text is no longer regarded as a self-contained structure but rather as an open and
multi-stranded texture linked with the extra-textual context… The classical search for textual
coherence is replaced by an investigation of the ways in which the text leaves things
undecided, open, and even contradictory.” (Herman 461) In this respect, the poststructuralist
approach to narrative is similar to the deconstructive approach of Jacques Derrida according
to which there are multiple layers of meanings in literary texts and the reader’s interpretation
is just as important as the author’s.
As a practical application of the concepts discussed above, Nathaniel Hawthorne and
James Fenimore Cooper’s fictions can be analyzed in terms of dialogic liminality. They have
portrayed liminal situations of time and history in order to imagine and examine cultural
alternatives. Themes like liminality of adolescence or the frontier fits the two American
writers mentioned, who were historians as well. Their liminal space is a neutral space, along
the physical or metaphorical frontier line, where the Actual and the Imaginary, Past and
Present, colonizer and colonized meet in a dialogical confrontation.
The Romanian student is encouraged, for example, to rewrite the Hawthornian text by
comparing it to the metaphor of the liminal circle used by Liviu Geogescu, a Romanian
writer, and to analyze the two texts from a double perspective: the critical rereading and
rewriting can be applied on the eastern text (Georgescu) through western theories

405
(Hawthorne) and vice-versa. She is given the task to discover central metaphors of connection
and/or division in this literary network of strings that intersect and create seemingly
meaningless cultural spaces that gradually acquire meaning due to the personal touch and her
interpretive power. She can also make connections with other arts such as painting and
sculpture in the case of N.Hawthorne.

Conclusion
Human understanding can never be final: understanding literature presupposes active
reader participation and a gradual unfolding of the text meanings until it establishes a personal
relationship with it.
Tradition may become a tool for ideological manipulation. Literary texts are
ideological and permit insights into ideologies. Through dialogic confrontation with each
other, each student’s understanding can be challenged and complemented. They are
encouraged to respond both appreciatively and critically to literary texts.
The Dialogic teaching and learning involves both teacher and students in deep
dialogue, working to select themes related to their experiences and to find forms of
articulation for them. In a Romanian traditional and silencing teaching environment, the
understanding and application of this method liberates students’ minds and arms them with
adequate knowledge and communication skills to negotiate in an increasingly competitive
global context.

Works Cited

Bhabha, Homi K. The Location of Culture. USA: Routledge Classics, 2004.

Bakhtin Mikhail. The Dialogic Imagination: Four Essays. Michael Holquist (ed.), trans. Caryl
Emerson and Michael Holquist. Austin: University of Texas Press, 1981.
Davies, Dan. Teaching Science Creatively. USA: Routledge, 2011.
“A Flight Over a Cuckoo’s Nest” (film). Director: Milos Forman. With Jack Nicholson,
Louise Fletcher and Michael Berryman, 1975.
Herman, David & al. Routledge Encyclopedia of Narrative Theory. USA: Routledge, 2008.
Huddart, David. Homi K. Bhabha. New York: Routledge, 2006.
Garfield, Joan B. & Dani Ben-Zvi. Developing Students’ Statistical Reasoning: Connecting
Research and Teaching Practice. USA: Springer, 2008.
Pop-Corniş, Marcel. “Întotdeauna am crezut că teoria critică are relevanţă pedagogică”.
Interviu realizat de Iulian Boldea. România Literară nr. 35 (August 2012).
Rubin, R..B. et al. Communication Research: Strategies and Sources. USA: Cengage
Learning, 2009.
Sellen, Anselm Maria. Fooling Invisibility – A Bakhtinian Reading of Ralph Ellison’s
‘Invisible Man’. Germany: GRIN Verlag, 2009.
Shor, Ira & Freire Paulo. “What is the ‘Dialogical Method’ of Teaching” in Journal of
Education 169: 3 (1987): 11-31.
Wikipedia. http://en.wikipedia.org/wiki/Hybridity
Woods, Tim. Beginning Post Modernism. Manchester: Manchester University Press, 1999.

406
 ANTI-MODERNISMUL LUI LUCIAN RAICU
Lucian Raicu’s Anti-Modernism

Assistant Dr. Alex GOLDIŞ,

Faculty of Letters, Babeş-Bolyai University

Abstract

Among post-war critics, Lucian Raicu is special through the attitude towards the instruments of literary
criticism. He manifested his disapproval towards western criticism and refused to participate in Romanian
debates on structuralism, criticism of identification, hermeneutics etc. He practices a modern, anti-positive
critics. This paper discusses on the modalities of New Criticism.

Keywords: Lucian Raicu, literary criticism, modernity, anti-positivism, New Criticism

În ce priveşte încercarea de precizare a sistemului criticilor români postbelici, Lucian

Raicu e una dintre figurile cele mai ocolite. Două sunt cauzele principale ale muţeniei
comentatorilor cu privire la concepţia lui asupra criticii: în primul rând, deşi s-a afirmat
împreună cu Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Matei Călinescu sau Valeriu Cristea la
jumătatea deceniului şapte (intervenţiile din „obsedantul deceniu” sunt salutare, însă nu
dădeau măsura personalităţii sale), Lucian Raicu n-a fost parte activă a dezbaterilor teoretice
de atunci. Critică sau creaţie, posibilitatea de actualizare a clasicilor, nevoia importului de
metode noi sunt probleme care l-au lăsat, măcar aparent, rece. De notat că Lucian Raicu a
evitat, într-o perioadă când gestul era de bon ton în configurarea modelelor alternative la
cultura realismului socialist, plasarea sub scutul unui model, aşa cum au făcut-o mulţi dintre
criticii perioadei: Marino şi Manolescu se revendicau de la Călinescu, Nicolae Balotă şi
Ovidiu Cotruş reînnodau cu Maiorescu, Matei Călinescu cu Tudor Vianu ş.a.m.d.
În al doilea rând, de vină trebuie să fie textele lui Lucian Raicu însuşi, care refuză
programatic discuţiile cu privire la teoriile sau instrumentele criticului. Disciplina pe care o
practică zi de zi n-are nici manual de utilizare, aşa cum au încercat să-l conceapă mulţi dintre
criticii postbelici, deopotrivă români şi occidentali, nici un limbaj de specialitate, de înseriat
numaidecât într-o evoluţie istorică. Definiţia cea mai specifică lui Lucian Raicu – dar, vai,
atât de laxă altminteri! – e critica înţeleasă ca „formă de viaţă”. Ce-i drept, din punctul de
vedere al respingerii reţetarelor teoretice şi a reticenţei faţă de ultimele inovaţii metodologice,
Raicu e departe de a face figură singulară în epocă. Entuziasmul pentru metacritică n-a
caracterizat mai deloc câmpul literar românesc. Mai surprinzător e, însă (şi aici, într-adevăr,
Lucian Raicu e aparte), faptul că autorul „Căii de acces” nu e interesat mai deloc de
reaşezările canonice, nici de critica înţeleasă ca ierarhie. Nevoia acută de judecăţi de valoare
menită să pună ordine într-o literatură bulversată de factori atât de diverşi e cât se poate de
străină şi ea practicilor lui. Nici „responsabilitatea”, „autoritatea” – şi, de ce nu, puterea – ce
decurg din acest mod de a vedea critica nu-l preocupă. Recitite azi, nu doar studiile despre
autori clasici par „atemporale” – adică deloc sensibile la context -, ci, şi mai surprinzător,
407
chiar cronicile actualităţii. Mai mult: nimic din ce înseamnă instituţia literarului (cu tot ce
cuprinde aceasta, de la jocuri de putere, clasamente, reputaţii, formule tipizate de înţelegere a
actualităţii) nu pare să fi atins sensibilitatea critică a lui Lucian Raicu. În câmpul literar
postbelic, autorul „Căii de acces” s-a mişcat ca un somnambul.
E adevărat, pe de altă parte, că, deşi nevoia de precizare a propriului sistem e chiar
mai firavă decât la alţi colegi de generaţie, Lucian Raicu meditează în câteva rânduri asupra
lui. Cine ar avea răbdarea să contabilizeze exact ar constata, probabil, că dintre criticii noştri
postbelici importanţi, autorul „Structurilor literare” a conceput şi a publicat cele mai puţine
texte programatice. Din moment ce critica – şi literatura în general – e testată cu criteriile
vieţii, n-are nici un rost oprirea îndelungată asupra mecanismelor ei intrinseci. Ceea ce nu
echivalează, însă, cu practicarea ei în vid. La o privire mai atentă, simptomele „actualităţii” se
văd peste tot în textele lui Lucian Raicu. Şi ele se văd mai cu seamă la începutul carierei
criticului. Studiul din 1967 despre Liviu Rebreanu redescoperea latura vizionară a
personalităţii prozatorului, beneficiind, chiar fără ca eseistul s-o mărturisească direct, de
perspectiva criticii franceze contemporane. Pentru Maurice Blanchot, Gaëtan Picon sau Jean
Rousset, opera e o „experienţă” tocmai în sensul că revelează chiar autorului ei un mesaj
inedit, inexistent în conştiinţa sau în proiectele lui. Irizată subtil de această ideologie,
misiunea principală a cărţii lui Raicu era de a arăta cum a devenit Rebreanu el însuşi prin
operă, sau, altfel spus, care e intenţia secretă a operei care a transformat-o într-o experienţă.
Când se referă deschis la „Noua Critică franceză” – sau, foarte general, la înnoirile
occidentale, puse cam toate la pachet –, Lucian Raicu preferă mai degrabă să le respingă
ironic utilitatea: „Noutatea mijloacelor cu care operează «noile» critici este desigur
impresionantă, dar nimic nu ne poate sustrage, totuşi, până la urmă, din orbita criteriului
vechi, pe care-l consideră unii depăşit, şi cam penibil, al asumării operei”1. O cronică la
„Metamorfozele poeziei” vine să nuanţeze puţin poziţia faţă de curentele contemporane. Tot
fără a intra în detalii – dar şi fără a face proba că acestea sunt asimilate –, criticul le concede
totuşi un oarecare aport: „De literatură, criticul se apropie cu un punct de vedere constituit.
Convinge sau nu, chestiunea aceasta îl solicită mai puţin. O spune de altfel explicit, urmând
teoretic, pe Roland Barthes nu adevărul, verosimilitatea interpretării contează, [ci] validitatea
ei. Revendicându-se de la formulările «noii critici», se îndepărtează adesea de acestea într-un
punct esenţial: privirea netedă, golită de prejudecăţi, de «semnificaţii» chiar, a operei literare.
Vidarea de «eu», cu tot ce implică aceasta, mi se pare a fi postulatul dominant al «noii critici»
şi, poate, sigurul care merită atenţia: să nu fii nimic pentru a fi totul; să te anulezi pentru a
exista; să renunţi la un punct de vedere, pentru a înţelege. Această asceză, mai mult decât
orice, pare a-l speria pe N. Manolescu, în ciuda adeziunii programatice, obstinate, la
principiul noii critici. Critica este integrare, este comuniune, este de am înţelege-o cum
trebuie (în felul în care Mallarmé ajunsese să înţeleagă poezia) tăcere. Alungând cu dezgust
orice veleitate de a fi subiectiv, de a fi «personal», vreau să mă situez pe propriul teren al
criticului comentat; alt semn de stimă intelectuală, nu cunosc”2.
Polemica mai mult sau mai puţin făţişă la adresa interpretării practicate de Nicolae
Manolescu se sprijină, în fond, pe o generalizare pripită în ce priveşte Noua Critică, de nu

1
Lucian Raicu, Reflecţii asupra spiritului creator, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1979, p. 82.
2
Idem, Critica – formă de viaţă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976.

408
chiar pe o neînţelegere. În „Critique et verité”, Roland Barthes respingea pretenţiile criticului
tradiţional de a privi opera „neted, golit de prejudecăţi, de semnificaţii chiar”. Tocmai o
subiectivitate mai conştientă de relativitatea şi de istoricitatea sa postula autorul „Eseurilor
critice”, nicidecum tăcerea absolută la care aspira Mallarmé în poezie. Dacă există totuşi o
aripă a Noii Critici capabilă de a mai întreţine iluzia unei asimilări totale, aproape în vid, a
interpretului cu textul, aceasta e aşa-numita „critică de identificare”. Cu această facţiune mai
tradiţionalistă – ce respinge sistematic „terorismul” metodologic al Tel-quel-iştilor pactizează,
măcar episodic, Lucian Raicu. De aceea, când e să identifice o definiţie cât de cât acceptabilă
criticii, alta decât cea a inefabilului vieţii, autorul „Căii de acces” apelează la Georges Poulet:
„un être apte à se glisser dans la pensée d’autrui, voire dans son corps, dans ses sens, et
sourtout dans son regard”.
Această identificare absolută a criticului cu opera e, probabil, prima şi singura regulă a
criticii lui Lucian Raicu, de la debut până la sfârşitul carierei. Numai că, dacă reprezentanţii
„Şcolii de la Geneva” acceptau pactul – măcar temporar şi parţial – cu stilistica, cu
lingvistica, sau chiar cu excursul istoric –, criticul român se izolează complet în prezentul
operei. Şi, mai mult decât al operei, în prezentul „figurii creatoare”. Căci ceea ce-l interesează
nu e scriitura, textul propriu-zis, ci mai degrabă structura intimă pe care acesta o ascunde.
Pentru Lucian Raicu, la fel ca pentru G. Ibrăileanu (cu care are, dintre critici tradiţionali, cel
mai mult de împărţit), critica reprezintă „violarea secretului vieţii” („Structuri literare”). Ce
metode pune criticul în slujba acestui delicat „viol” – ocolind, dar oare evitând complet,
limbajul criticii contemporane?
Pe de o parte, critica lui Lucian Raicu e, din multe puncte de vedere, de o simplitate şi
de un „clasicism” surprinzător pentru un critic – nu doar român – din a doua jumătate a
secolului XX. Criteriul principal după care judecă şi comentează literatura e cel al apropierii
de viaţă. Din acest punct de vedere, probabil că cel mai la îndemână precursor al lui Lucian
Raicu e Garabet Ibrăileanu din operele de maturitate. Îl fascinează, pe autorul Structurilor
literare, la înaintaşul său, capacitatea de a depăşi, în cazul operelor mari, analizele pedante,
pentru a intra în postura de cititor ingenuu, eliberat, pe cât posibil de toate normele şi
prejudecăţile meseriei. Afirmaţia că „Ibrăileanu e mai puţin şi în acelaşi timp mai mult decât
un critic. Nevoia sa fundamentală este ca prin mijlocirea literaturii să «simtă» viaţa”3 s-ar
putea aplica, la rigoare, lui Lucian Raicu însuşi. De altfel, nu-i greu de observat că, în
„portretele” lui Ibrăileanu, criticul postbelic îşi recunoaşte propriile credinţe şi practici. Şi nu
e vorba aici doar de „o undă de filozofică melancolie”, sursa unui „lirism” de substanţă, ci
chiar de o anumită modalitate de raportare la actul interpretării în sine.
Căci e vizibil faptul că ambii îşi ierarhizează implicit obiectul comentariului prin
forma criticii practicate. Dacă până la un anumit nivel – de jos sau mediu – al literaturii
comentariul cu instrumentele tradiţionale ale criticii literare e permis (aici intră, la Garabet
Ibrăileanu, explicaţiile de sorginte marxistă sau comentariile stilistice, pe când la Lucian
Raicu, raportarea la context, la temele actualităţii), în cazurile în care avem de a face cu autori
de primă mână, se impune renunţarea completă la ele. Critica se destructurează pe măsură ce
autorul e mai mare, devenind simplă notaţie. Doar în bolgiile literaturii e nevoie de analiză
critică raţională. Dincolo de acestea, ea tinde la pura confesiune: „Dovadă de veritabil

3
Ibidem, p. 28.

409
rafinament, criticul foloseşte mijlocele comune de judecată şi de analiză, măsurând, de pildă,
gradul de «realizare» a fiecărui personaj sau enumerând «procedeele» numai atunci când se
aplică literaturii de valoare mijlocie. Niciodată Tolstoi nu e cântărit «artisticeşte», valoarea
supremă nu trebuie coborâtă la astfel de măsuri, întrucât ar fi semn de indecenţă. Citindu-l pe
Tolstoi, criticul îşi notează patetic impresiile, exprimându-şi pur şi simplu veneraţia faţă de
uriaşa putere de evocare a vieţii şi faţă de opera mai viabilă decât viaţa şi mai adevărată decât
adevărul”, scrie Lucian Raicu despre Garabet Ibrăileanu, însă la fel de bine – folosind chiar şi
aceleaşi exemple, adică – ar fi putut scrie despre el însuşi.
Deşi nu discută mai niciodată despre critică şi nu simte nevoia să-şi precizeze
instrumentele, Lucian Raicu are o viziune îndeajuns de personală – şi, mai mult, surprinzător
de modern – dacă, repet, premisele de la care porneşte criticul nu le depăşesc cu mult pe cele
ale lui Ibrăileanu. „Dincolo de literatură”, textul introductiv al „Structurilor literare”,
precizează cât se poate de clar şi de nuanţat acest lucru. „Adevărata literatură tinde totdeauna
să fie mai mult decât literatură”, în timp ce „aspiraţia criticului e în fond aceea […] de a viola
secretul vieţii”.
Nu-i greu de observat că, deşi Lucian Raicu scrie, de-a lungul carierei critice, despre
toate calibrele de autori, modalitatea în care îşi concepe textele e destul de diferită. De altfel,
unul dintre lucrurile care i s-au reproşat constant criticului e lipsa de măsură corectă, când nu
de-a dreptul incapacitatea de a ierarhiza literatura contemporană. Şi, privind la bilanţurile lui
de etapă, e adevărat că, în culegerile de cronici, numele reţinute nu sunt în măsură să
construiască decât în mică măsură un tablou ilustrativ al epocii. În Critica – formă de viaţă,
alături de Gellu Naum, Ştefan Aug. Doinaş, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu sau Ana
Blandiana stau şi Doina Sălăjan, Marius Robescu, Ovidiu Genaru, Florica Mitroi ş.a.m.d. În
Printre contemporani, pe lângă Sorin Titel, George Bălăiţă, Radu Cosaşu, Gabriela
Adameşteanu, îşi fac loc şi Ion Bledea sau Mihai Popescu etc. E drept că cei din a doua
categorie nu sunt nicio clipă supralicitaţi valoric, însă, pe de altă parte, generozitatea şi
empatia criticului pun frâne considerabile judecăţilor prea tranşante.
Ceea ce nu înseamnă, însă, deloc că Lucian Raicu e un valorizator prost, ci doar că
modalităţile sale de expresie sunt diferite. Cine ştie citi printre rânduri, având în acelaşi timp
în minte sistemul critic al lui Raicu, îi poate ghici rezervele prin două simptome, vizibile la
suprafaţa discursului: pe de o parte, o frazare extrem de abstractă şi de pretenţioasă (pe
alocuri, chiar bombastică), reticentă în a intra în particularităţile textului. Probabil cel mai
curat exemplu al acestei „strategii” mai mult sau mai puţin voluntare a criticului e un text
despre reportajele lui Miron Radu Paraschivescu dintr-o perioadă care n-avea cum să
provoace extaze criticului, militant el însuşi în anii 50, pentru dezgheţul literaturii. De un
umor involuntar sunt consideraţiile „înalte”, cu alonjă filozofică, despre dările de seamă terre-
à-terre semnate de Paraschivescu în epocă. Comentariul criticului se ciocneşte violent de
citatul exemplificator: „Senzaţia de îmbrăţişare totală a concretului este stimulată prin apariţia
în răstimpuri, şi anume atunci când textul ameninţă să devină prea vibrant, a unor sugestii, să
zicem de îmbunătăţire a condiţiilor de călătorie cu autobuzul…Fără a se teme de posibila
degradare a impresiei artistice, scriitorul introduce observaţii critice, la obiect, dublate însă de
referiri cărturăreşti, care asociază intenţiilor de eficacitate, farmecul. «Ceea ce-am visat la
R.A.T.A. din Râmnicu-Vâlcii, ţine de un vis rău; mulţimi înghesuite, ca broaştele într-o
băltoacă, încălecându-se, tescuindu-se-n pereţi, ca să-l mai invoc o dată per marele nostrum

410
poet Ion Barbu, smucindu-se, ţipând, jelind, întinzându-şi braţele ca-n scenele de luptă din
Delacroix…»”4.
Pe de altă parte, sila învinsă a lui Lucian Raicu de a scrie despre un autor oarecare se
transpune în frazeologie goală, când nu în eufemisme bine întoarse din condei. Despre un
poet care-l plictiseşte – şi care, ni se spune aproape negru pe alb, practică o formulă desuetă –,
criticul scrie astfel: „Semnul personalităţii este, foarte adeseori, monotonia, conştientă sau nu,
un fel de a înainta întorcându-te mereu la punctul de pornire, de a te înnoi rămânând vechi,
din ce în ce mai vechi, de a te roti la nesfârşit în jurul unei noţiuni stabile, oricât de simple, cu
impresia unei neputinţe de a formula explicit”5. Cel mai ciudat e că afirmaţii care ar fi sunat
„pline”, plasate în hermeneutica unui clasic, pot fi trecute în categoria generalităţilor amabile
când e vorba de un autor modest. Căci în niciun caz nu putem pune pe seama versurilor unui
Marcel Mihalaş avântul metafizic descris de interpret: „Violarea esenţialului produsă prin
actul de neîngăduit al proliferării implacabile a detaliului ia dimensiuni de veritabil masacru,
fiece pas, fiece urmă lăsată reprezentând o vinovată rană în esenţial. Conştiinţa acestei
apăsătoare fatalităţi ontologice izbucneşte într-un strigăt de o autenticitate impresionantă la
contemplarea urmelor lăsate de propriul mers pe pământ”6. De altfel, în activitatea de cronicar
al actualităţii (destul de capricios, căci Raicu n-a ţinut-o constant), Lucian Raicu are de-a face
cu autori „medii” – dacă ar fi să-i raport –, interpretul îl analizează cuminte, făcând, nu fără
oarecare greutate, gesturile pe care le-ar face orice critic literar.
Abordările cele mai moderne sunt de regăsit, paradoxal sau nu, în cărţile sau eseurile
despre clasici. Pe de o parte, renunţarea la postulatele totalizatoare în favoarea
fragmentarismului trebuie citită drept o formă decisivă de detaşare de positivism. Nicăieri nu
e interesat Raicu de punerea meticuloasă, cap la cap, a detaliilor unei opere, nici de excursul
analitic amănunţit sau argumentat după normele discursului logic. Dimpotrivă. Critica lui - şi
mai ales aşa-zisa critică a capodoperelor – ia forma unui jurnal de lectură. Raicu citează
abundent şi – la o primă vedere – aleator, părând să pipăie suprafeţele textului sub privirea
nedumerită a cititorului. În fond, el urăşte speculaţia ca demers critic în favoarea revelaţiei.
De aceea, critica de acest tip presupune tatonarea atentă: acumularea de citate şi rotirea în
cerc, din diverse perspective, în jurul lor, ca şi cum interpretul s-ar încărca de tema respectivă.
Această „încălzire” întru revelaţie presupune şi uitarea cunoştinţelor anterioare de critic, un
fel de exerciţiu de golire de prejudecăţi pentru a fi „prezent în imediatul operei”. Şi aici se
dovedeşte a fi, cu sau fără acte în toată regula, Lucian Raicu un reprezentant al criticii de
identificare. Pentru el, „Actul critic presupune prezenţa în imediatul operei, anularea
trecutului acesteia. În contact cu opera, criticul se uită pe sine şi, bineînţeles, uită ştiinţa sa,
toate concluziile ieşite din frecventarea îndelungată şi necesară a literaturii”7. Aşadar,
identificarea dintre critic şi operă presupune o adevărată tabula rasa din partea fiecăruia.
Observaţia revelatoare se naşte din posibilitatea anulării oricărei istorii anterioare deopotrivă a
criticului şi a textului. Pentru a ilustra delicatul proces, Raicu citează dintr-o sursă centrală a
Noii Critici franceze, Gaston Bachelard, cu „La Poétique de l’espace”: „Trebuie să fii
prezent, prezent în imagine în chiar clipa imaginii; dacă există o filozofie a poeziei, această

4
Ibidem, p. 38.
5
Ibidem, p. 178.
6
Ibidem, p. 321.
7
Idem, Structuri literare, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 6.

411
filozofie trebuie să se nască şi să renască cu ocazia unui vers dominant, în adeziunea totală la
o imagine izolată, în extazul însuşi al noutăţii imaginii….actul poetic nu are trecut, sau cel
puţin nu are un trecut apropiat, de-a lungul căruia am putea urmări pregătirea şi afirmarea
sa”8.
Oricât de laxe şi de fragmentare par observaţiile critice, ele vizează, de fapt, un punct
cât se poate de exact: „marginea” unde literatura îşi dezvăluie suficienţa. Ceea ce nu înseamnă
că Lucian Raicu are ceva în comun cu deconstructivismul ca atare, desigur, însă acest tip de
lectură, al literaturii împotriva ei, e menit să provoace o hermeneutică pe invers, încăpăţânată
şi plină de suculenţa paradoxului. În „Reflecţii asupra spiritului creator”, de pildă, criticul e
preocupat de „momentul de subtilă întrerupere, de luare în posesie, care se află mereu la
originea actului literar”, ajungând până la inefabile de tipul „dezlegarea misterului creator”9.
Şi cum poate fi mai eficient identificat acesta decât în paradoxuri? „Umilă precaritate de
exerciţiu stângaci, de notaţie dezordonată, opera e conţinută exact în ceea ce nu pare în nici un
fel demn să o conţină, să o pregătească, să o anunţe […] acestea sunt adevăratele începuturi:
fără nimic impresionant în ele, nimic decis, nimic autoritar”10. Printr-un tipic demers
răsturnat, criticul caută misterul Operei în slăbiciune: „Orele slabe ale geniului creator, fazele
sale de ruşinată neputinţă, de înfrângere şi deriziune, ar trebui observate cu mai multă
atenţie”11. Toate definiţiile lui Raicu sunt, însă, existenţiale: „Literatura poate fi considerată
un mod de a elibera pe autorul ei de amintiri fără a-l obliga totuşi să le fie fidel, să le
transcrie”12. Când nu alunecă de tot în generalităţi, Raicu se citeşte şi azi cu mare interes din
cauza acestei subtile demistificări, provenită din „neîncrederea” superioară faţă de literatură.
Mesajul operei e de regăsit, apoi, întotdeauna dincolo de suprafaţa ei materială. E şi
motivul pentru care nu vom da, la Lucian Raicu, peste analize lingvistice, stilistice foarte
detaliate, însă interpretul rămâne interesat – în consonanţă cu mai toţi criticii români şaizecişti
şi în siajul Noii Critici franceze – de latura absconsă a operei. Şi mai mult decât alţii, Raicu –
un spirit de-a dreptul înspăimântat de simţul comun – practică o critic a subtextului. Cei mai
mari autori sunt citiţi, de aceea, în spirit, dar împotriva literei de la suprafaţa textelor. Fiecare
dintre ei ascunde, în mod necesar, un secret per care interpretul e dator să-l extragă din
adâncuri şi să-l expună la lumina zilei. Miezul viu al operei lui Urmuz l-ar constitui, de pildă,
ruşinea – înţeleasă ambiguu, dar cât se poate de coerent în gândirea lui Raicu, drept categorie
estetic-existenţială: „Lui Urmuz i-a fost ruşine să fie scriitor. Mai întâi, în existenţa de toate
zilele, socială, profesională etc., o îngrozitoare senzaţie de vinovăţie la gândul că se va afla că
scrie, că se îndeletniceşte cu asta, în ceasurile de singurătate. Cu mare dificultate dă ceva la
tipar, numai cu un an înainte de a se sinucide, apoi regretă cumplit. Un studiu serios, îl văd:
Urmuz sau ruşinea de a fi scriitor”13. În cazul lui Lovinescu, cuvântul de ordine – menit să
explice cam toate celelalte dimensiuni ale operei – e lipsa vitalităţii: „Predispus prin structură
la placiditate şi dezabuzare, marcat de gustul neantului şi de «inapetenţa» pentru viaţă,
predispus, aşadar, la nerealizare şi eşec, el s-a «realizat» totuşi pe sine ca nimeni altul, cu o

8
Ibidem.
9
Idem, Reflecţii asupra spiritului…, ed. cit., p. 29.
10
Ibidem, p. 39.
11
Ibid., p. 40.
12
Ibid., p. 84.
13
Idem, Critica – formă de viaţă, ed. cit., p. 18.

412
voinţă de a-şi construi opera de-a dreptul înmărmuritoare”14. La Gogol, inventatorul
„banalului” şi al plictisului „mărunt” în literatură, e şi mai simplu de demonstrate că motorul
prim al creaţiei îl reprezintă ezitarea şi amânarea permanentă de a se aşeza la masa de scris:
„Energia gogoliană ţâşneşte din adâncurile vegetării şi ale «lenei» – dar o lene de un anumit
tip, care nu îngăduie vreo abatere spre preocupări superficiale, o lene trăită, dacă se poate
spune astfel, din plin. Pentru că nu vrea să scrie „fleacuri”, lucruri mărunte, Gogol preferă să
stea, cum spune, cu braţele încrucişate, multă vreme, într-o aşteptare umilă care, el simte, va
fi răsplătită”15.
Dacă în ce priveşte smulgerea subtilă a „secretului operei” Lucian Raicu se dovedeşte
a fi un maestru, criteriul valorizării rămâne, în general, greu de elucidat. Atunci când se
întreabă deschis asupra acestui aspect, interpretul alunecă în aporie. Pe de o parte, capodopera
„conţine dincolo de suprafaţa ei materială, sugestia unui astfel de secret, mai important decât
toate, ea îşi propune (cu sau fără ştirea autorului) să execute acel salt eroic în necunoscutul
care ascunde în sine posibilitatea divulgării, latenţa şi aşteptarea revelaţiei”. Pe de altă parte,
însă, „apariţia ei [a întrebării legate de secretul operei] dovedeşte că opera o autorizează să
apară, că este pregătită să o primească, gata să-i facă faţă, să reacţioneze, să-şi schimbe
«culoarea», să-şi modifice tonalitatea, vocea interioară”16. Aşadar, teza axiologică a lui
Lucian Raicu nu poate fi formulată decât tot într-un stil paradoxal: o operă e valoaroasă dacă
reuşeşte să stârnească, în conştiinţa criticului, întrebări esenţiale legate de valoarea ei.
Oricât de neclară metoda de investigaţie a lui Lucian Raicu, cert e că în practică de
cele mai multe ori această întrebare centrală pusă de operă cu privire la sine se revelează
conştiinţei critice prin intermediul memorialisticii marilor autori. Lectura atentă a jurnalelor –
fie că e vorba de cel al lui Gogol, Tolstoi, Thomas Mann sau Rebreanu – constituie unul
dintre punctele fierbinţi ale criticii lui Raicu. Toate „complexele” operei sunt inventariate cu
acribie, ca şi cum criticul ar încerca să descifreze, cu exemple nenumărate pe mari artişti,
urmele capodoperei. La urma urmelor, era oarecum normal ca un critic interesat de „neliniştea
generată de propria condiţie insuficientă”17 a literaturii să se aplece în mod deosebit asupra
jurnalelor. În interesul pentru „conştiinţa artistică”, în toată procesualitatea ei, nu în opera
finită, stă şi ruptura decisivă a acestui antimodern veritabil de tradiţionalism.

Bibliografie:
Barthes, Roland, Oeuvres complètes, Edition établie et présentée par Éric Marty, Editions du
Seuil, Paris, 1993.
Blanchot, Maurice, Spaţiul literar, traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Univers, Bucureşti,
1980.
Picard, Raymond, Nouvelle Critique ou nouvelle imposture, Jean-Jacques Pauvert éditeur,
1965.
Picon, Gaëtan, Funcţia lecturii, prefaţă şi traducere de Georgeta Horodincă, Editura Univers,
Bucureşti, 1981

14
Idem, Calea de acces, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982. p. 25.
15
Idem, Gogol sau fantasticul banalităţii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1974, p. 74.
16
Idem, Structuri…, p. 5.
17
Ibidem, p. 6.

413
Picon, Gaëtan, L’ écrivain et son ombre. Introduction a une esthétique de la littérature,
Gallimard, Paris, 1953
Raicu, Lucian, Liviu Rebreanu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.
Idem, Gogol sau fantasticul banalităţii, Cartea Românească, Bucureşti, 1974.
Idem, Critica – formă de viaţă, Cartea Românească, Bucureşti, 1976.
Idem, Practica scrisului şi experienţa lecturii, Cartea Românească, Bucureşti, 1978.
Idem, Calea de acces, Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
Idem, Scene din romanul literaturii, Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
Stamiris, Yiannis, Main Currents in Twentieth-Century Literary Criticism. A Critical Study,
The Whitstone Publishing Company Troy, New York, 1986.

414
 CULTURAL (RE)READING AS SEMANTICAL NEGOCIATION

Eva Monica SZEKELY

Conf. univ., PhD., “Petru Maior” University, Târgu-Mureş

“Dascăle, puţine cuvinte; însă învaţă ă alegi locurile, timpul, persoanele şi apoi
predă toate lecţiile prin exemple şi fii sigur de efectul lor.”
(J.J. Rousseau)

Abstract
Starting from connections between definitions of cultural reading (Santerres-Sarkany) and
communication as a “social interaction by means of messages” (J. Fiske), our aim is to create predictible
patterns of (re)reading / (re)writing as an interactive relation and dynamic totality. We underline the fact that the
semiotic and social perspective on the process of significance is understood as meaning building and discovery.
This process is revealed when the “reader” / communicator interacts with the text or he negotiates it, a
negotiation that takes place while the reader brings some aspects of his cultural experience related to the codes
and signs which compose the text. Negotiation also implies the existence of a certain common experience of the
text’s subject and we shall bring arguments for this in a research / case study by putting face to face different
interpretations on some symbols / archetypes. Thus, we underline the importance of this reciprocal
understanding that becomes part of the vision on the communicator subjects’ world that every work shares with
its readers (author / narrator on one hand, reader / readers on the other hand).

Keywords: cultural (re)reading, symbolical interaction, (re)reading as communication for looking of

common sense, the competition of meanings between rational vs. irrational, questioning intersubjectivity
and ”the other” throughout mutual comprehension.

1. (Re)lectura culturală, (re)construirea comunicării şi a realităţii

Există cărţi de idei care stimulează înainte de toate bucuria intelectuală, cunoaşterea
contradicţiilor inepuizabile ale subiectelor sau care permit cititorului transferul sau corelarea ideilor.
Un asemenea demers de (re)lectură implică şi (re)lectura culturală din perspectivă psiho-socială,
căutînd punerea în valoare a unei ordini integrate a gândirii, a existenţei şi a rostirii. Santerres-
Sarkany în Teoria literaturii (Cartea Românească, 2000) distinge în cadrul dialecticii textului
categoria limbajului cultural. Acesta instituie un univers de referinţă în care se întâlnesc gustul,
concepţiile, opinia cititorului şi cîmpul de lectură care le degajă. Trecerea între text şi lectură este
explicată în trei trepte:
a. enunţarea problematicii care va fi dezlegată de cititor;
b. indicii formali ai problematicii (morfologici, narativi, stilistici);
c. dialectele sociale sau „sociolectele” (diferenţele de vârstă, cultură, religie, experienţă de
lectură, apartenenţă socio-profesională).
Prin urmare, o premisă metodologică de la care vom opera (re)lectura este că textul devine o
modalitate de a percepe ordinea socială, de a accentua rolul important al limbajului, atât în
dezvoltarea şi menţinerea societăţii, cât şi în modelarea activităţilor mentale ale individului. Aceasta
este o abordare preponderent socio-psihologică care pune accentul pe relaţiile dintre activităţile
mentale ale individului şi procesul social al comunicării în cadrul unei negocieri semantice. Că

415
există o legătură strânsă între realitate şi raţiune, prin limbă, acest fapt a fost înţeles încă de primii
filozofi greci, rolul semnificaţiilor în relaţiile interumane constituind preocuparea filozofilor de
secole. La sfârşitul anilor 1600, John Locke a descris în Eseuri despre înţelegerea umană relaţia
dintre cuvinte, semnificaţiile percepute de indivizi şi legăturile dintre membrii societăţii. Limba,
spunea el, ”reprezintă un important instrument şi liant al societăţii” (Locke: 1975: 402). În secolul al
XVIII-lea, Immanuel Kant dezvolta teoria conform căreia fiinţele umane nu reacţionează faţă de
lume, în sensul realităţii obiective, ci faţă de lumea pe care o construiesc în mintea lor. Această
distincţie dintre realitatea exterioară şi construcţiile mentale a fost reluată la sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea în scrierile pragmatiştilor americani, cum ar fi John
Dewey, William James şi Charles Pierce (Allyn and Bacon: 1978: 1-9). Ei au susţinut că oamenii
modelează în mod colectiv ideile despre mediul la care trebuie să se adapteze, în acest sens relectura
culturală înţeleasă ca negociere semantică provocând o dezbatere a sensului sau, mai degrabă, o
competiţie a interpretărilor, în căutarea consensului estwe felul în care gândim noi întâlnirea dintre
text(e) şi comunicare. Una dintre ipotezele de bază a acestui mod de a vedea posibilă „întânirea”
literaturii sau a lecturii filologice cu domeniul mai vast al ştiinţelor comunicării şi al pragmaticii este
aceea că semnificaţia obiectelor/ a situaţiilor / a motivelor, a simbolurilor şi / sau a arhetipurilor
constă nu în natura lor obiectivă, ci înainte de toate în comportamentul şi atitudinea oamenilor faţă
de acestea. În acest sens, vom propune un model de (re)lectură culturală definită drept „o
interpretare care se compune din lecturi individuale tipice din punct de vedere social şi diversificate
în spaţiu şi timp, lecturi care puteau fi reale sau numai virtuale, deci atestate sau inferate, ca şi dintr-
un metalimbaj totalizant”( Santerres-Sarkany: 2000: 127). Desigur, de-construcţia procesului de
construire a semnificaţiilor care îşi are sorgintea în pragmatismul american (J. Dewey, Ch. S.
Pierce) şi a devenit miza provocării situaţiilor de comunicare întru statuarea competenţelor de
comunicare / argumentare cu deosebire - pe care se focalizează majoritatea examenelor şi a
programelor de formare în ultimii ani - are ca finalitate formarea „cititorului competent” (Jonathan
Culler). În ce măsură reuşeşte acest proiect intr-adevăr foarte generos, la finalul căruia cititorul ar
trebui să îşi (re)construiască propria viziune despre lume şi viaţă pornind de la viziunea despre lume
şi viaţă decriptată în textele citite, ar fi multe de obiectat, în sensul în care cititorul competent ar
trebui, în opinia noastră, să fie o sumă a „cititorului implicit” (Wolfgang Iser), a „cititorului model”
(U. Eco) şi a „cititorului informat” (Stanley Fish), desigur.
În opinia noastră, (re)lectura culturală ar trebui să fie locul de întâlnire dintre modelul
hermeneutic al (re)lecturii care angajează eliberarea unei sume de valori interpretative, a căror
totalitate nu echivalează cu produsele convingătoare ale cititorului, ci trasează cadrele generale ale
infinitului obsedant al textului şi modelul semiotic/ pragmatic/ socio-centric al (re)lecturii care
deschide interpretarea la context pe de o parte, fără a o limita la contextul unei singure opere, ci
făcând uz de intertext avansează conjecturi asupra tuturor intenţiilor (autorului, operei şi cititorului)
şi în acelaşi timp limitează interpretarea la capacităţile lingvistice, literare şi culturale ale cititorului.
O exprimare iconică şi sintetică a celor afirmate până aici o vom reda în tabelul de mai jos
pentru o mai clară reprezentare a relaţiilor dintre modelele de (re)lectură pe care se construieşte
(re)lectura culturală pe de o parte, precum şi a relaţiilor dintre tipurile de cititori:

416
 (Re)lectura culturală

Modelul hermeneutic Modelul semiotic/pragmatic / socio-centric

CITITORUL COMPETENT (Jonathan Culler)

• crede în valoarea uimirii în faţa textului, care conduce la ilimitare în faţa infinitului textului şi
conduce la suprainterpretare;
• operează cu presupoziţii plasate în context(e) diferite de comunicare;
• intertextul devine un operator pragmatic pentru el.

Cititorul implicit Cititorul model Cititorul informat

(W. Iser) (Umberto Eco) (Stanley Fish)

• transformă lectura pasivă • produsul autorului model • cititorul în stare de

într-un act de reflectare
dinamică a perspectivelor
plurale;
• suspendă limitele
procesului de
comprehensiune şi
interpretare prin „condiţia
efectului de potenţial”
(lumi posibile, crearea de
sens/ real)
Tabel nr. 1. Relaţiile dintre modelele de (re)lectură şi modele de cititori
şi al cercului
hermeneutic;
• diferit de cititorul
empiric, care avansează
conjecturi/ ipoteze
interpretative asupra
intenţiilor textului
veghe, competent şi abil
în a se analiza pe
parcursul lecturii;
• deţine competenţe
lingvistice şi literare,
fiind un hibrid între
cititorul ideal şi cititorul
real;
• sensul unui text se află
doar în cititor.

În concluzie, acesta ar fi un model integrator ideal, însă în practica educativă constatăm

adesori că nu prea avem oportunităţi sau nu ne creăm suficiente situaţii de învăţare pentru a
promova un asemenea model holistic, aşa încât mereu rămân semne de întrebare asupra felului în
care (re)lectura şi (re)scrierea devin un act de reciprocitate, de confruntare şi consens al
interpretărilor, consens cu textul, cu Celălalt, fie acesta din urmă colegul, profesorul, criticul literar.
De aici se nasc însă nişte întrebări metodologice privind interpretarea:
Ce presupune interpretarea? Cine o validează? Textul? Exegetul? Manualul? Profesorul?
Contextul? Baremul examenelor?
Care este cadrul interpretărilor plurale? Când interpretăm? Ce interpretăm? Întregul? Unul /
mai multe şiruri de semne? Ce acceptăm din interpretarea studentului/ elevului?
Cum se realizează ca act didactic interpretarea şi care este scopul ei? Cum corelăm lecturile
divergente vs. lecturile convergente? Cum ne plasăm, ca evaluatori, între limitele şi deschiderile
interpretării?
2. Mizele şi provocările interacţionismului simbolic ca negociere semantică şi întâlnirea
autentică ( 2000, Bauman, Z. Etica postmodernă):
Eludarea sau minimalizarea momentului şi a demersului interpretativ nu numai în anii de
dinainte de 1989, ci chiar şi în anii noştri impune, din punctul meu de vedere, regândirea receptării
textului literar din perspectiva celor trei procese fundamentale, comprehensiune, analiză şi

417
interpretare, asta pentru a recupera raţiunea esenţială de a fi a operei literare, aceea de a
problematiza condiţia umană. Trădând acest deziderat fundamental al unei opere, nu numai că ne
îndepărtăm studenţii şi elevii de literatură, ci ne privăm de actul (re)descoperirii continue a unei
capodopere, în sensul definiţiei pe care Tudor Vianu o dădea acesteia, apropo de originalitatea
imutabilă ş i ilimitarea simbolică, proces în cadrul căruia ne reinventăm continuu nu numai sensurile
lecturilor noastre, ci chiar propriile noastre sensuri şi raţiunea de a fi în lume. Aşadar, lectura
autentică şi performantă este (re)lectura culturală, despre care am vorbit mai devreme, care nu se
limitează la a da răspunsuri la întrebările „ce spun operele literare?” sau „cum spun ceea ce spun?”,
ci insistă şi pe întrebarea „la ce ne trimit textele, dincolo de ceea ce spun?”
Vom propune repere ale unei (re)lecturi culturale ca negociere semantică folosind metoda
interacţionismului simbolic contemporan, fondatori ai acestuia fiind sociologul Charles Horton
Cooley şi filosoful George Herbert Mead. Am ales această metodă întrucât considerăm că este
relevantă din prisma discuţiilor cu privire la relaţiile dintre literatură şi comunicare în contextul
ştiinţelor comunicării şi al interdisciplinarităţii, interacţionismul simbolic evidenţiind rolul
important al limbajului în modelarea activităţilor mentale ale individului şi în menţinerea ordinii
sociale, după cum se poate vedea prin corelarea celor două coloane din tabelul de mai jos:
Ordinea / realitatea – construct mental în cadrul Textul-comunicare şi interacţionism simbolic
procesului social al comunicării

• Sociologul Charles Horton Cooley: • relaţia dintre cuvintele, semnificaţiile percepute de

rezolvarea disputei „natură-educaţie” – accentul pe
natura subiectivă a vieţii sociale şi pe procesele
psiho-cognitive prin care individul îşi elaborează
percepţia despre sine şi ceilalţi
• George Herbert Mead: schimbarea modului
de interpretare a rolului instinctelor în
comportamentul uman; accentul cade pe natura
esenţială a simbolurilor lingvistice în viaţa umană
individuală şi colectivă
• G. Manis şi Bernard N. Meltzer, în Symbolic
Interaction: societatea (lumea textului ca reducţie)
este un sistem de semnificaţii la care ar trebui să
ajungem prin activitate interpersonală, ceea ce
implică participarea la construirea unor semnificaţii
comune/ conses.
indivizi şi legăturile / atitudinile dintre membrii societăţii
• tehnici centrate pe negocierea dilemelor etice
• conflictele transferate în spaţiul culturii, ca ordine
simbolică
• se conjugă procesele afective (emoţii, trăiri, sentimente)
şi operatorii, logice;
• (re)descoperirea / (re)educarea impulsului moral
înnăscut şi a valorii sacrului;
• atitudinea etică variază în funcţie de cultură, de loc şi
timp;
• revalorizarea afectivităţii inerentă achiziţiei de bunuri
interioare, accentul fiind pe trăitul, vitalul, viul modelelor.

Tabelul nr. 1 – Ordinea socială şi interacţionismul simbolic

Tematizarea actuală a comunicării conform ideii că ceea ce există şi / sau putem cunoaşte
este coextensiv cu limba, deci cu comunicabilul pune pe un plan superior capacitatea comunicativă
şi competenţele argumentative ale interpretului, acestea fiind una dintre mizele principale ale
metodei negocierii semantice. O altă miză importantă, pornind de la afirmaţia lui A. MacIntyre
(1998) cum că, având în vedere dezacordurile interminabile dintre „adevăruri”/ „ştiinţe”, este
răspunsul la problema dacă nu ar exista nicio modalitate raţională de a ajunge la un consens? Iată
câteva premise teoretice şi metodologice folosite pentru adaptarea la didactica (re)lecturii şi

418
(re)construirea metodei, în acest sens la firescul alternativelor/ al perspectivelor în direcţia în care
ceea ce există/ adevărul nu este unic, şi prin urmare la firescul şi chiar impunerea negocierii
semantice:
• Cultura definită în funcţie de cât de larg definim limba (Lyotard: „jocurile de limbaj”)
• M. Foucault: nicio formă de gândire nu poate pretinde un “adevăr” absolut în
afara jocului discursului, prin urmare totul este relativ la discurs
• C. Levi-Strauss:Modelul «coaliţiei de jucători» : o sumă de euri care pun ceva laolaltă
• C.G. Jung: întoarcerea la arhetipuri şi a-i învăţa pe oameni să devină conştienţi de
propriile rădăcini culturale
• M.Bahtin: comprehensiunea reciprocă ca negociere semantică
• S. Antohi: să înţeleagă alteritatea (Al Treilea discurs), să se debaraseze de stereotipuri
în judecarea celuilalt
• A. Rimbaud: „Eu sunt Altul”.
Din punct de vedere didactic, (re)lectura culturală propune un model holistic de
educare a unor comportamente interpretative interdisciplinare sănătoase, de căutare şi dare de
sen(uri) având ca operator pragmatic intertextul, în cadrul unei comunităţi de (re)lectură/
comunitate interpretativă (Steig, 1089), bazată pe o „judecată colectivă ” (P. Bazard). În urma
însumării unor date, fapte, texte şi contexte literare şi nonliterare ale unor autorităţi în
domeniul propus, pe de o parte, fără a eluda însă contactul cu normele şi valorile extraliterare
(R. Ingarden) ale contextului cititorilor pe de altă parte, precum şi căutarea consensului prin
confruntarea subiectivităţilor participante la (re)lectură /dezbatere. Această competiţie a
interpretărilor posibile, confruntarea şi argumentarea lor în cadrul unei (re)lecturi culturale
poate fi înţeleasă şi ca interlectură (Bellemin J., 2001).

3. Strategia (re)lecturii. Descrierea componentelor

Ne punem întrebarea, firesc, despre pertinenţa pedagogiei negocierii semantice? Dacă am
porni şi numai de la afirmaţia lui M. Foucault cum că „nicio formă de gândire nu poate pretinde un
‹‹adevăr›› absolut în afara jocului discursului; toate formele sociale şi politice de gândire sunt
astfel cuprinse în jocul cunoaşterii şi al puterii” (Foucault, M., Power, „Essential Works of
Foucault”, 1954 – 1984, 2002, p. 47) este mai mult decât evident că răspunsul este afirmativ. Mai
departe, luând în considerare filosofia discursului care afirmă că subversiunea dialogică este
înrădăcinată în ontologie (a avea vs. a fi) mizând pe agresivitatea luării în posesie a unui sens în
defavoarea altuia, în virtutea instinctului egoist de conservare a individualităţii şi de angoasă în faţa
deschiderii fiinţei spre Altul, a ieşirii curajoase din sine, în vederea confruntării şi a înfruntării de idei,
mai avem un argument în plus pentru utilizarea acestei metode. Desigur, nu este greu de înţeles de ce
este mai greu să recurgem la ea, ce disconfort interior provoacă acest gest provocator, ce restructurări
în forul interior necesită, însă, tot atât de adevărat este că nu se pot face salturi calitative consistente în
evoluţia percepţiei asupra realului, în viziunea despre lume şi transformarea relaţiei tu/ celălalt fără a
accepta aceste provocări pentru a te bucura, în final, de cristalizările la care spiritul, conştiinţa de sine
ajunge prin (re)integrare. Prin urmare, această atmosferă, acest cadru de (re)lectură a unor arhetipuri
importante considerăm că este esenţial şi trebuie provocat, după o pregătire prealabilă, bineînţeles,
când se face înţeles principiul alegerii dintr-o serie de referenţiale/ niveluri de ordine a gândirii şi a

419
rostirii (biologicul vs. ontologicul vs. religiosul vs. eticul vs. civicul etc.), pe baza unui criteriu de
valoare.
Ipoteza de la care plecăm este că, dacă limbajul poartă în sine principii etice, valori, atitudini şi
totul interpretării (adevărurile/ sensurile plurale) este relativ la discurs, după cum am precizat mai
devreme, a alege o direcţie de sens (o ordine a existenţei/ a gândirii şi a rostirii) înseamnă în mod
implicit a sacrifica o alta (a altuia/ a celuilalt), atunci negocierea semantică / interacţionismul simbolic,
din perspectiva psiho-socială şi lingvistică, presupune baza dezbaterilor publice şi necesită construirea
unui model pedagogic de interpretare şi căutare a adevărului consensual – în funcţie de codul cultural
la care aderă/ se raportează/ se afiliază participanţii la (re)lectură/ interpretare/ dialog. Prin urmare,
comportamentul individului în aceste comunităţi de (re)lectură culturală va marca devenirea şi
adaptarea din punct de vedere social a individului, asta întrucât realităţile sociale sunt constructe
simbolice specifice şi necesită decodarea semnificaţiilor explicite, dar şi latente sau chiar ascunse la un
moment dat, fie individului, fie colectivităţii. Aşadar, trei etape majore vor orienta aplicarea metodei şi
negocierea de sens:
Etape Modele
1. precomprehensiune / eu/ sumă de euri bazate pe sisteme analogice: comprehensiunea reciprocă (M.
asocieri spontane, amintiri – flashbackuri – Bahtin) // fondul aperceptiv al celuilalt / context
(re)lectura ecran mixt;
2. accesul la modelele de ordine ale celorlalţi
(lumea ca „text” intertextual)/ altul/ alţii. sisteme heterodoxe (şi literar, şi nonliterar; şi
Occident, şi Orient; şi eu, şi altul): umplu vidul
„Infernul sunt Ceilalţi?”
metodologic al transdisciplinarităţii / al postulării
3.explicare/interpretare/comparativism: Cine/ cum morţii ideologiilor/ moartea Adevărului (unic şi
suntem eu/tu/altul? absolut)
4. comprehensiune (integrare): Eu sunt tu şi /sau
altul

Negocierea „conflictelor” interpretative este deci un demers intersubiectiv prin care se

caută un consens/ acord interpretativ, demers care presupune înalte competenţe comunicative
şi o strategie de integrare progresivă a unor etape:
• punerea problemei - o întrebare deschisă, sub formă de moţiune - una din marile
provocări ale erei postmoderne, este un paradox postmodern care afirmă capacitatea umană de
relaţionare diferită faţă de aceeaşi problemă;
• absorbirea extremelor, captând energia lor şi creând un laborator de experienţe -
se naşte înţelegerea faptului că „adevărul nu e moartea adevărului unic”, ci iubirea pluralităţii
de perspective, a negocierii semantice care rezultă din complexitatea construcţiei şi tinde spre
consens;
• actul negocierii – alegerea şi argumentarea are în centru ”valorizarea implicită”
(Pirău, 2007) acest determinism subtil care leagă viaţa afectivă de decizie. /…/un fel de
inducţie afectivă având forma: a este mai important decât b pentru că..., b este mai important
decât c pentru că...; deci, în mulţimea a, b, c, a este mai important decât b, c;
Finalitatea demersului este una de- şi reconstructivă la multiple niveluri: cognitiv,
psihologic şi social deopotrivă, urmărind mai ales dobândirea / trăirea împreună a unui
repertoriu de impresii, reprezentări asociate întotdeauna unui sentiment trăit, şi nu unei
percepţii abstracte, miza fiind cunoaşterea prin experienţa directă a (re)lecturii unor modele
420
culturale care au ca miză chiar punerea faţă în faţă a unor idei diferite despre o problemă şi
(re)trăirea directă a unor experienţe pe baza propriei biografii a cititorilor, prin naraţiunile
personale ale acestora în cadrul comunităţilor de (re)lectură.

4. Aplicaţii. Literar vs. Nonliterar. (Re)lectură culturală şi negociere semantică a

arhetipului ‹umbrei›. Integrarea competiţiei interpretărilor
Toate elaborările conceptuale privind teoriile receptării privesc în primul rând teoriile
cognitive. Uneori însă, ele se extind direct asupra unei teorii a comunicării în care apare ideea
de construcţie comună, idee exploatată pe larg atât în teoriile organiciste ale comunicării
(Sfez: 1988: 66-68), cât şi în noile teorii ale receptării care concep textul-comunicare şi
estetica receptării ca un mod de analiză care deplasează atenţia celui care cercetează spre
relaţia text-cititor, centrându-se pe reacţia subiectului (Hans-Robert Jauss, Wolfgang Iser,
Umberto Eco, Michael Riffaterre), ceea ce exploatează şi (re)lectura culturală ca negociere
semantică, aşa cum am arătat în preambulul acestui studiu.
Debutul activităţii de interpretare a arhetipului umbrei începe cu (re)lectura textelor lirice
propuse în Anexă, Umbra de Adrian Păunescu şi Umbra de Andrei Mureşanu, în două comunităţi de
(re)lectură.
Adrian Păunescu, Umbra I. Mureşan, Umbra

Eu umbra aceasta pe care La un moment dat am văzut cum picioarele mele

O semeni în sufletul meu, deveneau vise
Cu milă şi tristă mirare, şi abia mai reuşeam să mă susţin în ele
Voi duce-o cu mine mereu. parcă erau din abur
Şi-apoi într-o zi oarecare, alergam pe loc fiindcă ochii viselor se adânciseră
În care-mi va fi cel mai greu, foarte tare în pământ
Voi pune-o în vechi calendare, şi căutau mereu să găsească ceva acolo
Duminica trupului meu. şi culmea e că reuşeam să mă găsesc în pământ
Fiori prin mine umblă şi să mă văd cu ochii vârfurilor degetelor mele
Şi nu am trebuinţă, de parcă m-aş fi revărsat prin mine şi aş fi curs într-un
Te rog pe tine, Umbră, vas cu silueta mea
Să redevii fiinţă. dar îngropat complet în pământ
Flămând de iubirea întreagă, de atunci nu-mi mai găseam umbra
Pe vremi cu amurg mohorât, şi consideram ca hg wells avusese dreptate
Când zorile noaptea-şi dezleagă / Mă satur c-o umbră, atunci când scrisese "omul care şi-a pierdut umbra”
şi-atât. iar umbra mea erau de fapt visele mele ascunse mereu
Şi sufletul meu te mai roagă, sub tălpile mele ca o prelungire fizică a buricelor
Magnetic catarg doborât, degetelor mele.”
Tu, Umbră tăcută şi dragă,
Aşează-ţi fularul la gât.
O Umbră se-nchide-n mine,
O umbră prin mine trecu,
E-atâta de rău că e bine/ E-atât de mult dacă e Nu.
Bacovia-şi iese din sine şi râde în A şi în U,
O Umbră în viaţă mă ţine
Şi Umbra aceea eşti TU.

Se (re)formulează/ parafrazează apoi de către studenţi/ elevi întrebări privind informaţia

neclară din enunţurile respective. Se discută asupra posibilelor variaţii de scriere : Umbra (Nefiinţa)
vs. umbra (sufletul) şi a simbolicii acestei scrieri cu majusculă. Se ajunge la pre-comprehensiune, un
prim nivel de interpretare culturală a textelor aparţinând literaturii române, construind o matrice
semantică cumulativă a umbrei pe baza celor două texte : tristă mirare, milă, fiori, trebuinţă, în textul

421
lui A. Păunescu, respectiv simplu visele mele, în textul lui I. Mureşan. Folosind co(n)textul operelor,
se cere sublinierea unor cuvinte cheie în cele două poezii, a unor structuri repetitive (sufletul, duminica
trupului meu, fiinţă vs. ochii viselor, ochii vârfurilor degetelor mele) care să aibă valoare simbolică în
cadrul interpretării prin repetiţie. Momentul următor ar fi crearea atmosferei şi conturarea unui câmp
semantic/ interpretativ al umbrei pe baza lecturii ecran şi a folosirii cunoştinţelor anterioare, respectiv
a imaginaţiei ca metacomprehensiune (tot ce vă vine prima dată în minte, asocieri, amintiri, frânturi de
gânduri, de idei, de citate din alte texte etc.) legate de arhetipul /motivul umbrei: vis, teamă, disperare,
nesiguranţă, disconfort, deşertăciune dar şi reverie, contemplaţie, mister, odihnă, potolirea arşiţei etc.
Se cere elaborarea unei prime variante de interpretare personală, X1, într-un enunţ coerent de 10-15 de
rânduri care să conţină 1-2 cuvinte-cheie din poezie, corelate cu atmosfera creată, precizându-se dacă
şi relativ la ce cititorul constată o identificare cu vreuna dintre ideile poetice. Se citesc, se negociază, se
propune un sens X2 în grupuri de câte 3 studenţi/elevi.
Apoi, problema pe care o lansez este: „Este vs. nu este chinuitor să trăieşti cu
Umbra”? „Umbra / umbrele noastre ne reconstruiesc vs. ne distrug?” în jurul cărora ar trebui
să se reconstruiască mesajul celor două texte poetice. În sprijinul (re)lecturii culturale şi al
negocierii semantice profesorul propune noi repere culturale pentru îmbogăţirea acestui prim
model de interpretare, pasul al doilea al (re)lecturii culturale plimbându-ne prin Occident/
Europa vs. Orient/ Japonia, un model din nou analogic, în oglinzi paralele, construit pe
analogia literar vs. nonliterar în cazul arhetipului umbrei:

1. nonliterar: C. G. Jung, 2. literar: Haruki MURAKAMI, La

Puterea sufletului. Antologie, Ed. Anima, capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor,
1994 Polirom, 2003

“Nu există lumină fără umbră şi nici invers. În
mod analog, nu e bine ceea ce nu poate suscita
răul şi nici rău ceea ce nu poate zămisli binele.”
(1963, Jung, p. 254)
„Purtăm în noi propria istorie: omul primitiv şi
inferior cu emoţiile şi avidităţile sale. Îl negăm
pentru că el nu corespunde câtuşi de puţin
aşteptărilor celorlalţi şi nici aşteptărilor noastre.
Dar a nega ceva nu înseamnă a-l împiedica să
existe. Din nefericire, omul e mai puţin bun
decât îşi imaginează să fie.” (1963, Jung, p.
260). Pentru a corespunde aşteptărilor, el
abandonează o parte a sa în beneficiul unei
personalităţi artificiale, îşi construieşte o mască
pe care Jung o numeşte persona. Persona este în
bună măsură produs al educaţiei şi civilizării, un
fenomen colectiv şi totodată necesar, întrucât
facilitează contactele subiectului cu ceilalţi.
Învăţând ceea ce aşteaptă ceilalţi de la el şi ceea
ce poate aştepta el însuşi de la alţii, individul îşi
alege un rol pe care vrea să îl joace, dar pe care
nu el l-a scris, aşa încât ar putea fi jucat de
oricare altul. În spatele măştii actorului sunt
ascunse (refulate, uitate, negate) acele
- Da, aveam umbre care ne însoţeau tot timpul,
dar când am venit în Oraş a trebuit s-o las Paznicului.
Am renunţat la Umbră. /.../ Mi-a tăiat Umbra cu o
îndemânare greu de descris în cuvinte. Aceasta s-a
desprins imediat de la pământ. S-a zvârcolit puţin,
încercând să opună rezistenţă, dar degeaba. A căzut
neputincioasă. Fără trupul de care fusese legată arăta
jalnic.
- Nu mi-e clar ce se întâmplă aici, dar îţi pot spune că
nu e normal ca omul să se desprindă de umbra lui. Faci
o mare greşeală. Nu ne face bine niciunuia dintre noi.
N-ar fi trebuit să accepţi să te desparţi de mine. Până
acum ne-am descurcat foarte bine împreună, nu?
- Despărţirea e doar temporară. O să fim din nou
împreună. (pp. 72-73)
- Mă îndoiesc că-ţi mai recuperezi Umbra, zise
Colonelul în timp ce-şi bea cafeaua. /.../ Paznicul avea
dreptate. N-ai cum să-ţi mai recuperezi Umbra. N-ai
dreptul la Umbră câtă vreme locuieşti în Oraşul acesta,
dar nici nu există posibilitatea să mai pleci de aici /.../.”
(p. 95)
- Nimănui nu-i este uşor să se despartă de umbră,
continuă bătrânul. Poate că lucrurile nu sunt chiar atât

422
 componente ideo-afective de care ne ruşinăm,
pe care nu le-am vrea ale noastre deşi sunt, de
care nu vrem să ştie nici ceilalţi, nici noi înşine.
Aceste conţinuturi inferioare neadaptate
alcătuiesc o parte a inconştientului şi anume
partea cea mai susceptibilă a fi adusă în lumina
conştiinţei printr-un efort de autocunoaştere. Ele
formează ceea ce Jung numeşte umbra.
Umbra poate fi individuală sau colectivă.
Aceasta din urmă e “în sensul cel mai profund
coada invizibilă de reptilă pe care omul o trage
încă după el. Este latura primitivă a
personalităţii “care-şi cere dreptul la viaţă şi
care, cu cât individul se iluzionează mai mult că
nu există, cu atât e mai neagră şi mai densă. ”
(1963, p. 264)
Jung ne reaminteşte consemnul biblic:
“Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” şi ne
îndeamnă să medităm asupra acestuia. “Dar ce
s-ar întâmpla, scrie Jung, dacă aş descoperi că
cel mai sărac dintre cerşetori, cel mai neruşinat
dintre calomniatori, că duşmanul meu, în sfârşit,
este în mine, că sunt eu însumi cel care are cea
mai mare nevoie de milostenia bunătăţii mele şi
eu sunt, în mod sigur, pentru mine însumi
duşmanul pe care trebuie să-l iubesc. ” (idem, p.
260)
Adevărata prefacere morală constă în a învăţa
să ne acceptăm umanitatea, iar umbra face parte
din umanitatea noastră.
Nu vom şti să practicăm autentica toleranţă faţă
de altul până când refuzăm să cunoaştem răul
din noi. Deşi numeşte adesea umbra “răul
absolut” recunoscând că este o grea încercare
pentru om să se confrunte cu umbra sa, Jung
lasă să se înţeleagă că răul condamnabil moral
este a trăi cu propria-ţi umbră şi a te dezice total
de ea, proiectând-o exclusiv asupra semenilor.
de complicate în cazul unui copil mic, care
n-a apucat să se ataşeze de ea. Eu aveam 65 de ani
când m-am despărţit de ea. Apucasem să trăim multă
vreme împreună.
- Puţine umbre mai apucă să vadă primăvara. /.../ O să
urmeze o perioadă destul de dificilă pentru tine. A-ţi
pierde umbra e ca şi când ţi-ai pierde dantura. Nu
creşte alta la loc. Înţelegi ce vreau să spun? /.../ E foarte
dificil să stabileşti un echilibru între ce-a fost şi ceea ce
urmează. Eşti în mare cumpănă. Când apare însă
dantura cea nouă, uiţi cum a fost cea veche.
- Adică atunci când nu o să mai am suflet?
Colonelul nu mi-a răspuns la întrebare. /.../
- Nici mie nu-mi sunt clare foarte multe lucruri, spuse
bătrânul, calm. Unele nu se pot explica, altele nu
trebuie explicate. Dar nu e cazul să te îngrijorezi.
Dintr-un anumit punct de vedere, Oraşul e foarte
corect. Ţi se vor pune pe tavă lucrurile de care ai
nevoie şi pe care e cazul să le ştii. Sub acest aspect e
perfect.
- Vă pare rău că aţi renunţat la Umbră?
- Nu, spuse Colonelul clătinând vehement din cap. Nu
regret niciodată nimic. Oricum, regretele nu-şi au rostul
(pp.96-100)
Toate dispar... Sentimentele tranzitorii n-au nicio
valoare... Te rog să-ţi uiţi Umbra. Aici e capătul lumii,
aici se sfârşeşte lumea. N-ai unde să mergi. (p. 123)
”- Părerea mea este că sufletul se pierde odată cu
umbra, nu?
- Da, ai dreptate. /.../ Iar dacă nu mai ai suflet, nu o să
mai ai nici senzaţia de pierdere, nici pe cea de
disperare. N-ai unde merge. Dragoste nu există. Îţi
rămâne doar viaţa. O viaţă liniştită şi plină de tihnă.”
(p. 191)
- Da, dar fuseserăţi una şi aceeaşi o vreme.
- Probabil. Oricum, nu mai contează. Cercul s-a
închis.” (p. 194)
- Nu ştiu dacă este chiar cea mai bună dintre lumi,
continuă Umbra, dar e lumea căreia îi aparţinem.
Acolo există şi bune, şi rele. În lumea aceea te-ai
născut, acolo trebuie să-ţi dai obştescul sfârşit. Când
mori tu, mor şi eu. Este mersul firesc al lucrurilor. (p.
448)

Problema pe care o lansez este: „Este vs. nu este chinuitor să trăieşti cu Umbra”?
„Umbra / umbrele noastre ne reconstruiesc vs. ne distrug?”
La o privire mai atentă, constatăm plurisemantismul ambelor texte, atât cel literar, cât
şi cel nonliterar, care îşi conţin deja propriile sensuri pro şi contra moţiunii, atât sensul de
bază, cât şi pe cele figurate, simbolice. De oricare parte a interpretării ne-am situa, în final
ajungem la o reciprocă îmbogăţire spirituală prin împărtăşire din experienţa celuilalt, efectul
fiind rezolvarea conflictelor prin transferul lor în planul culturii şi al diversităţii, anihilarea

423
divergenţelor de opinii interpretative prin comunicare, toleranţă, menţinerea unei atmosfere de
entuziasm autentic, deschidere spre punctele de vedere concurente, care, la o privire mai
atentă, devin de fapt complementare:

Competiţia interpretărilor posibile

Sensuri apreciative Sensuri depreciative

(1) Propria istorie

omul primitiv şi inferior cu emoţiile şi avidităţile sale
ascunse (refulate, uitate, negate) acele component
ideo-afective de care ne ruşinăm,
pe care nu le-am vrea ale noastre deşi sunt,
de care nu vrem să ştie nici ceilalţi, nici noi înşine
conţinuturi inferioare neadaptate
o parte a inconştientului şi anume partea
cea mai susceptibilă a fi adusă în lumina
conştiinţei printr-un efort de autocunoaştere

(2) nu e normal ca omul să se desprindă de umbra lui.

Faci o mare greşeală. Nu ne face bine niciunuia
dintre noi. N-ar fi trebuit să accepţi să te desparţi de mine.
N-ai cum să-ţi mai recuperezi Umbra.
N-ai dreptul la Umbră câtă vreme locuieşti în Oraşul acesta
O să urmeze o perioadă destul de dificilă pentru tine
Adică atunci când nu o să mai am suflet?
Părerea mea este că sufletul se pierde odată cu umbra, nu?
Sensuri neutre/ la limita + /
(2)Umbra / umbre
Despărţirea e doar temporară. O să fim din nou împreună
Nimănui nu-i este uşor să se despartă de umbră
(1) impulsul moral este înnăscut şi ambivalent
nu corespunde câtuşi de puţin aşteptărilor celorlalţi şi nici aşteptărilor noastre
CONSENS
Din nefericire, omul e mai puţin bun decât îşi imaginează să fie.

Da, ai dreptate. /.../ Iar dacă nu mai ai suflet, nu o să mai ai nici senzaţia de pierdere, nici pe cea de
disperare. N-ai unde merge. Dragoste nu există. Îţi rămâne doar viaţa. O viaţă liniştită şi plină de tihnă.
Nu ştiu dacă este chiar cea mai bună dintre lumi, continuă Umbra, dar e lumea căreia îi aparţinem. Acolo
există şi bune, şi rele. În lumea aceea te-ai născut, acolo trebuie să-ţi dai obştescul sfârşit. Când mori tu,
mor şi eu. Este mersul firesc al lucrurilor.
Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri
umbra jertfită în temeliile unei clădiri
omul a cărui umbră a fost furată moare după patruzeci de zile de la acest ritual, apoi se transformă în stafie
care bântuie
imagine a sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa şi
după moartea materială
în Sărmanul Dionis de M. Eminescu, umbra reprezintă partea eternă a fiinţei, cale de acces la memoria
tuturor avatarurilor anterioare; formă eterică care descoperă puterea gândului; pentru L. Blaga umbra
este nefiinţa, reflexul eternităţii:

424
 După cum uşor se poate vedea, atât literarul cât şi nonliterarul cumulează sensurile pro
şi / sau contra în aceeaşi operă. Întrebarea legitimă este dacă şi în ce măsură avem o
interpretare mai bună decât alta, sau un consens unanim, dacă şi în ce condiţii fiecare poate
da orice semnificaţia pe care o doreşte în funcţie de codul cultural la care aderă/ se
raportează/ se afiliază participanţii la interpretare, dezbatere sau dialog (pro- sensuri
“apreciative” vs. Contra / sensuri “depreciative”). În opinia noastră, sensurile sunt
complementare, părţi ale unui întreg al interpretării. Am pornit de la premisa ca esenţa vieţii
sociale o constituie convingerile subiective despre sine şi celălalt, iar la o confruntare sau
privire în oglindă a acestora ne-am descoperi, în ciuda diferenţelor afişate, fundamental atât
de identici încât am putea afirma fără eroare: „Eu sunt tu/altul!”În plus, dacă nu pot să
actualizez, să scot din ascundere decât acele conţinuturi / sensuri care există deja în mine,
întrebarea legitimă care se pune este dacă există totul în mine şi doar metoda este greşită.
Răspunsul nostru este evident: nu. Nu (pre)există totul în mine, prin urmare nu pot să
actualizez / să înţeleg orice, deci nu pot să accept orice răspuns ca general valabil, însă ceea
ce este important este să ofer modele de gândire şi de o parte, şi de alta, în limitele închise ale
limbajului care are din start o natură duală, subversivă: umbra poate fi deci, sufletul, visele,
idealurile noastre, la fel ca şi coada noastră, partea pe care o tragem după noi şi ne ruşinăm
de ea, „spre pierderea noastră”, poate fi generatoare de animozitate, efervescenţă spirituală,
intelectual-afectivă, dar şi de conflictualitate cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Considerăm că, în vederea stabilirii unor raporturi autentice de comunicare între
culturi / naţiuni, pe de o parte şi a evitării câtorva riscuri, precum închiderea xenofobă în
propria cultură, imperialismul şi mimetismul cultural, pe de altă parte, avantajul tehnicilor de
(re)lectură culturală pe care le propunem (v. şi anexele) este, pe lângă obţinerea
consensului care impune ca singură condiţie adaptarea la contextul comunicării, obţinerea a
cât mai multor avantaje care presupun:
1. înţelegerea ideii că realitatea exterioară / realitatea textelor este convenţionalizată
social, primul nivel de sens fiind astfel unul general, curent, dar, mai degrabă o
„mască”/ persona, sensurile fiind foarte polarizate: depreciativ vs. apreciativ, Bine vs.
Rău, sensuri care apoi vor fi
2. interiorizarea sensurilor la nivel individual, restructurarea adevărurilor general-
valabile şi absorbirea extremelor, conştientizarea faptului că Binele şi Răul sunt
relative la ceva/ cineva; (re)negocierea faţă în faţă cu propriile „umbre”, cu
percepţiile personale şi ale altora, la vârste diferite / contexte diferite, pentru a constata
evoluţia convingerilor despre tine şi / sau ceilalţi, despre temă, problematica pusă în
discuţie, rezultând nişte construcţii de sens la limită, problema este de a distinge şi a
stabili care sunt graniţele între care funcţionează acel „modus in rebus”, adaptat naturii
personale, instinctului propriu de apărare şi conservare; construirea unor variante de
sens X1, X2, X3;
3. dezbaterea sensului comun: pro vs. contra în actul negocierii sensurilor care
implică metamorfoza, transformarea şi adaptarea sensurilor individuale ale
mele la cele ale celuilalt rezultate din interacţiunea simbolică – alegerea şi
argumentarea unui sens pentru toţi/ toate are în centru ”valorizarea implicită”
(Pirău, 2007) acest determinism subtil care leagă viaţa afectivă de decizie.
/…/un fel de inducţie afectivă având forma: a este mai important decât b

425
 pentru că..., b este mai important decât c pentru că...; deci, în mulţimea a, b, c,
a este mai important decât b, c.

5. Deschideri şi întrebări pentru educatorii negocierii semantice în loc de concluzii

Ne aşteaptă fie un Turn al lui Babel, fie o comunitate de culturi diferite formând un fel
de «coaliţie de jucători» în sensul dat termenului de C. L. Strauss – dispuşi nu numai să
convieţuiască indiferent şi paşnic, ci să comunice şi să înveţe inovator împreună. Intenţia
noastră a fost de a argumenta importanţa strategiei educaţionale a (re)lecturii culturale ca
negociere semantică a cărei finalitate este trăirea pe viu a acelei «coaliţii de jucători» şi a
transferului conflictelor de sensuri/ valori/ atitudini dintre generaţii în spaţiul culturii, prin
aplicaţii la (re)lectura arhetipului umbrei.
În concluzie, este important de reţinut că dinamica şi vectorul metodei negocierii
semantice o constituie o stare afectivă care, odată trăită de subiect, va fi stocată mnezic ca şi
imaginea mentală pe care o însoţeşte, numai prin mijlocirea sentimentului trăit, de care
intelectul ia act ca de o semnificaţie a reprezentării. La fel de important este că profesorul, ca
animator al negocierii semantice şi al interacţiunilor circulare, devine “purtător de cuvânt al
inconştientului grupului şi al efectelor de sens inedite pe care grupul îl eliberează”. Aşa încât,
cu certitudine dascălul poate fi un personaj care nu numai trezeşte, ci şi “deşteaptă”: “Este
vorba despre deşteptarea politică la lume şi la prezenţa lucrurilor”; “deşteptarea etică la
celălalt şi la coprezenţă” (J. R. Resweber, 1988).
Negocierea de sensuri / pedagogia imaginarului (coextensivă celei a inconştientului) şi
cultivarea mirării permite consensul prin care atingem “înţelegerea la toate nivelurile”, prin
dubla valenţă a căutării sensului: forţă terapeutică şi educativă. Consensul face posibilă
comunicarea dintre impulsul inconştient pe care îl îmblânzeşte (eu sunt altul / mă văd pe mine
în altul, ca într-o oglindă) şi lumea externă (ceilalţi sunt oglinda mea).
Iată de ce, în definitiv, considerăm că negocierea semantică şi metodele noilor
pedagogii sunt o soluţie pentru puţinătatea noastră metafizică, pentru deschiderea spre
Ceilalţi şi continua primenire de sine prin accesul la sensul cărţii şi al vieţii. Acum,
confruntându-mă cu Umbra/ umbrele mele, sentimentul pe care îl am despre menirea mea ca
profesoară este că, în prezent, felul în care parcurgem operele şi coruperea studentului/ elevului cu
scopul de a se preface că răspunde la cerinţele de examen reprezintă demersuri prin care eliberăm
‹‹paşapoarte spre ignoranţă››, ca să îl citez pe Nabokov:”Fără ca acestea şi fără ca celelalte
mecanisme şi fără ca toate celelalte detalii ale textului să fie cu conştiinciozitate asimilate, Evgheni
Oneghin (sau orice operă, n.n.) nu se poate spune că există în mintea cititorului. […] În artă, ca şi în
ştiinţă, nu există plăcere fără detaliu şi pe detalii am încercat să fixez mintea cititorului. […]Lasă-mă
să repet că, fără ca acestea să fie profund înţelese şi reţinute, toate ‹‹ideile generale›› (atât de uşor
procurate, atât de uşor revândute) sunt menite în mod necesar să rămână doar paşapoarte ce oferă
celor care le deţin scurtături de la un ţinut de ignoranţă la altul.”
În ce mă priveşte, cele despre care am scris stau sub semnul imposturii, în sensul că
pretind studenţilor / elevilor un lucru ce depăşeşte cu mult capacitatea lor firească de analiză
şi sinteză în vederea conturării prin arhetipul umbrei a unei viziuni despre lume şi viaţă pe
care o propune textul/ textele. Se impune aşadar, reconsiderarea modului în care studiem
literatura. Ar trebui să studiem texte relativ scurte, pe care să le parcurgem după cum spun
bunii cititori că trebuie citite. N-ar strica să reflectăm şi la tipul de cititor pe care îl formăm în

426
felul în care procedăm acum, în licee şi universităţi. Şi, poate, la tipul de cititor cu care noi
înşine suntem afini.

Bibliografia:
Barthes, Roland (1994), Plăcerea textului. Traducere de Marian papahagi, postfaţă de Ion
Pop, editura Echinox, Cluj-Napoca;
Călinescu, Matei (2007), A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Ediţia a II, Traducere
din limba engkleză de Virgil Stanciu, editura Polirom;
Codoban, Aurel (2001), Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi
hermeneutică, Editura Dacia, Cluj-Napoca;
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Editura Aramis, Bucureşti,
2000 ;
DeFleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra (1999), Teorii ale comunicării de masă, Polirom,
Iaşi;
Eco, Umberto (2007), Limitele interpretării, Ediţia a II-a revăzută.Traducere de Ştefania
Mincu şi Daniela Crăciun, Editura Polirom;
Epureanu, Georgiana, Definiţii ale cititului. Modele / tipuri de lectură. Categorii de cititori, în
Perspective, Nr. 1 (22)/ 2011
Foucault, Michel (2002), Power, „Essential Works of Foucault”, 1954 – 1984;
Gadamer, H-G. (1996), Les grandes lignes d’une Herméneuthique et tradition philosophique,
Seuil, Paris;
Iser, Wolfgang (2006), Actul lecturii. O teorie a efectului estetic.Traducere din limba
germană, note şi prefaţă de Romaniţa Constantinescu. Traducerea fragmentelor din
limba engleză de Irina Cristescu, Editura Paralela 45 ;
Jauss, H-R. (1983), Experienţă esteticp şi hermeneutică literară, Editura Univers;
Jung, C. G., Puterea sufletului. Antologie, Ed. Anima, 1994;
Lohisse, Jean (2002), Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom,
Iaşi;
MacIntyre, A., Essay on moral issues. About virtue (in Romanian), Humanitas, Bucureşti,
1998;
Murakami, Haruki, La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor, Polirom, 2003;
Pirău, Maria Tereza (2007), Dimensiunea morală a persoanei, Editura Universităţii de Nord,
Baia-Mare;
Ricoeur, Paul (1999), De la text la acţiune. Eseuri de hermeneuticăII.Traducere şi postfaţă de
Ion Pop, Editura Echinox, Cluj-Napoca;
Puşkin, Aleksandr Sergheevici (1975), Evgheni Oneghin, trad. Vladimir Nabokov,
Introducerea traducătorului, Princeton University Press, Princeton, New Jersey;
Rouxel, Annie, Progresele cercetării în didactica lecturii literare, în Perspective, Nr. 1
(12/2006);
Ruşti, Doina (2009), Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Iaşi, Polirom;
Santerres-Sarkany, Stéphane (2000), Teoria literaturii, Traducere de Cristiana-Nicola Teodorescu
Bucureşti, Cartea Românească;
Stoica-Constantin, Ana (2004), Creativitatea pentru studenţi şi profesori, Institutul European,
Iaşi.

427
ARHETIPUL UMBREI Anexa 1

C. G. Jung M. Eminescu - text literar, proză Doina RUŞTI

Text nonliterar - psihanaliza Text nonliterar/ Dicţionar de simboluri
Eminescu mai crease două În credinţele româneşti există una destul de
Potrivit lui Jung, impulsul moral este înnăscut şi ambivalent: proze filosofice "Archeus" şi răspândită despre umbra jertfită în temeliile
“Nu există lumină fără umbră şi nici invers. În mod analog, "Umbra mea" în care sunt unei clădiri; se spune că dacă un meşter zidar
nu e bine ceea ce nu poate suscita răul şi nici rău ceea ce nu dezvoltate mai multe motive măsoară cu o trestie sau cu un băţ umbra unui
poate zămisli binele.” (1963, Jung, p. 254) /mituri: mitul omului care şi-a om şi apoi îngroapă în fundaţia unei case
Purtăm în noi propria istorie: omul primitiv şi inferior cu pierdut umbra, dedublarea obiectul care a servit la măsurat, omul a cărui
emoţiile şi avidităţile sale. Îl negăm pentru că el nu personalităţii şi relativitatea umbră a fost furată moare după patruzeci de
corespunde câtuşi de puţin aşteptărilor celorlalţi şi nici adevărurilor, motive preluate zile de la acest ritual; apoi se transformă în
aşteptărilor noastre. Dar a nega ceva nu înseamnă a-l alături de altele din "Geniu stafie care bântuie prin împrejurimi şi face rău
împiedica să existe. “Din nefericire, omul e mai puţin bun pustiu" şi se vor regăsi în celor vii, dar apără clădirea pentru trăinicia
decât îşi imaginează să fie.” (1963, Jung, p. 260). Pentru a "Sărmanul Dionis". căreia şi-a dat viaţa. Considerată imagine a
corespunde aşteptărilor, el abandonează o parte a sa în sufletului, umbra reprezintă dublul omului, un
beneficiul unei personalităţi artificiale, îşi construieşte o « El întoarse şepte foi şi fel de fiinţă astrală care îşi continuă existenţa şi
mască pe care Jung o numeşte persona. Persona este în bună umbra prinse conturele unui după moartea materială; de aceea sufletele
măsură produs al educaţiei şi civilizării, un fenomen colectiv baso-relief, mai întoarse încă morţilor sunt imaginate ca nişte umbre, vizibile
şi totodată necesar, întrucât facilitează contactele subiectului şepte şi umbra se desprinde doar în condiţii speciale. În poveştile populare,
cu ceilalţi. Învăţând ceea ce aşteaptă ceilalţi de la el şi ceea ce încet, ca dintr-un cadru, sări lângă comori se înalţă adesea o umbră ce se
poate aştepta el însuşi de la alţii, individul îşi alege un rol pe jos de pe părete şi sta diafană conturează în lumina lunii sau din cauza
care vrea să îl joace, dar pe care nu el l-a scris, aşa încât ar şi zâmbitoare, rostind limpede strălucirii aurului.
putea fi jucat de oricare altul. În spatele măştii actorului sunt şi respectos: Bună sara!
ascunse (refulate, uitate, negate) acele componente ideo- Lampa cu flacăra ei roşie sta În Legenda ciocârliei de V. Alecsandri, umbra
afective de care ne ruşinăm, pe care nu le-am vrea ale noastre între Dan şi umbra închegată. o însoţeşte pe Lia spre palatul soarelui şi o
deşi sunt, de care nu vrem să ştie nici ceilalţi, nici noi înşine. Călugărul ia locul umbrei sale avertizează în legătură cu primejdia pe care o
Aceste conţinuturi inferioare neadaptate alcătuiesc o parte a căpătând acces la memoria presupune dorinţa ei de a ajunge la soare.
inconştientului şi anume partea cea mai susceptibilă a fi adusă tuturor avatariilor anterioare, O viziune asemănătoare lui Eminescu în
în lumina conştiinţei printr-un efort de autocunoaştere. Ele în timp ce umbra cade în Sărmanul Dionis are şi L. Blaga, pentru care
formează ceea ce Jung numeşte umbra. condiţia inferioară de fiinţă umbra este nefiinţa, reflexul eternităţii: Toate-
Umbra poate fi individuală sau colectivă. Aceasta din urmă e întrupată: Dan întoarse foile, n preajmă vor să spună:/ e şi umbra-
“în sensul cel mai profund coada invizibilă de reptilă pe care şopti şi umbra deveni om. ntruchipare/ a nimicului din Soare,/ a
428
omul o trage încă după el. Este latura primitivă a personalităţii
“care-şi cere dreptul la viaţă şi care, cu cât individul se
iluzionează mai mult că nu există, cu atât e mai neagră şi mai
densă. ” (1963, p. 264)
Jung ne reaminteşte consemnul biblic: “Iubeşte-ţi aproapele
ca pe tine însuţi” şi ne îndeamnă să medităm asupra sa. “Dar
ce s-ar întâmpla, scrie Jung, dacă aş descoperi că cel mai sărac
dintre cerşetori, cel mai neruşinat dintre calomniatori, că
duşmanul meu, în sfârşit, este în mine, că sunt eu însumi cel
care are cea mai mare nevoie de milostenia bunătăţii mele şi
eu sunt, în mod sigur, pentru mine însumi duşmanul pe care
trebuie să-l iubesc. ” (idem, p. 260)
Adevărata prefacere morală constă în a învăţa să ne acceptăm
umanitatea, iar umbra face parte din umanitatea noastră.
Nu vom şti să practicăm autentica toleranţă faţă de altul până
când refuzăm să cunoaştem răul din noi. Deşi numeşte adesea
umbra “răul absolut” recunoscând că este o grea încercare
pentru om să se confrunte cu umbra sa, Jung lasă să se
înţeleagă că răul condamnabil moral nu este atât a trăi cu
propria-ţi umbră , cât mai ales a te dezice total de ea,
proiectând-o exclusiv asupra semenilor.
Omul sămăna cu el şi se uita
spărios şi uitit la Dan,
fixându-l ca pe o umbră, cu
buzele tremurânde şi cu paşi
şovăitori. Dan era o umbră
luminoasă. În această formă
eterică, personajul urcă spre
lună şi descoperă puterea
gândului, iar umbrei îi lasă
misiunea de a consemna toate
întâmplările pământeşti ».
nimicului din Lună (Umbra).
Într-o nuvelă a lui Cezar Petrescu, umbra apare
ca întrupare a unei conştiinţe vinovate. Ion
Burdea-Niculeşti a renunţat la iubire, la
bucuriile simple şi la prieteni în numele unei
cariere politice; ajuns la vârsta deplinei
maturităţi, cu visul împlinit, izolat în
singurătate şi mizantropie, se naşte în mintea
sa gândul ratării; are un vis simbolic, în care se
luptă cu propria umbră, sălbăticită şi duşmană.
Din acest moment umbra începe să-l
urmărească, amintindu-i toate păcatele, iar în
cele din urmă îl determină să se spânzure
(Omul care şi-a găsit umbra). În folclor apare
şi motivul umbrei înlocuite de duhurile rele; de
pildă Muma-Pădurii poate lua locul umbrei
unui copil, inoculându-i teamă şi aducându-i
vise urâte.
L. Blaga: “Toate-n preajmă vor să spună:/ e şi
umbra-ntruchipare/ a nimicului din Soare,/ a
nimicului din Lună.”

429
430
431
432
 AUTOBIOGRAPHY, EXILE AND THE REINVENTION OF THE SELF

Dr. Oana Elena STRUGARU

Universitatea “Ştefan Cel Mare” Suceava

Abstract

This paper tackles the concept of autobiography in the context of exile. Losing identity due to
deracination, the exiled is obliged to construct a new self once with starting a new life. This experience is often
viewed as traumatizing, as the exiled fears to loose the very essence of his identity. Still, in the case of Andrei
Codrescu, this is not true. On the contrary, the identity void is transformed by the writer into an opportunity to
transform himself continuously. Therefore, autobiography is no longer an attempt to keep together a self
shattered by exile, but an opportunity for self-reinvention.

Keywords: autobiography, identity, exile, the self

Discutând despre operele exilaţilor, Nicoleta Sălcudeanu observă în Patria de hârtie

că acestea au un caracter aparte, datorat, spune autoarea „amneziilor succesive”1 care şterg
imaginea unui Eden personal de cele mai multe ori situat în interiorul graniţelor ţării natale. În
încercarea de reconstruire a acestui Eden aşezat sub numele de acasă, exilatul combină
elementele adânc încrustrate în memorie ca produse ale proprii imaginaţii. Realitatea
imaginativă nou creată este deopotrivă şi un manifest identitar, căci exilatul nu încearcă să îşi
recupereze prin imaginaţie doar un fost acasă, ci şi un fost sine. Textul devine teren pe care
exilatul încearcă să se reconstruiască pe sine, să îşi recompună identitatea pulverizată prin
experienţa fizică a dezrădăcinării. De aceea şi caracterul autobiografic al operelor exilaţilor
care par câteodată să nu se poată desprinde de propriul surghiun pe care îl reconstruiesc
neîncitat la nivelul textului.
În contextul exilului, actul scrierii autobiografiei nu se mai limitează doar la o
constantă privire spre trecut în încercarea de a colecta de acolo rămăşiţele unui sine pierdut pe
drum, ci devine o construire mozaicală a unui sine nou, conform lumii în care exilatul
încearcă să se integreze. Fără a pune problema autenticităţii actului autobiografic, reţinem
funcţia sa de conturare a unei imagini identitare prin construirea subiectului în text. Actul de
oglindire prin care sinele este transferat la nivelul textului nu pune problema portretizării unei
imagini fidele cu exteriorul ei. Dimpotrivă, autorul, din diverse raţiuni, poate altera această
imagine, construindu-se pe sine ca subiect al textului al cărui autor este.
Se poate concluziona în afara oricăror definiţii, că actul autobiografic presupune
transferarea în text a unor valenţe identitare, pentru (re)construirea textuală a unei
subiectivităţi. În acest context, autobiografia devine, indiferent de abordare, o expresie
narativă a identităţii, sau mai mult, după cum o defineşte Leigh Gilmore privind întreaga

1
Nicoleta Sălcudeanu, Patria de hârtie, Aula, Braşov, 2003, p. 12

433
problematică prin lentilă postmodernă, „un loc de producere a identităţii”2. Actul
autobiografic trebuie aşadar aşezat la mijlocul dintre identitate ca proces aflat în continuă
transformare şi expresia acestei transformări. Această cale mediană este formulată şi de Paul
Jay, care, în deschiderea volumului Identity: A Reader, notează: „poveştile reflectă o realitate
interioară, dar o şi conturează în acelaşi timp, de aceea identitatea nu poate fi privită ca un
produs sau ca un dat, ci trebuie văzută ca un proces în continuă transformare”3. Paul Jay
interpretează actul autobiografic ca relaţia dintre identitate şi naraţiune, relaţie ce operează pe
trei niveluri şi care subliniază dependenţa actului narativ de finalitatea căreia acesta îi este
destinat, poziţionând întreaga discuţie în context social al unei experienţe de tip exilic. La un
prim nivel, prin actul autobiografic se subliniază aderenţa naratorului/personajului la unele
resurse narative comune care îl definesc ca membru al unei structuri sociale. Un al doilea
nivel de relaţie este acela în care identitatea este conturată de negocierea unor roluri sociale:
„naratorii, spune Paul Jay, folosesc povestirile ca scene pentru a întruchipa, reflecta sau
negocia relaţii sociale şi pentru a le defini şi modifica.”4 La un ultim nivel identitatea este
expresie a negocierii integrării într-un anume grup social, expresie a acelor elemente prin care
naratorul fie este absorbit de acest grup sau dimpotrivă, se diferenţiază de el. Actul
autobiografic depinde aşadar de finalitatea căruia îi este destinat. Alteritatea joacă un rol
deosebit de important în construcţia unei reflexii identitare, portretizând subiectul textului
autobiografic ca o construcţie dialogică dintre autor şi un celălalt, destinatar final, atât al
textului, cât şi al acelei imagini a sinelui cuprinsă în text.
Observând rolul crescut al autobiografiei în procesul de 'autoconstrucţie' ca negociere
permanentă între narator şi audienţă, editorii studiului Identity. A reader subliniază în
introducere faptul că prin acest tip de naraţiune naratorul subliniază anumite mărci de
apartenenţă, fie pentru a evidenţia grupul din care provine, sau grupul în care doreşte să fie
absorbit şi modifică aceste naraţiuni în funcţie de scop. În acest context al integrării sociale ca
finalitate a actului autobiografic se impune menţionarea caracterului distinct al
autobiografiilor autorilor a căror identitate a fost supusă unei experienţe traumatice de
dezrădăcinare. Prin prisma acestei experienţe autobiografia se fundamentează tocmai pe
această traversare de lumi. În autobiografie, dezrădăcinatul, spune Boelhower, discutând
despre experienţa imigrării, cu precădere către tărâm american, „porneşte într-o călătorie din
lumea veche în cea nouă şi se angajează într-o serie de contacte şi contraste. În timpul unui proces de
Americanizare, protagonistul este forţat să confrunte gramatica utopică a noii lumi cu ceea ce ea
reprezintă cu adevărat, astfel încât autobiografia imigrantului să combine într-un singur model două
sisteme culturale, unul al amintirii şi unul al prezentului şi al viitorului.”5 Această definire
subliniază ideea că identitatea nu poate fi percepută ca un produs finit, ci dimpotrivă, un
proces în continuă transformare. Autobiografia exilică se deosebeşte de cea a nativului prin
aceea că porneşte de la premisa ştergerii unei linii de demarcaţie existente între trecut şi viitor,
2
Leigh Gilmore, în Kathleen Ashley, Leigh Gilmore Autobiography and Postmodernism, The
University of Massachusetts Press, Amherst 1994. p.7. (“a site of identity production”)
3
Paul Du Gay, Jessica Evans, Peter Redman (editori), Identity: A Reader, 2000, Sage, Londra, p. 17.
4
Ibid., p. 19.
5
John Paul Eaking, American Autobiography, University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1989, p. 144.
(„undertakes a journey from the old World to the New and engages in a series of contacts and contrasts. During a
process of transformation or Americanization the protagonist is forced to confront the utopian grammar of the
new world for what it actually represents, so that immigrant autobiography must organize two cultural systems, a
culture of the present and of the future and a culture of memory into a single model”)

434
ambele dimensiuni pliindu-se în acelaşi moment al existenţei. Pentru cel aflat în exil, actul
autobiografic nu este doar o reculegere a trecutului şi reconstruire a sa în plan textual, ci
devine o căutare de răspunsuri la criza identitară iminentă dezrădăcinării, tocmai prin
aducerea trecutului în prezent.
Exilul forţează individul într-un perimetru total necunoscut, fiind o dislocare din acea
matrice originară în care acesta şi-a format un sâmbure identitar considerat (până în momentul
exilului) insurmontabil. Autobiografia vine ca o consecinţă a acestei dislocări. Portretizând
identitatea în ruptură, sinele în postura sa dislocată, scopul autobiografiei este, pe lângă o
integrare în lumea celuilalt, şi o vindecare a sinelui prin procesul scrierii. Finalitatea dorită
este conturarea unei imagini unitare, parţial prin amintire, parţial prin imaginaţie. În acelaşi
timp, actul autobiografic pune sub semnul întrebării tocmai acel miez identitar aruncat în
derizoriu de dezrădăcinarea fizică, care este reconstruit printr-o translatare în text. Din acest
punct de vedere, identitatea devine un construct eminamente textual, scrierea autobiografică
având rolul de a reda acea continuitate de sine necesară individului dar refuzată tocmai prin
exil. În aceşti termeni afirmă şi Judith Melton caracteristica principală a autobiografiei exilice
ce zădărniceşte orice distincţie între autobiografie şi ficţiune. „Aş afirma, spune Melton, că
autobiografia exilatului, cu accentul pe reconstruirea unui sine discontinuu prin intermediul
cuvântului scris, este un exemplu al puterii limbajului de a susţine viaţa”6. Din această
perspectivă scriitura exilatului forţează graniţele autobiografiei căci nu mai este o reculegere
textuală a diferitelor ipostazieri ale sinelui, o expresie narativă a identităţii autorului, ci devine
încercarea de (re)construire a unei noi identităţi. Dislocarea prin autobiografic rezidă în
transmutarea sinelui din spaţiul real în cel textual, ca o urmare a dislocării fizice: perceperea
instabilităţii situării în spaţiu duce la nevoia de a construi un loc care poate fi uşor controlabil,
adică textul. Autobiografia duce aşadar la (re)construirea unui anume tip de subiect care se va
multiplica în diferite ipostaze pe tot parcursul operei scriitorului. Scrisul devine pentru acesta,
spune Melton folosind cuvintele lui Paul Jay, o forma de autoanaliză7, scopul autobiografiei
fiind în acest context definitiv: vindecarea rupturii datorată exilului: „Pentru exilaţii a căror
viaţă este fragmentată de experienţa exilului, scrierea autobiografiei poate declanşa procesul
de vindecare. Într-un fel, povestea despre sine pe care o construieşte exilatul autobiograf
poate da un nou sentiment de întregire.”8
Prin aceasta cercetătoarea subscrie aceleaşi direcţii de analiză ca şi Leigh Gilmore,
propunând interpretarea autobiografiei ca un proces de creare de identităţi, tocmai pentru a
înţelege mai bine impulsul autobiografic al exilatului în încercarea de întregire a sinelui
fragmentat prin exil9. Autobiografia reprezintă aşadar încercarea exilatului de a crea
continuitate în structura internă a unui sine scindat prin experienta dislocarii fizice, căci,
spune autoarea, „Scrierea autobiografiei reconectează individul cu lumea pierdută, alungă
sentimentele de pierdere şi discontinuitate ale exilatului. Dacă acest text ia forma unei opere

6
Judith Melon, The Face of Exile. Autobiographical Journeys, University of Iowa Press, Iowa City, 1998, p.
83. („I would assert that exile autobiography, with its focus on reconstructing the discontinuous self through the
written word, is an example of this ‘life-sustaining” power of language”)
7
Ibid., p, 75.
8
Ibid., p. 76. („For exiles, whose lives become fragmented by the experience of exile, writing an autobiography
can begin the healing process. In a sense, the self-story that the exile autobiographer completes may return the
sense of wholeness”)
9
Ibid., p. 74.

435
clar determinate ca memorii personale, sau intră în categoria literaturii imaginative,
procesul de scriere în sine transformă şi ajută la vindecarea rupturii.”10 Scrierea
autobiografică aşadar poartă cu sine marca imaginaţiei, căci trecutul (şi prin extensie tot ce se
găseşte în acest trecut, inclusiv valenţe identitare) devine un material uşor maleabil. De altfel,
continuă Melton, scopul autobiografiei exilice este tocmai acela de a transpune trecutul într-
un mod simbolic în aşa fel încât să ducă la conturarea unei naraţiuni identitare care poartă
puternic marca ficţiunii, scopul fiind acelaşi, de a da continuitate şi cursivitate sinelui:
„Sarcina autobiografului exilat este tocmai de a transpune simbolic realitatea (trecută),
creând o poveste despre sine care poartă marca ficţiunii, dar o ficţiune consolatoare şi
personală. Aceste poveşti despre sine sunt terapeutice prin aceea că restabilesc continuitate
pentru un sine fragmentat prin exil.”11
Ironia actului autobiografic ca urmare a experienţei exilice este aceea că, în loc să
creeze continuitate, autobiografia, construită din perspectivă dialogică între autor şi alteritate,
evidenţiază tocmai imposibilitatea unei astfel de continuităţi. Odată dislocat din spaţiul
identităţii sale, individul caută cursivitatea naturală a evoluţiei prin restructurarea sa la nivel
textual. El îşi mută sinele în text, în încercarea de a nu pleca de acasă. Totuşi, subiectul
textului autobiografic este dislocat prin actul lecturii, prin interpretări multiple care îl
fragmentează din nou. Aceasta pare a fi şi concluzia textului autobiografic codrescian pe care
autorul îl foloseşte ca teren pentru experimentare de identităţi, dedându-se unui proces de
multiplicare a sinelui, în încercarea ultimă de a se construi palimpsestic până la o iluzorie şi
falsă unitate identitară, tocmai prin fragmentarea repetată a sinelui.
Acesta este şi cazul lui Andrei Codrescu, care, scriind într-o cultură cu o predilecţie
pentru „experienţa personală”, după cum defineşte Matei Călinescu cultura americană12,
foloseşte textul aurobiografic, nu numai pentru a se recompune ca urmare a exilului fizic, ci
pentru a se reinventa ori de câte ori realitatea impune o nouă interogare identitară. De altfel,
acest caracter unic se poate identifica prin comparaţia raportării scriitorului la realitatea
dezrădăcinării fizice: dacă, de obicei, scriitorii exilaţi (din motive politice) îşi păstrează (chiar
şi după 1989 – moment al dispariţiei condiţiilor exilului fizic) exilul în formă iniţială
caracterizat de o puternică determinantă politică însoţită de o oarecare aversiune faţă de
realitatea în schimbare, Codrescu se aşează confortabil în propriul exil. El se diferenţiază de o
mare parte a scriitorilor români din America prin maniera relaxată prin care se raportează la
condiţia sa de exilat şi turnura neaşteptată pe care o dă termenului.
Dacă de obicei exilul este pentru cei mai mulţi scriitori o consecinţă a realităţii
transpuse în scris, Andrei Codrescu îl transformă într-un reper identitar indispensabil formării
sale ca scriitor. După cum spune Mircea A. Diaconu, scrierile lui Codrescu „sînt consecinţa
nevoii [acestuia] de a-şi interoga identitatea”13. Dar autorul nu se opreşte doar la a-şi aşeza

10
Ibid., p. XIX. (“Writing an autobiography, reestablishing connection with a lost world, salvages the feeling of
loss and discontinuity for the exile. Whether this writing takes the form of a work clearly de-lineated as a
personal memoir or falls into the category of imaginative literature, the writing process itself transforms and
helps heal feelings of disruption.”)
11
Ibid., p. 65. („The exile autobiographer’s task is precisely to transpose a (past) reality symbolically, creating a
self-story that is a fiction, but a comforting and self-afirming fiction. These self-stories are therapeutic in that
they reestablish continuity for the self that was disrupted when propelled into exile”)
12
Matei Călinescu, Un fel de jurnal, Polirom, Iaşi, 2005, p. 95.
13
Mircea A. Diaconu, Diavolul şi Visul American în „Convorbiri Literare”, nr. 12/Decembrie 2009., p. 45.

436
sinele sub semnul întrebării. El construieşte prin actul scriiturii o identitate din interogarea
însăşi. Codrescu se află într-o continuă căutare de sine, pentru ca, în cele din urmă să
concluzioneze că identitatea în căutarea căreia se află nu există în afara acestor căutări.
Întreaga opera devine astfel un imens proiect de configurare identitară aşezat la limita dintre
autobiografie şi ficţiune.
Privită din lumina exilului, atât ca dezrădăcinare fizică cât şi ca dezrădăcinare
lingvistică, biografia devine material manipulabil în crearea de noi identităţi. Ne vom apleca
aşadar în această lucrare asupra volumului An Involuntary Genius in America's Shoes în care
se regăsesc cele două autobiografii ale scriitorului, prima scrisă la doar 23 de ani, conform
mărturisirilor scriitorului, a doua la vârsta de 37 de ani. Acest mic amănunt biografic devine
importat prin faptul că relevă modalitatea în care scrierile codresciene depăşesc graniţele
confesive ale autobiografiei, devenind, din lumina experienţei exilice, mediu depozitar şi
atelier pentru construirea de noi identităţi. Volumul, conţinând aventurile scriitorului de la
naştere până în momentul confirmării ca cetăţean american, se caracterizează printr-un
pronunţat caracter imaginar, autorul alterând realitatea, nu din încercarea de a masca unele
elemente ale biograficului, ci pentru că pe tărâmul ficţional al autobiografiei versatilitatea
identitară a scriitorului îşi poate manifesta bogatele sale valenţe. Comentând tocmai această
infuzie de ficţiune în autobiografie printr-o „tehnică narativă marcată de plonjeuri în
imaginar”, Nicole Stoie afirmă: „Se creează senzaţia că Andrei Codrescu încearcă să se
elibereze de orice constrângere la care l-ar fi obligat un text «prea serios» despre sine,
refugiul în ficţiune reprezentând modalitatea lui preferată de a-şi dezvălui adevărata
identitate”14.
Generată de o continuă interogare a sinelui, întreaga operă codresciană poartă marca
autobiograficului într-o simbioză totală a vieţii cu textul. De altfel, autorul relatează în una din
scrierile sale că, întrebat dacă mai scrie vreo autobiografie, a declarat, „Chiar în timp ce
vorbim”15. Individul îşi defineşte încă de la început termenii de raportare la text, prin
translatarea întregii existenţe în parametri textuali. De altfel, la Codrescu realitatea întreagă
este deteritorializată şi proiectată ca parte a experienţei textuale. Din această perspectivă ia
naştere o lume a cărei coerenţă interioară sfidează regulile de funcţionare ale realului şi este
dată eminamente de text, individul reinventându-se pe sine cu relatarea fiecărei poveşti.
Proiectată prin lentila exilului, autobiografia devine aici o reinventare a sinelui şi doar în parte
o încercare de a evita amnezia ce însoţeşte experienţa dezrădăcinării. Din acest motiv al
reconstruirii identitare, întreaga operă codresciană poartă o puternică amprentă autobiografică,
dar textele aşezate sub acest nume au la rândul lor un caracter pregnant ficţional. Pe de altă
parte, în romane, autorul inserează constant biografeme pe care le adaptează ficţional la
contextul romanesc.
Textul, indiferent de natura lui, este aşadar folosit ca un caleidoscop identitar, autorul
conturând în scrierile autobiografice un personaj pe care îl multiplică în diverse ipostaze în
întreaga operă. Autobiografia codresciană este astfel acea naraţiune care determină identitatea
ca proiect cu o coerenţă interioară numai în parametrii unei lumi textuale. De altfel, la
Codrescu, individul nu există în afara naraţiunii, de aici nevoia stringentă de a povesti. Iată

14
Nicolae Stoie, Andrei Codrescu- identitate şi ficţiune în Romania Literară, Nr. 1 /Ianuarie 2002.
15
Andrei Codrescu, An Involuntary Genuis In America's Shoes, Santa Rosa, Black Sparrow Press. 2001, p.14.

437
cum defineşte autorul acest proiect de auto-construcţie, definind sinele ca entitate eminamente
textuală: „Uite-mă, spune el, ridicându-mă din nevoia de a-mi spune povestea, adunând
cuvinte în jurul meu”16.
Proiectat în termenii lumii ca text infinit, exilul rezidă în dislocarea individului ca
entitate textuală din contextul iniţial al construirii sale. Integrarea în lumea celuilalt se traduce
aşadar prin conturarea unui nou text cu valenţe identitare (autobiografic) care să fie inserat în
contextul rizomatic al lumii adoptive. Actul autobiografic capătă în acest sens o dublă
finalitate. Pe de o parte este indispensabil pentru reconstruirea imaginii sinelui, aşa cum se
reflectă acesta în noua dimensiune lingvistică a existenţei. Pe de altă parte, actul autobiografic
este necesar pentru negocierea integrării, căci, spune autorul definind întregul scop al
autobiografiei exilatului: „Moneda de schimb a străinului este povestea lui”17. Această
negociere cu alteritatea presupune din perspectiva operei lui Codrescu un schimb cu valenţe
narative, căci singurul bun pe care exilatul îl poate oferi în schimbul integrării este propria sa
poveste: „Singurul lucru pe care îl aveam”, mărturiseşte autorul, „era povestea mea, care,
eram convins, era preţul pentru a fi admis oriunde”18.
Consecinţă a experienţei exilice şi marcând intrarea individului într-o nouă dimensiune
a limbii, autobiografia reprezintă pentru Codrescu şansa reinventării propriului sine. Contrar
tendinţei generale de a considera autobiografia ca o translatare a experienţei de viaţă în
mediul textual, în cazul acestui autor autobiografia îndeplineşte rolul opus, de recompunere a
unei vieţi, de reinventare a subiectului printr-o naraţiune ce poartă doar vag reperele realului
dar este aşezată sub autoritatea numelui de autor. În ciuda multiplelor scindări identitare şi
alternări de persoană, a caracterului ficţional care se amestecă indistinctiv cu elementele
biografice, textul este investit cu funcţia de autobiografie de autorul însuşi, în introducerea
volumului, impunând în acest fel un anume cod de lectură. Volumul autobiografic se deschide
cu eseul Adding to my life, un discurs adresat cititorilor în care autorul indică cheia în care
naraţiunea ulterioară trebuie citită. Iată ce spune autorul, subliniind prin schimbarea de
persoană situarea duplicitară în triplă ipostază de autor, narator şi personaj: „Sunt încântat să
stau în faţa dumneavoastră exact cum voi sta în primul capitol al celui de-al treilea volum al
autobiografiei mele, în care naratorul – adică eu – stă în faţa autorităţilor mondiale ale
autobiografiei şi e pe cale să ţină un discurs.”19
Discursul menţionat nu este altceva decât naraţiunea autobiografică în sine, iar
autorităţile mondiale ale autobiografiei sunt cititorii, la fel ca şi cei indicaţi de acest
„dumnevoastră” căruia i se adresează autorul. Actul naraţiunii se construieşte din acest punct
ca un mise-en-abyme identitar în care, într-o falsă relaţie tautologică, autorul îşi aşează sinele
într-o ipostază comparativă cu sine însuşi. Este de asemenea o afirmare a caracterului textual
al identităţii, căci naratorul autobiografiei, entitate de natură textuală, se identifică prin această
aşezare faţă în faţă cu autorul care se adresează cititorului în introducere. Simpla modificare a
persoanei din citatul de mai sus relevă paradoxala identificare a unei identităţi cu o alta,
ambele instantanee identitare fiind cuprinse sub acelaşi nume.

16
Ibid., p. 23.
17
Ibidem.
18
Ibid., p. 23.
19
Ibid., p. 21.

438
 Totuşi, această construire în oglindă a discursului şi imaginea desprinsă de aici se vor
duplica la nesfârşit, căci jocul alternării persoanei continuă şi mai departe, complicând şi mai
tare actul lecturii. Naratorul textului autobiografic despre care autorul vorbeşte la persoana a
treia povesteşte cititorului despre un alt el, investit de astă dată cu funcţia de protagonist şi
asupra căruia naratorul nu se opreşte pentru a-i fixa semnificaţia. Iată cum este protagonistul
inserat în text, fără nici o introducere sau definire anterioară, în mijlocul descrierii mamei
acestuia: „Ea îmbătrânise atât de tare. El nu ştia cât de tinere sau bătrâne rămân mamele în
mintea copiilor, dar în a sa, mama lui fusese tânără, iar acum îmbătrânise”20. Discontinuitatea
textuală prin folosirea pronumelui personal conferă cititorului sentimentul că acest el este deja
cunoscut, nemaifiind nevoie de un nume cu care să se identifice. Cu toată această ambiguitate,
celelalte personaje sunt folosite ca indicii de fixare a identităţii lui el: soţia Alice şi fiul
Lucian, personaje care sunt menţionate şi în alte texte semnate de acelaşi autor şi care poartă
de asemenea semnul autobiograficului, determină echivalenţa protagonistului cu însuşi
autorul, şi prin extensie cu naratorul. Procesul de identificare merge de acum în sens invers,
într-un joc aproape matematic şi inductiv. Odată trasată echivalenţa dintre el al textului
autobiografic şi autorul al cărui nume este identificat pe copertă, cercul acestui complicat joc
identificator se închide: autor, narator şi personaj, arată aceeaşi entitate textuală al cărei nume
este aşezat pe copertă ca marcă definitorie a întregului text.
Dar tocmai când acest conflict al echivalenţei este considerat încheiat, el izbucneşte
din nou, marcând o scindare definitivă în interiorul eului autobiografic. Protagonistul
identificat prin el se confruntă cu propria criza de identitate, când după patru ani pierduţi într-
o existenţă nomadă îşi vizitează mama, pentru a-i spune că intenţionează să îşi scrie
autobiografia21. Mama, asemeni protagonistului, nu are nume propriu. Apare totuşi în text cu
majusculă, ceea ce o investeşte cu rolul de autoritate a întregului text. De altfel, figura
maternă reprezintă în textul codrescian, pe lângă singura legătură a personajului cu originea
sa, un principiu de funcţionare a protagonistului. Anunţând începutul unei autobiografii,
protagonistul marchează de fapt detaşarea de această autoritate textuală care obligă la o
înmărmurire în trecut. Aceasta este şi starea în care protagonistul o introduce în text,
încremenită într-o existenţă statică, descrisă prin conservarea în stare iniţială a tuturor
lucrurilor care o înconjoară: toată mobila din casa este îmbrăcată încă în ambalajul din plastic
în care a fost livrată, într-o încercare de conservare a caracterului de ‚nou’. Timpul este abolit,
căci lucrurilor nu li se dă voie să învechească. Cu toate acestea trecerea timpului este
întipărită pe faţa mamei. Observarea lor dă protagonistului şansa de a se deda unui proces de
lectură a chipului mamei sale, subliniind încă o dată natura textuală a tuturor lucrurilor din
acest univers: „Faţa ei dobândise un nou set de riduri care formau mici clădiri în mai multe
zone, în aşa fel încât acum avea un întreg oraş în jurul nasului, a gurii şi a sprâncenelor”22.
Este interesant de notat că această ‚cartografiere’ a feţei mamei vine ca o consecinţă a
călătoriei de explorare a Americii din care protagonistul este întors, subliniindu-se astfel

20
Ibid., p.19. (“She had grown so old. He didn't know how young or how old mothers stay in children's heads,
but his mother had been young in his and now she was old”)
21
Ibid., p.22.
22
Ibid., p. 19. ( “Her face had acquired a new set of lines which made little buildings in various pudgy sections
so that she now had a city around her nose, her mouth and her eyebrows.”)

439
faptul că realitatea este cunoscută printr-un act de lectură care îşi schimbă grila de interpretare
în funcţie de experienţele individului.
Vizita în apartamentul mamei după patru ani de pribegie echivalează cu o întoarcere în
trecut, Mama fiind, printre altele, şi întruchiparea unei existenţe anterioare. Prin această
întoarcere, protagonistul este pus în faţa unei oglinzi a trecutului din care priveşte înapoi o
altă ipostaza a sa, înmărmurită în trecut, asemeni tuturor lucrurilor din casa Mamei.
Confruntarea dintre cele două personaje poartă amprenta acestei scindări, subliniind
imposibilitatea unei unităţi identitare, în ciuda unei uniuni iniţiale. Discuţiile despre trecut
sunt contradictorii şi conturează două perspective opuse asupra realităţii. Dacă perspectiva
mamei este cea a unui sine înmărmurit într-un trecut cu care este în permanent contact şi
pentru care prezentul este cu totul nesatisfăcător, cea a protagonistului este perspectiva unei
existenţe dinamice într-un continuu prezent. Această raportare la momente diferite se poate
observa din discontinuitatea temporală din dialogul celor doi. La întrebarea protagonistului
despre Kira, prima sa soţie rămasă în România şi despre starea ei la momentul prezent (Ce
face Kira?), Mama îi răspunde printr-o întoarcere bruscă a timpului narativ: „Reputaţia
săracei fete a fost ruinată de plecarea ta.” Replica protagonistului vine să întărească această
ruptură temporală: „Eu am auzit că o duce foarte bine.”23
Mai mult, pentru mamă prezentul poartă marca eşecului, oglindirea protagonistului în
ochii ei transformându-se în reproşul acesteia de a nu fi îndeplinit un ideal din perspectivă
maternă, într-o permanentă comparaţie cu trecutul: „Reproşurile ei erau îndreptată către
lucruri la care el nu se gândise de ani de zile. Reproşuri referitoare la faptul că nu şi-a
continuat studiile, că nu a devenit doctor. Că a părăsit-o. Că nu i-a scris. Că nu a sunat-o, că
era ciudat. Că avea părul lung. Că purta acei pantofi. Lucruri vechi şi uitate, în general, dar
care rămăseseră cu ea.”24 Impulsul autobiografic pare să marcheze ruptura necesară de
această versiune a sinelui, dovedind astfel că la Codrescu reflexia în text depinde în mare
măsura de intermediarii ei. Mama devine oglindă care în cele din urmă mijloceşte dialogul
dintre două variante ale aceluiaşi sine. De altfel, actul autobiografic începe cu această vizită,
personajul fiind nevoit să îi povestească Mamei sale ultimii patru ani din care aceasta a lipsit.
Mama devine astfel cititor al textului autobiografic, iar alterarea naraţiunii în funcţie de
aceasta deconspiră întregul procedeu codrescian al scrierii autobiografice: proiectarea
reflexiei sinelui în funcţie de mediul în care aceasta se va realiza. Evenimentele trebuie
selectate în aşa fel încât să contureze o anumită ipostază a sinelui, anticipând aşteptările
cititorului. Povestind, protagonistul îşi proiectează viaţa în naraţiune, nu cu fidelitatea cerută
de actul autobiografic, ci ţinând cont de realitatea paralelă a mamei. Iată şi justificarea acestei
alterări dată de protagonist în momentul în care realizează că este nevoit să modifice
realitatea: „Uitase cum îşi cenzura ea realitatea – nu vroia să o şocheze.”25 Dar această
adaptare în funcţie de aşteptările cititorului forţează o permanentă scindare identitară.
Paradoxal, autobiograficul nu poate fi construit în afara prezenţei unui cititor căruia să-i fie

23
Ibid, p. 23. (“How is Kira?....The poor girl had her reputation ruined when you left ....I heard she’s doing very
well ” – sublinieri proprii)
24
Ibid., p.19. (“Her reproach was directed to things he hadn't thought about in years. Reproach for not
continuing his studies, for not being a doctor. For leaving her. For not writing. For not calling. For being weird.
For having long hair. For wearing those kind of shoes. Old and forgotten things, in general, but things that had
stayed with her”)
25
Ibidem, (“He had forgotten the way she used to have her reality censored – he didn’t want to shock her”)

440
adresat. Dar acest gest schizoid de dublă referinţă se întregeşte prin faptul că protagonistul,
raportându-se la imaginea ideală proiectată de mama sa, îşi acceptă multiplicarea identitară
prin existenţa a două euri total opuse aflate în conflict. Măcinat de faptul că povestirea
ultimilor patru ani implică un proces de selecţie prin care sinele povestit este modificat în aşa
fel încât nu mai seamănă cu cel care îl povesteşte, protagonistul leagă cu Mama un dialog
imaginar în care îşi mărturiseşte adevărata identitate: „Nu sunt eu cel care nu mai e copil, e
altcineva pe care l-am cules din întâmplare, cineva care a fost cu mine pentru mult timp şi
care locuieşte în mintea şi inima mea şi nu îl pot scoate de acolo. Scrie poezie. [...] Cât
despre mine, copilul, eu nu pot spune nimic, pentru că nu pot să vorbesc. Mi-a fost tăiată
limba.”26
Pe de o parte, există acel eu infantil oglindit în imaginaţia maternă înmărmurită în
trecut şi pe care actul autobiografic adresat mamei trebuie să îl continue; pe de altă parte,
există eul adult, portretizat ca o identitate cu totul separată, generator de text, care suprimă
existenţa primului. Dar încercarea de a cuprinde adevărata reflexie într-un text al cărui
destinatar este mama eşuează, căci protagonistul revine asupra formulării modificând orice
încercare de translatare a sinelui in text: „Nu, nu, ce fel de a vorbi cu mama este acesta?
Povestea pe care i-ar spune-o ei ar fi mai mult ca: Dragă mamă [...]” . Dar după această
variantă, de astă dată deosebit de protocolară, autorul revine anulându-l: „Nu, nu. Oamenii
nu vorbesc ca pe vederi.”27
Se dovedeşte aşadar că la Codrescu actul autobiografic poartă invariabil marca
eşecului, deoarece adaptarea autobiograficului în funcţie de cititor prin selectarea a ceea ce se
povesteşte şi cum se povesteşte generează o dedublare inevitabilă, un eşec al reprezentării
sinelui prin naraţiune. Adaptându-se în funcţie de cititor, naratorul nu reuşeşte să comunice,
sau să se comunice rămânând simultan fidel sieşi. El este înstrăinat de propriul sine, într-o
permanentă stare de dislocare identitară. Diferitele ipostaze textuale create prin gestul
autobiografic încetează să mai fie reflexii ale sinelui şi devin entităţi de sine stătătoare. Exilat
din propria autobiografie, autorul porneşte din nou un proiect autobiografic, dar prin care
reflexia sinelui nu va fi decât o imagine în care autorul nu se va recunoaşte. Acest continuu
exil din propriul text generează impulsul autobiografic, numai ca în cele din urmă
autobiografia să genereze la rândul său exil.
Şi dacă, după cum am spus la început, autobiografia devine în context exilic încercarea
de a oferi un răspuns la întrebarea cu care alteritatea întâmpină exilatul în lumea sa adoptivă,
atunci această interogaţie pare mereu fără un răspuns definitiv, naraţiunea autobiografică
trădându-şi astfel caracterul provizoriu. În această perpetuă încercare de oglindire în
autobiografie, exilatul devine un Narcis, aflat mereu în căutarea propriei reflecţii. Autorul se
află într-o permanentă încercare de reconstruire a sinelui, căci, ca urmare a actului
autobiografic, cel ce povesteşte şi cel ce este povestit nu mai pot fi înglobaţi în aceeaşi
paradigmă, exilul proiectându-se aşadar la nivelul textului, prin izgonirea din autobiografie a
celui care o scrie.

26
Ibid., p. 23. (It isn't me that isn't a baby any more, it's someone else I picked up quite accidentaly, a person
that's been with me for a long time and who lives in my heart and brain and I can't get him out. It writes poetry.
[...] As for me, the baby, I have no say over it because I can't talk. My tongue has been cut.)
27
Ibidem. (“No, no, what kind of way is that to speak to one's mother? The story he would tell would be more
like: Dear Mother[...]”...No, no. People don't talk like postcards”)

441
Bibliografie:

Ashley, Kathleen, Gilmore, Leigh (editori), Autobiography and Postmodernism, The

University of Massachusetts Press, Amherst, 1994
Codrescu, Andrei, An Involuntary Genuis In America's Shoes, Santa Rosa, Black Sparrow
Press, 2001,
Du Jay, Paul, Evans, Jessica, Redman, Peter (editori), Identity: A Reader, Sage, Londra, 2000
Eakin, John Paul, American Autobiography, University of Wisconsin Press, Wisconsin, 1989
Melton, Judith, The Face of Exile. Autobiographical Journeys, University of Iowa Press, Iowa
City, 1998
Călinescu, Matei, Un fel de jurnal, Polirom, Iaşi, 2005
Diaconu, Mircea A., Diavolul şi Visul American în „Convorbiri Literare”, nr. 12/Decembrie
2009
Sălcudeanu, Nicoleta, Patria de Hârtie, Aula, Braşov, 2003
Stoie, Nicolae, Andrei Codrescu - identitate şi ficţiune în Romania Literară, Nr. 1/Ianuarie
2002

442
 G. CĂLINESCU ŞI DUALITATEA POEZIEI.
SOLUŢIA ORFISMULUI CA ENUNŢ PERFORMATIV
G. Călinescu and the Irreducible Dualism of Poetry. The Solution of Orphism
as a Performing Utterance
Scientific Researcher Dr.Teodora DUMITRU
Academia Română
Abstract

In this paper I discuss Romanian literary critic G. Călinescu’s views on poetry, trying to solve one of its
most difficult dichotomies (in Andrei Terian’s terms, that between ‘liturgical’ and ‘hieroglyphic’ use of
language) through the concept of Orphism (belonging to Călinescu’s Swiss contemporary Marcel Raymond)
which I describe as a performative speech act.

Keywords: G. Călinescu, Marcel Raymond, orfism, Ernst Cassirer, Liviu Rusu, J. L. Austin, Samuel R.
Levin, J. Searle, performativ, ilocuţionar

Lucrarea de faţă dezbate o dilemă importantă în concepţia despre poezie a lui G.

Călinescu, căreia îi oferă o rescriere obţinută pe două filiere: orfismul ca proprietate
coagulantă (gen proxim) al poeziei moderne – în viziunea istoricului literar Marcel Raymond
(De la Baudelaire la suprarealism, 1933; 1940) – şi conceptul de enunţ performativ preluat
din filosofia limbajului lui J. L. Austin (Other Minds, 1948; How to do Things with Words,
1962).
În recenta sa monografie dedicată lui G. Călinescu, discutând concepţia despre poezie
a criticului, Andrei Terian exploatează dicotomia liturgic (o accepţie eminamente muzicală a
poeziei, în siajul bremondian al poeziei pure, o poezie „nonreferenţială”, exprimată principial
de formă) vs. hieroglific (accepţie plastică, în linia Claudel-Vico, o poezie plină referenţial, un
„limbaj motivat, de sorginte divină”), văzând în aceasta un punct conflictual al esteticii
călinesciene: incompatibilitatea dintre viziunea non-referenţială („liturgică”) afişată în Curs
de poezie (1938) şi viziunea referenţială („hieroglifică”) expusă în Universul poeziei (1948)
sau în „Magie şi alchimie” (1943), după cum şi în praxisul criticii călinesciene curente (Terian
2009).
Astfel aşezate lucrurile – în antagonizarea accepţiilor referenţială (conţinutistă) vs.
nonreferenţială (poezie pură); plastică vs. muzică – singurul resort responsabil de această
dispunere antinomică rămâne mult hulita sciziune fond-formă: „[...] tentativa de a
compatibiliza «liturghia» cu «hieroglifa» se lovea, la rândul ei, de câteva dificultăţi”, scrie
Terian. „Prima dintre acestea era de ordin principial: dacă am accepta că poezia e în acelaşi
timp şi muzică, şi plastică, ar trebui ca pentru înţelegerea şi evaluarea ei să recurgem la două
seturi de criterii paralele. Or, dat fiind că muzica tindea către o exaltare a «expresiei», iar
plastica spre o aprofundare a «conţinutului», un astfel de dispozitiv ar fi implicat o revenire la
dualismul formă vs. fond, adică tocmai la stadiul critic pe care Călinescu se străduia din
răsputeri să îl depăşească” (Terian:117). Exegetul lui Călinescu caută el, în locul criticului, o
soluţie pentru depăşirea antinomiei şi, negăsind nicio pistă favorabilă, se consolează cu
decenţa maestrului de a nu-şi afişa antinomiile simultan, ci „în alternanţă”.

443
 Privite mai îndeaproape însă, liturgicul şi hieroglificul par a avea mai multe în comun
decât lasă logica adversativă (referenţial/ nonreferenţial) propusă de Andrei Terian. Cel mai
vizibil dintre ele este caracterul „ritualic” al amândurora: şi liturghia, şi hieroglifa îl presupun.
Iar dacă în cazul poeziei liturgice ideea de ritual e inerentă, interesant este că nici hieroglifa
nu-l respinge: „hieroglifele, simbolurile nu sunt simple semne convenţionale, ci asemeni
legilor ştiinţifice, raporturi reale, însă nu între fenomenalităţi, ci între momentele de pe scara
cosmică” (Călinescu 2008:166-167); hieroglifele „arată structura reală a unui lucru, locul lui
în ordinea spirituală” (subl.m., T.D.), „caracterul simbolurilor, utilizate ritual, e de a fi
necesitante”, „în magie, posedând simbolurile, ajutaţi şi de faptul că omul-microcosm e o
monadă concordantă în totul Divinităţii [...], putem provoca schimbări de poziţii cosmice”
(Călinescu, ibidem). Toate aceste lămuriri sunt atrase de Terian spre o concluzie bicefală, care
alimentează ideea de raport antinomic a hieroglificului cu liturgicul: „Pe de o parte, în cazul
de faţă e vorba de un cosmos «plin» (sub aspect referenţial) şi structurat ierarhic – mai exact,
despre o lume organizată după tiparul Marelui Lanţ al Fiinţei, care a constituit baza ontologiei
occidentale din Antichitate până la apariţia darwinismului. Pe de altă parte, regula de
funcţionare a «universului poeziei» o reprezintă, ca şi în alchimie, «hermetismul hieroglific»,
potrivit căruia obiectele mundane nu ar fi decât nişte semne ale unei ordini transcendente. În
fine, «hieroglifele» au, atât în lumea alchimiei, cât şi în cea a poeziei, un rol «necesitant»,
manipularea lor generând mutaţii şi deplasări în ordinea Cosmosului” (Terian:115).
Prin urmare, „ritual”, caracter „necesitant”, „manipulare”, „deplasări în ordinea
Cosmosului”.
Cu doi ani înainte de apariţia Universului poeziei, filosoful britanic John Langshaw
Austin pregătea, în Other Minds (1946), fundamentele unei noi filosofii a limbajului (deja
deschise de Wittgenstein), pornind de la disocierea tipurilor de enunţuri din limba comună în
enunţuri performative şi enunţuri constative, în locul vechii teorii care limita limbajul la
capacitatea lui asertivă, de emitere a unor propoziţii adevărate sau false în raport cu realitatea
obiectivă. Austin arată, în prima formă a teoriei sale, că, pe lângă enunţurile cu capacitate
descriptivă (constativele de tipul „Afară plouă”, descendente ale teoriei adevărului
corespondenţă), există în limbile naturale enunţuri dotate cu forţa de a institui ele însele
realităţi – prin şi din momentul pronunţării lor (e vorba de performativele de tipul a promite, a
boteza, a interzice, a abroga etc.). Austin a considerat ulterior că dubletul performativ-
constativ nu ilustrează adecvat întreaga problematică a limbajului şi a elaborat, în How to Do
Things with Words (1962), o nouă taxinomie a actelor de vorbire, într-o formulă tripartită
(locuţionar-ilocuţionar-perlocuţionar), reinterpretată critic de John R. Searle, în Speech Acts
(1968; 1970) şi într-o serie de lucrări ulterioare. Enunţurile performative din faza de început a
teoriei lui Austin se vor înscrie, la Searle, în clasa actelor de vorbire de tip ilocuţionar-
declarativ (păstrând în esenţă descrierea austiniană: enunţuri cu capacitatea de a declara noi
realităţi prin simpla lor pronunţare şi sub auspiciile îndeplinirii unor condiţii de reuşită).
Care este rostul invocării filosofiei lui Austin şi a descendenţilor săi aici, într-o
expunere plecând de la un articol al lui Călinescu inscriptibil într-o încercare de ontologie a
poeziei ca gen literar distinct, caracterizat de acea tensiune constantă între „hieroglific” şi
„liturgic”? Motivele sunt două: primul priveşte raportul gen (literar) – limbaj (unele direcţii
ale teoriei literare postbelice vor renunţa progresiv la poezie ca gen literar distinct,
aglutinându-o tot mai decis în categoria mai cuprinzătoare a literaturii/ literarităţii, gândite

444
global, ca tip de limbaj specific, în opoziţie cu limbajul comun – obiect al filosofiei limbajului).
Altfel spus, urmărirea traseului gen-limbaj contribuie la reconstituirea relaţiei de vasalizare
progresivă a studiilor literare (mai ales a teoriei literare) în raport cu o filozofie a actului de
comunicare sau a limbii comune, care îi furnizează cu generozitate instrumentele şi cadre
conceptuale, deşi pretinde că fundamentele ei exclud producţiile langajiere de tip literar (v.
premisa austiniană a tratării literaturii ca limbaj „parazitic” în raport cu limbajul comun). Al
doilea motiv este deconstruirea acestei dinamici a îndatorării, care a slăbit tot mai mult prestigiul
genurilor literare şi, în genere, al concepţiei esenţialiste a literarului, în beneficiul contestării
concertate a autonomiei literaturii ca artă specifică şi a dizolvării reperelor acesteia în
mecanismele universale ale limbii. Această deconstruire se bazează tocmai pe revelarea faptului
că, în bună parte, noile instrumente livrate teoriei literare postbelice de filosofia limbajului făceau
deja parte, într-o altă formă, din arsenalul metalimbajului literar interbelic – meritul decisiv al
filosofiei limbajului în descendenţă austiniană fiind, în ce priveşte implicarea ei în cercetarea
literară, acela că a creat un discurs suficient de complex şi de elaborat încât vechile „cunoştinţe”
conceptuale n-au mai fost recunoscute de teoria literară şi, ca atare, au fost importate ca soluţii
considerate novatoare (stimulând dezvoltarea cercetării literare pe alte baze decât embrionii lor
esenţialişti din teoria şi estetica literară din prima jumătate a secolului XX).
Dualitatea din teoria călinesciană asupra poeziei semnalată de Andrei Terian serveşte,
aşadar, reconstituirii şi, într-o oarecare măsură, elucidării acestor (false) raporturi de subordonare
dintre teoria literară şi filosofia limbajului. Şi, nu în ultimul rând, privind lucrurile dinspre celălalt
capăt, al unei posibile conlucrări fericite între teoria şi critica literară, pe de o parte, şi filozofia
limbajului, de cealaltă parte, se poate admite că aceasta din urmă oferă unele soluţii dilemelor mai
mult sau mai puţin definitorii ale primelor. (Asta în condiţiile în care nu ne stânjeneşte postura
realist-finalistă care pretinde că impasurile din sfera esteticii, de-a lungul istoriei sale, sunt reale şi
îşi pot primi/ trebuie să-şi primească rezolvarea odată cu progresul continuu al cercetării.)
Revenind la speţa călinesciană şi abandonând disocierea referenţial/ nonreferenţial (lăsând
la o parte şi faptul că non-referenţialitatea „poeziei pure” e discutabilă, prin urmare şi non-
referenţialitatea accepţiunii liturgice a poeziei în estetica lui G. Călinescu – căci de ce n-ar fi non-
referenţialitatea însăşi o referinţă?), liturgicul şi hieroglificul pot fi totuşi aduse la un acord: prin
haloul ritualic comun, ambele pot fi privite ca forme de instituire a unor realităţi (referenţialităţi
etc.). Liturgicul călinescian se apropie, fără mari rezerve, de ceea ce filosofia limbajului (pe filiera
J. L. Austin – J. Searle) înţelege printr-un enunţ „performativ” şi un act de limbaj „ilocuţionar-
declarativ”: prin pronunţarea acestui cuvânt, se instituie direct o realitate. N-ar mai fi vorba
aşadar, în accepţia „liturgică” a poeziei, de formă verbală pură (goală), de abolirea referinţei ş.cl.,
ci de logosul generator de realitate, de cuvântul ale cărui sens şi referinţă coincid cu pronunţarea
(invocarea) sa; ori, cu o expresie a lui Călinescu din „Magie şi alchimie”, de „Verbul divin,
operant”. Hieroglificul (simbolul), la rândul lui, nu instituie, prin simpla pronunţare, o realitate,
dar – ca analogon – trimite la o realitate (ideală), face servicii de mediumitate (arată, cheamă).
Diferenţa majoră între liturgic şi hieroglific ar calchia, prin urmare, diferenţa dintre logosul creator
(cuvântul divin creator de lumi noi ex nihilo, respectiv imitaţia acestuia în poezia văzută ca act
demiurgic) şi logosul revelator (cuvântul ca mediator între noumen şi fenomen, între lumea ideală
şi contingent; altfel spus, cuvântul ca emisar al unei ordini superioare, deci al unei creaţii deja
instituite) – ambele concepte tributare unui esenţialism idealist. Însă, după cum afirmă Călinescu,
înseşi hieroglifele au un rol „necesitant” (i.e. performativ, stările de fapt, realităţile neluând fiinţă

445
decât prin evocarea hieroglifelor, a criptogramelor, simbolurilor etc.) – sau, cum vede Andrei
Terian lucrurile, hieroglifele, prin chiar „manipularea lor”, generează „mutaţii şi deplasări în
ordinea Cosmosului”; ca atare, logosul creator şi logosul revelator pot fi aşezate, în poezie, sub
acelaşi contur al accesării unei alte ordini, direct, prin cuvânt. Un omolog al acestei aptitudini
performative a discursului liric (deopotrivă „liturgic” şi „hieroglific”), care ar anula tensiunea
antinomică identificată de Terian în concepţia lui G. Călinescu, fără a aboli totuşi distincţiile
dintre cele două concepte, este conceptul de orfism – utilizat de Marcel Raymond în De la
Baudelaire la suprarealism (1933; 1940). Orfismul – ca instituire/ revelare a lumii prin cuvânt –
descrie mai puţin antinomic statutul poeziei, diferenţa majoră faţă de Călinescu fiind aceea că
Raymond are o soluţie istoricizantă, limitată la poezia modernă de sursă franceză – „de la
Baudelaire la suprarealism” –, în vreme ce criticul român oferă o viziune anistorică a poeziei qua
„natură” liturgică sau hieroglifică.
În lucrarea pomenită, Raymond are meritul de a fi integrat acest concept unei solide
viziuni critico-istorice asupra poeziei franceze moderne1, conceptul fiind legitimat, de altfel, pe
suportul oferit de poeţii-teoreticieni Rimbaud şi îndeosebi Mallarmé2. Criticul genevez vorbeşte
aici de „criza conceptului de realitate” la nivelul întregii modernităţi, de „credinţa că aceste
imagini [din poezia suprarealiştilor, de pildă, n.m.] au o valoare intrinsecă, că ele «vor să spună»
ceva, că sunt indicii, semne ale unei realităţi absolute” (Raymond:285), distingând între „funcţia
expresivă” şi „funcţia creatoare” a cuvintelor. În aceeaşi arie semantică se înscrie ideea poetului-
mag-taumaturg („Interpres deorum – Orfeu, Museu”), „imaginea poetului pur, a magului care nu-
şi poate accepta limitele şi care doreşte să-şi extindă neîncetat câmpul conştiinţei” (Raymond
1970: 81), a poetului-demon (Rimbaud) şi chiar ideea demiurgică în sine (Mallarmé – care,
depăşind statutul acelor interpres deorum, aspiră la „prerogativele divine ale verbului”). Istoricul
genevez nu se limitează însă la relevanţa strict estetico-literară a fenomenului liric modern;
dimpotrivă, vorbind de orfism, Raymond vorbeşte şi de gnoseologie, de poezie „ca act de
cunoaştere”, ca metafizică, mistică3 etc. (O proprietate însemnată a abordării lui Raymond este
poate tocmai această generoasă disponibilitate de a pleca urechea la surse din afara comunităţii

1
Conceptul ca atare are, în critica şi teoria literară modernă, o rezistenţă sporită, verificată de pildă prin
invocarea lui, cu sau fără trimitere nominală directă, în volumul lui Hugo Friedrich, Structura liricii moderne:
„Ca majoritatea liricilor moderni, Mallarmé e pătruns de convingerea că există în cuvânt forţe care sunt mai
puternice decât ale ideii” [s.m., T.D.] (Friedrich 1998:103).
2
„A învinge ar însemna a compune, în sfârşit, Opera, Cartea – unica – a triumfa, deci, asupra fatalităţilor şi
legilor lumii, asupra a tot ce gândirea nu poate supune imperiului ei, asupra Hazardului. Iar această carte la care
Mallarmé s-a gândit mereu nu va fi altceva decât «explicarea orfică a Pământului, unică datorie a poetului şi joc
literar prin excelenţă» [Scrisoare către Verlaine (1885), citată de J. Royère în cartea sa, Mallarmé (Kra)]. A
explica un lucru înseamnă a-l cunoaşte, înseamnă a-l raporta la tine. Cuvântul orfism se află însă aici pentru a ne
aminti că, deşi sarcina poetului e paralelă cu a savantului, ea nu se confundă cu aceasta din urmă [...] În orice
caz, niciodată în literatura franceză un scriitor nu avusese ambiţii atât de înalte şi nu încredinţase Artei această
misiune ultimă de a rezuma, ca să spunem aşa, Creaţia şi de a o justifica totodată în faţa spiritului uman”
(Raymond 1970: 82); „Nu exagerăm susţinând că Mallarmé încearcă aici să-şi asume câteva din prerogativele
verbului divin; dacă nu creează ex nihilo, se străduieşte cel puţin să restabilească, prin virtutea cuvintelor
«incantatorii», lucrurile alterate şi deviate de la integritatea lor primordială” (Raymond 1970: 83).
3
„[...] poezia tinde să devină o etică sau un mijloc neobişnuit de cunoaştere metafizică” (Raymond 1970: 61);
„Apare deci o nouă concepţie asupra literaturii – care nu a fost clar înţeleasă decât în zilele noastre: devenind
rudă apropiată a simţului mistic şi profetic, simţul poetic nu mai e mijloc de exprimare, ci de cercetare,
instrument subtil, cel mai fin ascuţiş al spiritului, capabil a-şi trimite antenele până în miezul inconştientului”
(Raymond 1970: 92); „Viziunea estetică şi viziunea mistică se identifică [...] credinţa l-a îndemnat pe Claudel să
întărească toate lanţurile care îl leagă de pământ. Misticismul şi realismul se topesc într-un realism mistic”
(Raymond 1970: 231).

446
sale profesionale, de a transforma fără rezerve „explicarea orfică a Pământului”, din scrisoarea lui
Mallarmé către Verlaine, într-o vertebră conceptuală pentru articularea teoretică a unei întregi
modernităţi lirice.)
Şi dacă G. Călinescu se situează, limpede, în raza soluţiei raymondiene a orfismului,
gândirea contemporanului său E. Lovinescu gravita într-o galaxie ceva mai îndepărtată.
Concepţia lovinesciană asupra poeziei nu pare a avea nevoie de „ipoteza” orfismului, poezia
rămânând la el strict o artă supusă dialecticii genurilor, nu o metafizică, nu o nouă religie, nu un
proces de cunoaştere. Orfismul este o soluţie pe care Lovinescu n-a avut-o în vedere – nu neapărat
„la care n-a avut acces”, fiindcă nu de progres conceptual e vorba aici, ci de o afinitate structurală,
de o anume aplecare lovinesciană spre soluţiile non-ezoterice, chiar dacă nu neapărat
raţional(ist)e.
În stricta contemporaneitate a lui Călinescu şi Raymond, un alt cercetător român, Liviu
Rusu, avansa în Estetica poeziei lirice (1937; 1944) o ipoteză similară privind specificitatea
acestui gen literar, obţinută via Filosofia formelor simbolice (1923-1929) a neokantianului Ernst
Cassirer. Spre deosebire de Raymond, al cărui orfism se înscrie într-un discurs care istoricizează
poezia (legând-o, dar şi rupând-o de romantism), Liviu Rusu împărtăşeşte cu G. Călinescu o
viziune detemporalizată asupra genului liric, (cu deosebirea că – dacă esenţialismul liric
călinescian e pur idealist, Rusu – şi el un esenţialist radical – preferă soluţia realistă a poeziei
văzută ca expresie a unei atitudini existenţiale specifice, esenţa poeziei stând în relaţia sa cu
factorul uman, „eul originar”, nu cu o ordine transcendentă), precum şi opţiunea apropierii poeziei
de „competenţele” limbajului magic. „Ca să înţelegem mai bine rolul limbajului în poezia lirică”,
este de părere esteticianul român, trebuie să ne clarificăm mai întâi asupra unor aspecte ale
limbajului luat în generalitatea lui. Limbajul ca atare are două funcţii fundamentale: o funcţie
magică şi o funcţie logică. Aceste două funcţii reprezintă în acelaşi timp două stadii succesive în
evoluţia limbajului în general. Primul stadiu este dominat de funcţia magică şi este caracteristic
lumii primitive, în care mentalitatea omenească este stăpânită de vraja miturilor. […] În acest
stadiul magic, cuvântul nu este numai un semn pentru un lucru oarecare, ci este lucrul însuşi;
stăpânirea cuvântului înseamnă în acelaşi timp şi stăpânirea lucrului. Cuvântul şi obiectul
formează o unitate strânsă, reprezintă una şi aceeaşi realitate. E evident că funcţia magică vizează
interioritatea, fiindcă numai sub stăpânirea interiorităţii se poate produce această identificare a
cuvântului cu obiectul însemnat4 […] Acest stadiu primitiv este depăşit de stadiul logic al
limbajului. [...] Cuvântul devine semnul, simbolul unui lucru exterior lui […] În esenţa lor deci,
cele două funcţii ale limbajului se combat: funcţia magică vizează interiorul, în timp ce funcţia
logică vizează în primul rând exteriorul, adică mijloceşte înţelegerea cu lumea externă. […] În

4
Pentru paternitatea acestor idei, Rusu face aici o trimitere directă la Cassirer, Philosophie der symbolishen
Formen, vol. I, Die Sprache, 1923. Viziunea dicotomiei magic-logic e păstrată şi în sinteza Eseu despre om. O
introducere în filozofia culturii umane: pentru omul primitiv, „natura şi societatea nu numai că sunt strâns unite
între ele prin legăturile cele mai strânse; ele formează un întreg coerent şi ale cărui părţi nu pot fi distinse una de
alta. […] Din acest punct de vedere putem înţelege cu uşurinţă întrebuinţarea şi funcţia specifică a cuvântului
magic. Credinţa în magie se bazează pe o convingere profundă în solidaritatea vieţii. […] Nimic nu rezistă
cuvântului magic, carmina vel coelo possunt deducere lunam […] Atunci când omul a început să-şi dea seama
pentru prima dată că această încredere era zadarnică – că natura era implacabilă nu pentru că se opunea
îndeplinirii cerinţelor lui, ci pentru că nu înţelegea limbajul său – descoperirea trebuie să fi fost pentru el un şoc.
[…] Dar ca o consecinţă, omul a început să vadă legătura dintre limbaj şi realitate într-o lumină diferită. Funcţia
magică a cuvântului a fost eclipsată şi înlocuită prin funcţia lui semantică. […] Logos-ul devine principiul
universului şi primul principiu al cunoaşterii umane” (Cassirer 1996: 156-157).

447
prima categorie (magică) intră limbajul poetic, în a doua (logică), limbajul obişnuit şi limbajul
ştiinţific. Primul este un limbaj intuitiv, al doilea, un limbaj noţional, abstract […] cuvântul poetic
nu ne mijloceşte un sens, ci îl conţine, nu ne transmite numai o lume, ci o întrupează.5 (Rusu
2011:96-97)
Teoria unei dualităţi a limbajului, la confluenţa dintre vechile poetici romantice,
emergenţa psihologiei actului creator şi a lingvisticii moderne, începe să fie explorată masiv, sub
diverse forme, la începutul secolului trecut. Dualitatea limbaj „al semnelor” (noţional)/ limbaj „de
sugestie” abordată de Fr. Paulhan în lucrarea La double fonction du langage (1929), de pildă,
tinde să fie receptată ca discriminare generică de Lovinescu (în sensul unei disocieri a prozei-
limbaj noţional de poezia-limbaj de sugestie), pe fondul ambiguităţii noţiunii de poetic, inteligibil
şi ca literatură în general, şi ca gen literar distinct desemnând producţia lirică. Fără a suspenda cu
totul ambiguitatea poeticului literar sau doar liric, Rusu pare convins că descrierea limbajului
magic făcută de Cassirer poate fi aplicată fără rest limbajului poeziei, ca gen literar distinct. Cu
unele ajustări, teoria filosofului german poate îngloba – ca limbaj magic – şi dubletul călinescian
liturgic-hieroglific6, după cum poate fi un companion perfect al orfismului mallarméano-
raymondian. Cuvintele/ sonorităţile care instituie realităţi şi caracterul lor „necesitant” (acest
cuvânt instituie această realitate) apropie teoretizarea poeziei din epoca modernităţii interbelice de
reflecţia asupra actelor de limbaj de sursă austiniană. Nu e greu de remarcat că baza de formare a
dicotomiei performativ-constativ, la Austin, coincide cu principiul disocierii limbajului magic de
cel noţional, la Cassirer. Diferenţa capitală dintre cele două teorii, dincolo de faptul că Austin se
limitează la sfera limbajului comun, iar Cassirer urmăreşte câmpul mai vast al filosofiei culturii,
este aceea că filosoful german are o abordare genetic-evoluţionistă (în stadii succesive de
dezvoltare a umanităţii, magicul fiind înlocuit de noţional), în timp ce Austin elaborează o
tipologie atemporală a actelor de vorbire, care presupune simultan abilităţile de a construi enunţuri
performative şi constative. Rusu detemporalizează schema lui Cassirer, delegând funcţia magică a
limbajului nu doar poeziei primitive, ci făcând din ea o constantă esenţială a genului – aşa cum, în
sfera limbajului comun, se poate conchide că dubletul performativ-constativ răspunde, în
sincronia limbii, unui dispozitiv teoretic (magic-noţional) gândit iniţial în cadrul unei viziuni
diacronice7.

5
Pentru detalii asupra preluării şi adaptării acestei teorii în Mutaţia valorilor estetice, v. Dumitru 2010.
6
Dificultăţile de adaptare a teoriei lui Cassirer la dubletul călinescian sunt date de uzul distinct al conceptului de
simbol. Dacă la filosoful german simbolul este caracteristic limbajului noţional, raţional (Logos-ul), posterior
celui magic şi, deci, disociat de acesta, la Călinescu simbolul (identificabil şi ca hieroglifă), deşi disociabil de
liturgic (magicul, în accepţia lui Cassirer), are în comun cu acesta proprietatea de a reflecta relaţia nearbitrară,
necesară, solidară, dintre două ordini: cea umană şi cea cosmică. În termeni saussurieni, la Cassirer simbolul
funcţionează mai degrabă ca semn (lingvistic), caracterizat de arbitrar şi convenţional, în vreme ce, la Călinescu,
simbolul păstrează atributele necesitare ale cratylismului (cât despre Rusu, la el simbol şi semn sunt cvasi-
sinonime). Ca atare, aşezarea dubletului călinescian liturgic-hieroglific în sfera limbajului magic nu suscită
inconveniente majore.
7
Apropierea – imposibil de evitat, în opinia mea – dintre filosofia lui Cassirer şi cea a lui Austin e confirmată
chiar în unele tentative de reducere involuntară a teoriei unuia la teoria celuilalt. Astfel, relocarea succesiunii
magic-noţional în sistemul anistoric al genurilor literare, la Rusu, se înscrie în aceeaşi paradigmă
detemporalizată din care face parte şi filozofia limbajului a lui Austin. Dimpotrivă, tentativa de a include într-o
istorie a devenirii umane tipologia performativ-constativ a filosofului britanic conduce, în linii mari, la imaginea
asupra limbajului pe care o desenase deja Cassirer. Fără a se raporta vreun moment la filosoful german, un
cercetător contemporan reuşeşte, într-o intenţie de a reexamina tipologia abstractă a dubletului austinian dintr-o
perspectivă istorico-genetică şi antropologică, să ajungă la soluţia lui Cassirer, unde performativul (i.e., magicul,
la Cassirer) se află la „originea limbii”, precedând constativul, respectiv formele evoluate ale limbajului. După

448
 Dacă am exploatat, aşadar, posibilitatea descrierii poeziei ca enunţ orfic (anistoric sau
înscris într-o epocă sau curent anume) şi, deci, performativ, n-am făcut-o pentru a îmbogăţi
prestigiul deja masiv al filosofiei limbajului în teoria literară prin concluzii de tipul: Austin, Searle
&co. dezleagă dilemele lui Călinescu, Rusu etc. Dimpotrivă, problematicile cu pricina par nu
rezolvate de teoriile ulterioare, ci rescrise în alt cod, care le conferă un start şi o şansă nouă pe
piaţa ideilor. Miza expunerii de faţă este tocmai de a arăta că, înaintea importurilor din lingvistică
şi filosofia limbajului, genul liric dispunea de proprietăţi autodescriptive similare celor oferite mai
târziu de disciplinele cercetării limbajelor extra-literare8, proprietăţi care nu dispuneau de
complexitatea aparatului teoretic al acestora din urmă, dar aveau în plus un „instinct” al
diferenţierii generice mai accentuat. Mai mult încă, dacă teoria literară postbelică acceptă, în linie
austiniană, o definiţie globală a literarului ca act ilocutoriu „suspendat”, „pretins”, „imitat”,
„parazitic” ş.a. (incluzând aici şi poezia), modernismul poetic european şi teoreticienii din prima
jumătate a secolului XX judecau deja, avant la lettre, poezia în logica performativului/
ilocutoriului-declarativ (prin aceste cuvinte, creez o lume/ un nou univers9).
Identificarea poeziei cu o nouă gnoză, cu revelarea unităţii pierdute a lumii sau chiar cu
instituirea unui nou univers, în descendenţa ambiguă a moştenirii mallarméene (poezia e creare de
lumi noi sau întoarcerea la puritatea pierdută a singurei lumi posibile, creaţia originară? Este,
adică, revelaţie sau creaţie?) a avut consecinţe impresionante pentru destinul acestui gen literar în
secolul XX. Pe de o parte, poziţia de sacerdot/ nou Orfeu a poetului modern(ist) tinde să
accentueze specificitatea generică a liricului (poezia modernistă are acest elitism al însingurării,

Richard van Oort, actul de naştere al limbajului uman coincide cu o formă minimală, primitivă şi ostensivă de
enunţ performativ (de tipul avertismentului „Foc!”), formele constative (limbajul abstract) reprezentând o fază
ulterioară de evoluţie: „The error of traditional metaphysical is to grant this capacity for abstract model-
building – and hence truth/ falsity conditions – an ontological status. Implied in this metaphysical ontology is the
belief that conceptual thought, and with it the categories of truth and falsity, is concomitant with the origin of
language. But this implied model of origin, as we will see, is dependent on an anterior, more minimal model of
language-use, one that does not require developed declarative sentences but is rather simply an ostensive (or
indicative) use of language (as in the nominal utterance «Fire!» which indicates the presence of fire). […] It is
only with the advent of the declarative, a later development of linguistic evolution, that language can divorce
itself from its context, and thus appear to be wholly independent of its scene of production […]” (van Oort 1997).
Deşi urmăreşte o „umanizare” a modelului austinian (receptat deja, iată, în anii 90, ca prea apropiat de fixismul
modelelor metafizice), prin raportarea tipologiei discursive a limbajului la ipotezele antropologiei generative (şi
raliindu-se criticilor lui Eric Gans la adresa „modelelor” austiniene atemporale, similare, în opinia acestuia,
„clasificărilor aposteriorice specifice biologiei pre-darwiniene”, soluţia trecerii „de la Linnaeus la Darwin”
reprezentând-o „ipoteza antropologică”, i.e. evoluţionistă), logica antropologică a lui van Oort nu ajunge la
relaxarea evoluţionismului darwinian din pricina determinismului excesiv, care, ca şi în cazul psihanalizei
freudiene, reduce toate aspectele unei evoluţii (inclusiv „alegerile” operate de hazard) la punctul său de plecare,
mizând exclusiv pe calităţile atotedificatoare ale originii. În orice caz, trecut prin modelul genetico-antropologic,
Austin e întors – fapt evident în compararea fragmentelor din Rusu, Cassirer şi van Oort, citate mai sus – la
Cassirer.
8
„[…] noua abordare poetică aspiră să demonstreze, în fond, că şi «uzul poetic» ţine de dimensiunea internă a
interacţiunii verbale şi, ca atare, el poate fi descris prin reguli constitutive de natură ilocuţionară” (Borcilă
1981:72). Anii 70 abundă în asemenea tentative de rejuvenare a teoriei literare prin scheme conceptuale extrase
din filosofia limbajului (v. antologia lui A.T. van Dijk, Pragmatics of Language & Literature,1976).
Remarcabilă, în sensul particular al receptării genurilor literare ca acte de comunicare, este lucrarea lui Jean-
Marie Schaeffer, Qu’est-ce qu’un genre littéraire?, 1989.
9
Un univers pretins sau autentic, căci e greu de elucidat dacă poetul mallarméan se pretinde mag, taumaturg,
orfeu, sau chiar crede cu sinceritate că ilustrează o asemenea ipostază. A paria însă pe ipoteza unui orfism
pretended (a unui Mallarmé/ eu liric mallarméan fals profet, fals demiurg etc. şi, în plus, conştient de
„impostura” sa) contrariază întreaga ideologie modernistă de sursă franceză, care – în termenii pragmaticii lui
Searle – ar putea fi descrisă ca profund „serioasă” şi gravă, condiţiile sale de „reuşită” excluzând ipostaza
marionetă a autorului şi parodierea statutului poeziei.

449
care n-o desparte numai de „limba tribului”, ci şi de atingerea celorlalte genuri literare), pe de altă
parte, acest exclusivism acerb ameninţă să scoată cu totul genul liric din sfera literarului. Pe de o
parte, modernismul liric arogă poeziei un statut transgeneric (reconfirmând, într-un fel, inaderenţa
ei structurală la sistema genurilor literare – v. dificultăţile identificării unei taxinomii generice
omogene la cei mai mulţi dintre teoreticienii şi istoricii genurilor literare10), solicitând din partea
criticii şi teoriei literare un aparat conceptual mult mai specializat şi, în bună parte, calchiat după
artele poetice şi declaraţii ale poeţilor11; pe de altă parte, pretenţia liricii de sursă mallarméană de a
fi mai-mult-decât-literatură îi legitimează pe interpreţii săi să renunţe la a-i identifica specificitatea
ca gen literar distinct în cadrul genurilor literare şi să apeleze la hermeneutici şi jargoane tot mai
puţin interesate de ontologia literară al liricului şi mai apropiate de proprietăţile limbajelor
metafizic, teologic, antropozofic etc. Literaritatea a ajuns, în aceste condiţii, un fief lăsat la
dispoziţia ficţiunii literare12, ergo, a prozei şi a romanului, până acolo încât poeticile ultimelor
decenii ale secolului trecut au ajuns să includă şi poezia sub specia limbajului de tip mimetic,
ergo, a ficţiunii13. Chiar o încercare de tipul „Concerning what kind of speech act a poem is”

10
Vezi disfuncţiile şi soluţiile identificate în aria teoretizării genurilor literare la Käte Hamburger, Tzvetan
Todorov, Gérard Genette, J.-M. Schaeffer ş.a.
11
Un limbaj critic mai puţin ştiinţific (i.e. care tinde să se confunde cu limbajul studiat), bazat preponderent pe
metafora critică, pe parafrazarea ori pastişarea involuntară a stilului autorilor avuţi în vedere.
12
Naratologia, de pildă, a facilitat importurile din filosofia austiniană a limbajului în teoria literară – distincţiile
autor-narator (extinse, de la Wayne Booth la Jaap Lintvelt, în tipologii cât mai rafinate a autorilor şi naratorilor)
mergând mână în mână cu acreditarea ideii de literatură ca act de vorbire pretins, ca discurs simulat (autorul
pretinde că povesteşte ceva; în realitate, cel care povesteşte este un narator/ personaj etc. – devoalarea
confuziilor de „voci” naratoriale făcându-se tot pe terenul mimesisului, al distincţiei autentic/ imitat, care separă
şi actele de vorbire reuşite de cele nereuşite, în filosofia limbajului comun, apud Austin). Însă naratologia este
eminamente o infrastructură a studierii prozei. În mare parte din teoriile literare postbelice, poezia a intrat, s-ar
putea spune, pe uşa din spate, la comun, alături de alte manifestări literare, în maşina explicativă specializată pe
arta prozei via speech acts. Chiar încercările de teoretizare cu originea în speţe strict poetice – metafora, de pildă,
din teoriile „metaforizării ca act de vorbire” –, sfârşesc prin a travesti performativul în aceeaşi veche soluţie a
mimesisului: poetul pretinde x pentru a atinge efectul y („în enunţarea metaforică şi poetică, «locutorul încearcă
să acţioneze asupra receptorului şi să-l determine să facă ceva», dar acest «ceva» nu constă în înscrierea lui într-
un context referenţial dat – el nu este îndemnat «să dreseze vulturi sau să încerce să prindă stele»! –, ci în «a
vedea lumea într-un fel nou» sau, mai exact, a «construi noi lumi posibile» (vezi de ex., Dorothy Mack, 1975
[…]; Ted Cohen, 1975”, apud Poetica americană 1981: 70). Vezi, de asemenea, cap. „The Metaphor” în John R
Searle, Expression and Meaning, unde statutul metaforei e discutat, alături de „discursul indirect”, „discursul
ironic” şi „discursul literal” prin raportare la condiţiile de realizare a actelor verbale – deci nu în cadrul unei
teorii a genurilor literare. De altfel, încă din 1957, înainte de invazia austiniană în teoria literară, Charles L.
Stevenson anunţa că articolul-studiu „Ce este un poem?” [„What is a Poem?”] se putea intitula foarte bine „Ce
este o pictură?” sau „Ce este o operă de artă?”, tendinţa teoriei literare mergând spre identificarea unei (în jargon
chomskyan) competenţe estetice globale, nu spre diferenţe specifice de tipul celor dintre genuri, specii sau alte
forme de clasificare. Ironic sau nu, tendinţa spre nediscriminare în interiorul unei arte sau a unui gen ar putea fi
citită în paralel cu discursul corectitudinii politice.
13
Poeticieni şi teoreticieni ai literaturii, de la Richard Ohmann („Literatura ca act”), Samuel R. Levin
(„Concerning what kind of speech act a poem is”) şi John R. Searle („Statutul logic al discursului ficţional”), la
Thomas Pavel (Lumi ficţionale), Lubomir Doležel (Heterocosmica) sau Terry Eagleton (The Event of Literature)
sunt preocupaţi preponderent sau exclusiv de redefinirea/ rechestionarea relaţiei dintre ficţiune-ca-mimare-a-
actelor-de-vorbire şi limbajul comun (i.e. de ontologia literarului, ontologia poeziei ca gen distinct de proză
nemaiconstituind un subiect de interes; ce interesează sunt raporturile cu limbajul comun a poeziei qua literatură/
literaritate). Intensitatea preocupării pentru relaţia ficţiune – limbaj comun merge până acolo încât transformă
chiar relaţia literatură – limbaj comun într-o subspecie a primeia (pe temeiul identităţii imperfecte dintre ficţiune
şi proză/ literatură, ficţiunea existând şi în afara literarului, după cum şi „«literarul» este continuu cu
«nonliterarul»”, v. Searle 1981a: 211). În acest context, opţiunea separatistă a lui G. Genette, din Ficţiune şi
dicţiune, de a rescrie, pe vechile fundaţii ale dicotomiei fond-formă şi cu o viziune critică asupra poeticilor
ilocuţionare, o nouă taxinomie a literarului, în care ficţiunea este „genul” plenar al literarităţii „constitutive”
(„Dacă există deci un mijloc, şi unul singur, pentru limbaj de a deveni cu siguranţă operă de artă, acest mijloc e

450
(Levin 1976), cu baza ferm ancorată în discursul liric, dezvoltând o concluzie care are meritul de a
puncta explicit raportul dintre performativ şi poetic (Levin postulează existenţa unui enunţ
performativ global – „a higher sentence” – de tipul „I imagine myself in and invite you to
conceive a world…”, lumea poemului, enunţ ce supervizează întreaga reţea de acte ilocuţionare
imaginate într-un poem), are, din punctul de vedere care interesează aici, cusurul că
„performativul” poetic aşa cum îl propune Levin, se aplică la fel de bine şi celorlalte genuri
literare, în special epicului14. Spre deosebire de acesta, „performativul” orfic, liturgico-hieroglific
şi magic – aşa cum pot fi receptate soluţiile lui Raymond, Călinescu şi Rusu – constituia o
diferenţă specifică a poeziei.

fără îndoială tocmai ficţiunea”, Genette 1994: 96), iar dicţiunea e „genul” hibrid compus din poezie – beneficiara
unei literarităţi de asemenea constitutive – şi formele literarităţii condiţionale (texte non-ficţionale de tipul
autobiografiei/ autoficţiunii, memoriilor etc.), această opţiune separatistă, aşadar, deşi desparte proza de poezie,
urmând aparent frontierele tradiţionale ale genurilor, în realitate atacă tot atât de vehement autonomia liricului.
Refuzul lui Genette de a accepta, direct sau ocolit şi cumva involuntar (ca Ohmann şi Searle, de pildă),
omnipotenţa mimesis-ului aristotelian ca descriptor necesar şi suficient al literarului, deci şi a poeziei (Genette e
de părere că sistemul antic al genurilor n-a „prevăzut” genul liric şi nu mai e utilizabil în prezenţa acestuia, v.
Introducere în arhitext), îl determină, evident, să rezerve genuri separate ficţiunii şi poeziei. Însă tot ce câştigase,
odată cu pierderea identităţii generice, teoria ilocuţionară a poeziei sub umbrela cuprinzătoare a mimesis-ului (fie
şi numai faptul că multe dintre studiile fertile privind specificitatea literarului în raport cu actele de vorbire
pleacă de la citirea naratologică a unor poeme lirice), se anulează în noua dihotomie propusă de Genette. Poezia/
genul liric îşi regăseşte frontierele dinspre domeniul ficţiunii, dar şi le pierde pe cele dinspre „genurile”
literarităţii condiţionale. Una peste alta, autonomia sa generică are din nou de suferit.
14
În aceeaşi ordine de idei, Richard Ohmann este convins că soluţia obţinută pe baza analizei poemului lui
Eberhart, de la care pleacă poetica sa ilocuţionară, se poate generaliza fără probleme la nivelul romanului
(Ohmann 1981a). După cum şi că: „Mimesis-ul literar îl implică pe cititor într-o societate imaginară, făcându-l
co-participant la actele care o determină … poemul pune în joc imaginaţia politică a cititorului, îl obligă la o
opţiune politică”, de vreme ce „chiar şi lirica cea mai simplă introduce cititorul într-o interacţiune epică”
(Ohmann 1981b). Asta pentru a decupla complet cercetarea literară de tradiţia hegeliană a discriminării epicului-
obiectiv de liricul-subiectiv. În altă ordine de idei, ideea unui act performativ al imaginării – cu varianta actului
de a produce o ficţiune – apare, la 15 ani după articolul lui Levin, şi la Genette, în Ficţiune şi dicţiune – de
această dată împotriva lui Searle (Searle 1981), care, deconstruind un mit al criticii şi teoriei literare, nu crede că,
în chip obiectiv, există diferenţe între limbajul curent şi (opera de) ficţiune. „A spune că enunţurile de ficţiune
sunt nişte aserţiuni prefăcute”, susţine, în schimb, Genette, „nu exclude, cum pretinde Searle, posibilitatea ca ele
să fie în acelaşi timp altceva […] prefăcându-se că emite aserţiuni (despre făpturi ficţionale) romancierul face
altceva, adică creează o operă de ficţiune. Posibilitatea unui astfel de cumul nu-mi pare că ar depăşi capacităţile
omeneşti, şi la urma urmei chiar definiţia prefăcătoriei presupune ca, prefăcându-te că faci un lucru, în realitate
să faci din el altceva. Faptul de a produce nişte aserţiuni prefăcute (sau de a te preface că produci nişte aserţiuni)
nu poate deci exclude a priori faptul că, producându-le (sau prefăcându-le că le produci) săvârşeşti în realitate un
alt act, care e acela de a produce o ficţiune” (Genette 1994: 119-120). Intenţia lui Genette este, aici, de a salva
prestigiul teoriei şi criticii, împotriva dominaţiei pragmaticii limbajului, dar soluţia găsită e neconvingătoare,
lăsând la o parte faptul că, înainte chiar ca Searle să-şi formuleze obiecţia, Ohmann dăduse deja un prototip al
soluţiei întrebuinţate acum de Genette, vorbind de actul de a scrie o povestire, ca de un act specific literarului:
„un autor desigur, înfăptuieşte actul ilocuţionar de a scrie o operă literară” (Ohmann 1981a:193). Astfel,
revenind la poziţia lui Genette din Ficţiune şi dicţiune, pactul implicit dintre autor şi cititor – „Binevoiţi a vă
imagina împreună cu mine că a fost odată o fetiţă etc.” (formulare similară versiunii performativului poetic
lansat de Levin!) – n-ar mai constitui un act de vorbire trucat/ neserios, cum crede Searle, ci unul autentic – de
autenticitate literară. Pe de altă parte, „Dacă lăsăm la o parte ficţionalitatea contextului lor, actele de limbaj ale
personajelor de ficţiune, dramatică sau narativă, sunt acte autentice, pe de-a-ntregul înzestrate cu caracteristicile
lor ilocutorii, cu «punctul» şi cu forţa lor ilocutorie, şi cu eventualele lor efecte perlocutorii, urmărite sau nu”
(Genette 1994: 116). Ce nu convinge însă nici la Ohmann şi nici la Genette este ceea ce s-ar putea numi iluzia
holistă: faptul că suma unor micro-acte de vorbire imitate (pretended) poate transcende condiţia de falsitate a
părţilor sau, dimpotrivă, faptul că suma unor micro-acte de vorbire serioase poate suspenda necesitatea
condiţiilor de reuşită ilocuţionară a părţilor; faptul că, în fond, „nişte aserţiuni prefăcute”/ ori „serioase”, pe de o
parte, şi „opera de ficţiune”, pe de altă parte, deşi stau, ontologic, pe paliere diferite şi nu pot fi reduse unele la
altele, pot ajunge la un acord în care diferenţa ontologică să dispară.

451
 Anexarea poeziei în paradigma mimesis-ului (după atâţia ani de high theory ne întoarcem
la preromanticul abate Batteux, care, din exces de fidelitate aristoteliană, definea poezia drept
imitare a sentimentelor, nu a acţiunilor, ca tragedia şi epopeea, v. Genette 1994)15 este un gest
extrem, care explică, pe de o parte, consecinţele excesului izolaţionist al poeziei – care nu şi-a
creat un criteriu generic puternic, preferând să concureze cu metafizica în loc să concureze cu
proza16 –, dar, pe de altă parte, reflectă deopotrivă incapacitatea teoriei genurilor literare de a mai
concura cu presiunea unificatoare venită din partea filosofiei limbajului şi a fascinaţiei induse de
pattern-ul ei ideologic (perechea limbaj comun/ limbaj literar fiind şi mai uşor de manipulat
teoretic decât combinatorica dictată de opunerea limbajului comun mai multor tipuri/ genuri de
limbaje literare).
Dincolo de inconvenientele punctuale sau de fond, pesimismul sau scepticismul unora
dintre poeticienii deceniilor opt şi nouă ale secolului trecut privind succesul teoriilor austiniene în
dezbaterea ontologiei literarului a fost depăşit însă de o fascinaţie crescândă şi, în bună măsură,
„necritică” pentru paralela acte de limbaj/ literatură, eliminarea limbajului artistic/ poetic din sfera
de interes a filosofiei limbajului dictată anterior de Austin lucrând, se pare, ca o interdicţie care
trezeşte apetitul17. În aceste condiţii, echivalenţa act poetic = act mimetic devine o constantă a
ultimelor decenii de teorie literară via filosofia limbajului, semiotică ş.cl. Discursul sau limbajul
poetic ajunge să însemne, în aşa-numita „poetică ilocuţionară”, preponderent sau eminamente un
discurs literar – comportamentul „ilocuţionar” al poemului putându-se extinde cu uşurinţă la cel
al prozei. Genul liric pare a-şi fi pierdut recalcitranţa sistemică, înregistrându-se, din acest punct
de vedere, o revenire la statutul pre-romantic al taxinomiei literare, în care poeticul şi poezia
coagulau în linii mari tabela genurilor trasată de Aristotel în Poetica, având tragedia şi epopeea în
prim plan (schemă la care liricul începe să fie cooptat şi adaptat cu dificultate, acţionând ca un
agent dizolvant18). Poeticul desemnează astăzi întreaga sferă a unei literarităţi post-generice,
conglomeratul indistinct al claselor şi speciilor literare – deci nu, în chip particular, genul liric, al
cărui punct maxim de discriminare generică l-a constituit perioada modernistă.
Admiţând acest temei comun de definire a poeziei ca act performativ sui generis,
deosebirea capitală între modul pre-austinian de descriere a poeziei şi modul post-austinian de

15
Dacă la Batteux se imită sentimente, la Ohmann, Searle&co., se imită actele de vorbire. Impresia, la urma
urmei, nu e că filosofii limbajului emancipează teoria literară, ci că toate cuceririle pragmaticii se întemeiază, ca
veritabile ancillae, pe un origo aristotelician – imitaţia, simularea –, singurul aport modern fiind generalizarea
acestui principiu de la „actul de literatură” la întregul sistem al actelor de limbaj. În altă ordine de idei, imitarea
actelor ilocutorii (prin care Ohmann crede că se desparte de Aristotel, la care se imită doar „acţiuni”, v. Ohmann
1981a) nu are în plus decât avantajul de a face implicitul explicit: imitarea „acţiunilor”, în tragedie şi epopee, se
făcea, evident, tot via limbaj – o premisă nebuloasă, însă fără doar şi poate existentă şi la Aristotel). Searle şi
Ohmann vând, prin urmare, castraveţi grădinarului Aristotel. Unica lipsă de viziune a magistrului pare aceea de a
fi oferit descendenţilor o teorie susceptibilă de mult mai multe întrebuinţări decât imaginase el.
16
Pe teren românesc, într-un recent studiu despre „natura poeziei”, Un alt Bolintineanu – gânduri despre natura
poeziei, Mihai Dinu menţine acelaşi izolaţionism generic cvasi-metafizic al poeziei (v. Dumitru 2012).
17
L. Doležel nu mai are, de pildă, nici un „scrupul” de inadecvare atunci când îşi intitulează un capitol din
Heterocosmica (1998) „World construction as a Performative force”, după cum o teoreticiană recentă a poeziei,
Angela Esterhammer, vorbeşte, în Creating States: Studies in the Performative Language of John Milton and
William Blake (1994), despre „performativul fenomenologic” conţinut în operele acestor autori englezi (volumul
reprezintă însă o falsă ocazie de resuscitare a discriminării generice poezie-proză), iar exemplele de rescriere (=
violare) a premisei austiniene pot continua. Din toate însă emană aceeaşi pasiune a extragerii şi generalizării
soluţiilor dintr-un domeniu care refuză din start conceptualizarea actului literar şi a produselor sale.
18
Încercările de asimilare a acestuia ca gen cu drepturi (şi criterii) egale impunând modificarea până la anulare a
arhitecturii istorice a genurilor.

452
descriere a literaturii este tocmai aceea dintre aroganţă şi concesie (sau dintre modul aristocrat,
imperial chiar, şi modul egalitarist, democrat): emfaza supra- şi trans- generică a poeziei de după
Baudelaire şi îndeosebi de după Mallarmé este constrânsă, după contactul teoriei literare cu
filosofia limbajului, să se coboare până la a împărţi acelaşi criteriu explicativ cu toate celelalte
genuri literare şi chiar cu discursul nonliterar (glumă, reclamă, fabulă politică etc.), un criteriu
care, oricum, pune literarul într-o poziţie secundă, defavorabilă (ca sumă a unor acte de vorbire
„diminuate şi incomplete” (Ohmann), „nereuşite”, „pretinse” (Ohmann: 1981; Searle: 1981a,
1981b) sau „imitate”, plus toate celelalte epitete care, mai mult sau mai puţin voit, scad dreptul la
diferenţă al literarului şi al liricului în special). Toate acestea, lăsând de-o parte faptul această
nouă definiţie – negativă – se bucură de toate metehnele întemeierii negative: i.e. serveşte mai
mult teoria actelor de vorbire decât „natura”/ ontologia literarului, căci „[…] nu utilizăm atât
teoria ilocuţionară în folosul studierii textului literar în general, cât mai degrabă ne folosim de o
categorie particulară de texte pentru a aduce unele clarificări teoriei”, după cum scria Mircea
Borcilă în studiul introductiv al antologiei Poetica americană (Borcilă 1981: 69). Acelaşi
teoretician sintetiza însă pozitiv randamentul tezei „devianţei ilocuţionare” sau a mimetismului
ilocuţionar ca specificitate a literarului, la Ohmann şi Searle: „a nu se confunda situaţia
enunţiativă poetică cu cea empirică este o «regulă constitutivă» generală a discursului literar (sau
a «actului mimetic»), pentru că orice violare a acestei reguli – de ex. prin formularea unor
întrebări privind statutul empiric al vorbitorului etc. etc. – nu produce o înţelegere (sau o lectură)
mai mult sau mai puţin proastă a textului literar, ci pur şi simplu îl desfiinţează pe acesta,
producând un alt tip de activitate de sens (non-literară)” (Borcilă 1981: 75). Un raţionament care,
de fapt, cade în aceeaşi tentaţie a circularităţii alungate mai sus: cum ştim că tipul de citire
inadecvat „desfiinţează” textul literar, dacă nu suntem convinşi în prealabil de existenţa acestuia
ca text literar? Poetica ilocuţionară n-a produs – prin teoria actului de vorbire „mimetic” – un
argument autentic de ontologie a literarului, de vreme ce se sprijină deja pe axioma esenţei
prealabile a acestuia. Altfel spus, acea „regulă constitutivă” a discursului literar uzează chiar de
proprietatea de a exista a literarului, după cum, la Călinescu sau Rusu, aptitudinile liturgic-
hieroglifică sau magică nu se remarcă decât în cazul unor texte ştiute dinainte drept poetice. Prin
prisma acestei circularităţi, „regula constitutivă” a literarului identificată „ştiinţific” cu concursul
teoriei actelor de vorbire nu ajută la producerea şi/ sau deducerea literarului, ci doar la
identificarea lui a posteriori, calitate care n-o face superioară modalităţilor mai vechi de tatonare a
ontologiei poeticului/ literarului, inclusiv teoriei genurilor.

Bibliografie:
J. L. AUSTIN, 2005, Cum să faci lucruri cu vorbe [1962], traducere din engleză de Sorana
Corneanu, prefaţă de Vlad Alexandrescu, Editura Paralela 45, Piteşti.
Mircea BORCILĂ, 1981, Noi orizonturi în poetica americană, studiu critic introductiv la
Poetica americană, ediţie de Mircea Borcilă şi Richard McLain, Editura Dacia, Cluj-
Napoca.
G. CĂLINESCU, 2008, „Magie şi alchimie”, în G. Călinescu Opere. Publicistică V (1940-
1946), ediţie coordonată de Nicolae Mecu, text îngrijit, note şi comentarii de Alexandra
Ciocârlie, Nicolae Mecu, Oana Soare şi Pavel Ţugui, prefaţă de Eugen Simion,
Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti.

453
Ernst CASSIRER, 1994, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane [1944],
traducere de Constantin Coşman, Editura Humanitas, Bucureşti.
Ernst CASSIRER, 2008, Filozofia formelor simbolice [1923-1929], I-II, traducere de Adriana
Cinta şi Mihaela Bereschi, Editura Paralela 45, Piteşti.
Mihai DINU, 2010, Un alt Bolintineanu – gânduri despre natura poeziei, Editura
Spandugino, Bucureşti.
Lubomir DOLEŽEL, 1998, Heterocosmica. Fiction and possible worlds, Johns Hopkins
University Press, Baltimore and London.
Teodora DUMITRU, 2010, „Istoria unei contaminaţii: Lovinescu şi Fr. Paulhan”, Cultura, 28
ianuarie.
Teodora DUMITRU, 2012, „Bolintineanu şi misterele poeziei”, Cultura, 30 august.
Terry EAGLETON, 2012, The Event of Literature, Yale University Press.
Angela ESTERHAMMER, 1994, Creating States: Studies in the Performative Language of
John Milton and William Blake, University of Toronto Press, Toronto.
Hugo FRIEDRICH, 1998, Structura liricii moderne [1956], în româneşte de Dieter
Fuhrmann, prefaţă de Mircea Martin, Editura Univers, Bucureşti.
Gérard GENETTE, 1994, Ficţiune şi dicţiune [1991], în Introducere în arhitext. Ficţiune şi
dicţiune, traducere de Ion Pop, Editura Univers, Bucureşti.
Samuel R. LEVIN, 1976, „Concerning what kind of speech act a poem is”, in Pragmatics of
Language &Literature, A.T. van Dijk (ed.), North Holland &American Elsevier,
Amsterdam &New York.
Richard OHMANN, 1981a, „Actele de vorbire şi definiţia literaturii” [1971]; OHMANN,
1981b, „Literatura ca act” [1973], în Poetica americană, op. cit.
Richard van OORT, 1997, „Performative-Constative Revisited: The Genetics of Austin’s
Theory of Speech Acts”, în „Anthropoetics” II, no. 2, January.
Marcel RAYMOND, 1970, De la Baudelaire la suprarealism [1940], în româneşte de Leonid
Dimov, studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers.
Liviu RUSU, 2011, Estetica poeziei lirice [1937; 1944], în Opere, III, ediţie de Vasile Voia,
Editura Academiei Române, Bucureşti.
John R. SEARLE, 1981a, Statutul logic al discursului ficţional [1975], în Poetica americană,
op. cit.
John R. SEARLE, 1981b, Expression and Meaning [1979], Cambridge University Press.
Andrei TERIAN, 2009, G. Călinescu: a cincea esenţă, Editura Cartea Românească,
Bucureşti.

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele
globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European prin Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contract de finanţare nr.
POSDRU/89/1.5/S/59758

454
 TRADUCEREA, ELEMENT ESENTIAL AL COMUNICARII
INTERCULTURALE. CATEVA REFLECTII PRIVIND TRANSFERUL
CULTURAL IN TRADUCEREA ROMANELOR LA DECHIRURE SI LE
BOULEVARD PERIPHERIQUE DE HENRY BAUCHAU
Translation – an Essential Element of Inter-Cultural Communication

Assistant PhD Corina BOZEDEAN

Universitatea „Petru Maior” Tîrgu Mureş

Abstract

It is almost impossible to analyze the phenomenon of communication within the globalization era
without referring to translation. It is also unanimously accepted that linguistic plurality is more than a simple
plurality for designating a thing, each language having its own imaginary that includes a vision of the world.
This is why translation does not simply limit itself to reproducing a meaning, but it gets to produce it and the
inherent changes have a certain impact on the receiving culture. Therefore translation is not a simple instrument
of the inter-cultural dialogue but functions also as its guiding and transforming agent.

Keywords: translation, literature, communication, culture, inter-cultural dialogue;

E unanim recunoscut faptul că traducerea este un important mijloc de comunicare

interculturală şi că una dintre problemele majore ale procesului de traducere e depăşirea
decalajului cultural, elementul poate cele mai rezistent la operaţia de traducere1. Oglindă a
unei culturi, literatura permite, datorită traducătorului, atunci când limba sursă nu e stăpânită
la un nivel avansat, accesul la informaţii ancorate într-o realitate socială diferită, şi, prin
aceasta, îmbogăţirea universului referenţial al cititorului. După cum observă Geneviève Roux
Faucard, traducerile creează poduri peste culturile lumii, densificând reţelele deja existente:
„C’est par leur jeu que se constitue cet ensemble constamment en train d’être réévalué [...],
cette immense toile frémissante qui est la bibliothèque de l’humanité” (Faucard, 2006 : 116).
Forţa sugestivă a discursului conţinut în această „bibliotecă a umanităţii” ţine de capacitatea
traducătorului de a reda diferenţele culturale, într-un grad cât mai mare de fidelitate, înţeleasă
ca fidelitas, adică, aşa cum observă şi Jean Szlamowicz, ca punct de legătură fidabil între
textul sursă şi cel ţintă, fără a uita totuşi că decalajul între două texte e consubstanţial
traducerii (Szlamowicz, 2011 : 2).
Astfel, traducerea nu e o simplă operaţiune de transpunere într-o altă limbă a unor
enunţuri juxtapuse, ci o practică esenţialmente interpretativă, ce face apel la numeroase
cunoştinţe cum ar fi, în cazul traducerii literare, cele de critică, poetică, lingvistică contrastivă,
hermeneutică, etc. Cum afirmă şi Marianne Lederer, „l’on fait toujours appel à des
connaissances extra-linguistiques pour comprendre un énoncé linguistique” (Lederer, 2001 :
20). Actul traducerii e unul deosebit de complex ce presupune depăşirea a numeroase decalaje
şi asimetrii între două limbi.

1
A se vedea în acest sens studiile din nr. 11/ 1998 al revistei Palimpsestes, Traduire la culture, Paris, Presses de
la Sorbonne Nouvelle.

455
 În această perspectivă, scopul studiului nostru este de a reflecta asupra câtorva
probleme de traducere pe care le ridică anumite cultureme în două romane din opera
scriitorului belgian, Henry Bauchau. Dacă unul din principiile traducerii literare e acela al
familiarizării cu ansamblul creaţiei scriitorului ce face obiectul traducerii, regula e cu atât mai
valabilă în cazul scriitorului belgian, ale cărui opere se influenţează şi se clarifică reciproc,
ceea ce nu e fără incidenţe asupra traducerii.
Henry Bauchau s-a născut la Malines (Belgia) în 1913 şi s-a stins recent (21
septembrie 2012) la Louveciennes, în Franţa, străbătând astfel aproape în întregime secolul al
XX-lea şi începutul secolului XXI. Deşi a publicat târziu primul său volum de poeme,
Géologie, la vârsta de 45 de ani, opera lui Henry Bauchau s-a impus progresiv în spaţiul
literar european şi mondial, fiind tradusă azi, chiar dacă numai parţial, în şaisprezece limbi.
În România, opera lui Henry Bauchau are o oarecare notorietate în mediul academic, însă e
puţin cunoscută publicului larg, limitându-se la traducerile Rodicăi Pop şi ale lui Gabriel
Marian2. Profunzimea operei bauchaliene, precum şi înscrierea sa originală în mişcarea
literară a secolului pe care l-a traversat, o recomandă pentru noi traduceri, iar observaţiile
prezentate în continuare sunt rezultatul unor reflecţii pe marginea unei posibile traduceri în
limba română a două dintre romanele sale, La Déchirure ( [Gallimard, 1966], Actes Sud,
2003) şi Le Boulevard péripherique (Actes Sud, 2010). Aceste reflecţii, având ca obiect nu
doar una, ci două opere, s-au născut, pe de o parte, dintr-o opţiune oscilantă pentru unul din
cele două romane, în cazul în care ne-am asuma o astfel de traducere, dar şi ca urmare a
puternicului dialog pe care îl întreţin, şi care, evident, poate determina anumite opţiuni
traductive. Menţionăm că unele reflecţii s-au bazat şi pe compararea versiunilor în limba
italiană a celor două romane3.
Deşi dificultatea majoră pe care o ridică traducerea romanelor bauchaliene pare să fie,
aşa cum o arată şi alţi traducători, ritmul scriiturii, caracterizat de intersectarea a numeroase
planuri narative4, sau frecventele structuri interogative tipice limbii franceze (cum e cazul
formulei introductive „est-ce que”)5, specificităţile culturale ridică la rândul lor anumite
probleme. Chiar dacă traducerea din limba franceză în limba română pare facilitată de
similitudinea celor două limbi şi culturi, posibilităţile expresive ale traducătorului necesită
câteva reflecţii importante privind valoarea referenţială a ceea ce Michel Ballard numeşte
„désignateur de référents culturels”, şi anume câteva apelative, nume proprii, expresii
idiomatice. Se ştie că traducătorul nu trebuie să găsească un echivalent doar la nivel de limbaj,
ci trebuie, în egală măsură, să redea cât mai fidel conotaţia culturală a unor elemente, sau
chiar simboluri, prezente în opera sa. După cum afirmă şi Myriam Watthee-Delmotte şi
Catherine Mayaux în Editorialul numărului 4 al Revistei Internaţionale Henry Bauchau, „le

2
Edip pe drum, traducere de Rodica Lascu-Pop, Bucureşti, Libra, 1997, 280 p. ; Diotima şi leii, traducere de
Gabriel Marian, Bucureşti, Libra, 2000, 60 p.
3
Chiara Elefante, La Lacerazione, Rimini, Panozzo, 1998; Chiara Elefante, Il compagno di scalata, Roma, E/O,
2009.
4
A se vedea în acest sens studiul Chiarei Elefante, Tradurre La déchirure di Henry Bauchau (2000), în special
capitolul „Tempi e ritmi della traduzione”, p. 75-84.
5
Aspect analizat de Nadège Coutaz apropo de traducerea în limba spaniolă a romanului Antinone în « Le roman
Antigone de Bauchau à l’épreuve de la traduction. Dialogue avec son édition mexicaine », Revue Internationale
Henry Bauchau, nr. 4/2012 , p. 114-129.

456
traducteur ne présente jamais un équivalent, mais toujours un autre texte qui est le sien, et qui
tient compte des attentes et spécificités culturelles de son public-cible” (p. 8).
Unul dintre elementele ce marchează specificitatea culturală a unei limbi sunt
apelativele. Dicţionarul Larousse descrie apelativul ca un „mot servant, dans la
communication directe, à interpeller l’interlocuteur (les noms propres, les termes de parenté,
certains noms spécifiques comme papa, monsieur, etc.)
(http://www.larousse.com/en/dictionaries/french/appellatif, consultat la data de 15 septembrie
2012). Apelativele apar astfel ca indicatori ai relaţionării, cele mai frecvente fiind cele de tipul
Monsieur, Madame, Mademoiselle şi versiunile lor abreviate, M., Mme şi Mlle, aceste din
urmă fiind destul de numeroase în romanul La Déchirure. Reflectând pe marginea traducerii
apelativelor din limba franceză, Umberto Eco afirmă : „Sono sempre in dubbio se nel tradurre
un romanzo francese [...] si debba scrivere ‚Signore’ ogni volta che il testo usa ‚Monsieur’.
‘Oui Monsieur’ si rendre con ‚sì signore’ o con ‚sì’ come si direbbe in italiano ? Penso che
valga la pena di lasciare il ‘signore’ se il testo rappresenta un rapporto cerimonioso tra
persone di buona società, ma che si possa trascurarlo quando si traduce una conversazione tra
due artigiani. Lasciare il ‘signore’ in quel caso introdurebbe connotazioni di cerimoniosità e
rispetto, mentre nell’originale si tratta semplicemente di un automatismo verbale, di regola di
convenienza ineludibile, come da noi sarebbe l’uso del ‘lei’ invece che del tu” (Eco, 1992 :
11). Opţiunea traductivă propusă de Eco priveşte în principal situaţiile de răspuns la o
întrebare, care sunt însă foarte puţine în cele două romane ale lui Bauchau. Problemele de
traducere apar tocmai pentru că aceste apelative, alăturate numelor proprii, nu sunt utilizate cu
o funcţie vocativă, ci indică anumite grade de rudenie sau funcţii sociale. În astfel de situaţii,
opţiunile de traducere sunt în general împărţite între tendinţa de a traduce şi de a prezerva
identitatea personajului şi o anumită culoare locală, prin păstrarea ca atare a apelativului şi
transpunerea acestuia în limba ţintă. Astfel, Josiane Podeur consideră că „la trascrizione degli
appelativi garantisce l’identità culturale del cognome che li segue” (Podeur, 1999 : 78), în
timp ce Michel Ballard apreciază că niciuna dintre opţiuni (traducere - non traducere) nu
poate avea valoare absolută, condamnabilă fiind doar o traducere heterogenă în care ambele
tratări să alterneze fără niciun motiv (Ballard, 2000 : 55).
Revenind la Henry Bauchau şi la romanul său, La Déchirure, constatăm că o altfel de
traducere heterogenă propune pentru versiunea italiană Chiara Elefante. Astfel pentru Mlle
Julia, traducătoarea italiană a ales să păstreze apelativul francez, considerându-l parte
integrantă a numelui, chiar dacă acesta apare, la fiecare din cele patru recurenţe ale sale, în
legătură cu prenumele, nu cu numele de familie:

On nous demandait constamment de ne pas Ci chiedevano continuamente di non far

faire de bruit, on nous envoyait jouer plus
loin, et tous nos jeux se coloraient de
culpabilité diffuse jusqu’à l’arrivée de Mlle
Julia qui venait présider aux naissances.
rumore, venivamo mandati a giocare più
lontano, e tutti i nostri giochi si
macchiavano di un senso di colpa diffuso,
sino all’arrivo di Mademoiselle Julia, che
veniva ad assistere alle nascite.

În cazul apelativului Monsieur, prezent cu referire la unchii naratorului (M. Le Juge şi M.

Jules), cu o frecvenţă mult mai mare decât Mlle Julia (două zeci şi opt de ocurenţe),
457
traducătoarea italiană a optat pentru traducerea lui M. prin zio, în situaţiile în care personajul e
focalizat de vocea narantă şi cu Signore, în cazul în care e focalizat de muncitorii de la
fabrică, pentru a pune în evidenţă, în acest ultim caz, o formă lingvistică ce reflectă diferenţa
de condiţie socială:

Mérence les servait elle-meme et les deux
grands-oncles, M. Le Juge et M. Jules, ne
manquaient jamais de lui demander [...]
Car ils étaient par tradition les hommes de
M. le Juge [...]
Era la stessa Madrenza a servir loro da
mangiare, e i due prozii, lo zio Giudice e lo
zio Jules, non dimenticavano mai di
chiederle [...]
Perché erano per tradizione gli uomini del
Signor Giudice [...]

Aceste variante de traducere, care depăşesc opţiunea de prezervare a culorii locale, încearcă să
stabilească o echivalenţă şi la nivel de conotaţii pe plan afectiv.
În limba română, apelativele Monsieur, Mademoiselle, respectiv Domnul(e),
Domnişoara(ă), îşi corespund în funcţia lor vocativă, fără utilizarea numelui propriu, dar şi
aici se impune remarca că în limba franceză utilizarea apelativului în formule de genul „Oui
Madame”, ţine de un automatism verbal convenţional, traducerea lui în limba română
putându-se limita la formula simplificată „da”. Plecând de la traducerile în limba italiană
prezentate mai sus, considerăm că pentru o eventuală traducere în limba română am putea
împrumuta opţiunile traducătoarei italiene, păstrând formula „mademoiselle Julia” (apelativul
având aici funcţia de indicator al identităţii, în egală măsură cu prenumele pe care îl însoţeşte)
şi alternând în cazul apelativului M. le Juge formulele unchiul Judecător şi Domnul
Judecător, în funcţie de încărcătura afectivă pe care o primesc în context.
În ce priveşte numele proprii, considerate adevăraţi referenţi culturali, se consideră în
general că acestea sunt asemantice şi că pun mai puţine probleme de traducere, întrucât
variabilitatea lor de la o limbă la alta e aproape inexistentă, fiind preluate ca atare, ca indicator
al apartenenţei geografice a purtătorului său, şi deci ca marcă a unei realităţi socio-culturale.
Totuşi, aşa cum arată studiile lui Michel Ballard (1998, 2001) numele propriu are un caracter
polimorf, şi de aici anumite consecinţe asupra traducerii: „la traduction étant par nature
recherche d’équivalence, il est évident qu’il y a contradiction théorique entre les termes. De
ce point de vue la non-traduction du nom propre s’apparenterait au processus de l’emprunt tel
qu’on le pratique couramment avec des termes dont la contrepartie n’existe pas dans l’autre
langue” (Ballard, 1998 : 201-202). Cum observă şi Simona Manolache, transpunerea numelor
proprii din limba franceză în limba română se face în funcţie de categoria căreia îi aparţin,
procedeele oscilând între împrumut, transliteraţie, transcriere şi traducere propriu-zisă
(Manolache, 2007: 150).
În romanul bauchalian tradus deja în limba română, Edip pe drum, traducerea numelor
proprii nu pare să fi ridicat dificultăţi majore, făcându-se prin asimilare fonetico-grafică în
cazul personajelor mitologice (Œdipe - Edip; Antigone - Antigona, Jocaste -Iocasta, etc.) sau
prin simplu transfer (Ilyssa - Ilyssa). Însă, în ansamblul operei romaneşti a scriitorului
belgian, situaţia este mult mai complexă deoarece se constată o mare diversitate a numelor
proprii, reale şi fictive în acelaşi timp. Bauchau le conferă o importanţă semnificativă,
atribuindu-le adesea un sens lexical şi anumite conotaţii, după cum însuşi remarcă apropo de
458
unul din personajele sale: „Mademoiselle Mérence ressemble à son nom” (RN, p. 337). Un
astfel de nume propriu fictiv, cum e Mérence, cu o puternică valoare metaforică, nu pot urma
regula non-traducerii deoarece aceasta ar perturba înţelegerea semnificaţiei profunde a
textului. Acest nume, creat din două substantive comune, mère şi absence, apare în primul
roman, La Déchirure şi revine în operele succesive, desemnând un personaj feminin
fundamental la Bauchau, având rolul de substitut al unei mame reci şi ostile: « Mérence
existait, elle devait exister à cause de l’escalier bleu. A cause du froid de la Grande Muraille
qui provoquait un besoin de chaleur et un désir de se donner sans réserve. C’est ce que j’ai
appelé Mérence. J’ai dû choisir ce nom parce que au début il y a mère et, à la fin, absence (D,
p. 70).
În situaţii de genul acesta, numele propriu din limba ţintă va trebui să conserve pe cât
posibil valoarea sa metalingvistică din limba sursă, şi anume elementele sonore şi/sau
vizuale, dar mai ales valoarea semantică a referentului original. Astfel, un echivalent ca
Mabsenţa, de exemplu, ar explicita importanţa acestui nume în desfăşurarea sémantico-
discursivă a romanului.
Un caz similar pare cel al traducerii toponimului cu valoare metaforică, Sainpierre,
care impune de asemenea respectarea creativităţii autorului. Sainpierre este numele de
ficţiune al oraşului belgian Louvain, în rezonanţă cu „le sein de pierre” (sânul de piatră)
matern care îşi abandonează copilului de doar câteva luni în acest oraş, la bunici, în timp ce
restul familiei se refugiază la Anvers, în timpul primului război mondial. Dacă traducerea
acestui nume inventat de autor se impune ca absolut necesară în cazul romanului La
Déchirure, fiind cauza fundamentală a rupturii (afective), anunţată chiar de titlul romanului,
întrebarea e dacă e necesară, sau chiar nerecomandată în romanul Le Boulevard péripherique,
unde revine, ce-i drept, o singură dată: apropo de Shadow, personaj obscur şi malefic, aflăm
că „on l’a envoyé chez nous dans la prison de Sainpierre” (BP, p. 84). Deşi dialogurile
intratextuale între cele două romane pot facilita luarea unor decizii cu privire la traducere,
trebuie avut în vedere faptul că, aşa cum remarcă şi Chiara Elefante, „chaque traduction a un
aspect unique et, en un certain sens, liminaire, qu’elle doit essayer de sauvegarder (Elefante,
2012 : 48). Astfel, dacă puternica încărcătură semantică a numelui „Sainpierre”, şi anume
referinţa la răceala afectivă a mamei, ar îndreptăţi o transpunere de genul „Sândepiatră” în
cazul romanului La Dechirure, întrebarea care se pune e dacă în Le Boulevard péripherique,
unde sentimentul negativ ataşat acestui oraş n-are nicio semnificaţie în desfăşurarea tramei
narative, nu ar ambiguiza receptarea cititorului. Într-un roman a cărui acţiune se desfăşoară la
Paris şi în Ardeni, pe două planuri narative alternative, iar toate celelalte trimiteri toponimice
au un caracter real, un nume precum „Sainpierre”, a cărui conotaţie nu e indispensabilă
inteligibilităţii textului, ar trebui, din punctul nostru de vedere, păstrat ca atare şi tradus,
eventual, doar printr-o notă de subsol.
Un nume propriu recurent în cele două romane, cu conotaţii speciale pentru Henry
Bauchau, est Argile, având ca referinţă substantivul comun argile (argilă). Într-o scrisoare de
răspuns pe care a avut amabilitatea să ne-o trimită, scriitorul spunea apropo de acest nume:
„Argile, qui représente ma seconde femme Laure, rappelle la plasticité et la solidité
fondamentale de son esprit”6. În astfel de situaţii, când numele propriu are o valoare

6
Scrisoare primită prin e-mail de la Henry Bauchau la data de 3 martie 2010.

459
descriptivă, recomandată este traducerea sa literală. Or, traducerea prin Argila, ni se pare
lipsită de sens lexical sau putere conotativă pentru cititorul român, motiv pentru care am opta
pentru păstrarea variantei originale, Argile, care, în virtutea sonorităţii sale, are cel puţin
meritul de a apărea ca o marcă a apartenenţei lingvistice şi culturale.
O categorie aparte în rândul numelor proprii în romanele lui Bauchau o reprezintă cele
a căror componentă lingvistică nu are de-a face cu contextul cultural în care se înscriu la nivel
de ficţiune; de exemplu, în romanul Le Boulevard periphérique Win, Shadow, Mykha, în
ciuda rezonanţei lor englezeşti, desemnează identităţi franceze. În transpunerea acestor nume
în limba ţintă se impune transcrierea lor ca atare, tocmai pentru a păstra efectul din versiunea
originală, aşa cum recomandă şi Georges Mounin cu privire la forma numelor proprii, ce
trebuie păstrate „dans la forme étrangère toutes les fois qu’elle n’est pas francisée” (Mounin,
1995 : 78). Astfel, chiar având un anumit grad de metaforizare (cum e cazul lui Shadow),
traducătorul nu va fi obligat să reflecteze de această dată asupra contextului şi încărcăturii
semnatice a numelui propriu, nici asupra unei posibile adaptări.
Există aşadar în romanele bauchaliene menţionate mai sus diverse nivele de
traductibilitate a numelor proprii, de la simpla transpunere la traducerea mai mult sau mai
puţin literală, trecând prin asimilarea grafică sau fonetică. Unele nume, cum ar fi Win sau
Lilie, dincolo de rezonanţa lor lingvistica (franceză şi engleză) nu necesită o analiză
interpretativă, fiind transcodate printr-un procedeu de report, situat la un „degré zéro de la
traduction du signifiant (Ballard, 2001:18). Procedeul are meritul de a conserva elementele
sonore din textul sursă şi de a păstra într-o anumită măsură culoarea locală a realităţii pe care
o desemnează. Pe de altă parte însă, un aspect ce nu trebuie neglijat în procesul traductiv al
acestor nume proprii, e varietatea lor. De la cele reportate ca atare, la cele adaptate sau
traduse, diversitatea încărcăturii lor semantice, dacă nu e transpusă în spiritul textului original,
poate perturba înţelegerea mesajului, traducătorul trebuind astfel să decidă în ce măsură textul
ţintă şi cultura receptorilor pot „suporta” caracterul heterogen al numelor propuse, mai ales în
cazul cititorilor nefamiliarizaţi cu ansamblul operei.
La rândul lor, expresiile idiomatice sunt puternic ancorate în istoria culturală a unui
popor, ca expresie a gândirii sale, fiind astfel nişte parametri esenţiali în receptarea operei.
Dată fiind fixitatea lexicală a acestora, traducerea apare ca un paradox şi se bazează pe
principiul non-literalităţii, acordând totuşi un rol important raportului care există, cel mai
adesea, între sunet şi sens. Traducerea acestor expresii se înscrie în tentativa de a respecta
stilul autorului, astfel că procedeele de traducere vor urma gradul lor de metaforizare prin
transpunere, adaptare sau recreere. Josiane Podeur atrage atenţia asupra faptului că în
situaţiile în care există echivalenţe idiomatice, traducătorul trebuie să fie totuşi atent dacă
acestea se încadrează în acelaşi registru lexical (Podeur, 2010). În acest sens, Umberto Eco
observă în lucrarea sa A spune cam acelaşi lucru că există limbi (cum e şi cazul limbii
române) care, spre deosebire de limba italiană, nu tolerează cuvintele vulgare. Din acest
motiv, în traducerea unor expresii de genul bouchon de merde (BP, p. 158), cu care e
întâmpinat Shadow de partenerii de joacă din copilărie, trebuie avută în vedere încărcătura
semantică diferită a cuvântului merde, a cărui traducere are o conotaţie vulgară în limba
română, în timp ce în limba franceză poate părea, în termenii lui Eco, un cuvânt cel mult
„neconvenabil”, dar nu neobişnuit (Eco, 2008 : 134). În această situaţie, traducerea în limba
română va trebui să ţină cont de anumite reticenţe de pudoare specifice limbii, şi să evite

460
traducerea literală. Totuşi, nu trebuie neglijată valoarea referenţială a lui merde, care mai
apare de câteva ori în paginile următoare ale romanului, instituind o izotopie metaforică a
mizeriei morale, prin convocarea unor termeni precum „fécales”, „intestins” (le château de
merde, BP, p. 158; „ce qui m’a interessé chez les nazis, c’est cette odeur et cette couleur
fécales, BP, p. 159; „régner par la terreur, c’est régner sur des intestins”, BP, p. 160). O
soluţie pentru recrearea situaţiei lingvistice din limba franceză, şi fidelă spiritului textului, ar
fi, din punctul nostru de vedere, traducerea lui merde prin rahat.
Romanele lui Henry Bauchau nu abundă însă în astfel de structuri discursive, şi nici în
proverbe sau maxime, care reflectă într-un mod aparte spiritul unei limbi. Întâlnim totuşi
diverse structuri idiomatice, precum expresia „Qui dure endure”, variantă a expresiei „qui
veut durer doit endurer” atribuită lui Romain Rolland, şi care, pentru a reda tonalitatea
textului sursă, ar necesita o reformulare nu doar cu aceeaşi echivalenţă semantică, dar şi cu
caractere formale similare, prin păstrarea rimei şi, eventual, a metrului, aşa cum regăsim şi în
varianta italiană, „Qui dura l’ha dura” .
În fine, dată fiind influenţa titlului în alegerile cititorilor, în traducerea lui Le
Boulevard périphérique trebuie avută în vedere valoarea sa conotativă: nu numai că în limba
română „şoseaua de centură”, care ar reprezenta echivalentul literal al titlului, are conotaţii
negative, fiind adesea asociată practicării prostituţiei, dar referenţialitatea însăşi a titlului
original nu e una topografică, aşa cum ar putea părea. „Le boulevard periphérique”
metaforizează fluxul vertiginos al evenimentelor în jurul cărora gravitează existenţa cotidiană
a autorului, cu numeroasele vizite la spital pentru a-şi susţine nora bolnavă de cancer, cu
anxietatea şi incidentele care le însoţeşte, peste care se aşterne umbra unor amintiri din
tinereţe. E vorba de două planuri narative ce pun în discuţie problema morţii într-o dublă
perspectivă, exterioară (moartea ca fenomen natural) şi interioară (moartea sinelui interior).
Opţiunea traductivă a titlului va trebui deci să fie în sensul acestor problematici puse în
discuţie.
Cele câteva reflecţii prezentate aici, şi care ar merita dezvoltări mult mai ample, arată
în ce măsură versiune tradusă a unui roman este rezultatul unor constrângeri lingvistice şi
extra-lingvistice. Fiecare limbă având un imaginar propriu, ce conţine o viziune despre lume,
orice strategie traductivă se situează între doi poli, cel al aclimatizării, şi cel al prezervării
culorii locale. De aceea, traducerea nu se limitează doar la a reproduce un sens, ci ajunge să îl
producă, transformările operate având un anumit impact asupra culturii receptoare. Prin
urmare, traducerea nu e doar un simplu instrument al dialogului intercultural, ci şi un agent
orientator şi transformator al acestuia.

Bibliografie:
BAUCHAU Henry, La Déchirure, [Paris, Gallimard, 1966], Arles, Actes Sud, 2003.
BAUCHAU Henry, Le Régiment noir, [Paris, Gallimard, 1972], Bruxelles, Labor, 1992.
BAUCHAU Henry, Le Boulevard périphérique, Arles, Actes sud, 2008.
BAUCHAU Henry, La Lacerazione, traducere în limba italiană de Chiara Elefante, Rimini,
Panozzo, 1998.
BAUCHAU Henry, Il compagno di scalata, traducere în limba italiană de Chiara Elefante,
Roma, E/O, 2009.

461
BALLARD Michel, „La traduction du nom propre comme négociation”, în Traduire la
culture, Palimpsestes, Presses de la Sorbonne Nouvelle, nr. 11/1998, p. 70-76.
BALLARD Michel, „L’appelatif en traduction”, în Revue des lettres et de traduction, Kaslik,
nr. 6/2000, p. 51-71.
BALLARD Michel, Le nom propre en traduction, Paris, Ophrys, 2001.
ECO Umberto, „Due pensieri sulla traduzione” în Atti della Fiera Internazionale della
Traduzione, a cura di Michèl A. Lorgnet, Ateneo Editrice Forlì, vol I, 1992, p. 10-13.
ECO Umberto, A spune cam acelaşi lucru: experienţe de traducere, traducere de Laszlo
Alexandru, Iaşi, Polirom, 2008.
ELEFANTE Chiara, Tradurre La déchirure di Henry Bauchau, Torino, l’Harmattan, 2000.
ELEFANTE Chiara, “La voix du traducteur et l’écho de la traduction” în Revue
Internationale Henry Bauchau, nr. 4/2012, p. 56-67.
GALLÈPE Thierry, “Anthroponymes en textes de théâtre : drôles de noms propres”, în Meta :
journal des traducteurs / Meta: Translator’s Journal, vol. 51, nr 4/2006, p. 651-659.
LEDERER Marianne, SELESKOVITCH Danica, Interpréter pour traduire, Paris, Didier
Erudition, 2001.
MOUNIN George, Les problèmes théoriques de la traduction, Paris, Gallimard. 1963.
MANOLACHE Simona Aida, „Observaţii asupra traducerii numelor proprii” în Analele
Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, Seria Filologie, Lingvistică, nr 2/2007, p. 149-157.
PODEUR Josiane, Nomi in azione, Napoli, Liguori Editore, 1999.
PODEUR Josiane, “Traduttore traditore : de la possibilité de traduire les expressions figées en
littérature”, în Stéréotypes en langage et en discours, Revue Interdisciplinaire „Textes et
contextes”, no. 5/2010.
ROUX-FAUCARD Geneviève „Intertextualté et traduction”, Meta : journal des traducteurs /
Meta: Translators' Journal, vol. 51, nr 1/ 2006, p. 98-118.
SZLAMOWICZ Jean, „L’écart de l’entre-deux: traduire la culture” în Sillages critiques, nr.
12/2011, p. 2-17.
WATTHEE-DELMOTTE Myriam, “La traduction, une lumière rasante sur la question de la
belgitude? Le ‘boentje’ qui hante Henry Bauchau”, în VANASTEN, Stéphanie, SERGIER
Matthieu (ed.), Literaire belgitude littéraire, Louvain, Presses Universitaires de Louvain,
2011.

Revista Vatra, „Arta traducerii”, Tîrgu Mureş, nr. 8-9/2010.

Revue Internationale Henry Bauchau. L’écriture à l’écoute, « Henry Bauchau en traduction »,
Louvain-la-Neuve, Presses Universitaires de Louvain, N° 4/ 2012.

462
 DINCOLO DE UNDE. UN STUDIU DE COMUNICARE
TRANSCULTURALĂ
Beyond the Waves. A Study of Cross-Cultural Communication

Dr. Veronica BUTA,

„Petru Maior” University of Tîrgu-Mureş

Abstract
Transculturality is a frequent phenomenon nowadays and it refers to the process of interference between
different cultures, underlining their dynamic and heterogenous feature. Globalization brought different
phenomena such as a dynamic interaction between cultures, causing hybrid features, stopping the difference
between familiar and foreign. This paper studies possible consequences of transcultural communication in
airways accidents, starting from the transcription of radio link and the control tower.

Keywords: transculturality, intercultural interference, globalization, communication

Accidentul Avianca1 din ianuarie 1990 este unul dintre cele mai tipice accidente
„moderne” de avion, fiind studiat în toate şcolile de aviaţie. Căpitanul avionului era Laureano
Caviedes, primul său ofiţer, Mauricio Klotz. Zborul companiei columbiene pornise de la
Medellin, Columbia şi avea ca destinaţie Aeroportul Kennedy, New York. Vremea era rea, cu
vânt puternic şi ceaţă. 203 zboruri fuseseră întârziate. Din cauza vremii, Avianca a fosr
redirecţionat şi încetinit de Turnul de Control al Traficului Aerian de trei ori în drumul spre New
York, avionul înconjurând, timp de 19 minute, zona Norfolk, Virginia, timp de alte 21 minute,
Atlantic City; încă 29 minute survolează o zonă la 40 mile sud faţă de Aeroportul Kennedy.
După o oră şi un sfert de întârziere, Avianca primeşte permisiunea de a ateriza. Însă piloţii
întâmpină probleme din cauza vântului. O pală puternică de vânt îi face să crească puterea
motoarelor, pentru a-şi păstra coborârea constantă, pentru ca în următorul moment, când vântul
scade dramatic, să aibă o viteză prea mare pentru a se putea încadra pe pistă. În astfel de
circumstanţe, avionul ar fi zburat pe pilot automat, iar acesta ar fi reglat de îndată viteza în
funcţie de intensitatea vântului. Însă pilotul automat al avionului nu funcţiona bine, aşa că piloţii
îl decuplaseră. În ultimul moment, pilotul reuşeşte să redreseze avionul şi să mai înconjure încă o
dată zona. După un larg cerc deasupra lui Long Island, avionul se apropie din nou de Aeroportul
Kennedy. Dintr-o dată, unul dintre motoare cedează. Câteva secunde mai târziu, cedează un al
doilea. Pilotul strigă, cerând să i se arate pista, sperând că e suficient de aproape de Aeroportul
Kennedy încât să reuşească, într-un fel sau altul, să-şi aducă la sol avionul în siguranţă. Dar
aerportul era la 16 mile distanţă. Avionul 707 se izbeşte de-o clădire a tatălui campionului la
tenis, John McEnroe, din oraşul Oyster Bay, Long Island. Şaptezeci şi trei din cei o sută cincizeci
şi opt de pasageri ai aeronavei au murit. Cauza accidentului a fost stabilită în mai puţin de o zi:
combustibil insuficient. Nu a existat nicio defecţiune a avionului; nu a fost nicio problemă la
aeroport; piloţii nu erau beţi ori drogaţi. Avionul a rămas fără combustibil.
1
Transcriptul ultimelor 40 de minute de comunicaţii ale Avianca este disponibil pe http://aviation-
safety.net/database/record.php?id=19900125-0

463
 Avioanele 707 sunt considerate un model vechi şi dificil de pilotat, solicitând forţă fizică
din partea pilotului. Instrumentele de zbor sunt, spre deosebire de cele ale avionelor mai noi, de
foarte mici dimensiuni. În plus, pilotul avea ambele mâini ocupate, cea dreaptă controlând viteza,
iar cea stângă pilotând avionul. După multe ore de zbor normal, după 80 minute de zbor
suplimentar la altitudine joasă, unde avionul consumă mai mult combustibil decât la înălţimi
mari, între nori, pilotul era epuizat. Cutia neagră a arătăt că, în ultima oră de zbor, Căpitanul
Caviedes cere ca instrucţiunile de zbor primite de la Turnul de Control să fie traduse în spaniolă,
ca şi cum n-ar mai fi avut energia să-şi folosească engleza. De nouă ori, căpitanul cere ca
instrucţiunile să fie repetate, pentru ca, spre sfârşit, să ceară să i se vorbească mai tare. În timpul
survolărilor la sud-est de Aeroportul Kennedy, când toată lumea din cabina de control ştia că
rămân, cu fiecare secundă, cu tot mai puţin combustibil, pilotul ar fi putut cere să aterizeze la
Philadelphia, care era la doar 65 mile distanţă. La aterizarea eşuată, Sistemul de avertizare a
apropierii de sol s-a aprins de 15 ori, anunţând căpitanul că aduce aeronava prea jos. Dar
căpitanul a ignorat şi distanţa, şi semnalele. Căpitanul era epuizat.
În tot acest timp, în cabimă era linişte, cu toate că rolul lui Mauricio Klotz, primul ofiţer,
era să comunice cu Turnul de Control al Traficului Aerian. Comportamentul său este, însă, ciudat
de pasiv. La a treia întârziere, Klotz spune Turnului că se îndoieşte că ar avea suficient
combustibil pentru un alt aeroport. Turnul răspunde, spunându-le să aştepte, iar apoi că au primit
permisiunea pentru Aeroportul Kennedy. Investigaţa ulterioară a ajuns la concluzia că piloţii
Avianca au crezut, probabil, că Turnul de Control îi muta înaintea celorlalte avione care survolau
în jurul aeroportului, aşteptând să primească permisiunea de aterizare. Însă Avianca nu a fost
mutată în faţa cozii, ci adăugată la capătul ei. Iar Klotz nu mai pomeneşte nimic despre
permisiune, nu cere clarificări şi nimeni nu va menţiona problema combustibilului pentru alte 38
minute. Mai mult, după prima tentativă eşuată de aterizare, Klotz primeşte instrucţiuni din partea
căpitanului de a comunica Turnului că se află într-o situaţie de urgenţă. Klotz începe, însă, prin a
confirma direcţia de zbor primită de la Turn, continuând cu „şi, ă, vom încerca încă o dată.
Rămânem fără combustibil”. Nu numai că adevărata problemă a avionului e lăsată în partea a
doua a comunicării, ea nu este nici comunicată eficient. Indeterminarea lui „ă”, ca şi
ambiguitatea lui „rămânem fără combustibil” face ca Turnul să nu înţeleagă gravitatea situaţiei.
Terminologia folosită de Klotz nu înseamnă nimic pentru Turnul de Control, pentru că toate
avioanele rămân pe terminate cu combustibilul înainte de aterizare; aceasta e procedura firească,
pentru ca aeronava să fie suficient de uşoară la aterizare, în aşa fel încât să nu existe riscul
defecţiunilor în structura ei datorate excesului de greutate. Turnul înregistrează enunţul lui Klotz,
dar, vor depune mărturie controlorii de trafic aerian, îl iau ca pe un comentariu printre altele, iar
impresia lor generală este ca primul ofiţer, Klotz, este foate nonşalant şi că tonul său nu indica
nicio grabă.
În realitate, ceea ce face Klotz este să-şi atenueze discursul, aşa cum se întâmplă când
suntem politicoşi, ruşinaţi sau stânjeniţi, ori atunci când suntem respectuoşi faţă de o autoritate.
Studiile efectuate de lingvişti arată că aceeaşi strategie a atenuării discursului este adoptată de
primii ofiţeri de zbor faţă de căpitanii aeronavei, consideraţi ca fiind superiorii lor. De cele mai
multe ori, calea alesă este aceea a indiciului, un hint foarte aluziv şi mult mai discret decât
exprimarea preferinţei, a întrebării directe, a sugestiei sau a exprimării obligaţiei. În cazul
prăbuşirii lui Air Florida, în 1982, lângă Washington, DC, primul ofiţer a încercat de trei ori să-i
atragă atenţia căpitanului asupra cantităţii periculoase de gheaţă pe care avionul o avea pe aripi,

464
 dar de fiecare dată doar prin indicii: „Uite cum gheaţa atârnă doar pe, ă, pe spate, acolo în spate,
vezi?”, „Vezi ţurţurii aceia în spate şi tot ce-i acolo?”, iar apoi: „Frate, aceasta e, aceasta e o
bătălie pierdută, încercând să dezgheţăm chestiile astea, îţi dă un fals sentiment al securităţii, doar
asta face”2. În final, primul ofiţer atenuează mai puţin, reuşind să dea o sugestie: „Să verificăm
suprafeţele din nou, dacă tot stăm aici ceva vreme”, iar căpitanul îi răspunde; „Cred ca ajungem
acolo într-un minut”. Ultimul lucru pe care primul ofiţer i-l spune căpitanului, chiar înainte ca
avionul să plonjeze în râul Potomac, nu e nici un indiciu, nici o sugestie, nici o comandă. E o
simplă declaraţie, o constatare a unui fapt: „Primul Ofiţer: «Larry, ne prăbuşim, Larry».
Căpitanul: «Ştiu»”3.
Revenind la Avianca, la toate cererile, repetate, ale căpitanului de a transmite Turnului că
se află într-o situaţie de urgenţă, Klotz evită folosirea cuvântului magic, „urgenţă”, înlocuindu-l
cu expresia „rămânem fără combustibil”, comunicată, de fiecare dată, după confirmarea
indicaţiilor primite din partea controlorilor aerieni. Când aceştia configurează un nou plan de
zbor şi cer confirmarea lui Klotz privind combustibilul aeronavei, acesta răspunde simplu „Cred
că da [e bine pentru noi şi combustibilul nostru]. Mulţumesc foarte mult”. Câteva minute mai
târziu, unul dintre însoţitorii de zbor intră în cabină, pentru a verifica starea navei, colegii lui fac
un semn spre indicatorul de combustibil, urmat apoi de un gest al tăierii gâtului4. Totuşi, trec
cinci minute de linişte, până când unul dintre motoare ia foc, iar căpitanul strigă să i se arate pista
de aterizare, aflată prea departe. După 30 de secunde, turnul de control intervine, pentru ultima
dată, cerând o confirmare: „Aveţi, ăă, aveţi suficient combustibil pentru a reuşi să ajungeţi la
aeroport?”. Înregistrările din cutia neagră se opresc aici. Avianca se prăbuşeşte în tăcere.
Controlorii de trafic aerian din New York au faima de a fi duri, dificili, se răstesc la piloţi,
îi pun la punct, până în momentul în care pilotul reacţionează la fel. Atunci devin mai
cooperativi, mai înţelegători şi abia atunci începe negocierea planului de aterizare. Atitudinea lor
bătăioasă e o invitaţie la un dialog năbădăios, provocator, agresiv, care îi intimidează, însă, pe
mulţi piloţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Avianca. Ceea ce Avianca trebuia să spună
controlorilor de trafic aerian şi ceea ce Klotz nu a reuşit să transmită era: „Nu avem
combustibilul necesar pentru a face ceea ce ne indicaţi” sau „Nu putem face asta. Trebuie să
aterizăm în următoarele 10 minute”. Ipoteza lansată pentru prăbuşirea avionului depăşeşte
incompetenţa primului ofiţer sau oboseala căpitanului. Ea priveşte comunicarea transculturală5 şi
are la bază dimensiunile culturale lui Hofstede6.
Prima dimtre ele, distanţa faţă de putere (sau ierarhie vs. egalitarism) se referă la modul în
care indivizii care aparţin unei anumite culturi se raportează la autoritate. Cu cât distanţa faţă de
putere este mai mare, cu atât relaţia dintre indivizi şi, implicit, subordonaţi şi superiori, la locul
de muncă, este mai rece şi mai distantă. Între ţările cu un indice ridicat al distanţei faţă de putere

2
Malcom Gladwell, Outliers. The Story of Success, Little, Brown, and Company, Hachette Book Group, New
York, Boston, London, 2008, p. 196
3
Malcom Gladwell, op.cit., p. 196
4
Respectivul însoţitor de zbor a supravieţuit prăbuşirii, gestul colegilor săi făcând parte din mărturia pe care o
depune în timpul investigaţiei.
5
Raportul complet al investigaţiei privind cauzele prăbuşitii, Avianca, The Airline of Columbia, Boeing 707-
321B, HK 2016, Fuel Exhaustion, Cove Neck, New York, January 25, 1990. (NTSB/AAR-91-04), este disponibil
la http://libraryonline.erau.edu/online-full-text/ntsb/aircraft-accident-reports/AAR91-04.pdf . El a fost realizat de
National Transportation's Safety Board, Washington D.C.
6
Gert Jan Hofstede, Paul B. Pedersen, Geert Hofstede, Exploring Culure. Exercises, Stories and Synthetic
Cultures, Intercultural Press, Maine, 2002

465
se numără ţări din America Latină, Asia de Sud şi câteva ţări arabe. Respectul faţă de autoritate
este mare, iar aceasta este rareori contestată. Între ţările cu un indice scăzut al distanţei faţă de
putere se numără SUA, Noua Zeelandă, Australia, ţările nordice şi germanice. Competenţa este
cea apreciată aici, şi nu exclusiv vârsta; stilul de management va fi, aşadar, unul consultativ.
Cea de-a doua dimensiune se referă la evitarea incertitudinii (acceptarea ambiguităţii şi
riscului vs. dorinţa pentru reglementări şi consecvenţă). Ea măsoară gradul de acceptare a
situaţiilor ambigue şi riscante. Dacă indicele evitării incertitudinii este scăzut, necunoscutul,
situaţiile impredictibile sunt scceptate mai uşor (se întâmplă cu ţări precum Hong Kong, ţările
nordice, Jamaica, Singapore, India, Marea Britanie). Culturile cu un indice ridicat al evitării
incertitudinii sunt mai rigide şi au nevoie de reguli care să le ajute să elimine incertitudinea şi
anxietatea (cum sunt Grecia, Portugalia, Guatemala, Uruguay, Belgia, Japonia, Franţa, Coreea de
Sud,).
Dimensiunea privind masculinitatea – feminitatea (afirmare şi materialism vs. calitatea
vieţii) tratează problema repartizării rolurilor în cadrul unei culturi. Afirmarea de sine şi
asumarea de sarcini sunt considerate valori masculine, grija faţă de ceilalţi, calitatea vieţii,
cooperarea sunt privite ca valori feminine. Ţări „masculine”, în care rolurile sunt repartizate în
funcţie de sex, ar fi Japonia, Elveţia, Italia; în schimb, Suedia, Norvegia, Olanda ar fi ţări
„feminine”.
Cea de-a patra dimensiune, individualism – colectivism (eu vs. noi) tratează măsura în
care individul lucrează numai pentru propriul lui interes sau pentru interesul unui grup mai
numeros, precum familia, compania sau chiar naţiunea din care face parte. Ţările cu o rată înaltă
a individualismului cuprind SUA, Australia şi Marea Britanie. Aici, indivizii sunt tentaţi să îşi
asume sarcini pentru care doresc recompense şi recunoaştere individuale. În ţările cu orientare
colectivistă, dorinţa de avansare priveşte grupul, ca şi recompensa. E cazul unor ţări precum
Japonia, Arabia Saudită, Venezuela şi Peru. Ulterior, Hofstede va adăuga o a cincea dimensiune,
orientarea pe termen scurt sau pe termen lung.
Una dintre principalele preocupări ale aviaţiei comerciale în ultimii ani a fost combaterea
atenuării discursului, adică a reducerii distanţei faţă de putere. Fiecare mare companie aeriană are
acum ceea ce se numeşte „Crew Resource Management”, instruirre menită să înveţe personalul
de zbor să comunice clar şi direct; mai mult, o procedură standard a fost introdusă, prin care
copiloţii pot atrage atenţia pilotului dacă suspectează apariţia unor probleme. Procedura are trei
etape: exprimarea îngrijorării, în două grade tot mai ridicate: „Căpitane, mă îngriorează ...”,
urmată de „Căpitane, mă deranjează că... „. În cazul în care căpitanul nu răspunde interpelărilor
copilotului, primul ofiţer trebuie să preia comanda avionului.
Robert Helmreich, de la Universitatea din Texas, a realizat intense studii legate de
aplicabilitatea dimensiunilor culturale ale lui Hofstede în lumea aviaţiei. Peste 8000 de piloţi,
din 26 de ţări, au fost chestionaţi. Chestionarele care li s-au aplicat conţineau întrebări
privind direct domeniul aviatic, legate conceptual de dimensiunile lui Hosftede. Rezultatele
au arătat nu numai că cele cinci dimensiuni se repetă şi în lumea aviaţiei, dar şi că două
dintre ele influenţează direct eficienţa echipajului: dimensiunea individualismului şi a
colectivismului şi aceea a distanţei faţă de putere. Membrii culturilor individualiste tind să se
concentreze asupra sinelui, asupra autonomiei, a reuşitei personale, în timp ce membrii
culturilor colectiviste arată o grijă mai mare pentru grup şi relaţii armonioase în cadrul
acestuia, ca şi respect faţă de conducători. Cercetătorii grupului de la Universitatea din Texas

466
 conduşi de Helmreich au adaptat, apoi, dimensiunea evitării incertitudinii, nuanţând-o la
dimensiunea numită „reguli şi comenzi”. Un indice ridicat înseamnă că membrii
respectivelor culturi (multe dintre ele, asiatice) cred că regulile nu trebuie încălcate, că
procedurile scrise sunt necesare pentru orice situaţie. La capătul opus, conducând detaşat, se
află SUA, Marea Britanie şi celelalte state din Commonwealth, care au o adeziune redusă
faţă de reguli şi proceduri.
În cabină, axa individualism-colectivism influenţează climatul grupului şi preocuparea
membrilor grupului pentru armonie şi interacţiuni pozitive. Axa distanţei faţă de putere
defineşte modul în care echipajul subordonat relaţionează cu căpitanul, felul în care se
transmit şi se recepţionează informaţiile, capacitatea subrdonaţilor de a se exprima în situaţii
de criză. Aceeaşi axă hotărăşte şi stilul de conducere, care poate fi democratic sau autocratic.
Referindu-se la cazul Avianca, Helmreich7 consideră specificul cultural (ezitarea
personalului subordonat de a alerta căpitanul cu privire la starea critică a combustibilului, ca
şi a căpitanului în a adopta decizii clare, chiar autocratice, la care echipajul se aştepta din
partea lui) şi comunicarea transculturală ineficientă dintre echipaj şi turnul de control ca un
factor contributiv la prăbuşirea avionului. Klotz se vede pe sine ca subordonat. Nu e de
datoria lui să rezolve situaţia de criză, ci a căpitanului, care nu spune multe şi e extenuat.
Controlorii de trafic de la Aerportul Kennedy sunt dominatori, ofensivi, însă Klotz încearcă,
folosindu-se de propriul cod cultural şi adoptând poziţia unui subordonat faţă de un superior,
să comunice faptul că avionul are probleme. Controlorii nu sunt columbieni, pe de altă parte,
ci new-yorkezi cu o distanţă redusă faţă de putere şi care nu văd nicio breşă ierarhică între ei
şi piloţi. Pentru ei, atenuarea discursului nu înseamnă modulare politicoasă, potrivită
adresării unui superior; pentru ei, exprimarea lui Klotz înseamnă că avionul nu are probleme.
Diferenţele culturale sunt poate mai clare ca oriunde atunci când Klotz aprobă vag sugestia
turnului („Cred că da. Mulţumesc mult”), pentru a-i răspunde căpitanului care îl întrebase ce
spusese controlorul, „Tipul e nervos”. De fapt, Klotz se simţea jignit. Cultura sa îl învaţă că
un subordonat trebuie să îşi respecte superiorul; el simte că a încercat să comunice starea
avionului, dar că, undeva pe parcurs, i-a jignit pe superiorii lui de la turnul de control.
Ulimele înregistrări ale cutiilor negre arată că, de cele mai multe ori, accidentele de
avion sunt rezultatul acumulării de dificultăţi mărunte şi de malfuncţiuni aparent triviale.
Cele mai multe înregistrări arată că echipajul de zbor nu se aşteaptă la prăbuşire, că totul se
întâmplă foarte repede, parcă în ciuda datelor pe care echipajul le are la dispoziţie. În
accidentele tipice de avion vremea nu este îngrozitoare, ci doar suficient de rea încât pilotul
să se simtă puţin mai stresat decât de obicei. În cele mai multe cazuri, avionul este în urma
progamului, deci piloţii se grăbesc. În 52% din cazuri, pilotul implicat în accident a fost treaz
12 ore sau mai mult, ceea ce înseamnă că era obosit şi nu mai gândea la fel de limpede. În
44% din cazuri, cei doi piloţi nu au mai zburat vreodată împreună, aşa că nu se simt în largul
lor. După care încep erorile, niciuna suficient de gravă încât să cauzeze un accident, dar
succesiunea lor – iar accidentul tipic numără, de obicei, nu mai puţin de şapte erori8– duce la

7
Robert L. Helmreich, Culture and Error in Space: Implications from Analog Environments, „Aviation, Space,
and Environment”, 7/(9-11), 133-139 şi Ashleigh Merritt, Culture in the Cockpit: Do Hofstede's Dimensions
Replicate?, „Journal of Cross Cultural Psychology”, 31(3), 283-301
8
*** A Review of Flightcrew-Involved Major Accidents of U.S. Air Carriers, 1978 Through 1990, “Safety
Study” NTSB/SS-94/o1, 1994, studio realizat de Comisia Naţională pentru Siguranţa Transportului a SUA

467
 dezastru. Iar erorile umane sunt rareori probleme legate de nivelul de cunoştinţe sau
abilităţile de zbor. Cele mai mult se referă la munca în echipă şi la probleme de comunicare.
Malcolm Gladwell9 realizează, pledând pentru importanţa comunicării transculturale,
un studiu pe Korean Air şi pe numărul record de accidente înregistrat de compania aeriană în
decurs de 30 de ani, record negativ care a făcut ca Delta Air Lines şi Air France să îşi
suspende, în aprilie 1999, parteneriatul de zbor încheiat între ele şi compania coreeană. La
scurt timp, armata SUA a interzis trupelor sale staţionate în Coreea de Sud să zboare cu
Korean Air. Rating-ul de siguranţă al companiei a fost scăzut de Autoritatea Federală
Aviatică a SUA, iar oficialităţi canadiene au informat compania coreeană că tranzitarea
spaţiului aerian canadian şi privilegiile lor de aterizare pe teritoriul canadian sunt
reconsiderate. În plus, un raport realizat de auditori externi a apărut în public, distrugând şi
ultimele rămăşiţe ale imaginii companiei. Raportul făcea cunoscut faptul că membrii
echipajului de zbor au fumat în apropierea avionului în timpul alimentării cu combustibil, ca
şi în avion, în timpul zborului, că echipajul citea ziare în timpul zborului, de multe ori având
ziarul poziţionat de-o aşa manieră încât, dacă o lumină de semnalizare s-ar fi aprins, ea nu ar
fi fost văzută. Totul, pe lângă încălcări ale moralei, violarea de proceduri şi atenţionarea
asupra instructajului de zbor realizat pentru „clasicul” Boeing 747, atât de slab, încât existau
bănuieli că primii ofiţeri nu ar fi reuşit să aducă la sol aeronava în cazul în care căpitanul nu
ar mai fi putut pilota.
Scandalul a luat o asemenea amploare, încât preşedintele ţării la acea vreme, Kim
Dau-jung a fost nevoit să adopte o poziţie oficială, remarcând că, în fapt, credibilitatea ţării
era în joc, nu doar cea a companiei. Dae-jung a schimbat compania aeriană cu care zbura
avionul prezidenţial, proaspăt înfiinţata Asiana preluând conducerea.
Apoi, însă, situaţia companiei Korean Air s-a schimbat miraculos. Recordul de
siguranţă, începând din 2000, este fără pată. Compania este membră a prestigioasei alianţe
SkyTeam, iar în 2006 a primit Premiul Phoenix, din partea Air Transport World, ca
recunoaştere a transformării sale.
Schimbarea miraculoasă s-a produs odată cu angajarea lui David Greenberg, de la
Delta Air Lines, ca responsabil al operaţiunilor de zbor. Prima măsură luată de Greenberg a
fost evaluarea cunoştinţelor de engleză ale echipajelor de zbor Korean Air, urmată de
programe de instruire lingvistică, iar apoi, de programe în limba engleză de instruire şi
pregătire de zbor. Noua limbă a lui Korean Air a devenit engleza, nu doar pentru că engleza
este limba lumii aviatice, ci şi pentru a oferi piloţilor companiei accesul la o identitate
alternativă, care să poată evada regulilor culturale atât de stricte ale ţării. Echipajul avea
nevoie de posibilitatea de a ieşi în afara propriilor roluri culturale în cabina de zbor, iar limba
a devenit cheia acestei transformări.
Una dintre cele mai imporante şi de durată dezbateri din sfera cercetărilor lingvistice şi
comportamentale o reprezintă relaţia dintre limbă şi procesul gândirii, o problemă cu atât mai
importantă în ceea ce priveşte comunicarea transculturală. Fiecare cultură este asociată unei
limbi ca vehicul pentru propria-i expresie.
În acest sens, ipoteza Sapir-Whorf, identificată cu relativitatea lingvistică, sugerează
că diferenţele lingvistice atrag după sine diferenţe cognitive la vorbitorii de limbi diferite, fie

9
Malcom Gladwell, op.cit., cap. 7, „The Ethnic Theorz of Plane Crashes”

468
cauzate direct de limbă – în varianta puternică a ipotezei - , fie asociate cu acestea, fără a fi cu
necesitate cauzate de ele – varianta slabă a ipotezei. Limba ar avea, astfel, un rol mediator,
influenţând felul în care individul percepe anumite aspecte ale realităţii. Numeroase studii au
demostrat, de altfel, că diferenţele lingvistice, de ordin gramatical mai degrabă decât de ordin
lexical, pot determina performanţa de a îndeplini sarcini non-lingvistice10.
În cazul vorbitorilor de mai multe limbi, bilingvismul sau plurilingvismul poate aduce
în discuţie şi diferenţe psihologice. Conform ipotezei Sapir-Whorf, vorbitorii ar avea acces la
două modele de gândire diferite din punct de vedere cultural, ceea ce ar implica existenţa, în
acelaşi vorbitor, a două personalităţi diferite, fiecare asociată cu una dintre cele două limbi.
Există, pe de altă parte, două alte ipoteze legate de astfel de modificări psihologice în cazul
bilingviştilor: ipoteza afilierii culturale şi a afilierii grupului minoritar. Astfel, în cazul
imigranţilor, spre exemplu, cel mai tipic caz de bilingvism, tendinţa ar fi de a se afilia setului
de valori şi credinţe ale culturii asociate cu limba ţării în care au imigrat. Când schimbă limba,
ei schimbă şi valorile culturale la care sunt afiliaţi. Ipoteza afilierii grupului minoritar
sugerează însă că imigranţii bilingvi au tendinţa de a se identifica drept membrii unui grup
etnic minoritar şi de a adopta stereotipurile compotarmentale asociate minorităţii lor de către
cultura majoritară atunci când operează cu limba acelui grup minoritar. În măsura în care
acele stereotipuri sunt adecvate, ipoteza afilierii grupului minoritar funcţionează ca ipoteza
afilierii culturale: când vor interacţiona în limba lor maternă, astfel de persoane vor avea un
comportament mai apropiat de cultura lor ancestrală, care poate fi în concordanţă cu
stereotipurile culturii majoritare legate de cultura minoritară. Contextul lingvistic ar putea,
astfel, prezice diferenţe de comportament şi personalitate.
Bilingvismul este asociat cu dificultăţi de procesare a limbii străine, care apar datorită
lipsei de familiaritate sau datorită ambiguităţii legate de sensul intenţionat al unor mesaje
recepţionate într-o limbă străină. Mai mult de-atât, bilingvismul poate produce şi efectul de
limbă străină, după cum este numit de Takano şi Noda11, manifestat prin dificultatea de a
îndeplini sarcini cognitive nonlignvistice. Indivizii care folosesc o limbă străină în care nu
sunt atât de experţi ca în limba lor maternă pot experimenta un declin temporar al abilităţilor
cognitive. Cu cât diferenţa dintre limba maternă şi cea străină este mai mare, arată studiile
ulterioare ale celor doi cercetători, cu atât este efectul mai puternic.
În cazul mesajelor ambigue, comportamentul nonverbal sau noncomportamentele
nonverbale generează mai multă informaţie pentru receptor decât mesajul verbal12. În cazul
comunicării dintre pilot şi turnul de control, cea mai mare parte a componentei nonverbale a
comunicării este inexistentă, mesajul verbal fiind însoţit doar de caracteristici vocale: tonul
vocii, registrul vocal, ritm, amplitudine, intonaţie, tăcere. Însă până şi doar această
componentă a comunicării nonverbale influenţează receptarea mesajului în mai mare măsură
decât componenta verbală13.

10
Cf. David Matsumoto şi Linda Juang, Culture and Psychology, Thomson Wadsworth, Belmont, 2004, studiile
prezentate în cap. 10, „Culture, Language, and Communication”, pp. 261-298
11
Cf. David Matsumoto şi Linda Juang, op.cit., studiile prezentate în cap. 10, „Culture, Language, and
Communication”p. 276
12
Ibidem., p. 281
13
Cf. Mehrabian, A., & Wiener, M., Decoding of inconsistent communications, „Journal of Personality and
Social Psychology”, 6(1), 1967, pp.109–114, care demonstrează că decodarea şi interpretarea de stimuli audio,

469
 La fel cum limba diferă în funcţie de cultura naţională, comportamentele nonverbale
sunt şi ele modelate în funcţie de cultură. Capacitatea de a invăţa să codăm şi să decodăm
comportamente nonverbale pare să fie panculturală, dar semnificaţia acestora este una
intrinsec legată de fiecare cultură. Limbajul poate să fie înnăscut, însă cultura va fi cea care
va dicta regulile fiecărei limbi, ca şi dimensiunile limbajului nonverbal. Astfel, în mod
paradoxal, cultura poate deveni o piedică în calea funcţionării procesului comunicativ, prin
etnocentrism, spre exemplu, definit ca tendinţa de a vedea lumea exclusiv prin propriile filtre
culturale14. Pe măsură ce individul învaţă regulile de codare şi decodare alături de indivizi ai
aceleiaşi culturi, îşi dezvoltă şi un set de aşteptări legate de comunicare, având, totodată, şi
reacţii emotive corespunzând acelor aşteptări. La rândul lor, emoţiile sunt legate în mod
intim de judecăţi de valoare, multe dintre ele făcute aproape automat, natural, tocmai datorită
procesului de învăţare prin care trecem. Emoţiile şi valorile sunt liniile ordonatoare pentru a
ne forma părerile despre ceilalţi, despre noi înşine, despre lume. Din această perspectivă,
decodarea regulilor de comunicare, odată cu emoţiile şi judecăţile de valoare asociate lor,
reprezintă baza filtrelor prin care vedem şi interpretăm lumea. Pe măsură ce ne adaptăm
cultural, acele filtre devin şi ele mai complexe, iar odată devenit adult, individul va avea
aceleaşi filtre ca şi membrii grupului său cultural. Filtrele devin parte a sinelui, inseparabilă
şi invizibilă, fiind o componentă a psihologiei noastre din cauza enculturaţiei.
Comunicarea intraculturală nu ar presupune, prin urmare, decât concentrarea pe
conţinutul mesajelor schimbate între actanţii comunicării. Codarea şi decodarea se fac
conform aceloraşi coduri culturale, ceea ce înseamnă că procesul comunicării nu ridică
probleme deosebite. Pe de altă parte, în cazul comunicării transculturale, codarea şi
decodarea se fac folosind seturi de coduri culturale diferite. Mesajele pot fi, astfel, neclare,
distorsionate sau ambigue. Comunicarea interculturală este ajutată de un principiu aproape
natural, al reducerii incertitudinii, demonstrându-se că în situaţii de comunicare interculturală
intenţia de a pune întrebări, de a oferi informaţii despre sine, ca şi expresivitatea nonverbală
cresc toate15.
O posibilă barieră în calea comunicării interculturale ar putea fi presupoziţia
similitudinii: foarte mulţi oameni presupun că toţi oamenii sunt la fel, că au aceleaşi nevoi şi
aceleaşi caracteristici, ceea ce, dn punct de vedere psihologic şi biologic, este parţial
adevărat. Comunicarea, pe de altă parte, este o caracteristică umană formată de culturi şi
societăţi specifice, fiind un produs al culturii. Însuşi gradul de similitudine dintre oameni este
condiţionat din punct de vedere cultural, presupoziţia similitudinii fiind o variabilă culturală.
Diferenţele de limbaj presupun diferenţe în gradul de cunoaştere a limbii vorbite, dar şi a
limbajului nonverbal adicent. O altă barieră o reprezintă preconcepţiile şi stereotipurile, care
sunt procese psihologice naturale şi inevitabile, strâns legate de afirmarea de sine. O prea
mare încredere în preconcepţii şi stereotipuri poate distorsiona, însă, o percepţie şi-o
interpretare, apoi, obiectivă a celorlalţi şi a mesajelor lor. Stereotirpurile, mai cu seamă,
ataşate unor procese psihologice precum atenţia selectivă, pot inflenţa comunicarea în mod
negativ. De asemenea, tendinţa de a evalua şi de a valoriza, care, deşi naturale, pot face ca

formaţi din cuvinte pozitive, neutre şi negative, rostite pe un ton, la rândul lui, pozitiv, neutru sau negativ, a fost
realizată mai mult cu ajutorul tonului decât al cuvintelor
14
Cf. David Matsumoto şi Linda Juang, op. cit., cap. 3 „Ethnocentrism, Prejudice, and Stereotypes”
15
Cf. teoria lui Berger şi Calabrese, ca şi studiile ulterioare ale lui Gudykunst, Nishida şi Shapiro

470
 neacceptarea de valori diferite să genereze evaluări negative ale celorlalţi. Anxietatea şi
tensiunea crescute, ca şi stresul asociat comunicării interculturale faţă de comunicarea
intraculturală, pot influenţa şi ele procesul comunicării, printr-un flux al gândirii şi prin
comportamente disfuncţionale.
Astfel, orice instruire trebuie să ţină cont şi de particularităţile comunicării
transculturale. Pentru îmbunătăţirea acesteia, trebuie să se ia în considerare includerea în
pregătirea personalului de zbor a factorilor motivaţionali (nevoile specifice ale actanţilor,
empatia dintre ei, legături sociale, concepţii de sine, deschidere la noi informaţii), de
cunoaştere (aşteptări, reţele comune, cunoaşterea de perspective multiple, de interpretări
aşternative, a asemănărilor şi diferenţelor) şi de abilitate (abilitatea de a empatiza, de a tolera
ambiguitatea, de a adapta comunicarea, de a crea categorii noi, de a accepta şi încuraja
expresia altor comportamente, de a afla informaţiile necesare)16. Toţi aceşti factori
influenţează gradul de incertitudine, de anxietate şi de stres resimţite de actanţii comunicării.
Pe lângă reducerea incertitudinii, un rol importat îl are soluţionarea conflictelor, mai
ales acolo unde intervin diferenţe culturale. Astfel, indivizii care aparţin unor culturi
individualiste şi care trebuie să soluţioneze conflicte cu aparţinători ai unor culturi colectiviste
trebuie să depună un efort sporit în soluţionarea situaţiilor minore, să nu fie insistenţi, să
aprecieze importanţa observaţiilor discrete, să practice ascultarea activă, să renunţe la modelul
abordării directe a problemei. Pe de altă parte, colectiviştii trebuie ca, într-o situaţie de
conflict cu un individ ce aparţine unei culturi individualiste, să se concentreze pe soluţionarea
conflictelor majore, să-şi exprime deschis sentimetele şi opiniile, să-şi asume
responsabilitatea pentru a putea soluţiona o situaţie de criză, să ofere feedback verbal, să
folosească mesaje verbale directe, să încerce să rezolbe problema direct cu cealaltă persoană.
Cunoaşterea principiilor comunicării transculturale şi dobândirea abilităţilor de
comunicare trebuie combinate cu deschiderea şi flexibilitatea în gândire, precum şi cu
motivaţia de a comunica eficient. Doar această comunicare interactivă între culturi poate duce
la comunicarea transculturală. Transculturalitatea trebuie, astfel, înţeleasă ca o formă culturală
creată nu din sfere culturale separate, ci prin abordarea şi înţelegerea holistă a culturilor care,
în şi pentru sine, sunt imcomplete fără interacţiunea şi dialogul cu alte culturi. Mai mult, în
contextul globalizării, culturile organizaţionale şi cele profesionale au devenit, mai mult ca
niciodată, adevărate culturi transnaţionale, implicând, astfel, necesitatea comunicării
transculturale.

16
Cf. Gudykunst, W. B., & Shapiro, R. B., “Communication in everyday interpersonal and intergroup
encounters”, International Journal of Intercultural Relations, 20(1), 1996, pp. 19–45 şi Gudykunst, W. B., &
Ting-Toomey, S., „Culture and affective communication”, [Special Issue: Communication and affect.] American
Behavioral Scientist, 31,1988, pp. 384–400

471
 Referinţe bibliografice
*** Avianca, The Airline of Columbia, Boeing 707-321B, HK 2016, Fuel Exhaustion, Cove
Neck, New York, January 25, 1990. (NTSB/AAR-91-04), disponibil la
http://libraryonline.erau.edu/online-full-text/ntsb/aircraft-accident-reports/AAR91-
04.pdf . Raportul a fost realizat de National Transportation' Safety Board, Washington
D.C.
*** A Review of Flightcrew-Involved Major Accidents of U.S. Air Carriers, 1978 Through
1990, “Safety Study” NTSB/SS-94/o1, 1994, studio realizat de Comisia Naţională
pentru Siguranţa Transportului a SUA
Carte, Penny, Fox, Chris, Bridging the Culture Gap: A Practical Guide to International
Business Communication, Kogan Page, 2004
Gass, Susan M., Neu, Joyce, Speech Acts across Cultures. Challenges tp Communication in a
Second Language, Mouton de Gryter, Berlin, New York, 1996
Gladwell. Malcolm, Outliers. The Story of Success, Little, Brown, and Company, Hachette
Book Group, New York, Boston, London, 2008
Gudykunst, W. B., & Shapiro, R. B., Communication in everyday interpersonal and
intergroup encounters, “International Journal of Intercultural Relations”, 20(1), 1996,
pp. 19–45
Gudykunst, W. B., & Ting-Toomey, S., Culture and affective communication, [Special Issue:
“Communication and affect.] American Behavioral Scientist”, 31,1988, pp. 384–400
Helmreich, Robert L., Culture and Error in Space: Implications from Analog Environments,
„Aviation, Space, and Environment”, 7/(9-11), 133-139
Hofstede Gert Jan, Pedersen, Paul B., Hofstede, Geert, Exploring Culure. Exercises, Stories
and Synthetic Cultures, Intercultural Press, Maine, 2002
Matsumoto, David şi Juang, Linda, Culture and Psychology, Thomson Wadsworth, Belmont,
2004
Mehrabian, A., & Wiener, M., Decoding of inconsistent communications, „Journal of
Personality and Social Psychology”, 6(1), 1967, pp.109–114
Merritt, Ashleigh, Culture in the Cockpit: Do Hofstede's Dimensions Replicate?, „Journal of
Cross Cultural Psychology”, 31(3), 2000, 283-301
http://aviation-safety.net/database/record.php?id=19900125-0 , pentru transcriptul ultimelor
40 de minute de comunicaţii ale Avianca
http://www.planecrashinfo.com/lastwords.htm , pentru transcripte ale ultimelor minute de
comunicaţii ale diverselor echipaje de zbor implicate în accidente de avion.

472
 TEORIA COMUNICĂRII ÎN MANUALELE DE LIMBA ROMÂNĂ.
AMBIGUITĂŢI ŞI INCONSECVENŢE
The Theory of Communication in Romanian Language Textbooks.
Ambiguities and Inconsistencies

PhD Candidate Gabriel PETRIC,

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

According to the curriculum, all Romanian language handbooks describe the communication situation
in the light of the classical scheme made by Roman Jakobson. We point out in our paper that the Jakobson model
is inadequate to the pragmatic vision upon which is based the present curriculum, and its presentation, in
secondary and high-school handbooks, is not accurate.

Keywords: communication model, Roman Jakobson, context, referential, curriculum

Conform programei şcolare, în toate manualele de limba română situaţia de comunicare e

descrisă în lumina schemei clasice realizate de Roman Jakobson. Argumentăm în lucrarea
noastră că modelul Jakobson este inadecvat viziunii comunicativ-pragmatice pe care se
întemeiază actualul curriculum, iar prezentarea sa, în manualele de gimnaziu şi de liceu, e
lipsită de rigurozitate.
Fundamentele epistemologic-pedagogice ale actualelor programe şcolare de limba şi
literatura română (gimnaziu şi liceu) sunt, fără îndoială, mult mai sănătoase şi mai adecvate
omului ca fiinţă socială, creatoare de cultură şi civilizaţie, decât cele care guvernau vechile
programe, valabile până la începutul anilor ’90. Cel puţin în ceea ce priveşte problema
comunicării, principiile după care se ghidează programele în vigoare sunt corect formulate:
„Concepţia pe care s-a întemeiat prezentul curriculum este că, în şcoală, predarea-învăţarea va
urmări <<limba în funcţiune>>, în variantele ei orală şi scrisă, normată şi literară, iar nu
<<limba ca sistem abstract>>. Interesează viziunea comunicativ-pragmatică a prezentei
programe, nu interesează predarea în şi pentru sine a unor cunoştinţe gramaticale, ci abordarea
funcţională şi aplicativă a acestora în calitatea lor de elemente care contribuie la structurarea
unei comunicări corecte şi eficiente”1.
Programa de clasa a V-a, la capitolul Situaţia de comunicare, prevede „aplicaţii pentru
înţelegerea noţiunilor de: emiţător, receptor, mesaj, context, cod, canal”2. Noţiunile vor fi
recapitulate în clasa a VII-a şi a VIII-a. Cele şase noţiuni aparţin, evident, schemei comunicării
concepute de Roman Jakobson, deşi numele marelui lingvist nu e menţionat în programă.
Numele său va fi, totuşi, menţionat, în mod explicit, în programa de clasa a IX-a, unde
componentelor actului de comunicare li se adaugă şi funcţiile comunicării3.

1
Programe şcolare. Limba şi literatura română, clasele a V-a – a VIII-a, MECI, Bucureşti, 2009, p.10
2
Ib., p.9
3
Programa şcolară. Limba şi literatura română – clasa a IX-a, ciclul inferior al liceului, MECI, Bucureşti,
2009, p.11.

473
 Vom urmări, în continuare, cum percepe elevul – în mod evolutiv, din clasa a V-a, până în
clasa a IX-a – componentele situaţiei de comunicare.
Manualul de clasa a V-a, de la editura Humanitas, atât ediţia din 1997, cât şi cea din 2011,
prezintă succint cele şase componente ale situaţiei de comunicare. Contextul e definit astfel:
„cadrul în care se desfăşoară o comunicare este CONTEXTUL (o încăpere, o cabină telefonică,
strada etc.)”4
Trebuie să precizăm aici că Roman Jakobson şi-a prezentat faimoasa schemă a comunicării
(elaborată încă din 1958) în Closing Statement: Linguistics and Poetics, materialul de final al
volumului Style in Language5, publicat în 1960. Definiţia contextului, aşa cum apare în
manualul de la Humanitas, nu apare niciunde în studiul lui Jakobson! Pentru acesta, contextul
e, de fapt, „referentul”, realitatea extra-lingvistică6. Definiţia din manual are avantajul de a fi
pe înţelesul elevului de clasa a V-a şi de a corespunde comunicării privite din unghi
situaţional, dar e în flagrantă contradicţie cu teoria lui Jakobson.
Lucrurile se complică în clasa a IX-a. Manualul de la Humanitas, din 1999, evită o definire
a contextului în corpul lecţiei, dar la rubrica Repere e menţionată legătura dintre context şi „a)
datele situaţiei; b) supoziţii”7. Evident că o atare definire situaţională a contextului, în
neconcordanţă cu teoria lui Jakobson, atrage după sine dificultăţi mari în predarea şi
înţelegerea funcţiilor jakobsoniene ale limbajului, căci, în acest moment, accepţia denotativă,
cognitivă a contextului e clar exprimată chiar în denumire: „funcţia referenţială”. Elevul şi
profesorul nu pot evita un conflict terminologic: dacă se păstrează definiţia situaţională a
contextului, aşa cum a fost prezentată, în mod ne-jakobsonian, în gimnaziu, nu mai poate fi
explicată satisfăcător funcţia referenţială, de sorginte jakobsoniană; dacă se renunţă la
definirea situaţională a contextului, se va naşte întrebarea „de ce nu mai e valabilă definiţia din
gimnaziu?”, iar, în acest caz, perspectiva pragmatică e abandonată. Conştienţi de acest fapt,
autorii manualului de clasa a IX-a, de la Humanitas, îşi revizuiesc modul de prezentare a
schemei comunicării, în ediţia din 2007. De această dată, contextul e definit în spirit
jakobsonian: „Contextul reprezintă aspectul la care se referă mesajul, subiectul/tema (reală sau
imaginară) a comunicării”8. Această definiţie va permite abordarea şi înţelegerea funcţiei
referenţiale. Totuşi, pentru a nu se crea o ruptură semantică severă cu vechea definiţie
situaţională, la rubrica Dicţionar se face următoarea precizare: „În alte abordări lingvistice,
contextul este înţeles ca un ansamblu al factorilor care, dincolo de sensurile determinate de
structura lingvistică a enunţurilor, afectează semnificaţia acestora.
Contextul are următoarele componente:
a) datele situaţiei de comunicare (loc, moment etc.)
b) supoziţii”9.
Cum rezolvă manualele altor edituri această problemă delicată?
4
Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentin Sâmihăian, Limba română. Manual pentru clasa a V-a, Bucureşti,
Humanitas Educaţional, 1997, p.26.
5
Roman Jakobson, „Closing Statement: Linguistics and Poetics”, în Thomas A. Sebeok (ed.), Style in Language,
Cambridge, Massachussetts, The M.I.T. Press, Massachussetts Institute of Technology, 1960.
6
Roman Jakobson, „Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de perspectivă” [traducere de
Mihai Nasta] , în Probleme de stilistică. Culegere de articole, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, p.88.
7
Alexandru Crişan, Liviu Papadima, Ioana Pârvulescu, Florentina Sâmihăian, Rodica Zafiu, Limba şi literatura
română, Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti, Humanitas, 1999, p.79.
8
Id.,ib.,ed. 2007, p.87.
9
Ib.
 Manualul de clasa a V-a, de la Teora, aminteşte doar de emiţător, mesaj, receptor şi cod,
ignorând contextul10. Sunt manuale sau materiale auxiliare care prezintă contextul corect, în
sensul său jakobsonian de referent11, iar altele pun semnul egalităţii între context (situaţie) şi
referent (denotaţie), creând confuzie12. Un Îndrumător pentru noile manuale alternative oferă
un citat din Lingvistică şi poetică şi evită termenul „context”, în favoarea termenului originar
„referent”13.
Parcurgerea manualelor alternative şi a materialelor pedagogice auxiliare ne conduce la
următoarea concluzie: autorii de manuale fideli teoriei lui Roman Jakobson sunt obligaţi să
abandoneze perspectiva pragmatică (ce constituie, totuşi, fundamentul programei), iar cei care
sunt consecvenţi cu principiul pragmatic îl trădează pe Roman Jakobson, în pofida utilizării
terminologiei sale!
Pentru a înţelege cum s-a ajuns la această situaţie inconfortabilă e necesară întoarcerea la
sursă, la pre-textul, textul şi con-textul lui Roman Jakobson.
Pre-textul lui Jakobson, în Lingvistică şi poetică, e modelul triadic al psihologului şi
lingvistului german Karl Bühler, pe care lingvistul american îl şi citează14 cu cele trei funcţii
ale limbajului: emotivă, conativă şi referenţială. Jakobson va mai adăuga trei funcţii: fatică,
poetică şi metalingvistică.
Autorul Lingvisticii şi poeticii nu extinde sub nicio formă funcţia referenţială a lui Bühler,
în schimb adoptă o terminologie ambiguă: „Pentru ca mesajul să-şi îndeplinească funcţiunea, el
are nevoie de un context la care se referă (sau, într-o nomenclatură mai echivocă, de un
<<referent>>) pe care destinatarul să-l poată pricepe şi care să fie verbal sau capabil de a fi
verbalizat”15. Terminologia, astfel prezentată, e ciudată, sub cel puţin două aspecte: 1) nu ni se
oferă o explicaţie pentru „echivocul” referentului (să fi avut în minte Jakobson dificultăţile
interpretării referentului „real” şi „imaginar”?); în acelaşi timp, termenul „context” pare mult
mai „echivoc” decât cel de „referent” sau „referinţă”; 2) Jakobson denumeşte funcţia
corespunzătoare contextului, nu cum ne-am aştepta: contextuală, ci referenţială, revenind la un
termen socotit cu câteva pagini mai înainte drept „echivoc”!
Niciunde în cuprinsul studiului său, Jakobson nu vorbeşte de context în sens strict
situaţional, ci doar în sens denotativ, referenţial. Acest fapt a fost rapid observat de alţi
cercetători ai fenomenului lingvistic. Lingvistul şi antropologul Dell Hymes, de pildă, a propus
în The Ethnography of Speaking (1962) adăugarea unei a şaptea funcţii, funcţia situaţională16.

10
Maria Emilia Goian, Mioriţa Got, Doina Manolache, Limba română, clasa a V-a, Bucureşti, Teora, 1997, p.16.
11
Maria Iancu, Rodica Lăzărescu, Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Corint, 2004, p.52;
Eugen Simion (coordonator), Florin Rogalski, Daniel Cristea-Enache, Andrei Grigor, Limba şi literatura
română, Manual pentru clasa a IX-a, Corint, 2004, p.172; Alina Pamfil, Limba şi literatura română în gimnaziu.
Structuri didactice deschise, ed. a II-a, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2006, pp.59-60.
12
Adrian Costache, Florin Ioniţă, M.H. lascăr, Adrian Săvoiu, Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a
IX-a, Editura Art, 2004, p.139; Carmen Ligia Rădulescu, Elisabeta Roşca, Rodica Zane, Limba şi literatura
română, Manual clasa a IX-a, Bucureşti, Editura Univers, 1999, p.26-27; Marilna Lazăr, Liliana paicu, Monica
Columban, Victoria Gal, Limba şi literatura română pentru clasa a IX-a /Portofoliul elevului/, Bucureşti, Art
Grup Editorial, 2007, pp.190-191.
13
Hadrian Soare, Gheorghe Soare, Limba şi literatura română, clasa a IX-a, Îndrumător pentru noile manuale
alternative, Piteşti, Editura Carminis, 2005, p.19.
14
Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, loc.cit., p.90.
15
Ib.,p.88.
16
Dell Hymes, „The Ethnography of Speaking”, în T.Gladwin / W.C. Sturtevant (eds.), Anthropology and
Human Behavior, Washington, The Anthropology Society of Washington, 1962, pp.13-53.
 E important să luăm în considerare şi con-textul în care Jakobson creează schema
comunicării. Lingvistul american nu a intenţionat să ofere un model general al comunicării
umane17, ci un model în măsură să explice specificitatea poetică a limbajului. De altminteri,
schema lui Jakobson e demitizată în cercetările serioase de teoria comunicării. Christian
Baylon şi Xavier Mignot, în monografia lor dedicată Comunicării, indică limpede lacunele şi
ambiguităţile lui Jakobson. În spatele contextului, ar trebui diferenţiaţi trei factori: 1) situaţia
comunicanţilor; 2) cotextul şi 3) referentul18. Apoi, „aspectul cel mai grav, locul rezervat
sensului nu apare cu claritate”19. Concluzia autorilor e fermă: „Schema lui Jakobson nu poate
deci servi, în mod util, decât ca punct de plecare”20. Acestor observaţii li se pot adăuga multe
altele: ignorarea intenţiei locutorilor, a feedback-ului, a sursei de zgomot, dihotomizarea mesaj
(liric) vs. context (epic) sau cea legată de ficţional/non-ficţional etc.
Schema lui Jakobson a fost canonizată în mare măsură datorită personalităţii de anvergură a
lingvistului, astfel că, adesea – şi acesta e cazul manualelor de limba română – au fost neglijate
ambiguităţile, inconsecvenţele şi intenţiile sale specific poetice, cât şi caracterul ei nu
îndeajuns de elaborat. Deşi poeticii i se recunoaşte locul ei în ansamblul lingvisticii şi al
semioticii generale, consecinţele acestei recunoaşteri nu răzbat limpede în Lingvistică şi
poetică.
Prezentată ca un model global al comunicării, schema, cu cele şase elemente componente şi
funcţiile lor, se vădeşte insuficientă şi profund inadecvată semantic şi pragmatic (o identificare
clară a relaţiei semnificant-semnificat-referent nu e posibilă), deşi, din perspectivă poetică,
poate fi extrem de fertilă.
Cercetătorii din domeniul pragmaticii au privit-o întotdeauna cu suspiciune, ca o probă
teoretică de pragmatică „implicită”21, iar un savant de talia lui Stephen C. Levinson afirmă
răspicat: „Orice schemă de acest gen este, totuşi, de o utilitate neclară pentru pragmaticianul în
căutarea unor principii funcţionale: categoriile sunt de o vagă aplicabilitate, ele nu au motivare
empirică directă şi există multe alte scheme rivale, construite pe direcţii uşor diferite. Poate că
singura utilitate clară e aceea de a ne aminti că, în ciuda preocupărilor multor filosofi şi a şi
mai multor semanticieni, limbajul e folosit spre a exprima mai mult decât conţinutul
propoziţional a ceea ce e spus”22. E de înţeles reacţia nu foarte entuziastă a pragmaticienilor
faţă de o schemă care ignoră însăşi cheia conceptuală a domeniului lor: contextul situaţional!
O concluzie putem desprinde: alegerea schemei lui Jakobson ca model al comunicării, pe
fondul principial pragmatic al programei şcolare, n-a fost cea mai fericită soluţie. O prezentare
pragmatică a situaţiei de comunicare necesită reconstrucţia schemei jakobsoniene din temelii,
cu focalizarea pe contextul situaţional ignorat de savant. Altminteri, teoria comunicării e

17
Cf. Dan S. Stoica şi Mihaela Berneagă, „În apărarea unui model: modelul Jakobson”, în Melentina Toma
(coord.), Paradigma analizei de tip situaţional în câmpul socio-umanului, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2009, pp.191-198; www.dstoica.ro/wp-content/uploads/2011/09/În-apărarea-unui-model-modelul-
Jakobson.pdf
18
Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, traducere de Ioana Ocneanu şi Ana Zăstroiu, iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2000, p.82.
19
Ib., p.83.
20
Ib., p.86.
21
Saskia Daalder and Andreas Musolff, „Foundations of Pragmatics in Functional Linguistics”, în Wolfram
Bublitz, Neal R. Norrick (eds.), Foundations of Pragmatics, vol.1, Berlin/Boston, De Gruyter Mouton, 2011,
p.244.
22
Stephen C. Levinson, Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press, 1983, pp.41-42.
minată de ambiguităţi şi inconsecvenţe ce constituie o „sursă de zgomot” nedorită în procesul
instructiv-educativ şi care obturează complexitatea vie a fenomenului de inter-relaţionare prin
semne a fiinţei umane.

BIBLIOGRAFIE

Baylon, Christian şi Xavier Mignot, Comunicarea, traducere de Ioana Ocneanu şi Ana

Zăstroiu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2000.
Costache, Adrian et al., Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Editura Art,
2004.
Crişan, Alexandru et al., Limba română, Manual pentru clasa a V-a, Bucureşti, Humanitas
Educaţional, 1997; 2011.
Crişan, Alexandru et al., Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a IX-a, Bucureşti,
Humanitas, 1999;2007.
Daalder, Saskia şi Andreas Musolff, „Foundations of Pragmatics in Functional linguistics”, în
Wolfram Bublitz, Neal R. Norrick (eds.), Foundations of Pragmatics, vol.1,
Berlin/Boston, De Gruyter Mouton, 2011.
Goian, Maria Emilia et al., Limba română, clasa a V-a, Bucureşti, Teora, 1997.
Hymes, Dell, „The Ethnography of Speaking”, în T.Gladwin / W.C. Sturtevant (eds.),
Anthropology and Human Behavior, Washington, The Anthropology Society of
Washington, 1962.
Iancu, Maria , Rodica Lăzărescu, Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a IX-a,
Corint, 2004.
Jakobson, Roman, „Closing Statement: Linguistics and Poetics”, în Thomas A. Sebeok (ed.),
Style in Language, Cambridge, Massachussetts, The M.I.T. Press, Massachussetts
Institute of Technology, 1960.
Jakobson, Roman, „Lingvistică şi poetică. Aprecieri retrospective şi consideraţii de
perspectivă” [traducere de Mihai Nasta] , în Probleme de stilistică. Culegere de articole,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
Lazăr, Marilena et al., Limba şi literatura română pentru clasa a IX-a /Portofoliul elevului/,
Bucureşti, Art Grup Editorial, 2007.
Levinson, Stephen C., Pragmatics, Cambridge, Cambridge University Press, 1983.
Pamfil, Alina, Limba şi literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, ed. a III-a,
Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2006.
Programe şcolare. Limba şi literatura română, clasele a V-a – a VIII-a, MECI, Bucureşti,
2009.
Programa şcolară. Limba şi literatura română – clasa a IX-a, ciclul inferior al liceului, MECI,
Bucureşti, 2009.
Rădulescu, Carmen Ligia et al., Limba şi literatura română, Manual clasa a IX-a, Editura
Univers, 1999.
Simion, Eugen (coordonator) et al., Limba şi literatura română, Manual pentru clasa a IX-a,
Corint, 2004.
Soare, Hadrian şi Gheorghe Soare, Limba şi literatura română, clasa a IX-a, Îndrumător
pentru noile manuale alternative, Piteşti, Editura Carminis, 2005.
Stoica, Dan S. şi Mihaela Berneagă, „În apărarea unui model: modelul Jakobson”, în Melentina
Toma (coord.), Paradigma analizei de tip situaţional în câmpul socio-umanului, Iaşi,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009; www.dstoica.ro/wp-
content/uploads/2011/09/În-apărarea-unui-model-modelul-Jakobson.pdf
 POETICA MEMORIEI
The Poetics of Memory
PhD Candidate Hristina POPA,
„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

The problem of memory preoccupied many thinkers in Greece. Aristotle was one of them, he tried to give a
definition in his work, Parva naturalia. St. Augustine analyses memory, hundreds of years after him, then Henri
Bergson suggests the distinction between memory-image and memory-recolection etc.

Keywords: memory, memory-image, memory-recolection, colective-memory

Problematica memoriei a atras atenţia gânditorilor încă din perioada Greciei Antice.
Aristotel a fost preocupat de acest concept încercând o definire a lui în lucrarea Parva
naturalia: „Când însă în lipsa lucrurilor avem cunoaştere şi percepţie, atunci e vorba de
memorie.”1 Memoria are capacitatea, potrivit teoriei aristoteliene, de a face prezente obiecte şi
situaţii lipsă. Filosoful consideră că memoria se află în interdependenţă cu timpul deoarece
„când lucrează memoria, ne dăm seama că am văzut, auzit sau învăţat un lucru mai înainte.
Ori «mai înainte» şi «mai târziu» sunt categorii ale timpului.”2 Astfel, percepţia timpului
devine o condiţie a memoriei deoarece „Numai acele fiinţe care percep timpul au memorie, şi
tocmai prin faptul că îl percep.”3 Pe axa timpului memoria acţionează doar asupra trecutului
pentru că ea „nu este nici percepţie, nici concepere cu mintea, ci posesiunea sau înrâurirea
uneia din ele, după trecerea unui anumit timp.”4 Este nevoie, aşadar, ca timpul să se aşeze
între momentul percepţiei şi cel al reactualizării evenimentului perceput.
În legătură cu prezentul, teoria aristoteliană afirmă că „nu există amintire a prezentului
în prezent”5, iar viitorul este doar o ipoteză, deci memoria nu are contact cu ceea ce va urma,
cu ceea ce proiectează mintea umană. Aristotel porneşte de la premisa că omul păstrează în
memorie amintirea imaginii unui obiect; neavând acel obiect în faţa ochilor, el este nevoit să
şi-l reamintească: „Când facem să revină cunoştinţa pe care am avut-o mai înainte, sau
senzaţia, sau acel lucru a cărui posesiune o numim memorie, aceasta este şi atunci are loc
reamintirea”6. Astfel, datorită memoriei, fiinţa umană este capabilă să-şi amintească imaginea
anumitor obiecte sau anumite senzaţii. Memoria face posibilă aducerea trecutului în prezent,
dar acest „trecut” pe care ni-l reamintim este, de fapt, doar o imitare a adevăratului trecut care
nu mai poate fi modificat sau retrăit şi resimţit la intensitatea şi profunzimea lui iniţială.
Evenimentele trecute şi retrăite datorită memoriei nu mai sunt autentice şi pot fi bănuite chiar

1
Aristotel, Parva naturalia, traducere de Şerban Mironescu şi Constantin Noica, Ed. Ştiinţifică, Cluj, 1972, pp.
49-50
2
Ibidem, p. 51
3
Ibid., p. 50
4
Ibid., p. 50
5
Ibid., p. 50
6
Aristotel, Parva naturalia, ibid., p. 54
de falsitate deoarece: „nimic nu împiedică pe cineva să se amăgească, părându-i-se că-şi
aminteşte fără să-şi amintească în fapt.”7 Aristotel nu scapă ocazia, cum deducem din
afirmaţia de mai sus, de a atrage atenţia asupra posibilităţii influenţării amintirii de imaginaţie,
pericolul potenţial pe care-l reprezintă închipuirea unor lucruri în efortul intens provocat de
încercarea omului de a-şi aminti.
Câteva sute de ani mai târziu un alt gânditor, Sfântul Augustin, analizează memoria.
Lecturând Confesiuni-le (scrise între 397 şi 398 d. Hr.) sale, observăm că acesta identifică
memoria cu spiritul însuşi, cu partea care stabileşte conexiunea între om şi Dumnezeu,
realizând înălţarea fiinţei umane. Augustin sugerează prin asta interioritatea memoriei, o
situează în porţiunea impalpabilă a omului: „Mare este puterea memoriei, Dumnezeul meu!
Este ceva într-un fel înspăimântător în adânca şi infinita ei complexitate. Iar aceasta este
spiritul meu, asta sunt eu însumi.”8 Filozoful accentuează identificarea memoriei cu spiritul
pentru a arăta că ea este dependentă, de fapt, de puterea şi voinţa divinităţii. În continuare, tot
în cartea a X-a a aceloraşi Confesiuni, Augustin pune în plan secund evocările autobiografice
(pe care se axase până atunci), concentrându-se, însă, pe problematica sensului memoriei,
cercetându-şi memoria pentru a-şi descoperi sufletul care este lăcaşul lui Dumnezeu. El
consideră memoria complexă şi plină de informaţii care trebuiesc decodate: „Iată, în
nenumăratele câmpii, peşteri şi caverne ale memoriei mele se îngrămădesc (...) o mulţime de
lucruri de felurite specii, fie sub formă de imagini, cum sunt toate corpurile, fie prezente ca
atare, cum sunt ştiinţele, fie printr-un fel de noţiuni sau însemnări, precum trăirile sufleteşti –
pe acestea din urmă memoria le reţine chiar şi atunci când spiritul nu le-a trăit, deşi tot ce se
află în memorie trebuie să fie şi în spirit.”9 Augustin diferenţiază sufletul şi trăirile lui de
spirit, aşa cum o face şi Biblia. Sufletul reprezintă însăşi viaţa, iar spiritul reprezintă numai
partea imaterială a individului şi relaţia lui cu divinitatea.
Memoria reprezintă, de asemenea, în viziunea augustiniană, şi modalitatea prin care
omul este capabil de transcendere: „Voi trece dincolo şi de această forţă a mea, pe care o
numim memorie, voi depăşi-o pentru ca să mă avânt către tine (...).”10 Ea nu este doar locaşul
în care omul întâlneşte divinitatea, ci şi locul în care se retrage pentru meditaţie şi pentru
reîntâlnirea cu sine. Memoria este partea cea mai sensibilă şi valoroasă a fiinţei umane. În
capitolul al XIX-lea Augustin prezintă legătura dintre aceasta şi uitare: „Atunci când memoria
pierde ea însăşi ceva, cum se întâmplă când uităm şi căutăm să ne amintim de un lucru, unde
oare căutăm dacă nu în memoria însăşi? Iar dacă memoria ne prezintă cumva un lucru în locul
altuia, noi respingem ceea ce ne prezintă, până când apare ceea ce căutăm.”11 Sfăntul
Augustin oferă memoriei o deosebită importanţă în Confesiuni-le sale deoarece ea este cea
care permite scrierea lor, ea oferă fiecărui individ în parte posibilitatea amintirii, a regăsirii
evenimentelor trecute.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, scriitorul şi filozoful Henri Bergson propune
distincţia între memoria-imagine şi memoria-amintire în cartea Materie şi memorie (Matière
et Mémoire, 1896): „pe măsură ce se actualizează, o amintire tinde să prindă viaţă într-o
7
Ibid., p. 58
8
Sf. Augustin, Confesiuni, traducere din latină, introducere şi note de Eugen Munteanu, ed. Nemira, Bucureşti,
2010, cartea X, cap. XVII, p. 325
9
Sf. Augustin, Confesiuni, ibidem, p. 325
10
Ibid., p. 325
11
Sf. Augustin, op. cit., cartea X, cap. XIX, p. 327
imagine”12. Amintirea devine imagine în momentul în care noi o aducem în prezentul nostru,
trecutul proiectându-se, aşadar, într-o imagine. Deşi trecutul poate deveni parte a prezentului
prin intermediul acelei imagini, el nu-şi schimbă valoarea iniţială de moment imuabil:
„Prezentul nostru este cel care ne interesează, care trăieşte pentru noi, cel care ne obligă să
acţionăm, în timp ce trecutul este în esenţă neputincios.”13 Chiar dacă prezentul primează în
viaţa oricărui om, cunoştinţele însuşite în trecut rămân stocate în mintea noastră, disponibile
pentru a fi utilizate în caz de nevoie. Acestea sunt valoroase deoarece contribuie la conturarea
prezentului, putându-l îmbunătăţi datorită experienţei pe care a acumulat-o individul: „Prin
memoria experienţelor deja vechi, conştiinţa reţine din ce în ce mai bine trecutul pentru a-l
organiza împreună cu prezentul într-o decizie mai bogată şi mai nouă”14.
Conform teoriei lui Bergson, amintirea dispune de capacitatea de a se materializa: „Cu
cât încercăm să ne amintim mai bine o durere trecută, cu atât avem mai mult impresia că o
simţim cu adevărat. Lucrul acesta poate fi înţeles fără dificultate, deoarece progresul amintirii
constă tocmai în a se materializa”15; de aceea unii deţinuţii politici care au hotarât să-şi scrie
amintirile din perioada detenţiei comuniste au fost capabili să o facă atât de convingător, au
putut să-şi amintească evenimentele ca şi cum le retrăiau, ca şi cum timpul trăirii coincidea cu
cel al scrierii lor. În urma efortului acestora de reamintire, durerea simţită în trecut, în timpul
ispăşirii pedepsei, a început să prindă putere şi să dea impresia că este simţită din nou.
Filozoful şi sociologul Maurice Halbwachs defineşte conceptul de „memorie
colectivă”, care se axează pe evenimentele unui grup social, fiind dependentă de istorie. El
analizează memoria colectivă în volumul său (La Mémoire collective, 1950), susţinând că
omul nu există, nu trăieşte niciodată singur şi de aceea memoria sa nu-i poate oferi informaţii
care să-l vizeze numai şi numai pe el: „Nu-i nevoie ca alţi oameni să se găsească acolo,
distingându-se, material, de noi: căci purtăm mereu cu noi şi în noi o cantitate de persoane
care nu se confundă.”16 El nu crede în existenţa pură şi independentă a memoriei individuale,
pe care o vede în strânsă legătură cu cea colectivă. Chiar dacă un individ beneficiază de o
memorie prodigioasă care i-ar permite o reactualizare clară a informaţiilor, el are nevoie şi de
datele furnizate de alte persoane sau de colectivul din care face parte: „Nu este suficientă
reconstituirea, bucată cu bucată, a unui eveniment din trecut pentru a obţine o amintire.
Trebuie ca această reconstrucţie să se opereze plecând de la date sau noţiuni comune care se
găsesc în mintea noastră ca şi a celorlalţi, deoarece ele se transmit neîncetat de la ei la noi şi
invers”17. Halbwachs consideră că nicio persoană nu poate păstra în memorie informaţii care
vizează doar propria viaţă sau evenimente care au ca epicentru numai existenţa individuală, ci
doar ceea ce are legătură cu alte persoane; omul este o fiinţă socială, şi din această cauză
amintirile sale apar sau sunt veridice doar atunci când vizează şi pe altcineva: ”E greu să
găsim amintiri care să ne trimtă la un moment când senzaţiile noastre nu erau decât reflectarea
obiectelor exterioare, neamestecându-se (...) cu niciun gând prin care să fim legaţi de oamenii
sau grupurile care ne înconjurau. Nu ne amintim prima copilărie tocmai fiindcă impresiile

12
Henri Bergson, Materie şi memorie, trad. de Cora Chiriac, ed. Polirom, Iaşi, 1996, p. 119
13
Ibid., p. 121
14
H. Bergson, op. cit., p. 215
15
Ibid., pp. 119-120
16
Maurice Halbwachs, Memoria colectivă, Institutul European, Iaşi, 2007, p. 50
17
Maurice Halbwachs.,op. cit., p. 61
noastre nu se pot agăţa de niciun suport, căci nu devenisem încă fiinţe sociale.”18 Acesta
refuză să acorde credit memoriei personale, lucru cu care nu putem fi de acord deoarece omul,
înainte de a fi membru al unei grupări, este un individ de sine stătător, este o unitate distinctă
a speciei umane, având propriile nevoi, gânduri, sentimente, trăiri, aşteptări şi amintiri.
Sociologii Peter L. Berger şi Thomas Luckmann analizează memoria în plină
interacţiune socială în cartea Construirea socială a realităţii (The social construction of
reality, 1966). Cei doi, parcurgând calea gândirii a lui Schütz, aduc în discuţie „situaţia-vis-à-
vis”, punerea faţă în faţă a doi indivizi. Această situaţie presupune tipizări ce contribuie atât la
definirea celuilalt (într-o interacţiune socială), cât şi la prezentarea situaţiei actuale. După
aceşti sociologi, tipizările aparţin interiorizării, fiind rezultate în timpul acesteia. Memoria
utilizată aici îşi are rădăcinile în acest proces al interiorizării. Dar mai există un alt tip de
memorie care este specifică „externalizării” şi care este utilizată în cadrul „situaţiei-vis-à-vis”
atunci când se pune în oglindă individul cu o instituţie. Atunci se apelează la memoria
obişnuinţei. Prin acest tip de situaţie „vis-à-vis”, individul păstrează în memorie atât acţiunea
celuilalt, cât şi realitatea socială.
Scriitorul Alberto Manguel dedică un subcapitol (Cartea memoriei) problematicii
memoriei în lucrarea Istoria lecturii (A History of Reading, 1996). El consideră că o însuşire a
lecturii este memorarea „care îi dă posibilitatea cititorului să asimileze un text nu doar prin
parcurgerea cuvintelor, ci prin încorporarea acestora în sine însuşi (...).”19 Citind şi recitind
textul respectiv, până la învăţarea lui pe dinafară, lectorul se apropie de acesta până la
contopire, având apoi posibilitatea de a-l reproduce ori de câte ori doreşte deoarece textul
devine parte componentă a lui. Apoi, Manguel aduce în discuţie părerea lui Richard de
Fournival, - asupra căreia ne vom opri - care prin 1250 a notat în prefaţa scrierii Bestiaire
d’amour că, pentru a-şi îmbogăţi cunoştinţele, omul trebuie să apeleze, prin intermediul
văzului şi auzului, la memorie: „În acest scop, Dumnezeu a dat sufletului omenesc darul
memoriei, la care căpătăm acces prin simţurile văzului şi auzului.”20 Conform lui Alberto
Manguel, se pare că de Fournival preferă stocarea informaţiilor în scris şi nu în memorie
deoarece cartea „trăieşte” mai mult decât un om: „Cititul, pentru de Fournival, îmbogăţeşte
prezentul şi actualizează trecutul; memoria prelungeşte respectivele calităţi, aducându-le în
viitor. Pentru de Fournival, cartea, nu cititorul, este aceea care păstrează şi transmite mai
departe amintirile.”21
O altă lucrare care ridică problema memoriei îi aparţine lui Paul Ricoeur, Memoria,
istoria, uitarea (La Mémoire, l’histoire, l’oubli, 2000), care debutează cu trasarea graniţei
între memorie şi amintiri: „Memoria este la singular, în calitatea ei de capacitate şi de
efectuare, amintirile sunt la plural: avem nişte amintiri.”22 Ca o completare a celor spuse mai
sus, putem afirma că memoria este cea cu ajutorul căreia individul îşi conservă amintirile;
dacă se pierde memoria, se pierd şi amintirile. În continuarea cercetării sale, Ricoeur
accentuează distincţia între memorare şi rememorare, două acţiuni care au la bază procesul
memoriei: „În cazul rememorării, accentul este pus pe reîntoarcerea, în conştiinţa trează, a
18
Ibid., p. 65
19
Alberto Manguel, Istoria lecturii, traducere din engl. de Alexandru Vlad, ed. Nemira, Bucureşti, 2011, p.74
20
Apud Richard de Fournival în cartea lui Alberto Manguel, op. cit., p. 76
21
Alberto Manguel, op. cit., p. 76
22
Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik, ed. Amarcord,
Timişoara, 2001, p. 39
unui eveniment recunoscut a fi avut loc înaintea momentului când aceasta declară a-l fi
resimţit, perceput, învăţat. Marca temporală a ceea ce a avut loc înainte constituie astfel
trăsătura distinctivă a rememorării, sub dubla formă a evocării simple şi a recunoaşterii
(...)”.23 Rememorarea reprezintă, aşadar, întoarcerea privirii spre trecut, evocarea unui
eveniment încheiat. Memorarea, însă, se axează pe învăţare, pe obţinerea şi stocarea noilor
informaţii care pot fi utilizate cu uşurinţă în viitor: „memorarea constă în anumite moduri de a
învăţa ce au drept obiect cunoştinţe, deprinderi, posibilităţi de a face, astfel încât acestea să fie
fixate, să rămână disponibile pentru o efectuare marcată din punct de vedere fenomenologic
printr-un sentiment de facilitate, de uşurinţă, de spontaneitate.”24 Deci, memorarea îi poate
oferi subiectului o viteză mai mare de aducere în prezent a informaţiilor stocate, iar datorită
rememorării omul este capabil să-şi reamintească mai uşor.
Ricoeur aduce în discuţie „memoria naturală”. Aceasta se adresează memoriei
colective şi se divide în „memoria împiedicată”, „memoria manipulată” şi cea „obligată”.
Prima este considerată a fi „rănită, chiar bolnavă. O dovedesc expresii curente ca traumatism,
rană, cicatrice, etc.”25 Conform filozofului francez, „memoria împiedicată” este cea care
refuză, datorită şocului suferit de pacient, să-şi facă datoria, să ajute la reactualizarea
diverselor fapte şi cunoştinţe. Pentru analiza acesteia, Ricoeur apelează la un eseu de-al lui
Freud (Rememorare, repetiţie, perlaborare, 1914) care pretinde răbdare analistului şi propune
pacientului renunţarea la văicăreli, cere curaj şi acceptarea bolii în vederea împăcării
individului cu situaţia dată şi a încercării de depăşire a ei.
„Memoria manipulată”, următoarea analizată, ţinteşte masele, grupurile sociale; ea
rezultă „dintr-o manipulare concertată a memoriei şi a uitării de către deţinătorii puterii.”26 În
continuare, Paul Ricoeur reia teoria lui Locke, conform căreia memoria devine criteriu al
identităţii. Observăm astfel, că fragilitatea memoriei rezultă din fragilitatea identităţii care, în
opinia lui Ricoeur, are trei cauze: „raportul său cu timpul”27, „confruntarea cu celălalt,
resimţită ca o ameninţare”28 şi „violenţa moştenirii fondatoare”29, adică actele violente care
stau la baza formării oricărui stat. Memoria ajunge să fie manipulată datorită „intervenţiei
unui factor neliniştitor şi multiform ce se intercalează între revendicarea identităţii şi,
respectiv, expresiile publice ale memoriei. E vorba de fenomenul ideologiei”30, care „vizează
să legitimeze autoritatea ordinii şi a puterii, ordine (...) în sensul raportului ierarhic între
guvernanţi şi guvernaţi.”31
Referitor la al treilea tip de memorie enunţat mai sus, Ricoeur vede în ea, în „memoria
obligată”, o datorie a individului care trăieşte momente istorice importante, mai ales a
victimei pentru care dezvăluirea adevărului trebuie să devină o prioritate morală, o necesitate
a expunerii cât mai fidele a întregului trecut pentru a se face dreptate. Astfel, memoria capătă
un caracter justiţiar.

23
Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, ed. cit., p. 77
24
Ibid., p. 77
25
Ibid., p. 90
26
Paul Ricoeur, op. cit., p. 102
27
Ibid., p. 103
28
Ibid., p. 104
29
Ibid., p. 104
30
Ibid., p. 104
31
Ibid., p. 105
 Chiar dacă mecanismele memoriei nu au fost, încă, înţelese în totalitate, nimeni nu se
îndoieşte de importanţa incontestabilă a memoriei în legătură cu viaţa noastră.

Bibliografie:
Aristotel, Parva naturalia, traducere de Şerban Mironescu şi Constantin Noica, Ed.
Ştiinţifică, Cluj, 1972
Augustin, Sf., Confesiuni, traducere din latină, introducere şi note de Eugen Munteanu, ed.
Nemira, Bucureşti, 2010
Berger, Peter L. şi Luckmann, Thomas, Construirea socială a realităţii, traducere de Alex.
Butucelea, Editura Art, Bucureşti, 2008
Bergson, Henri, Materie şi memorie, traducere de Cora Chiriac, ed. Polirom, Iaşi, 1996
Halbwachs, Maurice, Memoria colectivă, traducere de Irinel Antoniu, Institutul European,
Iaşi, 2007
Manguel, Alberto, Istoria lecturii, traducere din engl. de Alexandru Vlad, ed. Nemira,
Bucureşti, 2011
Ricoeur, Paul, Memoria, istoria, uitarea, traducere de Ilie Gyurcsik şi Margareta Gyurcsik,
ed. Amarcord, Timişoara
TIMP SACRU, TIMP PROFAN ÎN PROZA LUI MIRCEA CĂRTĂRESCU
Sacred Time, Profane Time in Mircea Cărtărescu’s Prose

Phd Candidate Silvia (Munteanu) COMANAC

„Ştefan cel Mare” University of Suceava

Abstract
The work of Mircea Cărtărescu invites the reader to a fascinating journey, in which Time represents the
essential element, lending his writings the profound vibration and tempo of the clock beat. For the efficient
reader Time is divided into sacred time and profane time, each of these dimensions revealing the human being’s
turmoils. The sacred time is often associated to the magic time of childhood or the enthusiasm of adolescence,
when nothing and nobody could prevent the man from flying towards perfection. The profane time defines the
individual’s maturity, where dreaming comes to an end and we become conscious of the slow irreversible flow
of time towards death.

Keywords: Time, sacred, profane, symbols, perfection

Proza lui Mircea Cărtărescu propune lectorului un periplu fascinant, în care Timpul
reprezintă coordonata esenţială, imprimând textelor o vibraţie profundă în tempoul acelor de
ceasornic. În cazul scriiturii sale, imaginaţia reprezintă o modalitate de a cunoaşte fiinţa, de a
exprima în cuvinte trăiri lăuntrice abisale şi un mod de a accede la transcendenţă. Scriitorului
i se oferă şansa de a se juca cu Timpul, dilatându-l sau comprimându-l potrivit propriei
dorinţe sau nevoi de a recupera timpul pierdut sau de a exhiba trăiri lăuntrice copleşitoare
pentru unitatea fiinţei lăuntrice.
Timpul scriiturii are forţa magică de a re-crea o Lume, în care eul-narator şi universul
se deschid unul către altul, textul cărtărescian având menirea de a dezvălui unitatea cosmică a
contrariilor, în care se întâlnesc vizibilul şi invizibilul, lumina şi întunericul, într-o dialectică a
cuvântului purtător de sens, care face din văzut un semn al nevăzutului, din lumină un semn al
întunericului. Totul se află pe muchea jocului între a fi şi a nu fi în timpul sacru, resuscitând
un refuz de a se maturiza care sălăşluieşte în profunzimile Eului.
Analizând dimensiunea temporală în cadrul ficţiunii, dar şi a filelor de jurnal, ne dăm
seama că timpul reprezintă un mecanism complex, care ghidează traiectoria personajului-
narator pe parcursul diegezei. Pentru a înţelege aceste dimensiuni temporale, a varietăţii şi
complexităţii timpului, am propus o delimitare a axei temporale în timp sacru şi timp profan,
fiecare dintre cele două coordonate asociindu-se unei vârste sau unei ipostaze a eului narator.

Timpul – dimensiune fundamentală a fiinţei

Nimic mai simplu decât definiţia cuvântului timp: „1. dimensiune a Universului după
care se ordonează succesiunea ireversibilă a fenomenelor; 2. durată, perioadă, măsurată în ore,
zile etc., care corespunde desfăşurării unei acţiuni, unui fenomen, unui eveniment, scurgere
succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz; 3. perioadă determinată istoric, epocă“1.

1
***Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române,
Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 1092.

485
Marcel Proust considera că timpul pierdut e regăsit prin intermediul artei şi, de aceea, el
pretindea că literatura trebuie să dea cititorului nu numai senzaţia de trecător, ci să-i faciliteze
şi perceperea acţiunii trecerii, a mişcării însăşi: „Sufletele noastre se schimbă în viaţă şi asta e
durerea cea mai mare. Dar noi nu o cunoaştem decât numai din lectură, în imaginaţie, în
realitate, sufletele se schimbă încet pentru ca, nouă, dacă putem constata succesiv fiecare stare
diferită a lui, să ne fie cruţată în schimb senzaţia însăşi a schimbării”2.
Ontologic vorbind, perceperea scurgerii irepetabile a timpului determină spiritul uman
să vadă Timpul ca pe un element distructiv, care îi refuză dreptul la eternitate. Misterios,
dificil de înţeles şi de explicat, Timpul pare a purta doliul destinului uman, căci el se
detaşează de fiinţe, în timp ce fiinţa umană nu se poate detaşa de el. Pe parcursul existenţei
sale, omul descoperă că trecerea ireversibilă a timpului îl împiedică să-şi îndeplinească
dorinţele şi atunci când conştientizează efemeritatea găseşte refugiu în credinţă şi religie.
Potrivit vechilor credinţe, timpul era circular, dar Biblia a impus ideea unui timp liniar, cu o
traiectorie bine definită, spre un sfârşit inevitabil. De aici, scindarea timpului în profan şi
sacru; timpul profan nu mai poate fi abolit, este caracterizat de efemeritate, care înlesneşte
trecerea spre timpul sacru sau etern, simbolizat de moarte: „Desacralizat definitiv, Timpul se
prezintă ca o durată precară şi evanescentă care duce, iremediabil, la moarte“3.
Pornind de la ideea lui Aristotel, care considera că fără suflet este imposibil ca timpul
să existe, axa temporală cu cele trei coordonate – trecut, prezent şi viitor – nu există decât în
conştiinţa omului. Trăitor în prezent, o clipă pe axa temporală infinită, omul descoperă brusc
că timpul se furişează imperceptibil şi cu o rapiditate uluitoare, marcându-i conştiinţa de
amintiri trecute şi un viitor sumbru, cu destinaţie precisă.
Pentru Mircea Eliade, timpul se divide în sacru şi profan, fiind convins de faptul că
sacrul nu a dispărut, ci continuă să fiinţeze camuflat în profan şi el poate apărea oricând sub
forma unor hierofanii, percepute doar de cei aleşi. Istoricul religiilor recuperează existenţa în
lume a omului modern, atribuindu-i totdeauna un model mitic. Se cuvine a menţiona că la
Mircea Cărtărescu nu se poate vorbi de sacru şi profan în accepţie eliadescă, întrucât
sensibilitatea scriitorului postmodern nu se concentrează să descopere sacrul din existenţa
profană. Cele două dimensiuni relevă trăirile interioare ale fiinţei, Timpul sacru fiind asociat
timpului magic al copilăriei şi chiar elanurilor adolescentine, atunci când zborul spre
perfecţiune nu poate fi împiedicat de nimeni şi nimic. Pe de altă parte, Timpul profan este
timpul maturului, pentru care visul a luat sfârşit, conştientizând scurgerea sa lentă, dar
ireversibilă spre moarte: „Teama de moarte este, fără îndoială, unul din instinctele umane cele
mai generale şi cel mai adânc înrădăcinate“4.

Creatorul, sub semnul Timpului

Condiţia scriitorului, văzută în relaţie cu Timpul sau în maniera lui Mircea Eliade, este
diferită de cea a omului comun, fiind un ales, pentru că cel dintâi nu renunţă la lupta contra
finitudinii şi nutreşte speranţa de a tergiversa clipa supremă a alunecării în Neant prin opera

2
Marcel Proust, În căutarea timpului pierdut, Bucureşti, Editura „Univers“, 1989, p. 234.
3
Mircea Eliade, Sacru şi profan, Traducere din limba franceză de Rodica Chira, Bucureşti, „Humanitas“ , 1992,
p. 106.
4
Ernst Cassirer, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Traducere de Constantin Cosman,
Bucureşti, „Humanitas“, 1994, p. 124.

486
sa. Fiinţa scriitorului este prezentă în real, aparţine timpului profan, dar aspiră prin creaţiile
sale să aibă acces la timpul sacru, să poată păşi peste axa temporală limitată pentru fiinţa
comună şi să re-configureze spiritul şi imaginaţia în totalitatea sa de ales - Creator.
Senzaţia nimicniciei creează un vid existenţial în care personajul-narator se simte
captiv ca într-o pânză de păianjen din care reuşeşte să evadeze prin magia cuvintelor şi actul
scriiturii. Relaţia sacră dintre fiinţă şi timp renaşte în planul ficţiunii, dialogul cu un illo
tempore fericit reîncepe prin constelaţia motivelor literare: paradisul copilăriei pierdute,
puritatea vârstei, spiritul ludic, toate acestea subsumându-se motivului central: Alesul.
În postmodernism, ierarhia este înlocuită de heterarhie; este un univers lipsit de centru,
cu o structură autoreflexivă, în care fiinţa nu mai este fundamentată metafizic, nu se
raportează la fenomenele lumii reale, ci e o entitate aleatorie, contextuală, în condiţiile
relativizării conjuncturale a valorilor. Graniţa dintre existenţial şi estetic tinde să se estompeze
până la disoluţie, utilizând toate limbajele, procedeele, temele existente şi comunică, pe
fragmente, cu diverse categorii de cititori. Plăcerea jocului o ia înaintea valorii educative. Se
evidenţiază tendinţa de recâştigare a valorilor umane personaliste prin întoarcerea autorului în
text. Se evită capcanele naivităţii confesive prin deconspirarea mecanismelor textuale.
Tematica se acutizează, devenind subiectivă, autobiografică şi antropomorfă, astfel
încât eul este în acelaşi timp auctorial, biografic, moral, chiar lectorial. Dintre temele
predilecte postmoderne se reţin: viaţa de zi cu zi, banalul urban, căminele, navetele, vacanţele
la munte şi la mare, lecturile, filmele, deriva cotidiană, raporturile individului cu sistemele în
care se integrează.
Mereu în căutarea propriei sale identităţi, interesat de istorie - destin al unei
colectivităţi, şi jurnal - destin individual, postmodernul crede în ficţiuni despre sine, urmăreşte
contaminarea reciprocă dintre ficţiune şi jurnal, utilizarea parodică şi deconstructivă a
realităţii şi a adevărului. În societatea postmodernă, spaţiul a devenit timp încorporat, iar
simultaneitatea se impune ca fundament al unei noi ontologii.
Estetica discontinuităţii transformă lectura într-o aventură a căutării epicului, recurge
la scheme narative minimale. Universul ficţional postmodern este alcătuit dintr-un cod narativ
(strategii şi unităţi narative), un cod descriptiv (câmpuri semantice), o structură tematică
(identificată pe parcurs), transformarea structurilor narative în situaţii narative, stabilirea unui
raport senzorial cu realitatea înconjurătoare, amplificarea rolului imaginii în constituirea
universului fictiv.
Jocul imaginaţiei este creaţia scriitorului matur către o re-construcţie a copilăriei.
Puritatea, armonia paradisiacă şi inocenţa vârstei sunt motivele-simbol, ce joacă rolul
primordial de punere în scenă a vârstei inocente în Mendebilul, REM sau Orbitor. Adevărul în
textul cărtărescian este legat de autentic, chiar dacă scriitorul postmodern demitizează
copilăria, detaşându-se de viziunea prefigurată de Ion Creangă.
Esenţialmente, timpul diegetic preferat de scriitor este cel trecut, un timp al nostalgiei
şi al dorului, perceptibil chiar şi-n pasajele cu nuanţe lirice din Jurnal, când autorul-narator se
simte copleşit de Timp. Chiar dacă evocarea nu se realizează la timpul trecut, prezentul
naraţiunii conferă actualitate şi o aură de sacralitate faptelor povestite, re-memorate, salvându-
le astfel de la acţiunea corozivă a timpului profan. Timpul povestirii îşi extrage esenţa tocmai
din acest timp trecut, purificat şi atemporal.

487
Copilăria – timp sacru
După o lectură integrală a prozei cărtăresciene, imaginea de ansamblu care se
conturează nu este focalizată pe demitizarea vârstei inocente, ci pe sentimentul de profundă
nostalgie izvorât din regretul pierderii celor mai frumoşi ani ai vieţii. Acest sentiment domină
atât nuvelele sau romanele, cât şi paginile de Jurnal ale scriitorului. Chiar şi titlul Nostalgia
vine în sprijinul acestei interpretări, proiectând un univers sub imperiul tristeţii de a fi pierdut
puritatea şi aspiraţia descoperirii unui REM teluric.
Sub semnul timpului bivalent, personajul-narator din nuvela Mendebilul resimte la
modul acut trecerea, care înseamnă ieşirea dintr-un spaţiu/o vârstă protejată de inocenţă şi
intrarea în cel al maturităţii. Accentul cade pe ochi şi sânge, pe imagine şi violenţă, simboluri
ce definesc pierderea timpului sacru şi consonanţa cu Eul abisal.. E vorba de o ruptură
existenţială, cu conotaţii sexuale, care trimite la deflorare, la pierderea virginităţii. Simbolul
borcanului din visul descris la începutul nuvelei Mendebilul e o imagine a spaţiului, un spaţiu
protector al individului, un soi de uter, din care ieşi (simbolul uşii) când descoperi sexualitatea
şi pierzi pentru totdeauna inocenţa. În această metaforă izomorfică a lumii copilăriei, borcanul
este, ca şi uterul, un simbol al protecţiei pentru totalizarea universului infantil în intimitatea
sufletului care-i dă un sens. Simbolurile devin, în această interpretare, paradigma imaginarului
poetic al copilăriei, metaforă a unui timp sacru şi al unei interiorităţi proprie universului fiinţei
ingenue.
Un alt titlu metaforico-simbolic este REM, semnificând un spaţiu ideal, mirific, la
care pot accede doar cei iniţiaţi sau aleşi: „Unii susţin că REM ar fi un aparat infinit, un creier
colosal care reglează şi coordonează după un anumit plan şi într-un anume scop, toate visele
vieţuitoarelor, de la visele de neconceput ale amibiei şi ale brânduşei, până la visele
oamenilor. Visul ar fi după ei adevărata realitate, în care se revelează voinţa Divinităţii
ascunse în REM. Alţii văd în REM un caleidoscop în care poţi citi deodată întreg universul,
de la geneză până la apocalips”5.
Timpul, ca dimensiune complexă, se defineşte prin relaţia narator-cititor. Este un timp
al tuturor, al cunoaşterii şi al înţelegerii resorturilor literaturii. Păianjenul, ca şi lectorul său,
analizează mecanismele creaţiei: „Nu-mi plac substanţele din care se filtrează poezia. Prea
miros a eter, a ojă de unghii. Prea trebuie să mănânci din tine, ca Nastratin Hogea. Prozatorul
adevărat mănâncă din alţii”6. Se deduce, aşadar, că poezia presupune rămânerea în propriul
orizont existenţial, mereu re-interpretat, în timp ce proza înseamnă interacţiunea cu alte
nenumărate orizonturi, ospăţul unui dialog cu lumea din jur. Fiecare dintre personajele care îşi
asumă pe rând rolul naratorial exprimă, în plan simbolic, câte un timp: „Svetlana reprezintă
trecutul contingent, care deschide drumul revelaţiilor mitice, Vali defineşte prezentul
experienţei directe, al trăirii, iar Egor aduce cu sine trecutul istoric, recuperabil prin scris”7.
Realizată la prezent, naraţiunea oferă iluzia adevărului, iar păianjenul adună într-o
plasă nevăzută scena naraţiunii propriu-zise, spaţiile profane adiacente (străzile, scara
blocului, autobuzul, mintea lui Vali, în care alunecă treptat, „printre ostroavele hematiilor şi

5
Mircea Cărtărescu, REM, în volumul Nostalgia, Bucureşti, „Humanitas“, 1993, p. 518.
6
Ibidem, p. 325.
7
Andrei Bodiu, Mircea Cărtărescu, Braşov, Editura „Aula“, 2003 , p. 46.

488
aricii albi, cu mii de degete ai leucocitelor, în delta imensă a creierului său”8, baia din camera
Svetlanei (de unde se retrage cu deghizată pudoare) şi personajele cu toată memoria lor
incitantă, în care se depozitează trecutul, cu prezentul şi cu viitorul deja predestinat. Prezentul
este clipa dialogului, ca mod de expunere la care se face adesea apel, între narator şi cititor
sau între personaje. Viitorul relativ este timpul la care eroii vor accede fără să ştie, dar pe care
păianjenul îl stăpâneşte: „Vali va scrie peste doi ani (deconspir aceasta doar ca să vă faceţi o
idee despre posibilităţile lui ca nuvelist începător), prima nuvelă din acest volum Ruletistul”9.
Trecerea spre planul sacru se realizează uşor, abia perceptibil, prin sensurile magice
ale numerelor: şase cozi de cometă, şapte prietene de joacă, şapte zile cu câte şapte simboluri.
Spaţiul bucureştean se încarcă şi el, în memorie, de conotaţii ale sacrului prin percepţia
copilului care asimilează altfel cotidianul: parcul este fascinant, un labirint cu oglinzi strâmbe,
„o risipă de lumină şi culoare”10, topos fantastic cu deschidere spre orizonturi insondabile,
oborul este un amestec oriental de imagini, mirosuri şi sunete, populat de o lume pestriţă,
tramvaiul pare o graniţă mobilă între lumea fenomenală acută, marcată de timpul profan şi
cea necunoscută, din spatele caselor, gardurilor şi vitrinelor, derulate ca la cinematograf prin
tehnica flashback şi având amprenta timpului sacru.. De la tanti Aura, mătuşa Nanei începe
aventura căutării REM-ului, proiectată tot în spaţii simbolice: strada, câmpul sau foişorul,
spaţii iniţiatice, aflate sub dominaţia sacrului, căci construcţia lor pare a repeta cosmogonia,
dacă ne raportăm la concepţia exprimată de Mircea Eliade, care considera că în „Simbolismul
cosmic al satului [...] construcţia colibei sacre repetă deci cosmogonia”11.
Nuvela REM dezvăluie firul unei naraţiuni în care rolurile se vor inversate, în care
perspectiva oscilează de la un ochi la altul, de la o voce la alta, astfel încât, în prim-plan, trec
pe rând câteva tu-uri şi câteva eu-ri. Deşi vieţuieşte în profan în ipostaza unei poetese cuminţi,
personajul Svetlana (Nana) rămâne o fiinţă destoinică, ce împacă resemnată partea profană a
lumii cu foamea ei de spiritualitate, cu secretul ei despre alt tărâm, dominat de valenţe sacre.
Personajul Vali, calculat, isteţ, rece, de multe ori cinic, visează ca orice tânăr înzestrat în anul
patru la filologie să ajungă scriitor, deci să fie cel Ales. Nedescoperit încă nici sieşi,
personajul se află şi el în căutarea unor răspunsuri, dar se angajează lejer, comod în cursa cu
lumea şi cu sine însuşi pentru că nu se poate desprinde din profan.
Dincolo de alte semnificaţii, această nuvelă dezvăluie drumul de la jocul infantil la
jocul intelectual, făcându-se pe nesimţite trecerea de la timpul profan la cel sacru. Prietenele
din copilărie ale Nanei reprezintă simboluri ale tipologiei umane în drumul spre devenire.
Dacă în plan profan Crina, poreclită Balena, apare supusă şi servilă, în plan sacru este
capabilă să iniţieze un joc magic, deoarece ei îi este rezervată cunoaşterea şi deţine
capacitatea de a se apropia de esenţe.
În jocul ei aparent profan, Ada trasează nişte linii paralele, axe ale timpului,
semnificând efemeritatea fiinţei umane. Culoarea indigo simbolizează nostalgia pricinuită de
trecerea irecuperabilă a timpului şi destinul uman limitat. Carmina este stăpâna unui topos
iniţiatic sacru, prin intermediul căruia va descoperi un oraş straniu, cu ajutorul unei perle. În

8
Mircea Cărtărescu, REM, în op. cit., p. 304.
9
Ibidem, p. 324.
10
Ibidem, p. 333.
11
Mircea Eliade, op. cit., p. 45.

489
vreme ce Ada descoperă sensul timpului, Carmina oferă semnificaţiile spaţiului, coordonate
esenţiale ale existenţei umane.
Personaj aparent straniu şi criptic, Puia reprezintă ipostaza fiinţei sacre camuflată în
profanul existenţial. De o frumuseţe perfectă, Puia este lipsită de vârstă şi de viaţă,
impresionându-le pe celelalte fete prin atitudinea rece, prin eleganţă şi prin aerul artificial.
Jocul ei se desfăşoară pe platforma unui camion stricat, spaţiu semnificativ pentru aparenţa de
mişcare, dar prin esenţă statică, întrucât Puia, aparent maturizată, nu evoluează în ritmurile
fireşti ale existenţei. La jocul Adei, Puia este singura care nu se transformă şi nu sfârşeşte
drumul vieţii niciodată.
Jocul Estherei presupune o călătorie prin timp şi spaţiu, până în cele mai îndepărtate
vremuri istorice. O panoramă a deşertăciunilor li se deschide celor şapte fete, iar la finalul
drumului, uriaşul creat în zilele anterioare le readuce lângă patul Puiei. Regina galbenă se
remarcă şi prin sentimentele pe care i le provoacă Svetlanei, o iubire confuză, asociată unui
ireal efemer. Peste ani, întâlnirea cu Esther îi va arăta Svetlanei că, din imaginea veche a
copilăriei, nu mai păstrase nici măcar amintirea.
Ultima dintre regine, cea roşie, Nana are drept simbol trandafirul, obiectul magic este
inelul, iar jocul ei este nunta alături de Esther. Singura care ajunge în REM, Nana îşi
desfăşoară jocul în foişor, spaţiu al aspiraţiei şi al cunoaşterii. Svetlana nu trebuie să
împlinească doar propriile aspiraţii, ci şi visul lui Egor, călăuza ei spre Rem. Jocul ei se
împleteşte cu visele pe care i le povesteşte acestuia, iar planul real interferează cu cel
fantastic. Fiind cea aleasă, Nana ar putea aduce sacrul în profan, dar îşi ratează destinul,
pentru că nu ajunge la cunoaşterea Adevărului, dominată fiind de Himera. Spre deosebire de
Egor, ea pierde copilăria, iese din vârsta magică şi intră în Timp. Destinul Svetlanei este
stăpânit de păianjen, pentru că nu îşi poate reprima frica. Deşi are cheia de aur care poate
deschide Universul, ea trăieşte drama comună a individului superior, care nu corelează
cunoaşterea cu nemurirea, aşezând în mod tragic un univers interior deschis sub plasa
ucigătoare a trecerii.
În Svetlana, o instanţă a Eului narator, sălăşluieşte o forţă a căutărilor, iar răspunsurile
pe care le-a găsit de-a lungul timpului au construit încet în ea echilibrul fiinţei care a văzut, a
înţeles, a descifrat ghicitorile: „Mi-au trebuit ani de zile, a trebuit să mă maturizez ca să încep
să cred că înţeleg cu adevărat ce este REM-ul. Că el nu se află acolo, înăuntrul magaziei, ci
înafara ei, că de fapt noi suntem REM-ul”12.
Dintr-o perspectivă mitico-magică este evocată imaginea primei copilării în Ochiul
căprui al dragostei noastre, care dezvăluie un tablou inefabil, păstrat viu în memoria afectivă
a eului narator, rămas sub imperiul fascinaţiei după acea clipă de graţie: „Aşa a-nceput
simbioza noastră cu mama, povestea cea mai fermecătoare pe care aş putea-o spune
vreodată“13. Sacralitatea clipei se sustrage timpului curgător şi intră în etern, pulsând
religiozitatea iubirii materne dincolo de limitele profanului: „Amândoi am privit-o ochi în
ochi pe mama, cu feţele atât de apropiate, cu dragoste atât de iradiantă [...] se atingeau şi se
contopeau până la urmă într-un singur ochi mare şi înţelept şi atotcuprinzător“14. Esenţializată
prin intermediul creaţiei, povestea pare a continua în etern, dincolo de timpul şi spaţiul hărăzit

12
Ibidem, p. 518.
13
Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, Bucureşti, „Humanitas“, 2012, p. 37.
14
Ibidem, p. 38.

490
nouă, muritorilor: „cum din trei devenim o singură fiinţă sferică, binecuvântată, prinţesa şi cei
doi fii ai ei cu părul de aur“15.
Motivul alesului apare explicit în Orbitor, volumul al II-lea, Corpul, în episodul de la
circ: aici, copilul Mircea este ales de Omul Şarpe dintre spectatori să fie actor, unicul ales
dintre cei mulţi să ia parte la grandiosul spectacol: „băiatul simţea o exaltare tot mai
nestăvilită, bucuria de a fi fost ales, triumful celui care cu o clipă-nainte n-a fost nimic şi care-
acum era totul“16. Voalat sau explicit, pe tărâmul ficţiunii sau diaristicii, eul narator va
mărturisi mereu această tentaţie de a fi el cel ales, de a putea pătrunde esenţa sacră: „Aş vrea
să fiu eliberat de orice griji materiale şi să pot începe să te cunosc. Printre griji – cea de a
scrie, de a iubi, de a fi om... Aş vrea să ajung vreodată unul dintre acei oameni singuri care
încearcă să înţeleagă“17.

Timpul profan
Pornind de la ideea că „şi arta jurnalului e a unui timp generos şi dilatat“18, scriitorul
recurge la diaristică pentru a se salva din vâltoarea timpului profan, pe care îl acuză de
nenumărate ori în paginile jurnalului de a-i fi răpit anii, înfăţişarea de altă dată, avântul
tinereţii, şi cel mai grav, inspiraţia, puterea de a imagina şi a re-crea din cuvinte universul: „Pe
când odată pielea-mi crăpa de presiunea copleşitoare a viziunii. Căci adevăratul motor al
literaturii, care-i credinţa, s-a-nţepenit parcă total“19.
Confesiunea „Lumea mea e o lume închisă“20, cu rezonanţe de cerc strâmt eminescian,
relevă limitele condiţiei umane şi transmite durerea profundă a scriitorului, în dubla sa
ipostază: omul şi creatorul, ambii constrânşi să se supună destinului uman. Pe deplin conştient
de micimea propriei fiinţe, măcinată lent de timpul curgător, eul narator recurge la terapia
scrisului, care-i creează iluzia reversibilităţii prin posibilitatea transpunerii în alt timp şi alt
spaţiu: „Încerc să fac faţă şocului vârstei, al trecerii în altă zonă şi-n alt rol“21.
Impresia vizibilă pe care o lasă Timpul profan, neiertător, asupra fiinţei converteşte
spiritul activ într-un contemplativ, care încearcă să descifreze înţelesurile absconse ale
existenţei şi creaţiei: „Să-mbătrâneşti ca un proces activ, ca singura ta activitate. Ca singurul
tău scop în viaţă. [...] Să te vezi ca pe-un drum departe, mergând încet şi nins. Să uiţi să pui
ghilimele, să crezi sincer că tu ai scris toate versurile, aşa cum respiri tot aerul, cum ochii tăi
înghit toţi fotonii din univers (din multiunivers, din plurivers)22. Atunci când conştientizează
tendinţa de minimalizare a Timpului, acţionând în plan fizic şi spiritual, se produce
dedublarea omului în actor şi spectator al derizoriului vieţii, devenind astfel un contemplator
resemnat al propriei fiinţe şi creaţii.
Intrarea într-o nouă vârstă echivalează cu un cutremur lăuntric al fiinţei lipsită de
apărare, incapabilă a opri maşinăria Timpului devastator, care pare a-i seca izvoarele creative:
„Mă apropii de 50 de ani şi-mi dau tot mai mult seama că am trăit degeaba şi că nu am ieşire

15
Ibidem, p. 40.
16
Mircea Cărtărescu, Corpul, în vol. Orbitor, Bucureşti, „Humanitas“, 2008, p. 294.
17
Mircea Cărtărescu, Jurnal, II, 1997-2003, Bucureşti, „Humanitas“, 2005, p. 166.
18
Ibidem, p. 415.
19
Mircea Cărtărescu, Zen, Jurnal, III (2004-2010), Bucureşti, „Humanitas“, 2011, p. 256.
20
Mircea Cărtărescu, Jurnal, I, (1990-1997), Bucureşti, „Humanitas“, 2001, p. 112.
21
Mircea Cărtărescu, Zen, op. cit., p. 256.
22
Ibidem, p. 625.

491
din lumea asta fără drumuri. Altădată aveam scrisul, acum îl mai zăresc ca pe o vale plină de
căsuţe unde cândva am trăit“23.
Pentru omul matur, care şi-a asumat lucid condiţia de muritor într-o lume complet
lipsită de sacralitate şi o scală a valorilor imuabile, rămâne doar posibilitatea resemnării,
exprimată într-un ton pesimist de sorginte eminesciană, reiterând ideea din poemul Scrisoarea
I: „«Da, până la urmă rămân cărţile», îţi spui umilit şi auto-consolator după ce ai încasat-o
mai rău ca de obicei. Slabă speranţă. E-adevărat, după moarte nu mai eşti concurent cu cei vii,
dar nici nu-i mai interesezi. Te-ai dus, dus eşti, cu toate cărţile tale după tine. Cea mai
prostească iluzie e să crezi că posteritatea îţi va face dreptate“24. Scriitorul consideră că-i este
refuzată orice posibilitate de a accede la Timpul sacru.
Timpului profan îi este circumscris spaţiul predilect al desfăşurării evenimentelor din
proza lui Mircea Cărtărescu: oraşul Bucureşti, un veritabil labirint pe care personajul-narator
încearcă să-l descifreze. Fiecare imagine a oraşului natal are rezonanţe adânci în interioritatea
eului narator, marcându-i devenirea de la copilul fascinat de panorama unui Bucureşti
contemplat de la geamul dormitorului său până la scriitorul matur, invadat de regretul
imposibilei întoarceri la puritatea profană, notă distinctivă a copilăriei cărtăresciene:
„Rămânem aşa, gemeni reflectaţi unu-n altul, transmigrând unu-n altul, mixând amintiri şi
dorinţe, organe şi cupole [...] până ce redevenim ce de fapt fuseserăm întotdeauna, ce nu
încetaserăm nici o clipă să fim: unul singur“25.
Invadat de istorie şi realism, timpul profan din Aripa dreaptă a trilogiei Orbitor este
marcat de evenimentele din societatea românească a anilor `80 şi `90. Autorul surprinde şi
parodiază faptele istorice şi sociale într-un registru ironic desăvârşit şi cu un ochi critic lucid,
aparţinând spectatorului, nu actorului redus la tăcere de cenzură. Dictatura comunistă
impusese noi graniţe oamenilor, deveniţi marionete lipsite de personalitate şi voinţă proprie,
pentru care singura realitate era restricţia.
Vremelnicia Timpului determină fiinţa umană să se îngrijoreze şi să se lamenteze,
clarificându-şi poziţia şi intuind propria sa facticitate: „Văd cum totul se sfărămâ şi trece şi nu
poţi opri timpul, nu poţi salva nimic dintre malurile lui. Nici cărţi, nici iubiri, nici voci, nici
vedenii - “26.

Concluzii
Proza lui Mircea Cărtărescu dovedeşte o excepţională vervă creativă, revelând
imaginea unui autor ce acţionează ca un magician lucid, ancorat în postmodernism,
deconspirându-şi trucurile pentru a seduce lectorul, care va fi în acelaşi timp şi contrariat, şi
amuzat şi nostalgic sau melancolic, şi revoltat.
Nu trebuie trecut cu vederea mottoul ales de autor, cele două strofe din poezia lui
Mihai Eminescu Trecut-au anii..., care sugerează ideea timpului magic al tinereţii, văzută
drept vârstă de aur, care permite explorarea deopotrivă a visului şi a realităţii.
Unitatea şi armonia operei scriitorului rezidă în arta de a se juca cu timpul în planul
ficţiunii, aşa cum Timpul se joacă cu fiinţa umană zi de zi, şlefuindu-i devenirea până când

23
Mircea Cărtărescu, Zen, op. cit., p. 118.
24
Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, Bucureşti, „Humanitas“, 2010, p. 130.
25
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 333.
26
Idem, Jurnal, II, p. 268.

492
aceasta nu se mai recunoaşte:: „Puse la un loc aceste texte dau imaginea unei singure fiinţe:
când bărbat, când femeie, copil, adolescent, adult, un monstru inocent şi pervers, în care se
unesc toate, o creatură formată din nenumărate unghiuri ce se întâlnesc într-un singur punct
unde ea pulsează”27.
Victoria asupra timpului înseamnă reuşita de a atinge Totul prin anihilarea
contradicţiei dintre finitudinea reală a puterii omeneşti de a cuceri absolutul şi capacitatea
infinită a imaginarului de a re-configura universul. Tentaţia Totului capătă în acest context
proporţii mitice, scriitorul aspirând la conştiinţa armoniei infinite dintre viziune şi forma
creaţiei desăvârşite.

Bibliografie

OPERA
Cărtărescu, Mircea, Enciclopedia zmeilor, Bucureşti, „Humanitas“, 2002
Cărtărescu, Mircea, Frumoasele străine, Bucureşti, „Humanitas“, 2010
Cărtărescu, Mircea, Jurnal, I, (1990-1997), Bucureşti, „Humanitas“, 2001
Cărtărescu, Mircea, Jurnal, II, (1997-2003), Bucureşti, „Humanitas“, 2001
Cărtărescu, Mircea, Zen, Jurnal, III (2004-2010), Bucureşti, „Humanitas“, 2011
Cărtărescu, Mircea, Nostalgia, Bucureşti, „Humanitas“, 1993
Cărtărescu, Mircea, Ochiul căprui al dragostei noastre, Bucureşti, „Humanitas“, 2012
Cărtărescu, Mircea, Orbitor, Bucureşti, vol. I-III, Bucureşti, „Humanitas“, 2007
Cărtărescu, Mircea, Travesti, Bucureşti, „Humanitas“, 1994

REFERINŢE CRITICE
Bodiu, Andrei, Mircea Cărtărescu, Braşov, Editura „Aula“, 2003
Cistelecan, Al., „Mircea Cărtărescu“, în Dicţionarul esenţial al scriitorilor români (coord.
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Bucureşti, Editura „Albatros“, 2000, pp.
161–165
Grigurcu, Gheorghe; Piru Al., „Mircea Cărtărescu“, în Dicţionarul scriitorilor români (coord.
Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1995, vol. I, A–C, pp. 527–530
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Piteşti, Editura „Paralela 45“, 2008
Mihăilescu, Dan. C., „Mircea Cărtărescu”, în Dicţionarul general al literaturii române
(coord. general Eugen Simion), Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, vol. II,
C/D, pp. 153–155
Simion, Eugen, „Mircea Cărtărescu“, în Scriitori români de azi, vol. IV, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1989, pp. 478–498
Ştefănescu, Alex., Istoria literaturii române contemporane (1941-2000), Bucureşti, Editura
„Maşina de scris“, 2005, pp. 905-920

27
Vasile Popovici, apud Andrei Bodiu, op. cit., p. 42.

493
LUCRĂRI TEORETICE
Anzieu, Didier, Psihanaliza travaliului creator, Traducere din limba franceză şi prefaţă de
Bogdan Ghiu, Editura „Trei“, 2004
Cassirer, Ernst, Eseu despre om. O introducere în filozofia culturii umane, Traducere de
Constantin Cosman, Bucureşti, „Humanitas“, 1994
Cornea, Paul, Raţionalitate şi interpretare, Iaşi, Polirom, 2006
Eco, Umberto, Limitele interpretării, Traducere de Ştefania Mincu şi Daniela Bucşă,
Constanţa, Editura Pontica, 1996
Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Traducere din limba franceză de Rodica Chira, Bucureşti,
„Humanitas“, 1992
Heidegger, Martin, Fiinţă şi timp, Traducere din germană Dorin Tilinca, Editura „Jurnalul
literar“, 1994
Mauron, Charles, De la metaforele obsedante la mitul personal, Cluj-Napoca, Editura
„Dacia“, 2001
Ricoeur, Paul, Eseuri de hermeneutică, Traducere de Vasile Tonoiu, Bucureşti, Humanitas,
1995
Starobinski, Jean, Relaţia critică, Bucureşti, Editura „Univers“, 1974

494
 Literature and Communication (II)

MARCEL AVRAMESCU SAU DESPRE SFIDAREA LITERATURII

Marcel Avramescu or on the Defiance of Literature

Prof. dr. Gheorghe GLODEANU

Technical University of Cluj-Napoca
The Northern University Center, Baia Mare

Abstract

Marcel-Mihail Avramescu (1909-1984) remains an unconventional character in Romanian literature,

whose works have only started to be valued posthumously. Between the two world wars the nonconformist
writer used to sign his avant-garde texts with the pen-name Ionathan X. Uranus. Those who have known him
speak about the personality and the extraordinary culture of an individual who, in his tumultuous youth, was in
turns, a magician, a graphologist, an astrologist, and a follower of René Guénon. At the end of the 20’s and the
beginning of the next decade, Ionathan X. Uranus was cooperating with several reviews such as Orizontul,
Adam, Ulise, Zodiac, Viaţa literară, Contimporanul, Floarea de foc. Yet between 1928 and 1929 he published
mostly in Tudor Arghezi’s review Bilete de papagal. After Urmuz, the author of Cuvinte potrivite is worth of
praise for discovering and publishing another outstanding character in the Romanian avant-garde. Around 1932,
after the publishing of his experimental works, Marcel Avramescu joins the traditional school, becoming
alongside Vasile Lovinescu one of the most important followers of René Guénon in Romania. In 1934 he
founded the review of traditional esoteric studies called Memra, in which he published under several
pseudonyms. In fact Marcel Avramescu remains famous due to the impressive number of pseudonyms he used.
Also in 1934 the writer gets his bachelor degree in Philosophy at the University of Bucharest. Anticipating the
gesture of his famous confrere, N. Steinhardt, in 1936 he turns to orthodoxy after forsaking avant-gardism as
well as occultism.

Keywords: unconventional, avant-garde, esotericism, defiance, irony

Marcel-Mihail Avramescu (1909-1984) rămâne un personaj insolit al literaturii

române, ale cărui scrieri au început să fie valorificate abia postum. În perioada interbelică,
scriitorul nonconformist îşi semna textele de avangardă Ionathan X. Uranus. Cei care l-au
cunoscut, vorbesc de personalitatea şi de cultura extraordinară a unui om care, în tinereţea sa
tumultuoasă, a fost, rând pe rând, magician, grafolog, astrolog şi adept al lui René Guénon. La
sfârşitul anilor 20 şi începutul deceniului următor, Ionathan X. Uranus colaborează la o serie
de reviste precum Orizontul, Adam, Ulise, Zodiac, Viaţa literară, Contimporanul, Floarea
de foc. Între 1928 şi 1929 publică însă, cu predilecţie, în revista Bilete de papagal a lui Tudor
Arghezi. După Urmuz, autorul Cuvintelor potrivite are meritul de a descoperi şi de a publica
o altă figură marcantă a avangardei literare româneşti. Prin 1932, după tipărirea scrierilor sale
experimentale, Marcel Avramescu aderă la şcoala de gândire tradiţională, devenind, alături de
Vasile Lovinescu, unul din cei mai importanţi adepţi ai lui René Guénon în România. În 1934,
fondează revista de studii ezoterice tradiţionale Memra, în care semnează cu diferite
pseudonime. De altfel, Marcel Avramescu rămâne celebru prin numărul impresionant de
pseudonime la care recurge. Tot în 1934, scriitorul obţine licenţa în filozofie la Universitatea
din Bucureşti. Anticipând gestul celebrului său confrate N. Steinhardt, în 1936 se converteşte

495
la ortodoxie, după ce renunţă atât la avangardism, cât şi la ocultism. În 1939 se înscrie la
Facultatea de Teologie din Bucureşti, dar, din cauza războiului, îşi va termina studiile destul
de târziu. Este hirotonisit preot la Biserica Antim din Bucureşti abia în 1951, devenind
cunoscut sub numele de părintele Mihail. La sfârşitul deceniului al şaselea traversează o
puternică criză existenţială, ajungând să slujească, între 1962 şi 1976, când se pensionează, la
Jimbolia. Aici este descoperit de scriitorii bănăţeni, în frunte cu reputatul critic literar Cornel
Ungureanu. La sfârşitul vieţii se retrage la Bucureşti, la fiica sa Mariana Macri, cea care îi va
îngriji şi scrierile.
Cu un asemenea traiect existenţial labirintic, personajul ajunge fabulos în mediile
culturale. Cu toate acestea, debutează editorial abia postum cu volumul Fragmente reziduale
disparate din Calendarul incendiat al lui Ierusalimus Unicornus (1999). Lucrarea este
considerată o veritabilă artă poetică prin procedeele specifice literaturii de avangardă pe care
le utilizează. Scriitorul urmăreşte, cu predilecţie, distrugerea clişeelor de gândire şi de limbaj,
pentru a se ajunge la eliberarea cuvântului autentic. Fals jurnal, „calendarul” însumează 39 de
zile din perioada 21 iunie – 14 septembrie 1965. În primul volum din Dicţionarul general al
literaturii române (2005) se specifică faptul că opera lui Marcel Avramescu reprezintă „una
din cele mai originale şi mai excentrice scrieri din literatura «de sertar» a ultimelor decenii”.
Sub îngrijirea Marianei Macri, fiica scriitorului, şi având o prefaţă semnată de Andrei Pleşu,
în 2001, vede lumina tiparului lucrarea intitulată Monolog nocturn despre Suverana
Slobozenie a Singurătăţii. Sunt cărţi ce duc la redescoperirea unui scriitor şi a unui personaj
legendar, căruia Claudio Mutti îi consacră un capitol special în lucrarea intitulată Guénon în
România. Portretul spiritual al scriitorului este reconstituit şi de către Cornel Ungureanu în
cel de-al doilea volum din studiul intitulat La Vest de Eden (2000).
În 2005, Editura Compania a tipărit textele de avangardă ale lui Marcel Avramescu,
texte semnate Ionathan X. Uranus (Ionathan X. Uranus, În potriva veacului, Textele de
avangardă, 1926-1932, Ediţie îngrijită de Mariana Macri şi Dorin-Liviu Bîtfoi, Editura
Compania, 2005). Lucrarea se deschide cu un interesant studiu introductiv semnat de Dorin-
Liviu Bîtfoi, intitulat Ionathan X. Uranus sau Omul exorbitant şi identităţile sale. Acesta
reconstituie profilul spiritual al unui personaj insolit şi se opreşte la principalele etape ale unui
traiect intelectual fabulos. Nu sunt ignorate nici impresiile lăsate de către neobişnuitul
personaj asupra unor importanţi oameni de cultură precum Geo Bogza, Petru Comarnescu,
Ov. S. Crohmălniceanu, Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă, Alexandru Paleologu, Barbu
Brezianu. După cum relevă autorul prefeţei, extrem de interesantă şi de surprinzătoare se
dovedeşte evoluţia lui Marcel Avramescu de la condiţia de tânăr scriitor de avangardă la cea
de iniţiat în ştiinţele ezoterice, urmată de opţiunea de mai târziu pentru ortodoxie, traiect ce
face din fostul avangardist un personaj greu de catalogat. Absentând adesea, în mod
inexplicabil, din antologiile şi studiile consacrate literaturii române de avangardă, Ionathan X.
Uranus este considerat de către autorul prefeţei „una dintre cele mai enigmatice figuri ale
avangardei literare româneşti”, dar şi „una dintre cele mai puţin palpabile ale întregii
generaţii interbelice”. Numărul pseudonimelor utilizate de către scriitor se dovedeşte
impresionant, fapt cu atât mai şocant cu cât opera lui rămâne extrem de redusă ca număr de
pagini. Se pare că autorul însuşi a identificat în jur de 60 de semnături diferite, reproduse
parţial în volumul apărut la Editura Compania. Ionathan X. Uranus rămâne însă pseudonimul
cel mai popular cu care autorul şi-a semnat opera literară. Scriitorul a debutat ca Mark

496
Abrams, dar acest nume va fi rezervat în curând doar articolelor ezoterice. Dintre celelalte
supranume ale personajului Marcel Avramescu putem aminti: Ierusalim X. Unicornus,
Ionathan N. Uranus, I.X.Uranus, I.X.U., Uranus, Ştefan Adam, Astro-Magul, Astro-Magul
Marc, Ştefan A.Sam, Mark, Marc Man, Mihail Marcu Avramescu, Memra, Părintele Mihail
etc. Critica literară l-a situat în proximitatea unor autori de avangardă precum: Urmuz,
Grigore Cugler, F. Brunea-Fox, Moldov sau Madda Holda. Asemenea lui Fernando Pessoa,
scriitorul îşi asumă o serie întreagă de identităţi, care pornesc însă toate de la acelaşi arhetip.
După cum se precizează în Nota asupra ediţiei, volumul În potriva veacului reuneşte,
în ordine cronologică, cele 47 de texte de avangardă aparţinând lui Marcel Avramescu. Ele au
fost publicate în perioada 1926-1932 într-o serie de gazete precum Orizontul, Bilete de
papagal, Radical, Viaţa literară, Zodiac, Adam, Ulise, Vremea. Selecţia nu se opreşte şi la
scrierile de altă factură (poeme, eseuri, articole omagiale etc.) publicate de către autor în
aceeaşi perioadă. Chiar dacă în 1932 mai tipăreşte două scrieri de avangardă (Despre şapte…
şi Ispitele lui Moş Grămadă), apariţia lor se explică, probabil, printr-o întârziere redacţională.
Aceasta deoarece despărţirea scriitorului de avangardă se petrece în 1931, în momentul
publicării, în revista Vremea, a textului de referinţă intitulat Necrolog. Pentru răposaţii
Ionathan X. Uranus şi Mark Abrams. Pentru a facilita lectura, editorii volumului oferă la
cuprins o serie de precizări utile privind sursele textelor şi semnificaţiile acestora. În stabilirea
ediţiei s-a ţinut cont de scrierile prezente în colecţiile din marile biblioteci publice, o parte din
ele fiind confruntate cu dactilogramele existente în arhiva familiei. Titlul şi semnătura fiecărei
relatări redau în mod fidel – după cum precizează editorii – elementele corespunzătoare din
publicaţiile de origine. Fotografiile lui Marcel Avramescu şi facsimilurile scrisorilor sale din
perioada 1961-1982 provin din arhiva familiei. În clarificarea elementelor biografice şi în
datarea fotografiilor, un rol important a jucat doamna Mariana Macri, fiica insolitului om de
cultură.
Volumul În potriva veacului se deschide cu naraţiunea intitulată Gâşte libere.
Subintitulat Roman succint de Mark Abrams, textul a fost tradus de către M. Grindea, unul
din numeroasele alter ego-uri ale scriitorului. Marcel Avramescu sfidează genurile şi speciile
literare tradiţionale, devenind un autor modern de texte. Scriitorul îşi asumă arsenalul narativ
dinamitard specific scriitorilor de avangardă, sfidând locurile comune, clişeele prezente în
gândire şi în limbaj. Asemenea lui Urmuz în micul „roman” în patru părţi intitulat Pâlnia şi
Stamate, Ionathan X. Uranus îşi scrie propriul său „roman succint”. Scriitorul păstrează logica
formală a frazei, dar enunţul este golit de sensul lui tradiţional. Iată, de exemplu, cum se
deschide naraţiunea intitulată Gâşte libere: „Hai să dăm ortul popii pentru viaţa celor duşi
prin meleagurile străine; căci azi se mai văd minuni scăpate de teroarea lămpilor. Le zăream
pe toate cinci, lungi, scobite, cu pleavă în creştet şi cu mâini portative, întocmai ca nişte
adevărate sardele”. Comparaţiile devin şocante, sfidează logica obişnuită, iar personajele
sunt mecanomorfe sau zoomorfe, alcătuind un amestec între om şi maşină sau om şi animal.
Iată câteva exemple elocvente. Băieţii se adună în pipa contabilului, unde fabricau tot ce
trebuia pentru un cămin confortabil. Conducerea lucrărilor este preluată de către acela care are
o portocală în urechea stângă. Semn al puterii dobândite, acesta se urcă pe o umbrelă, unde se
încinge următorul dialog: „-rscrbuctmbstlgrzut.” Insolitul „roman al fiului risipitor” se încheie
cu un îndemn mai puţin obişnuit înspre locurile sacre: „Şi să ne vedem cu bine, la anul, la
Ierusalim”. Ceea ce urmează simulează o falsă divergenţă de opinii. Prozatorul împrumută

497
unor personaje celebre (Goethe, Rabi Akiva, Papa Pius al XI-lea) o serie de replici specifice
creaţiilor de factură absurdă.
Tot în sfera literaturii „supra-realiste” sunt plasate şi scrierile intitulate Biserica
atacată, Poem, Omul şi (din nou) Poem. Ele au apărut în revista Orizontul (nr.41, 7
octombrie 1926) sub semnătura lui Mark Abrams, fiind tălmăcite în limba română de către
acelaşi M. Grindea. Încă din momentul debutului său literar, scriitorul se complace astfel într-
un joc subtil al dedublărilor continue, derutându-şi cititorii, cărora le oferă o serie de naraţiuni
ce sfidează logica şi transparenţa comună a literaturii de factură realistă. În Paginile sale
bizare, Urmuz a creat o serie de personaje insolite, care erau puse să acţioneze într-o serie de
situaţii ce sfidau existenţa cotidiană. Tot nişte caractere insolite zugrăveşte şi Ionathan X.
Uranus, dar spre deosebire de celebrul său confrate, nu pune accent pe întâmplare, ci pe
dialog, evenimentele povestite având un pronunţat caracter scenic. Un bun exemplu
constituie, în acest sens, schiţa intitulată Biserica atacată. În mod paradoxal, biserica lui
Uranus îşi pierde caracterul sacru şi se comportă omeneşte: vorbeşte şi mănâncă fructe fierte.
Obiectele, păsările, animalele din prozele lui Marcel Avramescu se trezesc la viaţă şi prind
grai. Pornind de la asocierile lexicale insolite, şocantă este şi definiţia dată omului, a cărui
esenţă este văzută în stomac, celelalte lucruri din componenţa lui alcătuind doar nişte simple
accesorii: „Omul se compune dintr-un stomac şi din mai multe alte accesorii. De obicei, el se
numeşte Jean. Însă, când îl numeşti altfel, atunci nu mai e de recunoscut.
De pildă, tatăl meu se numeşte Adam. De aceea îi lipseşte stomacul, care-i înlocuit
printr-un tambur-major. E tare înduioşător”.
Purtând semnătura I.X.U., Omul exorbitant alcătuieşte una din naraţiunile
reprezentative ale scriitorului. Importanţa acordată textului explică de ce, după publicarea lui
în Bilete de papagal (nr.169, 23 august 1928), el a fost reluat şi în revista Radical din Craiova
(nr.8, 1 octombrie 1930). Prozatorul se defineşte drept un autor care renunţă la orbita
existenţială comună, pentru a-şi asuma o existenţă dusă în răspăr. „Sensul n-are nici o
însemnătate” afirmă avangardistul Marcel Avramescu, propoziţia devenind emblematică
pentru întreaga sa creaţie literatură. Construit din numeroase elemente artizanale, „omul
exorbitant” îşi prezintă propria sa biografie spirituală: „Alcătuit din mai multe sârme
ghimpate, din stele, vată, pompe şi carton, m-am născut din părinţi bătrâni şi mincinoşi şi mi-
am trăit copilăria fără a o cunoaşte (mi-a fost prezentată cu mult mai târziu, prilejuind
naivilor bănuieli de precoce senilitate sau de contrariul, dar eu am zâmbit sonor şi cu
preciziune, ca să le dovedesc impenetrabilitatea mea de fapt)”. La numai patru ani,
extravagantul personaj face săpături arheologice pe maidan. Înfigând în pământ gheara sau
nasul, descoperă schelete de guzgan şi alte putrefacţii minore. Prezentarea ironică devine un
pretext pentru lansarea unui atac virulent la adresa unui gen demonetizat precum romanul
sentimental. Dintre celelalte îndeletnici fabuloase pe care le-a avut bizarul „om exorbitant”,
naratorul aminteşte următoarele: „Am fost dinte, zebră, plop şi limbă şi o bună parte din viaţă
mi-am petrecut-o funcţionând ca elice la un dirijabil, dar am naufragiat şi mi-am supt tot ce
aveam mai bun în mine: felinarul”. Se pare că unele teme şi motive treceau în epocă de la un
scriitor de avangardă la celălalt. Dacă personajul lui Urmuz, Turnavitu, eroul naraţiunii Ismail
şi Turnavitu, face carieră şi devine „ventilator de stat” la bucătăria postului de pompieri
„Radu-Vodă”, „omul exorbitant” al lui Ionathan X. Uranus petrece o bună parte din viaţă

498
„funcţionând ca elice la un dirijabil”. Ca ales al Domnului, personajul se mulţumeşte cu
cântecul puţintel pe care îl furnizează încă absintul.
Dacă schiţa intitulată Gâşte libere constituie o parodie a romanului, în schimb
Duhurile balneare. Răvaş din Călimăneşti reprezintă o pastişă a genului epistolar. Ideea de
la care porneşte naratorul este aceea că „Orice fiinţă sau lucru are duhul său, care-l freacă, îl
aţâţă şi-i dă viaţă pentru o mie de ani”. După ce trece în revistă duhurile muntelui, apelor şi
pământului, scriitorul se opreşte la femeie şi la descrierea Călimăneştiului, topos inspirator,
unde a redactat mai multe din creaţiile sale. Sub pretextul epistolei, adică al unei scrieri cu
mesaj, Uranus ne oferă o relatare golită de sensul tradiţional. Jocul lingvistic este ingenios,
dar nu se ridică la valoarea celui prezent în creaţiile lui Urmuz şi Grigore Cugler. Cu toate
acestea, ideea că Marcel Avramescu este un scriitor minor s-a încetăţenit, probabil, în primul
rând datorită faptului că nu îi erau publicate cărţile. Mult timp, au fost cunoscute doar textele
de avangardă ale scriitorului, de care acesta s-a dezis încă în tinereţe. Recursul la genul
epistolar este prezent şi în alte naraţiuni, cum ar fi Ionathan X. Uranus: scrisoare către cei
doi «Eu» sau Noul joc de societate: «Prozit». Ultima are în frunte un motto din Père Ubu,
ceea ce demonstrează, o dată în plus, faptul că Marcel Avramescu era un bun cunoscător al
literaturii de avangardă. Urmează o amplă descriere a jocului numit Prozit, care va însemna
pentru toată lumea un ceas de fericire integrală.
Semnificativ se dovedeşte şi textul intitulat Autobiografie, semnat Ionathan X.
Uranus, „Serafim şi boem”. Autorul avangardist îşi prezintă naşterea miraculoasă, ceea ce
anticipează, la fel ca în basme, un destin pe măsură: „Sunt singurul om care s-a născut fără
intervenţia şi concursul vreunor părinţi de ambe sexe. Dumnezeu m-a zidit, din lemn şi din
căpşune, într-o vreme de urgie, dar într-o cetate de joc”. Întreaga natură participă la naşterea
fabuloasă a acestui autentic Făt-Frumos: „Când am venit pe lume, îmbrăcat într-o armură de
fildeş, cu mari pete de lepră, toţi caii au nechezat, entuziast, la unison şi au încetat de a-şi
mai prelinge dorinţele pe uliţi, iar un convoi compus din şapte mii de scripete, din fleici, din
iele şi din astre, mi-a ieşit întru întâmpinare, strigându-mă pe nume şi apăsându-mi lipitorile
cu capul”. Parodia naşterii mitice continuă prin substituirea ursitoarelor cu trei lipitori, care
alcătuiesc reminiscenţa unui dor de mult uitat. Finalul demitizant subminează însă debutul
fabulos al textului, astfel încât biografia de factură epopeică se transformă într-una derizorie.
Şi de această dată, Uranus realizează parodia unui anumit tip de discurs, cel autobiografic.
Un alt text se intitulează pompos Tratat practic şi teoretic despre soare şi este semnat
I.X.U., „Mare adolescent român”. Autorul se înfăţişează drept o fiinţă solară, dar ironia este
prezentă deja în debutul relatării, care reuşeşte să şocheze şi să atragă interesul cititorilor:
„Când găina strigă «cucurigu» se numeşte cocoş şi răsare soarele, dimineaţa…” În Despre
cal şi altele primim o definiţie şocantă a calului: „Calul este o plantă marină, care noaptea
ţipă în fundul marilor lichide, ca să sperie peştii. El răsare, de obicei, şapte zile după ce ai
semănat, în lapte, un dinte de câine, dar se poate prepara şi pe cale sintetică, turnând apă
caldă într-o groapă”. Logica comună a lucrurilor este contrazisă, graniţele fireşti dintre
regnuri se şterg, consecinţa fiind apariţia unor fiinţe insolite, artificiale, obţinute pe cale
sintetică. Elogiul animalului domestic continuă în aceeaşi manieră şocantă: „Nimic mai
frumos decât un cal înflorit! Îmi aduc aminte, tocmai, de vizita pe care am făcut-o ieri la
herghelie, unde toţi caii erau aşezaţi în hârdaie, anume preparate cu mirodenii prielnice
dezvoltării lor armonice”.

499
 Pastişa stilului sobru al tratatelor revine şi în Manualul bunului zodier. Textul este
datat 25 august 1928, Călimăneşti şi este semnat în aceeaşi manieră nonconformistă: Cu mult
ghinion, Ionathan X. Uranus, Serafim şi boxeur. Relatarea este mai amplă, prozatorul
oprindu-se la fiecare din cele douăsprezece zodii. Naraţiunea ia forma unei ample scrisori
adresate lui Cocò, celebrul papagal prezicător de la Bilete de papagal, şi se transformă într-o
veritabilă carte a facerii. Rostul acestor „câteva lămuriri esenţiale asupra constituţiei şi
manifestărilor secrete ale zodiacului” este acela de a demonstra că fericirea lumii atârnă de
constelaţii, tot aşa cum „spânzuratul atârnă de copac şi de frânghie”.
Ionathan X. Uranus nu ne oferă doar romane în miniatură, ci şi o serie de piese de
teatru de dimensiuni liliputane cum ar fi Ascensorul sau Cum se face o casă. Subtitlul piesei
Ascensorul se dovedeşte elocvent în privinţa demersului întreprins de către autor: „Dramă
filosofică într-un act de Ionathan X. Uranus, Serafim şi boxeur”. Prin tematica abordată,
I.X.U. devine un veritabil precursor al teatrului absurd, anticipându-l pe Eugen Ionescu. Păcat
că autorul nu a insistat mai mult în această direcţie! Situaţiile ce contrazic inerţiile prezente în
gândire sunt puternic zdruncinate şi în relatarea Cum se face o casă. Esenţiale în proza
realistă tradiţională, principii precum cel al coerenţei şi al cauzalităţii sunt ignorate acum cu
nonşalanţă. Dialogul dintre Arhitect şi Client dezvăluie faptul că sensul tradiţional al
cuvintelor s-a pierdut şi că scopul principal al literaturii nu mai este nici acela de a educa, nici
acela de a transmite un mesaj. De efect este şi finalul care păstrează ambiguitatea asupra
naturii întâmplărilor, invocându-se în acest sens secretul profesional.
Natura scrierilor lui I.X.U. este definită chiar de către prozator în subtitlul naraţiunii
Eu şi miracolul. Referindu-se la propriile sale texte, autorul afirmă următoarele: „Confesiuni
arbitrare şi provizoriii de Ionathan X. Uranus Serafim şi boxeur”. Marcel Avramescu era
atent la producţiile celorlalţi autori de avangardă ai timpului său. O demonstrează atât
apropierile de Urmuz, cât şi faptul că naraţiunea intitulată Miracolul în cap are în frunte un
motto atribuit lui Apunake, celebrul personaj al lui Grigore Cugler. Spre deosebire de
literatura în care totul era logic, clar şi demonstrat, prozatorul se axează pe contraste şi
incompatibilităţi, ceea ce rezultă fiind o atitudine de continuă surpriză. Pe parcursul a trei
naraţiuni independente, legate între ele doar prin ideea de miracol, prozatorul descoperă
„secretul irealităţilor realizabile”. I.X.U. ne face să înţelegem că în noi sunt anumiţi germeni
foarte roditori care, hrăniţi cu evenimente imposibile, sunt capabili să genereze un nou tip de
literatură.
Semnificative se dovedesc şi motto-urile utilizate de către scriitor. Acesta face trimiteri
la marii creatori ai literaturii române şi universale sau inventează el însuşi, în manieră
borgesiană, o serie de autori şi de opere. Scriitorul de avangardă nu se dezice însă nici aici,
mai ales atunci când, în fruntea relatării intitulate Diverse chestiuni, alege drept motto tocmai
celebrele puncte de suspensie din creaţia lui Al. Odobescu. Naraţiunea se găseşte sub semnul
scamatoriei, care duce la apariţia unor personaje zoomorfe sau mecanomorfe specifice lui
Urmuz. Un asemenea personaj este Şandernagor Mendelsohn: „Şandernagor avea o
constituţie nu prea complicată, cel puţin numai în ceea ce îl privea personal, restul fiind
alcătuit din resturi şi din mai multe roţi suprapuse şi băgate una-ntr-alta, ca toate roţile
dinţate şi de ceasornic. În acelaşi timp, el mai avea, între cele două vertebre mai mici şi care
noaptea scoteau sunete de clopotniţă, câte un singur matematician automat, a cărui funcţiune
în stat era să înlocuiască urşii cu autocamioane confortabile şi chiar cu sila”. În plus faţă de

500
personajele lui Urmuz sau cele ale lui Grigore Cugler, eroul lui Ionathan X. Uranus – vrednic
descendent al lui Proteu – are capacitatea de a se metamorfoza oricând în capră, luntre, gâscă
sau trombon.
Tot istoria unui personaj insolit este şi naraţiunea intitulată Calistrat. Relatarea mai
aduce în plus faptul că Ionathan X. Uranus îşi citează tatăl, pe Yuqpongk I. Uranus. Povestea
lui Sakeltop este povestea unui vestit „călugăr amator”, care „a fost construit de către cele
trei cămile izraelite din Venezuela, într-o vreme de urgie, pe când din cer ploua cu mazăre
fiartă, iar mazărea pământului se făcea din lemn”. La un moment dat, personajul începe să
crească într-o manieră fabuloasă, anticipând macrantropul lui Mircea Eliade.
Schiţa intitulată Program este redactată în maniera virulentă a manifestelor de
avangardă. Arborând aceeaşi atitudine persiflantă, autorul vorbeşte de utilitatea programelor
şi de necesitatea stabilirii unui echilibru între activitatea desfăşurată de către o revistă literară
şi programul acesteia. Din această perspectivă, Ilarie Voronca şi Ion Vinea reprezintă doar
câteva din modelele livreşti ale lui Uranus. Vorbind în numele unei întregi grupări, acesta
proclamă necesitatea regenerării, a reîntronării liberului arbitru şi „recunoaşterea
superiorităţii incontestabile a idolatriei asupra oricăror alte procedee terapeutice”.
Creaţia intitulată Morţii impune un timbru nou prin situarea ei în proximitatea
fantasticului. Personajul-narator vorbeşte de reîntoarcerea în lume a „trei hârci uscate, fiecare
cu câte o pereche de tăciuni aprinşi în orbite”. Cele trei schelete revin pentru a se răzbuna pe
cel care i-a ucis. Naraţiunea se dovedeşte remarcabilă prin maniera în care sugerează
alunecarea în moarte a celui ce se confesează.
Propria istorie a scriitorului este înfăţişată în naraţiunea intitulată Ionathan X.
Uranus. Este vorba de o autobiografie insolită, construită în maniera specifică a literaturii
absurdului. Apărut ca un capriciu al destinului, naratorul se prezintă ca o coincidenţă a
contrariilor, fiind alcătuit din două atitudini contradictorii, de monstru şi de profet: „Destinul,
pe care Tradiţia l-a consacrat ca orb, dar care, de fapt, e cum se poate mai perspicace şi
şugubăţ foarte, prin vocaţie, a plămădit odată laolaltă două esenţe contradictorii, una de
monstru şi alta de profet, şi astfel a luat fiinţă, la anul una mie nouă sute nouă, Ionathan X.
Uranus, serafim şi boxeur, şi marele meşter de circumstanţă al Domniilor Voastre, faţă de
care se pot adopta, ca întotdeauna, două atitudini, la fel de legitime ambele: atitudinea întâi
şi atitudinea a doua”. În plus, este lansată ipoteza că „nedumerirea este izvorul viu al tuturor
abundenţelor spirituale”. Este semnificativ şi faptul că naraţiunea include în sine o a doua
relatare, care este o fabulă. Aceasta din urmă păstrează toate trăsăturile specifice genului,
apropiindu-se, prin absenţa sensului, de celebra fabulă Cronicari a lui Urmuz. Intitulată
Abnegaţia şi mielul, creaţia „bogată în adâncimi” este relatată de către scriitor pentru
ilustrarea propriilor sale idei. Realitatea ascunsă în miezul lucrurilor nu aşteaptă decât să se
dezvăluie privirii aceluia care va şti să înţeleagă. Aceasta este învăţătura pe care o
promovează Ionathan X. Uranus, dincolo de nuanţa absurdă a scrierilor sale.
Asemenea lui Apunake din scrierile lui Grigore Cugler, Marcel Avramescu-Uranus
inventează şi el un personaj emblematic. Acesta este protagonistul unor schiţe precum
Aniversarea lui Totog sau Tratat despre Totog. Prima naraţiune îl prezintă pe personaj la
aniversarea vârstei de cincizeci de ani. Cea de a doua este semnată Ionathan X. Uranus, din
infinit. În paranteză, se precizează faptul că cel care îşi asumă aceste rânduri nu trebuie
confundat cu cel de la Călimăneşti. Nu întâmplător, în fruntea relatării se găseşte un motto

501
semnificativ din Pilat din Pont: „Ecce homo!” Înainte de toate, scriitorul reconstituie
biografia fabuloasă a personajului său: „Născut dintr-o găină şi un ortodox, Totog nu cunoscu
cele 9 popasuri fireşti pe care natura le recomandă ca necesare pentru examenul de mamifer,
aşa că tinereţea i se anunţă, de la început chiar, defectuoasă. Ca apogeu, se ivi apoi aventura
mamei sale cu un dansator got, care îi zgâlţâi definitiv personalitatea, stârnindu-i o
adevărată erupţie galbenă şi amăruie, localizată, în concluzie, pe dinţi”.
Dar Marcel Avramescu nu cultivă numai pastişa, ci se şi autopastişează cu aceeaşi
ironie muşcătoare, aşa cum se întâmplă în Ionathan X. Uranus contra Ionathan X. Uranus.
După cum se precizează în subtitlu, relatarea reprezintă o „Scrisoare deschisă” şi are drept
motto cuvântul „Totog”. Naraţiunea ia forma unui reproş adresat de către Ionathan X. Uranus
dublului său omonim, care doreşte să restabilească circumstanţele reale ale fenomenelor: „Ai
scris, domnule necunoscut şi oarecum probabil, despre Aniversarea lui Totog şi ai iscălit
Ionathan X. Uranus, uitând că Ionathan X. Uranus sunt Eu, şi nu dumneata”. Autorul
epistolei se defineşte în opoziţie cu autorul relatării: „Eu sunt centrul, iar dumneata eşti
periferia. Eu sunt aeroplanul, iar dumneata eşti zbârnâiala lui. Eu sunt miezul, iar dumneata
nu eşti nici zeama măcar. Prin urmare…” Spre deosebire de epistolier care cunoaşte
adevărul, scriitorul transfigurează evenimentele: „De fapt, eu ştiu tot. Şi ştiu şi adevărul
istoric într-o poveste pe care dumneata ai voit-o numai poveste, adică inventată, şi pe care ai
mâzgălit-o cu o iluzie de Mine”. Despre Totog, personajul referenţial al prozatorului, se
afirmă că „s-a născut mort într-un moment de contopire vajnică a unui creier incomodat cu
excitaţia condeiului şi de sleială”. Protestul este semnat Ionathan X. Uranus, Hingher.
Tot un motto din Alfred Jarry se găseşte şi în fruntea naraţiunii intitulate Despre
beznă, în care se trimite la un loc situat în afara timpului şi a spaţiului. „Lumina singură şi
excesivă e întotdeauna primejdioasă”, ne avertizează prozatorul, motiv pentru care „fiecare
cetăţean trebuie să aibă bezna lui”. Nevoia de întuneric se explică prin faptul că, prin însăşi
esenţa ei, lumina este generatoare de orgoliu şi de perdiţie.
Numele lui Totog revine în naraţiunea intitulată Despre artă, motto-ul ales alcătuind
varianta parodică a unui dihton celebru: „Margaritas ante porcos”. Mai întâi, pornind de la
geniul său „proaspăt şi permanent”, scriitorul vorbeşte de lipsa de accesibilitate a operei sale
pentru „pătlăgelele intelectuale”. Apoi, asumând o atitudine plină de orgoliu, el nu pregetă să
proclame unicitatea textelor pe care le-a publicat: „Eu sunt unul, într-adevăr, pentru că mi-am
depăşit precursorii precum sifonul a depăşit, în veac, jetul canalului urinar şi sifonul verbului
meu e oricând gata să servească un duş acid oricărui ins care are nevoie urgentă de vreun
stimulent spiritual – şi Domniei Tale cu îndatoritoare întâietate”. Flacăra mistuitoare a artei
adevărate îi este opusă pastişei ce lichefiază şi pute, şi care le aparţine imitatorilor
prozatorului.
Către Ionathan X. Uranus reprezintă un dialog între Ionathan X. Uranus (autorul lui
Totog) şi Ionathan X. Uranus (Poliţist). Deja motto-ul situat în fruntea lucrării atrage atenţia
asupra diferenţelor dintre Totog şi Urmuz: „Totog: vax! Urmuz: Omul cu mârţoaga”.
Prozatorul porneşte de la confuzia ce se face adesea între Ionathan X. Uranus şi Urmuz: „Prin
urmare, Ionathan X. Uranus înseamnă, pe scurt, Urmuz”. Ipoteza că Uranus nu este decât un
descendent al autorului Paginilor bizare nu îl bucură deloc pe narator, de unde afirmaţiile
acide ale acestuia: „Urmuz e sufletul, e veşnicia, pe când Ionathan X. Uranus, adoptând
părerea dumitale, nu este decât o părticică din trupul acestuia, după cum am mai spus, adică

502
partea aceea care a intrat în pământ spre descompunere şi pentru hrana viermilor, care nu
sunt altceva decât nişte paraziţi”.
O parodie a scrisorii de factură romantică este naraţiunea intitulată Epistola (Pentru
altcineva): „Dragul meu Psaltic! Astăzi se împlinesc cinci minute de la cea dintâi întâlnire a
noastră, sus în turn, printre morcovi: eu eram atunci mai mic şi tu erai ceva mai mare. Mai
târziu, când ne-am revăzut în scobitura vicontelui breton, eram eu mai mare şi tu erai mai
mic. Dacă-ţi mai aminteşti, ni s-a mai întâmplat mai apoi încă de multe ori acelaşi lucru,
fiind alternativ unul mai mare decât celălalt şi viceversa. Şi tu ştii la fel tot atât de bine ca şi
mine că fenomenul n-are nici un fel de explicaţie, deoarece amândoi am fost de faţă când a
pierdut-o la cărţi; că mai-nainte avea”. Textul este semnat Ionathan X. Uranus, frate siamez.
Locul desfăşurării întâmplărilor este toposul privilegiat şi inspirator al Călimăneştiului. Ca şi
altă dată, evenimentele povestite sfidează logica comună, găsindu-se „în afară de planul
înţelegerii obşteşti”. Schiţa intitulată Bradolin şi Sulfinela reprezintă o parodie a idilei
romantice şi sentimentale. Semnificativ se dovedeşte motto-ul situat în fruntea textului, un
fragment urmuzian din Daniil Q Saturn, Cântecul al IX-lea din Epistola a III-a „Către
Giangăi”.
În potriva veacului este textul care dă şi titlul volumului. Subtitlul relatării se
dovedeşte elocvent: Manifest şi proclamaţie. Prefăcându-se că asumă o atitudine omniscientă,
scriitorul realizează o pastişă a textelor biblice. Astfel, o parodie a Apocalipsei este anticipată
deja în motto. Spre deosebire de alte naraţiuni, textul are şi un post-scriptum polemic:
„Adeziuni sincere, însoţite de câte o profesiune de credinţă manuscrisă şi semnată în
original, se primesc direct la sussemnatul, Hotel Jantea No. 2, Călimăneşti”.
Arta de a fi are în frunte un citat din Jacques Maritain, potrivit căruia „un câine viu
valorează mai mult decât un leu mort”. Naraţiunea vine să ilustreze ipoteza potrivit căreia nu
fiinţăm decât prin spaţiu: „fiecare dintre noi poate pretinde, cu drept cuvânt şi într-o
oarecare măsură, că există de fapt, pentru că fiecare dintre noi participă, în felul care-i este
propriu, la spaţiul mare şi la o oarecare şmecherie universală…” Filozoful existenţialist care
susţine asemenea idei este Strelicz Aqmuden, personaj mecanomorf, construit după o reţetă de
factură urmuziană: „Era un om gros, cilindric din unele puncte de vedere, şi – în orice caz –
foarte în armonie cu ceea ce majoritatea celor prezenţi gândea despre dânsul. Cuvintele lui
căzuseră ca nişte burlane patrupede şi duşumelele răsunau încă, ca şi cum una sau mai multe
furnici ar fi vociferat acolo omeneşte”. Pentru a demonstra valabilitatea ideilor sale,
personajul se împrăştie şi apoi se reface din propriile lui fragmente, ilustrând mitul păsării
Phoenix. Concluzia „cu tâlc” a textului sună în felul următor: „Plac, clapa, calc placa,
plec…” Nu întâmplător, schiţa este semnată Ionathan X. Uranus, aliment proaspăt.
Tentaţia invectivelor, atitudinea irevenţioasă transpare şi din textul programatic
intitulat Manifest către hingheri. Pentru scriitor, esenţial nu este verbul „a fi”, ci „a fi într-un
anumit fel”. Reproşurile scriitorului îi vizează „pe toţi constipaţii cerebrali de care dispune
umanitatea, pe toţi hipertrofiaţii şi atrofiaţii sexuali, sentimentali şi intelectuali, pe toate
aguridele vieţii spirituale şi pe toţi cacofonii duhului”. Atitudinea faţă de aceşti retardaţi ai
spiritului este cea specifică unui hingher. Naratorul se gândeşte să îi adune pe toţi cei vizaţi,
să le ţină „o bine simţită cuvântare” prin care să le explice de ce prezenţa lor este inutilă şi
urât mirositoare, după care să îi execute. Nu întâmplător, citatul din Rabelais aşezat în fruntea
textului vorbeşte tocmai despre spânzuraţi.

503
 Spre deosebire de Mircea Eliade care făcea Apologia virilităţii, spirit ironic, Ionathan
X. Uranus realizează Apologia zevzecului. Subtitlul textului este elocvent în privinţa
demersului parodic realizat de către prozator: Eseu în pi bemol major. Motto-ul ce precede
naraţiunea reflectă procesul de golire a sensului: «Circulaţi, la echinocţiu, numai cu oblon de
damă». Abordând aceeaşi manieră parodică, autorul simte că observaţiile sale vor deveni
„odată pentru totdeauna o predică cu dovlecei de lapte şi o confesiune patrulateră pentru
uzul cotidian al tuturor punctelor, cardinale sau nu”. Nu trebuie uitat nici faptul că schiţa
este semnată Ionathan X. Uranus, matusalem precoce.
Problema semnificaţiilor oculte ale cifrelor apare în relatarea intitulată Despre şapte.
Subtitlul ne avertizează asupra faptului că avem de a face cu un Mic studiu cu consecinţe
nebănuite. De asemenea, motto-ul din fruntea textului ne informează că „Cel mai mare număr
e şi cel mai mic”. Creaţia vine să demonstreze adevărul afirmaţiei că „Fiecare ins, între
altele, şi numără”. De la acest adevăr primordial se ajunge la o altă constatare esenţială: „tot
timpul cât dăinuie pe coaja tare a acestui uscat Pământ, omul nu face – în esenţă – altceva
decât numai că numără”. Ceea ce urmează ilustrează valabilitatea afirmaţiilor anterioare:
„Când, la început, a ţâşnit – umed – pruncul din mama lui proprie, a zbierat: unu. Pe urmă
şi-a pus degetele moi pe buric: doi. După asta, şi-a înfipt picioarele amândouă – cu succes –
în urechi: trei. Şi a scos limba, carne groasă, roşcovană: patru. Şi aşa mai departe”.
Ocultistul remarcă apoi legăturile existente între numere şi formele realităţii. Şapte se
dovedeşte o cifră magică deoarece semnifică numărul de găuri pe care omul îl are în cap:
„Prin urmare, nările sunt două găuri pe unde poate vântul să-ţi sufle în cap. Asta, până
acum, rămâne bine stabilit. Dar, pe urmă, dumneata mai ai în cap şi alte găuri. De pildă,
două urechi. Cu nările împreună, dacă socotim cum trebuie, vom spune: patru. Şi cu ăştia doi
ochi prin care te zgâieşti la mine: şase. Dacă – acum – mai punem şi gura la socoteală:
tocmai şapte. Aici voiam să ajung: alte găuri nu mai ai în cap şi nici nu s-ar putea altcum”.
Şapte e considerat cel mai vechi număr, un număr de obârşii făuritoare. Explicaţia (i)logică pe
care o oferă Ionathan X. Uranus este simplă: „Acum, dacă e adevărat că omul este capul şi că
– într-adevăr – capul precedă – în veac – existenţa însăşi a Cosmosului, atunci necesarmente
vei recunoaşte că şapte e cel mai vechi număr; şi, tocmai de aceea, şi cel mai de seamă”. În
felul acesta, şapte ajunge „cheia adevărată a minunilor toate”. Acesta este şi motivul pentru
care, înainte de a-şi semna creaţia, autorul îşi salută cititorul de şapte ori.
Ispitele lui Moş Grămadă reprezintă o „anecdotă virilă”. Mai mult decât în alte texte,
deja în motto, scriitorul recurge aici la un ingenios joc de cuvinte: „Nu ştiu: tracii au trac? Că
fracii au frac”.
Semnificativ se dovedeşte textul intitulat Necrolog, în care Marcel Avramescu se
dezice de propriul său trecut avangardist. Este un moment sugestiv din biografia spirituală a
autorului, când acesta se găseşte la o răscruce de drumuri. În mod ostentativ, în fruntea
relatării este aşezată o dedicaţie elocventă: „Pentru răposaţii Ionathan X. Uranus şi Mark
Abrams”. Aceeaşi ruptură de trecut este exprimată şi în motto-ul care urmează: „«Destul!» a
spus inima mea”. Consecinţa firească a despărţirii de eul de odinioară este faptul că scriitorul
îşi asumă o nouă identitate, semnându-şi creaţia Marcel Avramescu. În data de 22 noiembrie
1931, săptămânalul Vremea publica un anunţ ce punea capăt dublei cariere a lui Marcel
Avramescu: creatorul de avangardă (Ionathan X. Uranus) şi autorul de texte oculte (Mark
Abrams): „Astăzi, Ionathan X. Uranus şi Mark Abrams, paiaţele mele demente, s-au sinucis”.

504
Delimitarea de trecut se realizează în paralel cu deconspirarea tehnicilor la care recurgea
scriitorul de avangardă, procedee cu care noul ego al omului de cultură nu mai este de acord:
„Auzit-aţi, fireşte, de Ionathan X. Uranus. Eu eram. Umoristul absurdului, apologistul
absurdului. Maestru de ceremonie al vorbelor goale şi saltimbanc ameţit de propria
sfârlează. Ionathan X. Uranus era însă un ins a cărui mecanică interioară, în ciuda măştii de
glumă sub care se cristalizează, izvora dintr-o experienţă, în fond tragică: din conştiinţa
uscăciunii logicului”. Prin urmare, la fel ca în cazul altor autori de avangardă, textele lui
Ionathan X. Uranus s-au născut din „conştiinţa uscăciunii logicului”, o conştiinţă tragică,
resimţită cu dureroasă intensitate. După ce a depăşit febra avangardistă, scriitorul şi-a
demitizat singur opera, considerându-şi schiţele de tinereţe simple „exerciţii verbale risipite
prin diferite publicaţii”. Sunt texte ce reprezintă doar încercări de „expresie literară proprie
(pe modalitatea absurdului parodistic)”.
Autor incomod, irevenţios, fascinat de enunţurile absurde, care impune un personaj
insolit (Totog), Ionathan X. Uranus scrie rar şi puţin. Cu toate acestea, opera acestui „om
exorbitant” merită să fie readusă în actualitate pentru a se stabili cu exactitate locul ei în
cadrul avangardei literare româneşti.

Bibliografie selectivă:
Avangarda literară românească, antologie, studiu introductiv şi note bibliografice de Marin
Mincu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1983.
Pop, Ion, Avangarda în literatura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
Glodeanu, Gheorghe, Fascinaţia ficţiunii. Incursiuni în literatura interbelică şi
contemporană, Editura Fundaţiei Culturale Libra, Bucureşti, 2006.
Uranus, Ionathan X., În potriva veacului, Textele de avangardă, 1926-1932, Ediţie îngrijită
de Mariana Macri şi Dorin-Liviu Bîtfoi, Editura Compania, 2005.

505
 THE CRITICAL SPIRIT IN “ROMÂNIA LITERARĂ” IN 1989
The critical Spirit in “România literară” in 1989

Prof. Dr. Mircea A. DIACONU

Ştefan cel Mare University of Suceava

Abstract
This study analyses the identity of literary criticism in 1989 Romania, in the last year of communist
dictatorship, by scrutinising literary chronicles published by Nicolae Manolescu and Eugen Simion in ”România
Literară” (Literary Romania). Through open confrontation with the political system and its ideology, the two
critical voices with their authority constitute a bastion of defence for the aesthetic. Being in the first line, the
critical feuilleton ensures the dignity of literary criticism and of Romanian intellectual life, at a time when the
pages of ”România Literară” were filled with articles that were not devoid of political substratum, and the critics
were demanded to serve communist ideology.

Keywords: Literary criticism, communism, ”România Literară”, Nicolae Manolescu, Eugen Simion

The objective of this intervention pertains to the identity of the literary criticism as it
arises from the way it was established and practised, in “România Literară”, by Eugen Simion
and Nicolae Manolescu. Of course we can make use of the principle of metonymy to suggest
the idea that the part is eloquent for the whole. But it often happens for the details to make the
whole. Looking back through the prism of a single moment, with all the risks that such a
method entails, means, however, seeing the outlines.
Thus, what happened with “România Literară” in 1989? A quick glance shows that
important personalities published here, in the literary history and criticism section, from Z.
Ornea, Romul Munteanu, L. Ulici, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Mircea Anghelescu,
Al. Piru, D. Micu, Gabriel Dimisianu, Alex. Ştefănescu, Mircea Martin to the young Ştefan
Borbely, Ioan Holban, Cristian Moraru, Vasile Popovici, Monica Spiridon or, indeed, to the
very young Ramona Fotiade şi Corina Ciocîrlie. Beneath this listing, in any case incomplete,
and which should end with the realization of a common spirit, it could be implied that
nostalgia lies. We would ask ourselves, as did Maiorescu, “Where are those times and where
are those people?”. This is the longing for a paradisiac time, when Nicolae Manolescu wrote
about Grigore Vieru, when Eugen Simion wrote about Mircea Mihăieş. Ultimately, the
following situation might appear rather carnivalesque-infernal: when Alex Ştefănescu
defended Adrian Păunescu, accused by Zaharia Sîngeorzan in “Convorbiri Literare” that he
was the “detractor” of Mihai Eminescu.
But time is by no account paradisiac. Time has been, to put it clearly, infernal.
Because there existed no issue of “România Literară” free from photographs of the
presidential couple or of one of the members of the couple. Photographs of the writers were,
of course, missing. On page 1, were texts signed under the name of “R.L”, whose titles were
as follows: “With the people for the people”, “Actuality and creation”, “The Agricultural
Revolution”, “Work Visits”, “The Vital Centre of the Nation”, “Love of the Country” etc.
Being either those who were well-established or youths in their debut, the writers themselves

506
often signed such ideological texts, fulfilling a command which, if it came from the outside or
from the inside, is less important now.
In issue no. 17, Nicolae Manolescu wrote about Gala Galaction, Eugen Simion about
Ion Mircea, but the issue stood under the main title “Under flames of May”. In issue no. 24
one could read “The message of the comrade Nicolae Ceauşescu, general secretary of the
Romanian Communist Party, president of the Socialist Republic of Romania, with the
occasion of the Honorary Symposium «Mihai Eminescu»”. The last statement of “the
message” read as follows: “By honouring the memory of Mihai Eminescu, we are doing all
that we can to ensure the flawless implementation of the programme of the socialist party, for
the continuous flourishing of Romanian art and literature, for enhancing its educational force,
to create and to give the people new and valuable works of art which should cater to the
progress and fulfilment of the country, to the rise of the socialist identity, to the development
of the elevated traits of the new man, the mature, conscious creator of the fairest and most
humane societies, of the golden dream of mankind – communism”. Also here, a “Telegram
addressed to comrade Nicolae Ceauşescu, general secretary of the Romanian Communist
Party, president of the Socialist Republic of Romania, from “The participants of Honorary
Symposium dedicated to the Centenarian of Mihai Eminescu” signed by “The participants of
the Honorary Symposium dedicated to the Centenarian of Mihai Eminescu”. No later, in issue
no. 26, written on entire pages we find “Comrade Nicolae Ceauşescu’s speech at the Central
Committee’s of the Romanian Communist Party’s plenary”. Also, in issue no. 27, pages 3-9
feature “The Theses for the 9th congress of the Romanian Communist Party”. The literary
criticism is represented in this issue by only four texts. Among them, one on Edgar Papu,
signed by Nicolae Manolescu, another, on Bogdan Ghiu, written by Eugen Simion. Issue no.
43 features for the greater part (pages 1-6) “Comrade Nicolae Ceauşescu’s statement
regarding the issues of socialism, of ideological, political-educative activity, the development
of the revolutionary conscience, of the creation of a new man, conscious builder of socialism
and communism in Romania”. Nicolae Manolescu writes about Mircea Nedelciu, Eugen
Simion, about Romulus Bucur, Daniel Pişcu, Marcel Tolcea. How can it not be subversive
that within these pages massacred by ideology and politics, Nicolae Manolescu and Eugen
Simion continue writing about books, often written by youths, completely torn from the
oppressive, suffocating context? They seem to be an island of normality in a burlesque
carnival. Finally, issue no. 46, from 16th November, is completely occupied by texts under the
head title “Welcoming the Congress” entitled “The Pathos of Political Engagement”, “The
Arguments of Devotion”, “History Is Calling Its People”, “The Ever-Living Stream”, “The
Humanism of the Values of Socialist Cultures”, A Revolutionary Concept of Art and
Culture”, “The Congress of the Great Socialist Victories”, “The Involvement of Drama in
Establishing the Principles of Socialist Humanism” etc. In any case, the ideological text is
broken only by two critical interventions: those signed by Nicolae Manolescu and Eugen
Simion. The first one writes about Dumitru Popovici; the latter on Titus Popovici, indicating
that the pressure is in a way taking its toll on them as well. Even from these choices there the
contraction is obvious. Issue no. 47 contains, from pages 1 through 13, “The Report of
Comrade Nicolae Ceauşescu regarding the current state of Romanian Society, at the Activity
of the Central Committee between the XIIIth and XIVth Congresses, for the Achievement of
the Directive-Programme for Socio-Economic Development in the IX Quinquennium and in

507
Perspective until the years 2000-2010, with the Purpose of the Relentless Fulfilment of the
Programme for the Creation of the Multilaterally-Developed Society and for the Evolution of
Romania Towards Communism as presented by comrade Nicolae Ceauşescu”. There are no
review texts this time. Thirteen, a sombre number, should have given some peoples’
vigilances food for thought. It is possible that Nicolae Ceauşescu was no longer superstitious.
To have one’s portrait in issue no. 13, next to the title “The President and the Country” and to
fully exclude literary criticism so as to introduce 13 pages of ideology should have said
something to Nicolae Ceauşescu. Or to those around him. In the end, as Nietzsche said,
hazard, like God, does not play dice. And if Ceauşescu fell, it probably happened first of all
because of 13 pages of ideology in “România Literară”.
What was happening with the critical spirit in these troubled times?! The critical
feuilleton offered the chance of solidarity, its goal being, above all, the protection and
promotion of values. And, despite some moments of constraint, Nicolae Manolescu and
Eugen Simion offer the feeling of freedom. Without a doubt, despite not surfacing, many of
their published texts will have had their own stories. Today, the tension which a well-versed
reader would then come across when a text was published is not evident in some. And I
wonder if when writing that “in every journal there are, in effect, two characters: one which
talks and one which is hiding” about Micrea Mihăieş’s debut novel, Eugen Simion did not
think that the critical feuilleton could function as a veritable journal. As a side-note, in a
commentary from 1989 (from issue no. 31) about an essay-book by Nicolae Manolescu, he
confesses: “these writings give the impression of a journal in which fiction calls upon the
biographic (the existential, the anecdotic)”. Manolescu himself writes somewhere in the book
in question, that he would have wanted to write an autobiography, but one about the
experiences of reading... Ultimately, what is the weekly feuilleton in “România Literară”?!
Besides university criticism, which in any case is toned down, Eugen Simion and Nicolae
Manolescu prefer the feuilleton, where their point of view has a civic quality, even without
them wanting it or without premeditation on their part.
Regarding the involvement in critique, the year begins with a surprising, bewildering
article, signed by Ion Cristoiu. Entitled “1944-1947: The Moral Authority of Critique”, the
article treats the subject of the state of literary criticism within the period mentioned in the
title. It is the period of transition towards the age of socialist-realism – in such a way that it
creates the impression that the statements which discuss this time have as a real referent the
present time. Such is the transparency of the equivalences that it is surprising the article
received favourable review and was not censored. Was it a matter of blindness? Or of
complicity? Was it an act of courage? Hard to say. Thus: Ion Cristoiu cites from a balance of
the year 1945 from the newspaper “Ardealul”, which spoke of “the fierce confusion between
the aesthetical and the political”, of “all the so-called proletarian sighs” which are present in
the poetry of the times, of a lyricism which is faulty by “using the same leitmotifs usually
encountered at political meetings”. Of course, the citation is made from a newspaper from
1945. I do not believe that Ion Cristoiu mystifies things. But, written in 1946, the article
makes visionary references to what was happening in the 1980s. It is not important that
another type of poetry existed in parallel. Additionally, it is worth remembering Ion Cristoiu’s
conclusion: “Nothing intimidates the feuilleton critique more. It firmly applies the aesthetic
criterion to any literary work, dissociating between value and non-value.” If it is not intended

508
as a diversion, Ion Cristoiu’s words seem to be of a mad courage. In effect, feuilleton critique
was forced to disappear in 1947, to live out its agony and finally to abandon the battle for the
dissociation between value and non-value. Ion Cristoiu’s statement is rather truer for what a
few critics, first and foremost Eugen Simion and Nicolae Manolescu, were doing at “România
Literară” even in 1989.
Let us return to Nicolae Manolescu and Eugen Simion, not only to analyse their
critical discourse, but to see to what extent time takes its toll on these discourses. I would
much rather look for their true professions, be they oblique, doubled by the background
battles from which something may emerge from time to time. What would I take from that?
While discussing a critique book by Perpessicius, Nicolae Manolescu is interested in the way
in which, by talking about others, Perpessicius talks about himself. That is why the text is
entitled “Perpessicius, Memorialist” (issue no. 11). It concerns indirect memoires, as
Manolescu and Simion are forced to write themselves. When writing about Al. George,
Manolescu confesses: “I usually avoid focusing my weekly commentary on works which I
find have no merit or on authors who, at least to me, seem critically unverifiable.” We may
suspect that, within the context of literary life of the time, the statement is not so innocent.
And finally, that writing about Ion Pecie, whom he dismisses for his lack of consistency in
analysis and judgement, Manolescu considers that “today’s Romanian novelist, fed up with
creating ‘simulations of reality’ in his fiction, began to self-analyse himself, becoming his
own character.” An assertion which amounts to more than a denouncement. Because auto-
referential prose is put on account of the impossibility of the author to refer to reality; in the
absence of reality, he was forced to be content with “simulations of reality”. The idea
resurfaces, in one way or another, in the works of Eugen Simion, who often pleads, in his
reviews of books of prose, for prose writers to turn from the text towards being, from theory
towards the concrete. One day he confesses that “prose will move its focus from text to man”.
Is such a statement prophetic?! Because how could the writer turn his attention towards man
without a radical change of context?! Today, it is hard to tell if such an idea had, back then,
such a meaning and if it would have been understood by anyone as such? It is unlikely, since
Eugen Simion had talked quite some time before about The Return of the Author... As far as
Eugen Simion is concerned, some statements regarding the state of the feuilleton are worth
remembering.
Firstly, it is worth noting the critical text about Mircea Mihăieş’s debut novel
“Keeping Watch in the Mirror”, which received critical acclaim. Eugen Simion remarks that
Mihăieş „writes criticism of welcoming” and continues: “This fact must be emphasised
because many young talents abandon this, I admit, difficult endeavour which is not quick
enough in bringing the success which the young spirit needs”. I would not think that the
feuilleton, which, it seems, was in trouble even then, but for completely different reasons than
today, did not bring notoriety, if not recognition. A few articles regarding aesthetics published
in a prestigious magazine could place one in an area of maximum visibility and interest. I
rather incline to think the risks which the feuilleton entails would have made some youths
(which ones...?) quit. The difficulty of the endeavour was caused by the context. Eugen
Simion thus finds the opportunity to talk about the one of the illustrious agents of the
feuilleton, Pompiliu Constantinescu, known for his firm verdict, for his radical position in
supporting, implicit thorough analysis, of the autonomy of the aesthetic. Eugen Simion says:

509
“he who still thinks that feuilletonesque literature is a frivolous endeavour and is, even
through its nature, estranged from the superior spirit, should read Pompiliu Constantinescu’s
articles to convince himself that a man of talent and ideas can express himself in this manner
as well”. And after noting possible studies of the scale of Pompiliu Constantinescu, for
example one about I. L. Caragiale, Eugen Simion continues: “I continue to like the very
fragmentary, feuilletonistic, literary critic Pompiliu Constantinescu [...]. Within this reviewer
with an immense love for literature and respect for the effort of creation a great critic lives
and manifests itself”. All these statements are, without doubt, programmatic.
Are there any other battles apart from these auto-referential ones?! Actually, it is these
kinds of battles we are interested in, even though the feuilletonist’s self-image is connected to
his manner of engaging in the present. There are battles of which only shadows can be noticed
within the pages of “România Literară”. Or rather, only the soot. Take, for example, Nicolae
Manolescu. In issue no. 8, he writes an article entitled “The Legacy of Magda Isanos”. The
article itself is not of interest here, rather the Post Scriptum, which is a reply to Viorel
Dinescu who, in “The Week”, considers that all the favourable statements made by
Manolescu about Grigore Vieru in a previous issue must be read as the exact opposite, as
reproaches. Upon reading it, we too thought the same, although if it was true, it is unknown
whose feelings Manolescu was trying to spare. Some time before, while writing about Ioan
Alexandru, he does not hesitate in saying his hymns “expose a rather primitive and simplistic
poetic art, made up of rhetoric solemnities” etc. Maybe he had taken into account the national
problem involved in the case of the Basarabian poet. What is certain is that Viorel Dinescu,
who was not, after all, well-known, denounces this possible double-game in “The Week”. As
a side note, it must be said that in order to have a clear understanding of the critical spirit (and
not because it was manifested in “The Week”), Eugen Barbu’s magazine should also be read
and consulted: only through comparison can we comprehend the scale of the critics’
engagement from “Romania Literara”. Mentioning the intention process which Viorel
Dinescu aims at him, Nicolae Manlescu writes in this P.S.: “He (Viorel Dinescu, n.n) can
slander me, but he cannot touch me, as we are situated in different intellectual plains. I’ve
written (these lines of the P.S., n.n) (by overcoming the feeling which in Romanian we call
disgust) only because I did not wish for even the smallest ambiguity in the superlative
appreciation I gave Vieru’s poetry for it to keep existing. If it were about Grigore Vieru’s
foolery, I would rather have bitten my tongue than utter a word”. Indeed, it is difficult to
explain why Nicolae Manolescu engages in dialogue with Viorel Dinescu. Was it on account
of the consequences which might have stemmed from such a “slander”? Today, Nicolae
Manolescu could walk by Viorel Dinescu without noticing him. Such a Post Scriptum – a
speciality of Nicolae Manolescu, willing to get involved in backstage games as an actor – can
be found in an issue of “România Literară” from 1988 (no. 23). After a text about the re-
editing of The Woman in Front of the Mirror, the novel of Hortensia Papadat-Bengescu,
Nicolae Manolescu notes that: “I’ve read with great surprise in the «Literary Life» section of
our magazine that I’ve participated in a meeting with the readers from a company from
Bucharest. I do not even recollect having been invited. I scarcely believe it is about someone
else with the same name. And for someone to have impersonated me is even harder to believe.
It is worth knowing, however, that, to my regret, I have not taken part in any meeting in the
last moths”. Irony prevails within. But, beyond irony, Nicolae Manolescu plays the part of

510
being displeased about not being invited, of regretting it... These are things which speak of the
possibilities of escaping from ideological imperatives. There is another P.S., concerning M.
N. Rusu, also in “The Week”, in issue no. 21. Something else is interesting here. It is a text
about Mircea Ciobanu’s poetry. Within this context, it reads: “Such a structure for a poem is
not common in our lyric, maybe even because Modernism is preferred over the fragment, the
momentary illumination, the thundering of the image. The exceptions to this are few: Sorin
Mărculescu, Liviu Ioan Stoiciu (whose book, Voices from the Labyrinth, I talked about not
long ago, omitting at that time – and for this I say mea culpa – to discuss a fourth book, The
Heart of Rays, written by the poet, which was not, as the title of my review suggested, only
his third book!) and a few more”. Obviously, what is in brackets is of interest here. This
specification rather proves that Nicolae Manolescu could not have made any references to that
volume. I believe that is the reason for his insistence on reminding, beginning with the title,
that LIS was at his third book.
We do not find Eugen Simion engaged in such battles. But, just as Manolescu, he
somehow seems involved in what I call future battles. By this I mean we can perceive in some
of the attitudes from 1989, something from their future state. This shows that breaking means
continuity. Regarding this I would refer to the review called “The Anti-chamber of the Work
of Art”, in which Eugen Simion discusses the volume of documents about Rebreanu, signed
by Stancu Ilin: “Stancu Ilin brings less significant documents, says Eugen Simion. I wonder,
for example, if there was any point in reproducing the letter from 19th March 1932 of Elvira
Pârvan Apăteanu, the sister of the philosopher historian, where we find abominable and
absurd statements about E. Lovinescu («this Moscalo-Bulgarian Gargantua»). Not all
insignificant rubbish must be brought to light”. I would say history continues, were it not for
the very title of a review from issue no. 40, signed by Nicolae Manolescu. In an obituary-
review about Paul Georgescu Nicolae Manolescu talks about the ingratitude of some of those
helped by Paul Georgescu at the beginning of the ‘60s: “Who lived through the age in
question – of the beginning of the ‘60s – knows to what extent these «worthless things» about
everyday life became essential in the future writer’s biography”. The words about Paul
Georgscu are not conventional, and Manolescu pleads for honesty and calculated judgement.
Before being a positive person, “the mentor, we are told, used to be one of the dogmatic
spirits of an age in which they had not been born as writers. And they publicly reproached
him that”. Maiorescu continues (it would be good to know who those ingrates were) by saying
Paul Grigorescu’s articles from Critical Endeavours (1957-1958) “are not some of the most
«narrow-minded» of the time”. This is the conclusion: “The critic supported valuable
literature, as little as it was, against subproductions, of proletcultist worthless works”.
Before concluding, I would invoke a detail. In issue no. 33 from 1988 (by exception, I
have made reference to two or three issues from this year), Nicolae Manolescu writes about
The Hymns of Maramureş, the book by Ioan Alexandru, not with kind words, as we have
already seen. But notice the following detail: the poet’s lexicon, peasant-ish and biblical, and
the structure of the phrase, borrowed from religious writers, should bring about an archaic, old
feel. Manolescu goes on: “for the same reasons, to create the feeling of being old, he prefers â
to î, everywhere, even where they have never been (doborâtă, urâtă)”. Nicolae Manolescu
could not suspect what battles would be fought on this issue a few years later.

511
 Finally, two issues stand out. One regards the solidarity which was aimed at protecting
the dignity of literary criticism: Nicolae Manolescu and Eugen Simion illustrate in “România
Literară” the spirit of true literary criticism, used exactly by the refusal of being used. The
other one concerns the ironic game of history. Looking back blissfully, one discovers an end
which bears within it roots (why not the wanderings?) of the beginning. In any case, in hard
times, the feuilleton seemed to be in the first line of battle with the omnipresent, yet hard to
see or harder to identify, enemies.

Bibliography:
Goldiş, Alex, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului, (Criticism
in the Entrenchments. From Socialist Realism to the Autonomy of the Aesthetic), Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 2011
Manolescu, Nicolae, Istoria critica a literaturii romane (A Critical History of Romanian
Literature), Editura Paralela 45, Piteşti, 2008
Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine (A History of Romanian Literature
from Today to Tomorrow), I-II, Editura Semne, Bucureşti, 2009
Ştefănescu, Alex, Istoria literaturii române contemporane (1941-2000) (A History of
Contemporary Romanian Literature), Editura Maşina de scris, Bucureşti, 2005

512
 „SEMNE“ DE CARTE SADOVENIANĂ
Sadoveanu’s Book Marks
Prof. dr. Vasile SPIRIDON
„Vasile Alecsandri“ Universitz of Bacău

Abstract
The purpose of this book, entitled Sadoveanu’s Book ”Marks”, is to illustrate Sadoveanu’s unique
interpretation of the laws of Nature thanks to the anscestral sageness possessed by the great writer. Almost his
entire creation exudes an air of wisdom, revealing ”marks” of nature, history and humankind, which become
spiritual values. This is why the characters in Mihail Sadoveanu’s work elude the temporal and spatial mundane,
profane dimensions and begin living within the boundaries of another existence which is sacred. Reading
Sadoveanu’s great Book, we enter a world of parabolic narration, alluring us to decipher a script of meditation
and analogy, of meaningful stories willing to be discovered through initiation.

Keywords: sign, initiation, secret, rite, sacred.

Prin năzuinţa de accedere la esenţa sapienţială a modelului generic autohton, Mihail

Sadoveanu şi-a divulgat nostalgia trăirii recuperatoare a miticului. Întors cu faţa spre cele
dăinuitoare, el a privit înspre începuturile noastre mitologice – bază a numeroase dintre
reconstituirile sale narative – şi şi-a propus să reînvie pe cale estetică unele „aspecte ale
mitului“ risipite în ceaţa vremurilor. Fantezia şi visarea i-au fost atu-urile specifice – ca mod
de cugetare poetică între cadrele imaginarului –, oricând în măsură să dea contur unor
dimensiuni de necuprins raţional.
Realul şi fictivul se văd îngemănate în concepţia majorităţii personajelor sadoveniene,
care gândesc la modul magic şi vorbesc poeticeşte. Acestea interpretează existenţa în cadrul
unui cod de semne venite din vechime şi lămurite prin apelul la înţelepciunea aurorală a unei
lumi apuse dar mereu de rememorat. Într-un studiu în care identifică şi conturează modelul
istorisirii de dragoste în marea Carte sadoveniană, Constantin Dram afirmă: „Aşa cum s-a şi
comentat de către exegeţii sadovenieni, lumea prozei sale, acel imaginar sadovenian, este o
rezultantă dintre lumea re-memorată şi lumea imaginată. Departe de a se mulţumi cu o simplă
preluare a unor semne dintr-un imaginar extins, Sadoveanu încorporează semne din toate
tipurile de imaginar care îl interesează./ Prin sadovenizare apare o lume, delimitată artistic la
nivel lingvistic, semantic, estetic, etic – unică şi posibilă doar în tiparele scrisului sadovenian.
Totul devine semn: spaţiu, timp, personaj, indiferent dacă este raportat la o lume arhaică sau
modernă, prin filieră folclorică, observaţie directă sau model livresc“1.
Astfel, ritmurile milenare ale vieţii se modelează într-o epicitate solemnă, întrucât
acordurile de basm şi de poveste acompaniază itinerariile experienţelor cognitive ale mai
multor dintre personaje. Dezarticulând câteva semnificanţi abisali din ceea ce consideră a fi o
falsă poveste pentru copii, Dumbrava minunată, Radu Cernătescu este de părere că aici
scrierea sadoveniană „surprinde şi fixează în conotaţii ora de angoasă metafizică a definitivei
rupturi teurgice cu vârsta profană“: „Orientarea lui Sadoveanu înspre «lumea de demult» şi

1
Constantin Dram, Mihail Sadoveanu. Modelul istorisirii de dragoste, ed. a II-a, Timişoara, Ed. Augusta, 2003,
pp. 80 – 81.

513
disimularea hermeneutică a arhetipalităţii ei a avut ca preţ renunţarea la orice pretenţie de
originalitate în favoarea unui căutat aer arhaic. Exemplul poate cel mai concludent este
Dumbrava minunată, aşa numita «poveste pentru copii», dar care este, în opinia noastră, o
veritabilă scriere cu cheie crescută în marginea filosofiei hermeneutice, a cărei polisemie se
adresează unei vârste de început, dar nu una biologică, ci gnoseologică. Un început întru
Cunoaştere, precum e «copilăria masonului», când adeptul face, la primul grad, prima lui
călătorie ritualică, de la Vest la Est, «în căutarea luminii»“2.
Recuperarea de ordin afectiv a trecutului implică în opera sadoveniană transfigurarea
factologicului închipuit aşa cum s-ar fi desfăşurat el şi, drept urmare, Istoria devine, în acord
cu această viziune, o poveste întemeietoare, cu ţinută baladesc-legendară. Ştim că memoria
colectivă reţine categorialul semnificativ în locul evenimenţialului şi substituie figura
testimonială din analele istorice cu arhetipul, ea păstrând şi evaluând aproape numai ceea ce a
fost filtrat de mit-istorie. Mitul cosmeticizează poetic realitatea şi aureolează personajele
istorice, situate într-un timp calitativ corespunzător aprecierii afective; iniţial, ele nu au nimic
supranatural atunci când trec înzestrate cu valoarea lor simbolică din istorie în legendă şi
devin mituri romaneşti.
Nu trebuie uitat faptul că mitologia românească nu a rămas „în-scrisă“ epopeic,
asemenea acelora ale altor naţiuni, nouă doar calea lirismului (pe care se înscrie şi acela tipic
sadovenian) îngăduindu-ne să accedem la universalitate. În acest sens, cu justificată
îndreptăţire, Nicolae Florescu opinează următoarele: „Incapabil să realizeze mişcare epică,
Sadoveanu a adoptat o atitudine reflexivă asupra universului, situându-se cu precădere pe sine
în mijlocul lui. Există mereu o trăire secundă, o taină ce se cere revelată, pe care doar privirea
înceţoşat lirică şi pătimaş subiectivă a scriitorului le dezvăluie şi le luminează. Acest fel
particular de a privi şi a trece dincolo de formele aparente ale realităţii înseamnă a
sadoveniza, adică a povesti despre legile interioare după care lumea existentă se compune şi
se descompune, restructurându-se./ Sadoveanu n-a vrut atât să creeze o lume, cât, mai ales,
să-i dea celei prezente un sens, să-i ofere o soluţie, un model ideal de vieţuire. El mânuieşte
pilde şi motive livreşti, invocă experienţa milenară a omenirii, încercând să scrie – cum s-a
spus – o carte a cărţilor, o poveste a poveştilor, o istorisire a istorisirilor (s.a.)“3.
Mihail Sadoveanu face mereu incursiuni în spaţii arhetipale şi cercetează vârstele
biologice pentru a surprinde viaţa aureolată mitic, statornicită în tipare comportamentale
durabile, care dau un sens major existenţei. În intenţia de a redefini fictiv istoria scoasă din
documente şi cronici şi de a restaura o imagine livrescă ilustrativă a panteonului naţional,
autorul Fraţilor Jderi, înzestrat cu temperament romantic, profilează „pe pânza vremii umbre“
de oameni comuni care pot ascunde un destin neobişnuit, dar şi figuri emblematice de eroi
învestiţi cu o misiune sacră. Prozatorul nu descrie evenimente istorice, ci creează din memoria
mitului conştiinţa ei, într-o rarefiată atmosferă de legendă. Personajele se nasc din lumea
legendei sau din amintire: Nicoară Potcoavă, înzestrat cu comportament mitologic, a trecut
„ca un vis al noroadelor“, iar Ştefan cel Mare capătă trăsături paraistorice învestite cu o
asemenea forţă încât apariţia lui este explicată din partea imaginarului popular printr-o

2
Radu Cernătescu, „Trei întâlniri secrete cu II*** Fr*** M. Sadoveanu“, în Literatura luciferică. O istorie
ocultă a literaturii române, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 2010, pp. 279 – 280.
3
Nicolae Florescu, Mihail Sadoveanu între realitate şi mit, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar, 2011, p. 17.

514
cazuistică legată de transcendent. Reconstituirea portretului Muşatinului se realizează, la
începutul trilogiei romaneşti dedicate lui, mai mult după reacţiile şi părerile supuşilor decât
din comportamentul direct. Printr-o astfel de introducere în spaţiul romanesc, i s-ar fi
clarificat dimensiunile personale reale, dar i s-ar fi atenuat, în mod sigur, ceva din
recunoscuta-i prestanţă.
Acest procedeu narativ – despre care scrie I. Oprişan în studiul său dedicat operei de
faţă –, al înceţoşării datelor de strictă identitate personală, este uzitat şi în cazul oamenilor
simpli, care trăiesc izolaţi şi tăcuţi, îndeletnicindu-se cu practici arhaice sau oculte, legate de
ritmurile trecerii şi ascunzând taine. „Fără a renunţa complet la procedeele evidenţiate anterior
de înceţoşare a biografiei eroilor şi de sincopă a elementelor de strictă identitate a acestora,
prozatorul recurge cu timpul tot mai frecvent la sugerarea misterului personajelor prin
intermediul datelor profesiunii lor. Morarii, hangii, solomonarii, babele descântătoare,
nălbarii, căutătorii de comori, fîntânarii şi toţi cei care, prin firea lucrurilor, locuiesc departe
de colectivitate – de regulă hanurile şi morile (de vânt sau de apă) erau plasate, în trecut, în
marginea aşezărilor rurale – sau se presupune că vin în contact cu forţele oculte, devin
principalii purtători de taine în creaţia sadoveniană; ceea ce face ca misterul personajelor să se
împletească profund cu fantasticul de sorginte folclorică şi să creeze drept repercusiune în
operele de maturitate ale lui Mihail Sadoveanu un halou extraordinar de ambiguitate între real
şi fabulos, între ştiut şi neştiut, între văzut şi nevăzut./ În sfârşit, în paralel cu toate acestea,
prozatorul e atras tot mai mult, după 1920, de taina existenţială a personajelor, de
manifestarea lor plină de neprevăzut, ca fiinţe biologice, Revelarea tainei vieţii – a naşterii, a
creşterii şi a morţii – acestora devine tema esenţială a naraţiunilor şi romanelor sale“4.
În privinţa păstrării tainelor existenţiale, antropologii şi etnologii au analizat, în
funcţie de raportarea la mit, variile aspecte ale muţeniei şi tăcerii, devenite obiecte de studiu
pentru filosofia limbajului. Sadoveanu cercetează „oameni şi locuri“ care păstrează încă o
târzie şi izolată enclavă mitică, unde poveştile îşi mai au rostul (hanuri, mori, crâşme, peşteri
etc.), iar mitul condiţionează nararea dramelor petrecute în felurite spaţii imaginare.
Personajele rememorează tacticos întâmplările pe care le-au trăit şi de care se lasă modelate,
povestite. Şi totuşi, „Lumea nu-şi cunoaşte semnele, de aceea toate tac“ – suntem avertizaţi
în „romanul“ Noaptea de Sânziene (ghilimele puse deja de G. Călinescu). Este motivul pentru
care „Opera lui Mihail Sadoveanu prilejuieşte o spectaculoasă gradaţie a tăcerii, în ciuda
colocvialismului prea des invocat atunci când se fac referiri la arta narativă a scriitorului.
Tăcerea în creaţia lui Sadoveanu se sublimează până la sentiment, făcând operă estetică“ –
aşa cum remarcă Doina Florea, în cartea sa despre magia rostirii sadoveniene5. Urmarea
firească nu poate fi decât împletirea tainicului cu fabulosul de sorginte folclorică, ceea ce
conferă atmosferei create un halou de ambiguitate. Timbrul atât de specific evocării
sadoveniene este „francat“ de hibridarea istoricului cu legendarul, de proiectarea naraţiunii pe
ecranul mitic al evenimentelor şi personajelor – istorice sau nu. Dacă în creaţia populară
predomină hiperbolizarea, deoarece memoria trecutelor vremi se simte copleşită de febra
imaginativă (banalul cotidian este exorcizat graţie transpunerii faptelor posibile în plan ideal),

4
I. Oprişan, Opera lui Mihail Sadoveanu. I. Natură – om – civilizaţie în opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti,
Ed. Minerva, 1986, p. 378.
5
Doina Florea, Mihail Sadoveanu sau magia rostirii, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1986, p. 48.

515
atunci Sadoveanu cenzurează pornirile mi(s)tificatoare de tot ceea ce este pitoresc, gratuit şi
vetust, ajutat fiind de arta (sau ştiinţa) de a revigora filonul paseist prin fenomenalizarea
substraturilor istoricizate.
S-a remarcat deja interesantul fapt că, în compoziţia operei acestui scriitor împătimit
de evocarea vremurilor de odinioară şi a locurilor neumblate, fantasticul intră în proporţii
aproape neglijabile. Cităm doar o opinie, care ne permite şi nouă să poposim în cadrul natural:
„Mai important este leit-motivul pădurii şi al animalelor, al semnelor lor, precum şi al
înţelegerii legilor naturii. Vagul accent fantastic, aluziva trecere spre fantastic, sunt elemente
situate într-un plan secund. Natura rămâne simbolul fundamental pentru Cărţile Naturii şi
pentru ceremonialul vieţii, celebrat prin reflecţia scriitorului luminat de semnele unui univers
etern“6. Viziunea sadoveniană rămâne între limitele verosimilului chiar şi atunci când se
apelează la motivul fabulos al „porţii de trecere“ sau al „căii pierdute“ spre alte tărâmuri, aşa
cum se întâmplă în cazul personajelor Amfilohie Şendrea, Stamatin, Bogdănuţ şi Ştefan
Soroceanu.
Ceea ce înseamnă că scrierile sadoveniene împlinesc, cu nimbul lor de miraculos
indus, „farmecul“ indicibil al narării, al ascultării şi al iniţierii în tainicele inflexiuni ale
povestirii-epopee şi din marea carte a Naturii: „De fapt, Nopţile de Sânziene se arată a fi şi un
roman al semnelor, iar prin ele lumea, în unitatea ei, se împarte între o faţă ce se arată şi alta
care se ascunde. Totul e semn şi, totodată, tot ce e vizibil sau perceptibil prin simţuri e real;
ele, semnele, trimit la o altă realitate, mare, cea mai mare în cele din urmă, care trece dincolo
de diversitate; pentru că materia incontestabilă nu e nivelul ultim./ Pe de altă parte, lumea e
simplă, dar cu atât mai misterioasă în transparenţa simplităţii ei. Iar semnele naturii par cele
mai simple; deşi sunt şi cele mai impenetrabile; dacă le comparăm cu semnele omului şi ale
lumii sale, deosebite par să fie deoarece nu sunt orientate spre ceva anume, nu au o intenţie.
Totuşi, la Sadoveanu, şi nu numai la el, ele tind să vizeze planul ultim, definitiv, mereu
ascuns, şi să colaboreze în secret cu el“7. Intrarea în contact cu natura echivalează cu
deschiderea şi interferenţa unor multiple planuri spaţiale şi temporale. Se pătrunde într-o
lume aparte, cu legi imuabile, necunoscute şi nerespectate de novici şi intruşi, unde viaţa se
întreţine sui generis, din resursele proprii.
Aşa se explică faptul că vânătoarea şi pescuitul, departe de a fi acţiuni distrugătoare,
reprezintă o modalitate firească de acomodare a fiinţei umane cu ritmul vital al naturii.
Sensurile profunde ale existenţei vor fi date de suma legilor care stăpânesc natura. Din acest
motiv, mobilurile vânătorii şi ale pescuitului sunt de găsit în codurile nescrise ale naturii,
rosturile lor echivalând cu o menţinere a echilibrului ecologic (sintagmă de folosită astăzi) şi
cu un prilej de narare, de eliberare a fanteziei interpretative cu valenţe hermeneutice.
Un abur de legendă învăluie (încă o dată) naraţiunea chiar şi atunci când se relatează
aceste isprăvi pescăreşti sau vânătoreşti: „Experienţele cinegetice şi expediţiile pescăreşti
îmbracă uneori – în Valea Frumoasei, în Poveştile de la Bradu Strâmb sau în Ţara de dincolo
de negură, – haina călătoriei iniţiatice. Breasla vânătorilor şi cea a pescarilor sunt confrerii
închise şi stabile, în care este venerată ars bene dicendi. Vânatul, pescuitul sau călătoria sunt
tot atâtea şcoli ale retoricii, pretexte ale demonstraţiei elocvente şi ale dialogului. Rămânem

6
Ion Vlad, „Cărţile“ lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1981, pp. 107 – 108.
7
Cornel Căpuşan, Sadoveanu sau fascinaţia lumii, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 74.

516
cu impresia că, pentru Sadoveanu, colocviul, intercomunicarea – de preferinţă cea didactică –
reprezintă mediul specific în care se naşte naraţiunea“8. Atmosfera înceţoşată şi aburirea
translucidă, cu reflexe în imaginar şi afectiv, dau adâncimi de perspectivă tainei, iluziei şi
dorinţei celor dornici de a avea acces la o lume neprihănită, din „împărăţia apelor“ sau „de
dincolo de negură“.
Estompând contururile, ceaţa (o formă atenuată a negurei) obturează raza percepţiei
reale şi nemijlocite, în schimb favorizează peripluri imaginare înspre orizonturile altor
vremuri – spre obârşiile comune ce ne-au întemeiat sufleteşte şi spiritual – dar şi înspre
cunoaşterea introspectivă. Miturile sadoveniene nu sunt atât personale, cât întregitoare
(mioritic, dacic, al voievodului, al viteazului, al înţeleptului, al dragonului, al solitarului, al
hanului, al pădurii ş.a.). Ele restituie imaginea unei lumi cufundate în ceţurile mitice şi
aureolate cu sacralitate discretă. „Primitivul“ Sadoveanu interpretează semnele lumii prin
mijlocirea înţelepciunii multiseculare, aşa încât opera sa comportă şi un indubitabil caracter
sapienţial. Aducem în sprijin câteva fraze, spicuite din introducerea la opera sadoveniană, pe
care o realizează Fănuş Băileşteanu: „Dacă viaţa de pe pământ repetă, ritualic, geografia
cosmică, dacă muntele, cetatea, templul reprezintă, fiecare, «axa lumii», era normal ca
oamenii, printr-o îndelungată experienţă empirică, să ajungă la o înţelegere a fenomenelor
cosmice, a tainei universului. Nu numai prin cuvinte (căci cuvintele aparţin oamenilor şi
adesea nu exprimă esenţe), ci prin semne, prin simboluri. Aceste semne le pricep mai ales
bătrânii, oamenii trecuţi prin mai multe încercări şi ajunşi la senectute, dar şi mai tinerii care
le-au învăţat de la «dascălii» lor. Posibilitatea cunoaşterii acestor semne este legată şi
condiţionată aproape direct de păstrarea tainei, a tăcerii. Evident, această cunoaştere tainică
nu se moşteneşte ereditar, ci se transmite şi se însuşeşte prin iniţiere“9. Interesul prozatorului
nu l-a constituit primitivitatea ca atare, ci descoperirea zăcămintelor sufleteşti păstrate de
etnos-ul nostru, în ciuda deficienţelor inerente transmiterii „primitivităţii“ lui.
Există în opera sadoveniană o coeziune amprentată de concretizările culturale ale
arhetipului. G. Călinescu relevă ca pe un aspect esenţial regresiunea spre elementar, sinonimă
cu voinţa de a conserva specificul unui anumit tip de civilizaţie, această regresiune
semnificând nostalgia originarului, trimiterea la începuturi. Un alt factor important îl
constituie prezenţa ramei mitice, ramă care nu fixează doar anumite locuri, situaţii şi existenţe
concrete, ci înseamnă însăşi configurarea spaţiului epic sadovenian, însăşi „încadrarea“ a ceva
ce trebuie transmis cititorilor, prin atmosfera degajată şi prin magia limbajului folosit.
Strâns legată de aceste aspecte este şi prezenţa ritualului, asupra căruia ne vom opri în
continuare. Acesta are rolul de a convinge asupra convertirii sacrului în profan, proza
sadoveniană fiind vădit marcată de apariţia slujitorilor bisericii, de ceremonii şi de termeni
legaţi de practica religioasă. „Opera sadoveneană animă şi valorifică semnele de supravieţuire
a trecutului, exaltă morala lui superioară şi pe omul cel vechi, evocă religia veche din
trunchiul căreia desemnează practica ritualică drept cea mai importantă componentă şi
rămăşiţă, definindu-i importanţa şi semnificaţia. Universul arhaic sadovenian, în comparaţie
cu alte lumi arhaice, cel puţin aşa cum ne apar ele din prezentările şi analizele lui Mircea
Eliade, prezintă particularitatea interesantă a răsturnării raportului obişnuit dintre sacru şi

8
Monica Spiridon, Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea, Bucureşti, Ed. Albatros, 1982, p. 35.
9
Fănuş Băileşteanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977, p. 50.

517
profan; contrar celor ce se întâmplă de regulă, în spaţiul de eficienţă a religiilor vechi, ritualul
nu reprezintă atât o amintire colectivă a sacrului cât un semn nu al degradării sacrului în
profan, ci al convertirii sacrului în valoare de întrebuinţare şi înţelegere comună, diurnă“10.
Personaje conturate în virtutea ideii dragi autorului de subzistenţă a vechii religii în creştinism
sunt Kesarion Breb, din Creanga de aur, arhimandritul Amfilohie Şendrea, din Fraţii Jderi,
dar şi, în general, oameni simpli, care trăiesc izolaţi şi tăcuţi, îndeletnicindu-se cu practici
arhaice sau oculte, legate de rit(m)urile trecerii.
O caracteristică a creaţiei sadoveniene o reprezintă reîntoarcerea continuă la ceea ce a
fost în alte vremuri, la origini, la începuturi – „eterna reîntoarcere“. Prozatorul nostru crede în
capacitatea construcţiilor romaneşti de a actualiza mesajele răzleţite şi ia act de drama unei
omeniri care şi-a pierdut vechile credinţe fără să dobândească altele noi. Într-o lume a relaţilor
ritualizate, ceremonialul ordonează întreaga existenţă şi reprezintă un ansamblu sistematic şi
mai ales codificat de acte, comportamente, limbaje. Numai aşa se poate da expresie unor
structuri arhetipale, rituale şi iniţiatice care se înscriu într-un program de acţiuni ceremoniale
impuse de structuri mentale şi sociale străvechi. Ritualul marchează – repetăm – convertirea
sacrului în profan, astfel încât valorile transcendente devin valori umane, manifestate, de
regulă, sub forma datinilor şi a obiceiurilor. El se răsfrânge în viaţa cotidiană, copleşeşte
diurnul şi are loc o transfigurare a acestuia în desfăşuararea poetică, eroică ori mitologică.
În opera sadoveniană nu aflăm un creştinism ortodox pur, în al cărui perimetru doar să
fie înţeleasă şi reflectată estetic sacralitatea. Practicile populare – descântece, farmece,
blesteme, vrăji, făcături, cititul pentru deochi şi pentru îndepărtarea spiritelor rele, datul în
bobi, ghicitul în cărţi şi în ghioc, interpretarea datelor astronomice şi a proiecţiilor
escatologice ale noţiunilor de Bine şi Rău în viziunea istorică – reînvie pitorescul formelor de
gândire arhaică şi culoarea locală cu un sporit câştig estetic. Dacă ritualul are aici menirea de
a convinge şi asupra convertirii sacrului în profan, atunci arealele transcendente se
acomodează dimensiunilor umane şi palpabilului cotidian, probând profunzimea lor nu numai
în sensul religios, ci şi în acela al rânduielilor consacrate de legile Firii.
Dovada că vechile practici cultice erau agrementate deplin firii omeneşti o constituie
şi faptul că multe dintre ele au fost preluate şi asimilate de către creştinism, proza sadoveniană
fiind marcată, după cum spuneam, de prezenţa oamenilor bisericii, de ceremonii şi termeni
legaţi de practica religioasă: viaţa decurge în tipare ritualice, iar vorbirea şi gesticulaţia au o
componentă ceremonioasă, sacerdotală. Personajele grăiesc aşa cum li-e portul şi se
înveşmântează aidoma cum vorbesc, această împodobire având drept scop realizarea de
înfăţişări specifice, definirea personalităţii lor, iar nu o simplă utilitate practică.
Forţa de persuasiune a credinţei constă, pentru Mihail Sadovenu, în capacitatea ei de a
se coborî, cu tot aerul de neînţeles şi de teamă indusă, la nivelul reprezentărilor colective şi de
a modela conştiinţe în spiritul unei organicităţi pragmatice. Legăturile religiei cu celelalte
instituţii ale societăţii, cu oamenii şi cu natura provin, potrivit impulsurilor noastre spirituale,
dintr-un fond autohton matricial pentru religia primită din Bizanţ. Nu numai apărarea legii
sfinte, dar şi presiunea tainică a învăţăturii scolastice conferă ecleziaştilor din scrierile
sadoveniene prestanţă morală. Celelalte personaje au laicizat semnificaţiile religioase,
asigurând coerenţa unei societăţi croite pe baze arhaice şi pragmatice. Dacă nu pot risipi

10
Mircea Tomuş, Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978, pp. 159 – 160.

518
spaima de înstrăinare, de alteritate şi de erezie prin regăsirea mântuitoare în universul natural,
ele secularizează misterul sacralităţii, merg (asemenea Vitoriei Lipan) la vrăjitoare, nu numai
la preot, din superstiţie şi nu din mefienţa faţă de formele oficializate şi instituţionalizate ale
cultului creştin. Morala creştină fundamentată pe milostenie se vede şi ea pusă la îndoială,
ideii Judecăţii de pe urmă luându-i locul un judeţ i-mediat, nemijlocit, pentru că trebuie să se
dea seama de fărădelegi în ordine ierarhică inversă, întâi în faţa semenilor şi apoi în faţa
bisericii şi a lui Dumnezeu, aşa cum se întâmplă, de pildă, în scenariul final din Neamul
Şoimăreştilor şi din Judeţ al sărmanilor.
Atunci când Mihail Sadoveanu îşi orientează aria de inspiraţie înspre sfintele lăcaşuri,
ceea ce observă la o bună parte a cuvioaselor feţe bisericeşti este dezolant. De origine şi
structură eterogene (plugari, ciobani, fugari, haiduci), cei mai mulţi dintre monahi nu au
vocaţie recluzionară sau o antedatată criză existenţială provocată de „demonul tinereţii“.
Corelarea dialectică haiduc – călugăr devine familiară; neavând încredere în caracterul
fluctuant al jurisdicţiei, concepţia eclezială despre pocăinţă suferă un amendament: iartă
haiducilor faptele lor mai puţin „ortodoxe“ şi le asigură adăpost ocrotitor în schimbul
îndreptării prin dedicarea vieţii monahale şi recluziunii mai mult sau mai puţin profunde
(desigur, prozatorul are grija să facă distincţia necesară între hoţi şi haiduci, doar ultimii
având acces la convertire). Între cele două confrerii se stabilesc relaţii cordiale în virtutea
urmăririi, de pe poziţii complementare, a aceloraşi scopuri sociale şi morale şi, la nevoie, în
pofida canoanelor (având crucifixul la gât şi sabia în mână), subordonează acţiunile lor
Domniei (mai ales laturii ei divine, providenţiale). În privinţa ierarhilor Bisericii, aceştia îşi
ating scopurile din realitatea socială şi politică nu neapărat prin uzarea de prerogativele
funcţiilor, ci prin inteligenţă diplomatică şi profunzime morală. Un exemplu la îndemână îl
avem în figura arhimandritului Amfilohie Şendrea, din Fraţii Jderi.
Oricum, din scrierile sadoveniene răzbate nemulţumirea faţă de ineficienţa morală şi
socială a Bisericii şi, în virtutea ideii dragi autorului de subzistenţă a vechii religii în
creştinism, este construit personajul Kesarion Breb. Fără să oficieze în temple împodobite,
asemenea altor preoţi, şi exponent al moralei şi ezoterismului antecreştin, personalitatea sa se
conturează din interesul prozatorului manifestat pentru oamenii acelor vremuri ale
începuturilor religioase. Preotul dac se informează despre noua religie concurentă pentru a-şi
feri credincioşii de neajunsurile ei. Trăitor în zariştea unui ethos ce depăşea sectarismul
ecleziilor mai noi, dătătoare de conflicte dogmatice interstine, Kesarion Breb (şi, implicit,
Mihail Sadoveanu) s-a arătat neînduplecat cu apucăturile teologilor bizantini. Biserica
Ortodoxă avea motivele ei să reacţioneze la apariţia romanului Creanga de aur, lectura
acesteia fiind interzisă studenţilor de la Teologie, iar mai târziu legionarii vor arde şi alte cărţi
ale autorului în piaţa publică.
Religia este învestită în scrisul sadovenian cu o disponibilitate juridică menită să
reglementeze viaţa socială, politică şi etică, autorul neutilizând, evident, la capătul
desfăşurării logicii epice, morala comună despre faptă şi răsplată. Dorinţa de „cuminecare“
atrage atenţia înspre pericolulul ce ameninţă sfera sacrului dacă se neglijează profana nevoie
de certitudini. Credinţa are în viziunea lui Sadoveanu şi rolul marcării prin ritual a unor repere
din existenţa individuală şi colectivă: ceremoniile şi datinile creştine ascund reflexe ale
religiei ancestrale, precreştine şi reprezintă exprimarea în experienţă ritualică a unor
componente şi atitudini fundamental umane. Dincolo de profunda capacitate de transgresare

519
estetică, rămâne atracţia pe care a exercitat-o asupra spiritului sadovenian religiozitatea
cosmică şi implicit zariştea precreştină. Credinţa reprezintă o cheie de boltă a creaţiei
sadoveniene şi, la acest nivel, se naşte o corelaţie specifică între sacru şi profan. Scriitorul
devine marele hermeneut care mediază între aceste polarităţi, adică între reprezentările
plăsmuite de gândirea magică, mitică şi religioasă şi reprezentările imaginare în care ficţiunea
este deliberată.
Până la apariţia eseurilor lui Nicolae Manolescu11 şi Alexandru Paleologu12 asupra
operei sadoveniene, autorul acesteia era perceput în general ca un scriitor „instinctual“,
„intuitiv“, nevăzându-se până atunci esenţa cărturărească, livrescă, plăsmuitoare a utopiei
moderne a Cărţii, după demonstraţia primului critic, sau a unei spiritualităţi străvechi, după
cel de-al doilea exeget (deşi demonstraţia nu i se poate susţine decât în mică măsură). Ştim
că, imediat după debutul fulminant, Titu Maiorescu îi recomanda viitorului autor al Divanului
persian să se apuce de lecturi sistematice. „Elementarul“ şi melancolicul Mihail Sadoveanu îşi
propune să acrediteze ideea prelungirii până în contemporaneitate a unor forme străvechi de
civilizaţie românească, el intrând într-un fel de comuniune secretă cu arhetipurile şi
conservând dimensiunile simbolice ale lumii (mitul, sacralitatea cosmică). Migrând domol din
prezent înspre origini şi înspre universul imaginar al Cărţii, Mihail Sadoveanu găseşte
adevăratele temeiuri ale Lumii cu puterea de a le fundamenta, personajele sale devenind
întruchipări ale unor ipostaze existenţiale arhetipale, eterne. Totul de clădit în virtutea
credinţei că „Toate cele de pe lumea asta au nume, glas şi semn“ – după cum sună undeva,
cu valoare emblematică pentru întreaga operă sadoveniană, o propoziţie din romanul
Baltagul.

Bibliografie:
Băileşteanu, Fănuş, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Ed. Minerva,
1977;
Căpuşan, Cornel, Sadoveanu sau fascinaţia lumii, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007;
Cernătescu, Radu, „Trei întâlniri secrete cu II*** Fr*** M. Sadoveanu“, în Literatura
luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, Bucureşti, Ed. Cartea românească,
2010, pp. 262 – 282.
Dram, Constantin, Mihail Sadoveanu. Modelul istorisirii de dragoste, ed. a II-a, Timişoara,
Ed. Augusta, 2003;
Florea, Doina, Mihail Sadoveanu sau magia rostirii, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1986;
Florescu, Nicolae, Mihail Sadoveanu între realitate şi mit, Bucureşti, Ed. Jurnalul literar,
2011;
Oprişan, I., Opera lui Mihail Sadoveanu. I. Natură – om – civilizaţie în opera lui Mihail
Sadoveanu, Bucureşti, Ed. Minerva, 1986;
Manolescu, Nicolae, Sadoveanu sau Utopia Cărţii, Bucureşti, Ed. „Eminescu“, 1976;
Paleologu, Alexandru, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti,
Ed. Cartea românească, 1978;

11
Nicolae Manolescu, Sadoveanu sau Utopia Cărţii, Bucureşti, Ed. „Eminescu“, 1976
12
Alexandru Paleologu, Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Ed. Cartea
românească, 1978

520
Spiridon, Monica, Sadoveanu. Divanul înţeleptului cu lumea, Bucureşti, Ed. Albatros, 1982;
Tomuş, Mircea, Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1978;
Vlad, Ion, „Cărţile“ lui Mihail Sadoveanu, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1981.

521
 CARAGIALE ŞI LUMEA PRESEI
Caragiale and the Word of the Press

Prof.dr. Iulian BOLDEA

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Caragiale’s fictional universe may be considered to be a product of a fascination for the press, of the
fervency of journalism, of the subjects from the newspapers of those times. The subjects, forms and formulas
that are derived from the media may be identified in almost all of Caragiale’s texts. The world of the 20th century
is mirrored in literature through a parallel between journalism and fiction or through the presence of certain
intertextual suggestions that transcribe the relationship between life and text, between reality and its gliding into
the newspaper column. There may also be identified numerous interferences, inner-relations between journalism
and Caragiale’s works, from titles, techniques, characters, phrases, to various news, subjects or circumstances.
The newspaper text and the text of Caragiale’s work borrow the aspect of communicating vessels, in which the
artistic fluid flows or retracts according to the imperatives or necessities of creativity.

Keywords: I.L. Caragiale, Whim, Press, Irony, Parody

Preliminarii
Lumea ca ziar, lumea ziarelor, recurenţa ziaristicii şi a ziariştilor în universul
caragialian – toate acestea sunt subiecte greu de eludat pentru cercetătorul operei lui I.L.
Caragiale. Universul ficţional caragialian e poate fi considerat ca un produs al fascinaţiei
presei, al fervorii jurnalismului, al subiectelor din presa vremii. Subiectele, formele şi
formulele de provenienţă jurnalistică pot fi identificate în mai toate textele lui Caragiale.
Lumea secolului al XIX-lea e oglindită în operă şi prin intermediul acestui paralelism
gazetărie/ ficţiune, sau prin reliefarea unor sugestii ale intertextualităţii ce transcriu raportul
dintre viaţă şi text, dintre realitatea aşa cum este ea şi glisarea ei în pagina de ziar. Chiar dacă
E. Lovinescu, de pildă, dar şi alţii, au contestat actualitatea operei caragialiene, totuşi,
relevanţa şi rolul gazetăriei, a „documentului de epocă” în structurarea textului caragialian,
acordă creaţiei caragialiene indici şi accente de actualitate importanţi, chiar dacă chiar autorul
Scrisorii pierdute consideră că presa adaugă autenticităţii şi notaţiei nude şi „multă zeamă de
fantezie”.
Ioana Pârvulescu subliniază, în Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale şi faptul că
valoarea estetică a textului caragialian nu e conferită de complicate mecanisme de structurare
a viziunii sau a scriiturii, ci de „suflul vital“, de asumarea realului în grilă autentică, spontană,
netrucată: „Caragiale păstrează şi preţuieşte viaţa în ciuda sau poate graţie clişeului”. Ziarul,
perceput de Ioana Pârvulescu drept o „metaforă cuprinzătoare” este unul dintre elementele
care verifică şi validează rezistenţa în timp a creaţiei lui Caragiale, alături de „suflul vital” şi
de o tratare în grilă ambiguă, paradoxală a relaţiilor dintre comic şi tragic. Faptul că, aşa cum
observă autoarea, „întâlnirea dintre cele două personaje, presa şi Caragiale, a fost un mare
noroc al ghinionistei literaturi române” e pe deplin demonstrat. Lumea caragialiană, privită ca
reverberaţie a gazetăriei, are un contur credibil, chiar dacă, prin această ipoteză sunt demolate
multe poncife ale receptării, multe grile anchilozate de lectură, multe tabuuri nefireşti. Pot fi,

522
astfel, identificate numeroase interferenţe, interrelaţii, corespondenţe între gazetărie şi opera
lui Caragiale, de la titluri, procedee, personaje, sintagme, la diverse ştiri, subiecte sau
circumstanţe, fapt remarcat de Ioana Pârvulescu: „Formula lui Caragiale, arta lui poetică este
ziarul. Opera sa comică este scrisă pe hârtie de ziar, alcătuieşte o mare gazetă cu toate
defectele presei vremii, adunate laolaltă. Aşadar: exista o realitate care era deformată în bună
măsură de gazetele epocii. Aceste gazete sunt deformate încă o dată, artistic, de Caragiale.
Răspunsul la cele două întrebări de plecare, despre rezistenţa operei comice a lui Caragiale şi
despre lumea reală contemporană lui, este unul singur: ziarul. Aşa se explică totul.”
Textul din ziar şi textul operei lui Caragiale au aspectul unor vase comunicante, în
care fluidul artistic se revarsă sau se retrage în funcţie de imperativele şi necesităţile
creativităţii. Chiar dacă demersul nostru nu este unul sursologic sau comparatist, totuşi, în
prezentul studiu ne propunem să punem faţă în faţă două lumi, una ficţională şi alta
nonficţională, a documentului gazetăresc, încercăm să argumentăm modul cum se defineşte
una prin raportare la cealaltă, apelând la explorarea unor elemente şi modalităţi comune, greu
de eludat. În opinia noastră, opera lui Caragiale are, cum sugerează într-un comentariu Angelo
Mitchievici, alura unui palimpsest, în care se confruntă două scriituri suprapuse: deasupra
scriitura caragialiană, iar dedesubt, într-o postură a transparenţei relative, ocultate de
exigenţele esteticului, scriitura gazetărească. Există unele notabile cercetări anterioare ce
explorează laturi ale modernităţii creaţiei caragialiene, semnate de Florin Manolescu (care
investiga jocul cu mai multe strategii al mecanismelor creativităţii caragialiene), Alexandru
Călinescu (care analiza opera lui Caragiale din unghiul vârstei moderne a literaturii), Mircea
Iorgulescu (cu studiul său despre „marea trăncăneală” a universului caragialian) sau Ştefan
Cazimir (cu cartea sa I.L. Caragiale faţă cu kitsch-ul). Ioana Pârvulescu, în recenta carte
despre raporturile dintre presă şi opera lui I.L. Caragiale (Lumea ca ziar. A patra putere:
Caragiale), reuşeşte să asume figura lui Caragiale şi a operei sale din perspectiva timpului în
care a trăit şi a mentalităţii în care şi-a făurit scriitorul creaţia, cu accentul aşezat apăsat asupra
tribulaţiilor şi metamorfozelor stilului jurnalistic şi a rolului acestuia în structurarea unei lumi
ficţionale de incontestabil interes estetic şi documentar. Trebuie subliniat, de asemenea,
curajul lui Caragiale de a prelua, prelucra şi transcende, prin asumare estetică, materialul
jurnalistic, impur, inestetic, molozul gazetăresc, şi de a-l transfera în domeniul expresivităţii şi
al literarităţii.

Moftul şi Presa
Lumea-lume”, această lume de strânsură configurată de I.L.Caragiale îşi focalizează
semnificaţiile în imaginea emblematică a labirintului mahalalei bucureştene, concentrându-şi
ritmul aleatoriu, existenţa convulsivă şi tautologică şi în semantica Moftului.
Ce este însă Moftul? Pentru a-l defini, Caragiale adoptă solemnitatea stilului retoric,
într-un text ce mimează erudiţia, recurgând la majuscule , repetiţii, sublinieri şi construcţii
oximoronice. Desigur, e o definiţie din care nu vom afla ce este moftul, tocmai din cauza prea
marii aglomerări a termenilor ce încearcă să îl caracterizeze: “O, Moft, tu eşti pecetea şi
deviza vremii noastre... Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod
nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie,
sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri
distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipsă de lună şi de minte, trecut,

523
prezent, viitor - toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT”
(Moftul român).
Caragiale ne întinde, după cum s-a putut vedea, o capcană retorică prin această
definiţie care, în loc să desluşească “obiectul de definit” să-i exprime conformaţia,
dimpotrivă, îl opacizează, prin mulţimea de termeni, cu semantism cel mai adesea contrastant,
sub avalanşa cărora autorul încearcă să acopere semnificaţia sa proteică. Şi totuşi, ce este
moftul? Moftul reprezintă, înainte de toate, o vocabulă simptomatică pentru sintagma “lume-
lume” , o vocabulă-arhetip a acestui univers lipsit de noimă, dezarticulat şi haotic. Moftul
reconstituie vidul semantic al acestei lumi, apocaliptica sa eclipsă de semnificaţie.
Lumea lui Caragiale are toate atributele unui semn vidat de sens . Semnificantului,
aglomerării de obiecte, de fiinţe, conglomeratului referenţial nu i se alătură nici un semnificat.
Carenţa acestei lumi provine, fără îndoială, din absenţa unui sens ordonator, ca şi din vidul
semantic ilustrat atât de elocvent prin parabola cu iz mitologic a Moftului. În fapt, Moftul ca
simbol mitologic ironic (trimiţând în mod parodic la mitologia clasică) e rezultatul unui
paradox la care participă inflaţia verbală şi eclipsa semantică. În alegoria Moftului, Caragiale
face apel şi la puterea de reverberaţie mitologică a presei, aceea care amplifică, multiplică,
difuzează Moftul. Caragiale denunţă astfel, prin bonomă antifrază, tirania verbului aflat în
plină inflaţie semantică, deviat de la sensul său primar, logic şi demonizat prin carenţă etică:
“El, Moftul, a crescut cu o iuţeală nemaipomenită şi a fost alăptat de Hârtia căreia i se făcu
milă de copilul orfan aruncat de mama lui. Când ajunse în vârstă Moftul, doica lui, Presa, îl
însură cu Opinia, o tânără fată mai mult sau mai puţin publică”.
Traseul genezic al moftului se derulează astfel între naşterea sa instantanee, Hârtie,
Presă şi Opinie, “fata mai mult sau mai puţin publică” - după jocul de cuvinte al lui Caragiale.
S-a observat adesea că lumea lui Caragiale nu trăieşte doar într-o iluzorie nevoie de coerenţă,
de organizare (care rămâne iluzorie până la capăt!), ci şi prin forţa de susţinere a apetitului
verbal. Nevoia de conversaţie (nu de dialog, căci dialogul e de neconceput în spaţiul
caragialian, chiar dialogurile textuale, grafice nu sunt decât o suită de monologuri intercalate,
întretăiate), apetitul verbal ,”pofta de a vorbi şi setea de aplauze”1 susţin acest univers edificat
prin forţa (întoarsă spre deriziune şi farsă) a Logosului. Logosul personajelor caragialiene este
tot ce poate fi mai opus logosului biblic. Cuvântul, în lumea personajelor lui Caragiale, nu
instituie, ci mistifică, nu revelează ci ascunde, nu comunică, ci bruiază comunicarea,
instituind un joc al ambiguităţii care îşi găseşte apogeul, punctul de maximă intensitate şi,
totodată, momentul degenerescenţei sale în scandal : “Scandalul exprimă o mânie defulată,
din unghiul celui care-l emite, şi un act de indecenţă din unghiul celui care-l receptează”2.
Scandalul reprezintă aşadar momentul apocalipsei comunicării. În disonanţele scandalului,
sensurile cuvintelor se contorsionează, vocabulele capătă aspecte monstruoase, semnificaţiile
fiind percepute în mod fals, realizându-se printr-o anomalie a logicii, printr-o falsă percepţie a
realităţii.
Acesta este şi cazul celebrei erori de percepţie din Conu’ Leonida faţă cu Reacţiunea,
unde, datorită unei false recunoaşteri, o petrecere este luată drept “revuluţie”. Percepţia
distonantă a realităţii de către cuplul Leonida-Efimiţa se datorează, pe de o parte unei false

1
Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988, p.32
2
V. Fanache, Caragiale, Editura Dacia, Cluj, p.58

524
identificări a unui fenomen după manifestări exterioare, perceperea esenţei după aparenţe
înşelătoare şi accesorii - “revuluţia” prin focuri de pistol şi chiote - şi, pe de altă parte, scăpării
lui Leonida, care a neglijat să-şi citească de cu seară gazeta, unde negreşit ar fi aflat la
“Ultime ştiri” de va fi ori nu vreo “revuluţie”:
“Efimiţa: Ai auzit?
Leonida: Am auzit.
Amândoi, d-odată, se ridică înfioraţi. Zgomotul s-apropie).
Efimiţa (sărind din pat): E idee, Leonida?
Leonida (cu spaimă): Aprinde lampa... (Sare şi el din pat. Zgomotul mai aproape)
Efimiţa (aprinzând lampa): E fandacsie, bobocule?
Leonida (tremurând): Nu-i lucru curat, Miţule. (Zgomotul tot mai tare)
Efimiţa: E ipohondrie, soro? (Zgomotul creşte mereu).
Leonida: E primejdie mare, domnule! Ce să fie?
Efimiţa: Ce să fie? Dumneata nu vezi ce să fie? Revuluţie, bătălie mare, Leonido!
Leonida (ciudindu-se): Bine, frate, revuluţie ca revuluţie da’ nu-ţi spusei că nu-i voie
de la poliţie să dai focuri în oraş?”.
Se poate destul de lesne observa, în fragmentul citat, carenţa comunicării dintre cele
două personaje, precum şi falsa percepţie a realităţii. Replicile celor doi eroi trădează
planurile de gândire cu totul diferite, paralele, de nu chiar contrastante ce le tutelează vorbele.
Deriziunea evenimentelor istorice pe care o efectuează conu’Leonida în docta sa expunere, în
care nume precum Galibardi sună intolerant de familiar , se însoţeşte cu mitologizarea
faptului divers, a unei petreceri care e transferată de imaginaţia inflamată a celor doi în
registru eroic, cvasifabulos. Mitologia şi moftologia sunt domenii semantice complementare
în opera caragialiană. Adesea, Caragiale nu depreciază stilul înalt sau faptul de o solemnă
amplitudine decât pentru a solemniza - cu intenţie ironică, desigur- cazul insignifiant sau
personajele de o banalitate stridentă. Revenind la Conu’ Leonida faţă cu Reacţiunea, stupefiat
de zgomotele pe care le percepe şi a căror semnificaţie nu o poate deloc pătrunde, eroul
recurge la autoritatea cea mai competentă, aceea care e investită de Caragiale, în mai toate
operele lui cu atribute fals sacrale, ce o împing astfel spre derizoriu: Presa.
Presa este, să ne amintim, cea care difuzează şi amplifică Moftul, sporindu-i puterea
de penetraţie în conştiinţe şi inflamându-i firavul semantism. La gazetă apelează şi
Conu’Leonida, el acordându-i acesteia o încredere infinit mai mare decât propriei puteri de
percepţie: “Leonida: Unde mi-este gazeta? (nervos) că dacă o fi să fie revuluţie, trebuie să
spuie la “Ultimele ştiri”. Unde mi-e gazeta? (Merge la masă, ia gazeta, îşi aruncă ochii pe
pagina a treia şi dă un ţipăt): A!
Efimiţa: Ei!
Leonida (pierdut): Nu e revuluţie, domnule, e reacţiune; ascultă! (citeşte tremurând):
«Reacţiunea a prins iar la limbă, ca un strigoi în întunerec, ea stă la pândă ascuţindu-şi
ghearele şi aşteptând momentul oportun pentru poftele ei antinaţionale... Naţiune, fii
deşteaptă!» (cu dezolare): Şi noi, dormim, domnule!
Efimiţa (asemenea): Cine strică, soro, dacă nu mi-ai citit gazeta de cu seara!”
Dincolo de limbajul “gotic” în care e prezentată reacţiunea (“strigoi în întuneric”,
“pândă”, “ascuţindu-şi ghearele”, “pofte antinaţionale”)putem remarca forţa de fascinaţie,
autoritatea totală, hipnotică pe care o are gazeta asupra lui Leonida, ca şi asupra altor

525
personaje caragialiene (Jupân Dumitrache, Nae Ipingescu etc.). Iniţiativele lui Leonida sunt
dirijate de literatura tipărită a gazetei, după cum semnalele sonore de afară sunt semnele
“revuluţiei” sau “reacţiunii” în funcţie de dispoziţia umorală a “Ultimelor ştiri”.
Dacă moftul reprezintă absenţa semnificaţiei, gradul zero al sensului ori, din contră,
inflamarea peste poate a Semnificantului, în proporţie inversă cu evoluţia Semnificatului,
Moftangiul ca model uman, purtând imprimată în filigranul personalităţii sale, în retorica sa
comportamentală şi existenţială pecetea moftului, e sinonim cu Mitică. Mitică este, paradoxal,
nu un nume ce desemnează o individualitate umană, o fiinţă cu contururi ferme, ci un nume
generic care aparţine - în mod alegoric, desigur - tuturor personajelor caragialiene
nedesemnându-le însă fizionomia niciunuia. În universul omogen şi entropic, haotic şi
dezarticulat conturat de Caragiale, în care fondul, ca şi inexistent, e exprimat prin extensia
unor forme proliferante, orice dorinţă de individualizare e iluzorie, mimetismul funcţionează
implacabil, astfel încât nevoii de identitate a personajelor i se opune “o biografie ficţională”
(V.Fanache), o nevoie irepresibilă de mistificare, de autoiluzionare, ce se îmbină cu
imperativul van al “notorietăţii”. Între dorinţa de afirmare, între mania notorietăţii şi
disponibilităţile afective, morale, intelectuale cu totul precare, tinzând spre gradul zero, ale
personajelor există o discrepanţă evidentă, un elocvent hiatus.
Dacă vidul sufletesc şi banalitatea atotstăpânitoare sunt mărcile specifice ale
personajului caragialian, absenţa comunicării, neputinţa dialogului traduc relaţiile ce se
statornicesc între personaje. Lipsite de identitate, personalităţi derizorii ce se afirmă
ignorându-şi destinul, cu comportamente fluctuante care se nasc dintr-un joc ironic de oglinzi,
personajele caragialiene sunt expresia cea mai elocventă a anonimizării sub semnul Logosului
uniformizator, deturnat spre farsă logoreică şi scandal. Personajele lui Caragiale seamănă ca
două picături de apă, pustiul lor sufletesc este acelaşi, astfel încât genericul nume Mitică
acoperă o realitate palpabilă, instituind anonimizarea, lipsa identităţii şi imposibilitatea
dialogului. Postura personajului se transformă astfel, inevitabil, în impostură, pentru că, aflat
într-o perpetuă dispoziţie mimetică, debordând de un nestăvilit patos cameleonic, eroul
încearcă să-şi asume noi identităţi, nereuşind, fiindcă de cele mai multe ori (vezi Repaos
dominical, La Paşti etc.) celelalte personaje sunt aidoma lui. Textul lui Caragiale se prezintă
astfel sub aspectul unui joc de oglinzi în care personajele se reflectă, înlănţuindu-se într-un
carnaval al vidului existenţial, într-o mascaradă a absenţei şi a eclipsei de semnificaţie, de
dialog şi de consistenţă ontică.

Variaţiuni pe aceeaşi temă

Tipic pentru parodia caragialiană, dar şi pentru asumarea stilului şi a procedeelor
jurnalismului, a lumii „ca ziar”, ni se pare procedeul “temei cu variaţiuni”, în care autorul,
pornind de la un text-prim (Tema) reuneşte câteva “variaţiuni” ale acestuia, dovedind şi în
această schiţă cu valoare exponenţială (Temă şi variaţiuni) o neobosită şi subtilă capacitate de
asimilare, de absorbţie a unor discursuri străine în propria operă. Variaţiunile sunt, în fond,
denaturări, excedări ale discursului - prim, ale temei, dilatări ale stilului obiectiv prin recursul
la discursul partizan, înregimentat, la tonul inflamat, abuziv. Acest model stilistic al “temei şi
variaţiunilor” marchează, nu în cele din urmă, şi o altă conştiinţă, o viziune nouă faţă de text;
căci, deşi Caragiale este un autor ce dă Textului ce este al său, totuşi el nu mai are o atitudine
obedientă, servilă faţă de acesta. Textul, cu alte cuvinte, îşi pierde o parte din transcendenţa
526
pe care o deţinea în romantism, din “minciună romantică” el tinde să-şi transforme energiile
semantice şi să devină “adevăr romanesc” (spre a folosi terminologia lui René Girard).
Instrumentalizându-se, Textul caragialian e o oglindă pură a realităţii, nu însă o oglindă de o
incoruptibilă impersonalitate, ci una în care realul e încercuit, ca printr-un imperceptibil şi
inefabil contur, de o atitudine ironică, astfel încât formula de “realism ironic”, dedusă de
V.Fanache din opera caragialiană e deplin întemeiată.
În Temă şi variaţiuni autorul îşi asumă un dublu demers, prin parodiile sale: pe de o
parte descrie o anume realitate în textul-prim, punând în joc capacităţile mimetice, referenţiale
ale discursului său dar, în acelaşi timp, prin derularea “variaţiunilor” dă naştere unei strategii
metatextuale (şi, într-un fel, autoreferenţiale) modulând şi orientând primul tip de discurs
(“tema”), obiectiv, sobru, înspre o retorică discursivă angajată politic, aşadar distonantă faţă
cu datele realităţii. Incendiul din Dealul Spirii devine, aşadar, un nimerit pretext de parodie a
unor tipuri de discursuri politice şi gazetăreşti şi o satiră indirectă, mediată, a demagogiei şi
imposturii. Incendiul devine, în viziunea organului opoziţiei un punct de plecare al unei
diatribe contra guvernului astfel încât evenimentul în sine e, s-ar zice escamotat,
transformându-se în pretext al unei vorbării inflamate, retorice, fără zăgaz, în care
incontinenţa verbală ţine locul logicii iar epitetul contondent se dispensează de argumente:
“de patru ani împliniţi aproape de când reacţiunea ţine în gheare Belgia Orientului, care din
lipsă de energie în evoluţiunea ei cătră progres, un progres bine definit de aminteri prin
spiritul tradiţiei şi istoriei, şi ocazionat întrucâtva, deşi jenat oarecum, de evenimentele
economice din urmă, în care duplicitatea reacţiunii a întrecut toate marginile şi a atins limita
tuturor speranţelor de îndreptare, speranţe ce nu pot fi întemeiate pe câtă vreme reacţiunea cu
oamenii ei fatali, cari nu se tem nici de lege, nici de Dumnezeu, nici de judecata,
nepărtinitoare dar aspră, a Istoriei, au avut cinismul prototipic şi revoltător s-o declare, cu cea
mai enormă dezinvoltură şi exuberanţă într-o memorabilă şedinţă a parlamentului” etc.
Dacă ziarul “opozant fără programă”, nuanţă “liberală-conservatoare” era vehiculul
unui discurs politic inflamat şi exorbitant, presărat cu tautologii (“duplicitatea reacţiunii a
întrecut toate marginile şi a atins limita”), pleonasme (“dar însă”, “o pată neştearsă şi
indelebilă”) sau nonsensul (“ocazionat întrucâtva, deşi jenat oarecum”), ziarul “opozant cu
câteva programe, nuanţă trandafirie” exprimă un limbaj artificial similar celui folosit de Rică
Venturiano în “Vocea patriotului naţionale”, în care formele latinizante sau italienizante fac
aproape ininteligibil mesajul. De remarcat că şi în această a doua “variaţiune” evenimentul
(“tema”) e pus între paranteze, escamotat sub aparenţa falselor artificii formale care, în loc să
desemneze relieful realităţii, nu fac altceva decât să-i obnubileze semnificaţiile. Incendiul din
Dealul Spirii devine simplu pretext pentru o pledoarie fantezistă în favoarea instituţiei
pompierilor: “Speriinţa din Dealul Spirei până la serenitate ne-a probat că sperietura
cetăţanilor şi cetăţeanelor nesperiinţi adesea causa lăţirii straordinare a sinistrelor este. Să
căutăm deci: a avea pompiar-cetăţean, a avea cetăţean-pompiar. Numai cu condiţiune d-a fi şi
cetăţean cineva un bun pompiar este, şi viceversa (...)”.
În jurnalul “chic” (a treia variaţiune) Caragiale reproduce stilul pretenţios şi preţios,
galant şi nenatural, livresc până la asfixie al carnetului monden, stil parodiat, de altfel, şi în
celebra High-life. Dacă ziarele opoziţiei reduc semnificaţia incendiului la anvergura minimală
a unui simplu pretext, ziarul “oficios” pune la îndoială cu hotărâre chiar izbucnirea
incendiului: “Din sorginte oficială aflăm că nu a fost nici un incendiu ieri în Dealul Spirei.

527
Sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantazia nesecată şi din bogatul arsenal de
calomnii al adversarilor noştri”. Temă şi variaţiuni este o schiţă semnificativă pentru
disponibilităţile parodice ale scrisului caragialian. Totodată, în această schiţă în care vocea
naratorului se estompează până la absenţă, textul se organizează prin procedeul colajului de
texte jurnalistice, procedeu apt în cea mai mare măsură să confere iluzia autentificării, prin
juxtapunerea contrapunctică a unor tipuri de discurs cu o semantică opusă, având însă acelaşi
punct de plecare.
Presa e o prezenţă constantă, atotputernică în opera lui I.L. Caragiale. Expresiile
gazetăreşti, stilul publicistic, reprezentările mentale ale gazetăriei, formulele şi stereotipiile
acestei îndeletniciri pe care scriitorul a exercitat-o cu talent şi pasiune, se regăsesc în
structurile de profunzime ale creaţiei caragialiene, dar şi în concretizările aparente, valorizând
un mod autentic, lipsit de orice convenţionalitate edulcorată de asimilare a realului.

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ SELECTIVĂ

1. Monografii:
Cazimir, Ştefan, Caragiale - universul comic, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967
Cazimir, Ştefan, Nu numai Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984
Cazimir, Ştefan, I.L.Caragiale faţă cu kitschul, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988
Călinescu, Al, Caragiale sau vârsta modernă a literaturii, Bucureşti, Editura Albatros, 1976
Căpuşan, Maria Vodă, Despre Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1982
Cioculescu, Şerban, I.L.Caragiale, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967
Cioculescu, Şerban, Caragialiana, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974
Cioculescu, Şerban, Viaţa lui I.L.Caragiale. Caragialiana, Bucureşti, Editura Eminescu,
1977
Constantinescu Ion, Caragiale şi începuturile teatrului modern, Bucureşti, Editura Minerva,
1974
Diaconu, Mircea A., Caragiale. Fatalitatea ironică, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
2012
Elvin, B., Modernitatea clasicului I.L.Caragiale, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967
Fanache, V., Caragiale, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1984
I.L.Caragiale interpretat de... Studiu introductiv, antologie, tabel cronologic şi bibliografie de
Liviu Călin, Bucureşti, Editura Eminescu, 1974
Iorgulescu, Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Bucu-reşti, Editura Cartea Românească,
1988
Iordan, Iorgu, Limba “eroilor” lui I.L.Caragiale, Editura a II-a, 1957 (Societatea de ştiinţe
istorice şi filologice)
Iosifescu, Silvian, Dimensiuni caragialiene, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972
Manolescu, Florin, Caragiale şi Caragiale, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983
Roman, Ion, Caragiale, Bucureşti, Editura Tineretului, 1964
Tomuş, Mircea, Opera lui I.L.Caragiale, Bucureşti, Editura Minerva, 1977

528
2. Studii şi articole
Călinescu, G., Domina bona, în Principii de estetică, Bucureşti, Editura pentru literatură,
1968
Constantinescu, Pompiliu, I.L.Caragiale în Scrieri, II., Bucureşti, Editura pentru literatură,
1967
Constantinescu, Pompiliu, Comediile lui Caragiale, în Scrieri, Editura cit.
Cristea, Valeriu, Satiră şi viziune în vol.Alianţe literare, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1977
Ibrăileanu, Garabet, I.L.Caragiale. Pe marginea Nopţii furtunoase în vol.Scriitori români şi
străini, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968, I
Ibrăileanu, Garabet, Pe marginea lui Conu Leonida faţă cu reacţiunea în vol.Scriitori români
şi străini, Editura cit.
Ibrăileanu, Garabet, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale în Scriitori români şi
străini, Editura Cit.
Maiorescu, Titu, Comediile D-lui I.L.Caragiale, în Critice, Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1966
Paleologu, Alexandru, De la Caragiale la Eugen Ionescu şi invers, în vol.Spiritul şi litera,
Bucureşti, Editura Eminescu, 1970
Regman, Cornel, Caragiale parodist, în Selecţie din selecţie, Bucureşti, Editura Eminescu,
1973
Vartic, Ion, Glose despre “patria” lui Caragiale, în Modelul şi oglinda, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1982
Vartic, Ion, I.L.Caragiale şi schiţele sale exemplare, prefaţă la volumul I.L.Caragiale, Temă
şi variaţiuni, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1988
Zaciu, Mircea, I.L.Caragiale şi E.A.Poe în Viaticum, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1983
Zarifopol, Paul, Publicul şi arta lui Caragiale în Pentru arta literară, Bucureşti, Editura
Minerva, 1982

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-
PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and
Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si
intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul
Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu
titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo
de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

529
 ROMANUL BENGESCIAN -
SIMPOZION AL ARTELOR ŞI SUBTILĂ COCHETĂRIE CU ŞTIINŢA
Hortensia Papadat-Bengescu’s Novel – a Symposium of the Arts and a Subtle
Flirt with Science
Prof. dr. Carmen ARDELEAN
„1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia

Abstract

Thus, in Bengescu`s novels, one may come across literary and musical references, scientific theories,
thoughts on fundamental existential issues, ethetic, psychological or even parapsychological elements, all of
these perfectly integrated in what can be called “the spirit of the age’.Moreover, it is remarkable the interaction
between various domains such as music , painting, literature or subtle flirts with science like esthetics(especially
the esthetics of the ugly), filosofy, physics, anthropology, psychology. There are also present theories on space
and time, of a second superior conscience, of human capability to take a sight inside us, issues related to spiritual
body, or nations submitted to hereditary factors or Freud concepts that are revealed by characters.

Keywords: Hortensia Papadat Bengescu, arts, music, polyphony, science

Vehiculat la noi în perioada interbelică, conceptul estetic de sincronizare viza, în

concepţia lui Camil Petrescu, armonizarea desăvârşită a literaturii cu filosofia şi psihologia
epocii. De la Proust până la Thomas Mann, se poate vorbi de o adevărată invazie a artelor, de
la pictură la muzică, trecând prin arhitectură sau sculptură.
Nici Hortensia Papadat-Bengescu nu face rabat de la moda vremii. Găsim, în
romanele sale, referinţe literare, muzicale, teorii (mai mult sau mai puţin) ştiinţifice, meditaţii
pe teme existenţiale fundamentale, elemente de estetică, psihologice sau chiar …
parapsihologice.
Fericita intersectare a literaturii cu arta e regăsită la Nietzsche care vorbea despre
naşterea tragediei din spiritul muzicii sau la Wagner care va căuta în Arta Totală „sinteza între
gest, melodie, poezie şi cuvânt, imaginând opera de artă supremă, drama integrală, ca un
punct ideal de confluenţă al poeziei şi al muzicii”1. De altfel, Ştefan Angi vorbeşte despre
accepţiunea antică a termenului mousiké – artă a muzelor - ce reunea, sincretic, muzica,
dansul şi poezia2, Henri Delacroix consideră că arta supremă, totală implică, în mod necesar,
toate celelalte arte3, iar Gilbert Durand apreciază că funcţia esenţială a muzicii este aceea de a
armoniza contrariile, de a stăpâni fuga existenţială a timpului4.
Considerată „limbaj al zeilor”5, arta, ca pur produs al subiectivităţii, nu e altceva
decât o stilizare a universului în care creatorii, oameni de litere, pictori, sculptori, muzicieni,
simt altfel decât toţi ceilalţi. Artă a cuvântului, literatura foloseşte un „material” aparent mai

1
Iulia Micu, Thomas Mann. Istoria unei partituri literare, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 50.
2
Vezi Ştefan Angi, Lucrări de muzicologie, vol.12, Cluj-Napoca, 1979, p. 125-126.
3
Vezi Henri Delacroix, Psihologia artei. Eseu asupra activităţii artistice, traducere de Victor Ivanovici şi Virgil
Mazilescu, prefaţă de Octavian Barbossa, Bucureşti, Editura Meridiane, 1983, p. 334.
4
Vezi Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală,
traducere de Marcel Aderca, postfaţă de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2000,
p. 336.
5
Maurice Blanchot, Spaţiul literar, traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1980,
p.145

530
puţin ofertant, însă imaginile pe care le poate crea cuvântul, muzica pe care poezia o
transmite, sincretismul specific dramaturgiei sau folclorului, în genere, permit multiplicarea
semnificaţiilor pe care opera le poate dobândi.
În mod evident, în opera Hortensiei Papadat-Bengescu predomină referinţele
muzicale. De altfel, unul dintre pilonii centrali ai celui de-al doilea volum al trilogiei este
concertul din muzică de Bach, iar o privire sumară asupra personajelor confirmă legătura,
măcar tangenţială sau prin intermediari, cu muzica, instrumentele preferate fiind, fără
îndoială, pianul şi vioara la care compun sau cântă, printre alţii, Marcian şi Ghighi ( primul
compozitor, al doilea cu o încercare de compoziţie bucolică), Elena sau Rim. E aici o vizibilă
congruenţă a pasiunii autoarei române cu cea declarată a lui Thomas Mann care spunea: „
Muzica am iubit-o întotdeauna cu pasiune şi o consider întrucâtva o paradigmă a tot ce e artă.
Mi-am privit talentul întotdeauna ca pe un fel de vocaţie muzicală transpusă, iar forma de artă
a romanului găsesc că e un fel de simfonie, o ţesătură de idei şi o construcţie muzicală”6.
Structura polifonică a operei prozatoarei interbelice confirmă similitudinile,
afinităţile celor doi scriitori. Mai mult, autoarea română pomeneşte numele a două personaje
din creaţia lui Wagner, Tristan şi Lohergrin, cunoscută fiind pasiunea lui Thomas Mann
pentru cunoscutul compozitor.
Tehnică eminamente muzicală, polifonia este adjudecată şi de romancierii realişti
atunci când „ invenţia melodică e resimţită ca prea mecanică”7. Suprapunerea şi amestecul de
linii, întretăierea, întreruperea, legarea, contopirea acestora în armonie, fugă sau contrapunct,
nu neapărat o istorie, ci câteva teme centrale, variaţii paralele sau divergenţe, iată imaginea
polifoniei, din punctul de vedere al redutabilului critic francez.
Un studiu interesant al polifoniei în roman propune Milan Kundera. Pornind de la
modalitatea muzicală de creaţie pe mai multe voci, ce presupunea expunerea unei teme,
dezvoltarea, variaţiunile, polifonia adesea foarte automatizată, prelungirile de orchestraţie şi
tranziţiile, autorul va ajunge la particularităţile polifoniei în roman. „ Cu romanul este
aproape la fel: şi el este împovărat de tehnică prin convenţiile care lucrează în locul autorului:
să se prezinte un personaj, să se descrie un mediu, să se introducă acţiunea într-o situaţie
istorică, să se umple timpul vieţii personajelor cu episoade inutile; fiecare schimbare de decor
reclamă noi expuneri, descrieri, explicaţii.”8.
Ceea ce contravine principiului polifonic este însă, în viziunea lui Kundera,
compoziţia uniliniară. Polifonia presupune, spre deosebire de aceasta, deplina egalitate a
vocilor, niciuneia nefiindu-i permise dominarea şi/sau servirea drept acompaniament, aşadar
„egalitatea liniilor” şi „indivizibilitatea ansamblului”, condiţii sine qua non ale
contrapunctului romanesc. Exemplificând structura polifonică în roman, Kundera
concluzionează că şi atunci când e vorba despre inserarea unei anecdote, a unei naraţiuni
autobiografice a unui eseu critic, a unei fabule şi a unei povestiri, se poate vorbi despre
polifonie dacă segmentele epice se pun în lumină unul pe altul, dacă se luminează reciproc,
analizând o singură temă, căci „Polifonia romanescă reprezintă mai multă poezie decât
tehnică.”9, e „uniune a filosofiei, a naraţiunii şi a visului”10.

6
Thomas Mann, Scrisori, traducere, prefaţă şi note de Mariana Şora, Bucureşti, Editura Univers, 1974, p. 105.
7
R.-M. Albérès, op.cit., p. 104.
8
Milan Kundera,op.cit., pp. 92-93.
9
Ibidem, p. 97.

531
 Fără a folosi termenul de polifonie, Pompiliu Constantinescu sesizează noutatea de
construcţie a romanului bengescian, considerând că „Prin Concert din muzică de Bach, dna
Hortensia Papadat-Bengescu smulge biruinţa geometriei în spaţiu, proprie romanului.”, căci
„În jurul concertului, pivot de confluenţă a tuturor, se ţese o triplă dramă a partenerilor
simetric distribuiţi în structura romanului; după realizarea formulei de obiectivitate,
scriitoarea realizează şi arhitectura compoziţiei.”11. Criticul român sesizează şi prezenţa, în
Concert din muzică de Bach, a trei osaturi puternice - tragedia lui Maxenţiu, Rim /Lina şi
Elena /Marcian- care, prin diversitatea actorilor şi a situaţiilor, „se descompun şi se unifică
spre centrul de absorbţie al unei dispoziţii simfonice, analizate cu minuţie şi fineţe, cu bogăţie
expresivă şi intelectualitate, culminând cu hipnoza colectivă în care toţi sunt prinşi până la
înmormântarea Siei; iradiere melodică ce fărâmiţează şi recompune, văl ce înfăşoară, dar nu
topeşte conturul de loc al personajelor, concertul magic constituie metoda revelatoare a
romancierei.”12.
În studiul Preliminarii la o poetică a romanului13, Ion Vlad explică apariţia tentaţiei
formelor şi a corespondenţelor muzicale care, crede criticul, „nu este gratuită, ci vine din
necesităţi exterioare de amplificare, extindere şi nuanţare a spaţiului şi a timpului romanesc”.
Pornind de la Muntele vrăjit, criticul conchide că o construcţie în trepte e în perfect acord cu
timpii construcţiilor simfonice, iar „proliferarea planurilor epice (serii şi alternanţe de planuri,
sugerarea simultaneităţii, juxtapunerile de planuri, organizarea poligonală a romanelor)
reprezintă o vizibilă tendinţă spre polifonia epică.”14. Constatarea aminteşte de construcţia
romanului bengescian unde asistăm la o permanentă alternare a planurilor care însă variază
asemenea părţilor unei simfonii, de la moderato, la presto sau adagio.
Trebuie să avem în vedere, în ceea ce priveşte polifonia, că modalitatea la care
facem referire are trei forme diferite care se regăsesc, după cum vom vedea, bine reprezentate
în romanul bengescian: contrapunctul ce presupune prezenţa a două sau mai multe registre
muzicale care sunt independente în tonalitate şi ritm, dar interdependente în armonie,
polifonia imitativă ce presupune reluarea, identică, a unei fraze muzicale şi polifonia prin
divizarea unei singure voci ce presupune divizarea unei melodii într-o serie de variante
simultane, unele secundare, acompaniatoare.
Prezenţe contrapunctice în romanul bengescian sunt cuplurile care evoluează în
ritmuri diferite, cu tonalităţi diferite, dar rămân interdependente în fiecare dintre romanele
trilogiei. Mai mult, la nivelul fiecărui cuplu, putem vorbi şi de o polifonie imitativă, respectiv
de existenţa terţului : Lenora, Eliza şi Doru, Lenora, Walter şi Coca, Rim, Lina şi Sia,
Maxenţiu, Ada şi Lică, Drăgănescu, Elena şi Marcian. Motivaţiile interdependenţei sunt însă
variate: accesul la o lume, până atunci, inaccesibilă (cel mai des sub forma parvenirii),
complinirea unei deficienţe materiale sau afective, refacerea unei atmosfere normale de
familie. Familiile introduse în roman şi aflate în atenţia autoarei nu sunt, aşadar, decât grupuri
contrapunctice care, obsedate de o independenţă faţă de familie, proclamă interdependenţa,
fără a şi-o dori, în realitate.

10
Ibidem, p. 102.
11
Pompiliu Constantinescu, Romanul românesc interbelic¸ed.cit., pp. 70-71.
12
Ibidem, p. 71.
13
Ion Vlad, Preliminarii la o poetică a romanului, ed.cit, p. 151
14
Ibidem, p.151.

532
 Polifonia imitativă se regăseşte la nivelul temelor, al motivelor şi al laitmotivelor pe
care autoarea le proliferează, la nesfârşit, în romanele sale, dar şi la nivelul obsesiilor
personajelor (copilăria lui Nory, talentul/absenţa talentului muzical al lui Ghighi). Problema
paternităţii/maternităţii incerte, a bastardului ( Mika-Lé, Sia, Nory ce e denumită, simbolic, cu
un registru extrem de variat: „fata de contrabandă”, „copil adulterin”, o catastrofă”, „musafira
nedorită”), motivul reînnoirii casei ( Prundenii, Palatul lui Walter, conacul de la Gîrlele
suportă, din varii motive, renovări sau schimbarea destinaţiei prin instituţionalizare),
laitmotivul bolii sau al accidentului (luxaţia Linei, tuberculoza lui Maxenţiu, boala ruşinoasă a
Anei sau a Siei, infirmitatea Anetei Pascu), surprins la diverse niveluri (fizic şi psihic), cu
diverse intensităţi şi consecinţe (Lenora, Maxenţiu, Sia, Rim). Se alătură acestora tema morţii,
parvenitismul şi snobismul, motivul călătoriei( cu precădere în Elveţia), motivul extirpării sau
al supralicitării eroticului, primul asociat instantaneu celor proaspăt căsătoriţi, al doilea
asociat bastarzilor sau soţilor/soţiilor care, intrând într-o căsătorie de convenienţă, ce ignora
componenta afectivă sau sexuală, se reechilibrează …hormonal, creând situaţii la limita
normalităţii sau a deontologiei maritale.
Polifonia prin divizarea unei voci într-o serie de variante acompaniatoare e
perceptibilă la nivelul perspectivei narative. Utilizând un singur personaj- reflector în
Fecioarele despletite, Hortensia Papadat-Bengescu ajunge, mai ales în Drumul ascuns şi în
Rădăcini, să multiplice perspectivele narative şi să ofere, cu generozitate, microfonul narativ
şi altor voci, mai mult sau mai puţin talentate, aşa cum vom demonstra în subcapitolul
următor.
Apropiindu-se, prin alternarea părţilor rapide cu cele lente, meditative sau
rememorative, de genuri muzicale precum sonata şi simfonia, romanele bengesciene
amintesc, ca structură, de opera celui care nu i-a fost străin lui Thomas Mann, ale cărui ecouri
sunt certe în romanele sale: Wagner. Caracteristici precum preferinţa pentru modele
mitologice şi legendare (ilustrate la Hortensia Papadat-Bengescu prin mitul bastardului,
arhetipul androginului, al dublului, mitul oedipian), deschiderea metafizică (vezi interogaţiile
şi teoriile lui Mini despre trupul sufletesc, despre propagarea visului în viaţa reală),
triumfalismul nedisimulat al unor personaje( Mini, Ada Razu, Lică Trubadurul, Coca-Aimée)
sau arta alternării laitmotivelor, a flash-back-urilor, regăsite şi în opera muzicală a lui
Wagner, îi vor oferi prozatoarei interbelice, libertatea necesară evadării dintr-un spaţiu
romanesc clar delimitat până la ea, într-unul ce eludează reguli şi susţine, asemenea lui
Wagner, o formă narativă apropiată mai degrabă de anarhie.
Deşi numele cel mai des pomenit este cel al lui Bach, în ciclul Hallipilor se regăsesc
şi alte referiri la compozitori străini. Rim cântă la vioară, sugestiv, în momentul în care Sia e
revoltată de absenţele lui „Lică Trădătorul”, un fragment din Don Juan-ul lui Mozart, după ce,
în prealabil, consultase volumul cu acelaşi titlu şi fredonase cunoscuta Oyra.
Emoţiile „olimpicei Elena” erau date, cu puţin timp înainte de concert, de „singura ei
pasiune: muzica.”. Fragmentul e un prilej de a aduce în scenă programul concertului, dar
evidenţiază, în acelaşi timp, incontestabila erudiţie muzicală a personajului şi orgoliul
cunoscătorului de muzică; neliniştile ei erau, aşadar, strict muzicale: „ dacă virtuozul X, în
trecere prin Bucureşti, va accepta să cânte la ea, înainte de concertul lui public; dacă muzica

533
lui St. Saëns15 va fi executată mai bine ca la Ateneu; dacă partiţia procurată din Debussy era
chiar cea executată în sala Erard[…]”16.
Erudiţia ei e depăşită însă de cea a muzicianului Marcian care, în joile muzicale,
ţine, în prezenţa Elenei, „dizertări asupra misterelor armonice”17: „ Firul melodic agrest
trebuia să răzbată prin ţesutul complex al unor multiple filoane de ansamblu, după altă
concepţie însă, ca cea reconstitutivă a lui Strauss.[…] Exemplificând din Strauss şi din
propriile lui compoziţii, semnala diferenţa între muzica reconstitutivă şi cea evocativă, ce-l
preocupa.”18.,
Se regăsesc, în Drumul ascuns, şi două referiri la numele unor cântăreţi la modă, în
episodul vizitei făcute de Nory Lenorei. Gusturile muzicale ale personajelor sunt acum
vizibile: Nory refuză să-l asculte pe tenorul Caruso la gramofon, spre dezamăgirea Lenorei,
preferând-o pe Selma Cruz „pentru că nu mai auzise pe nimeni făcând astfel de gargare.”19.
A doua artă participantă la simpozionul bengescian este pictura. Chiar dacă muzicii
îi este alocat un spaţiu mai vast, chiar şi în Rădăcini, unde concertele şi exerciţiile de
compoziţie ale lui Marcian şi ale lui Ghighi compensează refuzul Diei de a mai interpreta
ceva la pian după dispariţia soţului, o poziţie privilegiată are şi pictura. Pictorul Greg nu este
însă un alt Elstir proustian, cu atât mai mult cu cât în preajma acestuia, uneori mai aproape
decât ar fi fost cazul, este nimeni alta decât inestetica Mika-Lé. Oportunist, pictorul va ajunge
profesor universitar după ce, participând a un congres artistic la Roma, s-a convertit la
catolicism, a primit un „Bene-Merenti”, o „Coroană” şi o „Stea”, iar „când a fost vacantă
prima catedră de la Şcoala de bele-arte, candidatura lui a fost necontestată.”20. Spiritul lui de
„conciliere”, după cum apreciază Mini, se regăseşte şi când e vorba de pictură, căci „Dacă ai
rămas la Courbet (s.n.) cu gustul peisajului, te satisface prin liniştea limpede a naturei - şi este
destul de modern ca factură pentru cei ce vor modernism.”21.
Relatându-i lui Mini vizita făcută la cursul lui Greg pentru a vedea tabloul făcut de
Mika-Lé Elenei, Nory, care îi mărturiseşte pictorului, elogios la adresa „şopârlei”, că are
pentru arta ei propria prismă, realizează o neavizată analiză a tabloului: „Ovalul frumos al
Elenei era tras cu o linie neagră. Îl umpluse tot cu negru, culoarea ei favorită. Două alte linii
negre desenau tâmplele regulate, rămase în alb; cerceii erau verzi.”22. Acestei descrieri văzute
prin ochii profanului i se opune picturalul portret al lui Mika-Lé, imaginat de Mini după
succintele indicii fizionomice ale prietenei sale: „ Mini îşi închipui peste tenul searbăd al lui
Mika-Lé praful acelui ciment gălbui; linia pătrată a frunţei, pe care pieptenele o dezgolea din
vâlvoiul negru al părului, şi ochii de chihlimbar mat, liberi ca locul suspect dezvelit din
adăpostul stuhului… Văzu apoi pe aceeaşi Mika-Lé cu pălăria pe spate şi pardesiul cenuşiu,
dar şterse din minte aspectele variabile şi o păstră, rigid înfăşurată pe trupul trunchios de

15
Camille Saint-Saëns (n) a fost un compozitor francez din epoca romantică, autor al operei cu caracter biblic
„Samson şi Dalila”. Personajele traversează drame romantice, iubiri şi trădări, dar rămân clasice prin
comportamentul lor universal valabil.
16
Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, ed.cit., p. 248.
17
Ibidem, p. 275.
18
Ibidem.
19
Hortensia Papadat-Bengescu, Drumul ascuns, ed.cit., p. 448.
20
Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite, ed.cit., p. 65.
21
Ibidem
22
Ibidem, p. 69.

534
copil, cu bandelete unse în bizare mixturi, având legată la coapsă o altă păpusă lemnoasă cu
cap hibrid de foetus…”23.
De altfel, Mini are ochiul pregătit pentru a surprinde şi analiza picturi; aflată în casa
Rimilor, evocă, nostalgică, „cercuirea luminoasă bizantină sau prerafaelică a Madonei
nimbate”24, iar când revizitează Prundenii, admiră prelung „portretul doamnei Calliope,
bunica”25.
Lui Nory îi este prezentată, de către Elena, galeria de portrete a Drăgăneştilor,
„reprodusă în uleiuri convenţionale, de vreo casă vieneză, după fotografii[…] Galerie
proaspătă de familie cu aere vechi din cauza modei aşa cum era purtată de bravii mahalagii şi
a pozelor înfipte şi smerite. Păreau de acum o sută de ani, cu atlazurile rochiilor, cu lanţurile
de ceasornic şi brăţările, cu pieptănăturile ticluite şi cu aerul acela sperios. Mâinile, fireşte,
erau împreunate pe centura taliei scurte.”26. E de remarcat faptul că autoarea nu împrumută
talentul descriptiv al lui Mini şi lui Nory, ale cărei aprecieri rămân, mereu, la un nivel inferior
cu cel al amicei sale.
Pasiunea pentru pictură o determină pe Mini să viziteze pinacoteca de la Ateneu,
unde va încerca o dezamăgire similară celei, neaşteptate, a doctorului Rim: absenţa picturii
bune. Acesta, fervent pasionat de pictură, îşi anunţă interlocutoarea că a intrat în posesia
„unor tezaure: desenele ale Mariei Başkirtscheff.”27, al cărei admirator era, preferinţă
neîmpărtăşită de Mini. Presupunerea lui Mini că pe lucrările artistei ar fi putut exista bacili de
tuberculoză, dată fiind boala de care suferea pictoriţa, conduce discuţia pe terenul mai arid al
ştiinţei. Preocupările pentru pictură ale doctorului apăruseră mai devreme menţionate în
roman atunci când, amuzate teribil, Mini şi Nory cotrobăie printre lucrurile lui Rim, în
căutarea stampelor din Hans Uys, un mediocru pictor olandez, a cărui Evă neizbăvită va
deveni prototipul fecioarelor despletite.
Erudiţia ei în domeniul picturii îi foloseşte şi atunci când are nevoie să suplimenteze
descrierea unui personaj cu un echivalent pictural; prinţul Maxenţiu îi aminteşte de „o
plachetă pe care o văzuse în muzeul din Fribourg: Tête de martyr sans nom.”.28.
Cu gust estetic se dovedesc a fi şi Walter, care transformă sanatoriul, saloanele, în
muzeu de artă, aspect apreciat de Coca-Aimée care „arăta o mare admiraţie-deşi tot glacială -
pentru sanatoriu, cât şi pentru saloanele pline de opere de artă[…]”, chiar dacă dintr-un
nemărginit orgoliu, căci „Sanatoriul şi muzeul îi păruse a fi titluri de mare originalitate, cât şi
de bogăţie neaşteptată, a noii căsnicii materne”.29. Pentru Walter, arta pare a fi un
subterfugiu, o formă de realibilitare, de purificare după relaţia greu de digerat cu Salema: „
avea o mare pasiune pentru tot ce era obiect de artă: pictură, bibelou, mobilă, tapiţerie”.
Pasiunea e, în mod paradoxal, împărtăşită şi de bancherul Efraim care, intenţionat, îşi lasă
colecţia de obiecte de preţ soţiei, din dorinţa ca aceasta să ajungă la Walter, ştiind că „vor fi
stăpânite cu dragoste”30. De altfel, pentru bancher, obiectele de artă nu erau decât o formă

23
Ibidem.
24
Ibidem, p. 95.
25
Ibidem, p. 117.
26
Ibidem, p. 132.
27
Ibidem, p. 143.
28
Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, ed.cit., p. 321.
29
Hortensia Papadat-Bengescu, Drumul ascuns, ed.cit., p. 352.
30
Ibidem, p. 334.

535
sigură de investiţie, pe când lui Walter „rafinarea delicată a obiectelor îi da o compensaţie
prin stări pur contemplative către făpturi neînsufleţite.”.
Nu lipsesc, din romane, nici referinţele literare. Analizând episodul adulterului
Lenorei, Nory face o trimitere spontană, după aprecierea Linei că evenimentul a fost un
accident şi că sentimentele de iubire ale Lenorei pentru Doru sunt certe. Replica ei este „ Vezi
Paul Bourget!”, aluzie la dramele casnice evocate de prozatorul francez de la sfârşitul
secolului XIX şi începutul secolului XX.
Nevoită să relateze incidentul, deloc ortodox, ce o avea ca protagonistă pe Mika-Lé,
elevă la Nôtre-Dame, şi consecinţele după întoarcerea acasă, sintetizează semnificativ
raportându-se la un autor şi la un personaj, ambii celebri prin componenta erotică exacerbată :
„Elena, nu din discreţie, din dezgust, m-a trimis să consult evangheliştii: pe Boccaccio şi
Casanova”31.
O intervenţie interesantă are Mini care, analizând evoluţia (sau involuţia?) societăţii,
constată că nu e evident dacă literatura influenţează modelele sociale sau influenţa este
inversă: „În jocul simultan de prefaceri, nu ştiai dacă sunt născuţi din literatură sau sunt înşişi
modele modelele din care literatură extremă se născuse. Baudelaire şi Verlaine, acum clasici
la lectură, circulau sub mii de forme umane şi omul decadent era omul normal[…]”32.
Referiri pasagere sunt la cunoscutul mit al Anei lui Manole, la discursurile lui
Cicero şi la aventurile lui Rudolf Valentino, citite, în foileton, de Lenora.
Artele nu au, aşadar, efectul sau motivaţia pe care o regăsim în romanul european.
La Hortensia Papadat-Bengescu, pasiunea pentru arte e mai degrabă o preferinţă ce ascunde,
în subsidiar, un viciu sau, aşa cum aprecia Remy de Gourmond, în Fizica amorului: „desfrâu,
exerciţiile ochiului, decorul, îmbrăcămintea, pictura; desfrâu, muzica; desfrâu exerciţiile
minunate ale mâinii, atât de minunate încât produsul direct al activităţii manuale poate fi
imitat de o maşină, dar niciodată egalat; desfrâu, florile, parfumurile; desfrâu, orice artă, orice
ştiinţă, orice civilizaţie”33.
Romanciera interbelică nu se sfieşte să cocheteze, prin personajele-reflector, cu
ştiinţe precum estetica (mai ales estetica urâtului), filosofia, antropologia, psihologia sau
…psihanaliza. Subiecte dintre cele mai variate, declanşate, în manieră proustiană, de
impulsuri ale simţurilor, sunt expuse, mai mult sau mai puţin pertinent, de personajele
bengesciene. Teoriilor privind spaţiul şi timpul, analizate într-un capitol anterior, li se alătură
o lege a fizicii pe care Mini crede că a descoperit-o: „Îşi aminti legea pe care ea credea că a
descoperit-o: cum sunetul, care nu a luat contact cu aerul pentru a căpăta sonoritate, închis
acolo în universul senzorial al făpturei e mai zgomotos decât cel perceptibil auzului şi
transmisibil altor receptoare senzoriale, altor urechi ale sensibilităţii.”34. Ei îi aparţine şi ideea
unei a doua conştiinţe superioare, a posibilităţii coborârii în noi înşine sau a celei că aurul e
„impresia vie a realităţii lui suverane.”35.

31
Ibidem, p. 60.
32
Ibidem, p. 92.
33
Apud Petre Ţuţea, Proiect de tratat-Eros, Braşov, Editura Pronto Astra, 1996, p. 137.
34
Hortensia Papadat-Bengescu, Fecioarele despletite, p. 17.
35
Ibidem, p. 120.

536
 Teoria trupului sufletesc pune în discuţie estetica urâtului, îndreptată îndeosebi spre
Mika-Lé şi Rim; fata e „buba mică ce a crescut pe locul siluirii”36, iar Rim e posesorul
„unghiilor lungi şi ascuţite”37. Sarcina Siei, sicriul şi natura malefică a gemenilor stau sub
acelaşi semn al esteticii urâtului.
Interesantă, deşi profund subiectivă, este teoria neamurilor pe care o lansează Mini
atunci când se analizează influenţa factorului ereditar asupra lui Mika-Lé: „ Eu cred totuşi în
neamuri, cum cred în insule. Poate că prima hartă etnografică pe care am văzut-o, am
confundat-o cu una fizică şi petele care însemnau popoarele, le-am crezut insule. Din
pământul întreg al omenirii s-au desprins aşa insule. De la unele la altele, tot ce e roadă a
materiei ca şi a spiritului, vine să facă schimb şi împreunare, dar împrejur e apă care le
desparte…Uneori atât au întins punţi de legătură că pare a se fi unit cu uscatul…şi deodată
apare un fir subţire de apă primprejur, care se lăţeşte…Sunt naţiile lumii, celei asemenea şi
totuşi deosebite…Eu cred în naţii; cred şi în materialul omenesc unic, invizibil. Dar Mika-Lé
nu aduce temperamentul unui străin, al unui om, nici al unui neam…E altceva…Exprimă acel
minut prim, de stânjenire, a unei fiinţe sau unui neam laolaltă cu altul.”38. De altfel, Mini are
propria teorie asupra timpului, asupra existenţei umane („ în fiecare om există un atom în
germen din fiece simţire”39), asupra trupului sufletesc, a perceptibilităţii („ un instrument
simplu, care slujeşte să străbaţi o idee ponderoasă, lesne, ca un corp transparent”40 ), teoria
fizionomiei „şi a sistemului de a stabili « tipul » cuiva.”. Astfel, pentru „ a te putea identifica
în ultimă cercetare asupra cuiva, îi schimbi aspectul figurii. Îi pui sau îi razi mustaţa. […] . Nu
se poate să nu obţii, astfel, posibilitatea de a-l clasa într-una din marile categorii ale « tipului »
sau în vreo subdiviziune: asasin, bancher, escroc, scamator, aventurier etc…”41.
Personajelor nu le sunt străine nici noile teorii freudiene; îşi cercetează visele,
interpretează simbolistica lor, ajungând, în Drumul ascuns, să scuze alegerea făcută de Ada,
în persoana lui Lică: „Vorbind de el, fiecare suspina şi recurgea la freudism pentru a scuza pe
Ada.”42
O teorie îndrăzneaţă, privind eternul feminin are Cora Persu care, stârnită de apariţia
Cocăi-Aimée în „ faldurile a zece metri de stofe scumpe”, explicase chelului Filodor că : „
misterul feminin nu rezidă, nici nu dispare cu faldurile rochiilor - acel mister se refugiază
oriunde, fie în valul transparent al lui Daphné, fie numai în cingătoarea metalică a baiaderei
goale”43. Teoria e contrazisă de cea a lui Pangali, deputatul „cu reputaţie de inteligenţă”, care
demonstrează „că misterul feminin nu e în funcţie de modă şi nici chiar de femeie, deoarece el
e numai una din fazele dorinţei masculine.”.
Dacă Maxenţiu e un diletant în ceea ce priveşte medicina, studiind însă cu o pasiune
morbidă, la modul empiric, fiecare simptom, o redutabilă reprezentantă a contactului
nemijlocit cu ştiinţa este Nory care conferenţiază, are o viziune modernă asupra lumii,
detaşându-se de celelalte personaje prin atitudinea permanent ironică, chiar sarcastică, prin

36
Ibidem, p. 64.
37
Ibidem, p. 81.
38
Ibidem, p. 63.
39
Ibidem, p. 75.
40
Ibidem, p. 131.
41
Hortensia Papadat-Bengescu, Concert din muzică de Bach, ed.cit. p. 320.
42
Hortensia Papadat-Bengescu, Drumul ascuns, ed.cit., p. 490.
43
Ibidem, p. 427.

537
devotamentul faţă de noile ideologii: pacifismul, feminismul şi chiar socialismul. Cu o licenţă
în Litere, dar refuzând profesoratul44, Nory se orientează spre drept, găsind un „debuşeu”
ambelor diplome: direcţia cooperaţiilor sociale unde spiritul ei de iniţiativă, de bun
organizator, talentul improvizaţiei, al discursurilor o servesc admirabil. Mai mult practiciană
decât teoreticiană, în comparaţie cu Mini, Nory e un fervent militant pentru emanciparea
femeii, iar explicaţia e, probabil, tot freudiană: complexul bastardului.
Investigaţii şi analize aproape ştiinţifice sunt şi cele care vizează biografia Anetei
Pascu şi trecutul surorii sale Dia. Comportamentul acesteia, reacţiile, atitudinile sunt analizate
cu talentului unui fin psiholog. Fiecare schimbare e privită pe linia cauză-efect, personajul
exersându-şi chiar talentul într-ale experimentului uman atunci când încearcă o apropiere a
Diei de cel care, puţin mai târziu, va încerca să devină femeie.
Artizan şi cercetătoare atentă a sufletului uman, înţelegând că literatura nu e altceva
decât o muzică a sferelor, Hortensia Papadat-Bengescu nu ezită să uzeze de arte şi ştiinţe care
îi erau mai mult sau mai puţin accesibile, inserându-le, muzical, în literatură: de la o muzica a
frazelor, la utilizarea, ca pretext(sau metatext?), a unor motive literare precum concertul sau
serata, la îndrăzneţe digresiuni ştiinţifice. Mai mult, asemenea artistului plastic, ea reuşeşte să
surprindă, prin intermediul personajelor reflector, esenţe ale existenţei ce aşteaptă, parcă, să
fie reprezentate grafic într-un desen care se conturează ritmic, în tonalităţi dictate de ritmul
interior al operei.

Bibliografie

Albérès, R.-M., Istoria romanului modern, în româneşte de Leonid Dimov, prefaţă de Nicolae
Balotă, Bucureşti, EPL, 1968
Angi, Ştefan, Lucrări de muzicologie, vol.12, Cluj-Napoca, 1979
Blanchot, Maurice, Spaţiul literar, traducere şi prefaţă de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura
Univers, 1980.
Delacroix, Henri, Psihologia artei. Eseu asupra activităţii artistice, traducere de Victor
Ivanovici şi Virgil Mazilescu, prefaţă de Octavian Barbossa, Bucureşti, Editura
Meridiane, 1983
Durand, Gilbert Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia
generală, traducere de Marcel Aderca, postfaţă de Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 2000
Kundera, Milan, Arta romanului. Eseu, traducere din franceză de Simona Cioculescu,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2008
Mann, Thomas Scrisori, traducere, prefaţă şi note de Mariana Şora, Bucureşti, Editura
Univers, 1974
Micu, Iulia, Thomas Mann. Istoria unei partituri literare, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă, 2007
Ţuţea, Petre, Proiect de tratat-Eros, Braşov, Editura Pronto Astra, 1996
Vlad, Ion, Preliminarii la o poetică a romanului, în Litteratură şi actualitate, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 1971.

44
Într-un fragment din romanul Străina, publicat în presa vremii, Nory apare ca fondatoarea unei şcoli în vechea
proprietate de la Gârlele. Maturitatea o va face, probabil, să revină, totuşi, la o dragoste mai veche.

538
 DUBLUL, UN MODEL AL COMUNICĂRII DERAPANTE
The Double – a Model of Sliding Communication

Assoc. Prof. Dr. Dorin ŞTEFĂNESCU

Petru Maior University of Târgu-Mureş

Abstract

The interpretation tries to point out the directons of exprimation and the levels of manifestation of a
poetics of the distorted / sliding communication, as it appears in the characters’ being in L. Fulga’s Staniul
paradis (The Strange Paradise). The features that define the communicative norm alter themselves in the
experience of the double, until the threshold of the crisis of non-communication and nonsense. Subdued to the
communicative distortions, the self enters the narrow circles of the variance, losing its self-identity, becoming
the witness of an internal alterity. Although the model of the distorted communication imposed by the specter of
the double is a model of action realized in the situation of a semantic-communicant transfer, the scenic
comprehension presents it as a symptomatic inter- and intra-subjective form of the communicative competence.

Keywords: communicative distortions, inter-subjectivity, alterity, scenic comprehension, duality

„Dacă existenţa a determinat explozia cunoaşterii, la fel de adevărat este că şi

cunoaşterea capătă drept de existenţă numai prin comunicare” – aflăm din primele pagini ale
„confesiunii la prima carte” a lui L. Fulga.1 Existenţa nu îşi poate converti dimensiunea în
cunoaştere, la fel cum cunoaşterea nu ajunge să îşi existenţializeze conceptele decât în şi prin
actul comunicării manifestante, de-trăitul comunicând cu de-cunoscutul la nivelul aceleiaşi
arderi con-substanţiale. Cunoaşterea ce capătă drept la existenţă întru comunicare ţine atât de
cunoaşterea filosofică a structurii existenţiale a lumii (şi a semnificării ei ontic-obiective), cât
şi de cunoaşterea psihologică a existenţei sinelui (şi a universului său ontologic-subiectiv).
Dacă existenţei-ca-existenţă comunicarea îi revine ca dat al funcţionalităţii sale organic-
originare, dacă firii non-umanului actul comunicativ îi este constitutiv, determinându-i – din
interior – inerenţa (firescul), dacă lumii deci, în cadrul vastului sistem de elemente
corespondente, configurând analogia universală, îi este dat să comunice cu-sine şi pentru-sine,
psihismului i-a fost dat să comunice şi să caute mereu lumina comunicării cu sine şi cu altul.
Disponibilitatea comunicantă implicând reciprocitatea comunicării, competenţa comunicativă
presupune intersubiectivitate; „ea este suma proceselor intersubiective de comunicare”.2
Sinele intră în comunicare cu alt sine în vederea devenirii de sine prin altul, deschidere ce
urmează traiectul unei integrări comunicante. Sinele lui idem comunică cu sinele lui alterum
pentru a-şi afla, la un nivel mai profund, identitatea de sine în orizontul propriei alterităţi.
Alteritatea este astfel interiorizată, integrată şi ea în totul comunicării, regăsită revelator ca
element dat sinelui de la sine (intrasubiectiv), dar totodată ca imagine a proiecţiei de sine în
altul, un alter ego ce caută să comunice (intersubiectiv) cu fiinţa sa regăsită în altul aceluiaşi.

1
Laurenţiu Fulga, Straniul paradis, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976. Toate citatele fără altă menţiune
trimit la acest volum şi la această ediţie.
2
Corneliu Mircea, Inter-comunicare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 56.

539
„Această interpretare se foloseşte de conceptul unei comunicări sistematic denaturate, ce
poate apare prin reflexie la nivelul interpersonal şi intrapsihic”.
Pornind de la aceste câteva date teoretice, vom încerca să interpretăm nivelele
fundamentale de manifestare ale unei poetici a comunicării deformate / derapante, aşa cum se
punea ea în fiinţa personajelor şi în imaginarul existenţei lor. „Această interpretare se
foloseşte de conceptul unei comunicări sistematic denaturate, ce poate apare prin reflexie la
nivelul interpersonal şi intrapsihic”.3 Vom observa că pe parcursul exerciţiului interpretativ
presupoziţiile teoretice întemeiate în cadrul unei teorii a competenţei comunicative,4
trăsăturile care definesc norma comunicantă se alterează pentru a ajunge în final în pragul
crizei non-comunicării şi a non-sensului. Supus deformărilor comunicative, sinele intră în
cercurile din ce în ce mai strâmte ale varianţei, marcând pierderea identiţăţii cu sine (şi / sau
cu altul), devenind în schimb martorul implicat al diferenţierii şi al dedublării, derapajul
accentuând varianţa şi amplificând golul diferenţei. Interpretarea comunicării sistematic
deformate sau „descifrarea de către hermeneutica abisală a comunicării deformate” (J.
Habermas)5 va aduce în prim plan situaţia unui transfer semantic-comunicant, cu accent pe
regimul dualităţii şi tema dublului, situaţie care va fi înţeleasă prin ceea ce J. Habermas
numeşte înţelegere scenică: „Înţelegerea scenică se deosebeşte de simpla înţelegere
hermeneutică a sensului prin forţa sa explicativă: ea descoperă sensul unor manifestări de
viaţă incomprehensibile numai în măsura în care odată cu reconstrucţia scenei originare
reuşeşte şi clarificarea condiţiilor în care a luat naştere non-sensul. Ce-ul, adică conţinutul de
semnificaţii ale manifestării sistematic deformate nu poate fi « înţeles » dacă nu poate fi
« explicat » totodată de ce-ul, adică apariţia scenei de simptome în raport cu condiţiile de
declanşare ale deformării sistematice însăşi”.6
Deformarea nevrotică a comunicării, ducând la o particularizare funcţională
manifestată la toate nivelele actului comunicant, „semnifică pierderea anumitor momente
comunicative, pierdere de care subiectul nu este conştient”.7 Această inconştienţă are în ea
însă ceva paradoxal ce ţine de relativul pragului ce o desparte de conştiinţa în plină lumină. În
ciuda faptului că se vede expus sciziunii inaugurate de regimul dualităţii, supus
constrângerilor şi servituţilor alterităţii, cu toate că momentele acestei lente scurgeri
existenţiale, înregistrate în cronologia lor, scapă percepţiei sale conştiente, sinele ştie că ceva
se întâmplă cu sine, presimte înstrăinarea ce îl îndepărtează de sine şi de lume („dezacordul
fatal şi definitiv dintre mine şi lumea exterioară”). Deşi „identitatea eului se formează în
relaţiile mai complexe ale acţiunii comunicative”,8 în contactul cu contextura lumii obiective,
sinele resimte acut diferenţa lumii, acuză alteritatea ce se substituie identităţii, pe scurt, este
conştient de ruptura ce s-a produs în sine („conştiinţa mea era ruptă în bucăţi, luciditatea mea
se afla în cel mai tragic impas”). Conştient fiind de fisurarea propriei conştiinţe, ignorându-i
3
Jűrgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Ed. All, Bucureşti, 2000, p. 176.
4
Cf. Jűrgen Habermas, „Die Universalitätsanspruch der Hermeneutik“, in Rüdiger Bubner et al., Hermeneutik
und Dialektik, I, Tübingen, 1970, pp. 73-103.
5
Despre „blocajele de comunicare” ce întreţin „iluzia netransparenţei ficţiunii” şi „mecanismul contorsionării
(desimbolizării) comunicării”, cf. Jűrgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p.
206.
6
Jűrgen Habermas, „Die Universalitätsanspruch der Hermeneutik“, in op. cit., apud Erwin Hufnagel,
Introducere în hermeneutică, Ed. Univers, Bucureşti, 1981, pp. 139-140.
7
E. Hufnagel, op. cit., p. 139.
8
Jűrgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, ed. cit., p. 172.

540
însă cauza (scena orginară), resimţindu-i doar efectul (simptomul), sinele încearcă să îşi
scruteze subconştientul, „să-i descifreze toate ascunsurile şi să-i lumineze toate amănuntele”,
bănuind a afla, în solitudinea psihanalizării de sine, un răspuns la întrebările ce îi torturează
fiinţarea, învăluind-o într-un mister revelator: „nicio singurătate nu-i mai revelatoare de
mistere decât singurătatea Genezei personale, când şi ţie ţi-este dat să pui ordine în haos”.
Substituit psihiatrului hermeneut, sinele are „gândul cercetării abisului”, dorind să facă ordine
în haosul genezei personale, caută a-şi redobândi, dincolo de conştiinţă, în abisul (trans)sub-
conştient, „conştiinţa identităţii reale”. Paradoxul este următorul: a-ţi căuta identitatea în
însăşi cauza alterităţii; chiar în irealul subconştient, sinele crede a găsi temeiul reînfiinţării de
sine în realul existenţei, căci el „avea conştiinţa existenţei sale reale acolo”. Paradoxul
încetează însă de a mai nedumeri dacă înţelegem acest demers al sinelui ca o tentativă de
tămăduire, ca un act temerar ce urmăreşte salvarea din imperiul alterităţii, proces ce ţine mai
degrabă de o etică hermeneutică, dispusă a vindeca prin exorcismul înţelegerii însăşi cauza
unei obsesii traumatice. Or cauza aceasta este urmărită de conştiinţă dincolo de hotarele
câmpului său: „continuam să-mi acuz subconştientul ca fiind sursă de nefericiri”. Dualitatea
persistă, dar ea este interiorizată de înţelegere; „acel univers lăuntric devenea Geneza lui”.
Am putea spune că alteritatea ca efect al structurii duale este eufemizată prin imanentizarea
dualităţii la nivelul subconştientului.
Acest proces de imanentizare ţine de o calitate cu totul specială a ochiului celui ce îl
întreprinde, căci imanentizarea este proiecţie pe ecranul identităţii, scrutarea scenei originare,
privirea pe care „ochiul nevăzut” al sinelui o adânceşte în sine, „privirile interioare ale unui
spirit inegalabil” care încearcă să străpungă „tenebrele din subconştient”. Coborât în sine, ca
într-o acerbă luptă cu îngerul propriu, sinele îşi proiectează „vederea lăuntrică” asupra acesui
teritoriu străin sieşi şi totodată atât de intim legat de propria fiinţă. Însă „haosul din el
continua să fie osândit la convulsii cumplite, niciun fulger nu izbutea (despicându-l) să
despartă lumina de beznă, fiinţa de nefiinţă”. „În realitate, deşi ţinute la fund, ferecate în
subconştient ca într-o carceră ermetică, obsesiile aşteptaseră numai ceasul prielnic pentru a
ţâşni la suprafaţă, exploziv”. Imanentizarea subconştientă are un efect neaşteptat, invers celui
scontat de sinele în căutare de sine: vederea lăuntrică, în loc de a descoperi cauza alterităţii,
trezeşte obsesii latente, refulate în adâncul timpului, obsesii care, o dată reactualizate,
defulate, creează la suprafaţă, pe ecranul conştiinţei, acelaşi scenariu traumatic din pânza
căruia sinele sperase a se smulge. Ceasul prielnic acestei adevărate explozii psihice este
marcat chiar de „conştiinţa timpului”, „fiecare zvon al timpului” aducând încă o dovadă a
tragicei „eliberări” a sinelui de altul din sine: „străbătea acum, fără să-şi dea seama şi-n
adevărate explozii subconştiente, mari zone ale trecutului său tragic”. „Timpul personal”
astfel resuscitat, departe de a fi o izbândă a sinelui asupra alt-cuiva din sine, întoarce sinele în
orizontul dualităţii, transformând „privirea dinlăuntru”, „surpată în ea însăşi ca într-o genune
fără fund”, în „acel plâns lăuntric”, martor tăcut al desprinderii sinelui de sine, al diviziunii
impuse de alteritatea dominantă: „numai jumătate din el înregistra starea obiectivă a
lucrurilor, cealaltă jumătate dăinuia tot în confuzie şi iraţional. Era ca şi cum numai un ochi l-
ar fi avut deschis către lumea exterioară, celălalt ochi i-ar fi rămas prizonier al beznei
dinlăuntru”. Oscilând „cu întreaga sa făptură, şi de la o clipă la alta, între iluminare şi
funambulesc”, „pe jumătate treaz, pe jumătate adormit”, sinele în permanentă „căutare de
sine” sfârşeşte prin a se găsi în identitatea fisurată a dublului: agent şi pacient, „observator şi

541
subiect observat”, fiinţător de sine şi în acelaşi timp fiinţat de alt sine. „Cu privirea încărcată
de întrebări”, asupra identităţii reale sinele nu poate răspunde, căci timpul acestui răspuns
zace în partea adormită din sine, partea-stare-de-vis, surpată în uitare, jumătatea alterităţii
alterate, străine şi ca atare absente: „se întreba cine este, se întreba de unde vine (...), n-avea
memoria a nimic, n-avea deci cum răspunde la asemenea întrebări”. Neputând comunica cu
propria identitate, sinelui nu îi rămâne să se întrebe decât asupra alterităţii, întrebând prin
orizontul altuia din sine, cu ochiul cel încă treaz în comunicare cu „conştiinţa dedublării”.
„Conştiinţa mea suporta rupturi capitale până la a nu mai avea conştiinţa că exist”;
starea în care se află sinele în pragul conştiinţei dedublării marchează ruptura definitivă pe
care dualitatea o provoacă în ordinea umanului, despicând conştiinţa existenţei de sine şi,
implicit, diminuând excesiv disponibilitatea comunicantă. Identificăm această stare cu
modelul psihopatiform al comunicării, definit prin schimbarea atracţiei comunicante în
repulsie, având drept efect iritabilitatea şi actul regresiv, urmate de regret şi remuşcare.9
Refuzându-i-se „cunoaşterea în absolut”, abătându-se de la „modelul acţiunii comunicative
pure”,10 sinele are totuşi cunoştinţă de natura sa duală supusă distorsiunii alterităţii.
Cunoaşterea aceasta deviată a sinelui de sine ajunge pentru a sugera conştiinţa dedublării de
sine. Dublul este resimţit drept contrariu în sine, imagine secundă, copie infidelă a
originalului, element opus ce face parte din întregul fiinţei dar, în acelaşi timp, împotrivindu-
se unităţii sale. „Sinele şi contrariul său” formează astfel perechea imperfectă a existenţei în
dezacord cu propria conştiinţă identitară: „în fiecare ins al lumii vieţuieşte un fel de demiurg,
sinele său perfect sau contrariul sinelui său, binele şi răul, într-o aceeaşi personalitate”.
Concepându-şi contrariul în sine ca întruchipare a demiurgiei de sine, drept origine seminală,
având „nevoie de o icoană adevărată la care să se închine”, sinele îşi părăseşte adevărul pentru
a împrumuta imaginea unui adevăr străin, convins, în disperare de cauză, că acest abandon în
faţa celuilalt – şi asumarea alterităţii ca atare – l-ar putea reintegra în orizontul identităţii
pierdute. Fluxul comunicării pare astfel redescoperit, nu însă ca închegare de sine în întregul
fiinţei reîntregite, ci ca întrepătrundere lichidă, (con)topire a sinelui în altul. Comunicarea
devine „fluid ce trecea necontenit şi cu intensitate egală dintr-unul în celălalt”, „fiecare
topindu-se parcă în celălalt”, „fiecare topit în privirea şi fiinţa celuilalt, ca părţi patetice ale
aceluiaşi întreg”.
Dar „fiecare are parte, în cuprinsul aceleiaşi iubiri, de altă tragedie”, fiecare – în chiar
actul acestei comunicări iluzorii – rămâne parte a întregului, fiecare cu partea sa de întreg
topită la altă temperatură a arderii de sine. Ardere ce îşi consumă tragedia în tăcere, marcând
pierderea sensului rostirii, degradarea cuvântului ca vehicol al actului comunicant,
sentimentul de culpă insinuat perfid între gesturi neînţelese, învăluind această părăsire de sine
în misterul incomunicabil al alterităţii: „constatau deodată că nu mai au ce-şi spune, cuvintele
îşi pierduseră orice sens, ultimele punţi de legătură sufletească se subţiau pe încetul şi se
frângeau sub ochii lor, fiecare se simţea stânjenit de tăcerea căzută între ei ca o pedeapsă,
venitul sau venita se chinuia să inventeze ceva surâsuri de rigoare, ceva confesiuni
amăgitoare, în timp ce şi ceilalţi încercau o senzaţie de vinovăţie, nu de a fi fost condamnaţi la
o maladie fără lecuire, ci de a se şti posesori ai unui secret imposibil de dezvăluit”. Nici

9
Cf. Corneliu Mircea, op. cit., p. 84.
10
Cf. Jürgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, ed. cit., pp. 205, 221.

542
întrebarea („Nu găsea niciun răspuns la aceste întrebări”, „întrebări abia articulate”), nici
privirea („îi căutam privirea să comunice cu mine”), nici gestul („gestul cel mai simplu şi
nevinovat se încărca pe neştiute de înţelesuri insuportabile”), nici orice alt fel de substitut al
comunicării („el se chinuia să surprindă un semn sau o chemare”) nu mai iradiază
semnificaţia în stare să apropie sinele de celălalt din sine, de acel altul mereu prezent cu
absenţa sa obsedantă. Nimic alt-ceva , într-adevăr, nu mai stă în faţa sinelui, niciun alt-cineva
nu mai zace în sine, doar „acelaşi străin mereu prezent în mine”, aceeaşi alteritate, identică cu
sine, acum, în sine, identificată.
În şi prin actul distorsiunii sistematice a unor ansambluri comunicative, sinele se
înstrăinează de sine, aflând în acelaşi-altul din sine imaginea alterităţii; „mişcarea
comunicantă l-a proiectat în lumea străină a unei alte şi deosebite fiinţe, în care şi prin care el,
sinele, este altul”.11 Nemaiavând accces la cunoaşterea absolută, la acţiunea deschisă spre
afirmarea comunicantă pură, sinelui înstrăinat de sine nu îi rămâne decât cunoaşterea negativă
a relativului, întoarsă în ea însăşi, absolutizându-şi compensatoriu căutarea în neputinţa
comunicării, „negându-se pe sine în absolut”. „În acest caz, el înţelege colapsul lumii
convenţiilor ca pe recunoaşterea unei false pretenţii cognitive”,12 lume devalorizată cognitiv.
„O nesfârşită foame de compensaţie” determină sinele să iasă din sine, lăsându-se pradă
repulsiei, respingerii celui străin şi departe de sine („m-ai respins, te resping”). Departe însă
nu este acesta, ci aproape de sine, în sinele propriei fiinţe. „Nevoia absolută a contemplării
propriului sine” aduce, abia acum, în plinătatea asumării sale, conştiinţa dedublării, „această
dedublare de planuri, care-i săgeta conştiinţa”. Sinele îşi consumă înstrăinarea la un nivel de
unde alteritatea este înţeleasă în sine, acceptată ca atare ca fiind proprie sieşi, propriul sinelui
secund, alter ego („tu ai devenit cel de-al doilea « eu » al meu”), altitudine de la care „o
simplă contemplaţie” face ca dualitatea să apară în adevărata ei lumină, ca dedublare a sinelui
în spaţiu şi timp: „Alexandru Platon de la suprafaţa lucrurilor doar contemplându-se în acel
Alexandru egal cu sine, din străfundurile ancestrale”. Asistăm la un transfer ontologic de la un
nivel la altul al fiinţei sinelui: un sine de suprafaţă, alterizat aici şi acum, contemplându-şi
sinele identitar din adâncuri imemoriale. Conştient de „această capacitate de dedublare a
omului”, cu alte cuvinte de sensul oarecum privilegiat uman al acestui act, preocupat de
„procesul de dedublare a propriei sale fiinţe”, sinele caută să-i afle sensul, să înţeleagă
misterul fiinţării sale, „aşteptând să i se releve explicaţia extraordinară a unei similare duble
existenţe”. Similaritate ce traduce, de fapt, transferul alterator de la o identitate la alta,
misterul acelui sine egal cu sine dovedind că „a avut loc o mutaţie, o trecere difuză şi
completă dintr-o identitate în altă identitate”. Tot ceea ce sinele sperase a fi capacitate a
identităţii de a cuprinde în orizontul ei alteritatea, în unitatea lui idem, se arată a nu fi decât
fatalitate a alterităţii ce trece, ubicuu, de la o identitate reală la una schizoidă: „masca de ceară
a feţei celuilalt îl prefigura pe el, spiritul evadat din acela se zbătea acum în el”.
Alteritatea îşi părăseşte forma fragilă, imaginea eterată, resimţită ca un ceva străin
existent în preajma sinelui, opus acestuia ca polaritate distinctă a unei dualităţi conştientizate,
„dezlegându-se parcă din neştiutele tării ale Genezei” („trudnică dezlegare din nodul gordian
al legilor secrete”), pentru a se întrupa acaparator în forma sinelui însuşi, după chipul şi

11
Corneliu Mircea, op. cit., p. 81.
12
Jűrgen Habermas, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, ed. cit., p. 175.

543
asemănarea acestuia. Alteritatea îşi află identitatea parazitară în sinele deschis acestei invazii.
Între cei doi fiinţători în sine comunicare nu este, nici stare împreună în întregul fiinţării, doar
legătură perturbatoare cu altul din sine („tainica legătură între mine şi celălalt”), în dauna
legăturii cu existenţa cea de dincolo de sine: „un fel de rupere brutală a tuturor legăturilor cu
viaţa exterioară, consecinţă imediată fiind sentimentul că lumea lui personală se îngustează tot
mai mult şi-l sufocă”. Dacă sinele pierde legătura cu firea ce îl prejmuieşte, cu exterioritatea
pusă în paranteze, dacă celălalt din sine se dezleagă din adâncuri primordiale pentru a se
manifesta în coabitarea cu sinele pereche, pentru sine şi în sine legătura nu este decât legare,
de altul înlănţuire, „un fel de dublu statornic”, sine cu sine în nedezlegare eternă: „drama
acestei dualităţi e cu atât mai amară, cu cât nicicum nu se pot rupe unul de altul, dezlegare nu
există”. Prin arbitrariul şi non-sensul ce îi prezidează condiţia, nu numai că „blocaje
comunicative apărute intrapsihic separă aspectul strategic al acţiunii (...) de intenţia de acţiune
manifestă, ce vizează înţelegerea”,13 dar legarea sinelui apropie „manifestările acestei auto-
claustrări” de conştiinţa limitei concepută ca termen absolut al unei dualităţi ideale, liman
sublimat în imaginar, mister revelat în momente de elecţiune: „pe dedesubtul istoriei
cotidiene, domestice a lumii, ca un dublu perfect al acesteia, figurează o altă istorie,
suprasensibilă şi bizară, care ne aparţine de la Geneză şi-n care ne refugiem cu nemăsurată
voluptate, ca spre un liman salvator, dar ale cărei certitudini şi miracole ne e dat să le
cunoaştem numai în ceasurile mari ale vieţii”. Tema dublului implică aşadar, pe de o parte,
dihotomia de structură discurs „domestic” vs. discurs „suprasensibil”, iar, pe de altă parte,
varianţa stării ontologice ca rezultat al ofertei unui destin încrucişat („a se recunoaşte fiecare
în existenţa şi în destinul celuilalt”). În deplină conştiinţă a dedublării şi a pierderii identităţii,
sinele nu mai comunică cu sine. Acceptându-şi alteritatea ca limită, el se simte totodată sub
„ameninţarea a ceva către altceva, nedefinit”. Înţelegerea scenică nu mai arată în final decât
simptomul conflictului originar, nedeterminarea umbrei care camuflează simbolismul privat,
derapajul non-sensului şi distorsiunea competenţei comunicative. Spectrul dublului e doar
imaginea nonidentităţii arbitrare, formă simptomatică desimbolizată, schema goală
intrasubiectivă a unei ficţiuni.

Bibliografie

Fulga, Laurenţiu, Straniul paradis, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976

*
Habermas, Jűrgen, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983
Habermas, Jűrgen, Conştiinţă morală şi acţiune comunicativă, Ed. All, Bucureşti, 2000
Hufnagel, Erwin, Introducere în hermeneutică, Ed. Univers, Bucureşti, 1981
Mircea, Corneliu, Inter-comunicare, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

13
Ibidem, p. 176.

544
Narrating/ Picturing the Postmodern Self. Strategies of Representation

Assoc. Prof. Dr. Ramona HOSU

545
546
547
548
549
550
551
 STILURI DE COMUNICARE IDENTIFICATE ÎN TEXTELE UNOR
DOCUMENTE DIN DOSARELE SECURITĂŢII
Styles of Communication Identified in the Texts of Some Documents from the
Archives of Romanian Communist Securitate

Mihai Ardelean¹, Gabriela Buicu², Cosmin Popa³

1 - Medic primar psihiatru, Doctor în Ştiinţe medicale, Centrul de Sănătate Mintală
Tîrgu Mureş
2 - Asistent universitar psihiatru, Univesitatea de Medicină şi Farmacie, Centrul de
Sănătate Mintală Tîrgu Mureş
3 - Psiholog clinician, doctorand Universitatea de Medicină şi Farmacie, Centrul de
Sănătate Mintală Tîrgu Mureş

Abstract

Crime of opinion or guilt to think about the communist regime was a trigger for a complex language
and behavior from employees trained to neutralize a leader’s justified fear.
Purpose: Analysis of the communication styles identified in several texts of the archives Security files.
Results: The language used is dominated by verbs and has a direct, voluntarist character, likely
authoritarian military reports, in which the orders are transmitted from the superior to the inferior or someone
responds about the entrusted tasks.
Conclusions: communication style imposed by a superior power, through people that hold and exercise
this power (term much loved by any political system), on the other hand it determines the communication styles
of individuals controlled by it. This effect is stronger when personal freedom limits are established and
controlled by a device type Security police.

Keywords: communication styles, communist regim, Security archives

Multe din torturile Securităţii îşi păstrează, cu insolenţă, anonimatul. În schimb, avem
în arhive peste 15 kilometrii de dosare, cu date şi informaţii despre o bună parte din populaţia
României, din perspectiva doctrinei politice care i-a fost impusă, în perioada Războiului Rece.
Documentele nu au voce, din ele nu răzbate teama instaurată în mintea a milioane de oameni.
Fără să scoată vreun sunet, filele dosarelor sunt copleşite de acele înşiruiri de cuvinte prin
care se comunica cu Securitatea, despre Securitate şi îndeosebi în interiorul Securităţii,
organizaţie instituţionalizată asemănătoare unui Moloh, aşa după cum distrugerea programată
a unor fiinţe omeneşti are în denominaţia simbolică actuală diferite reprezentări biblice
unanim acceptate.
Putem caracteriza stilul de comunicare al unei persoane, al unor instituţii, şi chiar al
unor grupuri sociale (comunităţi), dacă ne referim la indivizi atât separat, cât şi ca la o
majoritate, care comunică în acelaşi fel, prin specificul tipologizant atribuit conduitelor
acestora, în schimburile interpersonale de conţinuturi semnificante.
Un stil de comunicare este dependent de gândire şi de limbajele disponibile unei
persoane în conexiune interrelaţională cu altele. Pentru descrierea şi categorisirea stilurilor de
comunicare calificativele de bun sau rău par inutile, mai adecvate părând evaluări, precum
cele de stiluri distorsionate, corupte, defectuoase etc. Relativitatea conceptului de stil ne
permite extrapolarea discutării stilurilor de comunicare de la indivizii concreţi la

552
abstracţiunile uzitate în scopul unei departajări sociale: cei de la putere (puternicii zilei, putere
politică) şi supuşi (mase, gloată). Cu toate că, mai uşor se admite o comunicare stilizată
dinspre putere spre gloată, decât invers. Şi atunci, stilul de comunicare impus de o putere prin
cei care o deţin şi o exercită (termen mult îndrăgit de orice sistem politic) determină în mod
secundar stilurile de comunicare ale indivizilor controlaţi de aceasta, cu atât mai pregnant
dacă limitele libertăţii personale sunt stabilite şi controlate de un aparat poliţienesc tip
Securitate.
Delictul de opinie sau vina de a gândi depre regimul comunist declanşa un anumit
complex de limbaje şi comportamente din partea angajaţilor aparatului de supraveghere
instruiţi să neutralizeze teama jusificată a conducătorilor.
În limbajul oficial, virtuţile aparţineau numai comunismului. Informaţiile despre viaţa
publică şi societate din mass-media relevau într-un mod forţat pozitiv tot ceea ce avea
tangenţă cu lumea comunistă, răul aparţinând tuturor celor consideraţi duşmanii acestuia,
după lozinca „cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Ceea ce s-ar fi putut opune binelui
declarativ din interiorul societăţii comuniste şi ceea ce nu se potrivea ingineriilor sociale
planificate se derula şi se comenta în secret în paginile redactate şi mânuite de lucrătorii
Securităţii.
Rolul Securităţii era să menţină regimul comunist şi să-i aservească întreaga societate,
dejucarea comploturilor reale sau imaginare fiind scopul primordial asumat de aceasta, în
numele luptei de clasă de a cărei victorie depindea fericirea universală. În mostrele de limbaj
securist, din dosarele arhivate la CNSAS, regăsim în subsidiar injoncţiunea de a crede sau de
a face credibilă tendinţa de a complota a indivizilor. Limbajul securist contrasta fundamental
cu limbajul oficial prin care partidul se adresa maselor. În ansamblu, limbajul securist se
afirma ca un limbaj de război împotriva oricui nu era „pe linie”, aşa cum era ea stabilită şi
mereu restabilită de Partid. Limbajul securist înrudit cu limbajul de lemn al propagandei
comuniste preţuia cuvintele în litera şi spiritul tezelor marxism-leninismului, subînţelegându-
se că reuşita discursului politic referitor la lupta de clasă, şi în consecinţă la lupta dintre
sisteme, într-un cuvânt pentru putere, depinde de „munca ideologică„ numită şi „lămurirea”
maselor. De fapt, grefarea unor limbaje manipulatorii pe un mental colectiv.
La baza analizei stilurilor (modurilor) de comunicare din cadrul Securităţii a stat
limbajul a numeroase texte, unele redactate, altele colectate şi sistematizate de către lucrători
coordonatori ai reţelei informative a Securitǎţii, studiate în arhivele CNSAS, în câteva dosare:
Dosar I.2837/1, Dosar I.2837/2. , Dosar I. 050543/1, Dosar I. 85137/3.
Având menirea de a-şi secretiza toate demersurile şi modalităţile de funcţionare,
comunicarea „organelor de Securitate” deschisă spre cei din interiorul şi din afara instituţiei se
desfăşura pe paliere diferite şi în limbaje adaptate sui-generis:
-limbajul angajaţilor Securităţii între ei, atât oficial cât şi în nume personal;
-limbajul angajaţilor, în numele resorturilor unde activau, folosit pentru comunicarea
între diferitele secţii sau departamente;
-limbajul rapoartelor adresate oficialităţilor (funcţionarii Partidului şi ai adminstraţiei)
şi al solicitărilor de colaborare din partea altor instituţii;
-limbajul anchetatorilor în timpul interogatoriilor;
-limbajul conspirativ cu informatorii;

553
 -limbajul mimico-gestual al cadrelor Securităţii în prezenţa celor care le cunoşteau
afilierea, expresie a comunicării non-verbale a puterii pe care o reprezentau şi a cărei sferă de
dominaţie şi-o asumau; gesturile şi poziţiile corporale fiind determinante pentru întărirea
stimei de sine şi impunerea părerilor expandate despre propria persoană;
-limbajul colocvial al cadrelor Securităţii
Enumerarea limbajelor denumite anterior nu este exhaustivă, fiind doar o trecere în
revistă a câtorva modaltăţi de comunicare, în încercarea de a descrie stilurile de comunicare
adiacente limbajelor păstrate în documente. Cunoaşterea comunicării din nişte înscrisuri este
limitată de pasivitatea relatărilor oferite în singura variantă posibilă, aceea a documentelor.

Limbajul rapoartelor adresate oficialităţilor (funcţionarii Partidului şi ai

adminstraţiei) şi al solicitărilor de colaborare din partea altor instituţii
Formele de comunicare între ofiţerii Securitǎţii, aşa cum se prezintă în dosarele pe
care le-au alcătuit, poartǎ titlurile de „notǎ”, „notǎ informativǎ”, „notǎ de analizǎ”, „notǎ de
stadiu” „raport”, „raport cu propuneri”, „raport informativ” şi „referat”. În afarǎ de acestea,
în dosare mai existǎ şi formulare tipizate precum: „hotǎrâre de trecere în evidenţǎ”, „cerere de
verificare la cartoteca”, „nota cartotecii generale operative şi de informaţii”, „nota lucrǎtorului
operativ care a verificat”.
Limbajul folosit este dominat de verbe şi are un caracter voluntarist, autoritar sau
directiv asemǎnǎtor rapoartelor militare, în care se transmit comenzi de la gradul superior la
cel inferior sau se rǎspunde de executarea misiunilor încredinţate. Expresiile, de acest fel,
demonstreazǎ afirmarea repetatǎ a unor ordine şi solicitarea unei supuneri care îşi pierde
semnificaţia, fiind de atâtea ori repetată: „revenim la ordinul nostru”, „revenim pentru ultima
datǎ la ordinul nostru”, „urmeazǎ sǎ fie luate unele mǎsuri operative”, „la ordinul dvs. verbal,
înaintǎm alǎturat”, „la ordinul dvs. nr…vǎ raportǎm”. Stilul de comunicare directiv şi
poruncitor se dovedeşte a fi deliberat manipulativ.
Ofiţerii cautǎ sǎ impunǎ, prin ordinele transmise, un ritm de accelerare a executǎrii şi
un mod de îndeplinire pânǎ la detaliu. Felul în care se repetǎ ordinele aratǎ cum informaţiile
obţinute nu aduc elemente noi, din cauzǎ cǎ adesea acestea nici nu existau: „identificaţi şi
verificaţi de urgenţǎ dacǎ corespunde” , „dispuneţi mǎsuri ca în termen de 3 zile de la
primirea prezentului ordin sǎ ni se raporteze cele ordonate”, „atenţie la investigaţii”, „se
impune intensificarea controlului informaţiilor”.
Stilul de comunicare adoptat de membrii activi ai Securităţii nu este univoc, nu este
numai formal, poate deveni şi neglijent. Cu toate referirile permanente la atenţie şi la
necesitatea cunoaşterii „obiectivului”, greşeli grosolane apar prin citirea superficialǎ a
materialelor redactate anterior.
Odatǎ sǎvârşite, ele persistǎ şi sunt repetate de ofiţerii ce cautǎ, doar aparent, sǎ-şi mai
menţină interesul pentru rezolvarea cazurilor încredinţate de cǎtre alţi ofiţeri din eşaloanele
superioare. Astfel, localitatea în care s-a nǎscut „obiectivul” cǎruia i se deschide dosar printr-o
„hotǎrâre de trecere în evidenţǎ”, este localitatea „Dumbrava” din „reg. Crişana”, în actul
iniţial de urmǎrire, din „31 ianuarie 1962”.1 În al treilea document, întocmit în „16.08.1967”,

1
Arhivele C.N.S.A.S. Fond I2837, Dosar de urmarire informativa, nr.1232, vol.I., f., 1

554
din acelaşi dosar, locul naşterii este transcris greşit „Duhova”.2 În raportul din „1. II. 1984”,
din volumul al II-lea, cu ocazia deschiderii unui nou „Dosar de urmǎrire informativǎ nr. 1232
privind pe «Istoricul» (nume conspirativ)”, este preluatǎ greşeala transcrierii localitǎţii
Duhova în loc de Dumbrava. De data aceasta, un alt ofiţer aflat la datorie, suspicios faţǎ de
orice alogen, plaseazǎ cu de la sine putere „Duhova” în „U.R.S.S.”.3
În limbajul scris, ofiţerii apelau adesea la exprimări voluntariste pentru a-şi masca
lipsa de eficienţă. Stilul de comunicare, puternic ideologizat, devenea, în astfel de ocazii,
voluntarist. Angajaţii Securităţii împrumutau câte ceva şi din stilul pretenţos, plin de emfază
al activiştilor de partid „dăruiţi cauzei”. Maniera patetică în prezentarea activităţilor de rutină,
considerate trudnice, era de asemenea un posibil stil de autoprezentare eroic.
Stratagemele şi formulările verbale şi le însuşeau în practica de zi cu zi, dar şi în
timpul programului de pregătire ideologicǎ la universitǎţile serale de partid. Acolo, învăţătura
de bază era deprinderea stilului de comunicare şablonard, folosit de propaganda comunistă.
După toate acestea, angajaţii Securităţii îşi împănau textele cu exprimǎri care sǎ le dovedeascǎ
superiorilor devotamentul şi eficienţa scontatǎ în întocmnirea actelor de serviciu. Poate şi din
cauzǎ cǎ activitatea din birouri trebuia sǎ parǎ o muncǎ productivǎ şi grea, asemǎnǎtoare
muncii fizice, atribuitǎ, la modul ideal, numai membrilor clasei muncitoare. Astfel de
exemple ale unui limbaj patetic şi ideologizat le regǎsim în clişeele verbale întrebuinţate de
ofiţerii de Securitate: „materialul va fi exploatat la analizǎ-sintezǎ….”, „informaţia se
exploateazǎ la mapa…”, „nota se exploateazǎ la problema legionari”, „obţinerea unor date ce
pot fi exploatate”, „pentru exploatare în cazul E-Epigramistul’’. Diferitele forme ale
conjugării verbului a exploata deveniseră în limbajul ofiţerului de securitate automatisme
verbale menite să evoce o acţiune dificilǎ, chinuitǎ, în urma cǎreia urma să se întâmple ceva
pozitiv. Însă, în substratul automatismului de a mima o muncă trudnică se ascundea şi un fel
de îndemn la a-şi mai trage sufletul în strângerea de informaţii, pe hârtie. Plusprodusul
exploatării înşiruit, îndosariat, trebuia servit mai departe, - dacă ţinem cont de teoria lui Marx
-, noilor propietari. Ce fel de propietari? De destine umane.
O analizǎ a textelor din dosarele de urmǎrire, luate în studiu, poate demonstra modul
înşelător, deghizat în care erau relatate faptele. Alcǎtuirea artificialǎ a frazelor era determinatǎ
de intenţia de a ajusta realitatea, în aşa fel, încât aceasta sǎ se conformeze reuşitei prognozate
în acţiunile organelor de Securitate.
Orice „urmǎrire informativǎ” trebuia sǎ se desfǎşoare ascendent şi sǎ fie o reuşitǎ, în
primul rând, din imperative ideologice, în numele unui scop unic, subînţeles pentru cei care
considerau cǎ s-au identificat cu doctrina comunistă: „noi avem un scop bine delimitat [...]”,
„mǎsura luatǎ împotriva elementului şi-a atins scopul în sensul cǎ acesta a devenit mai izolat
şi a fost descurajat în a mai scrie aspecte cu caracter tendenţios”, „din informaţiile obţinute
dupǎ luarea mǎsurii de avertizare, rezultǎ cǎ numitul [...] este mai preocupat pentru a se
controla asupra celor ce spune, pentru a nu afirma ceea ce nu trebuie” , „din punctul nostru de
vedere credem de asemenea cǎ am reuşit şi vom reuşi sǎ cunoaştem mai bine pe toţi cei care
au preocupǎri literare”.4 În astfel de acţiuni de urmărire, stilul de comunicare era adaptat
normelor disimulării şi oportunismului.

2
Ibidem, fila 3
3
Ibidem.,vol.II, fila 1
4
Ibidem., f. 21.

555
 Periculozitatea inventată a celor supravegheaţi de Securitate constituia miezul
comunicărilor scrise pentru şefi. Se ştie că limbajul exercită asupra gândurilor o influenţă
modelatoare, ajungându-se la stereotipii de gândire, la preconcepţii, la acceptarea sau refuzul
unor valori morale, consecutiv rostirii repetate a unor locuri comune. În limbajul din
camerele de anchetă şi locurile de încarcerare, formulele de abordare ale executanţilor
ordinelor „forurilor superioare” adresate „vinovaţilor” pe bandă rulantă erau devalorizante.
Acuzaţiile se bazau pe o logică simplificatoare: răul luase chipul declasat al anchetatului, al
unui neom, echivalentul unui obiect vorbitor. Stilul de comunicare al şefilor Securităţii era
expresia unei gândiri socioligizante bazate pe o viziune manipulatoare asupra lumii, potrivit
căreia trebuiau anihilate acele părţi ale umanităţii potrivnice sau în dezacord cu „instaurarea
orânduirii comuniste”. O astfel de gândire sugera şi accepta confuzia între starea de obiect
dată unui om şi omul-obiectiv, acesta fiind la discreţia oricărui securist, părtaş al puterii
„proclamată de vremurile noi”. Regăsim elementele constitutive ale unui stil de comunicare
acuzator şi dezumanizant faţă de interlocutor.
Cuvintele selectate în acest sens, din tot ce se relata şi se denunţa referitor la oamenii
„obiectiv” urmăriţi, odată transcrise de lucrătorii Securităţii pe hârtie, se subînţelegea că
rămân o dovadă peremptorie a abnegaţiei lor, nu numai faţă de şefi, ci şi pentru posteritate.
Lumea după anchetatori era plinǎ de „elemente duşmǎnoase regimului” care pot acţiona
„împotriva statului” sau „împotriva poporului”, toate aceste sintagme fiind încǎrcate cu
semnificaţia ameninţǎrii şi subminǎrii ideologiei Partidului Comunist Român. Manifestǎrile
bǎnuite ca fiind malefice sunt etichetate într-un mod maniheist, fǎrǎ nuanţe: „intenţiile
duşmǎnoase”, „materiale cu conţinut tendenţios”, „scrie epigrame tendenţioase”, „se ocupǎ cu
scrisuri de sertar, numai pentru el, care au un conţinut tendenţios faţǎ de mǎsurile luate de
conducerea de partid şi de stat”.5
Comunicarea motivaţiilor deschiderii unui „Dosar de urmǎrire informativǎ” ca primă
obligaţie de serviciu cǎuta sǎ explice declanşarea unei lupte cu caracter militar împotriva unui
„obiectiv” demonizat. Astfel, în cazul unui dosar studiat, „Istoricul”, pericolul consta în
scrierea unor epigrame, care nu fuseserǎ citite într-un cenaclu sau în altǎ parte, în public, dar
fuseserǎ descoperite în corespondenţa dintre doi prieteni. Unul dintre aceştia era pensionarul
C. Calotǎ, membru în „Cenaclul de literaturǎ satiricǎ şi umoristicǎ Tudor Muşatescu din
Bucureşti”, epigramist de ocazie, cǎruia i se aplicau, de mai mult timp, diferite „tehnici
operative” dintre care una era supravegherea corespondenţei cu indicativul „S”.
Exagerarea şi încǎrcǎtura agresivǎ progresivǎ, de-a lungul textului, sunt caracteristice
stilului de comunicare incriminator, acuzator practicat de „organele de urmărire”:
„Suspiciunea iniţialǎ, care a stat la baza deschiderii acţiunii a fost aceea cǎ obiectivul
este autorul unor epigrame cu conţinut denigrator (rezultat din sursa „S”), iar în cadrul
cercului literar pe care-l conduce participǎ mai mulţi legionari. Sarcina acţiunii informative a
fost aceea de a preveni publicarea în cadrul cercului literar „I. R. Şirianu”, a epigramelor
obiectivului sau a altor materiale cu conţinut duşmǎnos, având în vedere participarea mai
multor foşti legionari la acest cerc, iar în final documentarea activitǎţii duşmǎnoase a
elementului şi neutralizarea lui”.6

5
Ibidem., f. 4
6
Ibidem., f. 6

556
 Semnalarea stereotipǎ a prezenţei a „mai mulţi legionari”, a „mai multor foşti
legionari” şi alǎturarea verbului a participa, referitor la aceştia, sugereazǎ deja asocierea în
rǎu. Ce poate face o mulţime de legionari când participǎ la ceva? Dacǎ nu o „rebeliune”, cel
puţin un complot anticomunist.
Într-un crescendo al exagerǎrii, al amplificǎrii acţiunilor pe hârtie, specific stilului
incriminator, campania de depistare a celor cu „atitudini duşmǎnoase” trebuia deplasatǎ de la
Arad la Bucureşti, pentru a se arǎta periculozitatea extinderii pânǎ la nivelul capitalei.
Ofiţerul comunică interpretarea pe care a învăţat s-o facă în legătură cu riscul interpretării
unor producţii epigramistice de către nişte elemente umane din ansamblul ţinut sub control.
„De la ultima analizǎ D.U.I., „Istoricul” a fost analizat de Direcţia a I-a Bucureşti,
ocazie cu care s-a evidenţiat faptul cǎ din materialele obţinute rezultǎ preocupǎrile
elementului precum şi legǎturile cu persoane din alte localitǎţi, cǎrora le-a destǎinuit cǎ a
compus epigrame ce pot fi interpretate. De asemenea, analiza efectuatǎ la Direcţia a I-a
Bucureşti a scos în evidenţǎ faptul cǎ sursele au fost dirijate în mod corespunzǎtor pentru
obţinerea unor date ce pot fi exploatate în nota informativǎ”.7
Obsesia „interpretǎrii” revine şi în acest fragment, ofiţerul având generalizarea ca
operaţie dominantǎ a gândirii sale, din perioada de formare, când, desigur, fusese instruit sǎ
vadǎ peste tot posibili duşmani, iar orice exprimare omeneascǎ scrisǎ sau vorbitǎ sǎ ascundǎ
„tendinţe duşmǎnoase”. Şi în acest caz, el nu realizeazǎ cǎ un om nu „a compus epigrame ce
pot fi interpretate”, pentru cǎ aceastǎ specie de poezie, prin scurtimea şi poanta ei, este atât de
directǎ şi clarǎ, încât nu mai are alte înţelesuri. Cu excepţia situaţiei când epigrama în sine, ca
specie poeticǎ, este bǎnuitǎ de „intenţii duşmǎnoase”. Minţile suspicioase nu pot elabora
pentru a comnica între ele decât un stil de comunicare hiperinterpretativ.
În schimb, „mǎsurile” pe care ofiţerii de securitate le transcriu de pe un raport pe altul,
cu prilejul descoperirii unei epigrame într-o scrisoare, dovedesc o altǎ motivaţie de deschidere
a noi dosare care sǎ le justifice, în continuare, activitatea şi anume „relaţiile cu strǎinǎtatea”.
„Mǎsura” din „Plan de Mǎsuri (completare) în acţiunea «Istoricul»” din 12. 06. 1985
este concludentǎ în acest sens: „Intrarea în posesia scrierilor întocmite de obiectiv, sens în
care se va studia posibilitǎţile în aceastǎ direcţie a surselor „Barbu” şi „Timoc” sau infiltrarea
informatorului „Popescu” din legǎtura lt.col. Faur Aurel (sursǎ semnalatǎ ca fiind în relaţii de
prietenie cu obiectivul), pentru prevenirea unei eventuale trimiteri în strǎinǎtate a unor scrieri
necorespunzǎtoare.”8
Alcǎtuirea artificialǎ a frazelor este determinatǎ de intenţia de a înfrumuseţa realitatea,
în aşa fel, încât aceasta sǎ se conformeze reuşitei scontate, în orice acţiune a organelor de
securitate, dupǎ cum orice urmărire informativă trebuia sǎ se desfǎşoare şi sǎ fie soluţionată
din imperative ideologice.
Excesul de zel în executarea sarcinilor face parte din aceeaşi manierǎ de scriere a
rapoartelor de cǎtre angajaţii Securitǎţii. În filele 34-35, din volumul I, figureazǎ descrierea
unei urmǎriri, plinǎ de detalii. Urmǎritorul enumerǎ toate traseele parcurse de suspect, îi
descrie comportamentul ca şi cum acesta s-ar simţi vinovat, ar trebui sǎ-şi ascundǎ intenţiile şi
sǎ-şi piardǎ urma :

7
Ibidem., f. 6 v.
8
Ibidem., f..4.

557
 „La ora 10³º vine la Legaţie şi Consulat un individ şi pleacǎ la ora 11ºº pe str. Bis.
Amzei, Cristian Tel. Piaţa Amzei şi intrǎ la cofetǎria lui HERESCU VASILE. Dupǎ 5’ iese de
aici şi continuǎ pe str. Piaţa Amzei, Mendeleev, V. Kuibîşev, Bdul Magheru, N.Bǎlcescu,
intrǎ la Tutungeria Unitatea No 740, dupǎ 10’ iese de aici, continuǎ pe Bdul. N.Bǎlcescu colţ
cu Bdul. Republicii, intrǎ la o cofetǎrie de unde dǎ un telefon, vorbind cu voce tare. Dupǎ 5’
iese de aici, traverseazǎ Bdul. Republicii, continuǎ pe Bdul. 1848, traverseazǎ aproape de
Piaţa 28 martie, merge pe lângǎ Piaţa de Flori, traverseazǎ Splaiul Independenţei şi în staţia
ITB Piaţa 28 martie se întâlneşte cu un individ, cu care dǎ mâna, şi împreunǎ traverseazǎ
Splaiul Independenţei, merge la o tarabǎ şi vor sǎ cumpere nişte hrean. Merg ambii în staţia
de tramvai şi când vine tranvaiul 12 se urcǎ la clasa a II-a şi coboarǎ la staţia Mǎrǎşeşti,
continuǎ pe jos, pe Calea Şerban Vodǎ, str. Valentin Prescurea şi intrǎ la No.24. De aici iese
la ora 13³º, individul ce a vizitat pe «Fraga», având în mânǎ un tablou cu o fotografie cu rama
bronzatǎ, continuǎ pe str. Valentin Prescurea, Cal.Şerban Vodǎ, se opresc în staţia ITB
Olimpiei, când vine tranvaiu No. 21 se urcǎ la clasa a II-a şi coboarǎ în curbǎ la Piaţa de Flori,
traverseazǎ prin Piaţa 28 Martie şi se opresc din nou în staţia ITB Cal. Habovai. De aici se
urcǎ împreunǎ în tranvaiul No.7 cls. a II-a şi coboarǎ la staţia Cal. 13 septembrie, continuǎ pe
jos, pe Calea 13 septembrie intrǎ la No. 13-15. Dupǎ 10’ ies de aici împreunǎ, individul ce a
vizitat pe «Fraga» având asupra lui o servietǎ de culoare maro plinǎ şi merg pe calea 13
septembrie, str. Sabinelor şi intrǎ la No.119, casa din stânga, unde s-a stabilit cǎ locuieşte.
Dupǎ 10’ individul care s-a întâlnit a plecat de la aceastǎ adresǎ”. 9
Toatǎ aceastǎ urmǎrire în stil poliţienesc pentru descoperirea unor posibili conspiratori
sau complotişti, de fapt, aratǎ drumurile unui „individ”, care viziteazǎ o persoanǎ aflatǎ deja
în urmǎrirea Securitǎţii, având numele conspirativ de „Fraga”. De la acesta pleacǎ cu un
„tablou cu o fotografie” se întâlneşte cu o cunoştinţǎ şi împreunǎ cu acesta merge mai
departe, pe diferite strǎzi, prin Bucureşti. Dacǎ ofiţerii, care au executat misiunea de urmǎrire
şi raportare atât de minuţios executatǎ, ar fi fost întradevǎr informaţi, ar fi aflat cǎ persoana
urmǎritǎ a intrat la adresele unde locuiau cumnaţii şi sora acestuia.
Din documentele studiate, rezultǎ o corespondenţǎ excesivǎ, uneori stereotipǎ, în
legǎturǎ cu persoane despre care s-au acumulat nişte date, dar care prin angrenajul odatǎ
declanşat par insuficiente cerându-se mereu completǎri şi reveniri, într-un stil de comunicare
birocratic, excesiv de scrupulos, de acoperire prin detalii a precarităţii informaţiilor.
Astfel, în trei adrese se cere identificarea şi verificarea dacǎ persoana luatǎ în urmǎrire
corespunde cu fotografia fǎcutǎ în 12 aprilie 1958, dupǎ o vizitǎ la Legaţia Francezǎ din
Bucureşti. (07.07.1958, fila 16; 19.04.1958, fila 17; 22.04.1958, fila 19) şi în patru adrese
luarea mǎsurii de urmǎrire a corespondenţei, într-un interval de douǎ sǎptǎmâni: „rugǎm luaţi
mǎsuri de a pune sub controlul organelor noastre, corespondenţa primitǎ şi expediatǎ de
numitul […]” ( 10 mai 1967, fila 8; 11 mai 1967, fila 4; 11 mai 1967, fila 7; 24 mai 1967, fila
5).
Printre documentele cercetate am gǎsit şi o adresǎ, unicǎ în felul ei, în care doi ofiţeri
cu funcţii de conducere la nivelul serviciului raional al Securitǎţii din Arad, rǎspund negativ la
ordinul superiorilor din Ministerul Afacerilor Interne al Regiunii Timişoara. În rǎspunsul lor,

9
Ibidem, vol. I, ff. 34-35.

558
raporteazǎ cǎ nu s-a îndeplinit “scoaterea’’ din serviciu, a unuia din “elementele
necorespunzǎtoare’’, în motivaţie remarcându-se o încercare de temperare a excesului de zel:
„Susnumitul lucreazǎ de foarte mult timp la instituţia menţionatǎ şi nu are manifestǎri
duşmǎnoase la adresa regimului democrat popular din ţara noastrǎ. În urma mǎsurilor luate,
referitor la scoaterea din posturi de rǎspundere a elementelor necorespunzǎtoare şi reducerea
schemei de salariaţi, la Banca Agricolǎ şi susnumitul a fost propus de a fi scos, însǎ datoritǎ
faptului cǎ are o foarte mare capacitate în aceastǎ profesie a fost reţinut pe mai departe în
postul sǎu. Are o atitudine corectǎ faţǎ de colegii sǎi de muncǎ. Deşi a fost dirijat pe lângǎ
susnumitul, agentul «Popescu Mihai», care lucreazǎ tot la bancǎ, nu am reuşit sǎ stabilim
scopul pentru care a vizitat legaţia francezǎ din Bucureşti. De asemeni nu rezultǎ sǎ aibe rude
în Franţa sau în alte ţǎri capitaliste. Vom raporta de urmare rezultatele obţinute în urma
desfǎşurǎrii muncii informative asupra acestuia”.10 De această dată stilul de comunicare, în
termenii birocratici uzuali, devine veridic, adaptat realităţii, prin renunţarea la exagerările
interpretative, scutind un om de vexaţiunile concedierii.
În cele 323 file ale celor douǎ volume ale Dosarului I.2837, semneazǎ diferite acte,
note, raporte şi referate 37 ofiţeri de Securitate, cu grade de la locotenent major la colonel.
Trǎsǎturile lor de personalitate nu pot fi descifrate numai din limbajul stereotip şi oficial al
documentelor studiate. Mai degrabǎ, s-ar putea face din toate aceste conţinuturi ale actelor
redactate un profil psihologic al stilului comun al acestor ofiţeri, stil modelat dupǎ
şabloanele ideologice specifice formǎrii cadrelor de Securitate. Conform acestui stil,
comunicarea ofiţerilor cu şi despre „elementul duşmǎnos” alias „duşmanul de clasă” se baza
pe categorizarea simplificatoare a indivizilor „lucraţi” în grupul omogen al vinovaţilor.
Periculozitatea cel mai uşor recognoscibilă a individului ţintă consta în faptul că acesta refuza
atât revizuirea mentalitǎţii sale burgheze, cât şi a clemenţei oferitǎ de Partid, după „spălarea
de păcate”. Duşmanii nu vor sǎ înţeleagǎ raţiunea materialist-dialecticǎ a istoriei, descifratǎ şi
dǎruitǎ omenirii de corifeii marxist-leninismului. Din aceastǎ cauzǎ, aceşti opozanţi sunt
responsabili pentru rǎtǎcirile lor şi trebuie pedepsiţi. Stilul de comunicare cu indivizii din
categoria „duşmanului de clasă” nu putea fi decât simplificator, omogenizator şi de
învinovăţire.
Între tovarǎşi, rolul obligatoriu al ofiţerului de Securitate era acela de a fi un membru
fidel al clasei muncitoare, chiar şi în situaţia în care ar mai fi pǎstrat concepţii proprii şi
îndoieli în privinţa adevǎrului unic. Ofiţerul era şi „braţul înarmat” al Partidului care l-a
„luminat” şi care i-a „dat totul” - salariu, putere, prestigiu şi dreptul de a se rǎzbuna pe cei ce
l-au frustrat de-a lungul vieţii. Învinovǎţiţii şi-au pierdut puterea de a mai riposta.
Recunoscǎtor, ofiţerul de Securitate era vigilent şi gata sǎ acţioneze pentru desemnarea,
izolarea şi luarea tuturor mǎsurilor împotriva „reacţionarilor”. Stilul de comunicare al
ofiţerului de Securitate şi recunoscător faţă de Partidul atotputernic corespundea stilului unui
privilegiat al Puterii.

10
Ibidem., f. 4.

559
Limbajul formal al angajamentelor faţă de reprezentanţii, organele de represiune
Un stil formal de comunicare cu „organele de Securitate”, rămas în înscrisuri, l-am
putut pune în evidenţă în cartea lui Ioan Opriş, Cercuri culturale disidente, apărută la Editura
Univers Enciclopedic, în 2001. La punerea în libertate, foştii deţinuţi politic trebuiau sǎ
semneze un angajament „Nu am voie sǎ divulg nimǎnui nimic din cele vǎzute şi auzite de
mine în legǎturǎ cu locurile de detenţie pe unde am trecut şi nici despre persoanele
încarcerate. De asemenea, nu voi comunica nimic scris şi nici verbal rudelor sau altor
persoane despre deţinuţii rǎmaşi în penitenciar”.11

Stilurile recrutării informatorilor şi modurile lor de comunicare cu Securitatea

Normele de recrutare a informatorilor includeau obţinerea de informaţii cu ajutorul
celor din reţeaua de ofiţeri şi colaboratori ai Securitǎţii. Conţinutul informaţiilor cerute se
raporta la trecutul celui care urma sǎ fie recrutat, la preocupǎrile şi interesele acestuia. Spre
final se argumenta dacǎ i se putea încredinţa misiunea de informator şi procedura racolǎrii.
Textele propunerilor de recrutare erau redactate în limbajul stereotip de garantare a
succesului în numele unei ideologii infailibile şi a justeţii acţiunii de includere în reţeaua de
informatori. Persoanei vizate i se atribuia „pe hârtie” o transformare „pozitivǎ”. În rapoarte, îi
erau descrise fidelitatea faţǎ de sistem, patriotismul şi atitudinea de renegare a celor cu
atitudini ostile faţǎ de regim, chiar dacǎ îi erau rude sau prieteni. Se specifica, în mod expres,
dacǎ persoana poate „corespunde scopului” din punct de vedere intelectual şi fizic. În situaţia
când se refuza recrutarea în reţea, se poate observa cum în documente sunt reluaţi termenii
negativi în descrierea acţiunilor celui faţǎ de care Securitatea înregistrase un eşec neaşteptat.
De vinǎ era numai atitudinea acestuia, nedemnǎ de încrederea acordatǎ, „un duşman”, gata
oricând sǎ-şi trǎdeze patria şi poporul.
Fragmentele dintr-un raport „privind efectuarea cunoaşterii personale a numitului
A.I.” sunt un exemplu al unei astfel de tentative de recrutare.
„Din materialele de verificare obţinute în procesul de verificare rezultǎ cǎ numitul A.
I., nu este un element legionar îndoctrinat, fanatic, dimpotrivǎ apreciind favorabil politica
internǎ şi externǎ a statului nostru. Informatorul «Gicu» îl semnaleazǎ de asemenea cu
preocupǎri de cunoaştere a trecutului istoric al patriei, fiind interesat îndeosebi de cunoaşterea
istoriei Ardealului, fiind un element bine pregǎtit intelectual şi cultural. De asemenea rezultǎ
cǎ are în Arad multe cunoştinţe îndeosebi din rǎndul intelectualilor. Pentru completarea
datelor şi informaţiilor obţinute în procesul de studiere s-a trecut la efectuarea cunoaşterii
personale a aceastui candidat. Având în vedere atitudinea şi comportarea acestei persoane, s-a
hotǎrât contactarea sa la sediul inspectoratului sens în care i s-a fǎcut o invitaţie. Cu prilejul
acestei contactǎri s-au stabilit urmǎtoarele date suplimentare despre candidat. În cadrul
preocupǎrilor sale actuale de cunoaştere a istoriei Ardealului, îndeosebi a vieţii unor
personalitǎţi din secolul trecut din Ardeal, a luat iniţiativa de înfiinţare pe lângǎ clubul
pensionarilor din Arad a unui cerc de istorie naţionalǎ. În acest sens a discutat cu conducere
C.A.R.P. Arad, care a stabilit şi obţinut cel puţin afirmativ, fapt încǎ neverificat, aprobarea
organelor judeţene P.C.R pentru înfiinţarea şi funcţionarea acestui cerc. În cursul acestei luni
urmeazǎ a avea loc şedinţa de constituire a cercului în cauzǎ la care pânǎ la data discutǎrii şi-

11
Ioan Opriş, Cercuri culturale disidente, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 48.

560
au anunţat participarea cca. 15 persoane, intelectuali, pensionari. Tot legat de preocupǎrile
sale, candidatul ne-a relatat cǎ a solicitat aprobarea Consiliului judeţean al educaţiei socialiste
pentru consultarea fondului special al Bibliotecii judeţene (afirmativ fondul de publicaţii din
secolul trecut), dar nu a primit aceastǎ aprobare... Din discuţiile purtate rezultǎ cǎ este o fire
foarte sociabilǎ, comunicativǎ, cu posibilitǎţi de a crea noi cunoştinţe şi legǎturi. S-a constatat
de asemenea cǎ nu suferǎ de infirmitǎţi fizice, este o persoanǎ bine pregǎtitǎ intelectual care
corespunde scopului pe care ni l-am propus.”12
În al doilea raport cu propuneri „de recrutare în calitate de informator” din 30.07.1975,
se repetǎ structura raportului anterior şi datele acestuia, adǎugându-se „din folosirea surselor
S” faptul cǎ „are un numǎr ridicat de cunoştinţe îndeosebi în rândul intelectualilor atât din
Arad cât şi din Bucureşti.”13 Este reamintită preocuparea lui A.I. de „a avea acces la fondul
special al Bibliotecii judeţene, dar nu a reuşit sǎ obţinǎ pânǎ în prezent aceastǎ aprobare”.14 Se
sugereazǎ cǎ aceastǎ aprobare poate fi datǎ în funcţie de acceptarea recrutǎrii. Se adaugǎ
explicit faţa de raportul precedent cǎ „recrutarea urmeazǎ a fi fǎcutǎ pe baza sentimentelor
patriotice ale candidatului”.15
Se prevede şi situaţia în care colaborarea ar putea fi refuzatǎ şi se propune un scenariu
pentru o astfel de conjuncturǎ: „În situaţia cǎ totuşi nu va accepta colaborarea în mod
organizat cu organele de securitate în cadrul discuţiilor i se va lǎsa candidatului impresia cǎ
ne-a interesat relaţiile sale cu (numele persoanei cenzurat) şi obţinerea unor date despre fiul
acestuia care a rǎmas în Austria. Aceasta având în vedere cǎ susnumitul cunoaşte şi ne-a
relatat deja despre acest aspect unele probleme precum şi faptul cǎ (numele persoanei
cenzurat) şi-a exprimat intenţia de a pleca în vizitǎ la fiul sǎu.”16
La sfârşitul raportului din 30.07.1975 cu propuneri de recrutare în calitate de
informator, un material de trei pagini dactilografiate, este adǎugat cu un scris de mânǎ şi datat
5.11.75: „S-a încercat recrutarea sa de cǎtre Lt.Col. Faur şi Lt. Maj. Vasile, dar a refuzat
spunând cǎ el nu face ceva împotriva conşţiinţei sale, el nu-şi trǎdeazǎ colegii spunând
fleacuri şi nimicuri, dar dacǎ ar afla cǎ cineva ar pune la cale ceva împotriva regimului l-ar
denunţa.”17
Neacceptarea colaborǎrii este reluatǎ într-o sintezǎ din 16.05.1976, aproximativ cu
aceleaşi cuvinte care au fost adǎugate la raportul anterior, pe care le citez, chiar dacǎ se
repetǎ, pentru a arǎta cum era receptatǎ si acceptatǎ de Securitate o atitudine de refuz, stilul de
comunicare fiind adecvat. O frazǎ cu multe subordonate, care reproduce nişte convingeri
destul de fidel şi demonstreazǎ, într-un mod oficial, cum procedura de recrutare a trecut prin
etapele obligatorii, închizând simbolic un cerc, lǎsând pe mai departe sǎ funcţioneze spirala
urmǎririi informative. „În cursul anului 1975, A. I. a fost luat în studiu pentru recrutare, însǎ,
în final, acesta nu a acceptat, spunând cǎ el nu face ceva împotriva conştiinţei sale, sǎ-şi
trǎdeze colegii pentru fleacuri şi nimicuri, dar dacǎ aflǎ cǎ cineva ar sǎvârşi fapte care sǎ
loveascǎ în regimul actual, el l-ar denunţa.”18 Se înţelege din acest paragraf că asumarea

12
Ibidem., f. 24.
13
Ibidem., f. 22.
14
Ibidem., f. 22
15
Ibidem., f. 23.
16
Ibidem., f. 23.
17
Ibidem., f. 23.
18
Ibidem., f. 20.

561
refuzului colaborării cu Securitatea era posibilă, constituindu-se într-un stil, stilul
refuznicului, termen neoficial încă în limba română, preluat din limbajul internaţional al
contestatarilor.

Limbajul conspirativ cu informatorii

Stilul de comunicare acceptat şi impus de Securitate informatorilor era un stil
paranoid, fără să aparţină totuşi bolnavilor astfel diagnosticaţi. Stilul paranoid trebuia să
corespundă criteriilor unei suspiciuni şi urmăriri ideale. Numai prin intrarea în rolul
suspiciosului şi interpretativului extrem, informatorul era agreat şi gratificat.
În Dosarul I.2837/2, cel mai activ a fost informatorul „Barbu”, care cu toatǎ
conspirativitatea caracteristicǎ ofiţerilor în redactarea actelor, într-o notǎ de analizǎ figurează
cu numele lui adevǎrat: „Pentru a avea sub control informativ ceea ce se prezintǎ în cadrul
acestui cerc literar a fost recrutat informatorul «Barbu» cu numele real Bortoş Petru”.19 Fiind
şi scriitor, cu volume publicate, el scrie informǎrile cele mai consistente, si cele mai apreciate
de organele de Securitate. Este cel mai des citat în rapoartele şi sintezele ofiţerilor şi în acelaşi
timp şi în planurile de mǎsuri pentru a primi noi sarcini. „La alegerile comitetului din 1983,
sursa „Barbu” a afirmat despre A.: „este nevoit sǎ-l aducǎ în comitet ca vicepreşedinte pe
(numele persoanei cenzurat), deoarece este membru de partid şi în felul acesta trebuie sa
acopere activitatea noastrǎ.”20 Tot informatorul „Barbu” este cel care sustrage materiale din
cadrul Cercului pentru uzul Securitǎţii: „Prin sursa «Barbu» a fost obţinut materialul, pe care
intenţioneazǎ sa-l publice acest cerc literar.”21
În raportul informativ al Maiorului Fratu Ioan, despre „întâlnirea cu inf. BARBU”, se
observǎ cum acesta îi destǎinuie ofiţerului îndoielile sale: „Totuşi din discuţiile purtate cu A. a
observat cǎ acesta parcǎ mai mult ca înainte este atent la ceea ce vorbeşte, parcǎ fiindu-i fricǎ
sǎ nu spunǎ ceva care sǎ fie interpretat ca duşmǎnos.”22
Se observǎ în informǎrile scrise în primǎvara anului 1987, reflectarea atât a
nemulţumirii oamenilor care urmau sǎ fie denunţaţi Securitǎţii cât şi tensiunea psihologicǎ a
ofiţerilor care citeau notele informatorilor. Într-o notă, în legǎturǎ cu „stabilirea prin decret a
cotelor de energie electricǎ şi gaze naturale pe perioada lunilor februarie şi martie 1987”, se
afirmǎ: „[...]populaţia, implicit membrii de partid criticǎ mǎsura luatǎ susţinând în public, pe
stradǎ şi la cozi cǎ este spre dezavantajul întregului popor. Se susţine cǎ mǎsura s-a declanşat
în momentele cele mai critice, în toiul unei ierni crâncene, cum n-a mai fost demult şi în
circumstanţe nespus de grele, când privarea de alimente a adus deja populaţia de la sat şi de la
oraş în starea de neajunsuri, nemulţumire. Se sperǎ totuşi cǎ în primǎvarǎ şi varǎ lucrurile se
vor îndrepta, cǎ plǎtindu-se datoriile, ţara se va trezi la o viaţǎ normalǎ, lipsitǎ de
neajunsuri.”23 Cu un scris grǎbit, aproape indescifrabil, un locotenent colonel care semneazǎ
cu litera „F”, adaugǎ la sfârşitul notei informative, într-un stil cazon: „Avem nevoie de
informaţii despre fiecare! Nu solicitaţi la reţea generalitǎţi ce spune «populaţia»! Care sunt

19
Ibidem., f. 9.
20
Ibidem.
21
Ibidem., f. 6
22
Ibidem., f. 42.
23
Ibidem., f. 47.

562
aceştia!”.24 Ultima propoziţie este interogativǎ, dar în mintea celui care a scris-o suna, de fapt,
ca un ordin şi în loc de semnul întrebǎrii a pus semnul exclamǎrii.
Din conţinutul notelor se distinge nu numai concepţia voit „sǎnǎtoasǎ”, pe care unii
informatori vor s-o punǎ în evidenţǎ atunci când colaboreazǎ cu Securitatea şi se aliniazǎ
ideologiei Partidului, ci şi o maliţiozitate exprimată în legătură cu frustrări mai vechi. Astfel,
pentru o informatoare cu numele conspirativ de „Viorica” sunt dubioase din punct de vedere
politic persoanele care nu aparţin clasei muncitoare: „Am participat la câteva programe
culturale ale cercului cultural «Ioan Russu Şirianu» dintre care 3 dedicate Zilei internaţionale
a femeii, în 3 ani consecutiv şi la fiecare manifestare a conferenţiat DELIA OLARIU, fostǎ
profesoarǎ de limba francezǎ, pe teme de activitate literarǎ sau politicǎ a femeii de la noi.
Interesant cǎ niciodatǎ (în cele 3 conferinţe) n-a vorbit şi despre femei din popor, ţǎrǎnci,
muncitoare, învǎţǎtoare, ci doar de cele din elita societǎţii (anul acesta, 1986, a vorbit de
MATILDA CUGLER PONI şi de VERONICA MICLE).”25 În nota scrisă în numele
oamenilor din popor se distinge stilul de comunicare comun unor informatori maliţioşi,
frustraţi, care-şi proiectează neîmplinirile şi nemulţumirile asupra persoanelor „turnate” de
ei.

Dublul limbaj reflectat în comunicarea celor urmăriţi de securitate, preluat de la

informatori şi transcris în notele informative redactate de ofiţerii de Securitate
Din Dosarul I. 050543, vol. 1, sunt de reţinut câteva scene şi dialoguri, pentru a căror
prezentare s-ar putea recurge la o demonstraţie prin reducere la absurd. Astfel, dacă în ziua de
20 februarie 1964, la Târgu-Mureş, nu s-ar fi convocat o şedinţă cu intelectualii, nu s-ar fi
bifat punctul respectiv la capitolul de muncă ideologică, iar Regionala Partidului Muncitoresc
Român nu şi-ar fi completat sinteza cu notele informatorilor cu dublu limbaj şi dublă misiune.
Prima misiune, aceea de-a părea sinceri cu oamenii muncii dedicaţi cauzei, şi a doua, de a-i
spiona şi raporta copios, din tot sufletul. Cuvintele sincer şi suflet le regăsim în nota agentului
într-o altă accepţiune semantică, însă la fel de falsă, dar de data aceasta în fragmentul de
discurs atribuit profesorului Miskolczy de la Institutul de Medicină. Aşa cum a rămas
consemnat în informarea depusă în mâna maiorului la loc de taină, în Casa Steaua, la 11
martie 1964. În discuţia cu vicleanul interlocutor, profesorul pune alături două concepţii, cea
oficială şi cea personală, dar le face să decurgă una din cealaltă, aşa cum impuneau normele
nescrise ale dublului limbaj. Ipocrizia fiind obligatorie, relaţia cu un posibil informator
includea, desigur, şi ritualul de tatonare pentru aşa-zisa captare a încrederii, un adevărat joc
de-a v-aţi ascunselea.
În miezul comentariilor sale, Miskolczy aduce laude umanismului şi sincerităţii, după
cum ştim, programatic lansate de Conducerea Superioară de Partid, cum se numea atunci
grupul care deţinea puterea, în condiţiile pregătirii ideologice a Declaraţiei de independenţă
din aprilie 1964.
Pentru a întări aparenţa de coeziune în jurul interesului de moment al Partidului de a
renunţa la „cuvântările pompoase şi fără conţinut”, de care „oamenilor le este groază”,
Miskolczy îi citează ca fiind în consens cu el pe doi dintre cei mai proeminenţi şi acceptaţi

24
Ibidem.
25
Ibidem., f. 57.

563
lideri ai maghiarimii transilvănene, scriitorul Sütö András şi actorul Kovács György. După
acest exerciţiu retoric, ca o confirmare a bunei sale credinţe, profesorul şi-i alătură pe savanţii
români prieteni în numele ştiinţei internaţionale, afirmând: „Cu ei [savanţii români prieteni
n.a.] nici nu am avut niciodată vreun bucluc”. Toate aceste aprecieri argumentează, de fapt,
nemulţumirea vorbitorului faţă de „politicienii şi funcţionarii... făcuţi dintr-un alt aluat”,
deoarece „cu ei câteodată nu se potriveşte vorba”. Aducerea în discuţie, pe ocolite, a
adevărului că statul în care trăieşte nu este bine condus, nici nu-l mai poate incrimina pe
nemulţumit, în situaţia în care îl cheamă ca martor pe primul filosof grec căruia i se datorează
definirea unei societăţi egalitare: „Nu degeaba visa cîndva Platon ca statul să fie condus de
savanţi şi artişti”.26 Profesorul îi asimilase pe savanţi şi artişti clasei conducătorilor, compusă,
după Platon, din arhonţi sau magistraţi, filosofi sau înţelepţi. Conducerea statului ideal al lui
Platon trebuia încredinţată unui filosof, singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun
pentru semenii săi şi implicit pentru societate. Se înţelege de la sine că profesorul îi consideră
pe savanţi ca fiind înţelepţii timpului său, egalii filosofilor din timpurile antice.
Desigur, cu intenţia de a atenua din cerbicia spuselor sale, Miskolczy a adăugat: „Deşi
aceasta este o utopie, nu se ştie dacă nu conţine un adevăr oarecare. Să lăsăm însă aceste
visuri naive, esenţialul este ca omul să poată face ceva pentru semenii săi, nu-i aşa?.” 27

Limbajul trasării „sarcinilor”, echivalentul stilului cazon de a da ordine precise, în aşa

fel încât să fie executate întocmai
Într-o notă din dosarul I. 85137/3 , ofiţerul Makkai Ernest, „specialist I”, impune o
serie de măsuri, numite în limbajul instituţiei „sarcini”, dintre care cel puţin una ar fi putut să
pună în pericol libertatea doctorului devenit obiectiv, deoarece în vederea realizării acţiunii
proiectate se impunea:
„Stabilirea şi documentarea actelor ilicite, corupte şi abuzive comise de obiectivul
„CRISAN” în timpul exercitării funcţiei sale de medic primar la Clinica psihiatrie din Tg.-
Mureş, în scopul sustragerii unor persoane de la îndeplinirea obligaţiunilor lor faţă de stat,
folosind aceste probe în demascarea sa ca element decăzut şi corupt. […]Recrutarea unei surse
informative de la locul de muncă a obiectivului „CRISAN”, capabilă să ne semnalizeze
aspectele ilicite şi corupte din partea acestuia.”28

Limbajul rapoartelor cu sfârşit fericit sau final în stilul happy end

Propunerea de închidere a dosarului de urmărire informativă „Crişan” se bazează pe o
trecere în revistă a informaţilor strânse şi o nouă interpretare dată comportamentului
doctorului C. C. Astfel, relaţiile sale cu diverşi diplomaţi nu mai sunt considerate ca fiind
subversive şi ostile, ci doar simple tratative în vederea obţinerii unor acorduri în legătură cu
emigrarea sa şi a familiei: „s-a clarificat faptul că, legăturile lui cu diplomaţii «lotreni», au
vizat în principal obţinerea în timp mai scurt a acordului autorităţilor «lotrene»29 de a se
stabili în străinătate”. De asemenea, în portretul de adio al Securităţii, are loc o îndulcire a

26
A.C.N.S.A.S, dosar I. 050543, vol. 1, f. 144
27
Ibidem.
28
A.C.N.S.A.S, dosar I. 85137/3. ff. 16v-17
29
Lotru, lotrean, lotreni erau numele conspirative folosite într-o încercare de persiflare a numelui Ungariei şi a
locuitorilor acesteia.

564
asperităţilor caracteriale, disfuncţionale într-o societate socialistă, îngroşate vizibil în
portretele anterioare, în aşa fel încât acest ultim portret să corespundă canonului realismului
socialist. În sfârşit, doctorul C. devine un cârtitor al capitalismului mascat din ţara de
adopţiune şi un simpatizant à rebours al R.S.R. cu „o atitudine corectă faţă de realităţile din
ţara noastră” , chiar şi la nivelul relaţiilor interetnice: „Obiectivul este de părere că raporturile
dintre medicii români şi maghiari, din Târgu-Mureş, sunt mult mai bune decât între medicii de
aceeaşi naţionalitate din «Lotru»”.

Nr. 009052 din 25.01.1988

RAPORT

Cu propunere de închidere a D.U.I „CRISAN”.

La data de 01.09.1981 s-a deschis dosar de urmărire informativă asupra lui C.C.-J.,
născut la [...], medic psihiatru, fost conferenţiar universitar la [...] Tg.-Mureş, cu ultimul
domiciliu în [...], emigrat în „Lotru” în anul 1983.
Despre „CRISAN” s-au obţinut informaţii de primă sesizare din care rezultă că,
întreţine relaţii cu persoane cunoscute cu preocupări ostile statului nostru şi legături cu
diplomaţi de la filiala „Lotru” din Bucureşti.
În lucrarea informativă a obiectivului au fost folosite sursele : „MOLDOVAN”,
„MONICA” şi „HAGIU”, precum şi mijloacele speciale „Teofil” şi „Sanda”, stabilindu-se
următoarele aspecte de interes operativ:
Înainte de emigrare în „Lotru”, a întreţinut relaţii apropiate cu „SORESCU”, cu care în
mod frecvent s-au vizitat la domiciliu, devenind un confident al acestuia. Prin intermediul lui
„SORESCU” a stabilit legături cu diplomaţii „ROSU” şi „COMSA”, cunoscuţi cu preocupări
de culegere de date despre ţara noastră. Cu „COMSA” s-a întâlnit de mai multe ori la locuinţa
sa unde au purtat discuţii tendenţioase cu privire la situaţia social-politică din România, iar
după ce a depus cerere de emigrare a solicitat sprijinul diplomaţilor respectivi, pentru
obţinerea avizului favorabil din partea autorităţilor „lotrene”
În 1981, cu ocazia unei călătorii în „Lotru” a intrat în contact cu unele persoane
dizidente, cu poziţie ostilă statului nostru, printre care C. S. – poet, K. F. – regizor de film,
care s-au interesat despre situaţia naţionalităţii conlocuitoare maghiare, P. B. – medic,
profesor universitar care a fost de mai multe ori în România, pentru a fotografia monumentele
istorice cu semnificaţie maghiară.
Dintre legăturile lui „CRISAN” din perioada când a fost în ţară menţionăm pe :
„CĂLĂTORUL”, „ZAHARIA” şi „KINDA” lucrate activ, K. E. – jurist, SZ I. – economist,
K. P.-medic, toţi din Tîrgu-Mureş, B. A. – redactor din Cluj-Napoca, V. A. – scriitor emigrat
în „Lotru” şi alţii care l-au vizitat la domiciliu, în mediul cărora s-a angrenat în discuţii
duşmănoase, pe fond naţionalist, ori au comentat în mod tendenţios diferite probleme social
economice din ţară. În toamna anului 1983 a emigrat în „Lotru” împreună cu familia şi s-a
stabilit în localitatea N. unde lucrează la un spital ca şef de secţie. Începând din 1984, a fost
de mai multe ori în Tg.-Mureş, ultima dată în august 1987, ocazii cu care l-a vizitat şi pe
„SEVER”.

565
 Din date certe obţinute rezultă că, în discuţiile purtate cu diferite persoane, atât
„CRISAN” cât şi soţia lui, au adoptat o atitudine corectă faţă de realităţile din ţara noastră, au
prezentat în mod obiectiv, uneori critic, situaţia din „Lotru” şi condiţiile lor de trai. Deşi în
general sunt mulţumiţi de situaţia materială şi condiţiile de muncă, ei vorbesc cu antipatie
despre unele aspecte din „Lotru”. Astfel au relatat că, viaţa este foarte scumpă, iar corupţia în
floare, există o categorie de oameni care trebuie să muncească din greu, pentru asigurarea
modestă a traiului, iar la polul opus – milionarii – care nu se ştie de unde şi cum s-au
îmbogăţit. Alcoolismul şi sinuciderile ating procente incredibile în toate categoriile sociale.
Obiectivul este de părere că raporturile dintre medicii români şi maghiari din Târgu-
Mureş, sunt mult mai bune decât între medicii de aceeaşi naţionalitate din „Lotru”.
Cu ocazia vizitelor efectuate în Tîrgu-Mureş nu rezultă să fi contactat alte persoane
din fostul său cerc de relaţii în afară de „SORESCU”, pe care l-a căutat de ficare dată la
domiciliu şi „KINDA” şi nici faptul să fi desfăşurat vreo activitate ostilă.
La controlul de frontieră nu s-au găsit asupra sa materiale de interes.
În concluzie, în cadrul urmăririi informative a lui C C-J, s-a stabilit că, înainte de
emigrare în mediul relaţiilor sale s-a angrenat la comentarii şi manifestări ostile naţionaliste şi
s-a clarificat faptul că, legăturile lui cu diplomaţii „lotreni”, au vizat în principal obţinerea în
timp mai scurt a acordului autorităţilor „lotrene„ de a se stabili în străinătate.
După plecarea din ţară, nu a fost semnalat cu preocupări care să lezeze interesele
statului nostru, iar cu ocazia vizitelor pe care le face în România, adoptă o atitudine corectă.
Faţă de cele de mai sus, propunem închiderea D.U.I. „CRISAN”.30

Stilul de comunicare persiflativ ca formă de luare în derâdere a unora din obiectivele

luate în urmărire
Astfel, s-a procedat în cazul alegerii unor apelative, precum Lotru, lotrean, lotreni
drept nume conspirative ale Ungariei şi ale locuitorilor acesteia. Substantivul de lotru, într-un
limbaj învechit era folosit pentru a desemna un hoţ sau un pungaş, fiind în acelaşi timp şi
numele unui râu. Lotrean s-ar putea numi o persoană care locuieşte în regiunea râului Lotru,
cu toate că nu este în uzul limbii române acest nume pentru locuitorii din preajma râului cu
pricina. De aici, presupusa confuzie şi hazul, pe un ton depreciativ, pe care au contat că-l vor
produce ofiţerii, când au avut inspiraţia alegerii acestor nume conspirative. O altă notă este
predată într-o casă conspirativă cu numele lui Iupiter, demonstrând încercarea ofiţerilor de a-
şi înnobila, la modul ironic, tranzacţiile; lăcaşurile întâlnirilor fiind numite în derâdere faţă de
cultura burgheză şi simbolurile ei formativ-educaţionale, precum Legendele Olimpului.
Atunci, într-un fel subtil, ar rezulta că ei, zeii, se coboară la nivelul unor muritori intriganţi,
informatorii, să-i înveţe lecţia, aşa cum o cer „tovarăşii”.
Oamenilor necontactaţi de Securitate, aflaţi de-a lungul vieţii doar în aşteptarea unei
posibile abordări de către aceasta, le rămânea deschisă comentarea posibilităţii de control din
partea Securităţii, într-un limbaj mai mult sau mai puţin esopic. Fragmente ale unor astfel de
comentarii se întorceau în conţinutul unor note informative şi reflectau aşa zisa „stare de spirit
a populaţiei”.

30
Ibidem, ff. 3-4

566
 Securitatea ca instituţie nu se adresa direct publicului şi nu avea apariţii publice.
„Chemările” pentru declaraţii sau intimidare, „reţinerile la sediu”, interogatoriile erau
echivalente ale unor mesaje transmise populaţiei în general, şi nu numai indivizilor
„convocaţi”, „prelucraţi”, în funcţie de scopuri voit tăinuite. Înseşi zvonurile despre
„înăsprirea regimului”, în urma creşterii frecvenţei acestor acţiuni ale Securităţii, puteau fi
interpretate ca un mesaj de nemulţumire din partea puternicilor zilei şi de avertizare în
privinţa reluării represiunii din anii ȃ50, în variante perfectibile, aduse la zi. Din astfel de
mesaje criptice rezultă că Securitatea nu ordona deschis, ci sugera permanent „supunerea faţă
de regim”. Din modul în care fidelii ei colaboratori şi angajaţi au comunicat cu populaţia se
defineşte aspectul nu numai tainic, ci mai degrabă ocult, pe care i l-au atribuit cetăţenii
României, în marea lor majoritate. Poliţia politică a sistemului comunist românesc era de
neatins. Împotriva acesteia nu se citează revolte, de la înfiinţare până la prezumtivul ei deces,
din 1989.
Comunicarea Securităţii cu populaţia a fost intermediată de mesaje subliminale,
supraliminale (tortura fizică şi psihică) şi limbaje aluziv-ameninţătoare în discuţiile directe cu
persoanele anchetate sau contactate. Relatările ulterioare ale acestora făceau parte dintr-o
strategie specifică. Metodologia aplicată se conforma imperativelor clicii de la putere,
interesele puternicilor zilei substituindu-se celor ale partidului clasei muncitoare a cărei
politică pretindeau că o urmează şi o înfăptuiesc.
Evenimentele surprinse în rapoarte şi note informative au fost şi ele parte dintr-o lume
comunistă, coruptă de practici şi limbaje, intenţionat măsluitoare a adevărului; adevărul
acesta, aşa cum reiese din documente, este redat mai crud decât dacă ar fi fost povestit şi
repovestit prin simpla inversare a răstălmăcirii.
Diferenţele dntre trecut şi prezent referitoare la stilurile de comunicare ale Securităţii
stau la baza unui nou stil de comunicare. Înţelegerea diferenţei dintre stilul de comunicare al
celor din interiorul Securităţii faţă de stilurile celor neutri în relaţia cu Securitatea ar constitui
primul pas pentru înţelegerea stilului de comunicare al celor care disimulează în prezent
legăturile lor anterioare de colaborare şi afiliere ideologică faţă de Securitate.

567
 CARAGIALE FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU LUMEA MODERNĂ
I. L. Caragiale Face to Face with the Modern World
Scientific Researcher Dr. Oana SOARE
Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, Bucureşti

Abstract
The purpose of this article is a thematic and philological analysis of some of I.L. Caragiale reporting in
the modern life. We will focus especially on his vision of the Revolution in 1848 and his relationship with the
press, the crowd, the modern city, discovering, behind all of these concepts, symbols, and manifestations of the
modern world, unexpected connections, among others, with culinary metaphors (food and drink).

Keywords: anti-modernity, Revolution, crowd, press

Monstruozitatea viziunii stă în detalii. Celebra replică din Grand Hôtel „Victoria
Română” îşi poate găsi o aplicabilitate surprinzătoare în lanţul de analogii şi recurenţe în care
apar, în opera scriitorului, unele dintre simbolurile şi conceptele care definesc vârsta
modernităţii: Revoluţiunea, poporul sau boborul, presa, oraşul modern sau mulţimea. De la
oricare dintre aceste simboluri ar porni, Caragiale le amestecă, de regulă, în logica discursului
său şi pe celelalte, ca şi când între ele ar exista un lanţ relaţional care se manifestă pe căi
subtile, aproape insesizabile. Mai mult decât atât, aproape invariabil, aceste simboluri intră în
alt set de conexiuni, toate neaşteptate sau hilare, Revoluţiunea, oraşul modern, presa,
mulţimea fiind asociate cu halucinaţia, mâncarea şi băutura, chiolhanul şi reteveiul, cu
instrumentele muzicale „democratice”, cu aspectele maternităţii hipertrofiate şi hilare sau cu
însemnele unei sacralităţi parodice.
Ostilitatea faţă de 1848 şi de consecinţele sale, antidemocratismul şi antipopulismul
sunt mărci esenţiale ale viziunii caragialiene. Critica românească a văzut în Caragiale un spirit
conservator – „prin temperament, dacă nu din doctrină”; însă pe scriitor îl desparte de
conservatorismul standard lipsa de încredere în trecut şi în tradiţie. Scriitorul s-ar încadra mai
degrabă în categoria antimodernilor, analizată relativ recent de Antoine Compagnon, putând fi
cu relativă uşurinţă comparat cu un Flaubert sau Baudelaire, scriitori cu care este relativ
contemporan.

„Simt enorm şi văd monstruos”. O obsesie: „fericitul 1848, de mirifică memorie”

Într-un fel sau altul, referirea la 1848 şi consecinţele sale sunt ubicue în opera lui
Caragiale. Ne propunem să analizăm, în continuare, câteva dintre aceste recurenţe: pe cele
glisate subtil şi perfid în proze care par a nu avea nicio legătură cu subiectul; pe acelea
hipertrofiate în manieră hilară şi, în fine, pe cele care ţin de estetica kitsch-ului.
Să începem analiza noastră cu celebra proză Grand Hôtel „Victoria Română”, care
cuprinde, printre altele, cunoscutul auto-portret al autorului, cel al unui ins cu nervii
surescitaţi, căzut pradă halucinaţiilor generate de panică. Schiţa s-ar înscrie într-o categorie a
bizarului malign, iar tempo-ul epic, amestecând scenele diferite şi senzaţiile generate de
acestea, întăreşte impresia de halucinaţie şi de surescitare nervoasă suferite de protagonist.
Chiar dacă, la prima vedere, textul pare a ţine de un alt registru temetic decât cel

568
antirevoluţionar, el amalgamează totuşi o serie dintre simbolurile recurente în opera lui
Caragiale: Ploieştiul, poporul, mulţimea, civismul în forme degradate, asociate cu copilul şi
deochiul, câinele bătut, prostituata. Ne interesează o serie de detalii ascunse în faldurile
textului, trădând oroarea de mulţime şi de consecinţele lui 1848.
„Privirile persistente ale unei mulţimi curioase” şi „ploaia de săgeţi” vizuale pe care
naratorul se vede obligat să le înfrunte la sosirea în oraşul natal sunt primii indicatori ai
malignului. Disconfortul resimţit la contactul cu mulţimea curioasă transpare într-o
comparaţie mai puţin obişnuită, personajul simţindu-se asemenea „bestiilor din menajerii”
nevoite să suporte „chinul dureros al captivităţii”. Contactul vizual cu mulţimea se va
restrânge la acela cu un copil „cu mâna plină de spumă de zahăr”: „Mă doare capul... Băiatul
cu prăjitura... Ce ochi!... Oare să fi existând deochiul?...”1. Alte detalii sunt mai degrabă
insinuante. Spre exemplu, amplasarea hotelului în care îşi va petrece noaptea trimite cu
gândul, retrospectiv, la o altă mulţime, aducând alt gen de asocieri: „Parcă văz încă maidanul
plin de popor înghesuindu-se la o masă, pe care o săptămână a stat zi şi noapte o condică
enormă deschisă. Era după 11 Fevruarie. De câte ori ieşeam de la şcoală, iscăleam toţi da, şi
fiecare de mai multe ori... De mici aveam sentimente civice în oraşul meu natal!”2. Aşadar, pe
de o parte „bestiile din menagerii”, pe de alta copilul, mulţimea, hotelul amplasat pe vechiul
loc al executării obligaţiilor civice ale ploieştenilor, „republicani toţi, săracii”, reprezentaţi ai
„boborului” chemat să se pronunţe în chestiunile politice, în cazul de faţă abdicarea lui Cuza,
din 11 februarie 1866, acceptată în unanimitate. Elitismul, anti-democratismul şi oroarea faţă
de „bobor” transpare în alte detalii insinuante şi neaşteptate, cum sunt acelea care apar în
descrierea atacului insectelor, din timpul nopţii de coşmar: „Insecte!... Iute jos din pat!... Iau
lumânarea să văd de aproape... E grozav!... Un popor întreg, ca la plebiscit...”3. Urmează
scena lovirii câinelui şi a prostituatei (sau a unei femei cu nervii zdruncinaţi), secondate de
celebrul strigăt interior – „Simt enorm şi văz monstruos”. Un detaliu care nu se va dovedi a fi
chiar inutil: prezenţa, ca personaj de fundal, a insului care citeşte gazeta în cafeneaua din faţa
hotelului.
Detaliile la multiplele acţiuni democratice ale poporului ar putea nedumeri în această
proză, părând oarecum străine de subiect. Însă aceste glisări aproape inconştiente în text,
reminiscenţe neaşteptate ale unei viziuni de tip antimodern sunt frecvente în cazul scriitorului,
care a simţit enorm şi a văzut monstruos consecinţele „mirificului 1848”. În opinia lui Paul
Zarifopol, celebra formulă din Grand Hôtel „Victoria Română” „rezumă un temperament şi
lămuresc o metodă artistică”, trăsătură esenţială a viziunii caragialiene fiind ceea ce criticul
numeşte o „fundamentală violenţă”4. În Grand Hôtel „Victoria Română” halucinaţia are ca
punct de pornire revenirea la Ploieşti, groaza de mulţime şi „popor”. Aproape mereu, în
prozele lui Caragiale, în spatele Miticilor, Popeştilor, Georgeştilor, transpare, în arriere plan,
întrega simbolistică a lui 1848, data de naştere a modernităţii româneşti.
Aluziile la „plebiscit” sau „popor” apar până la urmă ca fireşti dacă ne gândim că
acţiunea prozei se petrece la Ploieşti, oraş ales ca decor şi pentru una dintre cele mai
1
Ion Luca Caragiale, Grand Hôtel „Victoria Română”, în Opere, vol. I, Proză literară, ediţie îngrijită de Stancu
Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, prefaţă de Eugen Simion, Univers Enciclopedic, 2000, p. 78.
2
Idem, p. 77.
3
Ibidem, p. 78.
4
Paul Zarifopol, Publicul şi arta lui Caragiale, în Pentru arta literară, volumul I, ediţie îngrijită, note,
bibliografie şi studiu introductiv de Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 185.

569
vitriolante evocări ale vreunei „revoluţii” din proza lui Caragiale. Este vorba de celebra
„republică” de o zi de la Ploieşti, eveniment deformat într-o manieră vitriolantă în Boborul!,
cu atât mai mult cu cât scriitorul îşi auto-ironizează, implicit, simpatiile liberale din tinereţe.
Personal, scriitorul cunoscuse o variantă a „Revoluţiunii” într-o formă care ar putea fi
considerată caragialiană avant la lettre. Este vorba de o serie de evenimente conspirative
antimonarhice, care au avut loc în 1870, în condiţiile războiului franco-prusac şi al luptelor
interne dintre liberalii radicali şi conservatori (cei din urmă aflaţi atunci la conducere). Se
dorea detronarea regelui Carol I în 8 august 1870, o serie de conspiratori, printre care
Alexandru Candiano-Popescu, Stan Popescu, locotenent Comiano, Mitică Călinescu, sprijiniţi
de oameni de frunte liberali, printre care chiar I.C. Brătianu încearcă să dea lovitura
antidinastică; printr-o greşeală, sunt deconspiraţi, astfel încât manifestarea este stopată chiar
în după-amiaza acelei zile. Cunoscută ulterior sub numele de „Republica de la Ploieşti”,
această mişcare reflectă atât entuziasmul francofil al epocii (se socotea, fără a fi şi adevărat,
că acest eveniment ar fi putut fi pe placul lui Napoleon al III-lea), cât şi unele modalităţi de
acţiune ale liberalilor români. Doi dintre conspiratori, Stan Popescu, al cărui model era
Garibaldi şi Candiano-Popescu, vor fi priviţi, de viitorime, mai ales prin lentila neagră a lui
Caragiale.
Nimic mai caragialian (în sensul dedublării anticipate şi involuntare în viitoarea
magmă a personajelor sale de comedie) şi în acelaşi timp mai anti-caragialian (în sensul
evoluţiei de mai târziu a scriitorului) decât participarea acestuia la această „republică” de
comedie bufă, pe care o va şi descrie ca atare în proza Boborul!. Ca „unul dintre cei mai
aprigi susţinători ai ordinii în Republica Ploieştilor”, Caragiale vede cum „poporul martir”
este animat de spirit gregar şi devine „bobor”, şi cum atât de venerata formă politică a
modernităţii capătă o adaptare carnavalescă, redată în special prin antifrază: „Născută din,
prin şi pentru popor, pe la două ceasuri în dimineaţa zilei de 8 august 1870, tânăra republică a
fost sugrumată în aceeaşi zi, pe la ceasurile patru după-amiazi. (...) A! sunt sublime
momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe,
tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta
libertate [...]”5. Consemnarea etapelor instaurării „republicii” este parodică, cu efecte de farsă
şi comedie bufă. O dată Republica proclamată, „boborul” suveran se duce să petreacă; de
altfel, fantasma voracităţii însoţeşte destul de des, la Caragiale, aspectele modernităţii.
Descrierea zaiafetului intermediar stabileşte adevărata măsură a lucrurilor. Principiul
sacrosanct al Revoluţiei şi al modernităţii în general, după care „noul” răstoarnă „vechiul”,
este răstălmăcit în cheie parodic pantagruelică: „Aci, pe iarbă, se-ncinge un zaiafet
nemaipomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri
de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar.
Canalele, o dată deschise, nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind
departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne şi, în locul lor,
se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le proclamă spiritul
progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!...”
(p. 448). După chef, în timp ce „poporul martir” se retrage „încet-încet, cu ultimii cârnaţi, cu

5
I.L. Caragiale, Opere, I, ed. cit., p. 446, 448. Boborul! a apărut în Epoca, II, nr. 310, 21 noiembrie 1896, p. 1-2,
cu subtitlul „Din istoria Republicii ploieştene”, rubrica „Tribuna liberă”.

570
ultimele fleici şi oale”, soseşte „un grozav oaspete”, Reacţiunea, „cu tot ce are ea mai oribil şi
mai hidos”, sub forma unui „batalion de vânători”. Idealistul contrazis se răzbună prin
sarcasm.
Recurenţele lui 1848, ca atare, sunt şi ele numeroase şi insinuante în opera lui
Caragiale. Spre exemplu, în O scrisoare pierdută, anul este menţionat ca atare în discurile
unora dintre cele mai agramate personaje: în discursul electoral al lui Farfuridi şi în
confesiunea lui Agamiţă Dandanache. Am ales să ne referim în continuare la asocierile
evenimentului cu unele aspecte care ţin de larga utilizare a kitsch-ului în opera scriitorului,
menţionate în treacăt, fără a insista, de Ştefan Cazimir în cunoscutul său studiu I. L. Caragiale
faţă cu kitsch-ul6. Istoricul literar se referă îndeosebi la asocierea evenimentului cu obiectele
kitsch; spre exemplu, într-o Cronică publicată în Ghimpele, în 1876, apare o tabacheră, care,
pornită, cânta marşul de la 1848. Însă asocierea lui 1848 cu kitsch-ul este relativ frecventă la
Caragiale, scriitorul pornind de regulă de la numitorul comun al ambelor – forma fără fond.
Referirile la revoluţia-kitsch nu pot lipsi dintr-o proză ca Un artist, unde Caragiale reuşeşte
performanţa de a amalgama multiple valenţe ale simulacrului, de la personaje la aşa-zise
opere de artă şi până la evenimente sau acţiuni. Şi acest text stă sub deviza lui „Simt enorm şi
văz monstruos”, întărind o altă consideraţie a lui Paul Zarifopol: „Orice caracter al lui este un
exces, orice situaţie o culminaţie” (p. 185). În această proză, artistul improvizat este de
profesie bărbier, iar operele sale de artă sunt colaje pe teme şablon, realizate cu o materie
primă de care nu ducea lipsă (firele de păr). Ca punct culminant al kitsch-ului, autorul
inventează un eveniment coregrafic în care bărbierul artist îi distribuie pe cei doi cocoşi ai săi,
supuşi în prealabil unui tratament atipic – „o beţie de alcool, fiindcă le dădea boabe şi grăunţe
zăcute-n rom”7. „Desfrânaţii aceia beţi turtă” sunt protagoniştii unui spectacol hilar:
„Samurache stetea sluj, cu o chivără de hârtie în cap, încins cu o sabie enormă şi având, se-
nţelege, tot aerul sever necesar situaţiei ... Artistul meu şedea picior peste picior pe laviţă şi le
comanda, cântându-le din ghitară marşul de la 48”8. Bărbierul artist nu e singur; el e
acompaniat de personajul-narator, care bătea „toba cu deştele pe fundul pălăriei” şi de o ceată
de copii, care „porniră să defileze în urma cocoşilor”. Monstruozitatea viziunii stă în detalii,
care, în chip frapant, se dovedesc asemănătoare cu cele din Grand Hôtel „Victoria Română”:
ceata de copii, prezenţa personajului-narator, aluziile la 1848 şi, nu în ultimul rând, băutura,
care are şi ea, în textele lui Caragiale, recurenţe surprinzătoare.

„Sublimă civilizaţiune! Pretutindeni fier şi oţel!”9

Ca decor hipertrofiat şi fantastico-futurist, oraşul modern apare în câteva proze ale lui
Caragiale, cum ar fi Cronica fantezistă, Sărmana vreme veche şi Zgomot. Prozele pot fi
incluse în genul distopiei. Într-unul dintre texte, avem următoarea imagine: pe „Dâmboviţa
canalizată” plutesc „o sumă colosală de vase de comerciu cu mărfuri de toate speciele”;
străzile „pavate cu tuci” sunt „brăzdate, de la un capăt al cetăţii la celalt, de o mulţime

6
Prima ediţie apărută în 1988 la Cartea Românească.
7
Ion Luca Caragiale, Un artist, în Opere, vol. I, ed. cit., p. 83.
8
Idem, p. 84.
9
I.L. Caragiale, Cronica fantezistă, în Opere, vol. I, ed. cit., p. 668.

571
monstruoasă de linii de tramways”; apoi, „şinele unui număr nenumărabile de căi ferate” „se-
ncrucişează-n aer, în lung şi-n lat” „pe dasupra capetelor bunilor cetăţeni”10.
Coşmarul generat de proiecţia oraşului modern continuă – nu numai şinele de tren, dar
şi fabricile sunt plasate tot în aer, într-o suspendare care să contrazică legile gravitaţiei. În
Sărmana vreme veche se mai adaugă şi „stradele [...] înecate în lumina strălucitoare a gazului
fluid, care se produce prin becuri aurite” sau „bulevardul, această ingenioasă şi minunată
producţiune a tehnicei moderne”11. Asocierea „gazului fluid” cu modernitatea nu este atât de
imprevizibilă pe cât ar părea la prima vedere – ea apare, spre exemplu, la Baudelaire, care se
declară împotriva progresului, pe care îl asociază, printre altele, cu gazul. La Caragiale,
analogia apare într-o proză intitulată Karkaleki, unde sunt opuse o vârstă veche şi una nouă a
presei: „S-au dus de mult lumânările de spermaţet; astăzi avem lampa electrică incandescentă.
Astăzi suntem moderni: suntem departe de vremurile lui Karkaleki”12. În afară de gazul de
iluminat, Caragiale asociază, tot în Karkaleki, modernitatea şi cu „sfânta Constituţiune” de
origine belgiană. Acest set de analogii, care, la prima vedere, par a funcţiona după viitoarea
reţetă suprarealistă, sunt elocvente pentru antimodernitatea profilului scriitorului. Şi mai
surprinzător este faptul că şi Baudelaire resimţea aceeaşi oroare pentru Belgia, în care vedea,
printre altele, o parodie a lumii moderne. Asemănările nu trădează vreo influenţă a scriitorului
francez asupra celui român, ci arată o neaşteptată afinitate structurală între ei. De altfel, este
mai mult ca sigur că I. L. Caragiale nu a cunoscut nici Petits poèmes en prose şi nici Mon
coeur mis à nu, ci, probabil, celebra introducere la prozele fantastice ale lui Poe, din care a şi
retradus câteva, pornind de la versiunea lui Baudelaire.
Revenind la oraşul modern, acesta, într-o altă proză din seria distopiilor, intitulată
Zgomot, este asociat cu moartea, nebunia sau sinuciderea: „Bucureşti! [...] există oare pe lume
vreun loc unde să găsesc eu mai mult zgomot decât în sânul tău? Birji-tramvaie- tramcare –
fluiere – sirenă – clopoţei – clopote – precupeţi – Universul!, Adevărul!, Moftul român de
mâine! [...] flaşnete [...]. Şi-apoi se tot miră unii că se-ndesesc cazurile de nebunie şi de
sinucidere!”. Vârsta zgomotului poate culmina cu o pseudo-vârstă de aur, imaginată ca o
invazie a ... cauciucului: „omenirea va intra în vârsta de cauciuc, atunci când vom avea şine
de cauciuc, roţi de cauciuc, potcoave, căruţe, fluiere, sirene, clopoţei şi clopote, robe şi
trâmbiţe de cauciuc”13. Chiar şi în acest text, în care inventariază cauzele morţii în lumea
modernă - şi descoperă că zgomotul ar fi una dintre ele, Caragiale nu se poate împiedica, în
chip aproape paranoid, să nu recurgă la analogiile sale favorite, deşi acestea par a se plasa în
altă arie conceptuală. Astfel că „sistema democratică” ar fi, simbolic, o altă cauză a morţii,
deoarece aceasta ar „tinde a egaliza, a nivela pe toţi muritorii: să trăiască toţi, puţin, dar
egal!”14
Pentru Caragiale, „oraş” rimează cu „modern”, „civilizaţiune”, dar şi „copii”,
„doctorie de friguri” şi „tâmpit”, toate cele şase noţiuni fiind introduse de autor în sfera de
aplicabilitate a teoriei junimiste a formelor fără fond. Întregul sarcasm al raportării autorului
la aspectele vieţii moderne - şi oraşul are adversari redutabili în sfera ideologică de tip

10
Ibidem.
11
I.L. Caragiale, Sărmana vreme veche, în Opere, I, ed. cit., p. 673.
12
Opere, I, ed. cit., p. 1083.
13
I.L. Caragiale, Zgomot, în Opere, vol. I, ed. cit., p. 1155.
14
Idem, p. 1154.

572
antimodern, conservator sau numai tradiţionalist – răzbate în inventarea unui toponim ca
Tâmpitopole pentru Bucureşti. În maniera unora dintre paşoptiştii dezamăgiţi, însă cu o
nostalgie repede cenzurată de proiectarea în caricatură, Caragiale opune o imagine veche şi o
alta nouă a Capitalei. La fel ca la paşoptiştii dezabuzaţi, trecerea de la imaginea veche la cea
modernă este secondată de un fel de paranteze reflexive, în care naratorul iese la rampă şi face
o serie de comentarii asupra vârstei moderne a vechiului oraş: „Să citim cu respect această
frumoasă pagină de istorie modernă; să ne amintim cu venerare d-acea minunată epocă, în
care ni se dete să-nghiţim şi-nghiţirăm cupa delicioasă a civilizaţiunei, întocmai cum li se dă
să-nghiţă şi-nghit copiii mici doctoriile de friguri. Să aruncăm privirile în jurul nostru, să
respirăm cu sete aerul curat al civilizaţiunei şi să surâdem tâmpiţi de fericire, după obiceiul
pământului!”15
Când nu inventează, ca punct culminant al distopiei, o vârstă de cauciuc a epocii
moderne, Caragiale proiectează o serie de scene care s-ar putea înscrie în sfera plagiatului cu
anticipare după scrieri viitoare ale lui Urmuz sau Ionesco. Spre exemplu, în Cronica
fantezistă, avem proiectată o vârstă a absurdului, în care locuitorii Capitalei „pescuiesc şi
prepară broaştele din balta Cişmegiului”: „Unii le prind; alţii le apucă de labele dinapoi şi le
ucid, bătându-le pe nişte mormane de sare pisată; unii le usucă la soare; alţii le-nşiră pe sfoară
de Sibiu; pe când alţii le aşează în untdelemn în nişte cutii de tinichea, pentru a fi trămise apoi
la Berlin [...]” sub formă de „conserve alimentare”16. Simbolisica mâncării şi fantasma
gurmanderiei se glisează, iată, şi în faldurile acestui text.
Şi mulţimea apare într-o serie de proze ale lui Caragiale, atitudinea scriitorului fiind,
în acest sens, aproape mereu una ambiguă, contrazicând oarecum prejudecata agorafiliei de
care vorbeşte critica literară. Ambiguitatea vine din spaima pe care autorul o resimte în faţa
numărului şi a instinctului gregar, din antidemocratismul său funciar, care coexistă însă cu
fascinaţia în faţa spectacolului uman. Ca şi revoluţia sau presa, şi mulţimea este asociată cu
imagini sau metafore ale mâncării şi băuturii, cu opinia publică sau politică, dar şi cu ideea de
sărbătoare populară. La fel, şi imaginile în care apare mulţimea par închipuite sub regimul lui
„Simt enorm şi văz monstruos”. Spre exemplu, în La moşi..., a cărei protagonistă este o moaşă
vorace, avem descrisă o sărbătoare invadată de mulţime, zgomot, chef pantagruelic.
Imaginile în care este surprinsă mulţimea trădează spaima şi fascinaţia resimţită de
autor la confruntarea cu nenumărabilul şi necontabilizabilul: „De pe atâtea strade şi căi, ca de
pe atâtea braţe ale unui fluviu uriaş, se varsă, ca-ntr-o mare zgomotoasă, pe bariera de la capul
podului Târgului de Afară, valuri peste valuri de omenire. Precum este greu să se mai
întâlnească două picături de apă o dată ce au apucat să intre fiecare după soarta ei în largul
mării, aşa ar fi şi pentru două persoane să se mai găsească, rătăcite o dată în învălmăşeala
Moşilor [...]”17. Metaforele din registrul acvatic – „fluviu uriaş”, „mare zgomotoasă”, „valuri
de omenire”, „picătura de apă” – sugerează aceeaşi oroare şi fascinaţie faţă de mulţime,
asociată aici, aşa cum spuneam anterior, cu nenumărabilul. Contemporanii scriitorului s-au
referit la plăcerea lui Caragiale de a asista la asemenea sărbători, unele dintre preferinţele sale
(pentru mâncare, spre exemplu) semănând cu cele ale moaşei din această proză. De altfel,

15
I.L. Caragiale, Cronica fantezistă, în Opere, vol. I, p. 669.
16
Idem, p. 670.
17
I.L. Caragiale, La moşi..., în Opere, vol. I, ed. cit., p. 341.

573
dedublarea autorului în propriile sale personaje, în ciuda repulsiei resimţite, este la fel de
elocventă pentru ambiguitatea viziunii sale.
La nivel acustic, omenirea-fluviu este secondată, într-o variantă a prozei La moşi..., de
o „grandioasă simfonie wagneriană”. În varianta publicată, Caragiale o acompaniază cu o
orchestră alcătuită din multe instrumente populare – „ţambal”, „flaşnete”, „claranete cu toba
mare”, „trâmbicioare”, „fluieraşe”, „hârâitori”. „E o plăcere!”, adaugă naratorul, folosirea
antifrazei fiind elocventă pentru ambiguitatea perspectivei: o sărbătoare zgomotoasă, o mare
de oameni, moaşa-căpcăun, un spectacol amestecând kitsch-ul cu aluzia scatologică.
În alte proze, precum Atmosferă încărcată, ideea de mulţime este asociată cu
manifestaţia politică, provocată, în cazul de faţă, de „legea pentru înfiinţarea monopolului
băuturilor spirtoase”18. Aşadar, aici imaginarul culinar este reprezentat de băutură. Marea de
oameni este străbătută de o „mişcare febrilă neobicinuită” , este „cuprinsă de nervozitate” şi
prin urmare evitată de narator: „n-am poftă să-mi stric vreun os pentru o simplă curiozitate de
gură-cască”19. Gestul său este acela de a se retrage într-un local popular, berăria, pentru a
aştepta ziarele de seară. Decor frecvent al prozelor caragialiene, loc de întâlnire al diferiţilor
„amici” şi al citirii şi comentării ştirilor din ziare, berăria este, aşadar, aproape un spaţiu
matricial al lumii balcanice şi totodată moderne. Raportarea scriitorului la acest spaţiu este tot
una de tip ambivalent, trădând repulsia şi fascinaţia. Uneori, acest loc aproape mitic al
spaţiului bucureştean este trecut prin filtrul elitist şi anti-popular, angoasa faţă de mulţime
manifestându-se ironic şi paroxistic prin contrariul ei - ştergerea individualităţii prin
contopirea cu aceasta. Această atitudine, frecventă în poemele în proză ale lui Baudelaire, a
fost analizată, printre cei dinţi, de Walter Benjamin, fiind socotită carcteristică pentru omul
modern angoasat de propriai modernitate, care acţionează asupra sa asemenea unei gheare de
fier. În Amicul X..., angoasa în faţa tiraniei numărului se manifestă prin frenezia simulată în
faţa anonimatului. Mulţimea striveşte şi transformă insul în obiect. Berăria, mulţimea, dar şi
statistica populaţiei sunt câteva dintre elementele de bază într-o auto-caracterizare ironică,
având la bază antifraza: „Eu stau într-un local ieftin de consumaţiune, într-o berărie populară,
pierdut în mulţime, şi mă gândesc: eu nu sunt un cine, eu sunt un ce; în masa omenirii, eu sunt
un număr trecut la statistica populaţiei şi, poate chiar acolo trecut cu vederea, fiindcă, la
ultimul recensământ al populaţiei capitalei, mai la toţi din mahalaua noastră au mers agenţi cu
catastifele, la mine n-au venit”20. Mai mult, în Atmosferă încărcată, şi voracitatea poartă
stigmatul modernităţii: e vorba de hrana simbolică a clienţilor cu ziarele de seară (asociarea
presei cu „hrana” nu este întâmplătoare, după cum se va vedea).
Mulţimea nu putea lipsi de la „Revoluţiune”; la Caragiale, în orice tipuri de conexiuni
ar intra simbolurile, ele trimit, în ultimă instanţă, la celebrul eveniment sau la derivatele lui,
de la „bobor” la „sfânta Constituţiune”. Caragiale se amuză să inventeze chiar şi o Statistică a
publicului care putea lua parte la evenimentul matricial al vârstei moderne, şi constată că e
acelaşi de la orice „turburare”, „luminaţie”, „paradă” şi „foc”21. Altfel spus, Revoluţia este o
sărbătoare de Moşi politizată, însă la fel de hilară (să ne amintim doar de Boborul!, analizat
mai sus). Numărabilă, de astă dată, mulţimea îşi păstrează acelaşi caracter gregar, de grup

18
I.L. Caragiale, atmosferă încărcată, în Opere, vol. I, p. 355.
19
Ibidem.
20
I.L. Caragiale, Amicul X..., în Opere, vol. I, p. 281.
21
I.L. Caragiale, Statistică, în Opere, vol. I, p. 115.

574
lărgit care acţionează instinctual şi mimetic. Spre exemplu, „statistica” Revoluţiei este
alcătuită din 250 de persoane care participă „din convingerea altora” şi doar din 5 „din
convingere proprie”; 250 „pot răspunde pentru ce-au luat parte la mişcare”, iar restul de 750
„nu pot răspunde” etc.

Presa şi moftul. Presa ca apocalipsă a lumii moderne

Relaţia specială a lui Caragiale cu presa a fost analizată de critica românească. Astfel,
Alexandru Călinescu, în studiul său intitulat Caragiale sau vârsta modernă a literaturii
(Editura Albatros, 1976), demonstrează că modernitatea prozei caragialiene derivă şi din
cultivarea şi parodierea diferitelor specii jurnalistice, de la telegrama şi anunţul de presă la
reportaj sau articol. Spre exemplu, proza intitulată Temă şi variaţiuni rescrie, în câteva
moduri, aceeaşi ştire în funcţie de coloratura politică a diferitelor publicaţii, astfel încât Al.
Călinescu o consideră şi „o parodie a presei timpului ca instituţie condiţionată de luptele
politice” (p. 73). Recent, într-un studiu intitulat Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale
(Editura Humanitas, 2011), Ioana Pârvulescu avansează ideea că discursul şi subiectele unei
părţi considerabile a operei caragialiene reprezintă o parodie a producţiei publicistice a epocii.
În cele ce urmează, vom analiza proza Pâinea noastră cea de toate zilele, mai puţin
comentată de către exegeză, precum şi conexiunile între presă şi moft.

„O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastre. […] toate, toate cu un singur cuvânt
le numim noi românii moderni, scurt: MOFT”, scrie Caragiale în editorialul intitulat «Moftul
român», în care încearcă să explice (anti)programul propriului ziar, al cărui nume era, de
altfel, tot Moftul roman. Parodie la pătrat: a presei, dar şi a moftului.
Prin Caragiale, cuvântul „moft” se va impune ca o emblemă peste întreaga societate
românească, vizându-i viciile structurale, de cele mai multe ori rămase nevindecate. Însă
Caragiale plasa punctul de început al „moftului” în societatea neaşezată, ivită mimetic de
după 1848 – „Locul tău aici este, a ta e vremea de astăzi [...] pământ stropit cu sângele
martirilor de la 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870 şi 14 martie 1888”22 (p. 823).
Astfel, moftul este emblema a înseşi modernităţii româneşti, ale cărei realităţi şi aspecte pot fi
descrise prin această sintagmă – de la Constituţie, până la cetăţeni, deveniţi „moftangiu” şi
„moftangioaică”, sau până la presă. Atunci când, într-un alt articol, intitulat «Moftul (Studiu
de mitologie populară)», încearcă să găsească, acestui cuvânt aproape inefabil, o definiţie,
Caragiale alege presa ca posibil echivalent: „Când ajunse în vârstă Moftul, doica lui, Presa, îl
însură după Opinia, o tânără fată mai mult sau mai puţin publică, foarte mult curtată pe
vremea ei, cu care tânărul avu o prăsilă mai numeroasă decât nisipul mării: pe fiece zi dedea
lumii câte 10.000 de copii care de care mai fleac şi care toţi aveau mai mult ori mai puţin
trăsăturile tatălui lor” (p. 833).

22
Primele trei date sunt mai mult sau mai puţin semnificative pentru istoria României moderne. Astfel, 11 iunie
1848 este data proclamării Constituţiei de la Islaz marcând, implicit, naşterea României revoluţionare (eveniment
socotit de aproape toţi junimiştii unul pur fantasmagoric). 11 februarie 1866 reprezintă data abdicării principelui
Alexandru Ioan Cuza, care a înfăptuit, în 1859, Unirea a două provincii româneşti româneşti, Moldova şi
Muntenia. 8 august 1870 este data înfiinţării Republicii (de o zi) de la Ploieşti, una dintre manifestările cele mai
hilare ale setei româneşti de „revoluţii”. Câte despre 14 martir 1888, la acea dată a avut loc o manifestare a
opoziţiei, repede înăbuşită de guvernul liberal aflat atunci la putere (primul ministru era chiar Ion C. Brătianu,
unul dintre principalii pionieri ai modernităţii politice şi sociologice româneşti).

575
 Presa-Moftul-Opinia: iată un trinom instituit de Caragiale, emblemă a lumii moderne,
reproducere monstruoasă de „fleacuri”, al cărei produs poate fi, spre exemplu, conul Leonida.
Printr-o analogie oarecum surprinzătoare, presa este comparată cu „pâinea cotidiană a
opiniei publice”. Introducerea presei în câmpul sacralităţii denaturate, care va fi admirabil
speculată într-o proză mai puţin comentată, Pâinea noastră cea de toate zilele, apare şi într-un
articol de presă, Succesul „Moftului român”. Presa este asociată de la bun început cu o vârstă
a modernităţii – cu intrarea României în „sistema constituţională”, dar şi cu voracitatea, de
astă dată a opiniei publice. Şi acum foamea însoţeşte antimodernitatea viziunii scriitorului:
„gazetarul prin urmare este brutarul inteligenţii”, iar „opinia publică trebuie să fie destul de
bine hrănită” . Însă, ca în multe alte locuri, atitudinea autorului rîmâne una ambiguă – Moftul
român furnizează „franzelărie subţire”, sub forma a „cât se poate mai bune gogoşi”. (p. 869)
Alteori „moftul” poate căpăta, însă, viziuni coşmareşti. Astfel, Pâinea noastră cea de
toate zilele reprezintă o proiectare aproape apocaliptică a hegemoniei presei în lumea
modernă. Proza porneşte, ca pretext epic, de la descrierea unui coşmar. Pentru a mări efectul
halucinatoriu, în care sacrul şi terifiantul proliferării gazetei se amestecă, inevitabil, şi cu
moftul, de astă dată monstruos, Caragiale foloseşte contrastul. Cum gazeta este „pâinea
noastră cea de toate zilele”, scriitorul mizează, încă din titlu, pe acest filon al pseudo-
sacralităţii moderne, imaginând însăşi apocalipsa sub forma proliferării presei. În vis, în
timpul unei plimbări pe bulevard, personajul, acelaşi cu naratorul, asistă la o serie de
evenimente mirabile şi terifiante: „un vânt tăios începu să ne sufle în faţă”, apoi cerul e „în
flăcări”, „aerul este sticlos”, văzduhul „arde din ce în ce mai tare” deşi „începe să cearnă fulgi
de zăpadă” – sacrul şi apocalipsa sunt redate prin antinomii meteorologice. Oraşul modern
aşteaptă revelaţia: „lampele electrice” se aprind peste „mişuiala de public”, „public pestriţ de
mare capitală” care, în faţa inefabilului meteorologic, se aruncă în genunchi şi spune
rugăciunea: „Toată lumea, uitându-şi fiecare de motivul care-l mânase până-n larga răspântie,
cade binişor în genunchi, ca la o comandă cunoscută, ridicând mâinile. [...] Toată lumea,
bătrâni cu glasuri tremurate, tineri cu glasuri puternice, copii cu glasuri îngereşti, toţi cântau
un imn sublim, un psalm ridicător la ceruri: «Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi!...”»23.
Apoi, gestul mulţimii pare a se repeta, dar în alt sens şi cu altă intenţie: „iarăşi ca la o
comandă cunoscută, toată lumea, ridicându-se-n picioare, dă năvală la chioşcul de ziare cel
mai la-ndemână. Fiecare-şi smulge bucăţica de pâine cea de toate zilele, o strânge cu
scumpătate şi vâră-n sân”24. Citirea gazetei este gestul ritualic al modernităţii.
Acestei scene colective terifiante, de o sacralitate uzurpată, îi urmează o altă
apocalipsă, o altă cufundare în abis, cea a personajului narator: înconjurat de „o tăcere
absurdă, o beznă goală, o rătăcire fără fund”, se rostogoleşte în gol, cu însuşi creirerul răsucit
în cap, „cu partea de ureche stângă la urechea dreaptă şi viceversa”: „În fibrele nenorocitului
meu creier a sunat atunci glasul înfiorător al trâmbiţei pentru judecata de pe urmă... Atât mai
bine! Mai bine iadul decât nimicul!”25.

23
În Opere, vol. III, Publicistică, ed. cit., p. 774.
24
Ibidem.
25
Idem., p. 775.

576
 Ultima propoziţie, probabil, l-ar fi încântat şi uimit pe Fondane26, care folosea
antinomia infern/neant pentru a caracteriza poziţia specială a lui Baudelaire în cadrul
modernităţii – în opinia eseistului, « les complimenteurs de l’humanité», respingând sacrul,
ar alege neantul, în timp ce poetul francez ar prefera infernul, ca singur refugiu al divinităţii în
lumea modernă. Nici Caragiale nu era vreun „complimentator al umanităţii”, şi această proză
l-ar fi putut avea ca autor şi pe Baudelaire.
Textul avansează în spirală; la trezire, sunt precizate şi cauzele coşmarului: „spiritul
meu adormise nemâncat; [...] nu-mi citisem gazetele. [...] Vino, binefăcătoare pâinea mea cea
de toate zilele! gazetele mele! şi cu o poftă de căpcăun le-am mâncat pe toate” (p. 776). Şi în
această proză, ambiguitatea raportării la subiect este la fel de evidentă ca şi în cazul altor
însemne ale lumii moderne.

Bibliografie:
CARAGIALE, Ion Luca, Opere, vol. I, III, Proză literară, Publicistică, ediţie îngrijită de
Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, prefaţă de Eugen Simion, Univers
Enciclopedic, 2000
CAZIMIR, Ştefan, I.L. Caragiale faţă cu kitsch-ul, Cartea Românească, 1988
FONDANE, B., Baudelaire et l`expérience du gouffre, Denoel, 1947
ZARIFOPOL, Paul, Publicul şi arta lui Caragiale, în Pentru arta literară, volumul I, ediţie
îngrijită, note, bibliografie şi studiu introductiv de Al. Săndulescu, Editura Minerva,
Bucureşti, 1971

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Valorificarea identităţilor culturale în procesele
globale”, cofinanţat de Uniunea Europeană şi Guvernul României din Fondul Social European, prin Programul
Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finanţare nr.
POSDRU/89/1.5/S/59758.

26
Ne referim la eseul lui B. Fondane, Baudelaire et l`expérience du gouffre, apărut postum, în 1947, la Denoel.

577
 MOARTEA ELECTRONICĂ A AUTORULUI
The Electronic Death of the Author
Assistant Prof. Dr. Daniela PETROŞEL
,,Ştefan cel Mare” University of Suceava

Abstract

The contemporary forms of electronic literature (hypertext/network fiction, interactive fiction, e-mail
and SMS novels, kinetic poetry, locative narratives etc.) are highly refuted by literary criticism for their lack of
any aesthetic features. Against this background, this paper intends to overview the transformations of authorship
determined by the new reading and writing technologies. The posthumanist auctorial system introduced by
electronic literature combines human skills and technological innovations, and the Author is rather a collective
entity, dispersed within the network, at times entirely replaced by the new Reader/Player.

Keywords: electronic literature, hypertext, interactive fiction, literary criticism, aesthetic features

De multă vreme şi în variate contexte se vorbeşte despre moartea Autorului. Înainte ca

Roland Barthes să-i pronunţe decesul, eliminarea lui apărea iminentă în contextul pulverizării
coerenţei şi tiraniei discursive. Fie că este vorba de dispariţia şi irelevanţa lui ca biografie,
înlocuit fiind de omnipotenţa şi autosuficienţa textului, fie că decesul lui (al ei) afectează
unitatea şi exemplaritatea discursivă, groparii fiindu-i poststructuraliştii, Autorul pare să fi
fost, de multe decenii acum, îngropat. Iar apologeţii lumii digitale au fost convinşi că mult
prea umana sensibilitate auctorială cu greu îşi mai află locul în complicata reţea postumană a
contemporaneităţii. Şi totuşi, Autorul se întoarce în mod constant (o întoarcere a refulatului,
ar spune psihanaliştii), sau noi ne întoarcem la el cu regularitate, confirmându-i astfel
semnificaţiile. Actuala lucrare nu îşi propune să expliciteze meandrele dispariţiei sau
succesivelor reapariţii ale figurii auctoriale, există o bibliografie impresionantă în acest sens1,
ci să caute urmele Autorului în realitatea complexantă şi eliberatoare, halucinantă şi
matematică, democratică şi în egală măsură elitistă a producţiilor literaturii electronice;
principala provocare fiind discutarea unui concept literar esenţial, cum este cel de Autor, într-
o realitate digitală care nu se lasă cu uşurinţă încadrată în paradigma teoriei literare clasice.
Înţelegerea fenomenelor literare (chiar stabilirea gradului lor de literaritate) care se dezvoltă
în spaţiul digital actual necesită recuperarea teoriei critice tradiţionale, dar, mai ales, punerea
ei în dialog cu specificul noilor tehnologii. De aceea, teoreticienii literaturii electronice vin
din domenii diferite, din ceea ce în mod tradiţional numim ştiinţele tari (cibernetică, robotică,
inginerie software şi hardware), din noul val al studiilor media, dar evident că şi criticii literari
testează rezistenţa/metamorfozele conceptelor critice în lumea digitală.
[1] Pentru că literatura electronică este un melanj de uman şi tehnologic, de
subiectivitate şi limbaje pe programare, de inspiraţie şi (de)codare digitală, ea se cere lecturată
în cheia adecvată a Postumanismului. Astfel încît, implicit, şi înţelegerea statutului pe care îl

1
A se vedea în acest sens volumele The Death and Return of the Author: Criticism and Subjectivity in Barthes,
Foucault and Derrida, de Sean Burke, Edinburg Universitz Press, 1998; The Author. The New Critical Idiom, de
Andrew Bennet, Routledge, 2005; The Construction of Authorship: Textual Appropriation in Law and, editat de
Martha Woodmanse şi Peter Jaszi, Duke University Press, 1994 etc.;

578
are Autorul în spaţiul literaturii electronice necesită o succintă inventariere a teoriilor despre
Postumanism, unul dintre cele mai controversate concepte ale contemporaneităţii. Definiţiile
Postumanismului se nasc dintr-o serie de reacţii extrem de diferite: unele sceptice şi dure,
exprimate de adversarii săi declaraţi, cum e cazul lui Fukuyama sau Baudrillard, altele
entuziast-exaltate, cu nuanţe transumaniste chiar, cum ar fi cele exprimate de Hans Moravec
sau Ray Kurzweil. Cum s-a mai spus, Postumanismul nu este un antiumanism, căci el pune
într-o altă lumină concepte precum subiectivitate, corporalitate, unitatea/destrămarea
subiectului, sau relaţiile dintre biologic-artificial şi real-virtual. În această nouă articulare a
unor principii mai vechi, rămâne esenţială relaţia tensionată şi extrem de dinamică dintre
uman şi tehnologic. În acest context, Katherine Hayles, autoarea unui studiu de referinţă
despre Postumanism, How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature,
and Information, demonstrează că în lumea tehnologică actuală nu mai există delimitări
precise ,,între existenţa corporală şi simularea computerizată, între mecanismul cibernetic şi
organismul biologic, între teleologia robotică şi scopurile fiinţei umane”(t.n)2. Ea enumeră
patru principii care ar sta la baza gândirii postumaniste, principii care îşi vor demonstra
utilitatea în analizele legate de statutul Autorului:1. Informaţia capătă întâietate în faţa
materiei, căci substratul biologic este mai degrabă un accident al istoriei decât o condiţie a
vieţii; 2. Conştiinţa este văzută ca un epifenomen; 3. Corpul este văzut ca o ,,proteză
originală”, pe care învăţăm să o manipulăm; 4. Fiinţa umană poate fi articulată ca o maşină
inteligentă. Extrase din câmpul imaginarului social, aceste trăsături sintetizează o noua vârstă
a (non)sensibilităţii (non)umane, determinând, implicit, noi mutaţii ale figurii auctoriale. Căci
autorul de literatură electronică se construieşte tocmai prin intersectarea unei subiectivităţi
creatoare cu rigiditatea sistemelor de operare, iar intenţia autorului (deja mult erodată de
intenţia operei) însumează, în context digital, şi priceperea programatorului. Coerenţa estetică
pe care am aştepta-o de la Autor se pierde în reţeaua electronică democratizantă, iar biografia
auctorială stă sub semnul dematerializării (numită şi destrupare), riscând să fie detronată (nu
de autosuficienţa textului), ci de omnipotenţa tehnologică. Iar sistemul auctorial om (oameni)
– maşină este noua faţă a Autorului.
Literatura electronică este unul dintre ultimii copii teribili ai tehnoculturii
contemporaneităţii, pentru care încă se caută un loc în arborele genealogic al fenomenelor
literaturii. Creaţiile sale sunt în egală măsură revendicate şi repudiate de studiile media, de
abordările critice tradiţionale (aici însă cu multe nuanţări) sau de teoriile asupra jocului.
Foarte simplu, literatura electronică conţine operele cu valoare estetică, a căror creaţie (şi
receptare) depinde de tehnologiile oferite de un computer şi/sau de o reţea. A fost înfiinţată şi
o organizaţie care promovează acest tip de literatură, Electronic Literature Organization,
constituită în 1999, în cadrul acesteia activând şi foarte mulţi teoreticieni preocupaţi de
specificul acestor creaţii literare. Probabil numele cel mai cunoscut în domeniu este, din nou,
cel al lui Katherine Hayles, autoarea unui studiu devenit clasic, Electronic Literature: What is
It?, 2007. Ea inventariază formele pe care le ia literatura electronică, poezia şi ficţiunea
hipertextuală, poezia kinetică, ficţiunea interactivă, romanele scrise sub forma e-mail-urilor,
a SMS-urilor sau a blog-urilor, poeziile şi naraţiunile generate de computer etc., militând

2
Hayles, Katherine N., How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature, and Information,
The University of Chicago Press, Chicago, 1999, p. 2.

579
pentru introducerea lor în programele universitare. Există de fapt mai multe încercări, venite
atât din partea teoreticienilor, cât şi a autorilor de literatură electronică, pentru integrarea
creaţiilor lor în circuitul fenomenelor artistice contemporane; dar intrarea lor în mediul
academic este, încă, întâmpinată cu scepticism, chiar dacă nu rareori şi-au dovedit utilitatea
didactică (a se vedea cursurile lui Stuart Moulthrop şi Nancy Kaplan, legate de ficţiunea
interactivă).
Perspectivele mai noi asupra literaturii electronice demonstrează importanţa ei ca
fenomen global, poate ca o nouă formă de manifestare a literaturii universale: ,,literatura
electronică nu este «un lucru» sau «un medium», nici măcar un corpus de «opere» aparţinând
unor «genuri» variate. Nu este poezie, ficţiune, hypertext, joc, codework sau un nou amestec
al acestor practici. Literatura electronică este, probabil, o formă culturală în dezvoltare, atât o
creaţie colectivă de termeni, concepte-cheie, genuri, structuri şi instituţii, cât şi procesul prin
care se creează noi forme literare.”(t.n.)3 Rezervele cu care am putea întâmpina o astfel de
declaraţie entuziastă vizează, în primul rând, impactul limitat (comparat cu literatura pe suport
de hârtie) pe care îl are literatura digitală asupra consumatorului de literatură, dar şi
globalizarea nu neapărat fericită a sensibilităţilor literare naţionale făcută sub tirania limbii
engleze. Dependentă de suportul tehnologic, literatura electronică se adresează, cu precădere,
unui public (mai ales tânăr sau specializat) apropiat de acest mediu. Dar acelaşi suport
tehnologic (care determină un alt tip de receptare) ţine departe un număr mult mai mare de
cititori, consumatori fideli de cărţi în format tipărit, pentru care lectura necesită prezenţa
obiectului-carte. Ancorarea puternică în dispozitivele tehnice nu înseamnă, neapărat, o
creştere a perenităţii textului, ci, paradoxal, îi accentuează efemeritatea. Căci multe dintre
creaţiile de început ale literaturii electronice s-au pierdut tocmai din cauza rapidelor schimbări
ale softurilor implicate în producerea ei, din cauza lipsei soluţiilor tehnice de păstrare/salvare
adecvată.
Ţine de domeniul evidenţei faptul că modificarea mediului de manifestare a acestui tip
de literatură determină o altă perspectivă asupra procesului de creaţie şi asupra experienţei
receptării. Sau, cum plastic şi cu umor spune Jane Yellowlees Douglas, ,,introducând un
computer în triunghiul cîndva călduţ format de Autor-Text-Cititor, rezultă un dreptunghi
format din Autor-Computer-Text-Cititor”(t.n.)4 Iar mulţi dintre nostalgicii cărţii au înregistrat
această schimbare colectivă de sensibilitate şi mutaţiile produse de mediul digital asupra
practicilor de scriitură şi lectură. Sven Birkerts, în The Gutenberg Elegies. The Fate of
Reading in an Electronic Age (1994), remarcă diferenţele existente între textul tipărit şi cel
electronic; textul tipărit este static şi material, marcă a interiorităţii şi a subiectivităţii, în
vreme ce textul electronic este mobil şi potenţial, şi se construieşte de-a lungul unei reţele,
stând sub semnul evanescenţei. Primul stă sub semnul linearităţii şi se supune regulilor
sintaxei, celălalt stă sub semnul non-linearităţii şi se prezintă drept un cumul de stimuli, nu
doar vizuali. Nu în ultimul rând, creaţia digitală este dominată de interactivitate şi
multisenzorialitate. Evident că şi perspectiva asupra autorului este impregnată de aceste
concepţii; autorul literaturii electronice nu mai este plasat strict în dimensiunea literarităţii, ci

3
Joseph Tabbi, “Electronic Literature as World Literature; or The Universality of Writing under Constraints”, in
“Poetics Today”31:1 (Spring 2010) doi 10.1215/03335372-2009-013”
4
Jane Yellowlees Douglas, The End of Books – Or Books Without End? Reading Interactive Narratives,
University of Michigan Press, 2001, p. 5.

580
este considerat (cum şi este, de altfel) creatorul unui sistem semiotic mult mai complex.
Trecerea de la hârtie la mediul digital înseamnă, în primul rând, o trecere de la particular la
public: ,,scriitura digitală transformă singurătatea privată a scriiturii şi lecturii reflexive într-o
reţea publică, unde cadrul personal şi simbolic necesar originalităţii auctoriale este ameninţat
de conectarea la textualitatea totală a expresivităţii umane”(t.n.)5. De vreme ce literatura a
fost, timp de secole, văzută ca un depozitar al valorilor spirituale ale umanităţii, marea
întrebare care bântuie discursul teoreticienilor literaturii digitale vizează măsura în care
această creaţie vorbeşte în numele unei colectivităţi şi, dacă da, care sunt dilemele ei
specifice. Este oare literatura electronică doar o formă de scriitură avangardistă, care a
abandonat suportul de hârtie pentru mai revoluţionarul mediu digital? Sau poate literatura
însăşi se reinventează modificându-şi doar locul de manifestare. Pentru a prezenta mai în
profunzime mutaţiile pe care literatura electronică le produce la nivelul figurii auctoriale, vom
detalia modul în care aceasta este afectată de dezvoltarea a două forme ale literaturii
electronice, ficţiunea hipertextuală şi ficţiunea interactivă.
Detaliind metamorfozele instanţei auctoriale în mediul digital, Friedlander Larry, în
articolul Narratives Strategies in a Digital Age. Authorship and Authority, sintetizează
trăsăturile noului Autor: ,,În spaţiul digital, autorul este dispersat, colectiv şi instabil”(t.n.)6. În
egală măsură, aceste trăsături sunt atât o consecinţă a noului mediu de manifestare a
autorităţii, cât şi a diferitelor tipuri de scriitură electronică existente. Pentru că varietatea
experimentelor literare desfăşurate în spaţiul digital necesită diferite grade de implicare a
Autorului. În încercarea de a pune ordine în haosul formelor literaturii digitale, Jane
Yellowlees Douglas, The End of Books – Or Books Without End? Reading Interactive
Narratives, propune două mari categorii:
1. Ficţiunile hipertextuale, naraţiuni în care primează textul, iar exemplul cel mai
cunoscut ar fi Victory’ s Garden, de Stuart Moulthrop; scris în StorySpace şi publicat în 1992,
textul este unul dintre puţinele produse ale literaturii electronice care au convins universitarii
occidentali să-l includă în cursurile lor. Iar acest program de scriere, StorySpace (iniţiat de
Michael Joyce, Jay David Bolter şi John B. Smith), a fost atît de popular în anii ’80-’90, încât
a dat numele unei grupări literare, Şcoala StorySpace.
2. Naraţiunile digitale, texte în care primează imaginile, exemplul invocat aici
fiind The Last Express. Multe dintre reproşurile aduse literaturii electronice astfel de creaţii
vizează, căci aceste texte nu prea mai sunt, de fapt, texte. Simpla lor narativitate nu determină
şi gradul lor de literaritate.
Plecând de la aceste categorii, putem identifica diferite modalităţi prin care Autorul se
reinventează sau îşi distribuie sarcinile către adjuvanţi umani sau tehnologici. Ficţiunile
hipertextuale excelează în a dispersa valenţele auctoriale, autorul prim şi un număr
necunoscut de autori de gradul al doilea sau al treilea împărţind în mod egal puterea. Iar
Autorul nu mai este (doar) un scriitor, ci este mai degrabă asemănat cu un regizor, care
creează şi livrează un produs mai mult artistic decît literar. El este autoritatea primară care-şi

5
Michael Heim, Electric Language , 1999, p. 128, apud Sean Burke, Sean, The Death and the Return of the
Author: Criticism and Subjectivity in Barthes, Foucault and Derrida, Edinburg University Press, 1998, p. 194.
6
Friedlander Larry, Naratives Strategies in a Digital Age. Authorship and Authority, în Knut Lundby (ed.),
Digital Storytelling, Mediatized Stories: Self-Representations in New Media, Peter Lang, New York, 2008 , p.
179.

581
lansează textul în lume, iar efortul său este continuat de autori secunzi, terţi etc., toţi glosând
nu pe marginea, ci tocmai din interiorul textului. Sunt numeroase astfel de proiecte auctoriale
colective care au continuat de-a lungul anilor, un cunoscut exemplu fiind The Unknown,
proiect finalizat în 2000. Acesta anulează imaginea unui singur autor, deţinător al adevărului,
pe care cititorul îl caută tocmai pentru că are încredere în autoritatea pe care o reprezintă; iar
autorul propus este colectiv şi anonim, implicat în diverse grade în actul scriiturii, posesor al
unor inegale valoric abilităţi de scriitor.
Această democratizare a procesului de producţie (şi de receptare) ce defineşte lumea
digitală a fost evidenţiată de mai toţi cercetătorii, consecinţele fiind atât benefice (relaxarea
consumatorului), cât şi nedorite (o evidentă scădere valorică a producţiilor). Accentul analizei
este pus cel mai adesea pe modul în care ,,diviziunea muncii influenţează creativitatea în
producţiile media”(t.n.)7. Ficţiunile hipertextuale transferă multe dintre atributele auctoriale
unor alţi autori potenţiali sau uzează, cum observă Sven Birkerts, de noile tehnologii:
,,Hypertextul este mai mult decît un sfârşit al tipăritului; este o modalitate prin care ecranul,
software-ul şi modemul capătă un rol semnificativ în procesul scrierii.”(t.n.)8 Pentru că se
pierde mult din intimitatea comunicării între două subiectivităţi, specifică textului scris, iar
mutaţiile sunt profunde: ,,Au(c)toritatea, care s-a manifestat ca prezenţă legitimatoare pentru
transmiterea de valori prin întâlnirea cu o alteritate autoritară, este înlocuită acum cu un cor
cacofonic de voci instabile şi rapid schimbătoare care primesc, transmit, alterează şi creează
colaborări temporare.”(t.n.)9. Disiparea instanţei auctoriale în mediul digital presupune
ruperea legăturii privilegiate, activată în chiar actul lecturii, dintre autor şi cititor. Căci
textelor digitale, aşa cum ne explică Jane Yellowlees Douglas, le lipseşte sensul închiderii,
specific textelor tipărite. Iar scrierea nu este net diferenţiată de receptare, autor şi cititor
implicându-se activ şi în sensul propriu al termenului, în producţia de text. Imersiunea,
interacţiunea sau agency-ul, elemente care definesc tipul de relaţionare dintre produsul digital
şi consumatorul său, nu mai sintetizează relaţia dintre text şi cititor. Sau dacă pot fi aplicate şi
interacţiunii literare, necesită multe nuanţări.
Mutaţiile figurii auctoriale sunt şi mai profunde în cazul naraţiunilor digitale, unde
textul pierde teren în faţa imaginii. Faţă de stabilitatea textului tipărit, textul electronic
cunoaşte forme diferite sub care se prezintă consumatorului (dimensiunea ecranului, numărul
de pagini afişat pe ecran, tipul de caractere, viteza de încărcare etc.). Iar această versatilitate
poate induce un anumit sentiment de disconfort. Aici, Autorul de literatură electronică (în
situaţia în care este doar o singură persoană) tinde să sintetizeze mai multe valenţe creatoare,
fiind şi specialist în grafică sau animaţie computerizată, cu abilităţi de inginer de sunet, dar,
mai ales, programatorul propriului text. Evident că un astfel de autor nu este, eminamente, un
abil mânuitor al valenţelor limbajului; iar textele literaturii electronice nu pun în practică ceea
ce îndeobşte aşteptăm de la un text literar: ambiguitate, expresivitate, joc lingvistic şi
polisemie etc. Interpretarea ficţiunilor interactive nu este decodare a unui mesaj textual,
linear; ci este rătăcire printr-o realitate rizomatică, prin camerele interconectate ale aceleiaşi

7
Torben K. Grodal, Bente Larsen and Iben Thorving Laursen, Visual Authorship: Creativity and Intentionality
in Media, Museum Tusculanum Press, 2005, p. 8.
8
Sven Birkerts, The Gutenberg Elegies. The Fate of Reading in an Electronic Age, Faber and Faber, USA, 1995,
disponibil la http://www.uv.es/~fores/programa/birkerts_gutenberg.html, accesat 3 septembrie, 2012.
9
Larry Friedlander, art.cit. p. 182.

582
poveşti. Multe dintre atributele auctoriale sunt preluate de cititor, un cititor el însuşi apropiat
mai degrabă de ceea ce înseamnă un jucător de jocuri electronice, decât un consumator de text
tipărit. Punând cap la cap firele poveştii, construindu-şi el singur povestea (şi ce material de
analiză ar avea aici Norman Holland, pentru care nu actul scriiturii activează frustrările şi
complexele auctoriale, ci cel al lecturii îi permite cititorului să-şi proiecteze în text propriile
fantasme), consumatorul de ficţiune interactivă se simte mai implicat în poveste şi mai
responsabil pentru destinul personajelor.
În buna (deja) tradiţie a Postumanismului, Autorul de literatură electronică este un
amestec de uman şi tehnologic; sensibilitatea şi forţa creatoare pe care ne place să le căutăm
în spatele oricărui act artistic, dincolo de mediul în care acestea se manifestă, se convertesc şi
ajung la noi prin o serie de aplicaţii computaţionale extrem de rigide. Acestea pot fi la rândul
lor creaţia autorului, sau el se foloseşte doar de creaţiile tehnologice (mai ales programe de
scriere) ale altor autori; mai precis, atunci când autorul colaborează cu un inginer de sistem,
cum se întâmplă adesea, el devine şi receptor al textului său. Intervin atunci o serie de mutaţii,
produsul final pe care îl parcurge utilizatorul adunând abilităţile mai multor autori, mai puţin
literari şi mai mult tehnici.
Sintetizând schimbările pe care dezvoltarea mediului electronic le-a adus asupra
figurii auctoriale, am observa că, în primul rând, autorul nu mai este doar scriitor, ci este
considerat creatorul unui produs estetic mai complex, ce combină elemente din multe arte, sau
că foarte rar procesul de creaţie are un singur autor, având de-a face, cel mai adesea, cu un
efort auctorial colectiv. Iar complexul auctorial nu este doar uman, ci implicate sunt şi
sistemele soft sau hard ce formează cadrul tehnologic de referinţă al unei perioade. Nu în cele
din urmă, moartea electronică a Autorului, sinonimă aici cu dispersarea valenţelor creatoare
atât spre adjuvanţi umani, cât şi tehnologici, generează o permanentă naştere a Cititorului. Dar
un cititor echivalat cu un Autor în toată regula, vizibil şi activ implicat în actul producerii
literaturii electronice. Iar moartea electronică a Autorului este, în primul rând, moartea
literaturii cu care am fost obişnuiţi, marcă a subiectivităţii neconvertite tehnologic.

Bibliografie:
Birkerts, Sven, The Gutenberg Elegies. The Fate of Reading in an Electronic Age, Faber and
Faber, USA, 1995, disponibil la
http://www.uv.es/~fores/programa/birkerts_gutenberg.html.
Burke, Sean, The Death and the Return of the Author: Criticism and Subjectivity in Barthes,
Foucault and Derrida, Edinburg University Press, 1998.
Friedlander, Larry, Naratives stragies in a Digital Age. Authorship and Authority în Lundby,
Knut (ed.) Digital Storytelling, Mediatized Stories: Self-Representations in New Media,
Peter Lang, New York, 2008.
Hayles, Katherine, Electronic Literature: What is It?, 2007, disponibil la
http://eliterature.org/pad/elp.html, accesat la 22 august, 2011.
Hayles, Katherine N., How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature,
and Information, The University of Chicago Press, Chicago, 1999.

583
Tabbi, Joseph, “Electronic Literature as World Literature; or The Universality of Writing
under Constraints”, in “Poetics Today”31:1 (Spring 2010) doi 10.1215/03335372-2009-
013”.
Torben K. Grodal, Bente Larsen and Iben Thorving Laursen, (eds.) Visual Authorship:
Creativity and Intentionality in Media, Museum Tusculanum Press, 2005.
Yellowlees Douglas, Jane, The End of Books – Or Books Without End? Reading Interactive
Narratives, University of Michigan Press, 2001.

ACKNOWLEDGMENT: This paper was supported by the project "Progress and development
through post-doctoral research and innovation in engineering and applied sciences– PRiDE - Contract no.
POSDRU/89/1.5/S/57083", project co-funded from European Social Fund through Sectorial Operational
Program Human Resources 2007-2013.

584
 CĂLĂTORIA CA MIŞCARE LIBIDINALĂ A FIINŢEI – O
INTERPRETARE COMPARATIVĂ PSIHANALITICĂ A ROMANELOR
LUI CARLO LEVI ŞI SEVERO SARDUY
The Travel as a Libidinal Movement of the Being – a Comparative
Psychoanalitical Interpretation of Carlo Levi's and Severo Sarduy's Novels

PhD Candidate Mihaela OPRE,

“Babeş-Bolyai” University of Cluj-Napoca

Abstract
The image of the exile, of separation and the derived one, of journey, generates plural significations
brought by the libidinal movement of the being in Carlo Levi’s novel Cristos s-a oprit la Eboli and in Severo
Sarduy's novel De donde son los cantantes. A comparative reading of the two rebel novels against the
totalitarian regimes, is fundamented on the affinities of the two writers towards the two opposed
psychoanalytical movements: the one of Jung (the vital thesis and the reconstruction of the self) and,
respectively, the one of Freud and Lacan (the cleavage of the self causative determinis).

Keywords: image, imaginary, journey, totalitarian regimes, psychoanalysis, consciousness unconscious,

language, Carlo Levi, Severo Sarduy, Freud, Lacan, Jung

1. Călătoria regresivă spre ţinutul Mumelor

Exegeza a recunoscut deja prezenţa unor elemente constitutive jungiene în imaginarul
romanului Cristos s-a oprit la Eboli, de Carlo Levi: postulatul inconştientului colectiv şi al
diferenţierii, imaginile arhetipale ca mijloace de comunicare între indivizii diferenţiaţi1 etc.
Teza vitalistă a psihanalistului elveţian postulează existenţa unei energii psihice care
pune în mişcare fiinţa şi prin care sufletul individului se înscrie „în istoria unei serii de
strămoşi infinite. Pe această realitate primordială, magmatică, se plantează personalitatea
individuală, printr-un proces psihologic de individuaţie (în contact cu mediul, educaţia), dar în
indisolubilă legătură cu ceea ce este denumit «funcţia transcendentă». Individuaţia este o
lărgire a sferei conştientului, dar în strânsă dependenţă de rezervorul imens de experienţe
reprezentate de inconştient.”2
Fascismul a reprezentat pentru Carlo Levi şocul care a rupt evoluţia omenirii. Din
perspectivă jungiană, blocajul solicită mişcarea regresivă a fiinţei, spre vitalitatea germinativă,
singura care poate restaura mişcarea progresivă eşuată a energiei. Însă, pentru a proceda la
regenerarea fiinţei este necesară o separare de lumea negativă, de evoluţia mistificată a
omenirii, astfel încât proiectul politic şi profetic al lui Carlo Levi se converteşte în plan literar
în imagini jungiene ce mărturisesc achiziţionarea unui timp interior, fundamental reintrării
fiinţei în ciclul vital de care pseudoistoria l-a separat. Victoria asupra dezacordului, asupra

1
Falaschi, Giovanni – Carlo Levi, Il Castoro/ mensile diretto da Franco Mollia; 52, Firenze: La Nuova Italia,
1971; pag. 110
2
Fordham, Frieda – Introducere în psihologia lui C. G. Jung, Ed. Iri, 1998; pag. 12; autoarea arată că revizuirea
conceptului freudian de libido a constituit una dintre cauzele disidenţei jung-iene şi a constat într-o comprimare
a sferei acordată sexualităţii şi în acordarea unui rol diferit libidoului, opus freud-ianului determinism psihologic
şi anume, un rol constitutiv în alcătuirea sufletului (termen preferat de Jung celui de psihic), echivalent unui
complex energetic prin care fiinţa individulă îşi „creează” sufletul în dependenţă cu un sistem cosmic spiritual.

585
represiunii care a creat bariera în calea mişcării progresive a energiei, se fenomenalizează în
imagini-simbol omogene ale catabazei, ale regresiei: tunelul, caverna, fântâna-groapă,
pântecele, stomacul peştelui etc., recurenţa acestora în toată opera lui Levi demonstrând un
„salto nel vuoto, una sospensione della vita che costituisce il diaframma fra il mondo che si
abbandona e quello che deve essere ancora trovato.”3 În acest context ideatic, imaginea lumii
ţărăneşti devine emblematică pentru refacerea procesului istoric de individuare şi de cucerire
a libertăţii fiinţei. Gigliola de Donato nuanţează apartenenţa romanului Cristos s-a oprit la
Eboli la proza neorealistă prin interpretarea modului în care registrul sociologico-politic se
întrepătrunde cu cel mitico-simbolic: o scriitură în care dependenţa nu înseamnă şi
prozonierat faţă de datul documentar. Astfel, notează criticul italian, momentul fundamental şi
originar, cel al materialului documentar şi al întâmplării autobiografice, este supus unei
elaborări stratificate a romanului, prevalând operaţiile alegerii, selecţionării, adnotării,
însemnării de către autor. Combinarea originală a diverselor componente culturale conferă
textului literar originalitate, prin îngemănarea dublului registru simbolico-narativ şi
sociologico-politic, îngemănare care permite existenţa unei ipoteze leviene de reconstrucţie şi
renaştere a lumii, de refacere a procesului istoric căzut în ruină. Mesajul lui Levi dobândeşte
forţă prin ancorarea într-o idee-mit: aceea a unei ţâşnirii vitale, latente în resursele universului
rural văzut ca nediferenţiat primordial, necontaminat de „instituţiile paterne şi stăpânitoare”.4
Imaginea simbolică a pădurii şi cea mitică a mamei sunt elementele pe care se
structurează atât imaginarul lumii rurale, cât şi separarea de lumea istorică, ideea reînnoirii
după traversarea infernului fiind în relaţie, aşa cum s-a afirmat, cu „una visione «ciclica» della
rinascita, connessa al mito nicciano dell’Eterno ritorno, che negli anni ’30 ebbe una diffusa e
significativa ripresa (si pensi a Kerenie, a Huizinga, a Jung, a Levy Brühl e a tanti altri) – che
la rinascita dovesse ripartire dal Regno delle Madri, da l’oscurità feconda di un tal regno
dall’«indistinto originario» che giace in noi e fuori di noi, prima della Storia, non ancora
divenuta Storia. Cioè, per Carlo Levi, nel mondo contadino.”5 Coborârea romancierului în
infernul lumii meridionale este astfel, regresia spre pântecele matern, spre spaţiul Mamei
telurice şi al cernitei Demeter.
În lumea satului pauperizat, relaţiile matriarhale sunt consecinţa dezechilibrului
generat de exodul bărbaţilor spre America şi, pe acest dat documentar, îşi construieşte autorul
imaginea universului rural dominat de prezenţa feminină. Fără îndoială că cele mai reuşite
portrete din roman sunt cele ale ţărăncilor, de o maiestuozitate animalică, embleme ale
imaginii mitice a Mamei telurice, mai mult expresii figurale ale unui destin teluric comun,
decât personaje: „Giulia era o femeie înaltă şi frumoasă, cu talia subţire ca de amforă, cu piept
şi şolduri puternice. În tinereţea sa trebuie să fi avut un fel de frumuseţe sălbatică şi
impunătoare. Acum faţa îi era brăzdată de vârstă şi galbenă din cauza frigurilor; dar urmele

3
Falaschi, Giovanni – op. cit.; pag. 90: „salt în gol, o suspendare a vieţii ce constituie diafragma lumii care se
abandonează pentru cea care trebuie găsită.”- trad. n.: M. O.
4
de Donato, Gigliola – Le parole del reale. Ricerche sulla prosa di Carlo Levi, Edizioni Dedalo, Bari, 1998;
vezi pag. 75
5
Ibidem, pag. 54: „o viziune «ciclică» a renaşterii, legată de mitul nician al Eternei reîntoarceri, care în anii ’30
avea o reluare semnificativă şi la scară largă (dacă ne gândim la Kerényi, Huizinga, Jung, Levy Brühl şi alţii) –
că renaşterea ar trebui să pornească din nou de la Împărăţia Mumelor, de la obscuritatea fecundă a unei asemenea
împărăţii, de la «indistinctul originar» care zace în noi şi în afara noastră, înainte de Istorie, nedevenit încă
Istorie. Adică, pentru Carlo Levi, în lumea ţărănească.” – trad. n.: M. O.

586
frumuseţii de odinioară se păstrau încă în statura ei dreaptă, ca zidurile unui templu clasic
căruia îi căzuse marmura ornamentelor, rămânându-i însă intacte forma şi proporţiile. Pe
trupul mare, drept şi impunător, arătând o putere animalică, se înălţa capul mic, cu oval
prelung acoperit cu văl. Fruntea era lată şi dreaptă, jumătate acoperită de o buclă de păr negru
lins şi lucios; ochii ei mari, negri şi întunecaţi aveau globul străbătut de vinişoare albastre şi
cafenii, cum au câinii. Nasul era lung şi fin, puţin arcuit; gura – largă, cu buzele subţiri şi
palide, uşor strâmbate de amărăciune, se deschidea când râdea cu răutate, arătând două şiruri
de dinţi foarte albi, puternici, ca de lup. Faţa ei avea un pronunţat caracter antic, nu în sensul
clasicului grec sau roman, ci al unei antichităţi mai misterioase şi crude, care s-a păstrat mereu
pe acelaşi pământ, fără raporturi şi amestecuri cu oamenii, dar legată de pământ şi de eternele
divinităţi animalice. Ghiceai privind-o o senzualitate rece, o ironie ascunsă, o cruzime
naturală, o încăpăţânare de nepătruns şi o pasivitate plină totuşi de putere, care se împreunau
toate într-o expresie severă, inteligentă şi răutăcioasă. Fluturându-şi vălurile şi fusta largă şi
scurtă, pe picioarele lungi şi groase ca nişte trunchiuri de copac, trupul mare avea mişcări
încete, măsurate, pline de o forţă armonioasă, purtând drept în sus şi mândru, pe umerii largi
şi materni, capul mic şi negru ca de şarpe. […] Înţelepciunea sa nu provenea din bunătate şi
nu era, ca a bătrânelor, proverbială, legată de o tradiţie, impersonală, nici ca pălăvrăgeala unei
intrigante; era un fel de conştiinţă rece, pasivă, în care viaţa se oglindea fără milă şi fără
judecată morală: nici compătimire, nici dojană nu apăreau în zâmbetul său enigmatic. Era, ca
animalele, un duh al pământului: nu se temea de vremea bună sau rea, nici de oboseală, nici
de oameni. Ca toate femeile de pe aici, care împlinesc muncile cele mai grele în locul
bărbaţilor, putea să ducă cu uşurinţă cele mai mari greutăţi. […] Rece, impasibilă şi
animalică, ţăranca vrăjitoare era o servitoare credincioasă.”6
Ţărăncile din roman sunt avataruri ale unei divinităţi subpământene, ale Madonei
saturniene ce patronează fiecare casă şi care e descrisă în procesiunea ce leagă viaţa satului de
lumea subterană, ca în Misterele Eleusine.7 Această Madonă ambivalentă se înscrie în aceeaşi
psihologie a mişcării regresive prin care scriitorul stabileşte confluenţa viitorului cu trecutul.
Postulatul din titlul unei alte scrieri leviene, Il futuro ha un cuore antico, se regăseşte şi în
paginile romanului Cristos s-a oprit la Eboli: „Satul e făcut din oasele morţilor”8.
Recunoaştem aici schema identităţii radicale dintre Demeter şi Persefona, cea conform căreia
misterele vieţii sunt ataşate lumii subterane, explicată de Karl Kerényi astfel: „Una e să ştii
ceva despre sămânţă şi despre mugure, şi alta să recunoşti în sămânţă şi în mugure viitorul şi
trecutul ca existenţă şi durată proprii sieşi. Cu alte cuvinte, după cum spune şi profesorul
Jung: să trăieşti întoarcerea, reconstituirea (Apokatastasis) vieţii ancestrale în aşa fel încât
peste podul vieţii actuale a individului, trecutul să se prelungească între generaţiile viitoare. O
cunoaştere având ca subiect «existenţa în moarte» ca fapt trăit nu e nici pe departe demnă de
dispreţ.”9
Atemporalitatea lumii rurale capătă în acest context interpretativ noi conotaţii, legate
de sentimentul jungian al imortalităţii pe care viaţa individuală îl experimentează în conexiune

6
Levi, Carlo – Cristos s-a oprit la Eboli, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963.; pag. 135-139
7
Ibidem – pag. 153-157
8
Ibidem – pag. 88
9
Jung, C. G., Kerényi, K. – Copilul divin. Fecioara divină. Introducere în esenţa mitologiei, Ed. Amarcord,
Timişoara, 1994; pag. 282

587
cu fluxul universal: „Viaţa individului se ridică până la a deveni chiar arhetipul destinului feminin
în general. Astfel are loc «reconstrucţia» (Apokatastasis) vieţii strămoşilor şi, cu ajutorul punţii
de legătură pe care o constituie viaţa prezentă a fiinţei izolate, aceasta se prelungeşte în generaţiile
viitoare. Printr-o asemenea experienţă, individul îşi găseşte locul convenabil în viaţa generaţiilor
şi astfel, toate piedicile inutile sunt îndepărtate din calea pe care o urmează cursul vieţii, cale ce
trebuie să treacă prin fiinţa individuală izolată. Dar şi individul se regăseşte eliberat din izolarea sa
şi e restituit propriei entităţi.”10
Paradoxul lumii lucaniene se articulează pe legătura mitică dintre infern şi renaştere şi este
conţinut în cele două imagini ce alcătuiesc ambivalenţa Madonei rurale: zeiţa-mamă şi zeiţa-fiică,
într-o unitate radicală ce stă la baza renaşterii: Persefona, cea care stăpâneşte peste masa
nediferenţiată, întruchipând ne-fiinţa, coincide cu figura întunecată a cernitei Demeter –
„versiunea agrară a procreaţiei universale.” Însă, adaugă Kerényi, „ideea grecească religioasă de
ne-fiinţă formează în acelaşi timp şi aspectul radical al ideii de «fiinţă». Această înţelegere îi va
face comprehensibilă identitatea celor două figuri, atât de diferite şi totuşi atât de strâns unite.”11
Portretelor feminine şi procesiunii Madonei, conturând aspectul matern al pământului ce
realizează în roman legătura moarte-fertilitate/ regenerare, li se adaugă imaginea porcului-uter.
Scena castrării scroafelor – interpretată ca opunând idolatriei Statului-zeu care cere sacrificii
umane, un sacrificiu animalesc, anti-idolatru - amplifică antiteza între lumea Zeului-Tată şi cea a
Mamei telurice prin imaginea deosebit de pregnantă a pântecelui animalului şi a mutilării cu
accente ritualice.12
Karl Kerényi aşază sacrificiul porcului în aceeaşi constelaţie de simboluri care asigură
ritualic legătura moarte-fertilitate în Misterele Eleusine: „Porcul e victima caracteristică în
sacrificiile aduse Demetrei. Într-un anumit context privitor la destinaţia sa eleusină, el este numit
[…]: «animalul-uter» al pământului, la fel cum delfinul e animalul-uter al mării. În mod obişnuit,
Demeter primea o scroafă gestantă: zeiţa-mamă se mulţumeşte cu animalul-mamă; fiica înghiţită,
cu purceii azvârliţi în văgăuni. Ca simboluri ale zeiţei, porcul şi grâul se află într-un perfect
paralelism.”13 Imaginea porcului trimite şi la mitologemul Hainuwelei, cel despre luna fecioară ce
dobândeşte întruchipare porcină. Ipostază lunară a lumii lui Demeter, această zeiţa-fecioară
indoneziană corespunde zeităţii greceşti Hecate, cea care actualizează aspectul matern al
pământului, mai mult lunar decât terestru, realizat în roman prin prezenţa femeilor-vrăjitoare, dar
şi a aspectelor demoniace impregnate în legendele lumii rurale.
Constelaţia de simboluri descrisă, ce articulează imaginea mitică a Împărăţiei Mumelor,
îmbogăţeşte semnificaţiile surprinse de cheia de lectură economico-socială şi politică a graniţei de
la Eboli. Statului-Zeu-Idol, Carlo Levi îi opune Împărăţia Mumelor, autorităţii paternaliste a
discursului totalitar - universul rural al nediferenţiatului teluric, al sacrului în stare pură. Astfel, în
ecuaţia separării, fundamentată de către dinamica diferenţiat-nediferenţiat, pe care o enunţă la
începutul romanului Carlo Levi, se insinuează sensul pozitiv al regenerării pe care lecturile
jungiene i-l furnizează şi pe care-şi construieşte proiectul său profetic, politic şi poietic. Fuga de
progres, refuzul timpului istoric generat de trauma fascismului şi nazismului, generalizare a
catastrofei, dă naştere memoriei arcane, viziunii unui univers alternativ: lumea rurală îi oferă un

10
Ibidem – pag. 256
11
Ibidem – pag. 196-197
12
Levi, Carlo – op. cit.; pag. 247-249
13
Jung, C. G., Kerényi, K. – op. cit.; pag. 194

588
orizont al salvării, al viitorului separat de civilizaţia care a produs monştri, de credinţele idolatrice,
al unui viitor ce recuperează umanitatea pornind de la consistenţa psiho-biologică a omului.
Paradigmă a renaşterii sociale şi individuale, program şi strategie politico-civilă ancorat în
Lumea a treia14, universul rural levian se conturează ca potenţial universal-uman de regenerare a
umanităţii: „sembra perdere la sua specificità di luogo e di tempo per assumere un valore
universale di elemento organico alla nostra civiltà. In verità i due momenti s’integrano. Il
contadino – pensa Levi – appartiene anche a noi occidentali, in quanto viene a formare «un fiume
sotterraneo» che scorre «sotto il ritmo matematico dell’orologio», […] con flusso frammentario o
alternato tra li uomini della civiltà industriale […].”15
Dacă în plan real Eboli este punctul terminal al civilizaţiei industriale, în plan mitic el
devine deopotrivă uşa infernului şi a lumii primordiale unde omul poate să-şi recucerească
libertatea pierdută, o matrice germinativă a haosului indistinct, neeliberat de teroarea sacrului, o
Împărăţie a Mumelor necoruptă de (pseudo)istorie şi de credinţe coagulate în religii idolatre.
2. Călătoria progresivă – clivajul eului
Dacă Lucania lui Levi se încarcă de conotaţiile psihanalitice pozitive ale drumului regresiv
spre ţinutul Mumelor, spre matricea originară germinativă, drumul spre Havana din opera sarduy-
iană actualizeză o viziune freudo-lacaniană substanţială teoriilor despre clivajul eului şi despre
determinismul cauzal.
Pentru Freud, ca şi pentru structuralişti, individualitatea e modelată de structuri sociale,
psihologice, lingvistice. Teoria despre clivajul eului, cea prin care psihanalistul evreu reafirmase
în nenumărate rânduri primatul inconştientului asupra eului, este reluată de Lacan (prin celebra
separare operată între le moi şi le je, corespunzătoare distincţiei făcute de gramaticianul Pichon
între persoana plină: je, tu, il etc. şi cea firavă: moi, toi, lui etc.), teoretizând logica
semnificantului, o logică politică: inconştientul este un efect al limbajului, iar „omul e determinat
de limbaj în formă de limbă care vorbeşte în locul lui.”16 De asemenea, puterea falică a dorinţei
este cea care denunţă prejudecata naturalistă a identificării sexuale conforme cu anatomia: „Lacan
face din Phallus obiectul central al economiei libidinale, cu condiţia totuşi de a-l degreva de
complicităţile sale cu organul penian. Falusul devine astfel un însemn, adică semnificantul pur al
unei puteri vitale, împărţite în mod egal celor două sexe. Dacă falusul nu este organul nimănui,
situaţia socială a femeii nu este dominată de niciun fel de libido masculin. Puterea falică nu mai

14
Levi, Carlo – op. cit.; pag. 328-330: „Fără o revoluţie ţărănească, nu vom avea niciodată o adevărată revoluţie
italiană, şi invers. Amândouă lucrurile sunt unul şi acelaşi. Problema meridională nu se poate rezolva în statul
actual şi nici în acele state care, fără a-l contrazice radical, îl vor urma. Ea se va rezolva numai în afara lor, dacă
vom şti să creăm o nouă idee politică şi o nouă formă de stat, care să fie şi un stat al ţăranilor, care să-i elibereze
din anarhia lor forţată şi din indiferenţa lor seculară. […] Acestă răsturnare a politicii, care merge inconştient
spre maturizare, este cuprinsă în civilizaţia ţărănească şi este singurul drum care ne va îngădui să ieşim din
cercul vicios al fascismului şi antifascismului. Acest drum se cheamă autonomie. Statul nu poate să fie decât un
ansamblu de infinite autonomii, o federaţie organică. Pentru ţărani, celula statului, singura prin care vor participa
la multipla viaţă colectivă, nu poate fi decât comuna rurală autonomă.”
15
Bronzini, Giovanni Battista – Il viaggio antropologico di Carlo Levi da eroe stendhaliano a guerriero
birmano, Edizioni Dedalo, Bari, 1996; pag. 38: „pare a-şi pierde specificul spaţial şi temporal pentru a asuma o
valoare universală de element organic al civilizaţiei noastre. Într-adevăr, aceste două momente se integrează.
Ţăranul – crede Levi – ne aparţine şi nouă, occidentalilor, atâta timp cât formează «un râu subteran» care curge
«sub ritmul matematic al ceasului» […] cu flux fragmentar sau intermitent în rândul oamenilor civilizaţiei
industriale […].” – trad. n.: M. O.
16
Roudinescu, Elisabeth – De la Sigmund Freud la Jacques Lacan. Istoria psihanalizei în Franţa, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 1995; pag. 223

589
este dependentă de anatomie, ci de dorinţă, care structurează identitatea socială fără a privilegia
vreunul dintre sexe.”17
Influenţa acestor idei asupra operei lui Sarduy se datorează frecventării de către autorul
cubanez a grupului parizian Tel Quel, din care făceau parte, alături de Lacan, şi R. Barth, Derrida,
Soller etc. De aceea, interpretarea psihanalitică a operei sale atrage şi alte concepte ale
structuralismului şi poststucturalismului.
Din punctul de vedere al psihanalizei freudinene, călătoria Est-Vest – cea care structurează
materialul epic al blocurilor temporale din cele trei fire narative ale lui De donde son los cantantes
- descrie drumul progresiv al fiinţei, al cărei impuls, evoluţie, dorinţă stă sub semnul morţii:
dorinţa Generalului pentru Flor de Loto, principiul plăcerii ce guvernează viaţa lui Dolores,
intrarea în capitală a păpuşii christice revoluţionare Fidel-Mortal întruchipează în egală măsură
tensiunea fiinţei, fuziunea contradictorie a impulsului, a dorinţei şi a morţii.
Cele două personaje, Auxilio şi Socorro, ce însoţesc toate aceste peregrinări sunt pe de-o
parte, exaltarea sexualităţii şi a morţii ce întruchipează faţa şi reversul fiinţei. Prostituate în
Shanghaiul havanez din Junto al río de cenizas de rosa, ele devin un fel de zeităţi magice, pe
lângă Dolores, gemeni, forţe opuse ale iubirii şi morţii, ale forţei vitale şi pulsiunii morţii care
precumpăneşte freudian asupra tuturor celorlalte pulsiuni. Tensiunea dialectică între iubire/ forţă
vitală şi moarte este sintetizată de mitingul-procesiune încheiat sub albul mortal al zăpezii
havaneze. Pe de altă parte, instinctul morţii, cel inserat în înseşi dorinţa de a trăi, este şi cel care
produce deformările personajelor, figuri ce ţin de o alegorie barocă18 a fiinţei, astfel încât,
surprinse în reprezentări dinamice, niciodată fixe, polemizează cu naturaleţea esenţei lumii căutată
de literatura boom-ului latino-american: „En Sarduy la naturaleza aparece como un ámbito de
continuas transformaciones, de simulación incesante, irreductibile a ninguna verdad o esencia
pura, excepto a su persistente inclinación al engaño. La naturaleza es todo menos inocente y está
constituida por fuerzas contradictorias.”19 Travestiul apare ca o dorinţă permanentă de
metamorfozare, sexualitatea dublă, personajele ca şi corelative opuse, reflecţii distorsionate unul
pentru celălalt, întotdeauna măşti, niciodată chip, înscriu discursul identităţii fiinţei într-un joc al
simulărilor, cel care constituie experimentalismul extrem al romanului: „Los personajes son en la
medida en que actúan. Sólo son mediante la simulación. […] Tanto la apariencia externa como la
voz son imposturas en la composición del personaje en Sarduy”20.

17
Ibidem – pag. 236
18
Roberto González Echevarría – Nota del editor, în Severo Sarduy – De donde son los cantantes, Cátedra,
Madrid, 2005.; pag. 67: editorul stabileşte deosebirea dintre alegoria medievală, în care interpretarea e stabilită
de către dogmă şi cea (neo-)barocă, preferată de Sarduy, în care orice unificare într-un sens unic e sortită
eşecului, textul fiind o proliferare la infinit a sensurilor.
19
Ibidem - pag. 29: „la Sarduy naturaleţea apare ca un mediu de continue transformări, de simulări care nu se
opresc, care nu pot fi reduse la o esenţă pură, cu excepţia permanentei tendinţe de a înşela. Naturaleţea nu e
nicidecum inocentă şi e constituită de forţe contradictorii” – trad. n.: M. O.
20
Ibidem – pag. 27: „Personajele sunt în mijlocul a ceea ce joacă. Există doar prin intermediul simulării […]
Atât aspectul exterior, cât şi vocea sunt imposturi în modul de concepere a personajului la Sarduy”; pag. 24-43:
editorul inventariază şi alte elemente ce construiesc experimentalismul extrem al romancierului: personajele nu
au nume, nu li se menţionează părinţii, nu devin un cuplu şi nu doresc să formeze o familie; sexualitatea ca
mijloc de reproducere, opusă metaforei familiei, ilustrează ruptura genealogică violentă, polemică la venerarea
antecesorilor ca proprietari ai izvoarelor naţionale, din gândirea orígen-istă; de asemenea, sabotarea timpului şi
personajului în care nu putem recunoaşte persoana socială, politică, sexuală, modul specific de a vorbi - aşa cum
sunt construite de literatura boom-ului latino-american etc.

590
 Întorcându-ne la interpretarea iniţială a călătoriei lui Auxilio şi Socorro, ca parodie la
discursul identităţii fiinţei individuale, romanul întruchipează în cele două protagoniste clivajul
fiinţei între inconştient şi conştient. Editorul le interpretează ca fiind „la oposición binaria básica
fundamental, el origen doble y dialéctico del lenguaje, y del ser en el psicoanálisis lacaniano.”21
„Omul care nu e stăpân la el acasă”, cel al cărui inconştient inscripţionat, grefat de limbaj, prin
intermediul limbii sale, devine un efect al semnificantului. Teoria lui Lacan, derivată din primatul
freudian al inconştientului asupra conştiinţei şi din arbitrarietatea semnului lingvistic saussurian,
reprezintă fiinţa dez-ontologizată, care nu mai există ca manifestare a unei plenitudini, ci ca
semnificant, ca literă, ca ficţiune.
Intrarea lui Christos în Havana/ revoluţia lui Fidel Castro se poate lectura în acest fel, ca
parodie la discursul - fenomenalizat de către dogma religioasă/ politică - ca formă de putere prin
care oamenii sunt guvernaţi. Existenţa umană apare astfel, ca dependentă de o paradigmă, de un
libido falic, de un cod prin care să (se) (auto)descifreze şi să (se) (auto) cunoască.
Cultura, ca sistem de semne, permite cunoaşterea, dar ne şi privează de aceasta pentru că,
în viziunea lui Sarduy „el enigma teórico no engloba a los demás, no los contiene, supera o
explica, sino que resulta ser una versión más del afán de saber, de poseer, que motiva los
personajes.”22 Editorul cărţii lui Sarduy interpretează în această cheie şi apariţia celor doi Naratori
telquel-ieni care nu înţeleg semnificaţia cuvintelor pe care le pronunţă – ca reflexii derivate ale
cuplului Auxilio-Socorro: „la adivinanza del perro y del agua se contamina de la simbología
afrocubana, y lo mismo ocurre con la parábola de los animales que se devoran los unos a los
otros. El perro de la pregunta de pronto aparece en un mitin electoral, y los personajes gritan
«agua». Es decir, el agua corriente que el político Mortal promete para el pueblo, pero además el
agua del ejemplo del Narrador Uno. Hay más, el agua, según se vio, pertenece a Ochún, por lo
que la invocación aquí incluye al perro en un contexto significativo: el perro es el guardián de
Elegua, divinidad de los cuatro caminos. Echarle agua al perro es, en efecto, darle sentido, al
incorporar estas palabras a un sistema de significación afrocubano. Esto no resuelve las preguntas
del Narrador Uno para siempre, pero sí sugiere que la adquisición de sentido por la palabra
depende de un código dado que, en un momento específico le confiere significado, aunque éste se
le escape tanto al emisor como al receptor.”23
Cultura, arta, codul, hermeneutica sunt pentru Sarduy „desfiguración del origen,
impostura investida de significado”24. Toate revoluţiile urmează acelaşi destin blestemat al
culturii, bazat pe naşterea unor coduri de comunicare a căror energie e mobilizată de instinctul

21
Ibidem – pag. 60: „opoziţia binară fundamentală, originea dublă şi dialectică a limbajului şi fiinţei în
psihanaliza lacaniană ” – trad. n.: M.O.
22
Ibidem – pag. 62-63: „misterul teoretic nu le înglobează pe celelalte, nu le conţine, nu le explică, nici nu le
întrece, ci ajunge să fie încă o versiune a dorinţei de a şti, de a poseda care motivează personajele.” – trad. n.: M.
O.
23
Ibidem – pag. 63: „ghicitoarea cu câinele şi apa se contaminează de simbologia afrocubaneză şi la fel se
întâmplă cu parabola animalelor care se devorează unele pe altele. Câinele din întrebare apare într-un miting
electoral şi personajele strigă «apă». Adică, apa curentă pe care Mortal o promite poporului, dar şi apa din
exemplul Naratorului Unu. În plus, aşa cum s-a văzut, apa aparţine lui Ochún, de aceea invocarea aici a câinelui
îl include într-un context semnificativ: câinele este gardianul lui Elegua, divinitatea celor patru drumuri. A
arunca apă pe câine este, în efect, a-i da sens, a încorpora aceste cuvinte unui sistem de semnificaţii afrocubanez.
Asta nu rezolvă întrebarea Naratorului Unu pentru totdeauna, dar sugerează că dobândirea unui sens de către un
cuvânt depinde de un cod dat care la un moment dat îi oferă semnificaţie, deşi apariţia îi scapă atât emiţătorului,
cât şi receptorului.” – trad. n.: M. O.
24
Ibidem – pag. 69: „des-figurare a originii, o impostură învestită cu sens” – trad. n.: M. O.

591
morţii. Fiinţa, purtătoare a acestor păpuşi revoluţionare (ale codurilor, paradigmelor etc.)
trăieşte în carenţa pe care logosul - ca discurs cu putere falică – încearcă s-o ascundă, să-i fie
paravan.
Bibliografie:
Bronzini, Giovanni Battista – Il viaggio antropologico di Carlo Levi da eroe stendhaliano a
guerriero birmano, Edizioni Dedalo, Bari, 1996
De Donato, Gigliola – Le parole del reale. Ricerche sulla prosa di Carlo Levi, Edizioni
Dedalo, Bari, 1998
Falaschi, Giovanni – Carlo Levi, Il Castoro/ mensile diretto da Franco Mollia; 52, Firenze: La
Nuova Italia, 1971
Fordham, Frieda – Introducere în psihologia lui C. G. Jung, cuvânt înainte de C. G. Jung,
traducere, eseu introductiv şi note de dr. Leonard Gavriliu, Editura Iri, 1998
Freud, Sigmund – Opere esenţiale (vol. I: Introducere în psihanaliză), traducere din germană
Ondine Dascăliţa, Roxana Melnicu şi Reiner Wilhelm, notă asupra ediţiei Raluca
Hurduc, note introductive de Roxana Melnicu, coordonator ediţie: Vasile Dem.
Zamfirescu, Editura Trei, Bucureşti, 2009
Jung, C. G. – Opere complete (vol. I: Arhetipurile şi inconştientul colectiv), traducere din
limba germană de Dana Verescu şi Vasile Dem. Zamfirescu, Editura Trei, Bucureşti,
2003
Jung, C. G., Kerényi, K. – Copilul divin. Fecioara divină. Introducere în esenţa mitologiei,
cuvânt înainte de Adriana Babeţi, traducere de Daniela Liţoiu şi Constantin Jinga,
Editura Amarcord, Timişoara, 1994;
Levi, Carlo – Cristos s-a oprit la Eboli, traducere de Mia Constantinescu-Iaşi, Prefaţă de
Romul Munteanu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1963;
Miccinesi, Mario – Invito alla lettura di Carlo Levi, Mursia, Milano, 1973
Roudinescu, Elisabeth – De la Sigmund Freud la Jacques Lacan. Istoria psihanalizei în
Franţa, selecţia textelor, traducere, note şi postfaţă de G. Brătescu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995
Sarduy, Severo – De donde son los cantantes, Edición de Roberto González Echevarría,
Cátedra, Madrid, 2005;
Voia, Vasile – Comparatism şi germanistică, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2008
Idem – Literatura comparată. Principii teoretice şi studii aplicative, Editura Noi, Giula, 1998
Wunenburger, Jean-Jacques – Imaginarul, traducere de Dorin Ciontescu-Samfireag, ediţie
îngrijită de Ionel Buşe, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009
Idem – Viaţa imaginilor, în româneşte de Ionel Buşe, Editura Cartimpex, Cluj, 1998
*** Bible et Imaginaire, nr. 11, vol. coordonat de Danièle Chauvin, Centre de Recherche sur
L'Imaginaire, Université Stendhal, Grenoble, 1991
http://baroque-identities.mcgill.ca/materials.2.htlm: Sophie Bégin – Sarduy y De donde son
los cantantes: la acumulación verbal y el artificio kitsch como pincipios ideológicos de
la escritura neobarroca; 29.11.2011; 16:30
http://www.scielo.cl/scielo.php?script=sci_arttext&pid=S0718-
22952007000100002&Ing=es&nrm=iso&tlng=es: Cristián Montes Capó – Colibrí de
Severo Sarduy: una expresión neobarroca y psicoanalítica del sujeto, în Revista
Chilena de literatura, Abril 2007, Número 70, 39-56; 8.01. 2012; 15:25

592
http://www.scielo.cl/scielo.php?pid=S0718-22012006000200015&script=sci_arttext: Valeria
de los Rios – La anamorfosis en la obra de Severo Sarduy, în Alpha, No. 23, Diciembre,
2006 (247-258); 8.01.2012; 16:00

593
 POETIQUE DE LA PROSE DE CHARLES NODIER
PhD Candidate Marina Iuliana IVAN
Universitatea of Pitesti

Abstract

Fantasy literature has shown, historically, the field of controversy. In this study, through the analysis of
a selected fragment of a fantastic tale of Charles Nodier, we propose to follow the semantic and syntactic figures
and the role they play in the poetics of the prose of the author. It probably requires an analysis of the lexicon,
mostly because the fantastic assumes a constant oscillation between dream and reality, the real and the
imaginary.

Keywords: fantastic, Nodier, tale, ghosts, appearence.

Dès le début, la littérature fantastique a donné naissance à de multiples théories ayant

le même but, c'est-à-dire trouver une définition du fantastique qui soit à la fois englobante et
concrète, et avec un degré d’applicabilité à tous les arts.
Notre étude représente une analyse sur la prose romantique, de sorte qu’on va s’arrêter
notamment sur quelques uns des contes de Charles Nodier, un auteur dont on a peu étudié
l’œuvre, la personnalité et les idées. On va tenir compte non seulement de la voie qu’offre la
littérature fantastique, mais on va se pencher aussi vers une visée poétique de la prose
nodiériste.
Nodier n’est pas seulement l’auteur de récits fantastiques ou de contes et des
nouvelles, mais il est aussi reconnu pour ses études théoriques et ses essais, dont on ne va pas
nommer que deux de ses articles les plus connus qui sont : Du Fantastique en littérature et De
quelques phénomènes du sommeil, parus en 1830, respectivement 1831. Voilà donc Nodier
qui nous fournit le secret du fantastique en attirant l’attention en même temps comme créateur
de littérature fantastique et aussi comme théoricien du fantastique.
Le fantastique naît d’abord du désir de l’homme d’expliquer ce qui n’existe pas ou
plus précisément, ce qui ne correspond point à la réalité. L’époque de la naissance du genre
fantastique en France la représente donc le XIXe siècle, même si au long du temps les œuvres
littéraires avaient été parsemées des éléments fantastiques, bien sûr, sans correspondre à une
telle dénomination.
C'est le romantisme qui a introduit le fantastique dans la littérature française, l'a
traité comme un genre particulier et lui a imprimé son caractère original1 et il faut
mentionner aussi le fait que vers l'année 1830 il devient partie intégrante et très importante
de la littérature française et la lecture la plus goûtée du public2.
Le mot «fantastique» (comme substantif) n’entrera en littérature qu’avec Charles
Nodier, qui a l’idée de donner à un de ses essais le nom : Du Fantastique en littérature
(1830), de sorte qu’on peut voir le terme inscrit dans une tradition reconnue.
Dans l’acception de Castex, comme explication du conte fantastique, il soutient l’idée
selon laquelle dans les contes on se trouve face à certains événements surnaturels conçus pour
perturber le calme de la vie habituelle :
1
RETINGER, J. –H., Le Conte Fantastique dans le romantisme français, Paris, Bernard Grasset, 1909, p. 7
2
Idem, p. 128.

594
 Le véritable conte fantastique intrigue, charme ou bouleverse en créant le sentiment
d’une présence insolite, d’un mystère redoutable, d’un pouvoir surnaturel, qui se manifeste
comme un avertissement d’au-delà, en nous ou autour de nous, et qui, en frappant notre
imagination, éveille un écho immédiat dans notre cœur. Voilà, dans sa nouveauté saisissante,
le genre qui, vers 1830, conquiert en France ses titres de noblesse, grâce à une foule
d’œuvres inégales, mais souvent ingénieuses et parfois profondes.3
Suivant cette idée, on arrive à la conclusion que même si on revient vers le sens
premier du mot, le retour à l’étymologie du mot « fantastique » nous dévoile la liaison avec
l’imaginaire.
L’étymologie du mot attire l’attention sur un phénomène visuel, une illusion d’optique.
Dans le fantastique « quelque chose » apparaît. Fantôme, fantasme impliquent la même
infraction du réel, avec l’idée nettement affichée que tout cela pourrait ne résulter que d’une
imagination déréglée, d’un esprit perturbé.4
C’est toujours l’apparition de l’étrange qui attire et qui fait douter. La littérature
fantastique arrive au statut de littérature essentielle grâce à ses habilités de faire coexister la
croyance et l’incroyance. Il s’ensuit que
Le fantastique demande à la vérité une virginité d’imagination et de croyances qui
manque aux littératures secondaires, et qui ne se reproduit chez elle qu’à la suite de ces
révolutions dont le passage renouvelle tout; mais alors, et quand les religions elles-mêmes,
ébranlées jusque dans leurs fondements, ne parlent plus à l’imagination, ou ne lui portent que
des notions confuses, de jour en jour obscurcies par un scepticisme inquiet, il faut bien que
cette faculté de produire le merveilleux dont la nature l’a douée s’exerce sur un genre de
création plus vulgaire et mieux approprié aux besoins d’une intelligence matérialisée.
L’apparition des fables recommence au moment où finit l’empire de ces vérités réelles
ou convenues qui prêtent un reste d’âme au mécanisme usé de la civilisation. Voilà ce qui a
rendu le fantastique si populaire en Europe depuis quelques années, et ce qui en fait la seule
littérature essentielle de l’âge de décadence ou de transition où nous sommes parvenus.5
Le fantastique trouve ses moyens d’expressions dans tous les domaines artistiques, et a
comme loi unique l’explication des phénomènes bizarres, étranges, qui n’ont pas à faire à la
réalité. Dans le fantastique, le réel, la raison, la logique ne trouvent plus leur place. Le genre
connaîtra un développement rapide non seulement en France, mais aussi au-delà de ses
frontières pour se lier à d’autres cultures et donner naissance à divers moyens d’expressions.
Comme on l’a déjà dit, la littérature fantastique a représenté, depuis toujours, le terrain
des multiples controverses. Dans cette étude, à travers l’analyse d’un fragment choisi d’un des
contes fantastiques de Charles Nodier, nous nous proposons de suivre les figures sémantiques
et les figures syntaxiques et le rôle qu’elles jouent dans la poétique de la prose de l’auteur. Il
s’impose sans doute une analyse du lexique utilisé, surtout parce que le fantastique suppose
une oscillation constante entre le rêve et le réel, le vrai et l’imaginaire.

3
CASTEX, Pierre – Georges, Charles Nodier – Contes, Paris, Classiques Garnier, 1961, p. 70.
4
STEINMETZ, J.-L., La littérature fantastique, Collection Que sais-je ?, PUF, Paris, 1990, p. 5.
5
NODIER, Ch, Oeuvres complètes, Paris, Renduel, 1832-1837, t. V, pp. 77-78.

595
 Le fragment que nous avons choisi pour analyser fait partie d’un des contes
fantastiques de Charles Nodier, plus précisément du conte Inès de las Sierras6, conte qui
apparaît pour la première fois en 1837, dans la « Revue de Paris ».
Selon la classification que l’auteur fait au début de son récit, on se trouve face à « un
conte de revenants », mais il spécifie aussi le fait que c’est « une histoire vraie », dont il a été
le témoin, pendant qu’il était capitaine en garnison à Gironne. C’est intéressant le choix de
l’auteur de mettre si proche des termes opposés tels conte/ revenant/ vrai. Cela sert peut-être
comme moyen d’avertissement au lecteur, qu’il sache dès le début s’il veut avancer dans la
lecture. La vraisemblance est introduite ici de manière subtile, pour convaincre même les plus
sceptiques. Le lecteur se trouve averti, donc le pacte de lecture s’est accompli.
L’action este située dans l’Espagne des années 1800, notamment dans l’hiver de
l’année 1812. Le narrateur s’implique dans le récit, étant donné qu’il est aussi un des
personnages du récit. Il se trouvait donc en compagnie de deux de ses lieutenants, Sergy et
Boutraix. Les deux amis, si différents en ce qui tenait des traits physiques, se trouvaient au
côté opposé du point de vue des goûts et des passions : Sergy, « charmant », « d’esprit vif et
brillant », était plutôt passionné du merveilleux7, tandis que Boutraix « faisait avec Sergy le
contraste le plus parfait »8 : il était forte de figure comme d’esprit. Les trois officiers se
trouvaient en route pour Barcelone et à cause d’un orage, il leur faisait une auberge justement
pour la nuit de Noël. Comme ils ne réussissent pas se loger en ville, ils décident de passer la
nuit au château de Ghismondo, un lieu que tout le monde passait pour hanté. Il y avait aussi
une légende locale qui n’est pas prise en compte par nos personnages. Le muletier qui les
conduit vers le château, homme du peuple et superstitieux par définition, représente la voix de
la raison. Il avertit les autres personnages du risque qu’ils s’assument en continuant le chemin
ou surtout en ne prendre pas au sérieux ses conseils.
La légende qui entoure le château de Ghismondo fait référence à une belle fille, la
jeune Inès, enlevé par son oncle Ghismondo qui la tue d’un coup de poignard justement une
nuit de Noël. Après ça, la fille lui apparaît en rêve et lui brûle le cœur de sa main
flamboyante. La même chose arrive aux deux autres compagnons du tueur. Chaque année, la
nuit de Noël, le château s’illumine et la même scène se répète : Inès apparaît et s’assoit à
table, puis chante et danse, avant d’enlever les trois damnés. Les soldats n’y croient pas et
décident de continuer leur chemin. De la sorte, le lecteur est averti encore une fois : si dès le
début le narrateur s’était assumé ce rôle, voilà comment il le fait de nouveau, cette fois, sous
la voix d’un autre personnage. On se trouve donc à la limite, entre le réel et le fantastique.
Voilà donc le conte merveilleux ramené à un simple jeu de l’esprit. Mais c’est l’auteur
qui joue, le lecteur est joué.9
Le fragment que nous avons choisi pour analyser représente justement la description
de la danse de la belle Inès. Notre étude vise une analyse stylistique des phrases, tant au
niveau du signifiant, en suivant les figures syntaxiques, qu’au niveau du signifié, en suivant
l’expressivité sémantique.

6
Inès de las Sierras, in Contes fantastiques. Présentés par Michel Laclos, Tome second, Paris: Jean-Jacques
Pauvert, 1957.
7
Idem, pp. 208-209.
8
Idem, p. 210.
9
CASTEX, P-G, op. cit., p. 162.

596
 - Jour irrévocable de la damnation, dit Boutraix, vous voilà donc venu ! Le mystère
des mystères est accompli ! Le jugement dernier approche ! Elle dansera !10
En ce qui concerne la construction sémantique de la phrase, on voit ici illustrés tant le
style logique, que le type analogique. Si dans la réplique de Boutraix on peut reconnaître une
construction dynamique, mouvementée, qui produit des ruptures tonales pour souligner le
désespérément et l’inquiétude du jeune homme face à la mort qu’il voit s’approcher au
moment où la belle Inès veut commencer sa danse. La syllepse de nombre sur laquelle s’ouvre
la citation (« Jour irrévocable […] vous voilà venu») et qui consiste en l’emploi du pluriel
pour le singulier (vous/jour) insiste sur l’importance du moment - c’est le temps du jugement
– sur l’unicité, sur la singularité du jour qui est arrivé à nos personnages.
Si jusqu’à cet instant il ne croyait pas à la légende, le voilà maintenant convaincu que
la fin s’approche. Les phrases impératives ne font que souligner le sentiment d’impuissance
du jeune homme face à ce qui l’attend. Le rythme alerte est donné aussi par les allitérations ou
les doubles consonnes : « jour irrévocable », « vous voilà venu », « le mystère des mystères ».
La conclusion « Elle dansera! » a une signifiance encore plus forte : la fin s’approche ; la
légende s’accomplira cette année aussi, mais cette fois, seront eux-mêmes les protagonistes.
Le verbe au futur soutient l’inquiétude. De plus, il faut observer que, au fur et à mesure que
l’angoisse du personnage s’amplifie, les phrases deviennent plus courtes. Le groupe nominal
et le groupe verbal sont réduits de sorte qu’à la fin de la citation on arrive à une phrase simple
du type S+P (« Elle dansera »). Tout le fragment suit de près l’angoisse des personnages.
En ce qui suit, dans la description minutieuse de la danse, l’auteur fait preuve d’une
grande maîtrise en faisant le lecteur vivre la même émotion que les personnages.
Pendant que Boutraix achevait de parler, Inès s’était levée, et débutait par des pas
graves et lentement mesurés, où se déployaient avec une grâce imposante la majesté de ses
formes et la noblesse de ses attitudes. À mesure qu’elle changeait de place et qu’elle se
montrait sous des aspects nouveaux, notre imagination s’étonnait, comme si une belle femme
de plus avait apparu à nos regards, tant elle savait enchérir sur elle-même dans l’inépuisable
variété de ses poses et de ses mouvements.11
La première phrase sert d’introduction, de mettre en garde le lecteur à l’égard de ce
qui suit. La deuxième fait le passage et avance la lecture (« à mesure que »). Rien de cette
description n’annonce pas le dénouement qu’attendent les spectateurs de la jeune fille. On
observe que les phrases donnent un équilibre et du point de vue quantitatif, les deux offrent ni
le plus, ni le moins d’informations nécessaire pour susciter l’intérêt pour ce qui suit.
On y devine un souci constant de dominer l’invention romanesque, de ménager les
effets dramatiques, de doser le merveilleux et le rationnel, de façon à offrir au public de quoi
satisfaire son goût du rêve sans heurter son exigence de clarté logique.12
En ce qui suit, on peut voir Inès, libérée de toute contrainte, se sentir à son aise. Elle
atteint, avec son improvisation, une extase « plus délirante encore », le point culminant le
représentent ses nombreux retours à la lumière, métaphore de la vie qu’elle a mené
jusqu’alors.

10
Inès de las Sierras, op. cit., p. 244
11
Inès de las Sierras, op. cit., p. 244-245
12
CASTEX, P. – G., op. cit, p. 161

597
 L’opposition entre le réel et le merveilleux est bien sûr, marquée aussi, par exemple
dans les flottements d’Inès entre la clarté/la lumière et l’obscur du château/ l’ombre.
Le rythme interne de la phrase semble coexister avec le tumulte des sentiments
qu’envahissent les spectateurs à la vue de la jeune fille. L’auteur fait preuve d’un style
harmonieux caractérisé par les longues phrases. La ponctuation, réduite ou parfois supprimée,
ajoute certaine régularité au rythme de la prose. Tout cela souligne l’existence d’une
spécificité poétique du fantastique chez Nodier. Et cependant la musique n’est pas la seule
qualité de cette langue admirable ; elle possède une puissance évocatrice d’images et de
comparaisons à un degré extraordinaire.13 Les images qui se déroulent sous nos yeux sont
vraiment inattendues. Quatre des cinq sens se mêlent ici. Par exemple, on a différentes images
visuelles : « en cessant de la voir », « elle reparaissait subitement sous des torrents de
lumière », « elle s’éloignait encore, s’enfonçait à demi dans l’ombre, paraissant et
disparaissant tour à tour », images auditives : « le bruit des castagnettes s’affaiblissait […] et
diminuait, diminuait toujours, jusqu’à ce qu’on eût cessé de l’entendre en cessant de la voir ;
puis il revenait de loin, s’augmentait par degrés, éclatait tout à fait quand elle reparaissait
subitement […]», « et en jetant çà et là […] quelques cris perçants, mais tendres, qui
pénétraient l’âme » ou bien des images olfactives et sensorielles, comme par exemple : « une
fleur que le vent a détachée de son rameau », « babillaient comme des cigales », « Sergy céda,
[…] et l’enveloppa dans les siens ».
Le bruit des castagnettes qui accompagne la danse d’Inès convoque un exotisme
espagnol 14 qui se trouve parsemé dans tout le texte. On sait déjà que Nodier utilise dans ses
textes bien d’éléments d’inspiration espagnole.
Le paragraphe qui suit est le plus riche en figures syntaxiques. Le zeugme qui apparaît
dans la première phrase - l’ellipse du groupe « nous l’avions vue passer », exprimé dans le
premier membre de la première phrase, même si l’esprit n’a aucun problème en le rétablir
aisément – ne fait que renforcer la succession d’images avec la danse de la belle Inès aux
yeux du lecteur.
Pour obtenir de la symétrie, Nodier a utilisé en tête des membres de deux phrases le
mot « ensuite » en anaphore. On peut observer aussi l’utilisation de l’explétition, qui est un
procédé stylistique par accumulation (« elle tournait sur elle-même ») ou de l’énumération
(« elle revenait, elle tournait […], elle s’élançait […], elle y redescendait […] »). On peut
identifier aussi un polysyndète, c'est-à-dire la répétition des marques de coordination (« Et sa
tête […], et ses bras »). L’auteur a parsemé son texte avec bien de comparaisons, des plus
subtiles au plus intéressantes (« les castagnettes […] babillaient comme des cigales », « elle
tournait sur elle-même, comme une fleur que le vent a détachée de son rameau » ou des
personnifications : « les castagnettes babillaient », pour n’en donner que quelques exemples.
En ce qui concerne le mot « comme », R. de Villeneuve15 est d’opinion qu’il permet de relier
et de maintenir simultanément, dans un équilibre qui est nécessaire au lecteur, le naturel et le
surnaturel terrifiant.

13
RETINGER, J. P., op. cit, p. 56
14
VILLENEUVE, R. de, La représentation de l’espace instable, Paris, Honoré champion, 2010, p.449.
15
Idem, pp. 240-241.

598
 Le temps utilisé dans la description est l’imparfait, par excellence, même si parfois il a
semblé impossible de renoncer au présent. Cette alternance des temps passé/présent apparaît
surtout dans le jeu d’images et pour assurer la cohérence de la séquence descriptive.
Ainsi, par des transitions rapides, nous l’avions vue passer d’une dignité sérieuse aux
transports modérés du plaisir qui s’anime, puis aux molles langueurs de la volupté, puis au
délire de la joie, puis je ne sais à quelle extase plus délirante encore, et qui n’a point de nom ;
puis elle disparaissait alors dans les ténèbres lointaines de la salle immense, et le bruit des
castagnettes s’affaiblissait en proportion de son éloignement, et diminuait, diminuait
toujours, jusqu’à ce qu’on eût cessé de l’entendre en cessant de la voir ; puis il revenait de
loin, s’augmentait par degrés, éclatait tout à fait quand elle reparaissait subitement sous des
torrents de lumière à l’endroit où elle était le moins attendue ; et alors elle se rapprochait de
nous au point de nous effleurer de sa robe, en faisait claqueter avec une volubilité
étourdissante les castagnettes réveillées, qui babillaient comme des cigales, et en jetant çà et
là, au travers de leur fracas monotone, quelques cris perçants, mais tendres, qui pénétraient
l’âme. Ensuite, elle s’éloignait encore, s’enfonçait à demi dans l’ombre, paraissant et
disparaissant tour à tour, fuyant à dessein sous nos yeux, et cherchant à se laisser voir ; et
ensuite, on ne la voyait plus, on ne l’entendait plus, on n’entendait plus qu’une note éloignée
et plaintive comme le soupir d’une jeune fille qui meurt ; et nous restions éperdus, palpitants
d’admiration et de crainte, en attendant le moment où son voile, emporté par le mouvement
de la danse, viendrait flotter et s’éclairer à la lumière des flambeaux, où sa voix nous
avertirait du retour par un cri de joie, auquel nous répondions sans le vouloir, parce qu’il
faisait vibrer en nous une multitude d’harmonies cachées. Alors elle revenait, elle tournait
sur elle-même, comme une fleur que le vent a détachée de son rameau ; elle s’élançait de la
terre, comme s’il avait dépendu d’elle de la quitter pour toujours ; elle y redescendait, comme
s’il avait dépendu d’elle de n’y pas toucher ; elle ne bondissait pas sur le sol ; vous auriez cru
qu’elle ne faisait qu’en jaillir, et qu’un arrêt mystérieux de sa destinée lui avait défendu d’y
toucher autrement que pour le fuir. Et sa tête, penchée avec l’expression d’une caressante
impatience, et ses bras, gracieusement arrondis en signe d’appel et de prière, paraissaient
nous implorer pour la retenir. Sergy céda, quand j’allais y céder, à cet attrait impérieux, et
l’enveloppa dans les siens.
Dans le fragment que nous avons cité, l’auteur a porté « à leur plus haut degré ses dons
d’écrivain », pour emprunter les mots à Castex16. Ainsi, pour évoquer la danse d’Inès devant
les officiers émerveillés, la phrase se déroule avec une sûreté, une souplesse et une harmonie
qui révèlent un vrai poète en prose. Cette qualité assez rare de la forme rehausse l’intérêt
d’un récit qui, réduit à ses cadres essentiels, risquerait de passer pour une assez banale
histoire de fantômes.17

16
CASTEX, P-G, op. cit., p. 163.
17
Ibidem

599
Bibliographie :

CASTEX, Pierre – Georges, Charles Nodier – Contes, Paris, Classiques Garnier, 1961.
Contes fantastiques. Présentés par Michel Laclos. Tome second. Paris: Jean-Jacques Pauvert,
1957.( Inès de las Sierras, in Contes fantastiques. Présentés par Michel Laclos, Tome
second, Paris: Jean-Jacques Pauvert, 1957. pp. 207-279.)
NODIER, Ch, Oeuvres complètes, Paris, Renduel, 1832-1837, t. V
STEINMETZ, J.-L., La littérature fantastique, Collection Que sais-je ?, PUF, Paris, 1990
RETINGER, J. –H., Le Conte Fantastique dans le romantisme français, Paris, Bernard
Grasset, 1909
VILLENEUVE, R. de, La représentation de l’espace instable chez Nodier, Paris, Honoré
Champion, 2010.

“This work was partially supported by the strategic grant POSDRU 107/1.5/S/77265 (2010) of the
Ministry of Labor, Family and Social Protection, Romania, co-financed by the European Social Fund –
Investing in people.”

600
 RECEPTAREA CRITICĂ A OPEREI LUI ION HOREA
The Reception of Ion Horea’s Works

PhD Candidate Anamaria ŞTEFAN (Papuc)

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
In the first decade after the world wars the transilvanian Ion Horea begins to be prezent with poetry in
the literary-cultural publications beside Al. Andriţoiu, Ion Brad, Tiberiu Utan. He was recived as a discret
presence in a very agitated poetical period. As a poet Ion Horea remains a traditionalist that descends from the
transilvanian spirituality. His poetry is associated with Ion Pillat writings, having echoes from B. Fundoianu,
Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski, Şt. O. Iosif, Vasile Alecsandri.

Keywords: Ion Horea, criticism, new traditionalism, poetry, the earths fray poet, wistfulness

Lucrarea de faţă se încearcă a fi o radiografie a abordărilor critice referitoare la opera

lui Ion Horea. În realizarea acestui demers voi încerca să prezint o analogie a ideilor criticilor
literari asupra volumelor: „Poezii” (1956), „Coloană în amiază”(1961), „Umbra plopilor”
(1965), „Calendar” (1969), „Încă nu” (1972), „Măslinul lui Platon” (1976), „Podul de vamă”
(1986).
Debutul literar a lui Ion Horea a avut loc în anul 1947, în paginile ziarului
târgumureşean „Ardealul Nou” cu poemul în proză „Cosaşul”. După acest moment publică
poezii în „Lupta Ardealului” şi în „Almanahul literar” din Cluj, rezonând cu mişcarea literară
clujeană. De asemenea, a publicat în „Contemporanul” şi în „Flacăra” din Bucureşti, ceea ce îi
aduce chemarea la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. La abolvire,
clasându-se pe locul doi, după medie a fost chestionat în legătură cu biografia sa şi a declarat
cu naivitate că este fiu de chiabur, primind ca îndemn din partea directorului şcolii să-şi
urască părinţii. Fire senină, Ion Horea l-a iertat pe director, mărturiseşte el, prin ceea ce a scris
după acest moment. Pentru aprecierea scrisului şi mediei de absolvire, a fost repartizat în
redacţia revistei „Viaţa românească” unde şi-a desfăşurat activitatea timp de 12 ani, apoi a
fost ales secretar la „Uniunea Scriitorilor”, al cărei membru a devenit în anul 1956, an ce
coincide cu apariţia primului volum de versuri „Poezii”. Din luna octombrie şi până la
pensionare, în 1990 activitatea sa a fost legată de redacţia „României literare”. Aici, i-a avut
alături pe Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei, Adrian Păunescu, Ion Caraion, Paul Goma,
Sorin Titel, Nicolae Manolescu etc. În acest climat, Ion Horea şi-a scris cărţile încercând să
nu trădeze nimic din ceea ce aparţine cu sfinţenie biografiei sale. Demn de admirat este faptul
că a susţinut în paginile revistei diferite formule sau experimente literare, de la onirism şi
suprarealism, la cele ale modernităţii tradiţionaliste. Această atitudine e confirmată de însuşi
poetul care subliniază cu tărie că „toţi suntem datori să susţinem înnoirea literaturii, căci ea nu
începe şi se sfârşeşte odată cu noi”. 1

1
Eugeniu Nistor, Dialoguri în Agora, Tg-Mureş, Editura Ardealul, p. 45

601
 Receptat de Alexandru Cistelecan ca „ardelean definitiv”, Ion Horea este citit în
general pe linia neotradiţionalistă, prin Ion Pillat şi B. Fundoianu. Unii critici îl cosideră poet
al dezrădăcinării însă la antipodul acestei convingeri, Irina Petraş îl simte ca fiind „un poet al
locuirii definitive”, marcat nu de plecări, ci de reveniri şi recuperări ale rădăcinii. În acest
sens, ilustrative sunt versurile: „Chemaţi-mă oricând, la orice oră, / şi vin, oriunde-aş fi în
clipa ceea.”(Chemaţi-mă). Afirmaţia Irinei Petraş se află în consonanţă cu spusele lui Ion
Horea despre poezia sa: „nu am cultivat o poezie a dezrădăcinării, aşa cum a fost ea afirmată
în literatura română. Sensul existenţial pe care l-am dobândit prin întoarcerile şi evocările
acestei lumi, n-a fost un sens al rătăcirilor disperate, ci al regăsirii de sine şi al reconstituirii în
permanenţă a unei biografii durabile sub semnul poeziei. Mi-am spus că dacă lumea aceea a
fost să fie pieritoare – eu sunt dator să-i asigur perenitatea în expresia artei.”2
Etichetat ca fiind un tradiţionalist întârziat, Ion Horea este o prezenţă discretă într-un
câmp poetic efervescent, deoarece perioda afirmării sale e un balans între ambiguitatea
neomodernistă şi expresivitatea poeticii rurale. La noi, tradiţionaliştii s-au manifestat în două
moduri: fie revendicativ ca în cazul lui Octavian Goga şi Aron Cotruş, fie printr-un
descriptivism înţesat de arome, de o lentoare şi erotică orientală. Ca formulă, Ion Horea este
un tradiţionalist coborâtor din spiritualitatea transilvană. În poezia lui se simt însă influenţele
puternice ale poetului argeşan, Ion Pillat. Evident, avem de-a face cu o continuitate care prin
bardul de la Florica aspiră atmosfera „Pastelurilor” celui de la Mirceşti.
Încă de la debut, Ion Horea a abordat în stil nediferenţiat cunoscutele „teme majore”,
făcându-se remarcat printr-o insolită preferinţă pentru o anumită sursă de inspiraţie, mai puţin
„centrală”, dar şi printr-o anumită tonalitate. Sensul poeziei sale apare definit încă din primele
pagini ale volumului său de debut: „Eu m-am născut din grâne, din fân, din cucuruz,/ Şi-n
mine port mireasma pământurilor sfinte. / Şi behăitul turmei şi mugetul de vite / Şi cântecul
de greieri îmi stăruie-n auz. // Eu am păzit la vie, sub luna cea mai clară / Din câte răsăriră
tăcute oarecând, / Şi-n fiecare toamnă şi-n fiecare vară / De dealurile mele mi-e dor şi sunt
flămând.” (Pomenire) Aşadar, avem de-a face cu o poezie ce îşi trage sevele din mijlocul
naturii, hrănită din viaţa ţăranilor şi culegându-şi podoabele din peisajele pitoreşti ale
Ardealului. Despre perioada debutului său în paginile ziarului târgumureşean „Ardealul
nou” cu poemul în proză „Cosaşii”, poetul mărturiseşte că era stăpânit de diferite formule
poetice, oscilând între simbolism şi hermetism, până când noul regim republican a început să
impună rigorile realismului socialist. Potrivit criticului Nicolae Manolescu, Ion Horea „s-a
salvat de la naufragiul realist-socialist prin meşteşugul versurilor, lucrate cu ureche muzicală,
de sorginte eminesciană, atentă la ritm şi evitând zgomotele3: „Şi-ai s-auzi înfiorată,/ Cum
trece-al lumii foşnet blând, / Cu umbra plopilor culcată, / Alunecând, alunecând.” (Umbra
plopilor)
George Călinescu s-a pronunţat cu câteva formulări clare faţă de primul volum de
debut a lui Ion Horea, mărturisind că nu auzise nimic despre tânărul poet, dar l-a citit,
punându-i chiar şi pe alţii să-l citească. Potrivit criticului, „tânărul poet promite mult, are o
frază lirică, în general fluentă şi moale ca lâna, un limbaj simplu pe ici pe colo pătat cu câte
un mac, şi cu câte o preferinţă vădită pentru muncile şi bucuriile vieţii agreste, făcând de fapt

2
Ibidem, p. 35
3
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Piteşti, Editura Paralela
45, p. 1008

602
o poezie a roadelor pământului sub regim socialist”4. „Horaţionizând” şi
totodată”virgilizând”, adeseori „hesiodizând”, Ion Horea se înscrie potrivit specificării
călinesciene în linia „poeziei agreste dintre cele două războaie”5 aflată, la rândul ei pe urmele
lui Vasile Alecsandri. Principalele caracteristici ale originalităţii sale, sesizabile chiar în
volumul de debut sunt ”disponibilitatea melică, darul de a adapta muzicii interioare a propriei
sensibilităţi toate ritmurile de tip tradiţional şi redimensionarea în spirit modern a poeziei
roadelor.”6 Criticul literar Aurel Martin poposeşte cu minuţiozitate pe paginile aceluiaşi
volum, descoperindu-i evidente calităţi, afirmând că Ion Horea e un „bucolic, fermecat de
viaţa de la ţară şi de satisfacţiile pe care i le dă omului munca agricolă.”7 De asemenea,
observă că poetul e preocupat de probleme practice, viaţa şi chiar împlinirile sentimentale
fiind analizate din perspectivă gospodărească. Tematica rurală cu specific agrar nu acoperă în
totalitate aria de inspiraţie a poetului, ci acesta încearcă să surprindă şi momente din viaţa
muncitorilor oţelari, forestieri sau pescari însă „fructul strădaniilor sale poetice nu-l egala, sub
raportul realizării artistice, pe acela izvorât din contemplarea satului.”8 Este semnalată de
către critic şi convertirea lui Ion Horea din echilibratul, clasicizantul din „Poezii” în
romanticul, neliniştitul, febrilul, visătorul din „Coloană în amiază”. Profilul poetului este
schiţat şi de criticul Eugen Simion, potrivit căruia Ion Horea este „un horaţian, un poet al
roadelor şi al pământului fecund, un pastelist şi un bucolic voluptos”, „un poet al toamnei
bogate şi al luminii în tradiţia lui Pillat.”9 Comentariile sale nu se opresc aici, ci sunt reliefate
trăsăturile prin care se face remarcată poezia lui naturistă şi anume „printr-un ton liric potrivit,
printr-un patos al naturii, nesimulat, apoi printr-o egală şi superioară artă de a evoca.”10 Deşi
poetul vorbeşte mai puţin despre sine „despre mine niciun cuvânt”, evocările şi descrierile
conferă sentimentul acut al unei sensibilităţi poetice ce se substituie peisajului, natura nefiind
văzută static, abstract. Este remarcat faptul că în „Coloană în amiază” nu e ignorat peisajul
industrial, poemele fiind scrise în stilul poeziei mai vechi, iar efectele poetice nefiind dintre
cele mai izbutite.
În finalul demersului critic, autorul cronicii literare consideră că în ambele ipostaze,
Ion Horea se dovedeşte a fi un remarcabil meşteşugar, prin versul fluent, rimele bogate,
varietatea universului său metaforic, care dovedesc o „conştiinţă impresionantă a scrisului, o
argheziană pasiune pentru detaliul prozodic.”11
Al. Philippide observă că în cel de al doilea volum de poezii se regăsesc adâncite şi
consolidate toate calităţile afirmate sau numai schiţate în volumul de debut, Ion Horea
definindu-se tot mai mult ca un poet al belşugului şi al bogăţiei. În privinţa veşmântului poetic
pe care îl utilizează Ion Horea, criticul face următoarele observaţii: „Ion Horea foloseşte
aproape întotdeauna versul liber, proza ritmică, pentru tratarea temelor din peisajul industrial,
şi aproape întotdeauna versul regulat, cu sau fără poliritmie, atunci când tratează teme ale

4
George Călinescu, Literatura nouă, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1972, p. 107
5
Ibidem, p. 107
6
*** Dicţionarul literaturii române. Coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, p.
708
7
Aurel Martin, Poeţi contemporani, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1967, p.170
8
Idem, Poetul Ion Horea în Scânteia tineretului, 29 ianuarie, 1963, seria a II-a, p. 3
9
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1965, p. 119
10
Ibidem, p. 119
11
Ibidem, p. 124

603
mediului rustic. Şi în unele şi în altele, el aduce bogăţie de imagini şi culoare abundentă,
acestea însă fiind întărite şi ivindu-se în chip mai apăsat acolo unde ritmul e bine scandat şi
rima e scânteitoare.”12 De asemenea, este reliefat faptul că pământul nu mai reprezintă un
simplu motiv de contemplaţie şi de meditaţie lirică, ci este simţit de poet „ca un tovarăş activ
şi dinamic cu care se sfătuieşte şi care îl îndeamnă la muncă şi la creaţie”: 13 „Pământu-mi
spune: - Ară! – şi eu încep să ar. / - Culege-mă! – şi-n coşuri îl strâng ori în hambar. / Zideşte-
mă! – şi-n blocuri de piatră şi oţel / Ştiu să-l înalţ cu mine şi să mă-nalţ cu el. / Pe unde
stăpâniră din veci pustietăţi, / Plantez păduri umbroase şi construiesc cetăţi, / Realizând în
forme de piatră şi de fier / Încrederea pe care azi anii mei mi-o cer.” (Încredere)
Odată cu volumul „Umbra plopilor” se simte o schimbare de ton în lirica lui Ion
Horea, devenind cofesiv-meditativă şi furnizând tema timpului ca dimensiune esenţială a
universului închis. În aceeaşi idee, I. Negoiţescu consideră că poemele acestei culegeri de
versuri reprezintă „o întoarcere în timp, în sine, în temeiurile delicatei suferinţe din care s-au
născut versurile poetului.”14 Conştiinţa trecerii, a schimbului, a ireversibilităţii lumii şi
destinului personal, a jocului vârstelor de-a lungul unei existenţe, face ca timpul să fie trăit de
poet pe o „coardă dureroasă a sensibilităţii sale.” O altă apreciere plină de substanţă are în
vedere noua postură a poetului care „continuă firul poeziei ardelene ce şi-a decantat specificul
la un moment dat în generaţia lui Emil Giurgiucă, poezie în care puternicul sentiment al
peisajului local s-a turnat în farmece ce profitau de evoluţia generală a lirismului românesc
modern. Forme care părăsiseră tradiţia eminesciană spre a-l urma pe Macedonski.”15
Semnele unei înnoiri poetice odată cu acest volum sunt depistate şi de criticul Nicolae
Manolescu care percepe altfel de emoţii decât în volumele anterioare şi o îndepărtare de stilul
liric mai vechi. Aproape absentă în „Poezii” şi în „Coloană în amiază” erotica devine o
dimensiune esenţială, poeziile împrumutând aerul romanţalor. Criticul a sesizat elementele
valorice ale acestui volum care rămâne reprezentativ pentru întreaga creaţie a lui Ion Horea şi
care configurează „o poezie de nelinişti şi de dulce reverie, de întrebări fără răspuns,
prevestind o nouă vârstă interioară.”16 Versurile care alcătuiesc piesa titulară a volumului
„Umbra plopilor” aduc rezonanţe de melos simbolist, reluând un motiv simbolist, călătoria:
„Şi vom călători odată / Pe unde n-am mai fost nicicând, / Cu umbra plopilor, ciudată, /
Alunecând, alunecând.” În acest volum poetul nu e interesat de cele patru anotimpuri din
unghiul pastelistului obişnuit, ci „ din acela al unui poet dialectician, trăind fiorul
semnificaţiilor adânci de viaţă care se petrec în laboratorul naturii.”17 Ion Horea nu cântă
„viziunea primăverii ca virtualitate”, nici toamna, iarna, vara, ci „sentimentul toamnei”, „al
verii”, „al primăverii”, „al iernii”, adică clipa când „un suflet e cel mai mult inundat de
atmosfera, de personalitatea unui anotimp – confundându-se cu el.”18
Dintre poeţii apropiaţi în timp, dar nu şi în stil de Ion Horea este Nichita Stănescu
care afirma cu deplină îndreptăţire despre poezia lui ion Horea că e „fascinată de vegetal, de
vegetalul detaliat până la catalogare. Nu este panteistă, ci fetişizantă: mărul, para, pruna,

12
Al. Philippide, Studii şi portrete literară, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963, p. 46
13
Ibidem, p. 43
14
I. Negoiţescu, Scriitori moderni, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 436
15
Ibidem, p. 437.
16
Nicolae Manolescu, Ion Horea: Umbra plopilor î n Contemporanul, 13 august 1965, nr. 3, p.3
17
Ion Dodu Bălan, Condiţia creaţiei. Portrete, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1986, p. 52
18
Ibidem, p. 52

604
gutuia, nuca, strugurele, fiind evocate ca entităţi, cuprinzând în sinea lor resurse lirice
nelimitate, deţinând în sâmburi elixirul poeziei; şi însăşi esenţa biologicului optează pentru o
preponderenţă vegetală.”19 Radiografiind volumul „Poezii” apărut în 1967, poetul sesizează
faptul că poezia „izbuteşte în finalitatea ei să înalţe un ansamblu echilibrat şi armonios, de
natură apollinică, iar nu dionisiacă, aşa cum ar părea la prima vedere. Patima amănuntului (...)
se structurează lent, prin acumulări succesive de obiecte, şi ea conţine într-adevăr ceva din
gustul ritualurilor şi din feriile dionisiace, dar tonalitatea poemelor are acea verticalitate a
scoarţelor olteneşti menite prin forţa culorii şi stilizarea riguroasă a desenului să
împodobească deopotrivă şi zidul odăii de musafiri, dar şi altarul unei biserici.” 20
Opinii critice diverse a iscat volumul „Calendar”, în care criticul Petru Poantă observă
consecvenţa poetului în abordarea unor teme eterne, precum: trecerea ireversibilă a timpului,
iminenţa morţii, sentimentul neîmplinirii erotice. De asemenea, e remarcat gustul poetului
pentru „o poezie a anotimpurilor văzute nu ca nişte cicluri cosmice, ci în eficenţa lor liric-
gospodărească.”21, iar „euritmiilor abundente ale lui Al. Andriţoiu ori inflexiunilor potolit-
metalice din Ion Brad, Ion Horea le substituie miraculosul de euforie domestică al pastelurior
sale. E un lirism al fertilităţii, singular în literatura actuală.” 22 Al. Piru identifică în acelaşi
volum orientarea lui Ion Horea către o poezie reflexivă pentru care consideră că nu e tocmai
înzestrat. I se pare ca fiind neconcludentă chiar poezia titulară, în proză, fals aşezată în
versuri: „Sunt ceea ce nu sunt/ ceea ce n-am vrut să fiu / şi în acest joc trece timp/ şi pragul
casei mele se toceşte / şi grinzile se afumă / şi coperişul se aşază. / Când voi vedea că nu mai
sunt / Ceea ce n-am fost niciodată (?)/ nu voi mai fi, / nu va mai fi timp să fiu / şi voi sta
singur la cină. / Nici sărutul lui Iuda. / Nici mirarea Apostolilor. / Nici răsplata Crucificării.”
(Calendar) Eugen Barbu este de părere că autorul „Calendarului” produce o poezie „liniştită”
şi „obişnuită” în care se simte influenţa puternic pillatiană ceea ce nu numai că-i dăunează, ci
şi îl aruncă într-un con de umbră. Lui G. Dimiseanu îi atrage atenţia lirismul evocator şi
nostalgic, dar care acţionează „prin tonuri mai aspre, culori mai întunecate, impunând o notă
dramatică ce îndepărtează orice sugestie de decorativism sau idilă.” 23
Sub semnul lui Alexandru Macedonski se află aproape tot volumul „Încă nu”.
Metaforele şi simbolurile acestui volum sunt „târziul”, „depărtarea”, „oboseala”. Ceea ce
admiră Cornel Ungureanu e „curajul poetului de a se plasa în umbra unor versuri grandioase
ale literaturii noastre şi de a glosa, caligraf remarcabil, pe marginea lor.” 24 În poezia
„Noaptea de ianuarie”, poetul are oarecare îndoieli asupra ecoului stihurilor lui: „Nu ştiu de-
am stârnit un sunet nou în bronzul cel loviră / Degetele mele prinse-n încâlceli de neguri,
poate / sunetul ce nu mai cheamă, zgomotul ce nu mai miră, / Ori un foşnet între toate, numai
un oftat de liră...” Prin unele versuri poetul se angajează să evoce momentul luptei proletarilor
împotriva regimului fascist care nu cruţase „România pitorească-n frumuseţile-i vlahuţe”.
Experienţele prozodice ale lui Ion Horea „ating uneori virtuozitatea, fără a evita întotdeauna

19
Nichita Stănescu, Ion Horea: Poezii, în Gazeta literară, 23 noiembrie 1967, p. 2
20
Ibidem, p. 2
21
Petru Poantă, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, Editura Dacia, 1973, p. 61
22
Ibidem, p. 67
23
G. Dimiseanu, Ion Horea: Calendar, în România literară, 15 ianuarie 1970, an III, nr. 67, p. 9
24
Cornel Ungureanu, Tradiţie, modele, originalitate în Orizont, 7 septembrie 1972, serie nouă, nr. 19, p.2

605
epigonismul, senzaţia de pastişă sau de clişeu,” 25 la care se adugă un alt neajuns şi anume
monotonia şi repetitivitatea unor teme în aproape acelaşi cuvinte.
În ciclul „Cearcăn” din volumul „Măslinul lui Platon”, Petru Poantă identifică „un
sentiment proustian al timpului” 26, iar dominanta acestui volum este nostalgia, dar revenirile
la patriarhal sunt lipsite de sentimentalismul lui Şt. O. Iosif, ele constând „ în refacerea unui
spaţiu de sensibilitate pierdut, în inventarea, mitică aproape, a unei lumi plină de tâlcuri,
fraged-vegetală dar şi vaporoasă, incertă.” 27 Surpriza acestui volum o constituie ciclul de
„Rondeluri”, Victor Felea constatând că nu sunt contaminate de artificialitate, chiar ating de
multe ori performanţe deosebite. Criticul identifică în aceste creaţii o varietate de stări
sufleteşti „de la dorinţa romantică de a mai fi ca-n alte dăţi”28 , până la „ evocarea
villonescă”29 a bărbaţilor ce au apărat de-a lungul istoriei pământul acestei ţări: „La Rovine în
câmpie / Ori în codrii cei comaţi / Ai Cosminului să fie? Spune Maică Românie, // Unde sunt
acei bărbaţi?”
Pe măsură ce a înaintat în vârsta poetică, Ion Horea se află sub tutela unei zodii
nostalgice, el scriind tot mai des poezii ce abordează tema „marii treceri”, a trecerii dincolo de
viaţă, a îmbătrânirii. Nu întâmplător, construcţia metaforică din titlul volumului „Podul de
vamă” concentrează această temă „a trecerii”. Însă la Ion Horea perspectiva plecării definitive
nu produce mari tristeţi „metafizice”, ci e imaginată „ca orizont al reintegrării”30. „Luntrea”,
„drumul”, „vâslaşul”, „coasa” sunt simboluri ale morţii şi apar des în lirica sa. Întâlnirea cu
moartea e închipuită de poet ca simplu accident: „s-o vezi venind când latră câinii şi când ţi-
aştepţi în drum copilul / şi să-ţi arate unde-i locul săpat frumos în patru dungi, / stăpân în casa
ta şi slugă, să-i fii supusul şi umilul, / şi să-i citeşti pe faţă legea şi-n coasa ei să te împungi / şi
să te jeluie din urmă când vei lăsa deschisă poarta, / apoi în casa ta să sune paharele ca la
ospăţ... / o, de ne-ar fi până-n vecie, ca o poveste scrisă soarta / unde şi moartea are-o noimă
pe care-aş mai putea s-o-nvăţ.” (Doar cine va mai fi?...) Pe sub acest „pod de vamă” se
preling şi alte „râuri lirice”, de tonalităţi diverse, iar cel care inundă de fiecare dată lirismul
lui Ion Horea este vechiul sat ardelenesc, al străbunilor şi al copilăriei sale. Al. Cistelecan
cosideră că lirismul lui Ion Horea se hrăneşte din „placenta paradisului natal, constituind o
reverie a baştinii.” 31, iar Valeriu Cristea are dreptate când afirmă că „Pentru Ion Horea satul
este adevărata sa Romă. Toate drumurile duc de aceea spre el. Oricât de departe ar rătăci cu
gândul, de oriunde, poetul se întoarce – poezia sa fiind prin definiţie o continuă întoarcere în
timp şi spaţiu – acolo la locul ştiut.”32 Reveriile sale rustice se declanşează nu de puţine ori
din mijlocul oraşului „ca erupţii insolite ale memoriei”33: „maşinile frâneză la stopuri, şi
ţipând, / parcă trezesc în mine şi cheamă vrând-nevrând / schelăituri prin şteoane, la garduri
de ogrăzi. (Dar ce spun eu?) Satul ardelenesc e prezentat cu toată recuzita specifică: casa,
ograda, drumul ţării, puntea, ocolul, şopronul, vitele, coasa, gruieţele, „sântirimul”, nucul

25
Al. Piru, Poezia românească contemporană, vol. II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975, p. 64
26
Petru Poantă, Radiografii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978, p. 100
27
Ibidem, p. 100.
28
Victor Felea, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj.Napoca, Editura Dacia, 1977, p. 77
29
Ibidem, p. 77
30
Ion Pop, Pagini transparente, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1997, p. 58.
31
Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1987, p. 119
32
Valeriu Cristea, Fereastra criticului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987, p. 193
33
Ion Pop, op. cit., p. 59

606
„sub care nu eşti singur şi nu poţi fi învins”, părul, cumpăna, crucile, colindele. Nu e vorba de
un sat oarecare, ci de unul „cu geografia lui precisă şi cu râul lui tutelar, Mureşul”34: „acesta-i
Continitul cu turmele şi ciurda. / de pe Chicui se vede Ardealul pân-la Turda, / şi munţii
dimprejururi cum i-am văzut şi eu, / de-o parte duce valea în jos către Dileu, / de alta, coasta
Petii. Gruieţele-s mai jos.” În viziunea lui Ion Horea satul are capacitatea de a transfigura
într-o ipostază mai blândă chiar şi moartea: „să mă aştepte satul la podul de la moară, / cu
praporii-ntre sălcii aprinşi ca o comoară / de-ar fi să mă slujescă părintele Aurel, cum ştie el
să cânte la morţi, cum ştie el, cădelniţa să steie în brâie mari de fum, la poarta unde socrii mă
vor primi în drum / apoi, la Podul Popii de-o fi să se mai spună /c-am fost şi eu o umbră prin
lumea rea ori bună, / şi să mă ducă prieteni din lumea literară/ în însoţiri solemne de plopi cu
frunza rară”!... (atunci, acolo...) De asemenea, Mureşul a devenit „un râu sacru, mărginind
când edenul, când infernul, ducând în undele sale ceva din apele Acheronului, dar fiind şi o
apă lustrală”35 , iar podul ducând atât „spre moarte, în regim mioritic, cât şi spre copilărie, el
este o vamă în ambele sensuri şi trecerea pestre el este un ritual de purificare, ca pentru orice
acces într-un spaţiu sacru.” 36
Opera lui Ion Horea se bucură de o cantitate de referinţe considerabile, care arată că
lirica sa aşezată a fost şi este receptată prin comentarii dintre cele mai favorabile. În creaţia
acestui poet coexistă un clasicist folclorizant, un sentimentalist cvasi-simbolist, fiind un poet
al prozaicului rural. Cu greu poate fi definită amploarea proiectului lui Ion Horea, pe bună
dreptate comparat cu „poeţii tineri ardeleni” ai anilor '30. Ţinând cont de faptul că,
modernizându-se progresiv, lirica lui Ion Horea n-a vrut să fie în pas cu tendinţele vremii, el a
rămas „egal cu sine” după afirmaţia lui Iulian Boldea, deşi poetul a adoptat la un moment dat
scrierea cu litere mici, celebrul apanaj al avangardiştilor de la Tzara încoace.

Bibliografie:
Corpus de opere:
Horea, Ion, Poezii, ESPLA; Bucureşti, 1956.
Horea, Ion, Coloană în amiază, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961.
Horea, Ion, Umbra plopilor, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.
Horea, Ion, Calendar, Editura Tineretului, Bucureşti, 1969.
Horea, Ion, Încă nu, Editura Dacia, Cluj, 1972.
Horea, Ion, Măslinul lui Platon, Editura Dacia, Cluj, 1976
Horea, Ion, Podul de vamă, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986

Studii critice
Barbu, Eugen, O istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini până în
prezent, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
Bălan, Dodu Ion, Condiţia creaţiei. Portrete, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1986.
Boldea, Iulian, Metamorfozele textului, Editura Ardealul, Tg-Mureş, 1996.
Călinescu, George, Literatura nouă, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1972.
Cistelecan, Al., Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1987

34
Valeriu Cristea, op.cit., p. 194
35
Al. Cistelecan, op. cit., p. 121
36
Ibidem, p. 121

607
Cristea, Valeriu, Fereastra criticului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987
Dimiseanu, G., Ion Horea: Calendar în România literară, 15 ianuarie 1970, an III, nr. 67.
Doinaş, Ştefan Aug., Lectura poeziei, Cartea Românească, Bucureşti, 1980.
Felea, Victor, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj.Napoca, Editura Dacia, 1977.
Grigurcu, Gheorghe, Poeţi români de azi, Editura Casa Românească, Bucureşti 1979.
Martin, Aurel, Poeţi contemporani, Vol. I, EPL, Bucureşti, 1968.
Martin, Aurel, Poetul Ion Horea în Scânteia tineretului, 29 ianuarie1963, seria a II-a.
Micu, Dumitru, Limbaje lirice contemporane, Editura Minerva, Bucureşti, 1988.
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti,
1988.
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Editura
Paralela 45, 2008.
Manolescu, Nicolae, Ion Horea: Umbra plopilor î n Contemporanul, 13 august 1965, nr. 3.
Negoiţescu, I. Scriitori moderni, EPL, Bucureşti, 1996.
Nistor, Eugeniu, Nostalgia golfului, Casa de editură Mureş, Tg-Mureş, 1993.
Nistor, Eugeniu, Dialoguri în Agora, Editura Ardealul, 2005.
Poantă, Petru, Radiografii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1978
21. Poantă, Petru, Modalităţi lirice contemporane, Cluj, Editura Dacia, 1973.
Philippide, Al., Studii şi portrete literare, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1964.
Piru, Al., Poezia românească contemporană, Vol. II, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
Poantă, Petru, Radiografii, Editura Dacia, ClujNapoca, 1978.
Pop, Ion, Pagini transparente: lecturi din poezia română contemporană, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997.
Popa, Marian, Dicţionar de literatură română contemporană, Editura Albatros, Bucureşti,
1971.
Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Fundaţia Luceafărul,
Bucureşti, 2001.
Rotaru, Ion, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Editura Dacoromână,
Bucureşti, 2006.
Simion, Eugen, Orientări în literatura contemporană, EPL, Bucureşti, 1965.
Stănescu, Nichita, Ion Horea: Poezii, în Gazeta literară, 23 noiembrie 1967.
Tomuş, Mircea, Istorie literară şi poezie, Editura Facla, Timişoara, 1974.
Ungureanu, Cornel, Tradiţie, modele, originalitate în Orizont, 7 septembrie 1972, serie nouă,
nr. 19.
*** Dicţionarul literaturii române. Coord. Eugen Simion, Bucureşti, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2012.

608
 DISCURSUL DE RECEPŢIE ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ AL LUI
OCTAVIAN GOGA (COŞBUC, 1923)
Goga’s Romanian Academy Reception Speech (”Coşbuc”, 1923)

Assistant Prof. Dr. Eugeniu NISTOR

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

According to treatises of rhetoric and neo-rhetoric, reception speeches in academic forums belong to the
epidictic genre. They are characterized by a prevailing attitude of admiration and praise towards the new member
of the Academy and his predecessor of whom the speaker claims to be a spiritual descendant. In the speech we
analyze, Octavian Goga refers, in apologetic terms, to one of his illustrious predecessors – the poet George
Coşbuc. The speaker highlights the beneficial influence of Nasaud natural environment and country atmosphere
on the poet’s spiritual structure – all counting as sources of inspiration, being filtered through the particular
sensitivity of the Transylvanian poet and conferring upon him undeniable originality. On the other hand, the
response speech, delivered by the professor G. Bogdan Duică highlights the strong personality of Octavian
Goga, the special energy of his lyrics, as if they were torn from the very “warlike whirlwind” to be raised to the
“serenity of philosophized poetry”.

Keywords: speech, epidictic, national, lyrics

Discursurile de recepţie în Academie sunt încadrabile genului epidictic, iar ca atitudine

se pretează variantei laudelor, aduse atât noului admis în înaltul for ştiinţific, cât şi
înaintaşului din care acesta se revendică din punct de vedere spiritual; timpul acţiunii de
referinţă este cel prezent, iar succesul evenimentului în sine, care este, trebuie să precizăm,
unul de mare nobleţe, duce la impresia de propulsare a acestuia într-un prezent continuu. Aşa
se face că acest gen de discurs nu îşi pierde, practic, niciodată actualitatea. Tradiţia
manifestărilor oratorice româneşti – a fost inaugurată odată cu discursurile lui Duiliu
Zamfirescu (Poporanismul în literatură, în 1909), Nicolae Iorga (Două concepţii istorice, în
1911), Barbu Şt. Delavrancea (Din estetica poeziei populare, în 1913) şi Simion Mehedinţi
(Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale, în 1920) – fiind
continuată cu discursurile prezentate de Octavian Goga (Coşbuc) şi Mihail Sadoveanu (Poezia
populară, ambele în 1923), pentru ca, mai apoi, seria marilor discursuri de recepţie
înregistrate în aula Academiei Române să culmineze, câteva decenii mai târziu, cu cele
susţinute de Lucian Blaga (Elogiul satului românesc, în 1937) şi Liviu Rebreanu (Laudă
ţăranului român, în 1940).
O întreagă pleiadă de poeţi ardeleni au evocat, în operele lor, satul şi rânduielile lumii
în care au văzut lumina zilei, între aceştia fiind: Coşbuc, Goga, Şt. O. Iosif, Lucian Blaga,
Aron Cotruş, Mihai Beniuc, Ioan Alexandru, Ion Horea ş.a. Însă şirul acestora începe cu
badea George Coşbuc. Nu întâmplător atunci când este primit sub cupola Academiei Române,
discursul de recepţie al bardului de la Răşinari a fost un elogiu adus „poetului ţărănimii” –
cald, admirativ, înduioşător...
La 30 mai 1923, în şedinţa solemnă a Academiei Române, ţinută sub preşedinţia
regelui Ferdinand, Octavian Goga rosteşte admirabilul său discurs de primire, în cel mai înalt
for ştiinţific şi cultural al ţării, evocând personalitatea şi opera lui George Coşbuc, cu un

609
răspuns aparţinându-i profesorului G. Bogdan Duică. Socotind poezia coşbuciană ca pe o
izbândă a literaturii noastre, care o anticipă pe cea politică, desăvârşită la Alba Iulia, în 1918,
adresându-se regelui, Goga remarcă, în chip pătrunzător, că „reîntregirea solului naţional sub
sceptrul Maiestăţii Voastre, nu s-a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia cu culmile ei
eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi de alta paginile
nepieritoare ale lui Gheorghe Coşbuc.”1
Noul academician prezintă câteva etape importante din viaţa lui Coşbuc care i-au
marcat acestuia sensibilitatea şi i-au imprimat elan în creaţiile lui lirice de mai târziu, între
acestea situând: copilăria senină de la casa părintească, în „atmosfera de linişte şi împăcare
patriarhală”, învăţarea primelor slove de la dascălul Tăsănucă din Hordou, apoi şcoala
primară din satul învecinat, Telciu, şi liceul de la Năsăud unde, din cei 14 elevi de clasa a
VIII-a, 12 erau copii de ţărani şi oieri, în legătură cu elementul biografic rămânând mărturie
confesiunea poetului, din care avem unele detalii semnificative: „vacanţele ni le petreceam
prin păduri şi prin munţi, căci numai la şcoală eram domnişori, iar acasă eram ţărani.”2 Însă la
liceul năsăudean învăţătura era privegheată de dascăli eminenţi, animaţi de puternice avânturi
puse în slujba emancipării naţiei, astfel încât sub oblăduirea acestora „stăruia un spirit de
îndrăzneală a revendicărilor noastre şi societatea de lectură Virtus romana rediviva a elevilor,
constituită la 1870, cu activitatea ei, e o oglindă a năzuinţelor literare de până atunci.”3 Cadrul
educaţional deschis oferit de liceul năsăudean s-a dovedit a fi de bun augur pentru ucenicia
literară a tânărului din Hordou căci, scrie Goga, „aici a început Coşbuc să-şi urzească cele
dintâi versuri. Dacă ar fi rămas analfabet în căciulă şi iţari totdeauna, s-ar fi ales din el un
colăcar la nunţi, un mare meşter anonim, ca autorul Mioriţei, şi suflarea lui de foc s-ar fi topit
în flacăra pururea primenită a folklorului…”4
Feciorul popii din Hordou, odată scăpat de pe băncile liceului, beneficiind de o bursă
din fondul public al Năsăudului, a urmat un an şi jumătate cursurile Facultăţii de Filosofie şi
Litere a Universităţii maghiare din Cluj, care avea şi o catedră de limba română, însă instituţia
în sine „l-a desgustat cu atmosfera ei străină şi respingătoare…”5 Dar, cu toate acestea, acolo
a avut posibilitatea de a cunoaşte şi aprofunda cursurile de teoria şi istoria retoricii, de sintaxă
elină, de literatură latină şi interpretări la textele lui Cicero. Debutează în decembrie 1884, în
paginile revistei Tribuna, cu snoava versificată „Filosofii şi plugarii,” semnată cu
pseudonimul C. Boşcu – fapt ce marchează şi începutul unei intense colaborări cu publicaţia
sibiană. Chemat de Titu Maiorescu la Bucureşti, în 1889 (unde devine angajat al Ministerului
Cultelor şi Instrucţiunii Publice), Coşbuc trece graniţa fără paşaport, fiind declarat fugar al
imperiului habsburgic: „Se duceà însă – scrie Goga – în fiecare vară la Predeal şi când îl
vedeam la Bucureşti toamna ne spuneà cu un zâmbet obosit că a fost până la stâlpul de
frontieră şi că l-a alungat de acolo un jandarm cu pene de cocoş. Ce furtuni mute vor fi bătut
atunci în adâncurile din care au ţâşnit accentele sumbre de baladă?”6 Şi-apoi, evocatorul se
referă la un alt moment înduioşător din viaţa poetului ţărănimii când, după amnistia din 1910,
a tuturor fugarilor din Imperiu, a putut să se reîntoarcă în Ardeal şi, participând anonim la o
1
Octavian Goga, Coşbuc, discurs de primire, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923, p. 8
2
Ibidem, p.12
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Ibidem, pp. 13-14
6
Ibidem, p. 26

610
serbare culturală la Sibiu, a fost recunoscut şi aclamat de mulţime, iar oamenii aceia simpli,
din popor, „s-au asociat şi a cântat toată lumea, şi cânta şi el plângând: Pe umeri pletele-i curg
râu / Mlădie ca un spic de grâu / Atâta mi-e de dragă…”7
În continuare sunt rememorate împrejurările vieţii literare româneşti de la sfârşitul
secolului al XIX-lea, când „Geniul lui Eminescu îşi proiecta pe toată întinderea lumina
orbitoare,”8 când tristeţea romantică şi decepţia sfâşietoare, importate de către tinerimea
noastră intelectuală din Occident – erau manifestări predominante în moda artistică a epocii.
Dar atunci, la momentul potrivit, apare cartea de debut al lui Coşbuc, Balade şi idile (1893),
care „a înviat atmosfera, a deschis un orizont nou şi a avut marele merit de a reintroduce
principiul sănătăţii în literatura noastră”9 Volumul este salutat de I. L. Caragiale şi comentat
elogios de către Ovid Densuşeanu, G. Bogdan Duică şi D. Evolceanu, dar – cum se întâmplă
întotdeauna la români, chiar şi în literatură – poetul este defăimat public de Gr. N. Lazu care,
în broşura Adevărul asupra poeziilor d-lui Gh. Coşbuc, îl acuză de plagiat; începe astfel un
lung şir de procese, alţi contestatari fiind Anton Bacalbaşa şi Al. Macedonski.
Magia învăluitoare a versurilor lui Coşbuc, care nu suferea de complexul sufletului
chinuit, romantic, pe care s-a axat creaţia eminesciană, se situa la antipod şi faţă de
„egocentrismul maladiv” al liricii simboliste şi expresioniste din epocă, poezia acestuia fiind
comparată de autorul discursului cu „o harfă eoliană pe care natura cântă în dragă voie. E
concepţia omului de la ţară, în intimitate străveche cu cerul şi pământul, de aceea pulsaţiile
vii, multitudinea de senzaţii, panteismul estetic care se revarsă din aceste pagini pline de
mişcare. Fiecare anotimp îşi desface bogăţiile prodigioase ce se risipesc sub ochii noştri
stropite cu pulbere de aur. E o încrucişare de forţe ascunse, un uriaş erotism al firii, o măreaţă
învălmăşeală de energii active, printre cari omul apare ca un atom ce se pierde în infinit…”10
Din laboratorul liric al lui Coşbuc, de la Bucureşti, scrie Goga admirativ, ţâşneau în lumină
nepreţuitele lui opere, toate însă influenţate de izvorul obârşiei, căci „în vuietul oraşului în
care s-a zămislit euritmia versurilor sonore, el mai purta cu sine un fir ascuns, o neîntreruptă
chemare pasionată, puternică. Era dragostea de ai lui, rămaşi acasă, acolo în înfundătura de la
Hordou, dorul de Năsăudul copilăriei cu grăniţerii şi cu plopii, erau amintirile ce se deslipeau
din neguri şi băteau la geam în nopţi de insomnie…”11 Dar această rodnică plămadă poetică
nu se întâmpla chiar atât de simplu şi de senin cum ar părea la prima vedere ci, de bună
seamă, pe un fond psihic înregistrând acute frământări sau iscând, adesea, nedumeriri şi
întrebări: „ce crize, ce sbuciumări, se vor fi deslănţuit în acest suflet sensitiv purtat în
pribegie, ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos care l-a dus de la dascălul
Tănăsucă până la filozofia sanscrită şi la terzinele lui Dante? De câte ori nu va fi privit înapoi,
de câte ori nu l-au oprit în drum pâlpâierea sângelui din vine, de câte ori nu l-au durut poverile
misterioase ale moştenirii din strămoşi?”12
Vitalitatea şi frumuseţea senină a vieţii ţărăneşti, stăruind de secole netulburată din
rosturile ei fireşti, adânci – atât de fidel reflectată în poezia lui Coşbuc –, nu-i va scăpa nici
filosofului Lucian Blaga, preocupat de definirea sufletului nostru cultural. Într-un capitol din
7
Ibidem
8
Ibidem, p. 16
9
Ibidem, p. 18
10
Ibidem, pp. 18-19
11
Ibidem, p. 24
12
Ibidem

611
Spaţiul mioritic (cel de-al doilea volum din Trilogia culturii), referindu-se la influenţele
modelatoare ale culturii franceze şi la cele catalitice ale culturii germane, care s-au răsfrânt în
timp asupra sufletului românesc, gânditorul scrie despre „linia” ultimului tip de influenţă, cea
saxonă, ca fiind uşor identificabilă în opera unor personalităţi deschizătoare de drumuri în
cultura noastră, amintindu-i pe Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, Eminescu şi Coşbuc. Dar,
deşi constată că aparţin aceluiaşi tip de inducţie (germană), Blaga disociază „românescul” din
opera lui Eminescu, de „românescul” specific celei lui Coşbuc: „Ca material poetic Coşbuc e
mai românesc decât Eminescu”, el „realizează însă românescul prin descrierea vieţii
folclorice. De asemenea şi temperamentul lui Coşbuc e un ecou al temperamentului
ţărănesc”13 Blaga descoperă cu ingeniozitate că, în timp ce Eminescu este un spirit „sublimat,
complex şi creator”, poziţionându-se mai aproape de ideea românească, reprezentând neamul,
dar nu oricum, ci „printr-un fel de legitimism de ordin divin”, în schimb, Coşbuc se situează
înlăuntrul fenomenelor româneşti, ca parte a lor, şi, la o uşoară evaluare, acesta ar putea conta
ca exponent fidel al poporului, propulsat printr-un fel de „consimţământ plebiscitar.”14
Revenind însă la discursul de recepţie al poetului pătimirii Ardealului, se poate
observa uşor că acesta nu îşi reprimă deloc sentimentele de admiraţie faţă de înaintaşul său, ba
chiar dimpotrivă – el se socoteşte pe sine drept un descendent al acestuia, în sensul spiritual al
cuvântului, ambii având aceeaşi rădăcină străbună: „ţărănimea ardeleană”, din care „a răsărit,
şi cântecul ei l-a împletit mai departe Gheorghe Coşbuc. Amintirea lui aş dori s-o evoc în
cuvinte pioase sub cupola Academiei Române, unde mi-aţi făcut onoarea de a răsplătì
străduinţele mele chemându-mă la scaunul lui văduvit.”15 Atunci, la 30 mai 1923, badea
George Coşbuc a fost evocat şi elogiat, sub cupola Academiei, ca nici un alt poet român!
Pe de altă parte, în discursul de răspuns, profesorul G. Bogdan Duică, evidenţiază
personalitatea puternică a lui Octavian Goga, contactul neîntrerupt pe care acesta l-a ţinut cu
„Ţara” şi cu oamenii ei, de dincolo şi de dincoace de munţi, „relevă apoi etapele principale ale
activităţii şi elementele definitorii ale operei”, energia distinctă a liricii sale, care, suferind o
modificare de ton după publicarea primelor cărţi, pare a fi smulsă din chiar „volbura
războinică” şi înălţată, apoi, „spre seninătatea poeziei filosofizate.”16

Bibliografie:

Blaga, Lucian, Spaţiul mioritic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936.

Goga, Octavian, Coşbuc, discurs de primire, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1923.
x x x, Discursuri de recepţie în Academia Română, ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta
Tănăsescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.

13
Lucian Blaga, Spaţiul mioritic, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936, p. 263
14
Ibidem
15
Octavian Goga, Coşbuc, discurs de primire, p. 10
16
xxx, Discursuri de recepţie în Academia Română, ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta Tănăsescu, Editura
Albatros, Bucureşti, 1980, p. 160

612
 RE-EVALUAREA RELAŢIILOR DE FAMILIE ÎN POVESTIRILE LUI
ALICE MUNRO
Re-negociating the Other: Family Relations in Alice Munro’s Short Stories
Assistant PhD. Dragoş ZETU
„Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşşi

Abstract
This paper deals with the narrative treatment of an obsessive theme in Alice Munro’s fiction: family
relations. There are two problematic sets of interrelations: the young daughter’s inability to deal with her
mother’s neurodegenerative disease and the adult daughter’s revisiting of her traumatic childhood experiences,
including her relationship with her sister/brother. This paper analyses family relations in three short stories:
“Boys and Girls” and “The Peace of Utrecht” from Dance of the Happy Shades and “Forgiveness in Families”
from Something I’ve Been Meaning to Tell You. The daughter can only try to negotiate her past and deal with
her mother and her sister/brother by means of language. Thus, telling stories is not only a simple linguistic
activity but also a form of psychotherapeutic intervention.

Keywords: family relations, mother-daughter relationship, re-negotiation, conflict, therapy.

Lumea ficţională a lui Munro este marcată de trei repere principale: componenta
„regională”, alegerea unor femei drept protagoniste (regulă care are foarte puţine excepţii) şi
preferinţa pentru abordarea unor perspective şi teme feminine şi, nu în ultimul rând,
componenta autobiografică sau, cum o numeşte Munro, cea interioară (povestirile venite din
interior, spre deosebire de povestirile venite din exterior)1. Toate aceste caracteristici pot fi
intuite încă din primul paragraf al povestirii „Boys and Girls”, care are rolul de a trasa
hotarele teritoriului ficţional de care se serveşte Munro: „Tata avea o fermă de vulpi. Adică
creştea vulpi argintii în nişte ţarcuri. Iar toamna şi la începutul iernii, când le creştea blana, le
omora, le jupuia şi le vindea companiilor Hudson's Bay sau Montreal Fur Traders. Aceste
companii ne dădeau calendare uriaşe pe care le agăţam de o parte şi de alta a uşii de la
bucătărie. Pe un fundal reprezentat de un cer de un albastru rece, de păduri de pin şi râuri
înşelătoare din nord, aventurieri mândri plantau steagurile Angliei sau Franţei. Sălbatici
nemaipomeniţi stăteau aplecaţi sub povara încărcăturii.” (Munro 1996, p. 111, trad. mea).
Această situare spaţială a acţiunii nu este relevantă decât în măsura în care ea stabileşte
contextul în care se naşte şi se transmite acea mentalitate tradiţională în privinţa diferenţelor
de gen pe care o împărtăşesc atât familia protagonistei cât şi celelalte personaje, cum ar fi
angajatul tatălui ei şi care reprezintă de fapt atitudini sociale şi prejudecăţi larg răspândite la
începutul anilor 40, perioadă în care este plasată acţiunea.
Boys and Girls este povestea unui tată care are o fermă de vulpi argintii în oraşul
Jubilee şi care este nevoit să sacrifice un cal bătrân pentru a-şi hrăni vulpile. Multe din
situaţiile tipice pentru opera lui Munro apar aici: separarea dintre lumea mamei, lumea tatălui
şi a copiilor, prezenţa fratelui mai mic, respingerea mamei de către naratoare şi apropierea de
lumea tatălui. Spre deosebire de mama ei, care nu agreează această afacere cu vulpi, în special
omorârea şi jupuirea lor, naratoarea este atrasă de munca tatălui care capătă în mintea ei o

1
vezi (Nischik 2007, p. 206).

613
importanţă ritualică, aceasta în timp ce treburile casnice ale mamei îi par plictisitoare şi chiar
deprimante. Respingând-o pe mama sa şi revoltându-se împotriva captivităţii domestice,
protagonista respinge în mod simbolic rolul de gen care i-a fost atribuit în mod tradiţional.
Povestirea are la bază o serie de opoziţii între tatăl şi mama naratoarei, fiind evident că
ea preferă lumea dominată de bărbaţi a tatălui, dovadă că în momentul când tatăl său o
prezintă unui comis voiajor drept „noul meu angajat” ea roşeşte de plăcere. Faptul că fata este
măgulită de comparaţia cu un muncitor subliniază ideea că ea încă nu realizează implicaţiile
pe care această comparaţie le are asupra identităţii ei de gen. Munca fizică din exteriorul casei
este o parte importantă a universului masculin. Încurajând-o pe fiica sa să participe activ la
această muncă, tatăl ei o privează, fără să îşi dea seama, de procesul formării identităţii ei
sexuale, în timp ce comisul voiajor îi reduce întreaga personalitate la componenta ei biologică
(Nischik 2007, p. 212). Mai mult decât atât, remarcile bunicii ei subliniază că în societatea lor
rolul atribuit femeii este restrictiv: „Fetele nu izbesc uşile aşa.”, „Fetele îşi ţin genunchii lipiţi
când stau jos”. Replica cea mai dureroasă vine tot din partea bunicii, atunci când îi adresează
unele întrebări pe care bătrâna le consideră nepotrivite: „Asta nu-i treaba unei fete”.
Goldmann vede în aceste fraze tot atâtea exemple de control: al mişcării în spaţiu, al corpului
şi al conştiinţei (1990, p. 72).
Efectul acestei atitudini legate de rolurile tradiţionale de gen ale bărbatului şi ale
femeii este vizibil şi la nivelul subconştientului, lucru sugerat de descrierea viselor
protagonistei şi a poveştilor pe care le inventează înainte de a adormi: „Eu rămâneam trează
după ce adormea Laird şi inventam poveşti, însă în acele poveşti se întâmpla mereu ceva
diferit, aveau loc transformări misterioase. O poveste putea începe ca mai toate poveştile, cu
un pericol spectaculos, un foc sau animale sălbatice şi eu îi salvam pe oameni, pentru o
vreme. Apoi lucrurile se schimbau, astfel încât cineva mă salva pe mine. Putea fi un băiat din
clasa noastră sau chiar domnul Campbell, învăţătorul nostru, care gâdila fetele sub braţ. În
acest moment povestea se concentra pe felul cum arătam eu – cât de lung era părul meu, ce
rochie purtam. Până îmi imaginam eu toate aceste detalii, îmi pierdeam interesul în poveste.”
(Munro 1996, p. 126, trad. mea). Ea primeşte astfel, fără să vrea, nişte tipare tradiţionale după
care este nevoită să se ghideze. Muro subliniază aici aspectul cultural constructivist al
identităţii de gen: felul cum se dezvoltă copiii de gen masculin şi cei de gen feminin depinde
în special de aceste tipare impuse prin educaţie şi tradiţie, dând astfel naştere la două „specii”
diferite: băieţii şi fetele („boys and girls”).
O altă opoziţie care atestă şi ea distanţa dintre lumea tatălui şi lumea mamei este cea
creată de predilecţia tatălui pentru tăcere şi a mamei pentru actul vorbirii: „Tatăl meu nu
vorbea cu mine decât despre munca pe care o făceam. Din acest punct de vedere era mult
diferit de mama care, dacă era veselă, îmi spunea tot felul de lucruri (numele câinelui pe care
l-a avut când era mică, numele băieţilor cu care ieşise mai târziu, când era mare şi cum erau
rochiile ei), nu mai ştia ce s-a întâmplat cu ei. Gândurile şi poveştile tatălui meu erau mereu
intime, şi mie îmi era ruşine de el şi nu îl întrebam niciodată nimic.” (Munro 1996, p. 115,
trad. mea). Şi în această privinţă naratoarea pare să prefere lumea tăcută şi misterioasă a
tatălui. Ea însăşi păstrează secretul asupra unor lucruri şi îi cere acelaşi lucru fratelui ei mai
mic Laird, atunci când îl ia cu ea în hambar, unde se ascund, pentru a vedea cum este
sacrificat un cal.

614
 În finalul povestirii ea va realiza că această complicitate dintre frate şi soră nu mai este
posibilă. Episodul definitoriu este cel în care Flora, o iapă, este adusă în ţarc pentru a fi
sacrificată. Protagonista trebuie să închidă poarta pentru a împiedica fuga animalului. Fără să
îşi dea seama ce face, ea întârzie închiderea porţii, astfel că animalul scapă. Fratele ei, martor
al întregului incident, o pârăşte întregii familii, demascând componenta feminină a
personalităţii ei, pe care ea încerca să o reprime.
Înainte de episodul cu Flora există două pasaje care pun deja în discuţie loialitatea
naratoarei faţă de tatăl ei. Primul pasaj sugerează mila ei faţă de vulpile pe care le creşte
pentru blană iar această atracţie a ei pentru animale anticipează oarecum încercarea ei de a o
elibera pe Flora. Celălalt incident care ne face să reevaluăm loialitatea ei faţă de lumea tatălui
este omorârea lui Mack, un alt cal care, la fel ca şi Flora, este crescut la fermă pentru a fi
sacrificat. Atunci când află că Mack va fi sacrificat ea mărturiseşte că acesta nu este un lucru
la care ar vrea să asiste însă „dacă un lucru se petrece cu adevărat, e mai bine să îl vezi, să îl
cunoşti”. Această atitudine în faţa morţii, adică frica amestecată cu fascinaţia, arată legătura
dintre naratoare şi lumea mamei. La început sacrificarea calului nu pare să o afecteze, însă
deodată îşi închipuie cum, atunci când va fi mare, îşi va aminti de acest animal şi de moartea
sa. Această juxtapunere dintre proiecţia în viitor şi un aspect al muncii tatălui ei arată în mod
direct nesiguranţa naratoarei în privinţa loialităţii ei faţă de lumea tatălui.
Dorinţa ei de eliberare culminează în momentul crucial al povestirii, adică atunci când
ia hotărârea inconştientă de a deschide poarta care o separa pe Flora de libertate, deşi ştia că
până la urmă iapa tot avea să fie prinsă şi sacrificată. Făcând acest lucru ea nesocoteşte în
mod voit un ordin al tatălui şi se separă net de lumea acestuia. Deşi nu poate înţelege de ce
acţionează astfel, impulsul ei spre libertate clarifică motivul său. Ea nu mărturiseşte nimănui
ce a făcut - singurul martor al episodului este fratele ei - în speranţa că legătura cu lumea
tatălui va rămâne intactă.
În final Flora este prinsă şi Laird îşi pârăşte sora în faţa întregii familii, demascându-i
slăbiciunea faţă de animale şi lipsa de loialitate. Munro semnalează nu numai diferenţa dintre
băieţi şi fete ci şi cea dintre lumea tatălui şi lumea mamei. Când naratoarea începe să plângă
ca urmare a demascării sale, tatăl ei se mulţumeşte să o absolve de orice vină spunând: „e
doar o fată” (Munro 1996, p. 127, trad. mea). Ea nu are puterea să protesteze şi îşi acceptă în
sfârşit condiţia şi apartenenţa la o altă lume decât cea a tatălui: „poate că era adevărat”.
Implicaţiile pentru naratoare sunt dezastruoase. Pentru lumea patriarhală „fetele au un
comportament iraţional şi, la fel ca cei care suferă de afecţiuni psihice, nu pot fi condamnate
pentru acţiunile; în orice caz, în sfera domestică repartizată lor, nu va conta ce anume fac
pentru că puterea nu este de partea lor […]. Naratoarea şi-a aflat coordonatele rolului de gen
în ierarhia socială pe calea cea grea. (Nischik 2007, p. 213). Totuşi, finalul conţine şi o urmă
de speranţă, datorată folosirii adverbului „poate”. Trebuie avut în vedere că povestirea
implică o privire retrospectivă a unui narator matur, care posedă un nivel de cunoştinţe
superior celui avut la vârsta când s-a petrecut acţiunea. Astfel că naratoarea matură priveşte
totul cu detaşare, de pe margine şi nu din mijlocul acţiunii, o poziţie care sugerează tensiunea
dintre personalitatea ei şi pretenţiile sistemului patriarhal.

***

615
 „The Peace of Utrecht” este centrată în jurul aceleiaşi teme obsedante: relaţiile de
familie şi mai ales relaţiile dintre mamă şi fiică. Povestirea reprezintă pentru Munro ceea ce a
reprezentat Mansfield Park pentru Jane Austen: nu atât cea mai înaltă realizare literară cât
„mai ales momentul de maturizare artistică, începutul explorării unor teme noi, cu o mai mare
atenţie şi pricepere.” (Martin 1987, p. 45).
Povestirea este scrisă la persoana I, în mare parte la timpul prezent, semănând din
punct de vedere formal cu o scrisoare sau cu un fragment de jurnal. Situaţia prezentată în
povestire nu are, la prima vedere, nimic extraordinar. Este vorba de două surori care au
crescut împreună, primind aceeaşi educaţie şi afecţiune din partea mamei lor, şi care se
întâlnesc după o perioadă mai mare de timp. Helen, care joacă un rol dublu, de narator şi de
protagonist, se întoarce în orăşelul natal după moartea mamei sale (nu participase la
înmormântare din cauza unei furtuni care paralizase traficul aerian) unde se întâlneşte cu
Maddy, sora ei, care avusese toată viaţa ei grijă de mama lor bolnavă - deducem că este vorba
de maladia lui Parkinson. Munro stabileşte de la început tonul pe care îl va folosi pe întreg
parcursul povestirii: „Sunt acasă de trei săptămâni deja şi nu e totul pe roze. Maddy şi cu
mine, deşi vorbim cu veselie despre cât ne bucurăm de lunga şi intima noastră vizită, vom
respira uşurate când se va termina.” (Munro 1996, p. 190, trad. mea). Urmând ideile lui Poe în
ceea ce priveşte „unitatea de efect”, Munro imprimă astfel de la început un ton care să
conducă la efectul final, anticipând atmosfera încărcată, plină de secrete nemărturisite,
ipocrizie şi vinovăţie refulată.
Povestirea are o structură bipartită, cele două părţi fiind delimitate grafic prin folosirea
numeralelor 1 şi 2, lucru extrem de rar în opera lui Munro. În plus, fiecare dintre cele două
părţi debutează cu o vizită. Avem de-a face cu un traseu sinuos, un proces elaborat de
descoperire proiectat în structura narativă, pe care cititorul este nevoit să îl urmeze pentru a
acea acces la sensurile care reies din povestire. Altfel spus, el „trebuie să urmărească
naratorul, predându-se dezvăluirilor narative, înţelegând că descoperirea este un proces
relativ, fiecare introspecţie fiind modificată de una nouă. Acest fapt este în ton cu implicaţiile
titlului: nici o pace nu durează prea mult.” (Blodgett 1988, p. 23).
Relaţia dintre cele două surori este problematică, ascunzând nu numai o dramă latentă
ci şi imposibilitatea unei reconcilieri totale. Titlul aminteşte de tratatul care a încheiat războiul
pentru succesiunea la tronul Spaniei în care Anglia şi aliaţii săi au luptat împotriva Franţei şi
Spaniei (pentru Canada această pace a însemnat slăbirea dominaţiei franceze)2. Acest tratat
este de fapt subiectul unei lucrări scrise de Helen în perioada liceului, lucrare pe care o
regăseşte în timpul vizitei şi care facilitează nu doar o întoarcere în trecut ci şi o re-evaluare a
relaţiei cu sora ei. Ea este nevoită să găsească o cale prin care să accepte şi să se împace cu
sentimentul de vinovăţie născut din faptul că a lăsat pe umerii lui Maddy întreaga
responsabilitate a îngrijirii mamei lor bolnave. Maddy apare astfel ca victimă, sora care se

2
Tratatul a avut consecinţe dramatice în America de Nord. Franţa a fost nevoită să facă un număr de concesii şi
au ales să le facă tocmai în această parte a lumii. În primul rând au renunţat la pretenţiile teritoriale asupra
provinciei Newfoundland şi asupra regiunii strategice din jurul golfului Hudson. În al doilea râna, au fost nevoiţi
să recunoască suzeranitatea britanică asupra Confederaţiei Irocheze şi au cedat controlul regiunilor Nova Scotia
şi Acadia. Deşi atât Anglia cât şi Franţa au părut iniţial să accepte pacea, anumite prevederi ale tratatului au dus
la reînnoirea ostilităţilor, fapt vizibil prin izbucnirea războiului pentru succesiunea Austriei şi ducând în final la
Războiul de Şapte Ani.

616
sacrifică, însă nu dintr-un altruism sincer, ci mai curând dintr-o incapacitate de a se desprinde
de lumea oraşului natal, aşa cum vom vedea în finalul povestirii.
Pentru a se reconcilia cu propriile sentimente, Helen trebuie să se raporteze la Maddy,
cu toate că în prima parte a povestirii reacţia ei pare a fi una de respingere: „În sinea noastră
ne respingem una pe cealaltă. Cât despre trecut, trebuie spus că nu îl împărtăşim în întregime,
fiecare dintre noi păstrându-şi gelozia pentru sine, gândind în sinea ei că cealaltă s-a
înstrăinat, şi că şi-a pierdut dreptul de a mai cere ceva.” (Munro 1996, p. 190, trad. mea).
Cuvântul cheie din acest pasaj este „înstrăinat”, ideea fiind că în procesul de descoperire şi de
raportare la Maddy Helen avea nevoie de detaşarea oferită de părăsirea oraşului natal, departe
de influenţa mamei, această înstrăinare fiind, în mod paradoxal, un catalizator pentru
împăcarea dintre cele două surori.
Atmosfera din acest orăşel, Jubilee (nume de oraş pe care Munro îl va folosi de multe
ori în volumele următoare) este evocată cu mare fineţe, scriitoarea arătând astfel, indirect, că
această atmosferă provincială a contribuit în mod decisiv la luarea celor două decizii care au
marcat viaţa surorilor: decizia lui Maddy de a rămâne cu mama ei, renunţând la dreptul ei de
a avea o viaţă proprie şi decizia lui Helen de a pleca, de a-şi continuă studiile şi de a-şi
întemeia o familie, lăsând în urmă atmosfera închisă şi sufocantă a orăşelului natal. Abilitatea
scriitoarei de a reda întreaga atmosferă a unui loc prin doar câteva fraze, de a crea o lume
ficţională pe care cititorul o poate vizualiza cu mare uşurinţă şi la care se poate raporta
oricând începe să se facă simţită: „Ritmul vieţii în Jubilee este în mod natural sezonier.
Oamenii mor iarna şi căsătoriile se sărbătoresc vara.” (Munro 1996, p. 194, trad. mea) Însă
„adevăratul cadru în care se desfăşoară acţiunea este unul psihologic” (Hooper 2008, p. 10,
trad. mea), creat de mintea lui Hellen şi de încercarea ei de a se plasa în raport cu unele detalii
fizice: casa mamei în care locuieşte acum Hellen, un caiet din liceu pe care îl găseşte
întâmplător, hainele mamei, pe care cele două mătuşi vor să i le dea.
Este important de reţinut că ambelor surori le era jenă cu mama lor, bolnavă de
maladia lui Parkinson: „Mama noastră gotică, cu urmele reci şi înfricoşătoare ale maladiei lui
Parkinson vizibile pe chipul ei, cu mersul şovăitor, mereu plângându-se, abuzând de atenţia
celor care i-o dădeau, cu ochii ficşi, licărind, întorşi spre propria sa persoană.” (Munro 1996,
p. 200, trad. mea). Mai mult decât atât, mama depersonalizată începe să fie tratată de fiicele ei
ca o simplă piesă de mobilier care trebuie uneori spălată şi îngrijită sau ca un copil lipsit de
autonomia fizică şi de capacitatea de a se exprima: „Un strigăt repetat atât de des, şi lucrurile
fiind aşa cum erau, atât de inutil, încât Maddy şi cu mine l-am identificat ca pe unul dintre
acele sunete familiare de care trebuie să te ocupi ca să nu mai urmeze şi alte strigăte, mai rele.
Du-te şi ai grijă de Mama, ne spuneam una alteia sau Vin într-un minut, trebuie să văd ce e cu
Mama.” (Munro 1996, p. 198, trad. mea). Cele două surori îşi reprimă atât emoţiile faţă de
mama lor cât şi cele faţă de ele însele, devenind treptat dependente de îngrijirea mamei lor,
mai precis de ei, la fel cum şi mama lor era dependentă de ele, îngrijind-o într-un mod
eficient, pragmatic, dar fără afecţiune. În termeni simbolici, ele joacă un rol dublu: de
asistente medicale şi de gardieni la închisoare.
Helen îşi rezolvă, cel puţin aparent, problema dependenţei de mamă în clipa în care
părăseşte oraşul natal pentru a-şi continua studiile şi după ce se căsătoreşte. Maddy, însă,
continuă să acumuleze frustrări, ceea ce conduce în mod inevitabil la un moment de defulare,

617
reprezentat de refuzul de a o mai aduce acasă pe mama ei, internată între timp în spital.
Maddy este, într-o anumită măsură, conştientă de acest proces psihic, dovadă că îşi
mărturiseşte vina în faţa lui Helen: „Nu puteam să mai continui, spunea ea, voiam să am viaţa
mea” (Munro 1996, p. 210, trad. mea).
În cazul lui Helen, procesul de refulare pare să continue chiar şi după moartea mamei
sale, dovadă fiind vizita pe care o face celor două mătuşi ale ei, la invitaţia uneia din acestea.
Cele două mătuşi au păstrat hainele mamei ei şi una dintre ele, spre nemulţumirea celeilalte,
vrea să i le arate lui Helen pentru a sublinia, printre altele, efortul făcut de ele în a le păstra şi
eventual a le înmâna ceremonios. Helen refuză să primească o haină de-a mamei ei, moment
în care îşi dă seama că acest act nu este de cât o negare a importanţei valorilor familiale:
„Lucrurile trebuie folosite; totul trebuie folosit, economisit şi reparat, transformat în altceva şi
folosit din nou; hainele erau făcute să fie purtate.” (Munro 1996, p. 206, trad. mea). Însă
adevăratul motiv pentru care mătuşile au invitat-o pe Helen este de a-i împărtăşi o temere de-
a lor potrivit căreia Maddy a obligat-o pe mama ei să se interneze în spital pentru că nu mai
voia să o îngrijească acasă, săturându-se de această sarcină incomodă. Ceea ce uimeşte aici
este reacţia lui Helen. Deloc surprinsă de această dezvăluire neaşteptată ea nu vrea să afle mai
multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat de fapt:
„- Ştiai că mama ta a fugit din spital?
- Nu, am spus. Însă, oricât de straniu ar părea, nu am fost suprinsă ci doar am simţit o
senzaţie fizică de frică, o dorinţă de a mi se spune – şi dincolo de orice, sentimentul că orice
mi s-ar fi spus eu ştiam deja, ştiusem dintotdeauna.” (Munro 1996, p. 208, trad. mea)
În altă ordine de idei, vizita aceasta, în care mătuşile sunt descrise caricatural, are şi
rolul de a prezenta o posibilă proiecţie a relaţiei dintre Helen şi Maddy în cazul în care Helen
nu ar fi părăsit orăşelul, tăind practic cordonul ombilical care o lega de mama sa.
Scena finală în care Maddy îşi mărturiseşte incapacitatea ei de a se rupe de „lumea
mamei”, de a rupe definitiv cordonul ombilical arată că, de fapt, nu s-a înfăptuit nici o pace,
că legăturile dependenţei emoţionale nu s-au desfăcut nici măcar după dispariţia obiectul
dependenţei:
“- Pleacă, nu mai sta aici.
- Aşa voi face…Dar de ce nu pot, Helen? De ce nu pot? (Munro 1996, p. 210, trad.
mea)
Avem de-a face aici cu o încercare eşuată de exorcizare a unei relaţii problematice,
temă care a preocupat-o îndeaproape pe Munro (mama ei a suferit de maladia lui Parkinson,
de unde intuim că ea însăşi a avut o relaţie specială cu mama) şi care va fi reluată în volumele
următoare.

***
Povestirea „Forgiveness in Families” este narată, într-o manieră destul de
convenţională, de o femeie matură care comentează sarcastic întâmplări din viaţa fratelui ei
pe care îl consideră un adevărat şarlatan, capabil de orice tertip pentru a ieşi bine din
încurcăturile în care intră. El îşi găseşte un sprijin solid în mama lui, care îi tolerează
eşecurile şi, mai mult decât atât, îl încurajează în demersurile lui, deşi acestea sunt sortite, în
mod inevitabil, eşecului. Tensiunea povestirii vine din imposibilitatea naratoarei de a

618
înţelege, pe de o parte, atitudinea împăciuitoare a mamei şi, pe de altă parte, lipsa de scrupule
a fratelui care are un comportament inconsecvent (împrumută bani fără să-i returneze, devine
membru al unor grupări new-age, ca apoi să se dezică de ele, considerându-le apoi nimic mai
mult decât un stadiu trecător în dezvoltarea sa spirituală).
Naratoarea trasează întreg istoricul acestor relaţii în ordine cronologică, insistând pe
momentele în care fratelui său, Cam, îi sunt trecute cu vederea excentricităţile sau chiar
dovezile de rea-voinţă şi indiferenţă, toate acestea pentru a-şi justifica sentimentul imposibil
de descris pe care îl simte faţă de acesta (invidia?) dar şi imposibilitatea de a-l ierta cu
adevărat.
Cam se naşte în prima zi de şcoală a naratoarei, aceasta fiind nevoită să se ducă
singură la şcoală, în loc să fie însoţită de mama ei. Această întâmplare constituie de fapt
începutul resentimentelor pe care naratoarea le nutreşte faţă de fratele ei, dovedind în plus şi
faptul că motivaţia acestor resentimente este iraţională (nici Cam nici mama sa nu puteau
amâna momentul naşterii pentru a-i face pe plac fetei!). Al doilea episod care evidenţiază
tensiunile dintre fraţi este cel care are loc la nunta naratoarei când lui Cam i se face rău într-
un mod cu totul neaşteptat şi vomită exact pe tortul miresei. Apoi ni se prezintă în treacăt alte
fapte care îi sunt trecute cu vederea lui Cam de către mama lor a cărei scuză preferată este
„Dar nu uita: Domnul îl iubeşte pe lunatic” (Munro 2004, p. 93, trad. mea). Astfel, Cam vinde
cărţi cu valoare sentimentală fără să ceară permisiunea mamei sau a surorii lui, este
exmatriculat în clasa a zecea, renunţa la toate slujbele care i se oferă, invocând motive dintre
cele mai bizare.
Toate aceste episoade aparţin trecutului narativ. Naratoarea aduce povestirea în
prezent, când Cam are 34 de ani şi s-a întors acasă de un an şi jumătate, după ce fusese plecat
o bună bucată de timp în căutarea unei slujbe care să îl mulţumească şi pe care bineînţeles că
nu o găseşte. Cam este acum preotul unui cult obscur, devine vegetarian, îşi dezvoltă un fel
artificial de a vorbi, un ton dulceag şi intonaţie monotonă. Momentul care provoacă
experienţa epifanică a naratoarei este cel în care mama lor se îmbolnăveşte şi Cam, deşi era
cu ea în casă, nu cheamă salvarea ci o sună pe sora sa, Val, pierzând astfel clipe care s-ar fi
putut dovedi preţioase pentru salvarea mamei lor. Tulburătoare este însă reacţia naratoarei în
clipa în care află de la doctorul care se ocupa de mama ei că aceasta este în afara oricărui
pericol:
„Dezamăgire. Acesta e cuvântul care m-a urmărit. Eram cu adevărat bucuroasă şi
recunoscătoare însă în inima mea mă gândeam: deci Cam nu a omorât-o până la urmă, toată
neglijenţa, nebunia şi nepăsarea lui nu au omorât-o şi, da, o parte din mine regreta că era
adevărat.” (Munro 2004, p. 104, trad. mea).
Acest adevărat şoc, al recunoaşterii şi asumării acestui sentiment de dezamăgire
constituie începutul unui proces de introspecţie din partea naratoarei: „Mă gândeam să devin
o altă persoană. Încă mă mai gândesc la asta. Am citit o carte cu titlul Arta Iubirii. O serie de
lucruri mi-au fost clare cât timp am citit-o, însă după aceea am redevenit persoana care eram
înainte.” (Munro 2004, p. 105, trad. mea). W. R. Martin observă aici o legătură între Val şi
Mr. Lougheed din „Walking on Water” (povestire din acelaşi volum, Something I’ve Been
Meaning to Tell You), în aceea că amândoi ajung într-un punct în care au revelaţia unui
adevăr, moral în cazul lui Val şi spiritual în cazul lui Mr. Lougheed, cu care nu pot relaţiona

619
şi care îi pun în faţa imposibilităţii de a accepta viaţa aşa cum este. Astfel, pentru Val,
iertarea, deşi a citit despre ea şi şi-a dorit-o, rămâne un mister, resentimentele faţă de fratele
ei învingând pornirile ei pozitive.
Pe parcursul povestirii cititorul are însă revelaţia faptului că acest narator nu este
obiectiv, fiind unul dintre exemplele de narator necreditabil din opera lui Munro. Astfel,
rămâne mereu posibilitatea ca ceva să fi rămas nespus, un adevăr care nu este accesibil
naratorului matur şi care trebuie căutat în subconştientul său. O posibilă explicaţie a faptului
că Val are resentimente puternice faţă de fratele ei mai mic ar fi sentimentul de gelozie pe
care îl simte orice copil mai mare la naşterea unui frate sau o soră. Astfel, reacţia ei de auto-
apărare are consecinţe pe termen lung şi, încurajată de dragostea necondiţionată şi chiar
iraţională pe care o are mama lor faţă de Cam, ajunge să constituie în final o adevărată traumă
pe care nu o poate depăşi nici măcar la vârsta adultă. Ca şi în cazul lui Mr. Lougheed,
experienţa epifanică, departe de a oferi o soluţie pentru rezolvarea unei probleme emoţionale,
subliniază de fapt un eşec profund în acceptarea alterităţii.

***
În povestirile discutate punctul de vedere a fost mereu cel al fiicei adulte care încearcă
să reevalueze relaţia cu mama, dar şi cu sora/fratele. Naratoarea se străduieşte, aparent fără
succes, să scape de povara imaginii mamei, să obţină o distanţare psihologică faţă de ea. Ea
realizează faptul că, pentru a-şi exprima propria individualitate ca adult şi a-şi construi
propria personalitate ea trebuie să treacă printr-un proces terapeutic dureros care presupune o
retrăire a trecutului prin scrierea unor povestiri despre el. Singurul fel în care fiica poate
încerca să renegocieze relaţiile de familie cu mama şi sora/fratele este prin limbaj. Spunerea
unor poveşti nu este pentru ea o simplă activitate lingvistică, ci constituie de fapt o formă de
terapie.
Deşi Roland Barthes a proclamat “moartea autorului” (vezi Barthes 1978) şi post-
structuraliştii şi-au manifestat scepticismul în privinţa autorităţii autorului, nu trebuie totuşi
ignorată constatarea lui Paul de Man, făcută în studiul său „Autobiography as De-facement”,
că autobiografia nu este “un gen sau un mod literar, ci o un fel de lectură şi înţelegere care
apare, în măsuri diferite, în toate textele” (1979, 921). Mai mult decât atât, psihanalista
britanică de origine austriacă Melanie Klein a dezvoltat teoria conform căreia arta este un act
reparator, fapt care explică de ce un număr important de opera literare au o component
autoreflexivă. Revenind la ficţiunea lui Alice Munro, trebuie remarcat că unele dintre
povestirile sale incorporează “forme de discurs confesionale şi autobiografice” (Cox 2005,
21). Din moment ce ea însăşi s-a referit la aceste texte ca fiind “dureros de autobiografice”,
trebuie să fiu de acord cu Ailsa Cox care este de părere că este foarte tentant să trasezi o
echivalenţă între fiica care scrie despre trecutul său şi despre relaţiile de familie şi scriitoarea
Alice Munro. Este însă şi mai tentant să presupunem că procesul terapeutic prin care trebuie
să treacă naratoarea adultă nu este decât efortul conştient al lui Munro de a exorciza propriile
fantome ale trecutului trecut, în principal în ceea ce priveşte relaţia cu mama.

620
Bibliografie:
Barthes, Roland, Image-Music-Text, Fontana, London, 1978.
Blodgett, E. D., Alice Munro, Twayne Publ., Boston, 1988.
Cox, Alisa, Alice Munro, Northcote House, Tavistock, 2004.
De Man, Paul, “Autobiography as De-facement”, Comparative Literature, MLN, vol. 94, no.
5, p. 919-930, 1979
Goldman, Marlene, „Penning in the Bodies: The Construction of Gendered Subjects in Alice
Munro’s ‘Boys and Girls‘”, Studies in Canadian Literature-Etudes en Litterature
Canadienne 15, nr. 1, 1990.
Hooper, Brad, The Fiction of Alice Munro: An Appreciation, Praeger, Westport, 2008.
Martin, W. R., Alice Munro. Paradox and Parallel, University of Alberta Press, Edmonton,
1987.
Munro, Alice, Dance of the Happy Shades, Vintage Books, New York, (1996 [1968]).
Munro, Alice, Something I’ve Been Meaning to Tell You, Vintage Books, New York, (2004
[1974]).
Nischik, Reingard M., ed., The Canadian Short Story – Interpretations, Camden House,
Rochester, 2007.

Acknowledgments: The financial support from the Grant POSDRU/89/1.5/S/63663 is highly acknowledged.

621
 ALBERT CAMUS
LE MYTHE DE SISYPHE OU DONNER UN SENS A L’ ḖXISTENCE

Assistant Prof. Dr. Alexandru LUCA

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Novelist, essayist and playwright, Albert Camus creates his work around two poles: the absurd and the
revolt, two concepts which correspond to the two stages of his philosophical itinerary.
The revolution of the fact that the human being is free to live even if he has to suffer the consequences
of his acts leads the author to the idea that the only value that gives meaning to his actions is the human nature.
The Myth of Sisyphus , essay on absurd illustrates the idea of human greatness which , despite his
ephemeral existence assumes his condition trying to save himself through action.

Keywords: revolt,suicide ,absurd, conscience, punishment ,

Essayiste, romancier et auteur dramatique, Albert Camus ordonne son œuvre autour de
deux pôles : l’absurde et la révolte, pôles qui correspondent aux deux étapes de son itinéraire
philosophique. La carrière de Camus est celle d’un moraliste qui accorde la première place
aux idées, à la conscience et aux valeurs humaines. Son humanisme ressortira surtout dans le
roman La Peste qui véhicule le message de la solidarité devant tout fléau qui peut s’abattre
sur l’humanité. Dans le Mythe de Sisyphe, l’auteur prend en discussion deux problèmes
philosophiques majeurs : le suicide et l’absurde. Par la parabole de ce héros tragique, Camus
fait ressortir la condition de l’homme de tous les temps dont la destinée est tragique par le fait
que sa vie est éphémère. Devant cette condition il ne reste à l’homme que deux solutions : soit
le suicide, soit la révolte et d’ici l’action même si , apparemment , celle-ci est dépourvue de
sens.
« Les Dieux avaient condamné Sisyphe à rouler sans cesse un rocher jusqu’au sommet
d’une montagne d’où la pierre retombait par son propre poids. Ils avaient pensé avec
quelque raison qu’il n’est pas de punition plus terrible que le travail inutile et sans espoir ».
Evoquant la légende de ce personnage à qui son mépris des dieux, sa haine de la mort et sa
passion pour la vie avait valu « ce supplice indicible où tout l’être s’emploie à ne rien
achever », Camus reconnaît en lui le héros absurde. Pour Camus, Sisyphe est le héros ultime
de l’absurde. Il a été condamné pour avoir défié les dieux et combattu la mort .Les dieux ont
pensé qu’ils avaient trouvé une forme parfaite de torture pour Sisyphe qui atteindrait
l’impossible, que la pierre reste au sommet de la montagne. Les dieux pensaient générer une
frustration permanente, fondée sur l’espoir sans cesse renouvelé de Sisyphe. Pourtant, défiant
à nouveau les dieux, Sisyphe est sans espoir. Il abandonne toute illusion de réussite. C’est à ce
moment de désillusion que Camus considère Sisyphe comme un héros. Sisyphe commence à
voir sa capacité à continuer, encore et encore, à supporter le châtiment comme une forme de
victoire.
Dans le Mythe de Sisyphe Camus essaie aussi d’établir le principe fondamental de
sa pensée, qui sera d’ordre ontologique et qui apparaît à son auteur comme une sorte
d’évidence qui rend superflue ou qui défie toute justification, toute argumentation. Camus se
propose d’approfondir les évidences sensibles au cœur pour les rendre claires à l’esprit.
622
L’auteur soulève dans cet essai « le seul problème philosophique sérieux qui est le suicide ».
Le suicidé, par son geste définitif, a prononcé un jugement également définitif sur la vie : « la
vie ne vaut pas d’être vécue. » Or, selon Camus, dont l’éthique a toujours posé comme central
le problème de l’accord entre la pensée et l’acte, une question est plus pressante qu’une autre
selon les actes auxquels elle engage. Le geste du suicide garantit l’importance de la question
et l’authenticité de la réponse car se suicider c’est avouer le non- sens de la vie, l’inutilité de
l’existence. « Mourir volontairement suppose qu’on a reconnu, même instinctivement,
l’absence de toute raison de vivre, le caractère insensé de cette agitation quotidienne et
l’inutilité de la souffrance. On peut croire que le suicide suit sa révolte. Mais à tort car il ne
figure pas son aboutissement logique. Il est exactement son contraire par le consentement
qu’il suppose. Le suicide comme le saut, est l’acceptation à sa limite ».» Mais Camus refuse
le suicide et il affirme que la vie, même si elle n’a pas de sens, même si elle est absurde, il
faut vivre.
Selon Camus l’absurde est tout d’abord éprouvé comme un sentiment dont l’évidence,
survenue de façon imprévue, ne saurait être démontrée. Il peut surgir « au détour d’une rue ou
dans le tambour d’un restaurant, dans le quotidien le plus banal, qu’inspire le caractère
machinal de l’existence sans but : » « Il arrive que les décors s’écroulent. Lever, tramway,
quatre heures de bureau ou d’usine, repas, tramway, quatre heures de travail, repas, sommeil
et lundi mardi mercredi jeudi vendredi et samedi sur le même rythme, cette route se suit
aisément la plus part du temps. Un jour seulement, le « pourquoi » s’élève et tout commence
dans cette lassitude teintée d’écœurement ». Cette découverte peut naître du sentiment de
l’étrangeté de la nature, de l’hostilité primitive du monde auquel on se sent tout à coup
étranger. Ou encore de l’idée que tous les jours d’une vie sans éclat et intérêt sont soumis au
lendemain, alors que le temps qui conduit à l’anéantissement de nos efforts et buts s’avère
être le véritable meneur de jeu. Ce sentiment de l’absurde bouleverse toutes les habitudes de
celui qui le ressent, lui provoquant un malaise difficile à supporter. L’homme acquiert à
travers ce sentiment une nouvelle expérience du temps qui devient son pire ennemi puisqu’il
l’achemine vers la mort.
La vision du monde est soudainement bouleversée et la nature, les objets qui
l’entourent et qui lui étaient familiers deviennent tout d’un coup étrangers. Dans cette
perspective, la mort est perçue comme certitude mathématique et la seule issue de la vie parce
qu’elle vient enlever tout sens à la vie qui n’est plus qu’une aventure absurde. Après la
description phénoménologique du sentiment de l’absurde, Camus entreprend une analyse
rationnelle de l’absurde. Cette analyse, qui s’appuie sur la raison, une raison qui connaît et
affirme ces limites, pose comme principe fondamental l’irrationalité du monde. L’homme,
selon Camus, se trouve dans l’impossibilité de connaître et de comprendre l’univers en le
soumettant à un principe unique parce que le monde est d’une autre essence que la conscience
humaine. Le monde résiste donc à ce « désir éperdu de clarté » qui raisonne au plus profond
de la conscience de l’homme. Au cours de cette réflexion se précise nettement deux termes :
le monde incompréhensible (vie quotidienne, banale, dérisoire qui finira dans la mort) et la
conscience. Dans le choc imprévu que celle-ci subit, en ressentant l’absurde, elle va d’une
part s’affirmer dans ce qu’elle a de caractéristique dans ce qui constitue sa nature authentique,
d’autre part elle va chercher à se dégager. La conscience se sépare donc du monde, entre en

623
mouvement à la suite de la lassitude qu’elle ressent et qui est éprouvée comme le seul
bien : « car tout commence par la conscience et tout finit par elle ».
Tout l’œuvre de Camus ne fera que défendre cette conscience, qu’il affirmera comme
source de toute valeur. Pour Camus l’absurde est donc un rapport entre le monde et la
conscience. Ce rapport est aussi une opposition car « l’absurde est essentiellement un
divorce .Il naît ni dans l’un ni dans l’autre des éléments comparés. Il naît de leur
confrontation » : Le monde n’est pas absurde, il est irrationnel. Absurde est la confrontation
de la conscience qui est « ce désir éperdu de clarté » avec cet irrationnel : « l’irrationnel, la
nostalgie humaine et l’absurde qui surgit de leur tête–à-tête, voilà les trois personnages du
drame ». L’évidence postulée de la sorte implique également une autre : l’absence de Dieu,
l’inexistence de tout au-delà, la présence unique de ce monde dont il dit : « mon royaume est
de ce monde ». La seule réponse honnête, qui n’éludera rien, à la question : « la vie vaut-elle
ou ne vaut-elle pas d’être vécue ? » est, selon Camus, la suivante « Vivre une expérience, un
destin, c’est l’accepter pleinement. Or, on ne vivra pas ce destin, le sachant absurde, si on ne
fait pas tout pour maintenir devant soi cet absurde mis à jour par la conscience. Vivre c’est
faire vivre l’absurde. Le faire vivre c’est avant tout le regarder.» Ainsi, la seule position
philosophique cohérente, c’est la révolte qui est un éternel confrontement de l’homme et de sa
propre nature obscure. Cette révolte remet le monde en question et elle n’est que l’assurance
d’un destin impitoyable, moins la résignation qui devrait l’accompagner.
Camus exprime de même, entre autres, son opinion sur le rôle de l’histoire qui peut lui
offrir des certitudes et le pousse à agir au lieu de se prêter à une contemplation stérile. « Entre
l’histoire et l’éternel j’ai choisi l’histoire parce que j’aime les certitudes. D’elles du moins, je
suis certain et comment nier cette force qui m’écrase ? Il vient toujours un temps où il faut
choisir entre la contemplation et l’action. Cela s’appelle devenir un homme. Sur le plan de
l’histoire, cette constance de deux attitudes illustre la passion essentielle de l’homme déchiré
entre son appel vers l’unité et la vision claire qu’il peut avoir des murs qui l’enserrent. Sur
le plan de l’intelligence, je puis donc dire que l’absurde » n’est pas dans l’homme ( si une
pareille métaphore pouvait avoir un sens) ni dans le monde, mais dans leur présence
commune».
La révolte de l’homme absurde sera donc courageuse, parce qu’elle repousse l’espoir
consolateur. Cette révolte est lucide puisqu’elle est la vision claire de l’irrationnel. Cette
révolte est aussi orgueilleuse parce que l’homme est devenu son propre maître, son propre
Dieu. L’homme est fier d’être aux prises avec une réalité écrasante à laquelle il sait résister
pourtant, qu’il supporte dans le défi. La révolte confère à la vie son prix et sa grandeur, exalte
la fierté de l’homme aux prises avec une réalité qui le dépasse, et l’invite à tout épuiser et à
s’épuiser, car il sait que dans cette conscience et dans cette révolte au jour le jour, il témoigne
de sa seule vérité qui est le défi. Le bonheur, conformément à cette réflexion, n’est autre que
l’absurde devenu supportable, mais devenu supportable parce qu’il est regardé en face par
l’homme qui en sort victorieux : « Une certaine continuité dans le désespoir finit par
engendrer la joie ».
« Je laisse Sisyphe au bas de la montagne ! On retrouve toujours son fardeau. Mais
Sisyphe enseigne la fidélité supérieure qui nie les dieux et soulève les rochers. Lui aussi juge
que tout est bien. Cet univers désormais sans maître ne lui paraît ni stérile ni fertile. Chacun
des grains de cette pierre, chaque éclat minéral de cette montagne pleine de nuit, à lui seul,

624
forme un monde. La lutte elle-même vers les sommets suffit à remplir un cœur d'homme. Il
faut imaginer Sisyphe heureux.» Heureux parce qu’il s’est rendu maître de son propre destin,
en assumant l’absurde. »
Le débat philosophique suscité par Le Mythe de Sisyphe aboutit à une leçon de vie
imprégnée de lucidité, la seule qui puisse donner un sens à l’existence :
Travailler et créer pour rien, sculpter dans l’argile, savoir que sa création n’a pas
d’avenir, voir son œuvre détruite en un jour, en étant conscient que profondément cela n’a
plus d’importance que de bâtir pour des siècles, c’est la sagesse difficile que la pensée
absurde autorise. Mener de front ces deux tâches, nier d’un côté, exalter de l’autre c’est la
voie qui s’ouvre au créateur absurde. Il doit donner au vide ses couleurs.

Bibliographie:
Grenier, J., Une œuvre, un homme, dans Cahiers du Sud, 1943, no 53
Mounier, E.,Malraux, Camus , Sartre, Editions du Seuil, Paris, 19636
N.R.F., Hommage à Camus, mars, 1960
Quilliot, R., Camus, Gallimard, Paris, 1972

625
 COMMUNICATING THE WOR(L)D (I)
On Difficulties in Bible Translation - case study on the ‘Tower of Babel’-
Assistant Prof. Dr. Bianca-Oana HAN
“Petru Maior” University of Târgu.-Mureş

Abstract

The present paper intends to focus upon certain difficulties that arise from the attempts to render the
language of the Bible. The case-study we propose is actually the precise excerpt that deals with the issue in
question within the pages of Bible, i.e. the chapter referring to the Tower of Babel. We also intend to briefly
browse through several other attempts of such nature, in order to depict the degree of difference and difficulty
implied by the endeavor generated by the communication of the Word.

Keywords: Bible, translation, communication, comparative analysis, contrastive analysis

Importance of translation, in general

Just like many translation theoreticians have been trying to demonstrate for the last
decades, translation is that omnipresent and indispensable phenomenon, vital in the process of
mankind evolution. The necessity of the translation has, therefore, been acknowledged for a
long time, since it is perceived in relation to communication between individuals belonging to
different linguistic systems, different cultures. While man, implicit his language -as means of
communication with his kind- have evolved, thus has translation, written or oral, become
diversified starting with the last century. The formative and the informative role of
translations are unanimously acknowledged.
Translation constitutes that bridge meant to achieve that cultural bridge that enables a
permanent communion of aesthetic values, a communication of the aesthetic identification
factor from one language to the other, and also cognition and recognition of the universal in
every language, which contributes to the particularisation of a certain language in the general
linguistic context. According to Titela Vîlceanu, translation is a ‘trans-cultural phenomenon
that enables communication beyond any territorial, linguistic and cultural boundaries’1.
Considered for a long time a type of secondary or complementary activity, translation proved
its utility and necessity in a world governed by pluralism of any kind, a world hallmarked by
speed and changes at any level and in any field of human activity.2
In our days, when everything that was once said can and is completed or even revised,
not to mention doubted or even undone, we feel it is imperative for us to comprehend the
phenomenon in discussion; consequently, regardless the amplitude of the issue, we need to be
and to act prepared, thus informed. In order to achieve this, we need to show understanding,
even though our comprehension of the matter may be endangered by the variety of cultural-
linguistic systems functioning in the world today.

1
T.Vîlceanu, Fidelitate şi alteritate lingvistică şi culturală, Universitaria Pulishing House, Craiova, 2007, p.91.
2
B.O.Han, On translation: Communication, controversy, cultural globalization, Editura Universităţii ‘Petru
Maior’, Tg. Mureş, 2011, pp. 45-46

626
 In order to be able to solve this problem, we need to admit that we cannot function in a
closed, pseudo-protective space, but we need to open our minds so as to accept a beneficial
‘unity’, a cultural-linguistic globalisation, which is felt by some, why not admit, suspiciously.
Lest that this phenomenon be perceived in a wrong manner, we need to get a panoramic view,
one able to provide us with the necessary distance required by an objective judgement.
This would be the initial frame in which translation became visible. We do believe that
translation is endowed with the power to eliminate the discrepancies that exist among the
languages, cultures, mentalities and conceptions that frame the world we live in today. We
also wish to underline that we do not to intend to view translation as that phenomenon that
uniforms up to confusion the aesthetic values of a people and thus destroy what made them
valuable in the first place. We only imply that ‘common denominator’ at the level
comprehension of ethic and aesthetic universal values.3
Regarding Roger T.Bell’s statement according to which international communication
depends on translation, George Steiner, this famous theoretician in translation field considers
translation to be a special case of the arch of communication that every speech act closes
within a given language. In within a language or among many languages, human
communication equals translation. A study of translation is a study of the language4. It has
become very clear, therefore, that we cannot ‘cut out’ the issue relating to translation from the
context of inter-human communication without jeopardising the understanding of the whole
ensemble.5

On the importance of translation of the Bible, in particular

Translation is communication and if communication is to be effective it has to convey
the sender’s message faithfully and successfully. Bible translation has been an integral part of
the mission of the Church since its very inception. Translating the Bible into different modern
languages of the world has always been a challenge for translators. The Bible is a product of
particular cultures, of a particular geographical area, of a particular period of time. It is
written in ancient languages and each book has its own specific goals or purposes. Just like
other kinds of translation, Bible translation involves rendering the message from one cultural
context to another.
The Bible, the book of all books, needed to be rendered in the languages of the people
who embraced its word. That entitles the Bible to be considered the first great translation,
actually, the most important translation project ever, since it was performed by a large number
of translators, from and in a large number of language for a great number of users.
For instance6, the translation of the Bible in Greek takes place at the request of king
Ptolemy II of Alexandria (285-246), during the 3rd and 2nd centuries B.C., when tradition has
it that seventy-two scholars (translators) independently translated it from Hebrew. This Greek
version is known as the Septuagint or LXX, named after the seventy-two translators. During
the 1st and 2nd centuries A.D., different books of the Old Testament were translated into
Syriac, a dialect of Aramaic. In the fourth and fifth centuries more Syriac translations were

3
idem, pp. 50-51
4
Paraphrased from G. Steiner, op. cit., p. 75.
5
B.O. Han, op. cit. pp. 50-51
6
acc. to http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=7208

627
produced. Among them the Peshitta (meaning ‘simple’) was the most popular. There are
indications that the Hebrew text was used, but here and there translators followed the LXX.
The Peshitta became the official Bible of the Syriac churches. During the 2nd century A.D. the
Hebrew Bible was also translated into Latin. These ‘Old Latin’ translations were based on the
LXX. Commissioned by the Pope, St. Jerome produced the Bible in standard Latin in the 4th
century, popularly known as the Vulgate. At first he used the Greek Bible, but later he became
convinced that the translation of the Old Testament should be from the Hebrew Bible. The
Vulgate soon replaced the Old Latin and became the standard Bible for the Western Church.
Starting with the reign of king Constantine, converted to Christianity in 312 A.D.,
several other translations are being performed: for instance, Mestrop translates the Bible for
the Armenians in the 5th c.; around year 640 A.D. the Nestorian missionaries, who used Syriac
language, translate the Gospels in Chinese during the king Tai-Tsung. In the southern part of
England, the Psalms are translated under the bishop Adhelm, around the year 700 A.D.; Bede,
the historian, begins the translation of the Bible in Anglo-Saxon around the year 735 A.D.,
but never finishes it. In between years 871-901 A.D. king Alfred translates parts of the
Exodus, Psalms and Deeds of the Apostles. The year 758 A.D. brings along the first partial
German translation of the Bible while the 8th c. hosts the Arabian translation. Approximately
4 centuries later Peter Waldo works on the French version of the Bible. In 1384 A.D. John
Wycliffe offers the English version to the Vulgata while in 1415, Jan Hus, the rector of the
Prague University begins the Czech translation of the Holy Book, his work being
accomplished six decades later.
A very important date in the history of Bible translation is, obviously, the Johan
Gutenberg invention, i.e. the release of printing around the mid 15th century. The first printed
Bible is issued in 1456 in Latin. The first Italian version of the Bible appears in 1471, while
Erasmus editions the first Greek Bible in 1516. In between 1522-1532, Luther offers probably
the best German translation of the Bible, while King James offers the first complete edition of
the Bible in English in 1611. The first variant of Romanian translation of the Bible is the one
dating 1688, performed by Şerban Cantacuzino while Professor C. Cornilescu translates the
entire Bible into Romanian in 1934.
In the last century more than 100 translated versions of the Bible have been issued.
Some of them followed the literal, word-by-word pattern, some others applied the modern
approach, that of thought-for-thought, idea-for-idea pattern.

Case study
The case-study we propose is actually the precise excerpt that deals with the issue in
question within the pages of Bible, i.e. the chapter referring to the Tower of Babel.
Translation A. in Romanian: fragment from Genesa 11:1-9 (Biblia sau Sfînta
Scripturăa Vechiului şi Noului Testament*cu trimeteri, Rumanin Bible, United Bible
Societies 1991-25-053 (K) p. 11
Translation B. in English (official version)
http://www.biblegateway.com/passage/?search=Genesis+11&version=NIV
Translation C. in English (our version)

628
2 2 2
Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o As people moved eastward(a) Starting on a journey, they found
câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat they found a plain in Shinar(b) a land in the country of Sinear
acolo. and settled there. towards East.
3 3 3
Şi au zis unul către altul: „Haidem! să They said to each other, “Come, And they said to one another:
facem cărămizi şi să le ardem bine în let’s make bricks and bake them “Let us make bricks and burn
foc.” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, thoroughly.” They used brick them hard in the fire.” And the
iar smoala le-a ţinut loc de var. instead of stone, and tar for brick replaced the stone and the
mortar. pitch replaced the lime.
4 4 4
Şi au mai zis: „Haidem! să ne zidim o Then they said, “Come, let us And they also said: “Let us build
cetate şi un turn al cărui vârf să atingă build ourselves a city, with a ourselves a fortress and a tower
cerul şi să ne facem un nume, ca să nu tower that reaches to the heavens, whose top to touch the sky and let
fim împrăştiaţi pe toată faţa so that we may make a name for us make ourselves a name in
pământului!” Deut .1.28. ourselves; otherwise we will be order not to be scattered all over
scattered over the face of the the face of the Earth!”
whole earth.”
5 5 5
Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi But the LORD came down to The Lord descended to see the
turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. see the city and the tower the fortress and the tower build by the
Gen18.21 people were building. sons of the workers.
6 6 6
Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt un The LORD said, “If as one And the Lord said: “Look, they
singur popor şi toţi au aceeaşi limbă; şi people speaking the same are a single people and they all
iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i- language they have begun to do speak the same language; and that
ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în this, then nothing they plan to do was the reason they got started;
gând. Gen 9.19; Fapt 17:26: Gen 11:1; will be impossible for them nothing could prevent them from
Ps 2.1 doing what they had set their
minds to.”
7 7 7
Haidem! să Ne coborâm şi să le Come, let us go down and Let us descend and mix their
încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai confuse their language so they tongues for them not to be able to
înţeleagă vorba unii altora!” Gen 1.26; will not understand each other.” understand their talk and the
Ps 2.4; Fapt 2.4-6;Gen 42.23;Deut others.
28.49; Ier 5.15; 1Cor 14.2-11
8 8 8
Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe So the LORD scattered them And the Lord dissipated them all
toată faţa pământului; aşa că au încetat from there over all the earth, and over the world; therefore they
să zidească cetatea. Luc 1.51; Gen they stopped building the city. ceased to build the fortress.
10.25-32
9 9 9
De aceea cetatea a fost numită Babel, That is why it was called Babel That was the reason the fortress
căci acolo a încurcat Domnul limba (c) because there the LORD was called Babel, as that was the
întregului pământ, şi de acolo i-a confused the language of the place where the Lord tangled the
împrăştiat Domnul pe toată faţa whole world. From there the tongues of the entire world, and
pământului.1Cor 14.22 LORD scattered them over the the place where the Lord
face of the whole earth. dispersed the people from all over
the face of the Earth.
Footnotes:
(a). Genesis 11:2 Or from the
east; or in the east
(b). Genesis 11:2 That is,
Babylonia
(c). Genesis 11:9 That is,
Babylon; Babel sounds like the
Hebrew for confused.
 Comparative and contrastive analysis:

The following analysis tries to demonstrate how the words in the Bible are rendered more or
less different and how the meaning is, yet, the most important issue to be considered.
3 3 3
Şi au zis unul către altul: They said to each other, And they said to one another:
„Haidem! să facem cărămizi “Come, let’s make bricks and “Let us make bricks and burn
şi să le ardem bine în foc.” Şi bake them thoroughly.” They them hard in the fire.” And the
cărămida le-a ţinut loc de used brick instead of stone, brick replaced the stone and the
piatră, iar smoala le-a ţinut and tar for mortar. pitch replaced the lime.
loc de var.

-The B. translation variant uses They said to each other; according to the English
language rules, this formula implies that there are two people involved in the conversation,
which is not the case, here. The C. translation opts for the more appropriate use of they said to
one another, implying that the number of people involved is larger than two.
The use of the formula Come, let’s make … appears to work better than the other
translation variant that leaves out the orality-setting term Come, and it seems to tamper with
the oral feature of the spoken register of language implied by such a text type.
We may note how repetition of a ţinut loc de from the source text was avoided in the
B. variant, making it seem more elegant, but it was preserved in the C. translation, thus closer
to the original, yet less expressive in comparison to B. variant.
4 4 4
Şi au mai zis: „Haidem! să Then they said, “Come, let us And they also said: “Let us
ne zidim o cetate şi un turn al build ourselves a city, with a build ourselves a fortress and
cărui vârf să atingă cerul şi să tower that reaches to the a tower whose top to touch
ne facem un nume, ca să nu heavens, so that we may make a the sky and let us make
fim împrăştiaţi pe toată faţa name for ourselves; otherwise ourselves a name in order not
pământului!” Deut .1.28. we will be scattered over the to be scattered all over the
face of the whole earth.” face of the Earth!”

-It is interesting to observe how, in order to render the term cetate in the source text,
the B. variant chose the term city, according to the former acceptance of the original term,
while the C. translation considered the term fortress is more appropriate. We ought to
observe, here, that the former translation ‘rendered’ the meaning, the connotative item, while
the latter one went for the word, the denotative item.
The second part of this entry seems to be quite differently solved in the two translation
instances: the B. one opts to render a negation by an affirmative ……..

5 5 5
Domnul S-a coborât să vadă But the LORD came down to The Lord descended to see
cetatea şi turnul pe care-l zideau see the city and the tower the the fortress and the tower
fiii oamenilor. Gen18.21 people were building. build by the sons of the
workers.

-Besides the translation of a coborât as came down in translation B. and descended in

C. where the former term seems maybe too common and earthly while the latter appears to be
more appropriate since the term used breathes a certain air characteristic to the religious
writings, there is also the issue of the metaphor fiii oamenilor, which was rendered in B. as
people, being perceived as a general entity, while C. translation translated, again, the lexical
items the sons of the workers, even though here it might not have been necessary.

630
6 6
Şi Domnul a zis: „Iată, ei sunt
un singur popor şi toţi au
aceeaşi limbă; şi iată de ce s-au
apucat; acum nimic nu i-ar
împiedica să facă tot ce şi-au
pus în gând. Gen 9.19; Fapt
17:26: Gen 11:1; Ps 2.1
And the Lord said: “Look, they
6
The LORD said, “If as are a single people and they all
one people speaking the speak the same language; and that
same language they have was the reason they got started;
begun to do this, then nothing could prevent them from
nothing they plan to do doing what they had set their
will be impossible for minds to.”
them.”

-This instance proves us how a succession of (main) sentences can be transformed, by

translation, into a main-subordinate sequence. According to the B. variant, the sentence
contraction might work better in rendering the meaning than a word-for-word type of
translation. Yet, we should not lose sight of the fact that contraction of sentence might imprint
a certain degree of difficulty in understanding the meaning.
7
Haidem! să Ne coborâm şi să le 7 Come, let us go down and 7 Let us descend and mix
încurcăm acolo limba, ca să nu-şi confuse their language so their tongues for them not
mai înţeleagă vorba unii altora!” they will not understand to be able to understand
Gen 1.26; Ps 2.4; Fapt 2.4-6;Gen each other.” their talk and the others.
42.23;Deut 28.49; Ier 5.15; 1Cor
14.2-11

-None of the two translation variants kept the capitalization of the ‘holy’ pronoun,
quite a common practice in religions writings.
The first translation preserves the orality of the original text, by rendering Haidem! as
Come!, while the second variant did not consider it necessary due to the use of Let us….
Another interesting choice of words is that of să le încurcăm (…) limba solved as
confuse their language in the B. variant and mix their tongues in the C. one; here we notice
that the English choices are partial synonyms, but they definitely have a less ‘synonymous’
impact upon the recipients; i.e. the former appears to be more explicit and clear as to the
intention of the doer, while the latter is more plastic.
8 8 8
Şi Domnul i-a împrăştiat de So the LORD scattered And the Lord dissipated
acolo pe toată faţa pământului; them from there over all the them all over the world;
aşa că au încetat să zidească earth, and they stopped therefore they ceased to build
cetatea. Luc 1.51; Gen 10.25- building the city. the fortress.
32

-Besides the choice of the conjunction So in the B. translation, choice that seems less
appropriate, considering the formality intended by the original text, this variant appears to
better render the terms a împrăştiat (…) au încetat into scattered (…) stopped as opposed to
dissipated (…) ceased from the C. variant, since the latter choices are too formal, thus
unsuitable for the text intent.
Ever since people realised that they were not alone in this world, that they needed the
Other to communicate with, to live with, they tried to find ways to understand one another.
For the same reason of inclusion, of feeling of belonging, feeling of protection and care,
people have always tried to find a common ground; it appears that, at a certain moment in the
history of the world, the Bible managed to bring people together (just as it managed to drive
them apart, for that matter). Yet, in order for the holy word to reach the ones willing to hear it,

631
language was always an issue. It is, therefore, not a surprise that the Bible is considered to be
the greatest translation ever.

Bibliography:
Biblia sau Sfînta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament cu trimeteri, Rumanin Bible,
United Bible Societies 1991-25-053 (K)
Barnwell, K., Bible Translation, SIL International, Dallas, 1999.
Han, B.O. On translation: Communication, controversy, cultural globalisation, Editura
Universităţii ‘Petru Maior’, Târgu-Mureş, 2011
Nida, E. A., Bible Translating, American Bible Society, New York, 1947.
Vîlceanu, T., Fidelitate şi alteritate lingvistică şi culturală, Editura Universitaria, Craiova,
2007
Steiner, G. Steiner, G., After Babel. Aspects of language and translation, Oxford University
Press, New York and London, 1975
http://cercetatiscripturile.intercer.net/article.php?id=7208
http://www.biblegateway.com/passage/?search=Genesis+11&version=NIV
http://www.bibleandscience.com/bible/kjv.htm

632
 CULTURAL IDENTITIES: THE INTERNATIONAL THEATRE
FESTIVALS IN EDINBURGH, AVIGNON AND SIBIU
Assistant Prof. Dr. Ion M. TOMUŞ
„Lucian Blaga” University of Sibiu

Abstract

The study intends to analyze three of the most important theatre festivals in Europe: Edinburgh
International Festival, Avignon Theatre Festival and Sibiu International Theatre Festival, through what may be
considered their main identities. Briefly discussing their history, I will focus on the cultural dialogue and on the
cultural identities they promote and also on the way the audiences react to these modern events.
Theatre festivals need special conditions to exist and to have success and a good impact on the
audience: all major European theatre festivals take place in rather small towns, like Edinburgh, Avignon,
Salzburg, Bayreuth or, embracing (and being embraced) by the whole local community. It is important to explain
the reasons for which this is a fact and to emphasize on the cultural policies that keep these festivals running and
developing.

Keywords: theatre, festival, performing arts, identity, culture

Throughout history, people have always found different ways of celebrating the
important events in their life: the changing of the seasons, the phases of the moon, the nature
awakening each spring, the harvest of the crops, the new year etc. From the rituals in the far
islands of the Pacific, to the Chinese New Year, from the Dionysian ceremonies in Ancient
Greece, to the European carnival in The Middle Ages, myths and rituals have been created in
order to interpret and celebrate what happened in the Universe. Even today, behind some
figures in the popular culture (as Santa Claus), there are myths, archetypes and ancient feasts.
Archaic communities used dancing, singing and story telling in order to transmit their story
from one generation to another and in most agrarian societies there had been rituals that
marked the beginning of a new season: most of them still are important and today they may
belong to the popular culture.
Both in public and private life, people felt the need to mark the important events and
to celebrate the ones that were remarkable; important occurrences in their societies became
the landmarks by which they organized their private life.
Even now, when the society is branded by hi-tech and has lost much of its sacred part,
when press and communication are global, when so many people have lost contact with
religion and social patterns of the past, we still need events that would mark the local and
domestic particularities of our life: they are an essential part of our culture, as never before in
history. The large amount of leisure that the modern man has and the possibility to spend it
according to his free will have conduced to a proliferation of public events, of celebrations
and of entertainment. Governments support and promote the events as part of their strategies
of economical development, of building up nations and of promoting certain touristic
destinations. Many corporations and companies use events in order promote their marketing
strategies and image. The enthusiasm of the different communities and individuals for their

633
passions and stake increase the area of the events, which can embrace whatever possible
theme.
The modern theatre festival has had its debut in the 19th century, during the cultural
events that took place in Bayreuth and this institution became more consistent during the
Salzburg festival, at the beginning of the 20th century. Still, it was only at the middle of the
20th century when Western culture was mature and organized enough in order to sustain the
needed forces for establishing the theatre festival that would decisively contribute to the
cultural dialogue through performing arts. For that purpose, we need to concentrate on the
three major European theatre festivals: Edinburgh International Festival, Avignon Festival
and Sibiu International Theatre Festival. Although the first two festivals started in the late
40s, the festival in Romania started only in the 90s, when, as a young and fresh democracy,
our country became the perfect ground for setting up such events.
The first edition of the Edinburgh International Festival took place in 1947 and was
the result of a crises: in the years following the Second World War, European and British
societies were still under the influences of the post war difficulties. It is very important to
point out that even since the festival was nothing more than a project; its first director (Rudolf
Bing) planned it as a global event, selling tickets in the whole world, bearing in mind
audiences from all over Europe and even from America. The success of the first years meant
more than an enthusiastic and receptive audience, not only impressive figures of famous
artists that performed on local stages: it also meant artistic dialogue and an act of
communication that transcended languages and cultures. To that end, all the communication
around this institution and event catered for cultural landmarks that created unique moments
in the theatrical landscape of the moment. The audiences at the Edinburgh International
Festival had the chance to meet Japanese theatre and to confront the desacralisation of the
European theatre with the way the Asian actors handled tradition and rituals on stage. On the
other side, as an example, American theatre fascinated the audience with its directors’ total
freedom of expression and with the courage of the performances.
As the festival developed and it coagulated a parallel artistic movement (The Fringe),
one can discuss the specific pattern of the Edinburgh International Festival and of the way it
selected its artists and performances: the most important thing would be that, although it has
always been very conservative regarding the ways of artistic expressions, it has always
promoted only irrefutable names and productions in the modern performing arts.
Finally, it is crucial to remind the fact that Edinburgh International Festival does not
mean only the establishment of a very important event, but also the cultural and artistic
dialogue it brings along and the revival of the economy in the city. The parallel artistic
movement in Edinburgh would be The Fringe, that gathers an impressive amount of
performances, but in which the selection is not the responsibility of the festival manager with
absolute power, but the access is granted by paying a fee. Even if this strategy for attaining
the festival does not concentrate exclusively on quality of the performances, it is important to
keep in mind it is very beneficial in terms of money (but this does not mean that The Fringe is
only for arguable artists).
On the other hand, in France, the Avignon Festival was developed, ever since its first
editions, as an event that would revive a medieval city that contained a unique place: the
interior court of the Palais des Papes. Jean Vilar, the first and the most prominent and longest
634
lasting of its directors obsessively used this particular space in a series of monumental
performances that became some of the most important moments of the French performing arts
in the 50s. As it was initially set up as a local and national event, the Avignon Festival crossed
the French borders and quickly gathered international artists and large audiences.
The 60s and 70s were not only the decades when the French festival consolidated its
position; it was the time when the sparking society and its problems became parts of the
events (as in 1968). As I said before, the Scottish festival was interested in having a somehow
conservative artistic environment, but the French festival was more free and never hesitated to
experiment and to involve in everything that meant the emergence of the performing arts and
of playwriting. The first major moment of crises in the history of the festival took place when
Jean Vilar passed away: it came with the need for reforming the artistic direction of the event
and to reevaluate the venues. The use of the Palais des Papes in the performances became a
dangerous fetish and the audience felt more and more estranged and stressed by the history of
the place and of the formulas the performances used to practice. The answer for the new
directors was to quickly target everything that meant innovation and the parallel festival, the
Avignon OFF helped this new cultural policy. As opposed to the Edinburgh Fringe, the
Avignon OFF was not so well organized and, sadly, there was serious competition between
the two festivals in the French city and the audience could not always chose what was best
suitable, as was the case in Scotland.
The true moment of glory for the Avignon Festival would come quite late, after 2000,
with the crises in its modern history: the 2003 edition never took place, because of the
complaints of the artists and of the technical crews in front of the government reform of the
wages in the entertainment industry. These are the years in which the French Festival will
concentrate on a fortunate combination between innovation and tradition that was reached
together with the maturity that followed so many agitated years. The cultural dialogue gave
birth to some important annexes of the festival: playwriting workshops (in La Chartreuse),
The Jean Vilar Museum and the Festival Archive.
Sibiu International Theatre Festival was born in 1993 as an independent initiative of
its director, Constantin Chiriac, during a very uncertain cultural context: the city of Sibiu was
a province, very far from being the theatre capital of Romania and the Romanian audience
still missed the maturity needed for evaluating the artistic expression by means that lacked
prejudices and relations with certain outdated ideologies. Even so, the festival’s first edition
was a huge success, together with its clumsiness: it took place in March, when it was still cold
and the weather is not suitable for outdoor performances and there were awards for the best
performances, motivated by the strange need to make a top and to satisfy all the participants.
Quickly, this approach changed and the following years, the festival took place in late May
and early June and the management dropped the awards, as it was understood the fact that the
most important award for an artist are the moments he is applauded by a large audience and
the cultural dialogue that merges between the artists.
One of the most important accomplishments of the festival in Sibiu was the operation
of furnishing the public space with theatrical performances. As the city did not (and still does
not) have many large indoor venues, the organizers developed a specific section of the
festival, for outdoor performances, in public spaces, where large audiences could enjoy street
performances. The accomplishment is even more significant as there is a huge amount of
635
spectators each day of the festival (approx. 60.000), but that also brought along a refinement
of the public taste and to the birth of a new generation of theatregoers. Of all the big European
theatre festivals, the one in Sibiu has the youngest age group. The partnership with the local
university is also important, as a theatre school was founded. This was a natural thing to do, in
order to widen the festival, but it also contributed to the birth of a new generation of actors
and of cultural managers that are now part of the festival staff.
In 2007, Sibiu as a European Capital of Culture was the moment when the festival put
the city on the cultural map of the world. Even more than that, the number of audiences
increased after 2007, which is very rare for an ex-Capital of Culture.
As for the way Sibiu International Theatre Festival generated a cultural dialogue and
sustained it through coherent cultural policies and strategies, it is crucial to mention the
Performing Arts Open Market, that is an annex of the festival and is a unique event in Eastern
Europe, representing the institutional dimension of a cultural dialogue, under the strict
influence of the market economy, as it is applied for the performing arts industry: the best
performances will have the most sold tickets only if they are well marketed.
The conclusion of my article will be that there is needed a special kind of community
for hosting a successful theatre festival: this would be preoccupied by multiculturalism and by
art. Also, it would be brave enough to sanction the artists and the management of the festival
if something goes wrong. The specific cultural dialogue would work only if the staff would
have in mind audiences from different artistic environment, and the fear of losing the specific
local identity would be exceeded. The main advantage of such a festival would be the revival
of a city and / or community, as it was the case for Edinburgh, Avignon and also Sibiu.

SELECTED BIBLIOGRAPHY

ADLER, Laure and VEINSTEIN, Alain. Avignon. 40 d'ans de festival. Hachette, 1987
ALLEN, Johnny; O'Toole, William; Harris Robert; McDonnel, Ian. Festival and Special
Event Management. John Wiley & Sons, 3rd edition, Australia, 2005
de BAEQUE, Antoine and LOYER, Emmanuelle. Histoire du Festival d'Avignon. Gallimard,
2007
de BAEQUE, Antoine. Avignon. Le royaume du théâtre. Gallimard, 2006
BANU, Georges and TACKELS, Bruno. Le Cas Avignon 2005. Regardes critiques. Éditions
L'Entretemps, 2005
MILLER, Eileen, The Edinburgh International Festival, 1947-1996, Scholar Press, Aldershot,
1996
MODOLA, Doina. Totdeauna va mai rămâne o culme de cucerit. Nemira, Bucureşti, 2010

This paper is suported by the Sectorial Operational Programme Human Resources Development (SOP
HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian Government under the contract number
SOP HRD/89/1.5/S/59758

636
 CREANGĂ ŞI FICŢIUNEA PUBLICULUI
Creangă and the Fiction of the Public

Assistant Prof. Dr. Doris MIRONESCU

„Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi

Abstract

The various rhetorical strategies (irony, allusion, ambiguity, idiotism, lyricism) employed in Ion
Creangă’s literary memoirs are used to convey to the Romanian public around 1880 and 1890 an original
presentation of national and Moldovan identity. By later describing Creangă as representative for the „national
spirit” of the Romanians, the literary critics in the first half of the 20h century were exploiting a suggestion made
by the author himself and inscribed in his text in a masterly negociation of identity. Ion Creangă’s „language of
belonging” professed a literary version of „Romanianness” that his public in the Junimea society and the vast
Romanian readership was glad to validate. Through the use of the combined reader-response theory of H.R.
Jauss and W. Iser, the paper identifies several places where the text initiates a dialogue with the public, meeting
him on the common, but unstable ground of national values.
.
Keywords: irony, language of belonging, negociation of identity, the public as fiction, reader-response
theory

În ediţia sa critică din Ion Creangă apărută în 1937, G.T. Kirileanu înregistra ca pe un
segment până atunci inedit al operei o listă de „Cuvinte din Amintiri explicate de însuşi
Creangă”, primită de la Titu Maiorescu în 1902. Obiceiul glosarelor însoţitoare la ediţiile
operei scriitorului moldovean are deci un precedent ilustru, realizat chiar în epocă, pentru uzul
unui cititor privilegiat, probabil Livia Maiorescu, destinatara dedicaţiei Amintirilor. Lista nu
fusese întocmită de către Creangă însuşi, arată mai mulţi cercetători (Petre Grimm, Petru
Rezuş), ci de unul sau mai mulţi dintre membrii grupului junimist. Interesante sunt
curiozitatea celui care a cerut explicaţii pentru aceste cuvinte şi nu pentru altele, dar şi
ezitările, aproximările, erorile făcute de autorul sau autorii insolitului glosar. Cuvintele pentru
care s-a căutat o explicaţie, uneori în zadar, sunt termeni regionali, deşi rareori cu adevărat
neobişnuiţi; uneori doar fonetismul e regional, precum în cazul unor „burangic”, „carpăn” sau
„bondiţă”. Se vede că destinatara glosarului nu cunoştea lexicul popular, în unele cazuri nici
măcar termenii foarte uzuali. Pe de altă parte, chiar soluţiile lexicografice ale informatorilor
prezintă uimitoare dovezi de neinformare. Definiţia pentru verbul „a dondăni” este
aproximată cu „dondăneau, fredonau”. Altă dată, pentru a descoperi semnificaţia lui
„târnosire”, informatorul apelează la dicţionarul lui Alexandru Cihac. Tot un tic lexicografic
este şi indicarea echivalentului în franceză („ravin” pentru „tihăraie”) sau în latină („vindereu:
o pasere, Falco peregrinus”). În fine, o oarecare frecvenţă au explicaţiile care completează
scopul lor informativ cu mici probe de pedagogie naţionalistă: astfel, ironicul „dinţărit” din
Amintiri este „plata ce se zice că plăteau creştinii unui turc fiindcă şi-a ostenit dinţii mâncând
în casa lor”, iar „burcă” trimite direct la antichitate: „Dacii se îmbrăcau, cum se îmbracă şi
astăzi cei mai mulţi dintre ţăranii români de la munte, cu suman ori cojoc de piele de oaie şi
sarică sau burcă; purtau căciule ţurcăneşti, de piele de miel ori de lână împletită”1.

1
Ion Creangă, Opere, ediţie critică cu note, variante şi glosar de G.T. Kirileanu, prefaţă şi îngrijirea reeditării de
Cristian Livescu, Piatra Neamţ, Crigarux, 2004, p. 341.
637
 Desigur, acest glosar nu este suficient pentru a indica gradul de accesibilitate al prozei
lui Creangă pentru publicul contemporan lui, şi nici pentru a trasa limitele aderenţei
publicului la unele dintre jocurile textului crengian. Este, totuşi, un indicator al lipsei de
uniformitate în lectură manifestate de către contemporanii lui Creangă, indicator ce poate fi
completat cu altele, de pildă cu însemnările Mitei Kremnitz despre lecturile pedagogice din
Poveşti pe care Eminescu i le propune pentru a învăţa limba română sau cu reacţiile,
favorabile în grade diferite, ale junimiştilor la contactul cu proza „ţărănească” a lui Creangă
sau cu inventivitatea anecdotică a acestuia. Cu toate acestea, pentru că diversitatea reacţiilor
consemnate nu e chiar aşa de mare, iar abordările exegetice, fie şi răuvoitoare, lipsesc aproape
cu totul în timpul vieţii sale, e dificil de stabilit un tabel sinoptic al lecturilor executate asupra
operei lui Creangă la momentul apariţiei acestora, aşa cum s-a făcut pentru Eminescu2. Cea
mai de autoritate lectură a lui Creangă, cea maioresciană, aşa cum a arătat critica3, a fost una
intermitentă, un reflex critic pur citaţional, autorul fiind aşezat în diferite serii prestigioase de
scriitori, din ce în ce mai restrânse, pentru a ilustra excelenţa literară atinsă în cercul Junimii.
Iar primul articol de critică literară, cu ambiţii teoretizante în linia determinismului gherist şi
enunţând deja teza exponenţialităţii scriitorului, a fost scris de Nicolae Iorga în 1890, după
moartea lui Creangă.
În aceste condiţii, relaţia publicului imediat cu opera lui Creangă a putut să pară una
instinctivă şi nemediată, o reacţie neinteligentă, care ignoră dimensiunea estetizantă a
scrisului crengian, pus sub pecetea abuzivă a sintagmei „scriitor poporan” (prezentă totuşi, în
diferite variante, la Maiorescu, Eminescu, Slavici, Panu, Negruzzi, Gh. Ienăchescu) care
nesocoteşte originalitatea sa pronunţată. Tocmai de la această sintagmă ne propunem să
pornim în articolul de faţă: ea desemnează, pentru contemporanii lui Creangă, un motiv de
admiraţie într-un ceas confuz al culturii naţionale, în care valorile afirmate prin scrisul lor de
către paşoptişti păreau a se clătina prin atacul venit din direcţia criticii estetice maioresciene,
fără a se şti cu ce ar putea fi înlocuite. Chiar şi pentru Maiorescu relevanţa „poporană” a
scrisului crengian este ceva pozitiv, de vreme ce ea putea contribui, cum arată articolul
Literatura română şi străinătatea, la afirmarea culturală a statului român în Europa printr-o
lucrare în cel mai înalt grad sincronă cu „romanul poporan” al unor George Sand, Fritz
Reuter, Pedro de Alarcon ş.a. Dar, cum contextele în care apare respectiva sintagmă sunt, cel
mai adesea, inconcludente, iar numărul cititorilor propriu-zişi nu poate fi cuantificat, nu vom
cerceta scrierile contemporanilor lui Creangă, ci ne vom adresa chiar textului crengian, care
construieşte el însuşi o anumită imagine a publicului propriu.
Trebuie disociat între publicul real, între cititorul concret al lui Creangă, şi ficţiunea
publicului, aşa cum este ea încifrată în text. Preferăm formula „ficţiunea publicului” în acest
caz, şi nu pur şi simplu „publicul”, deoarece numărul şi orientarea cititorilor lui Creangă nu
pot fi determinate statistic. Totodată, „ficţiunea” de care vorbim are o realitate „obiectivă”,
pentru că ea se concretizează în lecturile practicate de contemporanii lui Creangă, iar efectul
ei ultim este consacrarea lui Creangă ca mare scriitor în posteritate. Pentru a o putea
determina într-un fel, este util cadrul teoretic al esteticii receptării în varianta sa elaborată de

2
V. Iulian Costache, Eminescu – negocierea unui mit, Bucureşti, Cartea Românească, 2008.
3
N. Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 192.
638
Hans-Robert Jauss4, care porneşte de la premise hermeneutice, gadameriene (conceptul
orizontului de aşteptare), pentru a ajunge la o sociologie a lecturii determinate de opera însăşi
într-un anumit context receptiv. În teoria lui Jauss, textul are prevăzut în datele sale
fundamentale un anumit tip de lectură, informat în primul rând de reflexele şi habitudinile
publicului într-un loc şi o epocă dată, prin raportare la un anumit gen literar sau o anumită
zonă tematică, o lectură căreia opera îi răspunde într-un mod cât mai original. Este vorba de o
lectură „de epocă”, una anticipată de un public deja orientat, dar totodată şi construită pentru a
răspunde cumva temelor problematizate de către cititori, dar nu întotdeauna în acelaşi mod ca
autorul. Istoricitatea acestui mod de lectură garantează atât consensul unei părţi considerabile
din publicul cititor al unei epoci, cât şi posibilitatea depăşirii sale într-o nouă lectură, o dată ce
gustul literar, raportarea la temă, concepţia despre obiectul estetic se schimbă.
Pe de altă parte, publicul poate fi considerat o „ficţiune” şi pentru că nu mai poate fi
înţeles ca o mărime variabilă atunci când ne raportăm la textul literar însuşi. Aici devine utilă
cealaltă ramură a şcolii de la Konstanz, ilustrată de Wolfgang Iser, cu teoria „efectului estetic”
pe care o propune5. Iser vede necesitatea de a reconstitui orizontul de aşteptare al cititorului
pornind de la operă. Textul literar îşi alcătuieşte, la Iser, o geometrie proprie, care
reordonează în întregime datele realului şi informaţiile contextuale preluate din tradiţie. El nu
răspunde pur şi simplu unei probleme puse de public, ci o transformă într-o problemă proprie,
schimbându-i regimul de existenţă. Consecinţa imediată este abstractizarea cititorului, devenit
un element manipulabil în text, tocmai pentru că el nu are o altă realitate în afara textului.
Noţiunea iseriană de „cititor ideal” nu acoperă totuşi în întregime problematica pe care o
deschidem, deoarece ne interesează tocmai provenienţa unui anumit tip de lectură din spaţiul
social, care generează comportamente de lectură pe care opera le fructifică sau le modifică
într-un mod original. Dacă teoria lui Jauss porneşte de la context şi ajunge să spună ceva
despre publicul operei literare, Iser descrie fenomenologia unei lecturi abstracte, pe care textul
o provoacă prin propriile mecanisme, antrenând totuşi şi universul de reprezentări („orizontul
de aşteptare”) al cititorilor. Dintr-o ficţiune utilă pentru sociologia lecturii, publicul se
îngustează şi devine cititor solitar, obligat să reia gesturile prevăzute pentru el în text sau să
reconfigureze inventiv reperele textuale destinate lui.
Teoria lui Jauss ţine seama de realitatea colectivă a publicului, încercând să-i observe
determinările în opera dată, în timp ce Iser localizează în textul însuşi urmele procesului de
negociere a sensului la lectură. Credem că cei doi teoreticieni pot fi utilizaţi foarte bine în
completare unul cu celălalt, mai ales în cazul discutării operei lui Ion Creangă. Vom
presupune deci că există un set de lecturi predefinite pe care textul crengian le anticipă,
deoarece ele sunt deja „rodate” de către publicul românesc al vremii prin literatura pe care
este obişnuit să o citească. Acest set de lecturi este asumat, probabil conştient, de către
scriitorul Creangă, care acţiona într-un context cultural foarte informat, cel al Junimii.
Totodată, vom urmări reflexul în textele crengiene al unui posibil răspuns la această lectură,
fără a presupune automat că ilustrarea lui va avea loc exclusiv pe planul estetic, deşi existenţa
unui reflex estetic al acestei stări de fapt este evidentă.

4
Hans Robert Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică literară, traducere şi prefaţă de Andrei Corbea,
Bucureşti, Univers, 1983.
5
Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, traducere, prefaţă şi note de Romaniţa
Constantinescu, Piteşti, Paralela 45, 2006.
639
 Vom restrânge problematica în discuţie prin discutarea unui singur aspect al
interferenţei între public şi opera lui Creangă, şi anume chestiunea specificului naţional şi a
reprezentativităţii etnice. Teza unui Creangă – „exponent” al poporului român, „poporul
român însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune”, cum îl numeşte cu o metaforă
belicoasă G. Călinescu6, se fixează aproape concomitent cu scrierea operei sale. Deja la 1888,
într-o conferinţă ţinută la Iaşi, Eduard Gruber afirma: „Creangă e o vastă sinteză etnică a
poporului român. Cine s-ar ispiti să facă psihologia poporană a românului, va trebui să
studieze afund pe acest foarte talentat scriitor”7. Cu un trop involuntar al inefabilului, valoarea
literară a autorului era afirmată într-un plan diferit de cel estetic: scriitorul ar ilustra în mod
sintetic caracterul etnic, excelenţa sa literară e garantată prin reprezentativitatea sa. Gruber nu
găseşte nici o contradicţie în a afirma, în acelaşi paragraf, că talentul lui Creangă e „cu totul
original în literatura noastră”, dar şi că el este „poate cea mai verde creangă din literatura
noastră”. Ideea e reluată, aproape în aceiaşi termeni, de Nicolae Iorga („cel mai original şi mai
românesc dintre prozatorii noştri”8), ea fiind prezentă, de altfel, la mai toţi criticii şi
memorialiştii epocii: Maiorescu, Eminescu, Panu. Mai tîrziu, graţie unei fericite investiţii
critice a lui G. Ibrăileanu, ideea capătă o autoritate deosebită9. O dată cu luările de poziţie ale
unor Mircea Scarlat10 şi Mihai Zamfir11, se înregistrează o „saturaţie” faţă de această teză, ce
începe a fi contestată. De fapt, este contestată legitimitatea acestei teze, fără ca o altă
interpretare să fie propusă în loc, sugerându-se doar ca aceasta să fie construită în jurul ideii
de „unicitate”, „originalitate” (dar fără paradoxul naţionalist semnalat mai sus),
„noncoformism” şi „excepţionalism”. Deşi revendicarea a mai fost uneori reluată de alţii, o
interpretare nouă, ne-călinesciană nu a apărut12.
Cred totuşi că abordarea mai utilă ar fi nu demantelarea ideii critice a exponenţialităţii,
cât o verificare a acesteia „la izvoare”, în perioada de formare a imaginii critice a operei, şi
poate şi mai exact în opera însăşi, care îşi expune codul, atât ideologic cât şi estetic. Altfel
spus, acceptând ideea critică a lui G. Călinescu după care „ţărănia” lui Creangă (şi deci
calitatea lui de „exponent”) este un rol asumat de către autor în operă şi în viaţa reală, vom
căuta să identificăm în scrierile humuleşteanului în ce fel este reprezentată ideea apartenenţei
la mai multe niveluri. Vom urmări declaraţiile deschise ale înrădăcinării locale şi etnice din
Amintiri din copilărie, dar şi constituirea unui limbaj şi a unui stil al apartenenţei, ca şi
strategiile de captare a cititorului într-o comunitate de lectură de nuanţă etnică. Privind
lucrurile în mare, reacţia cititorului lui Creangă pare să fie aceea de tipul „identificării
simpatetice” de care vorbeşte Jauss13, simptomatică fiind în acest sens chiar calitatea de

6
G. Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Bucureşti, Editura Eminescu, 1973, p. 283.
7
Eduard Gruber, Stil şi gândire, Iaşi, Editura Fraţii Şaraga, 1888, p. 118.
8
Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I, Editura pentru Literatură, 1968, p. 201.
9
Pentru Ibrăileanu, problema armonizării imperativului estetic (originalitatea) cu cel etnic şi social (statutul de
„clasic român”) este una dintre cheile concepţiei sale critice. O analiză în acest sens în Doris Mironescu,
Ibrăileanu şi ideea unui clasicism românesc, în „Philologica Jassyensia”, an VII, nr. 2 (14)/ 2011, p. 91-102.
10
Mircea Scarlat, Posteritatea lui Creangă, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1990.
11
Mihai Zamfir, „Cel care nu respectă regulile”, în Discursul anilor 90, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale
Române, 1997.
12
Un autor a încercat acest lucru şi l-a anunţat încă de la titlu: Sorin Th. Botnaru, Nouă interpretare a operei lui
Ion Creangă, Bucureşti, Romcartexim, 1999. Din păcate, exegeza sa este inutilizabilă, remarcabilă prin confuzie
şi inadecvare.
13
Hans Robert Jauss, op. cit., p. 275.
640
„antierou” a lui Nică a lui Ştefan a Petrei. Astfel, într-o literatură (inclusiv memorialistică) în
care reflexul de lectură este cel al „identificării admirative” cu un erou prin naştere şi prin
propriile acţiuni apare un antierou care nu cere decât să fie simpatizat în temeiul unei
asemănări în minor, prin experienţele copilăriei. Nobili prin naştere sau prin educaţie, viitori
revoluţionari, Ion Ghica, Alecu Russo, Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri, George Sion
fuseseră deopotrivă martori ai lumii vechi, dispărute, principatele din vremea domniilor
regulamentare, şi făurari ai celei noi, România modernă. Nică a lui Ştefan a Petrei cere
cititorului o identificare mult mai modestă: „Aşa eram eu la vrâsta cea fericită, şi aşa cred că
au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”14, expresie
prin care se formulează şi pretenţia universalistă de a scrie „copilăria copilului universal”, ca
şi gestul retractil, o acuzaţie de fapt împotriva tuturor discriminărilor neavenite. Nu este
vorba, totuşi, de o identificare conformistă, care subscrie în mod vinovat la o ideologie a
grupului dominant15. Gestul subversiv al invitaţiei la identificare din Creangă ţinteşte
modificarea adeziunii publicului cititor faţă de sufletul etnic, schimbând tocmai definiţia
sufletului etnic, iar tehnica sa, deşi mimând primitivismul, este în fond una intelectuală. Este
stimulată lectura de identificare a publicului în temeiul unor universalii regăsite de către
naratorul Amintirilor în propria memorie a copilăriei, dar identificarea este periodic retrasă
printr-o declaraţie de independenţă şi de (falsă) modestie a celui care, ştiindu-se „ţăran”, nu
poate „îndrăzni” să îşi generalizeze experienţa şi asupra publicului său preponderent orăşean.
Astfel procedând, scriitorul nu optează pentru identificarea cu un public exclusiv ţărănesc
(lucrul ar fi fost dificil, dat fiind că rata analfabetismului rural atingea în acea vreme în
România 85%), chiar dacă cititorii săi din grupul social al „surtucarilor”, mici funcţionari de
extracţie rurală, se vor considera primii legatari ai mesajului său „emancipator”, continuându-l
printr-o proză mimetică, întotdeauna de calitate inferioară modelului (Spiridon Popescu, I.I.
Mironescu, D.D. Pătrăşcanu, care mai toţi scriu proză autobiografică a formării).
Cea mai netedă declaraţie de apartenenţă etnică şi reprezentativitate socială din
Amintiri este făcută în partea a treia. Într-o critică a gramaticii româneşti alcătuite de
Măcărescu, excesiv de abstracte şi improprii în expresie, sub forma transparent ironică a
lamentării lui Trăsnea cel „tâmp în felul său” când trebuie să dea definiţii ale părţilor
gramaticii, dar uimitor de isteţ când e vorba să acuze făcătorii de gramatici şi în general
autoritatea instituţională a şcolii că îi înstrăinează pe ţărani de limba română, care ar trebui să
fie de drept proprietatea lor. Tirada ironică şi extrem de eficientă ar putea ţine locul unei
declaraţii de principiu pentru un început de program politic de tip populist, prin care
reformatorii de ocazie ai statului sunt învinuiţi de a încerca să modernizeze ţara fără a ţine
cont de „firea” poporului. Un fel de „Dumneavoastră nu cunoaşteţi poporul român” exprimat
cu dibăcia paremiologică şi ironia de care făcea uz şi Eminescu în articolele sale politice de la
„Timpul” din toamna-iarna anului 1877, „Icoane vechi şi icoane nouă”16.

Cum „să scrii într-o limbă”? Poate cu limba, mai ştii păcatul? Pesemne că noi, cum s-
ar prinde, las’ că, de scris, talpa gâştei, dar apoi şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că
vorbim pogan şi rău de tot; nu româneşte, ci ţărăneşte... Doamne, doamne! Învăţat mai trebuie

14
Ion Creangă, op. cit., p. 227.
15
Vezi Hans Robert Jauss, op. cit., p. 280.
16
O analiză în acest sens la Monica Spiridon, Eminescu. O anatomie a elocvenţei, Bucureşti, Minerva, 1994.
641
să fie şi acel care face gramatici! Însă şi-n gramatică stau eu şi văd, că masa tot masă, casa tot
casă şi boul tot bou se zice, cum le ştiu eu de la mama. Poate celelalte bâzdâgănii [...] să fie
mai româneşti, şi noi, prostimea, habar n-avem de dânsele! Noroc mare că nu ne pune să le şi
cântăm, c-ar fi şi mai rău de capul nostru cel hodorogit! Decât ţăran, mai bine să mori!17
În rânduri ca acestea, Creangă ilustrează gândirea politică conservatoare într-o nouă
expresie, începând a fi articulată în acea vreme de către intelectualii cu simpatii ţărăniste, ca o
formă de protest faţă de ceea ce ei descopereau a fi o marginalizare efectivă a lor în procesul
exercitării puterii18. Şi în discursul lui Trăsnea, ţăranul, cu care vorbitorul, ca şi cel ce i-a
cedat temporar cuvântul, se identifică apăsat, este deţinătorul bunului-simţ uzurpat, nesocotit
de către reformatori străini de popor. Afirmarea dreptului la expresie al celor „slabi de minte
şi tari de vârtute”, cum le va spune în alt loc bunicul lui Nică, David Creangă din Pipirig,
reprezintă o chemare la ordinea „plebiscitară” (cum i-ar spune Caius Dobrescu) a deţinătorilor
autorităţii. Totodată, nu se poate nega, în ordinea retorică, funcţia de captatio a pasajului, care
legitimează prin exemple triviale bunul-simţ ca valoare ce trebuie împărtăşită de către toţi
cititorii (sau „ascultătorii”)19. În mod asemănător valorizează Creangă autohtonia în teoria lui
moş Luca Harabagiul (în partea a patra a Amintirilor), sugerând o diferenţă între ţăranii
moldoveni de la munte şi cei de la şes, ultimii vitregiţi de climă şi de puţinătatea vegetaţiei şi
suferind o degenerescenţă a tipului etnic din acest motiv: „sarbezi la faţă şi zbârciţi, de parcă
se hrănesc numai cu ciuperci fripte în toată vieaţa lor”20. Dacă opoziţia ţărani-orăşeni a lui
Trăsnea fixează un centru de „românitate” în temeiul accesului natural la frumuseţea limbii şi
la limpezimea gândirii, străine de „bâzdâgănii”, opoziţia ţărani de munte-ţărani de şes are
rolul de a proclama drept superior tipul fizic şi portretul moral al munteanului, îngustând încă
o dată raza specificităţii etnice. Cum se face că aceste succesive discriminări nu duc la
îndepărtarea, să zicem, a cititorului de la şes de pagina lui Creangă? Răspunsul e că cititorul
din epocă este pregătit să se asocieze favorabil reprezentării tipului etnic, mai ales când acesta
defineşte oameni cu calităţi superioare generice, lipsite de particularităţi: „mai sănătoşi, mai
puternici, mai voinici şi mai voioşi”.
Alte locuri ale afirmării autohtoniei sunt paginile de început ale celor patru părţi care,
trebuind să deschidă făgaşul rememorării, panoramează mai întâi zone familiare, satul, casa
părintească şi bătătura, împrejurimile Humuleştiului şi chiar codrii de la poalele munţilor
Moldovei. Lui G. Ibrăileanu şi G. Călinescu aceste pasaje le-au displăcut în general, din
motive de impuritate stilistică; Ibrăileanu acuza stilul de „târgovăţ” sau „institutor” al lui
Creangă din paragrafe care par aproape desprinse dintr-un manual de geografie21; Călinescu

17
Ion Creangă, op. cit., p. 262-263.
18
Sorin Alexandrescu, „Junimea – discurs politic şi discurs cultural”, în Privind înapoi, modernitatea..., trad.
Mirela Adăscăliţei, Şerban Anghelescu, Mara Chiriţescu, Ramona Jugureanu, Bucureşti, Univers, 1999, p. 47-
90.
19
Oralitatea, tehnică stilistică consacrată prin proza lui Ion Creangă, funcţionează ca un argument suplimentar al
identificării de tip simpatetic pe care textul său o solicită publicului. Proclamând atingerea unei palpabile
comunităţi chiar înainte de reglarea pactului comunitar al lecturii prin intrarea în naraţiune („hai mai bine despre
copilărie să povestim”), pagina crengiană devine teritoriul unei alianţe, al unei „păci” sociale de felul celei
preconizate de Tudor Arghezi în mai târziul Testament: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte”.
20
Ion Creangă, op. cit., p. 285.
21
G. Ibrăileanu, Scrieri alese, ediţie de Antonio Patraş şi Roxana Patraş, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, 2010, p. 445. Trebuie să invocăm aici, totuşi, demonstraţia convingătoare a lui Cornel Regman,
„Creangă... orăşeanul” din Ion Creangă. O biografie a operei, Cluj-Napoca, Dacia, 1997, cu privire la
citadinismul multora dintre întorsăturile de limbaj comice ale autorului Amintirilor.
642
găsea şi el că, lipsindu-i sentimentul naturii, Creangă nu poate da nişte imagini notabile ale
satului sau împrejurimilor, ci poate cel mult da glas unor efuziuni sentimentale fără bune
consecinţe literare22. Însă „geografia” locurilor e înrudită cu „istoria” lor, ceea ce face
inevitabilă şi chiar dezirabilă prezenţa panoramărilor, ca nişte gesturi verbale ce delimitează
spaţiul în care va sonda ulterior amintirea. Numeroasele toponime din Amintiri (Humuleşti,
Piatra, Folticeni, Agapia, Mănăstirea Neamţului, Varatic, Baia, Neamţ) fixează locul satului
natal pentru un cititor ignorant în geografia Moldovei. Altele ar putea să fie simple indicaţii
ale unor locuri pe unde l-au purtat paşii pe Nică în călătoriile sale timpurii la învăţătură
(Pipirig, Broşteni, Fărcaşa, Borca, Boboieşti). Însă unele, mărunte (Blebea, Boiştea, Ocea,
Ceahlăieştii, Topoliţa), şi altele, de uz încă mai restrâns (Pârâul Cârjei, Cotârgaş, Podul
Cărăgiţei, Piciorul Rău, Cărarea Afurisită şi altele încă mai mărunte), sugerează o geografie
familiară, intimă, cu nume bufone; iar evocarea unui şir întreg de munţi în lungul discurs din
partea întâi al lui David Creangă (munţii Hălăuca, Piatra lui Iepure, Bărnariul, Cotnărelul,
Boampele, Pătru-Vodă, Dealul Omului) arată altceva, şi anume înrădăcinarea familiilor
ţărăneşti din care se trage Creangă însuşi drept stăpâni ai locurilor lor, proprietari ai „ţării” în
sensul cel mai propriu.
Satul Humuleşti este şi el fixat în istorie prin câteva repere: zavera din 1821 şi năvala
turcilor, invazia cătanelor nemţeşti în căutarea frumoasei Nataliţe până la Văratic, „cinstita
holeră” de la 1848, o vizită a lui Grigore Ghica la Târgu Neamţ la 1852. Ideea e de a arăta că
satul nu e unul „lipsit de priveliştea lumii”, că locul naşterii autorului este unul privilegiat,
dacă nu prin bunăstare, cel puţin prin înmgazinarea de valori umane. Dacă în partea întâi a
cărţii aceste valori sunt întrunite în figuri izolate, precum aceea a părintelui Ioan de sub deal
sau a harnicului şi ruşinosului dascăl Vasile a Ilioaiei, iar în partea a doua în portretul mamei
şi apoi al tatălui, puse în lumina favorabilă a amintirii, partea a treia şi apoi a patra vor găsi o
cale mai eficientă de a vorbi despre privilegiul apartenenţei. Creangă se va folosi de aici de
ambiguitatea ironică, de eufemism şi de litotă pentru a salva textul de la monotonie şi de la
nesuferitul didacticism, detectat de criticii mai severi (Ibrăileanu şi Călinescu) în cele două
capitole anterioare. Patriotismul local devine autoironic, satele care înconjură Humuleştiul
sunt nu doar chintesenţă de virtuţi, ci şi sediul unor pitoreşti păcate, rostite cu jumătate de
gură, cu gestul cuiva care nu ştie de fapt ce spune: locuitorii din Ceahlăieşti, Topoliţa şi Ocea
„alungă cioara cu perja-n gură tocmai dincolo, peste hotar”, cu alte cuvinte împing zgârcenia
până la persecutarea ciorilor care fură câte o perjă prin alungarea lor din ţară, iar cei din satul
Blebea, se vede că nu foarte darnici nici ei, îşi maschează sub evlavie puţina lor înclinare
pentru facerea de pomeni: „satul Blebea [...], mai mult de jumătate, după ce-şi scapă căciula
pe baltă, zice: «Să fie de sufletul tatei!»”. În continuare, unul dintre toposurile literaturii
patriotice româneşti din paşoptism, ruinele Cetăţii Neamţului, suferă un tratament ironic, fiind
simultan elogiată şi deplânsă litotic: „pe vârful unui deal nalt şi plin de tihărăi, se află vestita
Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele fugărite de
strechie şi străjuită de ceucele şi vindereii, care au găsit-o bună de făcut cuiburi într-însa”23.
Imaginile se succed, în stilul sublim şi în cel popular, trivialul însoţeşte măreţia vremurilor
eroice (ceva mai înainte fusese vorba de „sămânţa de oameni de aceia, care s-au hărţuit

22
G. Călinescu, op. cit., p. 247.
23
Ion Creangă, op. cit., p. 250.
643
odinioară cu Sobieski, craiul polonilor”, subiect de legende populare şi de proze ale lui C.
Negruzzi), iar cadenţa „nobilă” a frazei clasice reprezintă fundalul pentru o prăbuşire în
derizoriul comic24. În astfel de locuri, Creangă alterează canonul retoric al literaturii
patriotice, introducând în el ironia, aluzia, eufemismul, reticenţa. Creangă exersează aici
rezistenţa la pretenţie, la snobism, la clişeul nobil, patriotic, fără însă ca asta să însemne un
refuz al discursului apartenenţei. În aceste locuri, discursul patriotic ajunge să fie denunţat
drept fals, impostor, gestul cel mai patriotic în spirit fiind tocmai denunţarea lui. Iar în locul
său sunt puse valori definite în alte locuri drept „ţărăneşti”, deci româneşti, autohtone: râsul
sănătos, ironia inteligentă, bunul-simţ. Gestul nu e cu totul nou: paşoptismul moldovenesc,
mult mai „criticist” în spirit decât cel muntean şi anunţând, prin aceasta, junimismul, se
distinge adesea prin persiflarea clişeelor patriotice şi prin „demitizarea”, uimitoare prin
apariţia ei timpurie, a primelor locuri ale gloriei naţionale: prozele lui Alecsandri despre
Ceahlău sau poezia lui despre Bahlui, memorialistica „bonjuristă” a lui Russo sunt locuri ale
edificării unui discurs patriotic critic, a cărui bună credinţă e afirmată tocmai prin spiritul său
disociativ. Creangă adaugă aici autoidentificarea cu ţărănimea, pe latura unui limbaj ce nu mai
conotează muţenia „geologică” (precum la Alecu Russo, în Piatra Teiului), ci isteţimea
mobilă, totodată contrazicând criticismul unui Russo, caracterizat prin reaua conştiinţă a
bonjuristului ce se simte străin de ţara pe care o iubeşte25.
O negare mult mai radicală a identificării cititorului cu lumea textuală are loc în
Amintiri în cele câteva situaţii în care limbajul familiar şi conotând autohtonia devine brusc
impenetrabil, obscur, enigmatic. Unele fraze sau fragmente din textul crengian funcţionează
ca nişte „locuri goale” ce blochează conectivitatea26, întrerupând într-o manieră aproape
brutală pactul de lectură şi dând cititorului de rezolvat o problemă aparent insolubilă. Într-
adevăr, dacă în situaţiile discursive evocate mai sus raportul cititor-narator e unul de
negociere a unei poziţii de mijloc prin intermediul seducţiei, al proclamării solidarităţii în
lectură şi al edificării „comune” a unui cod patriotic lărgit prin (auto)ironie, în situaţiile
precum cea pe care o prezentăm mai jos, pactul cu cititorul pare să fie rupt. Ne referim, de
exemplu, la locurile în care exotismul lingvistic al moldovenismelor, utilizat ca un condiment
comic în unele locuri („postoronca de dascălul Simion Fosa”; „unde nu se adună o mulţime de
dăscălime la noi, căci aici era staniştea lor”), se transformă într-o masă ce ameninţă să
blocheze comunicarea sensului către publicul cititor, de exemplu în descrierea atelierului lui
Pavăl ciubotarul din partea a treia a Amintirilor:
Pavăl era holteiu şi casa lui destul de încăpătoare: lăiţi şi paturi de jur împrejur; lângă
sobă altul; şi toate erau prinse. Iară gazda, robotind zi şi noapte, se proslăvea pe cuptior, între
şanuri, calupuri, astrăgaciu, bedreag, dichiciu şi alte custuri tăioase, muşchea, piedecă, hască
şi clin, ace, sule, cleşte, pilă, ciocan, ghinţ, piele, aţă, hârbul cu călcan, cleiu şi tot ce trebuie
unui ciubotar27.

24
O situaţie similară se întâlneşte în partea a patra, unde demnitatea teologică a schiturilor de pe muntele Durău
este sever ameninţată de aluzia licenţioasă la moravurile păcătoase ale schimnicilor şi călugăriţelor.
25
Pentru dimensiunea ideologică a prozei lui Alecu Russo, vezi Doris Mironescu, Două moduri de a teatraliza
ideologicul: Gh. Asachi şi Alecu Russo, în „Limba română”, nr. 1-2/ 2012, p. 94-103.
26
Wolfgang Iser, op. cit., p. 380.
27
Ion Creangă, op. cit., p. 256.
644
 În general enumerările din Creangă au drept obiect inventarul rural al gospodăriei sau
obiceiurile, cântecele şi alte bunuri etnografice. Creangă se vădeşte un veritabil şi voluntar
„arhivar de tradiţii”, după vorba călinesciană, atunci când numeşte cântecele din fluierul lui
moş Bodrângă: „Doina, care te umple de fiori, Corăbiasca, Măriuţa, Horodinca, Alivencile,
Ţiitura, Ca la uşa cortului, Hori şi alte cântece sculăţele ca aceste”. Descriind însă mobilierul
tehnic al ciubotarului, intenţia sa pare mai mult decât una de ordin arhivist-didactic, cum se
întâmpla în povestirile de manual Inul şi cămeşa sau Acul şi barosul, deoarece se poate
observa o gradaţie a obscurităţii denumirilor diferitelor unelte şi materiale, venite într-o
succesiune ce sfidează înţelegerea cititorului orăşean chiar şi astăzi, dacă ignoră glosarul.
Scriitor foarte atent la comunicabilitatea propriului text (îşi epura cu scrupulozitate textele de
moldovenisme fonetice inutile, ţintind la o lizibilitate în toate colţurile ţării, vezi notă
Grădinaru), Creangă creează o zonă de obscuritate în text care va trebui redusă, explicată,
transmutată de către cititor. Noutatea unui astfel de pasaj stă, între altele, în aceea că
atitudinea declarată a naratorului, una de modestie seducătoare sau de autoironie, este
înlocuită brusc cu cea a unui stăpân al unui vocabular necunoscut şi deci vehiculator al
sensurilor unui univers interzis, cel al ciubotarului sătesc. Situaţia de lectură se repetă, pe
trepte diferite de dificultate, atunci când sunt descrise clăcile de tors din Humuleşti, mărfurile
de vânzare în târgurile din împrejurimi, conţinutul odăii de oaspeţi a crâşmei din Rădăşeni,
cimiliturile copilăreşti adresate mortului sau pur şi simplu ritualul scăldatului; o funcţie
similară joacă, cel puţin uneori, aglomerarea de ziceri şi proverbe populare, a căror densitate
depăşeşte cu mult necesarul explicativ pentru numărul, totuşi, limitat de aventuri povestite.
În astfel de locuri, cititorul trebuie să abandoneze poziţia de cinste pe care este invitat
ceremonios şi insistent s-o ocupe, ca „dirijor” tăcut al naraţiunii, căruia naratorul îi cere
iertare, cu o grabă suspectă, de fiecare dată când realizează o abatere de la poveste care i se
pare că nu ar conveni „auditoriului”, totuşi, absent: „Însă ce mă priveşte? Mai bine să ne
căutăm de ale noastre” sau: „Dar asta nu mă priveşte pe mine, băiet din Humuleşti”. În mod
indirect, cititorului i se semnalează ignoranţa, într-un context în care fusese adus să accepte,
împreună cu naratorul, că limba ţăranilor este „adevărata” limbă română. Contextul este cu
atât mai relevant cu cât pasaje ca acestea fuseseră citite şi în faţa unui public competent,
precum cel de la Junimea. Deşi nu avem relatări ale reacţiilor auditoriului, acesta nu poate
decât să îşi transforme ignoranţa în umor, descoperind hazul unei înşirări de cuvinte ermetice,
a unui cod secret ce pare a proteja o taină, în fond, derizorie (numele uneltelor de ciubotărie).
Efectul comic poate fi dat, uneori, şi de o impresie de indecenţă subtextuală, aşa cum
semnalează G. Călinescu28. Şi într-un caz şi în altul, însă, abundenţa de lexic de factură
regională obligă cititorul la un salt dinspre naraţiune spre gratuitate, rezolvat prin râs. În
contextul „jovialităţii” care umple paginile Amintirilor, râsul serveşte drept factor
omogenizator, care restaurează liantul între narator şi cititor, între autor şi publicul său. Este
momentul în care, după expresia lui Iser, „sensul începe să-şi piardă caracterul estetic şi să

28
G. Călinescu, op. cit., p. 264: „«A bojbăi», «a găbui», «a paşli», «zbr», «durdură» nu dau cititorului de limbă
literară impresia culorii dialectale, ci unui argou ermetic, plin de subînţelesuri ilariante şi de onomatopee
indecente”. Nu trebuie uitat însă că aluzia indecentă funcţionează şi ea ca o confirmare a pactului cu cititorul: cu
cititorul matur, excluzând cititorii copii care nu pot pricepe hazul cutărei implicaţii licenţioase, sau cu cititorul
bărbat, excluzând printr-o convenţie a pudorii femeile ce, se presupune, nu ar aprecia poveştile spuse „pe uliţa
mare” în faţa auditoriului exclusiv masculin al Junimii.
645
adopte unul discursiv”29. După producerea reacţiei de nedumerire a cititorului prin ceva ce nu
cunoaşte şi care îşi refuză un alt sens înafara lui însuşi (adică o altă semnificaţie decât cea
estetică), are loc reducerea neînţelesului şi transformarea nedumeririi într-o iluminare.
„Discordia ideologică” produsă prin masa textuală a numelor obscure de obiecte tehnice
propusă publicului neiniţiat în ale ciubotăriei este rezolvată în chip fericit, dar în termeni noi.
Legătura nu se mai reconstituie în termenii săi iniţiali, negocierea între autor şi public a
progresat de la o poziţie de (aparentă) inferioritate a naratorului la una de egalitate, sau măcar
de toleranţă. Cel ce se autoexcludea, e drept că autoironic, din numărul poporului pentru
„greutate de cap” îşi afirmă indirect dreptul de a îi exclude şi el pe alţii din comunitatea
bunilor ştiutori de limbă română.
După cum s-a putut observa până acum, textul crengian formulează un limbaj al
apartenenţei, însă o face fără a fixa şi un vocabular al acesteia. Este vorba de un gest discursiv
de delimitare a unui „teritoriu” al autohtoniei, urmat de strategii de confirmare a extinderii
sale. Esenţială e negocierea cu publicul pentru recunoaşterea valabilităţii sale, iar nu
enunţarea „graniţelor” teritoriului. Creangă nu descrie valorile etnice pe care le socoteşte
întruchipate în tipul de român şi de ţăran pe care, cu o remarcabilă discreţie, îl promovează
(cele câteva trăsături ale „ţăranului de la munte” din monologul lui moş Luca harabagiul sunt
generale, fără identitate). Nici nu are nevoie s-o facă. Este suficientă asocierea „ţărăniei”
personajelor cu autohtonia, cu înrădăcinarea, pentru ca cele câteva breşe făcute către cititor –
asocierea simpatetică şi delimitarea estetică – să funcţioneze eficient, acordând autorului un
loc central în reprezentarea tipului etnic român, oricare ar fi conţinutul acestuia. În rest,
construcţia închisă a Amintirilor, omogenă în fiecare dintre cele patru capitole şi în opera
însăşi, încheiată prin părăsirea spaţiului matricial al satului, consacră construcţia identitară
prin rotunjirea caracterologică a personajului (erou şi narator deopotrivă). Tehnica bine
stăpânită a anecdotei, care pare a dovedi mereu adevărul unei ziceri populare, dar şi aparenta
dezordine a amintirii naratorului, sărind de la o poveste la alta, confirmă autenticitatea
demersului memorialistic şi, implicit, şi a celui identitar din carte. Autocentrarea discursului
Amintirilor nu poate fi mai bine pusă în evidenţă decât prin analiza penetrantei formule: „Ia,
am fost şi eu, în lumea asta, un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti”30, joc
de cuvinte descoperit în paragraful final al părţii a doua şi reluat în deschiderea părţii a treia.
Cuvântul „humă” are aici conotaţia suplimentară a vechimii, exploatată şi de Eminescu în
poeziile sale; originea slavonă a cuvântului nu mai este un impediment în recunoaşterea
„românităţii” acestuia. Creangă „interpretează” numele satului său natal printr-o etimologie
populară ad-hoc, care îi permite să exploateze valenţele simbolice ale „pământului”, ca şi
deschiderea intertextuală către reprezentarea biblică a creării omului de către Dumnezeu din
pământ (în ciuda anticlericalismului autorului, intertextul biblic este una dintre resursele
constante ale lui Creangă). Definindu-se pe sine, din nou într-o manieră umilă, ca „o bucată
de humă însufleţită din sat de la noi”, Creangă evocă de fapt umanitatea întreagă31. Iar un sat
care poartă în nume denominaţia materiei primordiale se caracterizează astfel ca un centru
secret al lumii şi, în orice caz, un centru al lumii româneşti. Atribuirea acestei identităţi este

29
Wolfgang Iser, op. cit., p. 88.
30
Ion Creangă, op. cit., p. 249.
31
Paul Goma evoca în Din calidor mirarea soldaţilor ruşi care cred că numele prizonierului român Goma (tatăl
autorului) înseamnă pur şi simplu „om”.
646
însă doar aluzivă, Creangă ocolind impunerile brutale de semnificaţii simbolice în maniera
paşoptiştilor. Faptul trebuie luat ca o dovadă a caracterului colaborativ al textului său, care
presupune o lectură de tip negociere cu un public a cărui bunăvoinţă trebuie câştigată. Este o
dovadă a forţei metaforei crengiene faptul că negocierea aceasta a unor premise ideologice,
fructuoasă estetic, sfârşeşte prin a-l consacra, pentru o mare parte a criticii secolului XX, drept
„cel mai român” scriitor pe cel numit şi astăzi, perifrastic, „humuleşteanul”.

Bibliografie:
Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea..., trad. Mirela Adăscăliţei, Şerban
Anghelescu, Mara Chiriţescu, Ramona Jugureanu, Bucureşti, Univers, 1999
G. Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
Ion Creangă, Opere, ediţie critică cu note, variante şi glosar de G.T. Kirileanu, prefaţă şi
îngrijirea reeditării de Cristian Livescu, Piatra Neamţ, Crigarux, 2004.
Eduard Gruber, Stil şi gândire, Iaşi, Editura Fraţii Şaraga, 1888.
G. Ibrăileanu, Scrieri alese, ediţie de Antonio Patraş şi Roxana Patraş, Iaşi, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2010, p. 445.
Nicolae Iorga, Pagini de tinereţe, I, Editura pentru Literatură, 1968.
Wolfgang Iser, Actul lecturii. O teorie a efectului estetic, traducere, prefaţă şi note de
Romaniţa Constantinescu, Piteşti, Paralela 45, 2006.
Hans Robert Jauss, Experienţă estetică şi hermeneutică literară, traducere şi prefaţă de
Andrei Corbea, Bucureşti, Univers, 1983.
Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1973.
Doris Mironescu, Ibrăileanu şi ideea unui clasicism românesc, în „Philologica Jassyensia”, an
VII, nr. 2 (14)/ 2011.
Doris Mironescu, Două moduri de a teatraliza ideologicul: Gh. Asachi şi Alecu Russo, în
„Limba română”, nr. 1-2/ 2012.
Cornel Regman, Ion Creangă. O biografie a operei, Cluj-Napoca, Dacia, 1997.
Mircea Scarlat, Posteritatea lui Creangă, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti, Cartea
Românească, 1990.
Mihai Zamfir, „Cel care nu respectă regulile”, în Discursul anilor 90, Bucureşti, Editura
Fundaţiei Culturale Române, 1997.

Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Reţea transnaţională de management integrat al
cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţională (şcoală postdoctorală) şi
program de burse (CommScie)” - POSDRU/89/1.5/S/63663, finanţat prin Programul Operaţional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.

647
 INNER WORLD AND LANGUAGE IN VIRGINIA WOOLF’S THE
WAVES
Assistant PhD Candidate Cristina NICOLAE
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

In the present article, we approach the problem of the self from the perspective of communication
understood as an attempt (either successful or failed) to coherently share or shape inner reality and as a mirroring
of one’s (in)ability to acknowledge otherness. We try to exemplify our point of view by focusing on one of the
characters, namely Bernard, the spokesperson in the novel.

Keywords: reality, communication, self, otherness, language

This impressive novelistic experiment focusing on “life seen as consciousness”

(Gordon in Woolf, 2003: 97), The Waves, takes us throughout one day and also throughout
lifetime, each section simultaneously prefiguring a period of this one day Woolf imagined and
a period in the life of the characters set adrift.
The issue of communication arises from the very beginning, of the world within being
shared through language: “said Bernard”, “said Susan”, “said Rhoda”, etc. Who are the
characters talking to? Who is the receiver of their internalization of the outer world? There is
no shared communication in The Waves, the characters are neither talking one to another, nor
are they addressing a listener. The words are addressed to themselves, a monologue which we
see as a way of trying to shape their emotions and sensations, to make them be contained by
language, offering coherence to their world/self, and also as a means of emphasizing the
loneliness that frames the individual’s existence.
Creţia’s approach to the implications of the verb “to say” is also taken into account in
our analysis. He (in Woolf, 1973: 7) asserts that the soliloquies in the novel are generally seen
as interior monologues (the characters talking to themselves), whereas in his approach to the
issue the characters are not talking to anybody, not even to themselves; as a result, adds
Creţia, their soliloquies are “taken out of the possible sphere of speech and placed in that of
existence”, the characters being told by “an absolute subjectivity” (op.cit. 7).
Flint labels these utterances “soliloquies, self-presentations and self-justifications” (in
Woolf, 2000: xi) while Jensen (in Shiach, 2007: 121-122) focuses on “the agent of seeing, of
poeticizing” who is not specified, an unnamed self that is present in the passages that function
as “counterpoints to the characters’ monologues”, raising the question of identity of the one
speaking, observing and interpreting. The voice of the omniscient narrator is limited to the
descriptive interludes and to introducing each inner soliloquy (“said Bernard”, “said Rhoda”,
“said Neville” etc.), the rest being represented by the characters’ rumination.
Despite the fact that the monologues are “silent” ones, states Briggs, Woolf manages
to give the impression that the characters “reach each other through them, at times speaking in
chorus, as they do at the farewell party, and again at their final reunion, while Bernard often
describes the feelings of the others, and identifies with them” (Briggs, 2005: 257).

648
 Woolf uses language as a linking device as well as an individualizing one. It gives
each character unique traits, a longed-for individuality, but at the same time it brings the
characters together, connectedness being aimed at (see also Gordon in Woolf, 2003: 98; Flint
in Woolf, 2000: xii), Woolf succeeding in constructing the image of a single mind, of one self
incorporating the characters’ selves, one voice only, that formam dicendi Petru Creȃia (in
Woolf, 1973: 6) referred to in the introduction to the translated edition of The Waves. The
characters are, thus, not mere separate individuals/selves, but different facets of one
character/self, representations of one mind only (androgyny being hinted at), which in our
reading underlines the dynamic diversity on the inside the individual is characterized by, a
quest for identity that brings forth the human diversity and complexity (all the selves one
fosters). “But I did mean that in some vague way we are the same person, and not separate
people”, writes Virginia Woolf in a letter to G. L. Dickinson. “The six characters were
supposed to be one. I’m getting old myself – I shall be fifty next year; and I come to feel more
and more how difficult it is to collect oneself into one Virginia; even though the special
Virginia in whose body I live for the moment is violently susceptible to all sorts of separate
feelings” (in Woolf, 1978: 397).
Kate Flint highlights the fact that Woolf focuses on “the particularizing details of
language through which one establishes one’s own private sense of identity, internalizing
aspects of the outer world” (in Woolf, 2000: x); these linguistic aspects, as Flint states, serve
to differentiate one character from the others “for the syntax of their sentences works in the
opposite direction, reminding one that similarity and difference can coexist” (ibid.), yet they
“flatten out difference by indicating the continual oscillation of extremes and opposites which
takes place in the world” (op.cit. xiii), a world that is presented from the perspective of
“cohesion and unity”, as Flint further asserts (ibid.).
Moreover, Muşina (1997: 225-226) sees language as “an imperfect instrument” that
distorts not only communication but also the individual by its artificiality and arbitrariness.
The impotence of language, its limited capacity to render the nuances of the world (be it
outward or inward) is highlighted in Woolf’s The Waves. Selfhood cannot be reduced to the
reality of the body, nor to that of the language; in other words, as Flint puts it, “language
cannot control, cannot stabilize our sense of selfhood” (in Woolf, 2000: xxxviii).
Taken separately, the monologued sequences cannot offer a complete image of the
novel and of the self; coherence is attained only when they are brought together, completing
one another, each bringing something new to this quest for the exploration and reconstruction
of a single self (diversity/multiplicity converges into unity) Had the narrative, or even the
reading process, followed each character in turn end-to-end, in terms of continuity this would
have conferred coherence to that particular character, but it would not have been of any help
either to the novel seen as experiment, or to the representation of the self as a multitude of
selves that intermingle, a complicated weave that advances identity as a matter of sameness
and distinctiveness. Following the line of experimentalism, Woolf rejects “conventional
narrative viewpoints, voices and tenses” trying to find “a new way of redefining the
compound, complex nature of consciousness itself” (Briggs, 2005: 257).
The way each character perceives the world is never the same with the other
characters’. Each of them becomes a mirror reflecting the outside world, and the angle from
which they observe the world is an individualized one, never superimposed on another’s,

649
never perceived in the same way (see also Cretia, in Woolf, 1973: 8). The characters translate
reality differently, their choice of words is an individualized and individualizing one, and
woven together their perceptions offer a complex image of the outward reality.
The unity of the novel, its coherence is given by some linking/unifying devices that
Woolf employs, managing to bring all the six subjectivities together and at the same time to
keep them distinct. Fand enumerates three such unifying factors: “the uniformity of style” in
the characters’ soliloquies, “the positioning of a seventh character”, Percival (to whom all
converge), and “the use of the character of Bernard as the chief spokesperson of their
relationship” (Fand, 1999: 53-54).
Bernard, the one who enjoys and takes full advantage of the potential of words, using
them to adorn the worlds he creates on the foundations of the real, is also a character that is
introduced as resenting insincerity, words that are not felt as true, which comes in opposition
with the stories that he creates, disregarding the true one; if in Woolf’s novel identity is also
framed by language and the ability to express oneself into words, then untrue words conceal
or alter identity, they are but a mask meant to deceive the others and/or to protect the self, or
even a frail attempt to contain and create a longed-for identity.
Just like Jinny who is always in need of an audience to display the image of her body
to (an audience of viewers), Bernard too is in need of an audience that, in his case, would
listen to his words (an audience of listeners); Jinny’s language of seduction is one of the body,
whereas Bernard’s is of his creative mind. He needs to get words outside himself, to be heard,
to share them, to talk and be listened to, and even if there is no listener, he would speak to
himself, which is to be seen in the notebook that he plans to write in when growing up:
“When I am grown up I shall carry a notebook – a fat book with many pages, methodically
lettered”; “soon I fail, unless talked to” (W26). It is an act of creation and liberation through
language, a way of “methodically” structuring his vision of the world.
The others represent for the gregarious Bernard an incentive to create, to build on the
structure of imagination, to verbalize the world as he sees it. When alone, he sees the
imperfections of his stories, those “thin places” (W 59) as he calls them, that result in felt
vulnerability; therefore, at this stage, solitude does not represent the medium for creative
contemplation, but it leads to the cessation of the act of creation (“I cease to invent” [W 59]).
Bernard’s stories, the worlds he creates out of words, make the others feel “freed”, as
if they had escaped a world entrapping the self. Indulging in this “abandonment” as Neville
calls it, triggers building an identity they feel satisfied with or freeing the one that some others
impose foreign boundaries on: “when he makes his foolish comparisons, a lightness comes
over one. One floats, too, as if one were that bubble; one is freed; I have escaped, one feels.
Even the chubby little boys […] feel the same abandonment” (W 27). Bernard’s weave of
words implies offering coherence and fluency to language and to the inner and outer reality:
“I must open the little trap-door and let out these linked phrases in which I run together
whatever happens, so that instead of incoherence there is perceived a wandering thread,
lightly joining one thing to another” (W 36, emphasis added). However, Bernard’s stories are
not brought to an end, they remain unfinished, their power weakens and continuity is
interrupted while the gap makes one aware of his/her own solitude; insincerity transpires —
the imagined world comes to be felt as lacking truth, a false one they withdraw from:

650
 Yet, the appalling moment has come when Bernard’s power fails him and there
is no longer any sequence and he sags and twiddles a bit of string and falls
silent, gaping as if about to burst into tears. Among the tortures and
devastations of life is this then – our friends are not able to finish their stories.
(W 28)

We see this inability to complete the act of creation also reflected in the letter Bernard
attempts to write (in the third part of the novel); he carefully structures it, planning every
detail, but it all “falls flat” (W 58), a failure or, let us say, clumsiness with words that reminds
us, to a certain extent, of Orlando’s clumsiness (in handling both the real and the language)
that would place him among the “sacred” (the creators, the poets). The gap (or the
“transition”, as Bernard calls it) between the real self and the “assumed” one cannot be
bridged, and attempting to re-write the letter, to recreate the process of building on the
structure of imagination (the assumed self) without disregarding the true self would be felt by
the other – the “she” the letter is addressed to – as “posing”, as insincerity.
Language makes Bernard shape the others, give them contour, build them an identity.
However, it is only by means of shared language that he can make images concrete, which is
his way of “laying hands upon the world” (W 50), his attempt (frail as it it) to control life.
Bernard is not only a story-teller but also an observer that sees beyond the surface of things,
drawing “the veil off things with words”, gathering piles of images he could give life to.
“What am I? I ask. This? No, I am that. […] I am not one and simple, but complex and
many” (W 56), says Bernard at the beginning of the third part of the novel. The image of a
multi-layered self that escapes framing (“I escape them, am evasive”) is thus reemphasized,
and so is the connection between self and circumstance (“which of these people am I? It
depends so much upon the room” [W 60]).
Bernard’s self is one that is subject to perpetual change, a protean one (“I am made
and remade continually” [W 100]), yet, one that does not belong to himself entirely, but partly
becomes the others’ creation, the others being seen as stimulus and mirrors. Aware of the frail
boundaries of such a self, Bernard fears time and solitude; his victory against time is only
over the passing, present moment, yet a victory that will fall into oblivion as his voice is not
entirely his: “but because there is something that comes from outside and not from within I
shall be forgotten; when my voice is silent you will not remember me, save as the echo of a
voice that once wreathed the fruit into phrases” (W 101). If solitude makes Louis see clearly
and understand, and Rhoda define her sense of being, in Bernard’s case it triggers silence:
when alone, he falls silent, he turns lethargic (W 99).
Bernard is the character that sees the roots of loneliness and despair in terms of
unshared images (implying unshared language, broken communication, missing audience)
which the metaphorical opening and shutting of the doors bring to the surface, images of the
past and/or future, as seen in the fifth part of the novel on Percival’s death (linked to the death
of Woolf’s brother, Thoby): “I see sights that make me weep. For they cannot be imparted.
Hence our loneliness; hence our desolation. I turn to that spot in my mind and find it empty.
My own infirmities oppress me. There is no longer him to oppose them” (W 118).
The relationship between self, body and language is approached from the perspective
of containment: if language/the word confers contour to thoughts, emotions, and sensations,

651
to the outward reality as filtered by the mind, containing them, also the body offers contour
and becomes a recipient for the self, granting it the contour of a story that is continuously
changed and told. Therefore, both language and body frame the story of the self Woolf was
concerned with in The Waves.
In analyzing the novel, Flint (in Woolf, 2000: xxvi, xxxii, xxxiii), refers to the
relationship between body and self, and the capacity of language to contain/mirror this
relationship; one’s sense of body comes to shape, to a certain extent, one’s sense of self, and
language becomes the subjective means of mirroring this perception. However, language and
body prove too limited to offer a complete mirroring of the self (xxxvii), their power to render
the dynamics of one’s identity is revealed as frustrating due to its limitations.
On their last meeting, Bernard reveals himself as stuck, his freedom to move is limited
by fatherhood and the choices he has made. Being stagnant, however, relates to the body only,
the mind ‘moving’ freely in the world it creates, where the boundaries fall and the self is
omnipotent. Bernard remains “a traveller”, as he explains himself, “a pedlar, paying for my
lodging with a ballad”, “a guest” who does not ask for much (W 167). His unfinished phrases,
his incomplete stories hanging like “clothes in a cupboard, waiting for someone to wear them”
(ibid.), can be analyzed from various perspectives: wearing the mask of the imaginary, of a
world that is not true, they cease to arouse interest when insincerity is felt - once the audience
cease to admire and to believe in his stories, Bernard’s vision stumbles and gradually withers;
another perspective concentrates on the ‘space’ that is not filled by words, the space that is out
of Bernard’s reach - their being left unfinished would leave room for the true story, the one
Bernard does not know (W 167), and also for a continuation that, by its nature, defies death;
his stories highlight the blurred boundaries between the self and the other, between the real
and the fictional, revealing an egotistic androgynous character that imposes his worked-on
reality on the other. Finally, it is an incomplete act of creation that mirrors Bernard’s sense of
unaccomplished self as he discovers it in the last part of the novel, and at the same time it
brings forth the always changing nature of the self – a never-ending story.
The last part of the novel makes all the stories converge into one, all the fragments
make up one story silently voiced by Bernard who acts now as the central consciousness of
the novel, in which the six perspectives on the world (inward and outward reality) are
coherently combined, and the story-teller offers, in his final soliloquy, “the outcome of that
long gestation, his sermon in the form of a rereading of what has happened so far” (Briggs,
2005: 260), a retrospect on their lives and on “these minute objects which we call
optimistically ‘characters of our friends’” (W 187), trying to see inside their “locked caskets”
(W 205).
As his story unfolds, we discover a Bernard that has grown tired of telling stories and
longs for a language that needs no effort, no imagination and adorning, one made of “broken”,
“inarticulate” words. It is a story he stumbles in when it comes to Percival, a story that loses
its symmetry, highlighting the disequilibrium and the “unhinged” “apparatus of observation”
(W 187). He falls silent and indifferent only to find then another impulse to hang on to,
another wave that stirs his imagination and makes him shout “Fight! Fight!” (W 207) and
want to explore more.
Having given contour to the others’ selves, he turns to himself, shaping his own life,
trying to bring everything into a whole, a “complete thing” (W 222). Being part of the others’

652
lives, his contour is unclear “for this is not one life; nor do I always know if I am a man or
woman, Bernard or Neville, Louis, Susan, Jinny or Rhoda – so strange is the contact of one
with another” (W 216). But Percival’s and Rhoda’s death altered the unity; the circle has been
irrevocably broken and one’s sense of self needs redefining. The identity formula includes the
other; the interaction between the individual and the other does not result only in becoming
aware of one’s individuality, but it also implies the risk of one (un)consciously ‘borrowing’
some identity characteristics, thus blurring the edges of individuality. Viewed from a different
perspective, Bernard’s failure to recognize the others’ edges might be seen as mere egotism,
disregarding their autonomy and superimposing his own stories on their true one, which he
comes to ignore.
Bernard’s search for the self recalls Orlando’s and the moment when the true self is
revealed on all the others having fallen silent; in The Waves, everything falls silent, too —
everything is brought to a still, the tidal rhythm of life stops, and so do “the rhymes and the
hummings, the nonsense and the poetry” (W 217), and Bernard can see now beyond the frame
given by routine. The imperfection of his life is brought to the surface, its being incomplete
just like his unfinished phrases and stories. The self he tries to trace is the one that opposed
the passage of time, that offered coherence to words joining them into the phrases that offered
continuity and colour to reality, that self that explored and fought. The absence of an answer,
of the echo, reveals the old Bernard as “a man without a self”, without a centre, just a “heavy”
and opaque body, “a dead man” (W 219). Language fails Bernard too: the landscape is a bare
one, devoid of substance, withered by repetition, a “habitual” (W 221) one on which the
creative mind does not add its structure of imagination any more; words can no longer offer
contour and coherence to a world devoid of substance.
Memory and certainty fail him while the contour of the outward reality is not clearly
perceived: “I begin now to forget; I begin to doubt the fixity of tables, the reality of here and
now” (W 221). “Who am I?” asks Bernard and feels his identity overcome: he is one and
many, himself and the others, no clear-cut boundaries to divide them, made up of memories,
dreams, things around him, his “inmates” — “those old half-articulate ghosts”, “shadows of
people one might have been; unborn selves” (W 222) and “the old brute”, the “savage, hairy”
man whose language is but “guttural, visceral” (ibid.).
His body suggests the image of a grave for that Bernard who kept making notes in the
book he kept in his pocket (which recalls Orlando and his “The Oak Tree”) and who has now
become “tideless” and “immune” once the waves have fallen silent. He sees reality as it is,
there is no desire to create stories any more, the freedom of his mind has vanished and he
remains deprived of the imaginary world of his phrases that even offered him a body that gave
him a sense of self-assurance, the shape of “a temple, a church, a whole universe” (W 224).
What is left is but an aged man whose reflection he sees in the glass - “tired”, “spent”,
“almost worn out” (W 227). His struggle with life proves fruitless; no longer in need of an
audience, he finds relief in solitude and silence (the language he needs is one that reminds of
the lovers’ or of the children’s one-syllabled words, “a howl”, a “cry” [ibid.]), no notebook to
record his experiences is needed any more. We see now but a man who changes no more and
who has lost his vision, himself, his self …
Muȃina (1997: 227-228) asserts that, when facing his own identity and the task of
defining it, the modern individual becomes a burdened one facing the “crisis of the lack of the

653
I”, as Muȃina calls it, which comprises the lack of inward reality/life and the impossibility of
framing the self, of defining it, resulting in a crisis of the language and of reality. We apply
these three interdependent crises to Bernard who is now unable to define himself and who
sees life going on around him, hears the tidal rhythm of the world, yet is no longer a
participant but a mere witness to “the eternal renewal, the incessant rise and fall and fall and
rise again” (W 228). The use of we in the last paragraph may be interpreted as suggesting the
coming back of the self, that you he has addressed throughout life/the novel (“but you
understand, you, my self” [W 57]) now incorporated in we, and at the same time it opposes
that you he addresses now: death, which he welcomes. A last wave rises in him and he feels
again the desire to fight, to oppose the approaching enemy, death, and to write the phrase that
would complete his story. The sentence the novel ends with — “The waves broke on the
shore” (W 228), brings the story back to the omniscient narrator, “the lady writing” the
characters and the self, and also suggests the continuity of life, its victory against the awaiting
death.
The final image of the character of Bernard riding with his “spear couched” and his
hair “flying back like a young man’s” (W 228) is a quixotic one, says Ruotolo, which
“crystallizes like a work of art into something permanent” (1986: 170).
Due to its ambiguity, the end of the novel is differently interpreted. McConnell states
that interpreting the last line as either “an affirmation or a denial of Bernard’s resolve” is
irrelevant as it is “simply and sublimely irrelevant to Bernard, as Bernard to it, and therein lies
its enormous power” (in Bloom, 1986: 63). Additionally, Hermione Lee sees this last line as
indicative of the fact that Bernard’s facing death is but another wave whose inevitability lies
in the very nature of existence, and also that his “individual effort is set against an arbitrary,
uncaring universe” (op.cit. 108).
If analyzed from the perspective of the androgynous sublime, then the end of the novel
suggests precisely the alienation and destructiveness of the self brought about by androgyny.
In Rado’s view (2000: 176), Bernard’s egotism is a form of androgyny (an “egocentric,
appropriative” one) and his racing against the enemy is his way of defying feminization,
which he sees as death. Rado (op.cit. 175) also states that Bernard’s survival is the result of
the “refuge” he finds “in the patriarchal legacy of the ‘I’”, which we see in the repetition of
the personal pronoun Woolf employs:

However beat and done with it all I am, I must haul myself up, and find the
particular coat that belongs to me; must push my arms into the sleeves; must
muffle myself up against the night air and be off. I, I, I, tired as I am, spent as I
am, and almost worn out with all this rubbing of my nose along the surfaces of
things, even I, an elderly man who is getting rather heavy and dislikes exertion,
must take myself off and catch some last train. (W 227)

Briggs sees this final wave as carrying Bernard “on a final ride against imminent
dissolution”, and further asserts that the end of the novel brings into the foreground the theme
of “heroic struggle” “as imagination triumphs over the irresistible advance of time and
physical decay, in a gesture at once exultant and absurd” (2005: 262).

654
 On following the search for self as reflected in this Woolfian character, it becomes
clear once again that relying on words to draw the boundaries of one’s self turns into a failure
as language does not suffice, and trying to mirror or contain one’s quest for identity into
words brings to the surface only a partial, often frustrating and frustrated representation of the
self, a glimpse into the depth of one’s emotional, mental sea. Just as Woolf’s writing did.

Bibliography

Bloom, Harold (ed., introduction), 1986. Virginia Woolf. Modern Critical Views. New York:
Chelsea House Publishers.
Briggs, Julia, 2005. Virginia Woolf: An Inner Life. Orlando, Florida: Allen Lane.
Fand, Roxanne J., 1999. The Dialogic Self: Reconstructing Subjectivity in Woolf, Lessing, and
Atwood. Selinsgrove, PA: Susquehanna University Press, www. questia.com,
consulted on 18 May 2009, pp 41-91.
Gordon, Mary. “Bodies of Knowledge” in Woolf, Virginia, 2003. The Mrs. Dalloway Reader.
Prose, Francine (ed.). Orlando, Florida: Harcourt, Inc.
Jensen, Meg. “Tradition and Revelation: Moments of Being in Virginia Woolf’s Major
Novels” in Shiach, Morag (ed.), 2007. The Cambridge Companion to the Modernist
Novel. Cambridge: Cambridge University Press.
Lee, Hermione. “The Waves” in Bloom, Harold (ed., introduction), 1986. Virginia Woolf.
Modern Critical Views. New York: Chelsea House Publishers.
McConnell, Frank D., “‘Death Among the Apple Trees’: ‘The Waves’ and the World of
Things” in Bloom, Harold (ed., introduction), 1986. Virginia Woolf. Modern Critical
Views. New York: Chelsea House Publishers.
Muȃina, Alexandru, 1997. Eseu asupra poeziei moderne. Chiȃinău: Cartier.
Rado, Lisa, 2000. The Modern Androgyne Imagination: A Failed Sublime. Charlottesville:
University of Virginia Press
Ruotolo, Lucio P., 1986. The Interrupted Moment. Stanford, California: Stanford University
Press.
Shiach, Morag (ed.), 2007. The Cambridge Companion to the Modernist Novel. Cambridge:
Cambridge University Press
Woolf, Virginia, 2000. The Waves. With an introduction and notes by Kate Flint. London:
Penguin Classics.
Woolf, Virginia, 1973. Valurile. With an introduction by Petru Creȃia. Bucuresti: Editura
Univers.
Woolf, Virginia, 2003. The Mrs. Dalloway Reader. Prose, Francine (ed.). Orlando, Florida:
Harcourt, Inc.
Woolf, Virginia, 1978. A Reflection of the Other Person. The Letters of Virginia Woolf.
Volume IV: 1929-1931. Nicolson, Nigel (ed.), Trautmann, Joanne (assist.ed.). London:
The Hogarth Press.

Note: The translation of the quotations or reformulations from books printed in the Romanian
language are the author’s of the present article.

655
 DIMITRIE ŢICHINDEAL ŞI INCEPUTURILE ŞCOLII
PREPARANDIALE ROMANEŞTI
Dimitrie Ţichindeal and the Beginnings of the Romanian Preparandial
School
Assistant Prof. Dr. Lia (Faur) FLORICA
“Vasile Goldiş” Western University, Arad

Abstract
This year we celebrated 200 years of Preparandia, pedagogic school of high-class in the Transylvania
and Banat region. Dimitrie Tichindeal was the first headmaster of the Preparandia, recognized for his
contribution to the cultural-national emancipation of the Romanians from Banat and Bihor. A member of the
Enlightenment supporters in Transylvania, Dimitrie Tichindeal spread the ideas of the Transylvanian School,
aiming at the enlightment of the nation through school and culture for the unification that was going to happen.
His personality was noticed by Mihai Eminescu, Ioan Nicolae Iorga or Heliade-Radulescu, names that gave him
credibility and respect among followers.

Keywords: preparandia, Daco-Romanian nation, enlightenment, Transylvania

”Ţichindeal, gură de aur” este versul din poemul Epigonii, pe care îl ştiu toţi cei
familiarizaţi cu poezia eminesciană. Dar se mai întreabă cineva care este contribuţia lui
Dimitrie Ţichindeal ca să merite o asemenea onoare, pe care i-a făcut-o Mihai Eminescu? În
anul 2012 se vorbeşte mai mult decât altădată despre acest fost dascăl şi preot, născut în
secolul al XVIII-lea, deoarece el şi-a legat numele şi de Şcoala Preparandială din Arad, iar în
acest an se împlinesc 200 de ani de când Dimitrie Ţichindeal era numit director al acestei noi
instituţii de învăţământ românesc din Transilvania.
Necesitatea înfiinţării unei şcoli pedagogice româneşti în imperiu era dată, mai cu seamă, de
absenţa unei elite intelectuale în acele vremuri. Aradul – un oraş de graniţă a devenit, în
timpul imperiului, un centru dezvoltat datorită conjuncturii militare favorabile. Aici, se
construieşte noua cetate, o fortăreaţă stelară hexagonală, cu o circumferinţă de 3180 de metri,
care va adăposti armata, dar şi prizonierii de război. În analele vremii este consemnat un
document, păstrat în Arhiva Curţii imperiale din Viena, unde se vorbeşte despre comitatul
Arad în termenii cei mai elogioşi: ”Moşiile camerale modeneze - arădene se numără cu drept
cuvânt printre cele mai frumoase, mai rodnice şi mai sănătoase ţinuturi din lume şi există
imperii colosal de mari, care nu s-ar putea mândri cu această fericită aşezare geografică şi cu
această extraordinară bogăţie a naturii, întrunită aici pe o întindere de aproximativ 60 mile
pătrate”1 În aceste ţinuturi, pe o perioadă relativ scurtă, 50 de ani, populaţia a crescut vizibil:
”8.476 de locuitori, apoi, în anul 1850, avea 22.398 şi la 56.260 în anul 1900”2, fapt ce
determină, în 1834, decretarea sa ca oraş liber regesc.
În anul 1777 reformele împărătesei Maria Terezia reglementează înfiinţarea
obligatorie de şcoli, în fiecare localitate a imperiului, iar în anul 1781 este adoptat un

1
Vasile Arimia, Elena Moisiuc, O descriere inedită a teritoriului şi oamenilor din fostul comitat Arad la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ziridava, vol X (1978), Arad, p. 215.
2
I. Văran, P. Hurezan, M. Popovici (coord.), Arad. Monografia oraşului de la începuturi până la 1989, Arad,
Editura Nigredo, 1999, p. 214.

656
Regulament şcolar, pentru Transilvania: Norma regia pro scholis magni Principatus
Transilvaniae (Legea regală pentru şcolile din Marele Principat al Transilvaniei) prin care
se urmărea uniformizarea învăţământului confesional din teritoriu. Marea Revoluţie Franceză
de la 1786 este momentul care stă la baza declanşării programului de reformă în întreaga
Europă, astfel că la 1791 intelectualitatea românească din Transilvania înaintează împăratului
documentul care solicită drepturi naţionale pentru toţi românii, egale cu ale celorlalte
naţionalităţi din imperiu, Supplex Libellus Valachorum. Ne apropiem încet de momentul
1811, când se emite decretul lui Francisc I, împăratul Austriei, privind înfiinţarea a ”trei şcoli
naţionalnice”, dintre care una grecească, la Pesta, una la Sent-Andrei, pentru sârbi, şi una la
Arad, pentru români, astfel că aici se înfiinţează prima ”Şcoală regească preparandială gr.
Neunită a naţiei române”. Chiar dacă în ţinutul Transilvaniei se deschide abia în 1812 prima
şcoală pedagogică, cea mai veche şcoală atestată din învăţământul românesc este la Cenad, la
vest de Arad, ce datează din anul 1020, iar altele două, la Miniş (1676) şi Arad (1707), ceea
ce arată o reală preocupare pentru educaţie şi civilizaţie în aceste locuri.
După toate probabilităţile, Dimitrie Ţichindeal s-a născut în anul 1775 la Becicherecul
Mic, jud. Timiş, în familia preotului Zaharia. Asupra biografiei sale s-au făcut mai multe
speculaţii de-a lungul vremii, astfel, în zona Văii Hârtibaciului de lângă Sibiu, se găseşte
localitatea Ţichindeal, despre care se spune că ar fi localitatea de baştină a iluministului
ardelean. Faptul nu se verifică, însă există posibilitatea ca familia lui Ţichindeal să se fi mutat
în Banat, iar copilul Dimitrie să se fi născut aici. Cert este că acesta vorbea corect limbile
română, sârbă şi germană, în aceasta din urmă îi şi scrie împăratului de mai multe ori, limbi
pe care le învăţase încă din fragedă copilărie, în Banat. În anul 1802, Ţichindeal este numit
”învăţător naţionalnic” în Becicherecul Mic, unde se căsătoreşte cu fiica preotului Nadeschi,
devenind însuşi paroh în această localitate. Va fi, apoi, capelan în campania antinapoleoniană.
În 1807 el face un gest de maxim curaj, înaintând, alături de alte înalte feţe bisericeşti,
împăratului Francisc I, o Petiţie în limba latină prin care solicită favorizarea unui român într-o
şcoală din Banat, pentru postul de ”nationalium scholarum nostrarium Directoris”3, ştiută
fiind situaţia privilegiilor date de Leopold I sârbilor, ca recompensă la răscoala lor împotriva
turcilor.
În toată acestă perioadă premergătoare venirii sale în Arad, Dimitrie Ţichindeal nu are
o operă proprie, el publică Epitomul sau scurte arătări pentru sfânta biserică, pentru
veşmintele ei şi pentru dumnezeiasca liturghie, la Buda, la Crăiasca tipografie a Universităţii
Ungureşti, se pare, o tălmăcire după Epitomul slavo-sârb al lui Dositei Novacovici. Apoi, în
anul 1808 tipăreşte volumul Adunări de lucruri moraliceşti de folos şi spre veselie prin
Dositei Obradovici, pe care îl traduce în limba română, tipărit şi el la Buda, la aceeaşi
tipografie.
În anul 1812 este numit senior şcolar al Preparandiei din Arad, alături de colectivul
profesoral format din: Constantin Diaconovici-Loga, Moise Nicoară, Iosif Iorgovici şi Ioan
Mihuţ. Dimitrie Ţichindeal este cel care impune o nouă doctrină de educaţie axată în jurul
ideii de identitate naţională şi formulează explicit idealul unirii ”naţiei daco-româneşti”.
Demersurile sale au fost sprijinite de Iosif Vulcan, cel care se arată încântat că preparanzii au
început să scrie cu litere latineşti şi îi scrie acestuia, în 1814: ”… nu pot să nu laud cum că pe

3
Radu Flora, Dositej şi Ţichindeal, I, în publicaţia Lumina, ian – dec., 1967, Novisad, p. 20.

657
Preparanduşi îi învăţaţi a scrie cu slove latinesci, fiind acesta începutul culturii. Poftesc să-ţi
deie Dumnezeu tot binele”4. Doi ani mai târziu, absolvenţii preparandiali se vor îndrepta spre
satele lor unde vor promova ideile iluministe dobândite la şcoala arădeană. A doua jumătate a
secolului al XVIII-lea a însemnat pentru Transilvania şi pentru întreaga societate românească
un şir de transformări, ca marcă a iluminismului european. Tinerii ardeleni intră în contact cu
noua viziune asupra ideii de libertate prin figurile reprezentative ale lui Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Paul Iorgovici.
Nevoia de luminare prin educaţie şi cultură este resimţită atât de autorităţile
habsburgice, cât şi de comunităţile rurale româneşti, prin modesta lor elită intelectuală
ecleziastică, astfel că încă de la începuturile sale, Preparandia arădeană este văzută ca un
spaţiu de luminare a neamului, constituind nucleul reformismului şcolar, dezvoltat de
împăratul Francisc I, care continua reformele începute de Maria Tereza şi Iosif al II-lea.
În spiritul epocii sale, Dimitrie Ţichindeal publică acum (1814) lucrarea Filosofice şi
politice, prin fabule, învăţături morale, întocmite de parohul Becicherecului Mic şi al
Şcoalelor preparande din Aradul-Vechi, catehet Dimitrie Ţichindeal, având ca model
culegerea de fabule a scriitorului sârb Dositei Obradovici, intitulată: Fabulele lui Esop şi ale
celorlalţi feluriţi scriitori de fabule din diferite limbi traduse (Lipska, 1788). În acest volum,
sunt menţionate cuvintele cu profundă semnificaţie iluministă: ”Mintea! Mărită naţie daco-
românească în Banat, în Ţara românească, în Moldova, în Ardeal, în Ţara ungurescă, mintea!
Când te vei lumina cu învăţătura şi cu luminatele fapte bune te vei uni, mai aleasă naţie nu va
fi pre pământ înaintea ta de cum tu vei fi oculiruit trupina din care ai căzut. Că faptele bune
sunt ţie firească omenie, mărirea, însufleţirea cea mare, bărbăţia, acestea sunt faptele cele
bune ale strămoşilor tăi, adică ale Romanilor celor bătrâni, acestea sunt diamanturile cele
scumpe, însă e de lipsă ca mâna înţelepciunii să le spele, curăţască şi să le netezească şi
strălucitoare să le facă”.5 Din păcate, entuziasmul naţionalist al lui Ţichindeal îl aduce în
dizgraţie, astfel că în acelaşi an el este destituit din postul de Senior al Preparandiei pe motiv
că ar dori să ajungă episcop al românilor din Banat, promovând, de fapt, unirea. Autorităţile
interzic difuzarea volumului de fabule, pe cele difuzate deja (1000 de exemplare), le retrag
din acelaşi motiv, că ar avea o influenţă negativă asupra tinerilor. Dimitrie Ţichindeal îi scrie
însuşi împăratului pentru a afla motivul destituirii sale, dar hotărârea rămâne irevocabilă.
Scrisoarea lui Ţichindeal este întocmită în termenii cei mai eleganţi ai vremii, fără
complexe de nici un fel în faţa împăratului: ”[…] Majestatea Voastră! Cel mai sfânt drept de
autoapărare laolaltă cu dreptul de a nu fi pedepsit fără a fi ascultat, nu i se refuză nici celui
mai mare criminal; Vă implore pentru acest drept în faţa tronului drept al Majestăţii Voastre şi
nu pentru menţinerea serviciului meu. Majestatea Voastră să binevoiască a dispune ca să-mi
transmit în scris acele puncte care îmi sunt reproşate, pentru a mă putea apăra, fiind conştient
de nevinovăţia mea, să mă lepăd de vina atribuită fără motive de persecuţiile acuzatorilor mei
şi pentru a putea părăsi în onoare serviciul pe care l-am îndeplinit pentru trei ani; acestea sunt
pretense de onoarea mea şi prestigiul meu duhovnicesc/clerical, cât şi exemplificarea pentru
indivizii care vor prelua această funcţie în viitor, chiar dacă slabele mele merite nu vor fi luate

4
Iosif Vulcan, Dimitrie Cichindeal. Date noue despre viaţa şi activitatea lui. Discursu de recepţiune. Cu
răspuns de V. A. Urechia, Bucuresci, 1893, p. 347/87
5
Aceste cuvinte se găsesc înscrise şi pe monumentul ridicat în cinstea lui Ţichindeal, din loclitatea Becicherecul
Mic, judeţul Timiş

658
în considerare, pe care mi le-am atribuit în calitate de copelan de campanile în campania din
1805, drept autor a cinci lucrări valahe într-un moment de timp, în care foarte puţine
asemenea lucrări apăruseră îmi place să cred că e bine, iar ca şi catehet al preparanzilor, pe
care i-am pregătit pe mulţi cu eforturi şi sârguinţă deosebite.”6 El cere doar să-i fie aduse la
cunoştinţă faptele pentru care a fost destituit prin intermediul Consilierului Crăiesc Uroş
Ştefan Nestorovici, cu care nu avea cele mai bune relaţii. Petru Maior, în calitate de revizor al
cărţilor româneşti la Universitatea din Buda, ia parte la ancheta care se realizează pe marginea
cazului Ţichindeal, şi susţine tipărirea, cu unele modificări, ale broşurilor Îndreptări
moraliceşti şi Arătare despre starea acestor nou introduse sholasticeşti instituturi, aceasta
din urmă apărută în primul an de seniorat al lui Ţichindeal, la Arad, şi prin care arată starea
precară a clădirii unde trebuia să-şi desfăşoare activitatea. Se pare că cei doi iluminişti
ardeleni au intrat într-o relaţie apropiată prin colaborarea la editarea volumului de ”Fabule”
ale lui Ţichindeal, iar Petru Maior îşi exprimă admiraţia faţă de profesorii Preparandiei din
Arad, prima în lista Preparandiilor înfiinţate în anii următori: preparandia din Oradea (1848),
Preparandia din Sibiu (1853), Preparandia din Năsăud – Gherla (1858), Preparandia din
Sighet (1862), preparandia din Blaj (1865), Preparandia din Caransebeş (1876), Preparandia
din Lugoj (1914) etc. Şcoala Normală din Bucureşti se înfiinţează în 1867.
În urma destituirii din funcţia de Senior al Preparandiei din Arad, Ţichindeal este
înlocuit de avocatul Moise Nicoară, pe care îl încurajează şi îl impulsonează în calitatea sa de
deputat al românilor din Eparhia Aradului pe lângă Curtea de la Viena, pentru dobândirea
episcopului român, a limbii române în biserică, a grafiei latine în locul celei slavono-chirilice.
Aşadar, numele lui Dimitrie Ţichindeal s-a făcut auzit până la curtea imperială, fapt ce
îi conferă un respect deosebit printre elevii şi profesorii preparandiali până în zilele noastre. El
se va reîntoarce la Becicherecul Mic şi va sluji ca preot. Moare, nu se ştie din ce motive la
vârsta de 43 de ani (arhivele au fost distruse de un incendiu), la spitalul de caritate al
Ordinului catolic misericordian din Timişoara, unde va fi şi înmormântat. În urma procesului
de modernizare urbană, cimitirul a fost strămutat, astfel că nu se cunoaşte locul unde îşi
doarme somnul de veci.
Peste ani de zile de la această întâmplare, în 1862, profesorul Gimnaziului românesc
de la Cernăuţi, Aron pumnul, îi scrie profesorului de la Preparandia din Arad, Athanasie
Şandor, să îi trimită biografiile unor scriitori ardeleni, amintindu-i pe Paul Iorgovici, Dimitrie
Ţichindeal, Constantin Loga, Alexandru Gavra şi Athanasie Marienescu. Acesta îi trimite
câteva, printre care şi pe cea a lui Dimitrie Ţichindeal. Nu se cunoaşte dacă prin această filieră
intră Eminescu în contact cu personalitatea lui Ţichindeal, dar această supoziţie ar fi cea mai
plauzibilă pentru explicarea versului său din poezia Epigonii, de la 1870.
Dimitrie Ţichindeal a rămas în conştiinţa urmaşilor săi ca un înfăptuitor al ideilor
iluministe, numele său rezonând şi la 200 de ani, de când, într-un răstimp scurt, de doar trei
ani, a marcat învăţământul preparandial din vestul ţării. Până la Ţichindeal nimeni, în cultura
românească, nu a formulat atât de explicit dorinţa românilor de a se uni, iar doctrina sa, în
esenţă realistă, s-a făcut cunoscută în toate ţinuturile animate de aceeaşi dorinţă. Nu s-a

6
Apud, Anton Ilica, Istoricul Preparandiei din Arad, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012, pp. 96-97
(Scrisoarea inedită a lui Ţichindeal a fost găsită în Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, fondul
Ciuhandu)

659
remarcat printr-o operă literară remarcabilă, a fost însă pătruns de spiritul iluminist şi a trăit
încercând să desăvârşească ”lucrul început” de unire a naţiei daco-româneşti.

Bibliografie:
Arimia, Vasile, Moisiuc, Elena, O descriere inedită a teritoriului şi oamenilor din fostul
comitat Arad la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Ziridava, vol X (1978), Arad.
Bodea, Cornelia, Moise Nicoară (1784-1861), Editura Diecezană, Arad, 1943
Bogdan, Doru, Preparandia din Arad în conştiinţa cultural-istorică a epocii sale 1812 – 200
– 2012, Editura Nigredo, Arad, 2012.
Bogdan, Doru, Mărghitan, Liviu, Ţichindeal – gură de aur, Editura Viaţa Românească, Arad,
2000.
Botiş, Teodor, Anuarele Institutului Pedagogic şi a Institutului Teologic, Editura Diecezană,
Arad, 1919-1927.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1982.
Flora, Radu, Dositej şi Ţichindeal, I, în publicaţia Lumina, ian – dec., 1967, Novisad.
Ilica, Anton, Istoricul Preparandiei din Arad, 1812 – Preparandia – 2012, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2012.
Popeangă, Vasile, Un secol de activitate şcolară românească în părţile Aradului, 1721-1821,
arad, 1974.
Popeangă, Vasile, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, CCES,
Arad, 1976.
I. Văran, P. Hurezan, M. Popovici (coord.), Arad. Monografia oraşului de la începuturi până
la 1989, Arad, Editura Nigredo, 1999.
Vulcan, Iosif, Dimitrie Cichindeal. Date noue despre viaţa şi activitatea lui. Discursu de
recepţiune. Cu răspuns de V. A. Urechia, Bucuresci, 1893

660
 PARADISUL LUI DANTE ÎNTRE ORIGINAL ŞI TRADUCERE
Dante’s Paradise between the Original and Translation
PhD Candidate Cristian UNGUREANU
Alexandru Ioan Cuza” University, Iaşi

Abstract

This paper aims at analyzing the religious concepts and the elements of the religious discourse as they
can be found in the last chant of Dante’s Paradise from the point of view of the manner in which these are
translated into Romanian. The comparison between the romanian translations of the poem, realized by George
Coşbuc and by Eta Boeriu, shows that the romanian texts (considered as a re-construction into Romanian of the
italian original) are different from Dante’s poem, as each translator must find resources and ways to re-construct
into the target-language this coeherent system of significations which is the original.

Keywords: Dante, Paradise, religious concept, translation, poetry.

1. Preliminarii
A traduce poezie înseamnă a priva poezia de una dintre componentele sale
fundamentale, limba sa, foma pe care se construieşte sensul, ceea ce îi conferă autorului
modul său de a fi, unic şi irepetabil. Şi totuşi, traducătorul se aventurează în acest dificil
exerciţiu în care trebuie să reconstruiască în propria limbă sensuri, sunete, forme şi ritmuri
proprii unei alte limbi. Dincolo de dificultăţile inerente, dacă nu s-ar traduce, cum s-ar
experimenta ceea ce este diferit, ceea ce reprezintă altceva, cum s-ar putea aproxima
experienţa acestei alterităţi?
În cele ce urmează ne propunem să analizăm ultimul cânt din Paradisul lui Dante
pentru a vedea în ce măsură traducerile din limba română la care ne-am raportat, cea a lui
George Coşbuc şi cea a Etei Boeriu, reuşesc să reconstruiască textul poetului florentin.

2. Ultimul cânt din Paradis: de la poezia lui Dante la poezia traducătorilor

2. 1. Prologul. Considerat drept unul dintre cele mai faimoase texte ale lui Dante,
prologul din cântul XXXIII are o structură asemănătoare cu cea a unei rugăciuni clasice, în
care găsim o înşiruire de virtuţi şi de calităţi, o dată cu repetarea anaforică a pronumelui Tu.
Prima parte apare sub forma unei laudatio, un imn de laudă, urmată de o supplicatio, o cerere
de ajutor din partea poetului, care doreşte să vadă chipul lui Dumnezeu:
Vergine Madre, figlia del tuo figlio,
umile e alta più che creatura,
termine fisso d’etterno consiglio[...]1
Încă din primul endecasilab al rugăciunii pe care Dante i-o atribuie sfântului Bernard
(Vergine Madre, figlia del tuo figlio), autorul sintetizează trei dintre cele mai importante
dogme ale Bisericii Catolice: dogma Neprihănitei Zămisliri (vergine madre), dogma

1
Toate citatele din Divina Comedie în limba italiană sunt din ediţia: Dante, Divina Commedia. Inferno.
Purgatorio. Paradiso, con il commento di Anna Maria Chiavacci Leonardi, Arnoldo Mondadori editore, Milano,
1994.

661
maternităţii divine (Theotocos sau Deipara în tradiţia latină) şi dogma dublei naturi a lui
Cristos (cea de om şi cea de Dumnezeu). Oximoronul Vergine Madre încearcă să exprime un
concept foarte complex din teologie: Maria, în calitate de mamă, îl aduce pe lume pe Isus,
care este Cuvântul divin întrupat, iar ca fiică a fost ea însăşi creată din eternitate de Cristos, în
calitatea sa de Dumnezeu (una din persoanele Treimii). Pentru a exprima lucrul acesta, Dante
foloseşte o figură de stil etimologică, poliptotonul: figlia del tuo figlio. Mai apare oximoronul
umile e alta pentru a scoate în evidenţă trăsăturile antitetice ale unei măreţii care se naşte din
smerenie (cf. Ecce ancilla Domini, Lc, I,38). Termenul creatura semnifică ‘ogni essere creato
da Dio’ (av. 1294 B. Latini) cf. DELI; termen doct provenit de la creatūra(m), cuvânt din
latina ecleziastică târzie, derivat de la verbul creāre (a face ceva din nimic, cu referire la
fiinţele divine). Termine este, de asemenea, termen doct provenit din latinescul terminum
(‘margine, limită‘), aici folosit în sensul figurat de ‘destinaţie, punct de sosire’ (semnificaţie
atestată prima dată la Dante, cf. DELI: ‘punto estremo, fine’). Fecioara Maria, reprezintă în
planul mântuirii hotărât de Dumnezeu ab eterno, acel termine fisso d’etterno consiglio.
Consiglio este un latinism semantic, provine de la consĭlium (‘1. debate, discussion,
deliberation; 2. advice, councel’; cf. OLD); el apare pentru prima dată la Giacomo da Lentini
cu sensul ‘suggerimento, esortazione, avvertimento che si dà a qualcuno per aiutarlo in
qualche cosa’, în timp ce la Dante apare în anumite situaţii cu sensul de ‘prudenza, saggezza,
equilibrio della mente’, cf. DELI; în situaţia de faţă, el păstrează sensul etimonului latinesc, de
deliberare ab eterno. De aici provine nuanţa antitetică pe care o sugerează Dante, în
concordanţă, de altfel, cu toate oximoroanele de mai sus, dintre eternitatea sfatului (etterno
consiglio) şi fixitatea termenului (termine fisso). Terţina exprimă linia de demarcaţie pe care o
reprezintă Fecioara Maria, trasată de Providenţă, din eternitate, cu privire la destinul omului
în general, dincolo de conţinutul dogmatic pe care l-am prezentat mai sus. De altfel, Dante,
prin vocea lui Bernard de Clairvaux, se adresează Fecioarei Maria folosind apelative care se
cuvin mai degrabă divinităţii, iar Isus Cristos s-a întrupat în ea pentru că era cea mai nobilă şi
cea mai desăvârşită dintre creaturi, predestinată să fie aleasă pentru o asemenea menire
(termine fisso d’etterno consiglio). Mai mult decât atât, doar ea, Născătoarea de Dumnezeu,
este în măsură să-i ofere pelerinului din poemul discutat harul care îi va permite să-l vadă pe
Dumnezeu, ea fiind considerată mijlocitoarea dintre umanitate şi divinitate prin excelenţă, în
urma raportului privilegiat pe care îl are cu aceasta.
În traducerea în limba română realizată de G. Coşbuc există o echivalare directă a
aspectelor descrise de Dante:
-Fecioară mam,-a fiului tău fată
umilă şi mai sus de-orice făptură
şi-a veşnicului sfat ţintă fixată!2
Fecioara este umilă (la Dante, umile) pentru că a acceptat cu smerenie vestea pe care i-
a adus-o arhanghelul Gabriel, şi mai presus (alta) pentru că a fost ridicată la statutul de Mamă
a lui Dumnezeu şi l-a născut pe Cristos. Oximoronul umile ed alta, foarte important în
viziunea globală a lui Dante, lipseşte din cealaltă traducere analizată, cea a Etei Boeriu, care
spune:

2
Toate citatele din traducerea lui G. Coşbuc sunt din ediţia: Dante, Divina Comedie. Paradisul, În româneşte de
George Coşbuc, Comentariu de Alexandru Balaci, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957.

662
 Fecioară, Maică-a Domnului şi fiică,
soroc nestrămutat al vrerii sfinte
ce mai presus de fiinţe te ridică3
Termenul Maica Domnului (cf. DLR: maica Domnului, (ca nume propriu) ‘mama lui
Isus Hristos, Fecioara Maria’) este expresia uzuală în limba română prin care este desemnată
Fecioara Maria; această sintagmă, care implică, în mod evident, conceptul de maternitate
divină, nu reuşeşte, însă, să exprime imaginea complexă pe care Dante o creează prin
sintagma oximoronică figlia del tuo figlio. Ultimul cânt al Paradisului, pe care îl discutăm
aici, se caracterizează prin exprimarea plastică, conotativă, poate mai mult decât restul
poemului: poetul florentin a dorit să vorbească prin imagini, nu prin nume, dat fiind faptul că
şi-a propus să descrie o realitate ce ţine de inefabil; această intenţie a autorului nu a fost
respectată de traducătoare, care nu a înţeles-o sau, chiar dacă a înţeles-o, nu a găsit mijloacele
stilistice adecvate.
2. 2. Cel care se roagă. Imediat după rugăciunea Sfântului Bernard apare chipul
Fecioarei Maria, care încuviinţează cu privirea, acceptând neobişnuita cerere, şi îşi îndreaptă
privirea către Dumnezeu pentru a mijloci o asemenea favoare:
Li occhi da Dio diletti e venerati,
fissi ne l’orator, ne dimostraro
quanto i devoti prieghi le son grati;
indi a l’eterno lume s’addrizzaro.
Ochii Fecioarei Maria, plăcuţi şi la mare cinste în faţa lui Dumnezeu (da Dio diletti e
venerati), îl fixează pe cel care se roagă, impresionaţi de devoţiunea unei astfel de rugi, apoi
se întorc către lumina eternă pentru a mijloci împlinirea ei. Orator, termenul folosit de Dante
în versul al doilea al acestei terţine, ‘chi prega’, este un latinism semantic < oratōre(m),
‘persona particolarmente eloquente, parlatore abile ed eficace’ (av. 1294, B. Latini); DELI, s.
v., arată că „in Dante, av. 1321, sembra avere il sign. di ‘pregante’; de la orāre, ‘pronunciare
una formula rituale’, termen specific terminologiei religioase şi celei juridice; în felul acesta
se explică anumite semnificaţii ale cuvintelor corespondente din limba italiană, mai ales
semnificaţiile corespondentului lui oratiōne (care are în limbă, de-a lungul istoriei, două
semnificaţii de bază, cea clasică, de discurs, şi cea a tradiţiei creştine, de rugăciune).
Majoritatea comentatorilor atribuie termenului semnificaţia ‘cel care se roagă’, identificându-l
pe Bernard de Clairvaux cu orator care adresează către Fecioara Maria a sa santa orazione
(vezi Par. XXXII, v. 151). Există şi exegeţi ai operei danteşti care, dată fiind structura
elegantă a discursului, atribuie cuvântului semnificaţia de ōrātiō, -ionis (‘the action of
speaking; the faculty or power of speech’; cf. OLD). Faptul că este vorba despre o rugăciune
şi nu despre un discurs oratoric este întărit şi de folosirea termenului prieghi „rugăciuni”, o
formă dialectală toscană, de la pregare, ‘(in senso assoluto) dire preghiere’ (cu primă atestare
la Dante, 1321), cf. DELI, de la lat. precor, -āri, (‘to ask or pray for (something), beg,
implore’, cf. OLD).
În traducerea acestor versuri în limba română, observăm dubla interpretare a
discursului bernardian. Pe de o parte, G. Coşbuc le interpretează ca pe o rugăciune:

3
Toate citatele din traducerea Etei Boeriu sunt din ediţia: Dante, Divina Comedie. Paradisul, În româneşte de
Eta Boeriu, Note şi comentarii de Alexandru Balaci, Editura Minerva, Bucureşti, 1965.

663
 Fixând spre rugător priviri slăvite
şi dragi lui Dumnezeu, îmi arătară
ce mult iubeşte Ea rugări smerite;
spre veşnica lumin-apoi cătară.
La Eta Boeriu lucrurile stau cu totul altfel, în sensul că traducătoarea optează pentru o
echivalare a sensului de discurs oratoric:
Întoarse Doamna ochii ei ferice
şi dragi lui Dumnezeu spre vorbitor,
vădind că-cuviinţează căte zice;
iar de la el spre cel de veci izvor.
O ipoteză este explicarea acestei opţiuni de echivalare prin contextul istoric în care
traducerea este făcută, context în care societatea este puternic marcată de materialismul
dialectic propus de comunism; este posibil ca traducătoarea să fi fost influenţată şi să fi evitat,
din cauza aceasta, conotaţiile religioase.
2. 3. Divinul inefabil. Descrierea sentimentelor în faţa măreţiei şi a inefabilităţii
divinităţii începe printr-o declaraţie de neputinţă şi de incapacitate a limbajului uman de a
exprima realitatea divină, deşi până în momentul acesta am putut vedea iscusinţa cu care
poetul a ştiut să exprime orice aspect al universului creat şi al sufletului omenesc:
Omai sarà più corta mia favella,
pur a quel ch’io ricordo, che d’un fante
che bagni ancor la lingua a la mammella.
A vorbi despre Dumnezeu este comparat aici cu bâlbâiala sau gânguritul unui copil
care încă suge laptele matern. Faptul acesta nu-l împiedică, totuşi, să se încumete într-o
descriere cât mai precisă a ceea ce presupune el că ar fi Dumnezeu:
Ne la profonda e chiara sussistenza
de l’alto lume parvemi tre giri
di tre colori e d’una contenenza.
Din profunda şi luminoasa existenţă a lui Dumnezeu (profonda e chiara sussistenza)
apar trei cercuri de aceeaşi culoare, care au acelaşi conţinut. Imaginea dantescă face referire la
Treime, definită de teologie ca unitatea celor trei persoane divine distincte: Tatăl, Fiul (Isus
Cristos) şi Duhul Sfânt. Adjectivul chiaro, ‘puro, limpido, terso, trasparente’; s. m. ‘luce,
luminosità’, cf. DELI, provenit din lat. clārus, -a, -um (‘1. Loud, sonorous; 2. Bright, shining;
3 Seeing clearly, clear’ cf. OLD), are, în contextul acesta, sensul ‘luminos’. Sussistenza este
folosit aici cu sensul ‘esenţă, substanţă eternă’.4 Parvemi („mi-a apărut”) este un împrumut
savant din lat. pāreō, -ere (‘to be visible, be seen’, cf. OLD). Contenenza este un derivat de la
contenere, ‘racchiudere, accogliere, comprendere’ < lat. continēre, cf. DELI.
Traducerea lui G. Coşbuc rămâne, într-o bună măsură, fidelă textului dantesc:
şi-n clara ei şi-adânca-i subzistenţă
văzui trei cercuri în lumina vie,
de trei colori şi-aceeaşi continenţă.

4
Cf. DELI: sussistenza, s.f.: ‘il sussistere; ciò che sussiste’ (av. 1321, Dante), cf. DELI, < lat. subsistō, -ere (‘to
stand firm’, cf. OLD).

664
 Coşbuc alege echivalenţi româneşti care au acelaşi etimon cu cei din original: clar
‘care dă o lumină neîntunecată de nimic, fără umbre, luminos cu multă lumină’; subzistenţă,
folosit aici cu sensul învechit ‘existenţă, prezenţă’ (cf. DLR). În schimb, substantivul
continenţă este rezultatul unui calc semantic după originalul italian: rom. continenţă provine
din fr. continence şi are sensul ‘reţinere, oprire (de la plăceri) înfrânare, cumpătare’, cf. DLR;
aici, traducătorul împrumută sensul termenului italian echivalent, ‘conţinut’. Riscul acestui
procedeu este, însă, ca cititorul să nu înţeleagă semnificaţia versurilor.
În cealaltă traducere analizată, imaginea prin care Dante vrea să descrie Treimea este
destul de neclară, mai ales pentru că nu apare ideea de unitate:
În însăşi profunzimea ei văzui
trei brâuri felurite la culoare,
la fel de largi în roţi şi pricepui.
Utilizarea substantivului brâu (‘1. cingătoare lată, purtată de ţărani şi ţărance; 2.
Ornament vopsit; 3. P. ext. Partea corpului pe care o încinge brâul, mijlocul’, cf. DA) pentru
exprimarea ideii de cerc este destul de nesatisfăcătoare întrucât, prin caracterul ei plastic şi
prin sensul înrădăcinat în română (sensul 1. din DA), poate crea o cu totul altă imagine decât
cea din originalul italian (şi anume, în loc de perfecţiunea cercului, cititorul ar putea rămâne
cu imaginea unor... brâuri ţărăneşti, greu de pus în relaţie cu atributele divinităţii a căror
imagine se presupune că o reprezintă).
2. 4. Dumnezeu-Treime. Puţinul ce se poate exprima despre misterul Dumnezeului
Treime îl regăsim în versurile următoare, pe care Dante le începe printr-o exclamaţie:
O, luce etterna che sola in te sidi,
sola t’intendi, e da te intelletta
e intendente te ami e arridi!
Poliptotonul (intendi - intelletta - intendente) face ca această terţină să fie una dintre
cele mai extraordinare definiţii care s-au dat Treimii. Chiar dacă poetul nu urmăreşte
acurateţea teologică, ritmul circular care conferă unitate celor trei versuri trimite la
circularitatea raportului dintre cele trei persoane divine. Imaginea complexă din original o
regăsim şi în traducerea lui G. Coşbuc:
Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi-aşa ştiută,
etern ştiind, surâzi şi te iubeşti!
În cealaltă traducere se păstrează exclamaţia iniţială, dar interpretarea ideii prezente în
textul original nu este prea fidelă:
O, veşnic foc, ce-n tine zaci, ştiut
de tine singur şi-nţeles fiind
zâmbeşti făcându-ţi din iubire scut!
Dante îndrăzneşte să introducă un nou element în definiţia dată Treimii de către
teologi, surâsul (arridi), care reprezintă bucuria iubirii divine. Alăturarea termenilor zâmbet şi
scut, în varianta Etei Boeriu, dincolo de faptul că nu se regăseşte în original, nu este foarte
inspirată, mai ales fiindcă introduce în text o nuanţă militară, care este departe de a face parte
din imaginea Treimii.

665
 2. 5. Întoarcerea la realitate. În final, fantasia, acea însuşire care face legătura între
intelect şi simţuri, încetează şi, odată cu ea, şi viziunea. Poezia a ajuns la punctul culminant:
conceptele au fost traduse în imagini pentru a putea reprezenta într-un fel divinitatea:
A l’alta fantasia qui mancò possa;
ma già volgeva il mio disio e’l velle,
si come rota ch’ugualmente è mossa,
l’amor che move il sole e l’altre stelle.
Odată cu încetarea fanteziei, se renunţă şi la cunoaşterea intelectuală, însă Dumnezeu
mişcă setea de cunoştere (disio) şi voinţa (velle) pelerinului Dante asemenea unei roţi care se
învârte uniform (ugualmente è mossa) spre iubirea divină (amor), astfel încât acesta ajunge la
condiţia celor fericiţi, atunci când voinţa umană şi cea divină coincid. Fantasia are aici sensul
‘facoltà della mente umana di interpretare liberamente i dati forniti dall’esperienza, o di
rappresentare invenzioni sue proprie in immagini sensibili’, cf. DELI, < lat. phantasia (‘an
imagined situation, experience’, cf. OLD), din gr. φαντασία Velle, termen preluat de Dante
direct din lat. volō, velle, voluī (‘to want, wish for something’, cf. OLD), este folosit aici cu
sensul ‘voinţă’.
G. Coşbuc interpretează termenul fantasia ca desemnând un vis, aşa cum o făcuseră
deja mai mulţi exegeţi ai poemului dantesc, care au accentuat partea onirică a viziunii
autorului:
Înaltul vis se rupse-aici deodată;
ci-mi şi porni şi-al meu şi dor şi velle,
asemeni roţii ce-i egal mişcată,
iubirea care mişcă sori şi stele.
Preluarea termenului latin velle din textul lui Dante doar pentru a realiza rima cu stele
din final este o stângăcie a traducătorului. Desigur, termenul este explicat printr-o notă de
subsol, dar nu are cum să aibă asupra cititorului român al secolului al XX-lea efectul pe care
autorul Divinei Comedii l-a realizat într-un context istoric în care latina era încă o limbă
utilizată.
Traducerea Etei Boeriu:
Mai mult să spun nu-s vrednic prin cuvinte;
căci vrerii Sale potrivind pe-a mele,
asemeni roţii mă-mpingea-nainte
iubirea ce roteşte sori şi stele.
Versiunea de faţă eludează complet conceptul de fantezie (fantasia din originalul
italian), înlocuind-o, ca şi în alte situaţii de la Eta Boeriu, printr-o declaraţie directă a
neputinţei de a exprima mai mult. De asemenea, textul dantesc, urmat cu fidelitate de
traducerea lui Coşbuc, plasează într-o relaţie de coordonare adversativă primul vers şi
următoarele: viziunea a luat sfârşit, însă (în ciuda acestui fapt) Dumnezeu mişcă voinţa şi
cunoaşterea pelerinului spre iubirea divină, până când voinţa umană şi cea divină coincid. Eta
Boeriu modifică relaţia într-un raport de cauzalitate: viziunea a luat sfârşit, poetul este
incapabil să spună mai mult fiindcă este copleşit de iubirea divină, care îi coordonează
voinţa. Sensul ultimelor versuri se schimbă, astfel, substanţial, printr-o simplă modificare
sintactică.

666
 3. Concluzii
Putem spune că nu există un ideal unic de traducere perfectă şi fidelă, iar dificultăţile
nu constau numai în faptul că deseori se experimentează, într-adevăr, imposibilitatea de a
traduce, ci şi în faptul că la fel de adesea traducătorul este conştient că se poate traduce în
moduri diferite acelaşi lucru, ceea ce conduce la dificultatea de a alege.
Traducerea trebuie să fie corepondenţă a unui cuvânt, a unei propoziţii, a unui text
dintr-o limbă în altă limbă. Corespondenţa nu înseamnă simetrie sau calc. În sensul acesta,
corespondenţa ar trebui să fie măsura în care un cuvânt din textul original ar trebui să conţină
aceeaşi materie în cealaltă limbă. Adică să fie o dublură a celui original şi în acelaşi timp să
aibă propria personalitate, propriul timbru, propria sonoritate care să nu diminueze în nici un
fel vreun aspect funcţional pe care autorul vrea să-l transmită cititorului prin intermediul
operei sale.
Textul tradus nu poate constitui un corespondent 1:1 cu originalul. Se opun acestui
lucru, în primul rând, diferenţele dintre limbi, dintre sistemul propriu fiecăreia de a
descompune şi de a reprezenta realitatea. În al doilea rând, joacă un rol în acest sens
diferenţele culturale, fondul pe care îl au în spate autorul şi traducătorii şi care îşi face simţită
prezenţa în text, chiar dincolo de sau în ciuda voinţei traducătorilor.
Comparaţia ultimului cânt din Paradisul, aşa cum apare el în cele două traduceri
româneşti faţă de original, a arătat că, adesea, textul reconstruit în limba română prin
traducere se îndepărtează de poemul lui Dante pentru că inevitabil, traducătorul trebuie să
găsească resursele, invenţiile şi modalităţile de reconstrucţie pentru a realiza un sistem de
echivalenţe cu textul original. Mai mult decât atât, o traducere în rimă este mult mai infidelă
originalului decât cele care s-au eliberat de constrâgerea rimei. Asta pentru că de cele mai
multe ori căutarea rimei primează, pierzându-se nuanţe, sensuri, fapte pe care un traducător
care nu urmăreşte rima le percepe mai uşor, nefiind mereu concentrat pe cadenţele finale.

Bibliografie
1. Izvoare
Dante, Divina Commedia. Inferno. Purgatorio. Paradiso, con il commento di Anna
Maria Chiavacci Leonardi, Arnoldo Mondadori editore, Milano, 1994.
Dante, Divina Commedia. Paradiso, Introduzione di Italo Borzi, Commento a cura di
Giovanni Fallani e Silvio Zennaro, Newton Compton editori, Roma, 2005.
Dante, Divina Comedie. Paradisul, În româneşte de George Coşbuc, Comentariu de
Alexandru Balaci, Editura pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1957.
Dante, Divina Comedie. Paradisul, În româneşte de Eta Boeriu, Note şi comentarii de
Alexandru Balaci, Editura Minerva, Bucureşti, 1965.
Dante, Convivio în Tutte le opere, Introduzione di Italo Borzi, Commenti a cura di
Giovanni Fallani, Nicola Maggi e Silvio Zennaro, Grandi Tascabili Newton, Roma, 1993.
DELI = Dizionario etimologico della lingua italiana, Manlio Cortelazzo, Paolo Zoli,
Zanichelli Editore, Bologna, 1980.
DA = Dicţionarul limbii române, tomul I, partea A-B, Bucureşti, 1913; tomul I, partea
a II-a, C, Bucureşti, 1940; tomul I, partea a III-a, D-De, Bucureşti, 1949; tomul II, partea I,
F-I, Bucureşti, 1934; tomul II, partea a II-a J-Lacustru, Bucureşti, 1937, Ladă-Lepăda,
Bucureşti, 1940, Lepăda-Lojniţă, Bucureşti, 1940.

667
 DLR = Dicţionarul limbii române, serie nouă, Academia Română, Bucureşti, 1965 şi
urm.
OLD = Oxford Latin Dictionary, Oxford University Press, 1968.
Vulgata = Bibliorum Sacrorum, Iuxta Vulgata Clementinam, Nova Editio, curavit
Aloisius Gramatica, Vatican, 1929.

2. Literatură secundară
Auerbach, Erich, Studi su Dante, prefazione di Dante Della Terza, traduzione di Maria
Luisa De Pieri Bonino e Dante Della Terza, Feltrinelli Editore, Milano, 2009.
Balaci, Alexandru, Dante Alighieri, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966.
Bibliotheca Sanctorum, vol. III, Istituto Giovanni XXIII, Roma, 1963.
Buzzetti, Carlo, La parola tradotta, Morcelliana, Brescia, 1973.
D’Alfonso, Rossella, Il dialogo con Dio nella «Divina Commedia», CLUEB, Bologna,
1986.

Mulţumiri: Cercetările au fost finanţate din Fodul Social European de către Autoritatea de
Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect
POSDRU/CPP 107/DMI 1.5/S/78342].

668
 SINELE ÎNTRE CUVÂNT ŞI IMAGINE
The Self between Word and Image
PhD Candidate Mia CHINDRIŞ
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
Recent researchers on writers in exile before 1989 have revealed that their work is doubled by an
identity discourse. This fact is due to the special mark that exile has left onto the individual, both man and writer.
The current research exploits the process of identity reconfiguration in the work of Gabriela Melinescu. Our
study offers an analysis of the positioning of the self between literature and visual arts, based on Jurnal suedez
and interviews offered by the writer. The double language (verbal and visual) used in the fiction works requires
an active involvement of the reader.

Keywords: self, self-narration, skyzoid –text, identification, double language, painting.

Arta imaginii şi a cuvântului au rolul de elemente configuratoare ale identităţii

artistului, căci ele alcătuiesc spaţiul privilegiat în care se poate desfăşura procesul identitar.
Prin studiul de faţă ne propunem să urmărim raportul dintre cuvânt şi imagine în opera
Gabrielei Melinescu1 şi funcţia de comunicare de sine pe care o îndeplinesc cele două arte.
Printr-un demers descriptiv-analogic, vom urmări etapele construcţiei identitare realizate prin
lectură, traduceri şi creaţie – literară şi plastică - , iar în cazul prozei de ficţiune, vom analiza
dubla situare a naratorului şi, implicit, a lectorului, în faţa unor texte ce abordează două
limbaje: verbal şi vizual.
Construirea identităţii este un proces îndelungat, prin care individul se raportează
permanent la elementul etnic – o raportare inconştientă, ce răbufneşte din structurile profunde
ale fiinţei în situaţii limită -, la elementul lingvistic, la cel religios şi social. Din această
cauză, o experienţă precum cea a exilului sau a emigrării definitive cum a fost cazul Gabrielei
Melinescu, poate produce ”mutaţii” fundamentale in structura interioară a artistului. Opera
acestuia va deveni o încercare de elaborare a unui răspuns la întrebarea ”Cine sunt?”. Procesul
de construcţie identitară se suprapune celui de construcţie narativă, aşa cum a arătat Paul
Ricoeur în studiul său, Soi-même comme un autre, idee dezvoltată ulterior şi de Manfred Putz
sau Mark Curie2. Identitatea personală nu este înlăuntrul nostru, consideră Mark Curie, ci se
stabileşte doar prin raportare la ceilalţi; identitatea personală nu se referă la viaţa interioară a
unei persoane, ci la sistemul de diferenţe prin care se construieşte individualitatea. De

1
Gabriela Melinescu este cunoscută publicului român mai ales ca poet şaizecist, din generaţia literară patronată
de Nichita Stănescu. Puţini cititori ştiu că după plecarea în Suedia, Gabriela Melinescu îşi redescoperă pasiunea
desenatului şi îşi desăvârşeşte arta plastică prin învăţarea tehnicii gravurii. O parte dintre desenele autoarei sunt
accesibile publicului românesc prin cărţile editate de editura Polirom, care conţin şi ilustraţii ale autoarei. De
asemenea, au fost organizate câteva expoziţii şi în România, după ce expoziţiile din Stockholm şi Elveţia au avut
succes. Gabriela Melinescu se descoperă publicului său ca un artist complet, într-o permanentă preocupare
pentru desăvârşirea stilului personal, cu scopul de a comunica şi, implicit, a se comunica în faţa cititorilor săi.
2
Menţionăm aici lucrările The Postmodern Theory a lui Mark Curie şi Fabula identităţii a lui Manfred Putz.

669
asemenea, identitatea personală există doar ca naraţiune de sine3, care se construieşte din
secvenţe marcante selectate de către autor. Pentru Manfred Putz, ”definirea de sine şi
stabilirea unei identităţi constituie un proces care se derulează lent. El poate fi privit ca
desfăşurarea progresivă sau regresivă a unei vieţi reflectată în aspecte sistematice, ceea ce îl
face transferabil tramei narative...”4. Conform celor doi autori citaţi, identitatea personală este
asimilabilă unei naraţiuni despre sine, iar ”sinele”, în opinia unor teoreticieni precum Alex
Mucchielli, George Mead şi alţii, se poate construi doar printr-o triplă identificare:
identificarea celuilalt, identificare cu celălalt şi identificarea de către celălalt.5 În primul caz,
identificarea celuilalt poate fi o referire la un Altul exterior sau interior, ultimul înţeles ca altă
latură a identităţii. Identificarea cu celălalt este procesul de integrare, de adecvare la un alt
mediu socio-cultural (inclusiv lingvistic), iar identificarea de către celălalt este momentul
recunoaşterii (ne)integrării în mediul adoptiv. Această triplă identificare este mai evidentă în
cazul scriitorilor care trăiesc în altă ţară, ca urmare a regimului comunist, şi este şi cazul
Gabrielei Melinescu.
Potrivit esteticienilor Gaëtan Picon şi Liviu Rusu, creaţia este o transgresare a oricăror
limite, o ieşire din timpul său şi intrare în atemporalitate; prin opera sa, creatorul îşi depăşeşte
la rându-i limitele, eul său manifestându-se pe deplin. Creaţia devine astfel „elan de
nestăvilit”, nu activitate raţională, „justificată de ţeluri şi cauze,”6 ci proces prin care creatorul
îşi revelează şi îşi cucereşte eul.7 Este vorba despre o luptă cu haosul exterior, dar şi cu forţele
instinctuale, iar creaţia devine o formă de supunere a acestor forţe, de disciplinare a eului.8
Creaţia presupune aşadar un proces de sondare a sinelui, în vederea identificării celuilalt a
fiecărui individ. În acest fel, creaţia artistică este „o atitudine globală a personalităţii
creatoare faţă de un dezechilibru sau conflict sufletesc, care revelează problemele esenţiale
ale existenţei şi care nu poate fi rezolvat altfel decât printr-o activitate creatoare.(s.a.)”9
Considerăm că întreaga operă a Gabrielei Melinescu se înscrie în această definiţie, cărţile sale
fiind fundamentate pe experienţele personale conflictuale, rezolvate printr-o aşezare
conştientă în starea de creaţie.

3
Mark Curie, Postmodern Narrative Theory, Palgrave, New York, 2008, p. 17. „By this I mean two things: that
the only way to explain who we are is to tell our own story, to select key events which caracterise us and
organise them according to the formal principles of narrative – to externalise ourselves as if talking of someone
else, and for the purposes of self-representation; but also that we learn how to self-narrate from the outside, from
other stories, and particularly through the process of identification with other characters. This gives narration at
large the potential to teach us how to conceive of ourselves, what to make of our inner life and how to organise
it.”
4
Manfred Putz, Fabula identităţii. Romanul american din anii şaizeci, traducere şi prefaţă de Irina Burlui, Iaşi,
Editura Institutul European, 1995, p. 32.
5
Gilles Ferreol, Guy Jucquois (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, traducere de Nadia
Farcaş, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p.44.
6
Gaetan Picon, Introducere la o estetică a literaturii. Scriitorul si umbra lui, în româneşte de Viorel Grecu,
prefaţă de Mircea Martin, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p.17.
7
Liviu Rusu, Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică, traducere din franceză de Cristina
Rusu, studiu introductiv de Marian Papahagi, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 140.
8
Liviu Rusu vorbeşte despre două atitudini: una de abandonare a eului, un fel de sinucidere spirituală,
caracteristică fiinţelor slabe, şi una de rezistenţă în faţa propriilor instincte, care duce la acumularea forţei
spirituale. (p.72)
9
Ibidem, p. 85.

670
 Pentru Gabriela Melinescu, „actul creaţiei e ca o descindere în abis. Acolo unde este
ceva de salvat. Nu numai pentru tine şi pentru semenii tăi, ci poate chiar pentru Creator.”10 A
crea presupune a pătrunde în abisul interior, dominat de îndoieli, instincte, conflicte
nerezolvate şi a le aduce la suprafaţă, ordonându-le şi oferindu-le sens sau rezolvare. Prin
această acţiune, „artistul creator îşi spiritualizează existenţa în lupta cu materia.”11 Atât cititul,
cât şi scrisul au o singură motivaţie pentru Gabriela Melinescu: de a se descoperi pe sine:

„... scriu cu încăpăţânare în caiete de tot felul. Sperând poate, cu surprindere, nu în

mod calculat, să aflu cât de cât cine sunt, să găsesc un fir care ar putea să mă conducă
la fiinţa mea.
Cred că asta e şi cauza pasiunii mele pentru citit – vreau să aflu despre infinitele feluri
de a fi om şi să-mi justific şi felul meu haotic, nebunesc de a fi om în lume. Oh, am
trăit atât, am citit atât, ca să ajung la concluzia că nu mă cunosc deloc. (s.n., M. C.) ”12

Într-un interviu acordat Cristinei Vasiliu, îşi motivează scrisul ca o formă de salvare, dar
încheie cu aceeaşi idee a autocunoaşterii: „Sigur că, scriind, sar lucruri din inconştient pe care
nici tu nu ţi le explici. Şi cred că lucrurile astea sunt adevărate – un fel de accidente care
dezvăluie personalitatea celui care scrie.”13 Altă dată mărturiseşte că scrisul pare uneori „o
tortură. E ca şi cum unui zeu i-ar face plăcere să ne chinuiască pe noi, scriitorii. [...] Nu ştim
niciodată dacă ceea ce scriem va ajunge măcar la inima unui cititor.”14 Observăm permanenta
raportare a creatorului la publicul său, ce izvorăşte din dorinţa de identificat ca scriitor (şi,
implicit, diferenţiat de ceilalţi colegi de breaslă). A sta la masa de scris înseamnă a participa,
prin absenţă, la restabilirea ordinii în societate, căci acest efort de concentrare pare a fi unul
capabil să îl ferească pe creator de imixtiunea sa „în treburi pentru care nu mai avem nicio
chemare, mărind astfel şi mai mult haosul în societate.”15 Prin această atitudine, creatorul mai
face un pas în procesul construcţiei identitare, întrucât orice fel de implicare a unui individ în
societate este din punct de vedere sociologic o raportare, o cunoaştere a celuilalt, o
identificare cu un anumit cod social.
Uneori, scriitoarea asociază efortul de a intra în starea de scris cu autoflagelarea:
„pentru a nu mă deprofesionaliza, trebuie să mă biciuiesc în fiecare dimineaţă şi seara la fel,
ca la mănăstire, pentru ca lenea să nu se instaleze în carnea mea nevăzută.”16 Această
autoflagelare duce la conştientizarea unei scindări funcţionale a fiinţei diaristei, între trup şi
voinţă, respectiv imaginaţie. În ciuda eforturilor de găsire a acelei dispoziţii creatoare şi a
durerii pe care o provoacă, scrisul, prin extensie literatura, înseamnă libertate. Libertatea de a
te dezbrăca de tine însuţi, de senzaţia de inutilitate şi nimicnicie – „un pai în joaca vântului”,

10
Adela Greceanu, ”Realitatea e un fel de materie brută pentru contemplaţie” – interviu cu Gabriela Melinescu
în rev. Dilema, nr. 278, 2009, p. 13.
11
Liviu Rusu, op. cit., p. 222.
12
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez IV, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 8.
13
Cristina Vasiliu, ”Sunt printre străini în amândouă ţările şi sunt un străin chiar pentru mine însămi” – interviu
cu Gabriela Melinescu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 736, 28 sept. 2004, p. 9.
14
Aura Christi, Banchetul de litere. Dialoguri..., Ed. Ideea Europeană, Bucureşti, 2006, p. 194.
15
Ibidem, p. 195.
16
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 152.

671
libertatea de a te privi cu detaşare17 şi de a exclama stănescian: „ce mirare că sunt!”, dar şi
libertatea de a gândi, pentru că „am trăit pe mine experienţa că numai scriind învăţăm să
gândim.”18
Lectura este pentru Gabriela Melinescu un mod de viaţă; cărţile, încă din timpul
relaţiei cu Nichita Stănescu, reprezentau „pâinea noastră cea de toate zilele”19, iar dintre
cărţile citite atunci scriitoarea aminteşte de Platon şi Vechiul Testament, mai ales Psalmii şi
Cântarea Cântărilor. Ajunsă în Suedia, lectura poemelor lui Iţic Manger, confesiunile Sfintei
Tereza de Avila şi Kabbala lui Scholem o ajută „în griul şi întunericul primăverii nordice”.
Tot printre primele lecturi se numără şi Swedenborg, Biblia în suedeză cu scopul de a învăţa
limba cât mai repede (procesul formării de sine continuă prin dorinţa de cunoaştere a limbii şi
a culturii celuilalt), ori Filocalia, ediţia tradusă de Dumitru Stăniloaie. Se poate observa că
aceste lecturi incită mai ales la o călătorie spirituală, căci în faţa unei experienţe precum cea a
dezrădăcinării, credinţa este unul dintre puţinii factori care îi oferă stabilitate emoţională.
„Spiritul mistic”, de care vorbea Eugen Simion20, o îndeamnă la lecturi din Talmud, Kabbala
ori Zohar, „sursă inepuizabilă pentru a realiza o stare de plenitudine care se numeşte
lumină.”21 Acestor lecturi „religioase”, li se adaugă cele filosofice, din Epicur, Epictet, Kant,
Spinoza ori Pascal, de la care a învăţat că ne aparţine doar buna folosire a gândurilor.
Spinoza, Epictet şi Filocalia „formează un triunghi de forţă în susţinerea morală a condiţiei
de exilat”, iar „Tetrafarmaconul lui Epicur indică o direcţie pe care sufletul singuratic al
exilatei şi-o asumă cu convingerea că «putem să atingem fericirea, putem îndura durerea».”22
Scriitoarea manifestă interes sporit faţă de jurnalele unor personalităţi precum Delacroix,
Kafka, A. Gide, Munch, Nijinski, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade, lectura fiind
completată cu ample meditaţii asupra scrisului, gravurii, desenului, asupra artei în general.
Prin intermediul acestor lecturi, diarista urmăreşte cunoaşterea Celuilalt, a Artistului, dar
alteritatea se transformă în identitate, prin recunoaşterea de sine în paginile citite. Ni se pare
interesant că printre cărţile cele mai apropiate sufletului ei se numără Homer, cu Odiseea, (pe
care o citeşte în fiecare an, întocmai ca Biblia), Elias Canetti, cu Limba salvată, limba
interioară, a scrisului, păstrată în diferite medii lingvistice, Hamsun, Ultimul capitol¸ Elie
Wiesel, Celebrare hasidică şi Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti, căci aceste cărţi au în

17
La lansarea volumului al II-lea al jurnalului, Mircea Cărtărescu a remarcat această detaşare, pe care Gabriela
Melinescu o explică astfel: „Detaşarea de care vorbea Mircea (Cărtărescu) la lansarea jurnalului meu cred că
vine sau a venit pe nesimţite, după o exersare pasionată a artelor. Micul meu ego a fost pus în surdină în favoarea
unui ego mai mare – viaţa devenind contemplată dintr-un unghi îndepărtat – apropiat şi povestită de o «străină
gură». Scoriile personalităţii dispar când cineva, de exemplu, poevsteşte ceva, pe îndelete, cu multe amănunte
[...] Povestitorul devine una cu saga lui. Perspectiva se schimbă ca în desen şi arhitectură: e de ajuns să tragi o
linie, să pui un punct, că te-ai situat în altă parte, te-ai detaşat de tine. Povestitorul devenind suportul moral al
unui conţinut exploziv, imens, de o mobilitate siderică. Până la urmă povestitorul însuşi e metamorfozat de
trecerea unui abur prin sine.” Simona Sora, „«Contra-viaţa» şi misterul ei” – interviu cu Gabriela Melinescu, în
rev. Dilema, nr. 513, 24-30 ian. 2003, p. 14.
18
Jurnal suedez IV, p. 138.
19
v. Interviul acordat Luciei Negoiţă, ”Ecluzele memoriei se deschid / Liberă de greutatea vieţii”, în rev.
Acolada, nr. 7-8 - iulie-august 2010
20
Eugen Simion, Genurile biograficului II, Bucureşti, Editura Fundaţiei NAţionale pentru Ştiinţă şi Artă, 2008,
pp. 256-270.
21
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, ed. cit., p. 152.
22
Tatiana Rădulescu, „Glose la Jurnalul suedez” în rev. Viaţa românească, nr. 1-2/ 2001, ian. – febr., p. 212.

672
comun supravieţuirea şi atingerea unui centru, fie el Itaca, limba interioară, copilăria ori
identitatea / conştiinţa de sine.
Gabriela Melinescu s-a impus şi ca traducător, atât din română în franceză sau
suedeză, cât şi din suedeză în română. Această preocupare, a traducerii din limba adoptată în
limba maternă, se înscrie în linia unei trăiri scindate, a unei duble situări. Mai întâi, pentru că
aşa cum spune Paul Ricoeur, citându-l la rândul lui pe Franz Rosenzweig, a traduce înseamnă
a sluji la doi stăpâni: „îl slujeşti pe străin în opera sa, dar şi pe cititor, în dorinţa lui de a şi-o
apropria. Autor străin, cititor ce locuieşte în aceeaşi limbă cu traducătorul.”23 Apoi, pentru că
statutul de exilat se suprapune condiţiei de traducător, întrucât „el călătoreşte permanent între
două universuri încercând să îl formuleze pe unul în termenii celuilalt. Traducerea e ea însăşi
o metaforă percutantă pentru exil, pentru că ea se conturează într-un topos al analogiei.”24
Pentru Gabriela Melinescu, traducerea reprezintă mai întâi un compromis pe care îl
acceptă atunci când înţelege dificultatea şi confuzia pe care o produc scrierea în altă limbă
decât cea maternă. Mai târziu, va traduce versuri de Ileana Mălăncioiu, Nina Cassian sau
Elena Ştefoi, şi, deşi bine primite, diarista nu crede că se va dedica acestei arte grele. Motivul:
„pentru că eu sunt pe punctul de a-mi forma stilul în suedeză, şi a traduce pe alţii reprezintă
un efort de a mă îndepărta de mine. (s.n., M.C.)”25 Pusă în situaţia de a-şi traduce opera, îi
aminteşte pe Nabokov, Conrad sau Cioran, şi „chinul sfâşietor să-ţi «omori» limba maternă,
silind-o să intre într-o alta ca într-o coajă străină.”26 Traducerea poate inhiba creaţia personală,
devenind o consolare pentru neputinţa de a scrie, dar mai ales, înseamnă a comite un act de
„înaltă trădare faţă de datoria de a nu părăsi ceea ce este cel mai greu: a scrie propriile cărţi”.
Cu toate acestea, traducerea poate deveni un modus vivendi, un mod de a locui simultan in
cele două limbi:

„Am început să traduc nuvelele Birgittei (Trotzig), Vieţi duble, şi e ca şi cum aş fi

mereu în cele două limbi: suedeza şi româna, un fel de spaţiu intens în care se aud
trăiri puternice şi sonorităţi stelare.(...) A traduce cărţile altora este şi el un fel de a
trăi.”27

Se desprinde, aşadar, din interviurile acordate şi in Jurnalul suedez al Gabrielei

Melinescu ideea că literatura serveşte drept modalitate, dar şi spaţiu al (re)construcţiei
sinelui, prin tripla identificare: a celuilalt, cu celălalt şi de către celălalt.
Imediat după sosirea la Stockholm, Gabriela Melinescu începe să picteze icoane pe
28
sticlă , poate şi din dorinţa de a păstra vie amintirea ţării pe care a părăsit-o şi de a-i ţine
aproape pe cei dragi: tata, mama, mătuşa călugăriţă de la mănăstirea Nămăieşti. Pictând şi
desenând, aduce în proximitate acel spaţiu-timp părăsit, făcând posibilă prezenţa simultană în
23
Paul Ricoeur, Despre traducere, traducere şi studiu introductiv de Magda Jeanrenaud, postfaţă de Domenico
Jervolino, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 66-67.
24
Andreea Deciu, Nostalgiile identităţii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2001, pp. 57-58.
25
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez III, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 195.
26
Ibidem, p. 203.
27
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez, IV, ed. cit., p. 264.
28
Credem cå nu întâmplător scriitoarea simte dorinţa de a picta icoane pe sticlă. Dincolo de “apropierea” de casă
– cultura românească ortodoxă - care se realizează prin actul picturii, se produce şi o formă superioară de
comunicare, căci iconografia este “mai mult decât o limbă, este o limbă sacră”, conform demonstraţiei lui Victor
Ieronim Stoichiţă, în Creatorul şi umbra lui, ed. a doua, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 31.

673
două realităţi: cea prezentă şi cea părăsită. Aflăm din jurnal că, încă din copilărie, era foarte
talentată la desen, că întâlnirea cu arhitecta Rodica Prato îi va redeştepta gustul pentru desen,
că după plecarea acesteia în Franţa, va desena mai puţin, simţindu-se abandonată, dar şi că,
din pricina cenzurii, în scrisorile către Rene trebuia să scrie mai puţin şi să deseneze mai mult.
Gabriela Melinescu pictează pentru că îi lipseşte „căldura şi voinţa de a [se] fixa la maşina de
scris,”29 pentru a-şi recăpăta spontaneitatea cu care pătrunde în limba maternă ori, pur şi
simplu, pentru a se odihni, prin desen, de lupta între cuvintele celor trei limbi pe care le
vorbeşte: „Dar scrisul [...] e o mare problemă din cauza presiunii limbii străine în care trăiesc,
şi desenul şi pictura sunt mijloace de a-mi procura odihna, exersând mereu ca artiştii antici,
având acces la toate artele, şi prin ele o anume distanţare de «limbile străine», care mă apasă
cu «tentaţiile» lor subtile.30
Deosebit de importantă pentru artistă este poziţia în care desenează: „felul copiilor”
sau al pictorului Juan Miro, respectiv pe podea, în genunchi, cu tot corpul, pare a oferi
satisfacţie maximă artistului. Căci în această poziţie, întreaga fiinţă a artistului, suflet şi trup,
este implicată în procesul creaţiei: „La fel ca şi pentru rugăciune: cu sufletul, spiritul şi corpul,
toate trebuie să participe la creaţie, totul trebuie să-şi pună urmele, «marca de fabricaţie» pe
ce creează omul în momente unice.”31 Desenatul capătă astfel valenţele unui act magic,
demiurgic, prin care vidul, nimicul „înfloritor devine imagine, devine viaţă, devine poem.”
Mai mult decât atât, atunci când mâna desenează singură, din linii, puncte sau pete de culoare
se nasc chipurile celor dragi, ale celor cărora artista le duce dorul. Este ca o formă de supra-
comunicare cu fiinţele iubite trecute dincolo de Styx, dar păstrate aproape prin forţa dragostei.
La prima expoziţie la Galeria Helland din centrul Stockholmului, Gabriela Melinescu
va prezenta icoane pe sticlă şi măşti, în stil românesc, „amintind poate de cel din satul mamei
mele.”32 Lucrările sunt foarte bine primite de public, uimind prin îndrăzneala culorilor, iar
conversaţiile de la vernisaj, explicaţiile oferite vor produce revelaţia unei părţi necunoscute a
artistei, întregul vernisaj devenind o secvenţă din lungul proces de autocunoaştere: „Era atâta
lume în jurul meu, încât pot spune că eu ieşisem din mine şi cea care vorbea şi era amabilă era
o necunoscută. Cine?”33 Lucrările expuse la Galeria Dialog din Bucureşti dezvăluie, în
opinia Iolandei Malamen, „în tuşa măiastră şi în spaţiul umplut de plutiri şi zboruri insolite
minuni din poezia [ei]”, dar şi „gesturile unui copil genial care-şi revarsă energiile mînuind
exaltat pixul şi creioanele carioca pe albul hîrtiei, într-o învolburare fascinantă de linii şi
forme cu şerpuiri şi întreruperi genuine.”34 Este poate învolburarea fiinţei sale cea care irumpe
pe pânză, creând un nou univers, în care se pot recunoaşte şi elemente din tradiţia populară
românească, dar şi referiri biblice, „exprimate cu o bucurie caligrafică-ceremonios-prolifică,
din ele decupîndu-se umanul, vegetalul şi animalul, într-un vîrtej continuu şi ameţitor, născînd
un admirabil şi fascinant carusel.”35 Desenele Gabrielei Melinescu exprimă a unitate a
contrariilor, o armonizare a diversităţii universului, o aducere împreună a moştenirii culturale

29
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 15.
30
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez III, ed. cit., p. 192.
31
Ibidem., p. 216.
32
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 100.
33
Ibidem., p. 100.
34
Iolanda Malamen, ”Gabriela Melinescu în mrejele desenului” în rev. Luceafărul de dimineaţă, nr. 6 (878),
mar. 18, 2009, p. 16.
35
Iolanda Malamen, art. cit., p. 16.

674
româneşti şi a unor elemente adoptate prin vieţuirea în spaţiul cultural suedez. Nu întâmplător,
Iolanda Malamen remarcă tocmai faptul că spaţiul desenat de Gabriela Melinescu este
„suspendat între cer şi pământ”, aşadar un spaţiu de interval, ca toată existenţa scriitoarei.
Această expoziţie a reunit lucrări realizate în trei tehnici, desen monocrom, pictură şi gravură,
dezvăluind o personalitate artistică matură, pentru care arta înseamnă seriozitate, dăruire şi
efort. Ultima dintre aceste tehnici constituie, în viziunea lui Pavel Şuşară, o „probă de
profesionalism pe care nu reuşesc să o treacă [...] cei care recurg la limbajul plastic doar din
motive de igienă sufletească şi mentală.”36 Tehnici diverse, dar unitate ideatică şi stilistică ar
putea fi sinteza acestei expoziţii.
În opinia scriitoarei Gabriela Melinescu nu există o deosebire majoră între scris şi
desen, ca şi pentru Paul Klee, pe care scriitoarea îl citeşte, şi care afirma: „scrisul şi desenul
sunt identice în fondul lor”37; ambele sunt forme de comunicare, dar desenul se situează pe o
poziţie primordială, fiind „prima formă a exprimării, a scrisului”, e un fel de „comunicare
majoră abstractă, simbolică.”38 Imaginea artistică devine o modalitate de accedere dicolo de
real, dincolo de limitele noastre.39 Desenele Gabrielei Melinescu ascund „realităţi simplificate
şi esenţializate,”40 iar aceste reprezentări ale realităţii implică un proces de re-creare, un act
demiurgic, despre care vorbea pictorul Paul Klee, citat de Gabriela Melinescu: „a picta, a
desena, înseamnă a crea realitate, această realitate care te obligă la a vedea.” Dar crearea unei
noi realităţi exterioare este dublată de o modificare a lumii sale interioare, întrucât „expresia
sub formă de operă apare astfel ca o prelungire spontană, un spaţiu de realizare, de fixare şi de
expansiune pentru subiectivitate”, iar prin exteriorizarea subiectivităţii, „imaginea artistică
favorizează o relaţie intersubiectivă.”41 Nu întâmplător, Gabriela Melinescu asociază arta sa
unui fel de erotism42, unei forme a iubirii, întrucât iubirea autentică presupune abandonare şi
transformare. Pentru Gabriela Melinescu, plecarea în Suedia a însemnat formarea ei ca
scriitor43, mai ales, şi ca artist plastic. Lucrările sale literare şi plastice se înscriu în linia
trasată de marii creatori de literatură şi pictură pe care îi citeşte sau contemplă, de unde îşi
extrage seva zilnică de putere fizică şi creatoare.
Preocuparea pentru (re)construcţia identitară şi pentru comunicarea de sine este
evidentă şi în ficţiunea melinesciană, din punct de vedere tematic. Reluarea temei emigrării, a
dezrădăcinării forţate de un regim politic, a fost constatată atât de critica literară

36
Pavel Şuşară, ”Gabriela Melinescu, între joc şi contemplaţie” în rev. România literară, nr. 18, mai 2009, p. 25.
37
Paul Klee, Theorie de l’art moderne, Gouthier-Meditations, 1964, p. 58 apud Jean-Jacques Wunenburger,
Filozofia imaginilor, traducere de Muguraş Constantinescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Sorin Alexandrescu,
Iaşi, Editura Polirom, 2004, p. 40.
38
Adela Greceanu, art. cit., p. 13.
39
Jean-Jacques Wunenburger, op. cit., p. 219.
40
Delia Hanzelik, ”Interviu în puncte şi linii. Gabriela Melinescu” în Formula As, nr. 864, 2009, disponibil la
http://www.formula-as.ro/2009/864/planete-culturale-30/gabriela-in-tara-minunilor-10986
41
Jean-Jacques Wunenburger, op. cit., p. 359.
42
Cristina Vasiliu, art. cit., p. 9: „ A desena, cum fac eu, pe suprafeţe mari şi a te pune cu corpul pe podea sau pe
spatele pianului sau pe o masă lungă – asta este un fel de erotism. Iar eu desenez cu amândouă mâinile – e un fel
de iubire. Toţi nervii mei şi muşchii şi oasele, mai ales oasele mele bătrâne se pun în vibraţie când desenez. [...]
nu mă gândesc la absolut nimic şi vine o lume la care nu aş avea acces prin logică sau prin gândire, o lume care
se exprimă printr-un alfabet al liniilor, al punctelor, al spiralelor, al formelor geometrice. Şi, după aceea, mai este
şi gravura – punta secca, incizia. Eu gravez direct pe cupru, cu forţa mâinilor. Este fascinant. Şi, după aceea,
pictez cu culorile. Toate lucrurile acestea sunt o altă formă a iubirii.”
43
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 270: „Acum […] îmi dau seama că de fapt aici, într-o ţară
străină, am devenit un adevărat scriitor; conştient de valoarea altora şi de propria mea valoare.”

675
românească,44 cât şi de cea suedeză.45 Publicul suedez este surprins, de la o operă la alta, de
diversitatea unghiurilor din care este relatată povestea. Tema recurentă a creaţiei de ficţiune
este, aşa cum am menţionat, dezrădăcinarea individului impusă de condiţiile politice şi
încercarea de integrare într-un alt mediu socio-lingvistic. Deşi având o dublă funcţie, pierdere
şi câştig deopotrivă, exilul rămâne o experienţă traumatizantă, care permanentizează o dublă
situare, în(tre) cele două ţări.
O altă caracteristică a operelor traduse în româneşte este faptul că textul este însoţit de
ilustraţii ale autoarei. Romanul Lupii urcă în cer le propunea cititorilor un discurs narativ
întrerupt de inserţia unor versuri sub formă de lună, de exemplu. Volumul de nuvele Ghetele
fericirii şi romanul Acasă printre străini continuă ideea ”jocului” cu spaţiile albe, prin
blankuri care separă episoadele temporale diferite, marcând vizual trecerea de la un timp la
altul şi de la o secventă narativă / descriptivă la alta. Dar volumul Ghetele fericirii include şi
ilustraţii ale naratoarei, care fragmentează aproape violent discursul, obligând cititorul fie la o
pauză, fie la o încercarea unei altfel de lecturi – vizuale, fie, şi mai provocator, la stabilirea
unei relaţii între cuvânt şi imagine. Textele – hibrid ”trimit la personalitatea artistului, dar, în
multe cazuri, ea este indisociabilă de publicul căruia i se adresează ediţia.”46 O astfel de
abordare duală nu este nouă; în modernism a fost oarecum abandonată şi reintrodusă în
postmodernism, având ca posibilă explicaţie caracterul fragmentar al curentului, construirea
sensului / sensurilor prin tehnica colajului sau pulverizarea eului. Două sunt perspectivele
posibile asupra textelor ilustrate chiar de autorii lor: una, de a le considera ”un singur discurs,
realizat din cuvinte şi imagini, din moment ce ambele sunt producţii ale aceluiaşi autor,”47 iar
cea de-a doua, de a le încadra în categoria textelor–schizoide, în accepţia dată de Brian
McHalle în Ficţiunea postmodernă. Rolul ilustraţiilor este, pe de o parte, acela de
„amplificare a structurii polifonice”, în termenii lui McHale, iar pe de altă parte, ţin de ethosul
retoric, ca modalitate de implicare a cititorului. Cum este implicat? Prin a-l supune unei
alegeri: în ce ordine „citeşte” cele două discursuri? Indiferent de posibilitatea de stabilire a
unor relaţii text-imagine, „textele mediului dual abordează condiţia simultaneităţii.”48 Aceste
texte-duble se înscriu în linia textelor-schizoide, fiind astfel puse în relaţie directă cu
prolematica identităţii. Ele pot crea sentimentul unei identităţi fragmentate, a unor fragmente
de viaţă ce trebuie „aranjate” de către o instanţă extratextuală. În opera Gabrielei Melinescu
este recurentă permanenta situare între: între două lumi, între două patrii, între prezent şi
trecut, între vis şi realitate, plasare care transcende spaţiul fizic al textului, obligând şi
cititorul la aceeaşi dublă situare, între două tipuri de discurs – verbal şi vizual. Trebuie să

44
Simona Sora, „«Contra-viaţa» şi misterul ei” – interviu cu Gabriela Melinescu, în rev. Dilema, nr. 513, 24-30
ian. 2003; ”Un punct de plecare”, nr. 118, 28apr.- 4mai, 2006; Tudorel Urian, ”Hoinăreală în timp” în România
literară, nr. 29, 2004; Smaranda Vultur, ”Despre suflet şi timp” în Revista 22, 10 martie 2005 etc.
45
Gergely, Tamas, Interviu cu Gabriela Melinescu, http://www.interbib.se/default.asp?id=21703&ptid=4035,
Mystener, Mats, ”Gabriela Melinescu reser hem” [Gabriela Melinescu se întoarce acasă] în
http://foreningenbis.com/2012/09/03/gabriela-melinescu-reser-hem-1/, Tornborg, Rita, ”Flyktimpulsen tämjd till
energi” [Domesticirea impulsului exilic] în http://www.svd.se/kultur/litteratur/flyktimpulsen-tamjd-till-
energi_27498.svd, consultat la 19. 08.2012.
46
Daniel – Henri Pageaux, Literatură generală şi comparată, traducere de Lidia Bodea, cuvânt introductiv de
Paul Cornea, Iaşi, Editura Polirom, 2000, p. 208.
47
Stuart Sillars, Visualisation in Popular Fiction, 1860-1960. Graphic narrative, fictional images, Routledge,
UK, 1995, p. 17.
48
Brain McHalle, Ficţiunea postmodernă, trad. de Dan. H. Popescu, Iaşi, Editura Polirom, 2009, p 291.

676
menţionăm un detaliu care ţine mai mult de „forma” în care se oferă discursul, cu vădită
intenţie de implicare a cititorului, înscriindu-se în aceeaşi linie a auto-reprezentării. Este vorba
despre ediţiile în limba suedeză ale romanelor melinesciene, care conţin elementul-cheie al
volumului pe copertă: statuia regelui Karl – Acasă printre străini (Hemma utomlands) şi un
grup de femei îmbrăcate în port popular românesc îmbrăţişând un copil – Mama ca Dumnezeu
(Mama sum God), netradus în limba română. Editura Polirom nu a continuat această politică
editorială în cazul romanului Acasă printre străini şi a volumului de nuvele Ghetele fericirii,
alegând să plaseze pe prima copertă ilustraţii ale autoarei. „Întoarcerea” la copertă, în cazul
lucrărilor în suedeză, este una ambiguă, ea putând fi intepretată atât ca accentuare a
simbolului cărţii şi, mai ales, a statutului de străin pe care publicul suedez îl înţelege prin
asociere cu numele românesc al autoarei, cât şi ca o formă de manipulare a cititorului, care
„se reîntoarce la copertă, închizând cartea în mod fizic şi examinând fotografia [aici,
imaginea] de pe copertă,”49fără să iasă pe deplin din universul ficţional.
Opera literară are, ca orice act lingvistic, o dublă intenţie, reflexivă şi tranzitivă; ea
„comunică” idei, sentimente, valori, dar constituie şi spaţiul prin care se comunică autorul ei.
Creaţia devine spaţiul propice pentru cunoaşterea de sine, pentru reconstrucţia identitară în
cazul scriitorilor plecaţi din ţară. Pentru Gabriela Melinescu, literatura şi arta plastică
înseamnă posibilitatea de a se comunica, de a se descoperi publicului său, român sau suedez,
de a spune povestea unui Artist care ajunge la manifestarea deplină a spiritului său creator.

Bibliografie:
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez I-V, Iaşi, Ed. Polirom, 2002, 2003, 2004, 2008, 2010.
Christi, Aura, Banchetul de litere. Dialoguri..., Bucureşti, Ed. Ideea Europeană, 2006.
Curie, Mark, Postmodern Narrative Theory, Palgrave, New York, 2008.
Deciu, Andreea, Nostalgiile identităţii, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2001.
Ferreol, Gilles, Jucquois, Guy (coord.), Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale,
trad. de Nadia Farcaş, Iaşi, Ed. Polirom, 2005.
McHalle, Brain, Ficţiunea postmodernă, trad. de Dan. H. Popescu, Iaşi, Ed. Polirom, 2009.
Pageaux, Daniel – Henri, Literatură generală şi comparată, trad. de Lidia Bodea, cuv. intr. de
Paul Cornea, Iaşi, Ed. Polirom, 2000.
Picon, Gaetan, Introducere la o estetică a literaturii. Scriitorul si umbra lui, trad. de Viorel
Grecu, pref. de Mircea Martin, Bucureşti, Ed. Univers, 1973.
Ricoeur, Paul, Despre traducere, trad. şi studiu intr. de Magda Jeanrenaud, postf. de
Domenico Jervolino, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
Putz, Manfred, Fabula identităţii. Romanul american din anii şaizeci, trad. şi pref. de Irina
Burlui, Iaşi, Ed. Institutul European, 1995.
Rusu, Liviu, Eseu despre creaţia artistică. Contribuţie la o estetică dinamică, trad. din
franceză de Cristina Rusu, studiu intr. de Marian Papahagi, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1989.
Sillars, Stuart, Visualisation in Popular Fiction, 1860-1960. Graphic narrative, fictional
images, Routledge, UK, 1995.

49
Ibidem, p. 290.

677
Simion, Eugen, Genurile biograficului II, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi
Artă, 2008.
Stoichiţă, Victor Ieronim, în Creatorul şi umbra lui, ed. a doua, Bucureşti, Ed. Humanitas,
2007.
Wunenburger, Jean-Jacques, Filozofia imaginilor, trad. de Muguraş Constantinescu, ed.
îngrijită şi postf. de Sorin Alexandrescu, Iaşi, Ed. Polirom, 2004.
Greceanu, Adela, ”Realitatea e un fel de materie brută pentru contemplaţie” – interviu cu
Gabriela Melinescu în rev. Dilema, nr. 278, 2009.
Hanzelik, Delia, ”Interviu în puncte şi linii. Gabriela Melinescu” în Formula As, nr. 864,
2009, disponibil la http://www.formula-as.ro/2009/864/planete-culturale-30/gabriela-in-
tara-minunilor- 10986
Malamen, Iolanda, ”Gabriela Melinescu în mrejele desenului” în rev. Luceafărul de
dimineaţă, nr. 6 (878), mar. 18, 2009.
Negoiţă, Lucia, ”Ecluzele memoriei se deschid / Liberă de greutatea vieţii”, în rev. Acolada,
nr. 7-8 - iulie-august 2010.
Rădulescu, Tatiana, „Glose la Jurnalul suedez” în rev. Viaţa românească, nr. 1-2/ 2001, ian.
– febr.
Sora, Simona, „«Contra-viaţa» şi misterul ei” – interviu cu Gabriela Melinescu, în rev.
Dilema, nr. 513, 24-30 ian. 2003.
Şuşară, Pavel, ”Gabriela Melinescu, între joc şi contemplaţie” în rev. România literară, nr.
18, mai 2009.
Vasiliu, Cristina, ”Sunt printre străini în amândouă ţările şi sunt un străin chiar pentru mine
însămi” – interviu cu Gabriela Melinescu, în Adevărul literar şi artistic, nr. 736, 28
sept. 2004.

Această lucrare este parţial susţinută de Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
(POSDRU), finanţat din Fondul Social European şi de către Guvernul roman, cu numărul contractului
POSDRU 80641.

678
 IMAGINEA ALTERITĂŢII ÎN ARTA ROMÂNEASCĂ
CONTEMPORANĂ
The Image of Alterity in Contemporary Literature and Visual Arts
PhD Candidate Lucian – Nicu RĂDĂŞAN
”Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Alterity represents a philosophical concept framed by Emmanuel Lévinas, which mirrors the
representation of the other; that is why the concept it also known under the name of 'the otherness'. Although
alterity was established as a concept in the field of philosiphy, it is also deployed in other domains and
disciplines such as: anthropology (Michael Taussing, Pauline Turner Strong), arts (John Michael Cooper),
religion and pre-eminently in literature (Mallarmé) and cultural studies. In terms of antropology, alterity refers to
the representation and projections of the other. In this sense, Michael Taussing opines that alterity implies both
'Mimesis' (the internalized image of the other) and 'Alterity' (the symbolic interspace between Self and Other). In
other words, the author defines through alterity the opposition between Self and Other (the contrast between two
ontologic entities).

Keywords: alterity/'the otherness', image, representation, Self.

Întâlnită tot mai des noţiunea de alteritate vine să definească o oarecare originalitate,
un oarecare simţ, o oarecare noţiune.
Termenul are o arie complexă de utilizare: de la identitatea umană până la identitatea
naţională, identitate tot mai mult discutată. Din trecut şi până astăzi statutul identităţii a fost
protejat, considerat ca ceva care nu poate fi schimbat sau asupra căruia nu se poate interveni
dar, recent, apar numeroase semne de impas. În plan social incercarea de uniformizare
identitară duce la reacţii de ordin politic şi cultural. Creionarea unei Europe unită aduce şi un
mare impact din punctul de vedere a statelor componente, iar incercarea de a stabili noi reguli
de conduită e sortită eşecului.
Pentru a putea susţine ideea de identitate şi pentru a fortifica această noţiune a apărut
postulată o altă realitate, cea a alterităţii, tratată cu insistenţă şi analizată ştiinţific mai ales ca
opoziţie: identitate vs alteritate.
Criza identităţii este un semn pentru înţelegerea acesteia dar trebuie privită şi din
perspectiva modului de a privi lumea. Identitatea nu este un dat, ci o construcţie a cărei durată
este concurentă cu cea a vieţii şi pe care fiecare individ o exprimă în comunicarea despre sine,
în povestea sa, ceea ce face ca identitatea să fie condiţionată de dialogul cu celălalt, de
recunoaşterea sau respingerea celuilalt I de către celălalt, de folosirea persoanei I şi a
persoanei a II-a. Cultura, în sens larg, este un mod de viaţă împărtăşit de un grup, inclusiv
practicile şi cunoştinţele, competenţele şi valorile care au în ochii grupului respectiv o
semnificaţie. Alteritatea reprezintă o noţiune filozofică propusă de Emmanuel Lévinas şi
centrată pe figura celuilalt, care s-a bucurat de succes în multe domenii culturale din secolul al
XX-lea. Conceptul este preluat de către cercetători precum: Nicholas Dirks, Johannes Fabian,
Michael Taussig şi Pauline Turner Strong în domeniul antropologiei şi se referă la
construirea, crearea culturală a celuilalt. În Mimesis and Alterity, Michael Taussig discută

679
despre asimilarea culturii celuilalt (mimesis) şi distanţarea de la aceasta (alteritate), cu alte
cuvinte autorul defineşte opoziţia dintre Sine şi Celălalt.
Fiecare individ este el însuşi, afirmându-se ca eu diferit de celălalt, dar se înscrie, în acelaşi
timp, şi într-un grup pe care îl identifică prin noi. În funcţie de naţionalitate, limbă, profesie,
sex, etc, fiecare poate aparţine mai multor grupuri. Identitatea are mai multe faţete şlefuite de
sentimentele de apartenenţă pe care le resimte individual.
Expansiuna actului artistic în Romania postmodernă a dus la o diversificare a stilurilor
şi conceptelor cât şi la goana după originalitate. Din ce în ce mai comercial artisticul s-a văzut
pus în faţa unei adevărate disoluţii, iar dacă actul artistic de creaţie este din ce in ce mai
absent locul acestuia este luat de cel comercial.
Literatura ultimilor ani s-a conformat din ce în ce mai mult comercialului existând din
ce în ce mai puţine scrieri ca rezultat al trăirii spirituale interioare, fiind la modă literatura
comercială unde, autorul îşi valorifică din ce în ce mai puţin trăirile.
O perspectivă de ansamblu asupra discursului artistic românesc contemporan relevă o
serie de mutaţii de ordin tematic dar şi structural între care imaginea identităţii şi alterităţii
joacă un rol important dintr-o perspectivă dublă: în primul rând este vorba despre o
descoperire a imaginii celuilalt, a străinului ce trebuie înţeles şi mai apoi cucerit; şi respectiv o
direcţie care se fixează pe marginea alterităţii în decenii în care istoria suferă schimbări
tragice, umanitatea fiind supusă unui proces ireversibil de pierdere a statutului ontologic, prin
amestecul în masa voit omogenă a colectivităţii.
Din punct de vedere estetic putem observa şi un efect de pluralizare al actului artistic
ce-şi trage rădăcina din ideologia postmodernistă. Şcena de streetart din Europa de Est este
aproape necunoscută în SUA, deşi căderea Cortinei de Fier a deschis un spaţiu rapid acaparat
de creativităţi emergente. Unii dintre noii artişti s-au dezlănţuit pe zidurile oraşelor în
dezvoltare, găsind cele mai uimitoare modalităţi de exprimare şi populând universuri
contorsionate. Institutul Cultural Român din New York a invitat în 2008 trei tineri streetartişti
români: Nuclear Fairy, IRLO şi Omar să lucreze la Galeria Română şi să ofere o expoziţie din
prisma întâlnirii lor cu New York-ul. Vernisajul expoziţiei din 18 iunie 2008 a inclus şi un
Q&A cu artiştii, moderat de Sara şi Marc Schiller, fondatorii Wooster Collective.
Experimentele româneşti în street art sunt strict legate de cele din new media prin abordarea
do-it-yourself, vernisajul a fost însoţit de o prezentare a celor mai bune contribuţii din ultimii
ani la Festivalul de Artă Video şi New Media. Streetart-ul vine din Est în timp ce
gentrificarea urbană din New York şi politicile de curăţire au ajuns să şteargă acele urme
legendare de grafitti care au inspirat artişti din întreaga lume, artele stradale înflorind în
oraşele est-europene. Marile oraşe din Romania sunt locurile unde cei trei expozanţi au
început să aducă în stradă modalitatea lor de a se exprima. Arta lor combină estetica low-brow
cu grafitti-ul figurativ şi cu o abordare neobişnuită din punct de vedere textual, de la font la
conţinut, dând viaţă diverselor zone în care aceştia expun. Cei trei au colaborat deseori în
România, precum şi în alte ţări europene realizând o modalitate comună de exprimare. Fiind
pentru prima oară în New York şi, după câteva zile de explorare, au încercat să traducă
experienţa lor americană pe geamurile şi pereţii Galeriei Române. Expoziţia a permis tuturor
să vadă cum evoluează exponatele, iar trecătorii au intrat să vadă expoziţia în lucru.
Modalitatea de lucru pentru care au optat, acea a expoziţiei în lucru a reuşit să influenţeze din
aproape în aproape. Poneiul roz instalat în expoziţia deţinută de statul român la New York,

680
clădire în care funcţionează şi Institutul Cultural Român la New York, a dat de furcă criticilor
de artă, ziariştilor dar şi politicienilor. Aici, unde obişnuiau să aibă loc mici petreceri cu
specific românesc, cu invitaţi dintre vipurile culturale ale anilor ’80, cu discuţii elevate despre
Eminescu şi alte valori clasice ale românităţii, poneiul roz a sfidat nu prin valoarea lui
artistică discutabilă – un ponei roz ştampilat ironic cu o svastică pe pulpă şi cu un os atârnat
de coadă – ci prin circul din jurul lui: articole inflamate, acuzaţii de antisemitism, plângeri la
poliţia americană. Trecerea bruscă de la identitatea culturală a poporului român s-a făcut
brusc şi şocant, Carul cu boi al lui Grigorescu a fost înlocuit cu picturi abstracte venite parcă
să revolte specificul identitar. Arta este văzută ca o adaptare indiferent din ce parte privim, fie
producători, fie consumatori de artă. Prin artă eul integrat se adapteză la nivelul speciei şi al
fiinţei culturale, iar opera de artă devine povestea mea dar spusa de o gură străină.
Exprimarea prin artă a celor trei tineri artişti relevă o cunoscută criză a identităţii, semn pentru
o nouă înţelegere a acesteia, dar şi un semnal de alarmă în ce priveşte modalitatea de a privi
lumea – fenomenul unei alterităţi care numai poate fi definită în termenii diferenţei.
Criza identităţii se propagă dinspre modern, criză manifestată în vremurile noastre la o
scară largă ducând şi la o criză a limbajului, criză sesizată în literatura contemporană. Nevoia
de identitate şi libertate a omului contemporan rezultă din societatea care se mişcă în decalaj
faţă de nevoile umane, ori prea încet ori haotic.
Nevoia de regăsire şi de exprimare o găsim şi în cazul arhitecturii ca mijloc de
exprimare a individului, a arhitectului, considerat şi el un creator la nivelul artistic.
Arhitectura românească a trecut şi ea, ca întreaga societate, printr-o transformare, iar această
transformare conştientă de sine se face numai în sensul unei modernizări. Orice tranziţie e de
fapt căutarea unei noi modernităţi. A anticipa în prezent viitorul din punct de vedere artistic –
adică a te situa în avangardă – este cea mai modernă dintre atitudini, avangarda este una dintre
feţele modernităţii şi cea mai radicală formă a ei. Nu e obligatoriu să fii avangardist pentru a
fi modern, dar tendinţa avangardei este forma acută de manifestare a modernităţii. Într-o lume
gri a betoanelor, identitatea se pierde automat, identitatea arhitectului se pierde din start fiind
încorsetat între spaţiu şi imaginaţie. Construcţiile ultimilor ani au dat voie artistului de a se
exterioriza, de a se exprima prin creaţiile sale unice, unele duse la extreme. Un astfel de
exemplu îl reprezintă Sediul Uniunii Arhitecţilor din Romania – Bucureşti, Arhitecţi - Dan
Marin si Zeno Bogdanescu, 1992-2003 - e un exemplu extrem de artificiu conştientizat.
Gesturile sunt aparent contextuale: noua clădire integrează faţada unei case care a ars în
timpul revoluţiei din 1989, martor al evenimentelor din trecut, astfel ca urmele istoriei să
rămână intacte. Prismele de sticlă din cladirea nouă urmează aliniamentul fronturilor
existente, iar din vechea clădire e păstrată numai o iluzie, faţada, suprafaţa goală ca o copertă
ce vine să acopere noul. Vechiul, trecutul încă protejează prezentul. Ea e agăţată scenografic
de prismele de sticlă – o clădire de expresie abstractă, cum o descriu autorii înşişi, vechiul şi
noul îşi păstrează independenţa şi indiferenţa reciprocă, rămân detaşate fără să se atingă
defapt. În acest caz putem vorbi de o identitate a spaţiului, o identitate a creatorilor dar şi
despre alteritatea ca mod de exprimare. O identitate istorică stă la baza unei exprimări
artistice, cei doi artişti regăsindu-se mai mult în noua lor creaţie.
În contextul cultural şi ştiinţific actual aflat în criză conceptuală identitatea trece şi ea
printr-o criză de exprimare, iar individul prins în aglomeraţia cotidiană se emite prin

681
dedublare reuşind să se regăsească într-o lume paralelă ce-i asigură supraveţuirea ca
individualitate.

BIBLIOGRAFIE:
Antohi, Sorin, Civitas imaginalis. Istorie şi utopie în cultura română, Bucureşti, 1994.
Antohi, Sorin, Utopica. Studii asupra imaginarului social. Bucureşti, 1991.
Blanchot, M. The Infinite Conversation. Minneapolis, University of Minnesota Press, 1993.
Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Editura Humanitas,2000.
Buber, M. Eu şi Tu. Bucureşti, Humanitas, 1992.
Codoban, A. Filosofia ca gen literar. Cluj-Napoca, Dacia, 1992.
Corbea, Andrei, Ego, alter, alter ego, Iaşi, 1993.
Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Editura Polirom, 1998.
Fiala, A. Tolerance and the Ethical Life. New York, Continuum, 2005.
Gugu Silvia, Călin Dan, Florin Tudor, Contemporary, Bucureşti, Editura Simetria, 2005.
Hours, Bernard, Ideologia umanitară sau Spectacolul alterităţii pierdute, Iaşi, Institutul
Europan, 2010.
Identitate/Alteritate – în spaţiul cultural românesc, volum îngrijit de Al. Zub, Iaşi,Editura
Universităţii Alexandru Ioan Cuza, 1996.
Joja Constantin, Arhitectura românescă în context european, Bucureşti, Editura Tehnică,
1989.
Levinas, E. Apropos of Buber: Some Notes. în Outside the Subject. London, Continuum,
2008.
Levinas, E. Existence and Existents. London. Kluwer Academic Publishers, 1988.
Liddicoat, A.J. An Introduction to Conversation Analysis. London: Continuum, 2007.
Marian, Rodica, Identitateşi alteritate, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea
Europeană, 2005.
Marinoff, L. Înghite Platon, nu Prozac. Bucureşti, Trei, 2009.
Martin Buber, Eu şi Tu, Bucureşti, Editura Humanitas,1992.
Nancy, J.L. Being Singular Plural. Stanford, Stanford University Press, 2000.
Pacurariu Dan, Arhitectura şi celelalte arte, Constanţa, Editura Pontica, 1995.
Simion, Bărbulescu, Din perspectiva alterităţii, Editura Scrisul Prahovean – Ceraşu, 1999.
Vais Dana, Fictiunile Arhitecturii, Bucuresti, Editura Paideia, 2008.

682
 Literature and Communication (III)

A RACIAL CARNIVAL: JAMES BALDWIN’S “ENCOUNTER ON THE SEINE:

BLACK MEETS BROWN”

Dr. Oana COGEANU

Alexandru Ioan Cuza University of Iaşi

Abstract
In investigating one of James Baldwin’s most underestimated essays, “Encounter on the Seine: Black
Meets Brown” (1955), this paper provides a close reading of Baldwin’s unique and critically ignored
representation of interracial relations in the African-American tradition, highlighting his argument of the
relational nature of Black identity and emphasizing that alienation is proposed as the key term of a depthless
identity which unites the African-American and the American beyond their historical wedlock.

Keywords: James Baldwin, Encounter on the Seine, African-American, relational identity

At twenty-four and after having completed two writing scholarships to no published

consequence, James Baldwin left the United States for France and other European countries,
where over a nine-year stay he reports of having discovered what it means to be a Negro
American. Baldwin’s paradoxical discovery of (black) America in Europe forms the
substance of his first published volume, Notes of a Native Son (1955). The volume is divided
into three parts and contains a total of ten essays plus an introduction; most of the essays were
written for magazines, some obviously on assignment, yet each of them is wholly transfigured
through the rhetoric of a spokesman. The first part of Notes of a Native Son takes literature as
reference and establishes Baldwin as a polemicist committing an oedipal assassination of his
literary father (for Baldwin cannot choose his father, as much as he might prefer Henry James
over Richard Wright). The second part takes society as reference in razorblade-like
unravelling the oppressive social fabric of post-Renaissance Harlem. The third part takes
travel as reference and thus continues Baldwin’s concentric approach to the discourses
conditioning the self. The four texts in Part III, “Encounter on the Seine: Black Meets
Brown”, “A Question of Identity”, “Equal in Paris” and the more famous “Stranger in the
Village”, all deal with Baldwin’s European encounters and subsequent (re)conceptualization
of blackness and are all worth careful reading for both literary and cultural purposes. The
present paper will focus on the first of Baldwin’s underestimated European essays.
The first text in Part III, “Encounter on the Seine: Black Meets Brown”, promises to
deal with a central moment of travel, the encounter. The place and the actors are referred to
indirectly in the title, the former through a common synecdoche, the latter by means of a color
metonym loaded with metaphorical significance. Hence the title invokes a type of discourse in
which immediate referents are always already abstracted into cultural schemata: meeting the
foreigner signifies an ethnographic encounter, Paris is represented by the tourism-marked

683
Seine, the individual is referred to by means of a racialist concept. But what does “brown”
stand for? Let us look for its reference in the analysis below.
“In Paris nowadays it is rather more difficult for an American Negro to become a really
successful entertainer than it is rumoured to have been some thirty years ago” (NS:103), reads
the incipit. From the very beginning, the implied author passes a conclusion on the changed
state of Parisian fact; his “rumoured” reference must be the Parisian dream, a reversal of the
Europeans’ American dream, projecting Paris as the site where the black American can
achieve freedom and success. The imperfect overlapping of the author’s and the tradition’s
Paris is assigned to the passing of time, which serves in a way to justify both the myth, framed
in an illud tempus revelry (“champagne has ceased to be drunk out of slippers” (NS:130)),
and the author’s more sober perception: “The musicians and singers who are here now must
work very hard indeed to acquire the polish and style which will land them in the big time.”
(NS:130). Yet the “tantalizing” possibility remains and is certified by the figures of Duke
Ellington and Louis Armstrong who occasionally pass through, uniting the past myth with the
present. It seems so far that Encounter on the Seine is about black performers achieving
success (or not) in Paris; the first page, at least, is completely devoted to the topic; the author
calls on proper names of performers and performances, revealing himself as a connoisseur
and proposing new ingredients (e.g. Chez Inez, “which specializes in fried chicken and jazz”)
for an updated, yet nevertheless mythical version of the Parisian dream.
But the turn of page reveals a change of topic. The change is introduced within a
transitional paragraph beginning with “In general, only the Negro entertainers are able to
maintain a useful and unquestioning comradeship with other Negroes.” (NS:104) And this is
where the black performer theme reaches its end, for it is a different kind of performance that
interests Baldwin: that of inter- and intra-racial relations. “Their non-performing, colored
countrymen are, nearly to a man, incomparably more isolated, and it must be concealed that
this isolation is deliberate.” (NS:104) There follows a socio-psychological explanation not
without standing, accounting that the black individual’s separation from the black
communities in the U.S. prompted an association of past humiliation “not only with one’s
traditional oppressors but also with one’s traditional kinfolk.” (NS:104) In the next
argumentative move, Baldwin reads into the gaze of Negroes in Paris: “Thus the sight of a
face from home is not invariably a source of joy, but can also quite easily become a source of
embarrassment or rage.” (NS:104) In an epic text, this would be read as an instance of
omniscience; in an argumentative text, it means manipulating a conclusion: Baldwin derives
his generalized interpretation of the individual gaze from an otherwise undeveloped
sociological argument, and not vice versa.
The next thesis is disconnectedly making one step further towards the point: “The
American Negro in Paris is forced at last to exercise an undemocratic discrimination rarely
practiced by Americans, that of judging his people, duck by duck, and distinguishing them
one from another.” (NS:104) Discrimination, together with its “undemocratic” determiner,
makes an interesting choice of words, since its meaning of comprehensively distinguishing
between individual entities, to which Baldwin is resorting here, is overwhelmed by its
ideological implications of oppressively distinguishing between communities. In spite of the
author’s claim of “duck by duck” distinction, it is the latter kind of discrimination that the
American Negro in Paris makes, and so does Baldwin in writing the African-Americans in

684
Paris in so general terms. Given his isolation, scarcity in number and overwhelming need to
be, as it were, forgotten, “the American Negro is Paris is very nearly, the invisible man.” (my
emphasis, NS:104) Again, the thesis jumps far from the previous one, throws in an
undeveloped idea, and retreats. One might expect next a study in invisibility, but Baldwin
zigzags into a different ideatic direction.
The next paragraph appears to be quite disorganised, conflating several half-ideas: the
repetition of the American Negro’s extension of the weariness directed on his countrymen to
weariness of his kin, the postulate of exaggerated expectancies about the French, and the
justification of the Americans’ less acute color perception in Paris, to the concessive
conclusion that “there remains, nevertheless, in the encounter of white Americans and Negro
Americans the high potential of an awkward or an ugly situation.” (NS:105) When one thinks
that the title’s promise of an encounter will finally be met, the essay subsequently delves into
juxtaposed portraits of the American, the Negro, the French and the African. Indeed,
encounter was a good lexical choice: Baldwin dwells in cultural generalization and
abstraction, and the encounter he proposes is not that of people, be they mere referents of such
collective identities, but of concepts. It seems there is a carnival on the Seine, where the
American, the Negro, the French and the African are stock masks on indiscriminate faces,
acting out in an eternal present tense a set of prescribed socio-psychological situations. This
artificial Parisian staging of the racial performance does not render Baldwin’s orderly
description of each mask less relevant, but it feeds the suspicious frustration that the
encounter will be postponed beyond the end. Eventually, an encounter is a climactic event of
identity, forcing the realization of the individual’s (lack of) adherence to the others and the
same. But in Baldwin’s essay there is no Parisian encounter; in fact, there hardly is a Paris,
save for the Seine in the title and a touristic Eiffel Tower somewhere in the text.
In his portrayal of the interracial relations of the African-American, Baldwin begins,
how else, from the centrality of whiteness. “The white American regards his darker brother
through the distorting screen created by a lifetime of conditioning.” (NS:105) This affirmation
is not only true and insightful; it can also apply meta-textually to Baldwin himself. And it
continues with “the American is more than a little intimidated to find this stranger so many
miles from home” (NS:105). The black as both brother and stranger is only an apparent
contradiction in terms and the idea of taking the racial rapport from its usual whereabouts and
observing it on foreign grounds is promising, yet undeveloped. The description of the (idea of
the) encounter focuses on the American’s side and swirls into a host of psychological
descriptors (intimidated, instinctive, personal honour and good will, generosity at once good
natured and uneasy), as the racial showdown is eventually mellowed into the question “And
how do you feel about it?” An implicit uneasy recognition of difference transpires from the
cautious phrasing of the alterity of the black in the white’s attempt to establish
communication.
Next, Baldwin moves orderly to the portrait of the Negro, discussing how the latter
relates to the white American. It seems that the abstract encounter develops through an
enunciation of positions rather than through dialogue, and this lack of actual, albeit ideatic,
interaction is mirrored by the structuring of the text into neatly juxtaposed paragraphs. This
impossibility of communicating himself to the white is exactly what the Negro’s position is:
“He has had time, too, long before he came to Paris, to reflect on the absolute and personally

685
expensive futility of taking anyone of his countrymen to task for his status in America, or of
hoping to convey to them any of his experience” (NS:105). Since in Baldwin’s Parisian
carnival the white and black American are not freed of their preconditioning masks on the
French soil, any encounter fails into touristic pseudo-talk.
Then comes the European’s turn; his mediated (mis)representations of the black are
dedicated a sentence whose irony stretches beyond the author’s rhetoric: “The European tends
to avoid the really monumental confusion which might result from an attempt to apprehend
the relationship of the forty-eight states to one another, clinging instead to such information as
is afforded by radio, press and film, to anecdotes considered to be illustrative of American
life, and to the myth that we have ourselves perpetuated” (NS:106). This envelope of high
diction directs its superior irony on the European’s disinterest in profound perception, on the
confusion that might arise of such perception, on the superficiality of clinging to the simulacra
of the media, etc.; it also hints at the risks of taking generic and simplified representations for
granted, self-representations included. It is worth noting here that Baldwin participates in this
latter category of myth perpetuators by means of his (in)famous use of a first person plural
pronoun that identifies him as American; but as the text continues undisturbed, he obviously
fails to realize the irony of his essayistic perpetuation of illustrative images and masks.
Having nailed the European to his presuppositions, the author compares their result, in a
masterful image, to “seeing one’s back yard reproduced with extreme fidelity, but in such a
perspective that it becomes a place which one has never seen or visited, which never has
existed, and which never can exist” (NS:106). This is an inspired picture of the estrangement
of representation; forced to see himself as apparent to the foreigner, the African-American
becomes foreign to himself. That is because he can neither acknowledge, nor deny the
different narrative made out of his narremes: “the Negro is forced to say Yes to many a
different questions, and yet to deny the conclusion to which his answers seem to point.”
(NS:106). Indeed, the African-American in Paris “finds himself involved, in another
language, in the same old battle: the battle for his own identity.” (NS:106). This is another
promising idea thrown in, phrasing identity as the loot of a battle that takes place on the
grounds of language, but it is only employed here as a transition to a vaguer conclusion on the
necessity for the Negro to accept the reality of his being an American, “for only by accepting
this reality can he hope to make articulate to himself or to others the uniqueness of his
experience.” (NS:107)
In one more transitional move, this thesis fades into the next: the ambivalence of the
Negro American’s status is thrown into relief by the encounter with Negro students from the
French colonies. An interesting observation follows on the dissimilarity of American blacks
and Africans: the African has “a homeland to which his relationship, no less than his
responsibility, is overwhelmingly clear: His country must be given – or it must seize – its
freedom.” (NS:107) It is not so much the fight for freedom and the sense of collective
purpose, but the existence of a homeland that must be emphasized in this description. In the
end, the Negro American’s homeland should be Africa, too. Yet, since this point follows the
one about the necessity for the Negro to accept his Americanness, it is rather the American
that perceives the colonial African here (“yet what the American is seeing…).” The same
Negro-now-American perceives by extension the little picturesque poverty of “all students” in
the Latin Quarter as a sign of the economic gap between Europe and America. And in another

686
case of curious refraction (like in the argument that the displaced African-American comes to
hate the blacks because he hates the whites), he meditates on the gains and losses of his long
American sojourn.
If one was wondering throughout the essay if Baldwin’s persona is to be found
anywhere within these mind encounters or whether he remains their directing sociologist, I
think it is here that he comes closest to an embodiment in the text: the American Negro,
desirous to return to the familiar American terrain, feels momentarily “the echoes of a past
which he has not yet been able to utilize, intimations of a responsibility which he has not yet
been able to face” (NS:108); but this spectre of the common African homeland only serves to
accentuate the difference: “The African before him has endured privation, injustice, medieval
cruelty; but the African has not yet endured the utter alienation of himself from his people and
his past.” (NS:108) The previous American overflow gives way to the present Negro chasm,
and no balance is attainable yet. As the African and the American Negro gaze at each other in
a trans-human staging over the unconquerable gap of time and space, what the Negro sees in
the African mirror is his own alienation. “This alienation causes the Negro to recognize that
he is a hybrid”, Baldwin forces again an ideatic connection. (NS:108) This psychological
hybridity may remind of W.E.B. Du Bois’s concept of double-consciousness, but it designates
alienation rather than ambivalence: the African echoes have faded, and the cultural memory
of Baldwin’s Negro only goes down as far as the auction block. In spite of the subsequent
emphasis that the Negro is not seeking to forfeit his birthright as a black man, blackness is not
conceived here as a value in itself but in its non-divorceable correlation with its white
counterpart.
The nature of the roles whites and blacks have played in each other’s lives is
beginning to fall into perspective for Baldwin – a perspective which will be developed upon
in “Stranger in the Village”, but is already summarized here: “Now he is bone of their bone,
flesh of their flesh, they have loved and hated and obsessed and feared each other and his
blood is in their soil. Therefore he cannot deny them, nor can they ever be divorced.”
(NS:108) While this image of the union of white and black is historically true,
psychologically viable and poetically expressive, one cannot but stop and ponder, mildly
irritated, on the future quality of such a marriage. A concrete vision of that future Baldwin
cannot provide: “Yet one day he will face his home again; nor can he realistically expect to
find overwhelming changes” (NS:109) – home means America, a curious starting definition
in the African-American tradition – and the author continues in the vaguest of manners:
“What time will bring Americans is at last their own identity.” (NS:109) This sentence makes
little sense unless correlated with a previous statement, which encapsulates not the conclusion
– for there is no argument really, but one of the most significant ideas proposed in Baldwin’s
self-encounter on the Seine: “Perhaps it now occurs to him that in this need to establish
himself in relation to his past he is most American, that this depthless alienation from oneself
and one’s people is, in sum, the American experience.” (NS:109) Aside from this obsession
with acknowledging Americanness, the Negro’s identity, it is suggested, dwells not in the
African past beyond memory, nor in the slave past whipped into memory, but in his relation
with a rejective and rejected past. Alienation, the breaking of the bonds to the community and
to one’s self, is proposed by Baldwin as the key term of a depthless identity – which unites
the Negro and the American beyond their historical wedlock. The identity of both Negroes

687
and Americans thus appears to be not a substance, but a relation, and this is a unique idea in
the African-American tradition. The essay concluded, but the question of who Brown is
remained. Is it the African mirror in which one catches a glimpse of the non-substantiality of
the racialized soul?
Since a strategy repeated is a strategy revealed, at least one thing is starting to become
apparent in what concerns Baldwin’s rhetoric. There is in “Encounter on the Seine” a
frustrating manner(ism) of presenting ideas that are obviously the conclusion of some
previous thought unreported in the text and which could open up a world of meanings never
developed upon. It is only the promise of argumentation that Baldwin presents the reader with
by flaunting the conclusions of unknown premises and the premises of unreached
conclusions, knitted into the dense ideatic network of the essay. This is faulty by the standards
of the species, but only as faulty as are fireworks compared to a fire. And Baldwin’s style, as
one can assess so far, is much like fireworks. In fact, one distinguished critic was so inflamed
by “Baldwin’s fireworks” (Dupee 1986:15), which he qualified as a nexus of inconsequential,
rash ideas, that he began collating and retorting to them, declaring himself outmoded by the
failure of Baldwin’s argumentative work to achieve what it (should) set out to do. One need
realize, however, that fireworks are the result of a controlled explosion serving an aesthetic
purpose. Baldwin’s essays are not maieutic; they do not aim at bringing forth the truth, for the
truth precedes and imbues them with pretextual ideas. These ideas reoccurring in different
guises throughout the essays, the rhetorical twists and turns, the pretext of argumentation all
seem to serve an aesthetic purpose. The aesthetic, however, is not the final purpose for
Baldwin, but an intermediary stay between knowing and being. Literature is the speech or the
logos in which doxa becomes epistemos, the opinion gains validity, and this is exactly
Baldwin’s strategy of passing personal experience and judgement as general truth; the source
and product of this logos is ontos, and the ontological question lies at the core of Baldwin’s
writing through his ongoing preoccupation with identity. Thus, literature can serve as the
double-certifying source and product of identity, and this is as much Baldwin’s intuition as of
the entire African-American writing tradition.

688
 PANAIT ISTRATI - REPREZENTAREA SINELUI ÎN PAGINILE
AUTOBIOGRAFICE
Panait Istrati – the Representation of the Self in the Autobiographical Works

Drd. PAPAI REKA - KATALIN

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

This study aims to highlight those literary creations of the multicultural writer Panait Istrati, which
reflects the self as a form of personal identity. The biographical ego of the autobiographical pages included in the
so-called volumes „Past and Future”, “My Escape”, become the most important locutor of the identity speech.
This speaker transposes his entire life in literature, a necessary method to achieve a complex self-portrait,
thereby giving us an immediate overview of the self / the ego. The representation of the self will be discussed
from the following two perspectives: self-subject and self-object.

Keywords: self-subject, self- object, self-portrait, self, personal identity, social identity, ego.

Din relevarea identităţii discursive, considerată ca o nouă tipologie identitară, prezentă

în majoritatea operelor lui Panait Istrati, a rezultat şi tentaţia descoperirii acelor creaţii literare,
mai mult sau mai puţin semnificative, în care se reflectă sinele, ca formă a identităţii
personale. Exemplificarea elementelor teoretice ale discursului identitar se va realiza prin
delimitarea creaţiilor declarate de însuşi autorul lor ca fiind autobiografice, de restul operelor
literare. Trebuie subliniată ideea că, în cazul lui Istrati, acele opere în care se regăseşte tema
reprezentării sinelui intră fie în categoria paginilor pur autobiografice, fie în cea a confesiunii
autobiografice sau în cea a profesiunilor de credinţă. Reprezentând o utopie a adevărului şi a
sincerităţii, în viziunea noastră, în categoria paginilor autobiografice trebuie incluse atât
volumele intitulate Trecut şi viitor şi Evadările mele, cât şi alte confesiuni şi profesiuni de
credinţă apărute postum. Chiar dacă, din punct de vedere literar, creaţiile analizate în această
parte nu se ridică tocmai la valoarea celorlalte opere literare ale scriitorului, motiv pentru care
unii exegeţi le-au ignorat, din punctul de vedere al temei identităţii, paginile incluse în
volumele menţionate mai sus constituie pilonii de bază ai discursului identitar. Fiind specifică
genului autobiografic, nu numai volumele menţionate, dar şi majoritatea celorlalte scrieri
apărute postum dezvoltă problema identificării „sinelui” cu „mine”. Această identificare va
avea drept urmare apariţia sinelui în două ipostaze diferite: în primul rând, este vorba despre
„eul actual”, reprezentând autorul paginilor autobiografice; în al doilea rând, însă, va apărea
şi „eul revolut”, a cărui identitate va fi prezentată în paginile respective. Aşa cum a subliniat
şi Louis Marin, în scrierile autobiografice „reprezentarea sinelui poate fi percepută şi ca
dedublarea unei prezenţe”1. În acest sens, putem afirma că, în creaţiile care se ocupă cu
reprezentarea sinelui, omul şi scriitorul Panait Istrati nu numai că se prezintă, dar se şi
reprezintă. Eul biografic al paginilor autobiografice devine singurul locutor al discursului

1
Louis Marin, L’écriture de soi, Presses Universitaires de France, Paris, 1999, p. 130

689
identitar, care, transpunându-şi întreaga existenţă în literatură, realizează un autoportret
complex, oferindu-ne o imagine imediată a sinelui care se reflectă în propriile sale creaţii
devenite nişte „oglinzi”. Luând în considerare paginile pur autobiografice scrise de acest
prozator, în concepţia noastră, în fiecare dintre ele, răsună binecunoscuta frază a lui
Montaigne, „c’est moi que je peins”2, apărută în introducerea primului volum de eseuri, frază
preluată şi de scriitorul brăilean cu scopul de-a aduce la cunoştinţa cititorilor români şi străini
faptul că, în paginile cu caracter autobiografic, el însuşi este cel care se descrie.
Din moment ce în această parte a cercetării noastre ne ocupăm cu textele
autobiografice ale scriitorului Panait Istrati, considerăm că un loc deosebit trebuie să îi
acordăm volumului intitulat Trecut şi viitor, apărut în vara anului 1925, la editura
„Renaşterea”. Nota distinctivă a acestui volum este anunţată chiar din primele sale pagini, în
care autorul ni se înfăţişează cu un volum de „pagini autobiografice în loc de pagini pur
literare”3. Textele incluse în volumul de debut al scriitorului au fost apreciate de însuşi autorul
lor ca fiind „profesiuni de credinţă” autobiografice, care, în viziunea lui Mircea Iorgulescu,
alcătuiesc un „volum de confesiuni, nu de literatură propriu-zisă”4. Cât despre valoarea
literară a textelor autobiografice denumite şi profesiuni de credinţă, Mircea Iorgulescu a
subliniat ideea conform căreia acestea nu se află în afara sau la periferia operei literare. Altfel
spus, nu alcătuiesc un capitol aparte, secundar, de interes minor şi cu valoare mai mult
documentară. Întregul volum intitulat Trecut şi viitor are menirea de a ne prezenta pe acel
artist sentimental a cărui viaţă se dovedeşte a fi la fel de pasionantă ca şi opera. Odată cu
apariţia volumului, autorul textelor autobiografice este prezentat mulţimii de jos în ipostaza
omului slab, aflându-se într-o luptă eternă cu semenul său şi căutând o modalitate de scăpare
de sub „ghearele” vieţii sociale. Apariţia volumului respectiv a fost interpretată ca fiind un
moment sacru, în urma căruia subiectul discursului primeşte posibilitatea de a se exprima
asupra propriei lui existenţe, prezentându-ne, cu acest prilej, şi viziunile sale despre lume:
„După treizeci de ani de credinţă neclintită într-o idee şi de dureri îngrămădite, iată-mă gata
să-mi spun cuvântul. Viaţa mi-a îngăduit, în sfârşit, să mi-l spun. I-am smuls vieţii această
îngăduinţă. I-am smuls-o cu preţul unor jertfe pe care numai eu singur le cunosc”5.
Analizând caracteristicile textelor autobiografice incluse în acest volum, remarcăm
faptul că, în pofida observaţiilor lui Mircea Iorgulescu cu privire la delimitarea precisă dintre
timpul trecut şi cel prezent, în cazul acestor texte, nu se poate vorbi despre o delimitare total
absentă, deoarece anumite teme, precum datoria artistului, vor fi dezbătute din perspectiva
acestei opoziţii temporale. Este adevărat, însă, că prezenţa celor două euri, specifice genului
autobiografic, nu poate fi întotdeauna percepută în mod direct. Drept urmare, naratorul nu se
explică, nu se interpretează şi nici nu se povesteşte. Personajul acestor profesiuni de credinţă
devine omul care scrie şi nu cel care trăieşte; altfel spus, pe parcursul acestor pagini, ni se
înfăţişează omul pentru care arta cea mai valoroasă o reprezintă existenţa în sine. Cel care îşi
spune cuvântul devine omul învins de creator, motiv pentru care, spre deosebire de celelalte
pagini autobiografice, profesiunea de credinţă preia rolul autoportretului. Din toate aceste
2
Michel de Montaigne, Avertissement au lecteur în volumul Essais. Livre 1, chronologie et introduction par
Alexandre Micha, Édition Garnier-Flammarion, Paris, 1969, p. 34.
3
Panait Istrati, Viaţa lui Adrian Zografi, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 415.
4
Mircea Iorgulescu, Panait Istrati - Învins şi Învingător, în România literară XVII, nr. 16, 19 aprilie 1984, p.7.
5
Panait Istrati, Pagini autobiografice. Trecut şi Viitor în volumul Viaţa lui Adrian Zograffi, Editura Minerva,
Bucureşti, 1983, p. 417.

690
observaţii, rezultă asumarea dramatică a condiţiei de scriitor. Victoria creatorului sugerează
sacrificarea biografiei în favoarea literaturii, fapt care conduce la absorbirea planului
existenţial în creaţie.
Încă la începutul primului text intitulat Trecut şi viitor, scris în martie 1925, Istrati ni
se prezintă în ipostaza luptătorului etern, confruntându-se în mod direct cu problemele vieţii
sociale, confruntare din care a reuşit să iasă învingător: „Puţini oameni, luptând cu viaţa, au
căzut în genunchi cât am căzut eu. M-a trântit banul, m-a trântit femeia, m-a trântit însăşi
sublima prietenie. Acum în urmă, după cum se ştie, căzusem aşa de rău că eram gata să nu mă
mai mişc. Şi totuşi, m-am sculat şi mă mişc mai cu folos ca oricând”6. Această individualitate
creatoare provine din acelaşi „puhoi” ca şi semenii săi, iar ca apărător al dreptăţii, după
treizeci de ani, este ferm convins că nu întâmplător „a fost pescuit din oceanul social”7, drept
urmare, motivul confesiunii sale devine un gest uman: „(…) eu voi adresa cuvântul meu de
luptă şi emoţia artistică tuturor neamurilor care gem sub jugul apăsării internaţionale,
mulţimilor anonime care ascund în sânul lor dureri ştiute doar de ele şi eroi nebănuiţi de
nimeni”8.
Nu putem afirma că în acest text se accentuează numai identitatea socio-morală a
autorului, ci, din contră, trebuie subliniat faptul că, prin intermediul opoziţiei stabilite între
artiştii vremii respective şi eul textului, în această creaţie se regăsesc câteva indicii
semnificative ale identităţii culturale: „Eu nu sunt un negustor de emoţii fabricate cu meşteşug
între patru pereţi şi nu scriu cu scopul de-a transforma pe lector într-un sclav sentimental al
dramelor cu deznodământ, marfă ordinară a unei lumi ordinare, produs otrăvitor de suflete,
opium literar, destinat să acapareze minţile şi să le întunece şi mai mult decât sunt de
întunecate când vin pe lume. Eu mă adresez omului pentru care viaţa e o luptă aprigă, din ziua
când a ieşit de pe băncile şcolii primare, aşa cum s-a întâmplat cu mine, omului care se zbate
în ghearele acestei vieţi şi care caută scăpare”9. Din schiţarea unui astfel de portret al eului
cultural, ni se sugerează asocierea identităţii artistului-creator cu cea a grupului ţintă al
creaţiei sale.
Următorul text semnificativ al discursului identitar din volumul de debut, datând din
1925, se intitulează Cum am debutat eu şi este dedicat acelor debuturi din viaţa personală şi
din cea literară, care, într-un fel sau altul, au marcat existenţa omului şi a artistului Panait
Istrati. Confruntarea continuă şi directă a eului discursiv cu viaţa socială a fost interpretată ca
un prim debut, în urma căruia soarta creatorului devine identică cu cea a eroilor societăţii.
Descrierea acestui debut i-a dat impulsul necesar de a preciza categoria socială din care face
parte: „Eu aparţin acelei familii de comedianţi provinciali, eroi care debutează în fiecare
seară. Eroi ai umilinţei şi ai decepţiei înfruntate, care zilnic dau piept cu viaţa, zilnic sunt
nevoiţi s-o înşface de gât, să lupte cu ea şi, neputând-o învinge, o reiau zilnic de-a capo. O
ciomăgeală fără chip de îndurare sunt debuturile tuturor acelora care nu vin pe lume târând
după ei domenii, ori protecţii plătite cu vânzarea demnităţii omeneşti. Ei debutează până la
moarte, aşa cum mereu o ia de-a capo muncitorul revoltat şi resemnat al timpurilor noastre,
sătul de viaţă după prima săptămână de debut într-o ocnă capitalistă. Soarta acestora am avut-

6
Ibidem, p. 416.
7
Panait Istrati, ibid., p. 419.
8
Ibidem, p. 425.
9
Ibidem, pp. 417-418.

691
o şi eu, de câte ori aruncam ancora în vreun oraş din lumea asta fără suflet”10. Dintre toate
debuturile cuprinse în această parte a volumului, merită menţionate acele două modalităţi
diferite de debuturi care şi-au lăsat amprenta pe întreaga existenţă a autorului.
În profesiunea de credinţă intitulată Crezul meu, scrisă în anul 1924, intenţia autorului
a fost aceea de a ne împărtăşi propriile sale convingeri cu privire la câteva valori primordiale
ale omului devenit artist. Potrivit constatărilor sale, există numeroşi artişti care se rezumă
numai la creaţie, înlăturând, astfel, prietenia şi iubirea. Fiind ferm convins că lumea este
împărţită în oameni născuţi liberi şi în oameni născuţi robi, autorul acestei profesiuni de
credinţă doreşte să ne atragă atenţia asupra adevăratelor sale valori: „Deasupra credinţelor
uscate şi şovăielnice, însă, eu pun iubirea caldă ce vine de la inimă. Sunt gata să iubesc orice
om liber! Aşa am fost întotdeauna. Aşa rămân. Nimeni şi nimic nu-mi va putea schimba o iotă
din ce m-a învăţat viaţa şi din ce îmi simte inima”11. Concluzia vine tot din partea subiectului
discursului, subliniind că „e o ruşine de-a te numi artist, când nu ştii să iubeşti un om”12.
Eul confesiunii intitulate Între artă şi dezrobire (1925), aflându-se în ipostaza de „fiu
al plebei”13, este conştient de faptul că, atâta timp cât succesele sale nu reprezintă altceva
decât rezultatul unor întâmplări, el niciodată nu va putea să devină un învingător. Prin
intermediul delimitării precise dintre timpul trecut şi cel prezent, eul acestor pagini
autobiografice va apărea în două ipostaze distincte: „(…) eram un învins al propriilor mele
nelinişti, mai mult decât un învins al oamenilor. Astăzi nu mai sunt; m-am liberat; am fost
liberat …, dar eu, singur ! ”14. În lupta cu asupritorii, el, ca artist-proletar, consideră că trebuie
să dea dovadă de putere, de curaj şi de solidaritate, folosind ca armă propria sa artă. Luând în
considerare rolurile asumate de către autorul paginilor autobiografice analizate mai sus,
împărtăşim părerea criticului literar Şerban Cioculescu, conform căruia în volumul intitulat
Trecut şi viitor, cel mai bine se reflectă identitatea morală a omului şi a artistului: „identitatea
morală a lui Panait Istrati trebuie căutată în volumul Trecut şi viitor (…). De la primele
pagini, scriitorul îşi dezvăluie firea de revoltat şi hotărârea să se numere printre luptătorii
pentru dreptate, ca să contribuie la dărâmarea unei societăţi inicve (…) Om din popor, Istrati
se adresează poporului (…) a cunoscut în adâncime infernul uman şi s-a zbătut cât a trăit să
aducă lumii o notă nouă de omenie. Autorul lui Moş Anghel a desferecat simţirile tăinuite ale
celor umiliţi şi ofensaţi, în numele cărora a scris, năzuind să contribuie la edificarea unei lumi
mai bune.(…)”15.
Seria scrierilor autobiografice continuă cu câteva povestiri autobiografice, precum La
stăpân, Căpitanul Mavromati şi Spre Franţa – Direttissimo. În ceea ce priveşte încadrarea
acestor povestiri autobiografice, trebuie semnalat faptul că, în ediţia franceză, apărută în anul
1925, cât şi în cea bilingvă, apărută în 1983 şi tradusă de către Eugen Barbu, aceste povestiri
au fost incluse în volumul intitulat Més départs – Evadările mele, în timp ce în ediţia din 1957
versiunile româneşti ale povestirilor se regăsesc în volumul intitulat Trecut şi viitor. Conform
observaţiilor lui Al. Oprea, volumul intitulat Evadările mele poate fi învestit cu toate

10
Panait Istrati, ibid., p. 426.
11
Ibidem, p. 439.
12
Ibidem, p. 441.
13
Ibidem, p. 442.
14
Ibidem, p. 445.
15
Şerban Cioculescu, Panait Istrati în România literară, 14 august 1969.

692
prerogativele autobiografiei. Povestirile menţionate mai sus ne sugerează „o impresie de viaţă
trăită, de mărturie, amestecând povestirea cu date autentificate ale realităţii”16. Este motivul
pentru care nu putem să nu ne întrebăm dacă povestirile respective, bazate pe fapte reale şi
autobiografice, se supun adevărului documentar-istoric sau, mai degrabă, aceluia sufletesc?
Dintre povestirile menţionate mai sus, poate cea mai semnificativă a fost şi rămâne cea
dedicată vârstei copilăriei. Aceeaşi poveste a fost inclusă în două volume distincte cu titluri
diferite. Dacă în ediţia din 1957 apare cu titlul Primii paşi spre luptă. La stăpân, în ediţia
franceză şi în cea bilingvă, ea apare cu următorul titlu: Sfârşitul copilăriei. Primii paşi în
viaţă. Crâşma lui Chir Leonida. Această creaţie literară a lui Panait Istrati poate fi considerată
o povestire tristă a unei copilării robite, în care autorul, devenit narator şi personaj, ne
povesteşte despre soarta copilului sărac, brutalizat fie de stăpân, fie de ceilalţi ucenici. Prin
această povestire ni se sugerează sfârşitul vârstei de aur şi începutul unei perioade
necunoscute. Tainele copilăriei ne sunt povestite la persoana întâi de către omul matur care,
după treizeci de ani, îşi aduce aminte de această perioadă a vieţii sale care marchează sfârşitul
anilor trăiţi în deplină libertate: „Într-o dimineaţă mohorâtă de octombrie, deîndată ce mama
plecă pe la casele pe unde spăla cu ziua, ieşii şi eu, fără ştirea ei. Făceam astfel primii paşi
într-o arenă unde lupta e aspră pentru cel nevoiaş. Mi-era inima grea, ştiind că frumoşii ani ai
copilăriei mele trăite într-o libertate se sfârşiseră. O copilărie care fusese fericită, cu tot
amarul ei, în ciuda lacrimilor mamei şi a trudei ei de fiecare zi. De-acum, voiam să-mi caut
singur de grijă, să nu-i mai fiu o povară, şi, dacă s-o putea, din când în când, să-i mai pun şi
câte un bănuţ în palmă”17.
În ciuda vârstei sale fragede, copilul Istrati şi-a exprimat aspiraţia spre o viaţă plină cu
responsabilităţi, chiar dacă trebuia să plătească cu preţul libertăţii. Perioada intrării sale la
stăpân a reprezentat o condiţie necesară a procesului metamorfozării copilului, condiţie
formulată de unchiul Anghel al personajului: „Numai muncind la străini ajungi să te faci
om”18. Fiind o povestire autobiografică, cititorii devin martorii transpunerii evenimentelor
reale, a faptelor şi a sentimentelor autorului din biografie în creaţie, fapt care conduce la
accentuarea identităţii narative. În viziunea noastră, din descrierea generalizată a copilului,
iese în evidenţă, de fapt, latura ipse a copilului Istrati, o latură semnificativă pe care s-a
construit întreaga povestire: „Copilul – fiinţă fără prejudecăţi şi care ascultă numai de
instinctele sale – simte cum de la primii paşi în viaţă în faţa lui se cască o prăpastie şi de aceea
se revoltă şi e cuprins de o ură adâncă, atât împotriva stăpânului, cât şi împotriva propriei sale
familii. Orice copil e un revoluţionar. Pentru el, legile creaţiei sunt mereu altele, călcând în
picioare tot ceea ce omul matur a creat împotriva lor: morală, prejudecăţi, calcule şi interese
meschine. Copilul este începutul şi sfârşitul lumii; numai el înţelege viaţa pentru că trăieşte
după legile ei şi nu voi crede într-un viitor mai bun decât în ziua când revoluţia va fi făcută
sub semnul copilăriei. Odată trecut din copilărie, omul devine un monstru: neagă viaţa, devine
ipocrit”19. Ajuns la vârsta maturităţii, care, în cazul acestei povestiri, corespunde şi cu timpul

16
Al. Oprea, Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 467.
17
Panait Istrati, Sfîrşitul copilăriei.Primii paşi spre luptă în Opere alese VII. Evadările mele. Pescuitorul de
bureţi, versiune românească de Eugen Barbu, traducere literală de Vasile Covaci, ediţie, postfaţă şi note de Al.
Oprea, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 23.
18
Ibidem, p. 23.
19
Ibidem, pp. 40-41.

693
creării, omul matur constată că, odată cu intrarea copilului în societate, el devine victima
transformărilor radicale.
Cât despre povestirea intitulată Căpitanul Mavromati, nu putem afirma că aceasta
corespunde în totalitate genului pur autobiografic, deoarece, din punctul de vedere al
categoriei persoanei, în ipostaza naratorului şi a personajului se află atât Istrati, cât şi
căpitanul Mavromati. Este de remarcat faptul că, în ediţia bilingvă din 1983, nu a fost inclusă
partea cea mai semnificativă a povestirii. Această primă parte, respectând caracteristicile
genului autobiografic, este o continuare a povestirii anterioare. La începutul acestei creaţii,
prezentă în ediţia din 1957, putem sesiza o anumită relaţie indirectă între identitatea etnică a
copilului Istrati şi hotărârea lui de a alege munca în loc de şcoală: „Nu vreau să învăţ carte,
vreau să fiu cioban. Ori ce-o fi mai lesne, ba chiar şi ţigan. Nu puteam să fiu ţigan, fiindcă
eram român, ori dacă vreţi corcitură, ca tot românul neaoş, dar în fiecare seară mă culcam cu
gândul să fug a doua zi, să nu mai dau pe acasă şi să trăiesc din măturatul vagoanelor cu
grăunţe, să mă fac gozorar, ca atâţia copii care foiau prin port”20. În astfel de referinţe, se
regăsesc câteva indicii ale alterităţii, subliniind dorinţa eului de a se transforma în celălalt. La
fel s-a întâmplat şi în cazul în care copilul, care altădată era un visător şi un libertin, simţea
nevoia de a dobândi titlul „debutantului în viaţă”21. După prima parte a povestirii, scriitorul
devine victima condeiului; astfel, în loc de prezentarea mai amănunţită a vieţii sale la stăpân,
atenţia lui se orientează spre misterele vieţii căpitanului Mavromati. De multe ori avem
impresia că, prin intermediul căpitanului Mavromati, ni se adresează tot autorul, căpitanul
fiind folosit numai ca un interlocutor. Aşa se explică şi numeroasele asemănări între eul
autorului şi eul personajului: „Au trecut zile şi ani. Unul după altul, prietenii mei buni, care
m-ar mai fi putut salva, s-au prăpădit. În vremea asta, Zanetto devenea tot mai bogat. Eu eram
tot mai slab şi am căzut bolnav (...) Dar soarta hotărâse altfel. Destinul hotărâse ca plecarea
mea să fie precedată de o victorie şi urmată de o înfrângere, aşa cum au fost de atunci încoace
veşnicele mele plecări şi sosiri din lumea largă”22.
Ultima povestire autobiografică, inclusă în volumul Evadările mele, intitulată Spre
Franţa – Direttissimo, ni-l prezintă pe acel Istrati, care, rătăcind prin lumea de un pitoresc
funambulesc a vagabonzilor, relatează până în cele mai mici detalii călătoriile sale în locuri
diferite, povestindu-ne, în acelaşi timp, tot ce a văzut şi a trăit. Caracterul autobiografic al
povestirii rezultă, pe de-o parte, şi din categorisirea acesteia ca fiind „un film al vieţii mele”23.
În cadrul celei mai frumoase încercări lipsite de noroc a autorului de a ajunge în Franţa,
naratorul şi eroul Panaitake introduce câteva indicii preţioase referitoare la condiţia lui
identitară: „eu sunt unul dintre acei visători”24; „un biet brăilean aruncat în lume”25;„sunt un
om singur pe lume”26;„sunt un tânăr îndopat cu iarbă”27; „sunt un palikaraki atât de uşurel”28.

20
Panait Istrati, Căpitan Mavromati în Pagini autobiografice. Trecut şi viitor, Editura de Stat pentru Literatură şi
Artă, Bucureti, 1957, p. 329.
21
Ibidem, p. 321.
22
Panait Istrati, ibid., pp. 104-109.
23
Panait Istrati, Spre Franţa – Direttissimo în Opere alese VII. Evadările mele. Pescuitorul de bureţi, versiune
românească de Eugen Barbu, traducere literală de Vasile Covaci, ediţie, postfaţă şi note de Al. Oprea, Editura
Minerva, Bucureşti, 1983, p. 119.
24
Ibidem, p. 119.
25
Ibidem, p. 145.
26
Ibidem, p. 159.
27
Ibidem, p. 187.

694
Asemenea celorlalte povestiri autobiografice, şi aici ne este marcată distanţa dintre timpul
evenimentelor şi timpul povestirii: „Mă aflam la Pireu (sânt exact douăzeci de ani de atunci),
în compania celui mai bun tovarăş de drum pe care l-am cunoscut în viaţa mea, singurul
prieten al cărui suflet se contopise în întregime cu al meu”29. Părăsit de lume şi cuprins de
spaima singurătăţii, protagonistul povestirii meditează îndelung asupra scopului
vagabondărilor sale, care, de multe ori, s-au dovedit a fi inutile: „Prietenul meu e departe.
Mama e departe. Iar eu ce caut pe aici! Mă gândesc la căminul de acasă, sărăcăcios, dar curat
şi primitor. Mă gândesc la cei de o vârstă cu mine, aproape toţi însuraţi, fiecare cu familia lui,
cu munca lui. De unde acest blestem care mă face să nu pot proceda ca ei, să fiu şi eu ca toată
lumea? Ce mă împinge fără încetare pe drumuri străine, când în ţara mea până şi străinii îşi
fac un rost şi rămân acolo? Ce vreau? După ce alerg?”30.
Ca o continuare a povestirii intitulate Primii paşi spre luptă. La stăpân, trebuie să
avem în vedere paginile autobiografice intitulate În Docurile Brăilei, scrise la Colmar, în
iunie 1929, publicate postum în revista Manuscriptum, nr. 1(10) şi 2 (11), 1973 şi incluse în
volumul intitulat Amintiri. Evocări. Confesiuni. Această povestire autobiografică numită şi
profesiune de credinţă, a fost scrisă cu scopul de a inaugura un nou ciclu intitulat Căutătorii
de credinţă (Les Chercheurs de foi). Pe de-o parte, ea evocă secvenţe inedite din biografia
scriitorului, iar pe de altă parte, însă, poate fi considerată ca un document evocator al Brăilei
muncitoreşti, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Timpul
evenimentelor ne apare chiar la începutul povestirii, fiind vorba despre vara anului 1898, când
copilul Istrati, în vârstă de paisprezece ani, se hotărăşte să devină ucenic la atelierele din
Docurile Brăilei. Şi în această povestire suntem informaţi asupra faptului că, între timpul
evenimentelor şi cel al creării, au trecut treizeci de ani: „Astăzi, la o depărtare de treizeci de
ani şi după ce am cutreierat pământul, scormonind viaţa şi studiind firea omenească în
adevăratul ei laborator. Existenţa, amintirea acestei scene cu care am debutat în drama socială
a clasei mele, nu a făcut decât să-mi confirme ceea ce ştiam despre ea la paisprezece ani, când
unul de ai mei a vrut să mă înveţe să fiu slugarnic, lovindu-mă ca un duşman, în timp ce un
altul, un necunoscut, mi-a luat apărarea”31. Este vorba despre una dintre acele povestiri
autobiografice ale lui Istrati, în care ni se specifică într-un mod foarte clar relaţia dintre
identitatea personală şi cea narativă. Aflându-se în ipostaza naratorului, scriitorul ni se
prezintă ca fiind „cel mai sărac dintre toţi nepoţii bunicii din partea mamei”32. În spatele
identităţii ipse, se află autorul însuşi, fiind denumit de către bunica sa drept Adrian. Urmărind
acest fir, nu putem ignora asocierea identităţii autorului cu cea a naratorului şi cu cea a
personajului. Povestirea este scrisă la persoana întâi, numele lui Adrian apare de trei ori, în
urma interacţiunii discursive a eului cu un alt personaj.
Evocarea acestei perioade semnificative a constituit, în acelaşi timp, o modalitate
prielnică pentru a scoate în evidenţă personalitatea tânărului ucenic: „În ziua intrării în
Docuri, nu eram nefamiliarizat cu munca. Slujisem, timp de doi ani, mai întâi ca băiat de
prăvălie şi apoi la o băcănie. Între timp, am cutreierat peste munţi şi văi, în căutarea propriei
28
Ibidem, p. 191.
29
Panait Istrati, ibid., pp. 120-121.
30
Ibidem, p. 149.
31
Panait Istrati, În Docurile Brăilei în volumul Pelerinul inimii, antologie, cuvânt înainte, prezentări şi traduceri
de Alexandru Talex, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 27.
32
Panait Istrati, ibid., p. 21.

695
mele inimi. De asemenea, câştigasem şi puţină experienţă de viaţă. Iată de ce, deşi începător şi
stingher în aceste ateliere pline cu maiştri aroganţi, mă uitam cu milă la tovarăşii de ucenicie
atât de umiliţi în situaţia lor, resemnaţi în faţa ocărilor, gata să se încovoaie dinaintea unei
priviri aspre, ca nişte câini hăituiţi”33. Acest manuscris neterminat se înscrie, cu contribuţii
serioase, nu numai la biografia scriitorului, cât şi la gândirea lui. Prezentându-ne adevărul
vremii sale, autorul povestirii ne vorbeşte despre nedreptatea vieţii, subliniind ideea că cei
care îndrăznesc să se confrunte cu cei care se află la putere vor fi striviţi pentru totdeauna de
cei din urmă. Experienţele copilului de paisprezece ani ne sunt povestite din perspectiva
omului matur, folosind povestirea ca mijloc literar de a-şi exprima sentimentele şi părerile cu
privire la schimbarea oraşului natal, schimbare din care va rezulta dispariţia clasei
muncitoare. Adolescentul Istrati ne apare în ipostaza de apărător al acestei clase, simţind
nevoia dreptăţii sociale, a luptei neabătute pentru eliberarea omului din chingile exploatării,
ale ignoranţei şi ale egoismului: „Eram însetat după dreptate şi mi-aş fi dat bucuros jumătate
din viaţă, nu pentru distrugerea elevatoarelor, ci pentru a fi puse în slujba întregii omeniri.
Acest elan, care mi-a ars totdeauna pieptul, nu se datora faptului că aparţineam clasei săracilor
sau că aş fi îndurat atâta suferinţă. Nu, în general, acest lucru poate fi valabil până la un punct.
(...) Sunt convins că ceasul Dreptăţii va sosi pe pământ, în ziua în care majoritatea oamenilor
se vor interesa de soarta celui în suferinţă. Eu mă şi socoteam aparţinând neînsemnatei
minorităţi care dovedea acest interes”34.
Putem afirma că întreaga povestire a fost dedicată prezentării eului social,
circumscriind locul şi rolul ocupat de tânărul Istrati în societatea vremii respective. Personajul
„înghiţit” de mulţimea de pe stradă îşi pierde curajul şi încrederea în sine: „Pe măsură ce
pătrundeam în mijlocul acestui desiş omenesc, mă cuprinse un sentiment de singurătate, din
toate părţile. Îmi pierdui curajul, încrederea în sine. S-ar fi zis că devenisem mai mic. De
departe, mă simţeam eu, cu ideile şi independenţa mea. Mulţimea nu avea nici o înrâurire
asupra mea. Acum însă mă înghiţise: mă afundam într-însa, care mă reda mie însumi, lipsit de
valoare”35. Povestirea se termină cu meditaţia eului privind rostul distrugerii omului de către
semenul său, semen a cărui soartă nu diferă de cea a personajului: „Firea mea puţin înclinată
pentru studiul cărţilor mă împingea nestăvilit spre cunoaşterea omului, aşa cum îl vedeam în
stradă. Iubea şi suferea ca şi mine. Spre el trebuia să-mi îndrept paşii: el era începutul şi
sfârşitul vieţii. Şi apoi, cu sau fără voia mea, pe amândoi ne păştea aceeaşi soartă. Atunci, de
ce distrugea tot ce se afla mai bun în mine, mai folositor cauzei sale, personalitatea mea, eul
meu, această distincţie care e la om ceea ce-i parfumul la o floare?”36.
În urma categorisirii paginilor autobiografice, am constatat că reprezentarea sinelui
poate fi discutată din perspectiva celor două forme ale sinelui, precizate de către George
Mead, eul-subiect şi eul-obiect. Suntem de părere că în aceste elemente ale sinelui se regăsesc
deopotrivă şi cele două forme specifice genului autobiografic, denumite de către Jean
Starobinski, eul actual şi eul revolut. Analizarea şi prezentarea formelor specifice sinelui în
interiorul instanţei discursive constituie o nouă metodă de analiză a operelor lui Panait Istrati.
Se poate afirma, de asemenea, că în aceste pagini avem de-a face cu o instanţă discursivă

33
Ibidem., p. 30.
34
Ibidem, p. 43.
35
Panait Istrati, ibid., pp. 44-45.
36
Ibidem, p. 45.

696
autoreferenţială, prezenţa locutorului în discurs fiind sugerată prin intermediul ambreiorilor,
precum pronumele personal de persoana întâi. În categoria creaţiilor literare concentrându-se
pe problema sinelui, poate fi adusă în discuţie şi transparenţa reprezentării sinelui. Eul
autorului nu numai că ni se descrie şi ni se prezintă, dar se şi expune în topica locurilor în care
se desfăşoară acţiunile, eul său ocupând, astfel, un loc central în cadrul paginilor
autobiografice. La întrebarea cum se prezintă eul în scena narativă, răspunsul ar fi că eul
scriitorului ne va fi prezentat în urma autoportretului, în interiorul căruia subiectul
reprezentării se identifică cu ego. Cea de-a doua categorie a creaţiilor dedicate sinelui este
reprezentată de către confesiunile şi profesiunile de credinţă cu caracter autobiografic, incluse
în volumul intitulat Trecut şi viitor, constituind expresia eului-obiect. Conform delimitărilor
lui Mead37, această formă a eului se bazează pe atitudinile sociale ale acestuia, accentuând
confruntarea directă a scriitorului cu problemele societăţii respective. Cât despre tipurile
identităţii discursive, definite şi analizate de către Patrick Charaudeau38, în viziunea noastră,
cele două forme ale identităţii discursive, cea psiho-socială externă şi cea de „poziţionare”, se
completează reciproc atât în povestirile autobiografice din volumul Evadările mele, cât şi în
celelalte pagini autobiografice cuprinse în volumul Trecut şi viitor. Identitatea de
„poziţionare” se relevă, de altfel, chiar în rolul asumat de către scriitorul brăilean de a deveni
dacă nu un artist profesionist măcar un cronicar conştiincios al propriei sale vieţi. Asumarea
acestui rol deosebit plasează sinele autorului pe un loc bine definit, care avantajează înscrierea
eului în cadrul social.

BIBLIOGRAFIE
Istrati, Panait, Chira Chiralina şi alte povestiri, prefaţă: „Un artist pasionat: Panait Istrati” de
Ion Roman, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1957.
Istrati, Panait, Opere alese VII. Evadările mele. Pescuitorul de bureţi, versiune românească de
Eugen Barbu, traducere literală de Vasile Covaci, ediţie, postfaţă şi note de Al. Oprea,
Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Istrati, Panait, Viaţa lui Adrian Zografi, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.
Istrati, Panait, Pelerinul inimii, Antologie, cuvânt înainte, prezentări şi traduceri de Alexandru
Talex, Editura Minerva, Bucureşti, 1998.
Iorgulescu, Mircea, Panait Istrati - Învins şi Învingător, în România literară XVII, nr. 16, 19
aprilie 1984, p.7.
Marin, Louis, L’écriture de soi, Presses Universitaires de France, Paris, 1999.
Mead, George, L’esprit, le soi et la société, Paris, Puf, 1963.
Montaigne, Michel de, Avertissement au lecteur în volumul Essais. Livre 1, chronologie et
introduction par Alexandre Micha, Édition Garnier-Flammarion, Paris, 1969.
Oprea, Al., Panait Istrati. Dosar al vieţii şi al operei, Editura Minerva, Bucureşti, 1983.

37
George Mead, L’esprit, le soi et la société, Paris, Puf, 1963 – apud Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor
interculturale, volum coordonat de Gilles Ferréol, Guy Jucquois, traducere de Nadia Farcaş, Editura Polirom,
Iaşi, 2005, p. 47.
38
Patrick Charaudeau, Dominique Maingueneau, Dictionnaire d’analyse du discours, Éditions du Seuil, Paris,
2002, pp. 299 – 300.

697
***coord. Charaudeau, Patrick; Maingueneau, Dominique, Dictionnaire d’analyse du
discours, Éditions du Seuil, Paris, 2002.
***Dicţionarul alterităţii şi al relaţiilor interculturale, volum coordonat de Gilles Ferréol,
Guy Jucquois, traducere de Nadia Farcaş, Editura Polirom, Iaşi, 2005.

698
 CHALLENGES FACED BY MEDICAL TRANSLATORS

Assistant PhD Candidate Adrian NĂZNEAN,

Medicine and Farmacy University of Târgu-Mureş

Abstract

Translation problems arise both from differences between language systems and from conceptual
differences, since not all languages have terms to refer to different notions. Apart from this, medical language is
a variety of language appropriate to different occasions and situations of use: it serves for the doctor-patient
communication, it covers the area of communication from specialist to specialist and it also addresses the general
public in the form of popular magazine articles. Since translators may be unfamiliar with the concepts of
scientific texts, they can easily misconstrue the syntax thus making the TT senseless. This paper aims to
investigate some problems that medical translators face and to offer solutions for successful translations.

Keywords: medical language, translation, terminology, linguistics

Introduction
English has become the lingua franca of scientific writing in general and of medical
writing in particular. This is due to the fact that the recent technological expansion in the
developed countries has brought about new fields, areas of technology, along with the
terminology associated with them. Medicine is no exception, developed countries constantly
investing large sums of money into research, hence the unprecedented advancement and
progress in the field of health sciences.
For a great number of researchers and doctors who write biomedical articles, English
may not be the mother tongue. Consequently, to have their articles published in renowned,
high impact factor journals, medical researchers turn to translators. Nevertheless, translators
are not professionals in health sciences and rely on different strategies and solutions in
dealing with the problems they encounter. Problems are of various types but they can be
categorised into terminological, linguistic and extralinguistic.

1. Terminological problems
The language of medicine is in constant change and development. New terms are
added, other ones become redundant. Hence, there are numerous difficulties translators have
to face when translating medical texts.
The terminology of clinical disciplines poses a great challenge to any translator. Terms
relating to pathological anatomy abound in medical literature, in diagnoses or names of
diseases. It is indubitable that Greek and Latin represent the basis of medical terminology in
English. However, as linguistic units will sometimes not suffice to describe current advances
in sciences, terminology may “use modern derivatives of old Greek and Latin words”
(McMorrow 1998:21) in “both microscopic and macroscopic terms” (Fischbach 1993:94).
While the doctors in the Middle Ages relied on Latin in the doctor to doctor
communication, today’s health care professionals use English. If originally medical language
derived from classical Greek and Latin roots, the reality today has shifted to compositions of
words borrowed from ordinary English. This could be the case of terms like screening,

699
bypass, stent, pacemaker, and so on. The influence of English is so powerful that many
languages simply borrow the terms in their English form instead of searching for
correspondents or finding local variants. Since many such terms describe new realities,
importing the word seems to be the best choice in covering the lexical gap.
Medical terminology is difficult for several reasons. First of all, it is a jargon to
facilitate professional communication. Secondly, it is in a continuous growth due to new
additions, whether new terminology is based on Latin/ Greek or not. Thirdly, synonymic
terms function simultaneously with probably minor shades of different meanings. Fourthly,
there is a lack of standardisation in most languages. This is the case of both English [1, 2, 3,
4] and Romanian. There have been attempts in standardising medical English in recent years,
such as the Unified Medical Language System [5] or SNOMED [6]. Having access to such
databases greatly facilitates not only the work of a translator but also the work of the
professional in medicine.
Standardisation of medical terminology is of great help also in the doctor-patient
communication. More and more professionals in the field of medicine recognise the need for
standardised terminology in all subfields of medical science, from laboratory medicine [3] to
orthopaedics [2, 4].
Unfortunately, to date, a search on the PUBMED [7] database does not retrieve any
articles on the topic of standardisation of Romanian medical terminology. This might be due
to the fact that most Romanian medical journals are currently published in English. Such a
database would undoubtedly aid both in the production and in the translation of medical
research articles.

2. Linguistic problems
There are two levels of grammatical problems in translation: morphology and syntax.
If morphology examines aspects as compounding, inflexion, derivation, etc, syntax will
regard the arrangement and relationship of words in sentences. The syntactic structure of a
language imposes different boundaries on the way messages are organised in that particular
language, which results in various difficulties in translations. Choices in a language are of two
types: grammatical and lexical. Regarding translation, the most important difference between
these two options is that while lexical choices are somewhat optional, grammatical ones are
compulsory. Another difference is the fact that, unlike lexical structures, grammatical
structures are more rigid, resisting change. New words, terms, concepts are much easier to be
introduced into a language than to alter any of its grammar structures or systems, which
would require an extended period of time. Synchronically, changes in the grammar systems of
languages are practically invisible, while lexical changes can be recorded.
It is such differences in the grammar systems of the source language and the target
language which impose alterations in the content of information during translation. Such
alterations can be done either by adding the necessary information or by removing the parts
which would be irrelevant in the target language text. Baker points out that “a translation
which repeatedly indicates information that is normally left unspecified in the target language
is bound to sound unnatural” (Baker 1992:87).
Another difference across linguistic systems is that of tense. Authors of Romanian
medical research articles frequently use the past tense. Since such temporal structures are not

700
necessarily linked to time markers in Romanian, translators may run into difficulties in
choosing the English past or the present perfect. In the Introduction section of a biomedical
paper, for example, reference might be made to the work of other authors, which, in English,
should make use of the present perfect.
Passive voice may also pose problems in the translation, due to differences in
languages and the availability of such structures in the TL. Scientific articles that make use of
passive constructions will preferably use the form without the agent. This is problematic in
cases in which the target language does not have a corresponding transitive verb which could
render a similar structure. While English opts for the passive in order to “give the impression
of objectivity” (ibid.:103), a Romanian biomedical article prefers the use of a reflexive
construction (e.g. se observă, se înregistrează, etc).
A translation that renders a passive construction from the source language with an
active one in the target language or vice-versa can seriously affect the focus of the original
message, the linear arrangement of semantic elements, as well as the amount of information
that is included in the clause. Consequently, a translator has to analyse the possibility of such
changes and to opt for the preference of the target language regarding the use of voice and the
stylistic value it conveys in that particular language. One of the most significant aspects is
“the function(s) of the passive and similar structures in each language. [...] It is always the
function of a category rather than the form it takes that is of paramount importance in
translation” (ibid.:109).
As Newmark notes “the medical translator has much more freedom with grammar than
with lexis” (1979:1406). In order for a translated biomedical article to be accurate and to rise
to the standards of the target language, the translator has to match the frequency of features of
the source language text (terminology, compounds, syntax, word order) to equal frequency of
the corresponding feature in the target language text (ibid.). Since medical English has a
sober, moderate and conservative style, the translator has to determine both the degree of
formality and the technicality of the target language text. (ibid.).
Newmark also notes that components of a text depend on three types of context:
- linguistic, since words in isolation may have different meanings than in
combinations;
- situational, to connect to the extra-linguistic reality;
- cultural, because words may have different meanings in different languages
In the case of scientific texts, in general, and biomedical articles in particular, the
translator has to adhere to the norms that govern such types of texts in the target language.
The English biomedical article has a fixed structure, it is divided into sections: Introduction,
Material and Method, Results, Discussion, consequently a translation into English has to be
edited according to the IMRAD structure. Here, “TL grammar will certainly demand
grammatical transpositions, but the imperative priorities are to respect the structural and
intellectual integrity of the ST message and to observe the TL conventions for formulating
such messages” (Hervey and Higgins 2002:104). This is because such texts are rigid and have
strict rules and norms of composition imposed by the nature of the topic, on the one hand, and
by guidelines for editing them, on the other.

701
3. Extralinguistic problems
Any translation “domesticates foreign texts, inscribing them with linguistic and
cultural values that are intelligible to specific domestic constituencies” (Venuti 1998:67). The
process starts with the decision to translate a foreign text, continues with the development of
the translation and ends with the publication and dissemination of the translated text. While
translations of biomedical articles are beneficial because they significantly contribute towards
the widespreadedness of scientific knowledge, translations of literature may be a threat to
cultural identity by “constructing representations of foreign cultures” (ibid.).
The complexity of the translation of medical articles is also determined by other
extralinguistic aspects. A translator may also be faced with strict deadlines, stress, the variety
of topics, lack of experience, insufficient extralinguistic knowledge of the subject matter, the
constraint of space (a limited number of pages or a maximum number of words), etc.
Inferential strategies are extensively used in the understanding of a source text, here
again, extralinguistic knowledge plays a key role (Kim 2006:284). Apart from the mastery of
translation methodology, extralinguistic knowledge has to be accompanied by linguistic
competence, which in the case of the translation of specialised texts might seemingly play a
minor role, which means that a professional in the field of medicine might perform a better
translation than a translator who lacks scientific knowledge in the field (ibid.:285). Thus the
quality of the translation product is highly influenced by extralinguistic knowledge.
As a result, culture specific items, words, concepts may have to be explained in order
that the reader does not fail to understand the text. The omission of culture-bound elements in
a translation might result in the production of a standardised, general text. Such stylistic
deterioration plays too little a role in the case of scientific texts, however.
Extralinguistic culture-bound problems in the translation of medical research articles
may derive from differences between Romanian and English in the following areas: social
conditions (groups, subcultures, living conditions, working conditions) and lifestyle
(sedentary way of life, housing conditions, food, leisure activities). All these aspects can be
part of the doctor-patient interview and can play an important role in diagnosing the condition
of the patient as well as establishing its aetiology. The treatment of such problems highly
depends on the translator’s competence of extralinguistic knowledge in the two cultures.
Other cultural elements in the translation of medical texts pertain to names of
medicines, procedures and protocols (for example resection protocols in surgery or staging
methods in pathology), names of instruments, measurement units, questions relating to patient
history, the availability of therapeutic methods (kinesiotherapy, hydrotherapy). While all these
culture specific problems are context dependant, their methods of translation cannot be
generalised.

Conclusion
If in the past medicine did not progress at the same speed as it does today, medical
translation was a fairly uncomplicated task because the basic physiological and anatomical
terminology was largely similar across the world (Pilegaard 1997:161). The situation has
changed with the advent of technological and scientific advances that the 20th century
witnessed. This unprecedented desire for discovery is unlikely to come to an end soon since

702
more and more professionals become involved in scientific research to which significant
amounts of funds are allotted.
Before proceeding to the process of translation, the translator has to decide on the
purpose of the source text as well as the purpose of the target text. This establishing of the
genre of the text at hand imposes the selection of the proper strategies (Hervey and Higgins
2002:57). Text types belonging to the same genre can differ greatly from the research article
to the case report (Pilegaard 1997:169).
An advantage in technical, legal, medical, scientific or financial translation is that the
translator can know in advance what genre most source texts belong to (Hervey and Higgins
2002:58). Empirical genres will deal with the real world, texts will be informative and will
take an objective stance, while language is expected to be unambiguous (ibid.) factual and
objective.
The question arises as to whether it should be the translator who corrects inaccuracies
of the source text. Poorly written source texts can lead the translator on the wrong path not to
mention that ungrammatical constructions are not to be included in the target text. While it is
not the translator’s task to correct mistakes in the source text, ambiguities or obscurities
should be removed so that the final product maintains factual accuracy (O’Neill 1998, Hervey
and Higgins 2002).
On the other hand, as Gouadec (2007:193) emphasises “mediocre translation is a sign
of lack of concern and professionalism on the part of the person disseminating it, even though
that person may be in no way responsible for the quality of the translation itself”

References
Baker, Mona, In Other Words. A Coursebook on Translation, London and New York:
Routledge, (1992)
Gouadec, Daniel, Translation as a Profession, Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins
Publishing Company (2007)
Hervey, Sándor and Ian Higgins, Thinking French Translation. Second Edition, London/ New
York: Routledge (2002)
Kim, Ryonhee, Use of Extralinguistic Knowledge in Translation in Meta: journal des
traducteurs/ Meta: Translators’ Journal, vol. 51, no. 2, 2006, p. 284-303
Newmark, Peter, A layman’s view of medical translation, British Medical Journal, Vol. 2, No.
6202, Dec. 1 1979, BMJ Publishing Group
O’Neill, Marla, Who Makes a Better Medical Translator: The Medically Knowledgeable
Linguist or the Linguistically Knowledgeable Medical Professional? A Physician’s
Perspective in Translation and Medicine, Volume X, Amsterdam/ Philadelphia: John
Benjamins Publishing Company, Fischbach, Henry (ed.), (1998)
Pilegaard, Morten, Translation of Medical Research Articles in Text Typology and
Translation, Anna Trosborg (ed), Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins Publishing
Company (1997)
Venuti, Lawrence, The Scandals of Translation. Towards an Ethics of Difference, London/
New York: Routledge (1998)
Fischbach, Henry, Translation, the Great Pollinator of Science: A Brief Flashback On
Medical Translation in Scientific and Technical Translation, Amsterdam/ Philadelphia:

703
 John Benjamins Publishing Company, Wright, Sue Ellen, Wright, Leland D. Jr. (ed.)
(1993)
McMorrow, Leon, Breaking the Greco-Roman Mold in Medical Writing: The Many
Languages of 20th Century Medicine in Translation and Medicine, Volume X,
Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, Fischbach, Henry
(ed.) (1998)
[1] Costarelli, L. et al, Intraductal Proliferative Lesions of the Breast Terminology and
BiologyMatter: Premalignant Lesions or Preinvasive Cancer?, in International Journal
of Surgical Oncology, Volume 2012, Article ID 501904, available online at
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3357964/?tool=pmcentrez, viewed
March 31 2012
[2] Bagley, C. H. M. et al, Patients’ misunderstanding of common orthopaedic terminology:
the need for clarity in Ann R Coll Surg Engl 2011; 93: 401–404, available online at
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3365461/?tool=pmcentrez, viewed
March 31 2012
[3] Lee, Kap No et al, Standardization of Terminology in Laboratory Medicine II, in Journal
of Korean Medical Science 2008; 23(4): 711-713, available online at
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2526413/?tool=pmcentrez, viewed
March 31 2012
[4] van Dijk, C. N. et al, Terminology for Achilles tendon related disorders in Knee Surgery,
Sports Traumatology, Arthroscopy, (2011) 19:835–841, available online at
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3076576/?tool=pmcentrez, viewed
March 31 2012
[5] http://www.nlm.nih.gov/research/umls/
[6] http://www.ihtsdo.org/snomed-ct/
[7] http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/

704
 TEACHING TRANSLATION AS A MEANS OF COMMUNICATION
PhD Candidate Andreea NĂZNEAN,
„Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi

Abstract
Specific teaching methods cannot be developed without association to the theory of the given activity in
view of the fact that the teaching methods are influenced by the characteristics of the activity which is to be
fulfilled. Therefore, translation teachers should keep in mind not to exclude characteristics of such significance
to the communicative theory of translation as the structure of the activity the translator carries out, the contents
of which depend upon common and explicit factors of the text and which is in a very close relation with the
ability of the translator. The aim of this paper is to illustrate the various ways in which teachers can train the
student to comprehend and create texts of varied styles and functional genres by making use of the verbal and
non-verbal standards of behaviour and the textual conventions of each culture.

Keywords: translation, communication, student training, verbal standards, textual conventions

Strategies of teaching Translation as an independent Activity

The difference between the activity of a professional translator and the activity of
teaching translation should be emphasized. The first process is internalized whereas in
teaching, the situation is different. In order to teach “method”, we must externalize in so far as
possible the successive phases and sub-phases of the process. In her article “The Scope of a
Communicative Theory of Translation” Zinaida Lvovskaya is of the opinion that we should
subdivide the two phases of translation (the interpretation of the original text and the
production of the target text) into the following sub-phases:
- “The phase of interpretation of the OT: the sub-phase of comprehension of the
semantic contents of the text; the sub-phase of comprehension of the intentional-functional
programme of the author; the sub-phase of comprehension of the meaning “to be received”
(with forecasts as to the difficulties of a cognitive-cultural nature that such may present for the
receiver of the TT).
- The phase of production of the TT: the sub-phase of development of a strategy for
the translation in function of the type of text and idiolect of the author; the search for
functional equivalences; the production of the TT; self-correction of the TT”. (Lvovskaya
1998: 35)
The most important aim of the teaching of a language is to teach the student to
comprehend and create texts of varied styles and functional genres by making use of the
verbal and non-verbal standards of behaviour and the textual conventions of each culture.
Translation can be defined in many ways since it is characterized by many features,
but the most important one is the fact that translation is a skill. And it can be learned exactly
like all the other skills. Translators become experts when they have already mastered this
skill.

705
 Types of Translation Activities
In my translation classes I made use of the activities recommended by Maria Gonzales
Davies in “Multiple Voices in the Translation Classroom” (2004) and I selected a few of them
as examples of successful activities in translation classes.

Activity 1
Bilingual dialogues: Code-switching
Aims of the activity:
• To develop transference skills such as code-switching and mental agility, pre-
interpreting skills
• To practise sight translation
• To encourage creativity and imagination
• To become aware of register, coherence and cohesion

Level: pre-intermediate
Grade: 7th
Year of study: 7
Grouping: groups of 6 students
Approximate timing: 50 minutes
Steps:
1) The students sit in a circle all having pencil and paper. In the group, the
students become Student A and Student B, alternating.
2) Student A assumes one personality and Student B another. One character
speaks the target language well and the other character speaks the source language well.
Nevertheless, they can both understand the other language passively.
3) Student A writes a sentence down in the target language and passes it on to
Student B on the left, who writes a response in the source language, folds what Student A has
written and passes on the paper to Student A on the left, who writes an answer in the target
language, folds the previous response and passes the paper on to Student B on the left and so
on.
4) When the students have completed the circle, they unfold the paper and read
the bilingual dialogues written on it.

Sample
SA: “How are you today?”
SB:. „Sunt puţin oboist.”
SA: “But what has happened to you?”
SB: „Nimic, ieri am fost la film cu un prieten şi am stat apoi până târziu să învăţ.”
SA: “Do you have a test today?”
SB: „Da, scriu lucrare la fizică şi nu prea ştiu lecţia.”

Activity 2
Backtranslation: How faithful can you be?
706
 Aims:
• To become aware of interferences
• To reflect on fidelity in translation and on diverse translation options
• To become conscious of subjectivity and limitations in translation
• To learn to give explanations for choices and make decisions
• To perform indirect translation

Level: Upper Intermediate

Grade: 10th
Year of study: 10
Grouping: pairs, groups
Approximate timing: 50 minutes
Steps:
1) The teacher or the students choose 2 translated texts. The translations may be
situated at any point on the scale of degrees of fidelity.
2) Pairs are formed: Student A (SA), Student B (SB). Each student is asked to
backtranslate one of the texts, put it back into the source language. Questions about the degree
of fidelity usually arise at this stage.
3) The teacher gives SA’s source text to SB and SB’s source text to SA
4) All students sit together or, if the class is too big, in groups of four.
5) In groups, all students compare their backtranslations without seeing the
original.
6) A discussion follows related to degrees of fidelity:

Is backtranslation the most excellent means to evaluate translation?

Is it accurate that the more faithful to the original, the better translated a text
has been?

Which are the most common changes detected in an ordinary translation?

Does having the original help to evaluate translation legibility?

Can one always trust the quality of the ST?

How many interpretations of a same word or syntactic structure can there be?

How useful is backtranslation?

Sample
Target texts
1. Într-o noapte, o mică rândunică zbură peste oraş. Prietenii lui plecaseră în
Egipt cu 6 săptămâni înainte, dar el rămăsese în urmă pentru că era îndrăgostit de cea mai
frumoasă trestie. El o întâlnise primăvara devreme pe când zbura în josul râului după o molie
mare şi galbenă şi a fost atât de atras de talia ei subţire încât s-a oprit să-i vorbească. (Oscar
Wilde, Prinţul Fericit )
2. El alterna joggingul şi plimbarea, purtându-şi coşul de cumpărături şi racheta şi
jucându-se cu mingea de tenis, un bărbat care se răcorea după un antrenament puternic, care
se oprise la magazin în drum spre casă. Şi-a propus să încetinească; nu ar trebui să alerge cu
stomacul plin. Acum putea să îşi aleagă ritmul. (Thomas Harris, Dragonul Roşu)

707
 Source Texts
1. One night there flew over the city a little Swallow. His friends had gone away to
Egypt six weeks before, but he had stayed behind, for he was in love with the most beautiful
Reed. He had met her early in the spring as he was flying down the river after a big yellow
moth, and had been so attracted by her slender waist that he had stopped to talk to her. (Oscar
Wilde, The Happy Prince)
• He alternated jogging and walking, carrying his grocery bag and racket and
bouncing his tennis ball, a man cooling off from a hard workout who had stopped by the store
on the way home. He made himself slow down; he shouldn’t run on a full stomach. He could
choose his pace now. (Thomas Harris, Red Dragon)

Activity 3
Specialised translation on tape
Aims:
• To develop specialised vocabulary and expressions
• To practise listening comprehension in the foreign language
• To translate specialised vocabulary
• To develop resourcing skills and specialised background knowledge
Level: advanced
Grade: 11th
Year of study: 11
Grouping: individual
Approximate timing: 50 minutes
Steps:
Many advanced foreign language learning textbooks include listening comprehension
activities which can be used in specialised translation classes.
1) The teacher presents the listening comprehension activity as it is shown in the
textbook underlining the additional exercises that can be directly applied to translation:
specialised language and background knowledge
2) The students should develop the activity by translating the resulting text.

Sample1
Source Text
Gill has been my best friend for ages!
We’re in each other’s pockets almost twenty-four
hours a day. She’s the one who always has an ear
for my innermost secrets and I know they won’t
go any further. She’s helped me through some
really rough times when even my parents couldn’t
understand how I felt. We share absolutely
everything...
Target Text
Gill este prietena mea de o veşnicie.
Suntem împreună aproape 24 de ore pe zi. Ea este
cea care îmi ascultă mereu cele mai intime secrete
şi ştiu că nu le va împărtăşi nimănui. M-a ajutat în
nişte momente foarte grele când nici părinţii mei
nu puteau înţelege cum mă simţeam. Împărţim
chiar totul...

1
Evans, V., Edwards, L., (2003), Upstream Advanced, teacher’s book, page 125, Newbury, Berkshire: Express
Publishing

708
 Activity 4
Film Titles: Is this the same film?
Aims:
• To discuss different translations of film titles and possible grounds for the
changes
• To become aware of different translation options and degrees of fidelity
• To practise problem spotting and solving
• To reflect on the translation procedure and result

Level: B1+
Grouping: pairs
Grade: 8th
Year of study: 8
Approximate timing: 15 minutes
Steps:
1) The teacher and the students gather a number of film titles and their
translations. It may be helpful to take to class newspapers published in the language
combinations studied.
2) The teacher prepares an activity called “match the columns”, with film titles
and their translation.
3) Each pair gives the activity they have prepared to another pair.
4) The pairs perform the activity and discuss the answers with each other.
5) The translations can then be situated on a point in a continuum of degrees of
fidelity and classified in accordance with possible translation principles.
6) The potential basis for the changes can be discussed.
7) In the end, an optional translation can be suggested when necessary.

Sample:
Source Language Target Language
1. A Streetcar named Desire a. Un tramvai numit Dorinţă
2. The Pursuit of Happiness b. În căutarea Fericirii
3. The Hunger Games c. Jocurile Foamei
4. Gone with the Wind d. Pe Aripile Vântului
5. Cat on a Hot Tin Roof e. Pisica pe Acoperişul fierbinte

Activity 5
Bilingual jumbled texts
Aims:
• To become aware of register
• To practise word play
• To apply creativity

709
 Level: upper-intermediate
Grade: 10th
Year of study: 10
Grouping: pairs
Approximate timing: 50 minutes
Steps:
1) The teacher sorts out an extract of an original script. A percentage of the words
and expressions will be in the students’ native tongue.
2) The students must rewrite the script either in the source language or in the
target language depending on the aims of the lesson.
3) The students compare their text with the original and the subtitled version of
the film and discuss the similarities and differences.

Sample worksheet (worksheet, English/Romanian)

Eat, Pray, Love/ Mănâncă, roagă-te, iubeşte (Elizabeth Gilbert)
Happiness is the consequence efortului personal. You fight for it, tinzi spre ea, insist
upon it şi uneori chiar călătoreşti în jurul lumii în căutarea ei. You have to participate
relentlessly implacabil la manifestările propriilor tale binecuvântări. And once you have
achieved a state of happiness, nu trebuie să sovăi niciodată să o păstrezi. You must make a
mighty effort ca să continui să inoţi în acea fericire mereu, to stay afloat on top of it.

Eat, Pray, Love

Happiness is the consequence of personal effort. You fight for it, strive for it, insist
upon it, and sometimes even travel around the world looking for it. You have to participate
relentlessly in the manifestations of your own blessings. And once you have achieved a state
of happiness, you must never become lax about maintaining it. You must make a mighty effort
to keep swimming upward into that happiness forever, to stay afloat on top of it.
Mănâncă, roagă-te, iubeşte
Fericirea este consecinţa efortului personal.Te lupţi pentru ea, tinzi spre ea, insişti
asupra ei şi uneori chiar călătoreşti în jurul lumii în căutarea ei. Trebuie să participi
implacabil la manifestările propriilor tale binecuvântări. Şi o dată ce ai dobândit o anumită
stare de fericire, nu trebuie să sovăi niciodată să o păstrezi. Trebuie să faci un efort imens ca
să continui să inoţi în acea fericire mereu, să rămâi pe linia de plutire deasupra ei.

Conclusion
Students cannot be experts right from the beginning, although we often expect the
translation products of our students to be good. It takes time and exercise to acquire the
necessary rules and skills. If they learn from the very beginning of their studies what
translation really means and what translation competence consists of, then this knowledge
will help them to make accurate choices in producing target texts.
It is important to help students to develop a significant structure for pre-translation
analysis of the source text. This construction for source text analysis should become a
subconscious method. Throughout the translation class students need to work constantly, their
arguments should be supported by valid examples, the teacher should always appreciate their

710
efforts and emphasize the idea that the original meaning of a certain text can be rendered in
many different ways and that there is not just one single suitable translation.
The presented examples of teaching translation show how learners can be involved
more in their own learning process and how they can become more responsible in this
process. Due to the growing concern in translation studies, teachers should constantly develop
new methods of teaching and evaluation, maintaining simultaneously a personalized
approach.
There is no precise evidence that translation in the classroom can help learners in their
learning process. But every person who learns a foreign language will be expected, at a
certain time in life, to be able to translate. Therefore, teachers of foreign languages should
plead for the teaching of translation competence as a definite component of the
communication competence. Consequently, it is expected that more people will regard the
prospective efficacy of translation as a characteristic of language learning.

References:
Adab, B. (2000) “Evaluating Translation Competence” ” in C. Schäffner and B. Adab (eds.),
Developing Translation Competence, Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins
Beeby, A. (2000) “Evaluating the Development of Translation Competence” ” in C. Schäffner
and B. Adab (eds.), Developing Translation Competence, Amsterdam/ Philadelphia:
John Benjamins
Beeby, A., Ensinger, D., Presas, M (1998), Investigating Translation,
Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins
Bernardini, S. (2004) “The theory behind the practice: Translator training or translator
education?” in K. Malmkjaer (ed), Translation in Undergraduate Degree Programmes,
Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins
Biau Gil, J. R(2006) “Teaching electronic tools for translators online” in A. Pym, A.
Perekrestenko and B. Starink (eds.), Translation Technology and its Teaching,
Tarragona: Servei de Publicacions
Biau Gil, J. R., Pym, A. (2006) “Technology and Translation (a pedagogical overview)” in A.
Pym, A. Perekrestenko and B. Starink (eds.), Translation Technology and its Teaching,
Tarragona: Servei de Publicacions
Brut, M., Dimitriu, R.(2008) “Developing ICT enhanced skills for eContent localization in
translation programmes” in R. Dimitriu and K-H Freigang (eds.), Translation
Technology in Translation Classes, Iaşi: Institutul European
Chesterman, A. (2000) “Teaching Strategies for Emancipatory Translation” in C. Schäffner
and B. Adab (eds.), Developing Translation Competence, Amsterdam/ Philadelphia:
John Benjamins
Davies González, M. (2004), Multiple Voices in the Translation Classroom. Activities, tasks
and projects, Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins
Dimitriu, R. (2002), Theories and Practice of Translation, Iaşi: Institutul European
Evans, V. (2004), Successful Writing, Upper-Intermediate, Newbury, Berkshire: Express
Publishing
Evans, V., Dooley, J., (2008), Upstream Intermediate, Newbury, Berkshire: Express
Publishing

711
Evans, V., Edwards, L., (2003), Upstream Advanced, Newbury, Berkshire: Express
Publishing
Fox, O. (2000) “The Use of Translation Diaries in a Process-Oriented Translation Teaching
Methodology” in C. Schäffner and B. Adab (eds.), Developing Translation Competence,
Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins
Goff-Kfouri, C.A., (2005), Language Learning in Translation Classrooms, Volume 9, No. 2
Harmer, J. (2007), The Practice of English Language Teaching (4th edition), Harlow,
England: Pearson Education Limited
Harmer, J., Acevedo, A., Lethaby, C., Pelteret, C. (2007), Just Listening and Speaking,
London: Marshal Cavendish Education
Hartley, T. (2009) “Technology and translation” in J. Munday (ed.), Translation Studies,
London and New York: Routledge
José Varela Salinas, M., How New Technologies Improve Translation Pedagogy, Translation
Directory.com
Kasper, G., Rose, K.R, (2001) “Pragmatics and Language Teaching”, in Pragmatics and
Language Teaching, Cambridge/New York: Cambridge University Press, pp.1-10.
Kavaliauskienë, G., Kaminskienë, L., (2007) “Translation as a learning tool”, in English for
Specific Purposes pp.132-140: available on line at:
http://www.leidykla.vu.lt/fileadmin/Kalbotyra_3/57__3_/132-139-psl.pdf
Kelly, D. (2005), A Handbook for Translator Trainers. A Guide to Reflective Practice
Manchester, UK & Northampton: St. Jerome Publishing
Kussmaul, P. (1995), Training the Translator, Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins
Publishing Company
Merten, P. (2008) “Training in Multimedia Translation: technology serving culture” in R.
Dimitriu and K-H Freigang (eds.), Translation Technology in Translation Classes, Iaşi:
Institutul European
Neubert, A. (2000), “Competence in Language, in Languages and in Translation” in C.
Schäffner and B. Adab (eds.), Developing Translation Competence, Amsterdam /
Philadelphia: John Benjamins
Newmark, P. (1988), A Textbook of Translation, London: Prentice Hall
Nott, D. Translation from and into the foreign language, LLAS, Centre for Languages
Linguistics and Area Studies
Obee, B., Evans, V., (2005), Upstream Upper Intermediate, Newbury, Berkshire: Express
Publishing
Ordudari, M., (2007), Translation procedures, strategies and methods, Translation Journal,
Volume 11, No. 3
Orozco, M. (2000) “Building A Measuring Instrument for the Acquisition of Translation
Competence in Trainee Translators” ” in C. Schäffner and B. Adab (eds.), Developing
Translation Competence, Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins
Presas, M. (2000), “Bilingual Competence and Translation Competence” in C. Schäffner and
B. Adab (eds.), Developing Translation Competence, Amsterdam/ Philadelphia: John
Benjamins

712
Pym, A. (2008) “Translation technology and training for intercultural dialogue: what to do
when your translation memory won’t talk with you” in R. Dimitriu and K-H Freigang
(eds.), Translation Technology in Translation Classes, Iaşi: Institutul European
Ressurrecció,V.M., Piorno, P.E., Izquierdo, (2008) I.G., The Acquisition of Translation
Competence through Textual Genre, Volume 12, No. 4
Schäffner, C. (2000) “Running before Walking? Designing a Translation Programme at
Undergraduate Level” in C. Schäffner and B. Adab (eds.), Developing Translation
Competence, Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins
Schäffner, S. (2004) “Developing professional translation competence without a notion of
translation” in K. Malmkjaer (ed.), Translation in Undergraduate Degree Programmes,
Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins
Sim, R. (2000) “A Training Strategy for Translation Studies” in C. Schäffner and B. Adab
(eds.), Developing Translation Competence, Amsterdam/ Philadelphia: John Benjamins
Vienne, J. (2000) “Which Competences Should We Teach to Future Translators, and How?”
in C. Schäffner and B. Adab (eds.), Developing Translation Competence, Amsterdam/
Philadelphia: John Benjamins

***
Translators Now and Then, How Technology has changed their Trade available on
line at http://www.proz.com/translation-articles/articles/2440/1/TRANSLATORS-NOW-
AND-THEN---HOW-TECHNOLOGY-HAS-CHANGED-THEIR-TRADE viewed on 7th
September 2012

713
 GENERATIA RAZBOIULUI IN DOUA PROFILURI LIRICE:
DIMITRIE STELARU ŞI CONSTANT TONEGARU
The War Generation in two Poetic Profiles: Dimitrie Stelaru and Constant
Tonegaru

PhD Candidate Viorica Macrina LAZĂR,

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
In this literary analysis we are presenting the poetical views of two poets that appertain to so called war
generation: Constant Tonegaru and Dimitrie Stelaru.
Those poets were not sufficiently studied and their work has much thing to reveal when talking about
simple and original poetry. Being a type of poetry that does not reveal itself too easily, we find interesting to see
that Romanian postmodernist poetry has been anticipated by these authentic poets.
In the conception and in the form their lyric writings were not at all well received by the public and the
communist regime. Nowadays their importance is reanalyzed and can give new dimensions.

Keywords: Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, war generation, modernism

Poeţi vizionari, ai unei lumi încă neaşezate în matca ei, Constant Tonegaru şi Dimitrie
Stelaru ne surprind prin intuiţia, prospeţimea versului, dar mai ales printr-o sondare temeinică
a fundamentelor spiritului uman.
Poeţii din „generaţia pierdută” au pătruns tainele în matricei moderne, care luase deja
contur în occident. Vedem aceste direcţii la C. Tonegaru, D. Stelaru, Ion Caraion, Geo
Dumitrescu, Al. Philipide. Mircea Cărtărescu îi numeşte pe aceştia precursorii post-
modernismului românesc.1
Poemele lirice ale acestor poeţi ar putea să fie numite, utilizând aceaşi subtilă sintagmă
folosită de C.Tonegaru la volumul său: plantaţii. Prin ei s-au „sădit seminţele” lirismului de
factură modernă. Vom regăsi artificialul care domină această lume, dar mai ales despre
suferinţele produse de ea asupra poetului vizionar, deţinător al eului puternic individualizat.
Este vorba de poeţii ce aparţin unei generaţii de sacrificu, alături de alţii ca Ion Caraion, Geo
Dumitrescu. C.Tonegaru şi D. Stelaru erau iniţiaţi în lirica modernă, încercau să ralieze lirica
românească în direcţia în care se contura în spaţiul extern (deşi existau la noi multe contraste
de viziune), dar au fost nevoiţi să schimbe direcţia, să aleagă între sacrificiu, compromis sau
evadare. Acest tip poet reprezentativ al „generaţiei pierdute” invocă însăşi stindardul
adevărului murdar, preferat minciunii poleite, este un meta-erou. În numele acestuia se
delimitează percepţia poetică şi viziunea modernă a lui Stelaru, un alt Alvaro de Campos al
luptei ămpotriva existenţei contrafăcute.
Avem în faţă doi poeţi care au încercat o concepţie modernă proprie, lucru care le dă o
altă credibilitate în faţa unui public, din păcate şi astăzi prea puţin familiarizat cu subtilitatea
poetică modernă. Unul din ei, Constant Tonegaru, apare înregistrat ca victimă a unui regim
opresiv. Celălalt, Dimitrie Stelaru, se regăseşte ca trăitor în mijlocul acestui regim, încercând
să nu se lase „înghiţit” de mediul opresiv. Situaţia celui din urmă, una din cele mai mizere din

1
Mircea Cărtărescu, Post modernismul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, an 2010, p.155

714
câte îşi poate închipui un om, este a celui care a fost pus sub „conul de umbră” în mod
deliberat. Privită din perspectiva literaturii clasice sau manieriste, în matca căreia s-a obişnuit
publicul, mai ales publicul român. Constructul liric propusă de cei doi poeţi, D. Stelaru şi C.
Tonegaru nu folosesc acelaşi obişnuit limbaj, de aceea, pentru cititorul neavizat în România,
această poezie modernă românească a fost prea devreme sosită.
Hipersensibilitatea, nonconformismul, teribilismul, ermetismul, obscuritatea,
retorismul, pe care le invocă unii critici trebuie să aibă o explicaţie. Dacă este să analizăm
poetica modernă în general, lucurile stau la fel. Până să se clarifice perspectivele asupra trăirii
omului acestei epoci moderne, conceptele vor suferi transformări ce ţin de evoluţie literară.
Poetica modernă e un perpetuum mobile, care se descoperă pe sine „în timpul jocului”. La
fel, în cazul analizei acestor poeţi se pot crea tot felul de ipoteze, care nu sunt neapărat
edificatoare.
Începând prin a fi romantici, remarcaţi prin ardoarea şi naivitatea pe care nici nu o
ascund, D. Stelaru şi C. Tonegaru sunt în realitate moderni, în sensul european pe care îl are
termenul: ei experimentează, explorează în mod deliberat şi controlat o lume ce se reliefează
tot mai ameninţătoare, deşi foarte „umană” la prima vedere.
Avem de-a face cu un vizionarism de tip modern, unul complicat, ale unor conştiinţe
nemulţumite de situaţia anunţată de vremi. Stelaru şi Tonegaru sunt acei poeţi care, nu doar
evocă sufletul universal sau sensibilitatea, ci, de foarte multe ori, le pune în scenă, ei provoacă
în acest mod sensibilitatea cititorului. Trebuie să pomenim aici de observaţia lui AL.Muşina
că poezia modernă e o poezie ce arată chipul omului în oglindă, iar de multe ori, omul nu
poate suporta ceea ce vede.
Pe întregul parcurs liric, cei doi poeţi explorează spaţiul interior obscur şi abisal,
oferind cadre, scheme, alternative, cea ce-i face să se deosebească de alţi poeţii români. Ei
sunt exploratori ai spaţiului exterior, conform viziunii moderne, antimimetice şi
antimanieriste. Ambii poeţi reuşesc, asemeni coordonatelor trasate de Mallarme, Rimbaud,
Poe, Whitman etc. să depăşească ceea ce e personal şi să ajungă la impersonal. Pentru asta, ei
fac din eu un personaj.
În ce categorie de poeţi s-ar încadra Tonegaru şi Stelaru, când dicutăm de intimitatea
eului? În a celor care transpun eul individualizat. Al. Muşina îi încadrează în clasificarea sa
despre formele pe care eul poetic le deţine în spaţiul liric modern: „În Romania, primele
semne ale eului individualizat le găsim în poeziile din perioada '45-'47 ale lui Tonegaru şi
Geo Dumitrescu (acesta din urmă involuând cel puţin din perspectiva noastră, în deceniile VII
şi VIII, spre o poezie a eului proiectat, dacă nu chiar spre una premodernă).2
Acest eu, construct al spaţiul intim, care reprezintă în zilele noastre acelaşi lucru ce-l
reprezenta cetatea pentru vechii greci, este totodată acel spaţiu al libertăţii – Agora
antichităţii. Oamenii antichităţii aveau un sistem de referinţă extern; omul modern, dacă nu
are acest sistem de referinţă interior, nu are nimic. Acest eu individualizat este descris de Al.
Muşina ca fiind în opoziţie cu lumea modernă, în ceea ce are ea nociv, insuportabil. Lumea, în
dezordinea ei, presează omul în simţămintele sale, iar eul resimte nevoia acută de armonie,
sens, echilibru. Poezia modernă este acel ceva ceea ce poate veni în ajutorarea reglarării

2
Al. Muşina, Paradigma poeziei moderne, Ed. Aula, Brasov, 2004, p.155

715
interiorului intim cu exteriorul- lumea înconjurătoare, la fel, poetica celor doi poeţi, are o
funcţie reglatorie.
Ne vom opri mai întâi asupra lui Dimitrie Stelaru, poet personaj, el este un construct
integral al poetului, acel eu, care vrea să se arate publicului cititor într-o formă de avatar a
omului real. „Un prinţul zdrenţos” al boemei bucureştene, Dimitrie Stelaru a fost autorul unei
autentice poezii româneşti, cu privirea îndreptată asupra condiţiei de „paria”. Marius
Nenciulescu consideră că Stelaru a creat un mit. Numele real al lui Stelaru era Dumitru
Petrescu, însă a publicat cu numele de D. Orfanul, iar mai târziu, sprijinit în alegerea sa şi de
E. Jebeleanu, alege un nume sub semnul geniului.
Poetul a atribuit integral eului propria sa biografie. I-a conferit atributul şi calitatea de
„stelar”. Însemnătatea numelui ne duce cu gândul la foc, un foc nestins, reflectare, dacă e să
credem pe Bachelard, acest element primordial este cel mai puternic, prin el se realizează
orice sacrificiu (acest sacrificiu fiind vital pentru transcendenţa spre sferele divine). Cine are
conştiinţa focului, a puterii date de acesta, se poate spune că reuşete să treacă de realitatea
înşelătoare şi „i se dă acces” în sfera cunoaşterii, acesta nu mai are nevoie de lucrurile de care
marea majoritate se luptă să le obţină, în grotescul vieţii lor, individul-şaman se va înfrupta
din nemurire, nemurire care găseşte Bachelard o poţi atinge prin trei căi, cea religioasă, cea
filosofică şi cea poetică.
D. Stelaru a avut o biografie lipsită de multe din lucrurile importante (de mic îşi
pierde tatăl, este purtat în şcoli unde nu se integrează, ca şi adult deşi talentat şi muncitor, nu
este primit sau nu se simte împlinit), ajunge să lucreze cele mai josnice munci, poate de
lipsuri, poate, din nevoia de evadare într-un sistem în care doar printre cei simpli se mai găsea
cât de cât libertate. „Vântură vântul şiroaie, / Stelaru merge în ploaie. / i-e foame!"; „Vom
porni în Gara de Nord tremurând, / Strecurându-ne, urmăriţi, pe lângă porţi. / Alături de
hamali vom duce bagaje.„Sunt hamal în portul Constanţa. / Car saci de ciment, / Duc lăzi cu
geamuri / Şi mănânc ce găsesc"etc.
Volumele sale precum Noaptea geniului, Păsări incandescente, Mare incognitum,
Cetăţile albe, Preamărirea durerii, Ora fantastică sunt vii, actuale, chiar şi acum la mai bine
de 50 de ani de când au fost scrise. În „Cetăţile albe” ale visului, luna, lipsurile sunt hrana
poetului. Creatorul acestor versuri de un lirism profund, este un „înger vagabond”. El crează
mesaje-reverie, imagine stindard in lupra impotriva poncifelor, asemenea altor poeţi moderni
europeni (Poe, Whitman). Poetul este înger, deoarece este prezent mai mult în spaţiul stelar,
şi mai puţin pe pământ.
Ceea ce afirmă el, tematica abordată, nu într-un mod mimetic, ci într-un mod liric
modern, a fost preocuparea principală a poeţilor moderni. Poe, Mallarme, Rimbaud, Villon,
Whitman, Ezra Pound, Pesoa, ş.a.m.d. au scotocit printre straturile împietrite ale evoluţiei
poeticii moderne şi au furnizat perspective noi în poezia care există şi aşteaptă să fie
descoperită. Al. Muşina, ne vorbeşte despre demersul exploratoriu pe care îl face poezia
modernă, efortul de înţelegere-exprimare- inventare care îl determină pe un poet modern să
se deosebească de înaintaşii săi. Printre perspectivele poeziei moderne regăsim în primul rând
sentimentul inapartenenţei la această lume. Acest sentiment a fost sondat de eseiştii poeticii
moderne şi se pare că a fost încadrat în limitele unei existenţe de tip cultural semantico-
sintactic, reprezentativă existenţei moderne, în opoziţie cu alte tipuri culturale care au fost
lăsate în urmă. Clasificare este făcută de Iuri Lotman. La fel şi-n cazul lui Stelaru.

716
 De ce sentimentul inapartenenţei? Pe de o parte pentru că în spaţiul modern nu mai
există un sistem de referinţă, explică Muşina, la care să se raporteze individul, care se simte
lăsat pradă unui destin fără sens. Mai mult, este vorba de o lume a artificialului, a înlocuirii
informaţiei directe de cea mediată. Un eu nou se conturează în poetica de tip modern, eu este
revelat printr-o voce lirică care denotă o gândire de profunzime, o simţire pe măsură. Avem
de-a face aici cu prezenta unei voci dramatice, acea a poetului care îşi vorbeşte sieşi. Vom
ilustra aici analiza lui Eliot din Cele trei voci ale poeziei, şi asupra căreia Matei Călinescu se
opreşte pentru a ilustra diferenţierea: „Diferenţa între cele trei voci e diferenţa între versul
non-dramatic, prima voce se realizează în poemul îndeobşte numit liric, a doua, fie în
monologul dramatic (portul vorbeşte publicului printr-o mască) fie în celelalte forme de
poezie adresată, a treia în drama poetică.”3
Astfel, Tonegaru şi la Stelaru, liricul este astfel construit, după cerinţa stringentă
impusă de modernitate. În mod voit nu se face o demarcaţie clară între sursa imaginilor
poetice, pentru a deosebi dacă simţirile tale sunt şi ale poetului. Peste tot sunt incursiuni în
cotidian sunt ale unui ins, care n-are un loc al lui şi apare drept haimana pentru artistii, care e
dispreţuit de oamenii cu slujbe importante. Aceste incursiuni poetice sunt destinate ruinării
poncifelor. Răspunsul personajului în toate cazurile era : ”Privesc vertical: acolo, deasupra,
ferestre mici. Ce-o fi? Da, eu n-aş avea nevoie decât ...Clonc! Uşa hotelului s-a deschis. Un
general în livrea aurită (portarul) mă întreabă fioros: Ce aştepţi, golane? Aşteptam să înviez,
să cresc, nu mâncându-mi propriile rădăcini, ci hrănindu-mă, lucrând, dormind, ca mulţimea
asta sănătoasă veselă. Nu i-am răspuns. Am plecat.4” sau...„Celălalt mă trese pe un scaun.
Scrii, şi n-ai nimic despre flori, despre tinereţe?-N-am, domnule, mă ferii; n-am.”5 Eumene
este surprins în toată opera lirică, el este cel care luptă pentru autenticitate este o „revelaţie” a
descoperirii biografiei autorul aşezând în centrul lumii propria existenţă, gata să exploreze
semnele realului.Avem de-a face cu viziune suprarealistă şi un motiv suprarealist străbate
întreaga construcţie a lui Stelaru. Poetul, a cărui stea se află sub blazonul suferinţelor lui
Prometeu, care, deşi aduce ceva nou, adevărat, este neînţeles şi trebuie să-şi ducă sacrificiul
până la capăt: ” În locul inimii bate un gol ca un ceasornic: ha-ha, ha-ha. Inima îmi e
pietrificată în treptele albe. Şi scara de marmură dispare. Mă răsucesc, dar cad în gol, pe alte
trepte de noroi şi de frunze, din adânc din adânc, nici eu nu ştiu de unde, în groapă.”6 În
descrierea eului, avem un pasaj demn de luat în seamă din Zeii prind şoareci: „ Of, numele
nu mă interesează. Ce nevoie am de nume? De om am nevoie.”7Muşina ne-a descifrat una din
trăsăturile poetului modern, acela de a fi „poetul fără chip” „fără identitate, de preferinţă gata
mort”, în opoziţie cu cel clasic, care era în fruntea cetăţii, el vrea să rămână acel „mare
incognitum”, motivaţia ar putea fi căci în societate, se ajunge chiar acolo unde, „să fi poet e
ruşinos” (W. H. Auden –Poetul şi cetatea). La W. Stevens se merge mai departe: conceptul
de poezie este „unul de creare a unei lumi noi şi de eliberare de o falsă realitate”. Conchidem
că poetul Stelaru nu e insul, purtător numelui, ci el e creatorul modern, instrumentul sau
mesagerul prin care inspiraţia. Inspiraţia sa e una creată, ea e marcată de coborâri în

3
Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005, p.135
4
Dimitrie Stelaru, Zeii prind şoareci, Ed. Pentru literatură, 1968,
5
Ibidem, p.27
6
Ibidem, P.31
7
ibidem p.165

717
subconştientul său colectiv, şi personal. „Viaţa este reflectarea literaturii”spune Wallace
Stevens, a a sa Adagis, unde ni se evocă scopul ultim al literaturii.
Moartea, reliefată atât de des de Stelaru este un spaţiu care îl primeşte şi unde există
făgăduinţă, este o stare care ajută la starea de trezvie, la profunzimea de dincolo de ce e
material. În faţa morţii poetul, poate fiind influenţat de gândirea lui Heideger, are revelaţia
existenţei, momentul terminus fiind acel în care este mai viu ca oricând ideea că există, acel
„eu sunt cel ce sunt”regăsit şi-n cartea cărţilor... Forţând limitele existenţei, jucându-se cu
moartea ca şi un primitiv care prin sacrificiu se arată puternic.
În poezia Apele morţii ni se înfăţişează lumea tenebrelor „ unde sângele înfloreşte”
care, ne sugerează poetul, prin versuri cheie, produc teamă. „Vai iat-o, iat-o aproape/Degetele
roşii mângâie voalul pletelor tale. De mult în imense goluri, /ca o groază a cerului,/ Dormeau
imaginarele stoluri/ De mult cu duhul negru defăimase/ Oasele tale viermănoase.”8
Cântec de moarte începe cu imaginea unui circ în Turnu Măgurele căruia i se alătură
comparaţia „o pânză cenuşie”; este spaţiul unde „ardeau luminile în gol” şi unde „nimeni nu
intra”. Un laitmotiv se repetă a doua oară însă cu inversiunea cuvintelor„Maimuţele scânceau
între zăbrele/ şi caii năzdrăvani loveau pământul”. Este cântată de fapt lumea, realitatea al ei
este cântecul, ei i se închină, deoarece în ale ei aparenţe „bogaţii îşi priveau împodobirea/ şi
ghiduşiile îi înveseleau”; nu este orice lume, este lumea privită din afară , în care „nimeni nu
intra”, rolul poetului în tot acest spaţiu este să „măture arena la sfârşit”. Stelaru ne spune că
în lumea aceasta este lumină, dar nimeni nu vrea să intre în ea, cu toţii, preferă să observe
distant. Foarte fină şi foarte puternică este această alegorie, cu elementele vagi, dar bine alese,
poetul a reuşit să transmită atmosfera unui cântec care neagă o lume parşivă. Lumea pe care o
ţine tainică Stelaru e lumea care va învia. El i-ar spune lumea viselor, noi ştim că se referă la
lumea a cărui păstor este Eumene, zeu al poeziei, al deznădejdii, pavăza poetului, care mai are
doar pe El, spiritul inspiraţiei şi nimic altceva.
Poetica lui D. Stelaru tinde să înregistreze un destin creat spre ilustrarea celor mai
profunde patimi şi răscoliri provocate de adaptarea la modernitate.
Narcisismul este prezent la Stelaru mai mult decât la oricare poet român. Produs din
tendinţa de origine modernă de a explora, poetul fiind deseori tentat de un anumit spirit
inventio, prin care acesta doreşte să uimească, să străbată „comunul”. Acest tip de reliefare a
eului apropiindu-l de eul hiperemic, al maximei sangvinizări, al maximului de semnificaţie.
Al. Muşina ne spune că eul hiperemic se deosebeşte fundamental de eul romantic prin aceea
că nu realizează o exprimare de sine, ci descrie ceva dincolo de sine, prin detaşarea,
„impersonalizarea de tip mallarmean şi prin ieşirea din sine de tip rimbauldiană.”
După o epuizare de sens, o poezie poate să nu mai aibă capacitatea de a exprima un
anume mesaj dorit de autor, ci tocmai invers, să ii arate incapacitatea de a trece de un anumit
plafon. „Situaţia este vizibililă mai ales la Romantici, unde evidenta contradicţie între
naturalerea, spontaneitatea principială a fondului şi extrema convenţionalitate, artificialul
expresiei propriu-zise în poemul romantic avem de-a face cu un fond nonconformist într-o
formă de un conformism aproape absolut”. 9

8
Dimitrie Stelaru, Noaptea geniului, Ed. Bucovin, I. E. Toronţiu, s.a, a.l, p. 17
9
Ibidem, p.78

718
 Iată de ce Stelaru, deşi pentru imixtiunile de tip romantic, prin noconformismul lui
scria, intuia şi prin multitudine de persiflări re-construia imagini vii, într-un deosebit de subtil
şi folosind metafore inedite. Era necesară o altă abordate în epoca posteminesciană:„ Vroiam
să trăiesc şi altcineva mă sufoca. Imi vâra un dop în gâtlej. ..Mai am un singur dor...Si statuia
lui Ovidiu, marea şi vapoarele!...Îmbrac inima în profunzimi...”10
O poezie de factură modernă e şi cea a lui Constant Tonegaru, ea conţine un plus de
livresc inclus în lirism cu mare artă. Poezia sa nu e pur şi simplu livrescă, nu e pur şi simplu
neomodernistă, sau romantică, ci conţine conotaţii ale multor elemente ce stăruie în cultura şi
poetica umanităţii din toate timpurile, într-o formă exploratorie şi de autodescoperire.
Nefiind străin de valorile ce se reliefau pe filonul gândirismului românesc, el este,
chiar dacă nu se ocupă de eseistică, un promotor al bunului simţ, al adevărului şi
corectitudinii, limita morală a libertăţii. Revolta sa, manifestată la vârsta neliniştită a tinereţii,
colaborarea la ziarul Dreptatea l-au delimitat în aşa fel încât poziţia sa devenise vizibilă şi
deranja noua putere ce se instala.
Tonegaru ştia, din cultura sa proprie, din scrierile din vechile timpuri sau din cele
contemporane, că dincolo de aparenţe trebuie să fie realitatea. Senzaţia de trecere a gândirii
de la lumea obiectivă la cea subiectivă inundă poezia lui Tonegaru. Pentru el, sentimentul că
există ceva ocult, la care poţi accede cu uşurinţă într-o stare de contemplaţie, era real. De
aceea, el nu este atât experimentator întru estetic, cât mai degrabă un bard, sau mai mult un
medium între celest şi pământ pe plan cultural.
În preajma „realismul socialist”, slujit cu servitute şi de către destui congeneri,
Constant Tonegaru înţelegea a-şi planta florile spontaneităţii, precum un certificat al poeziei
insubordonabile la reţete exterioare: „Pomii prăfuiţi par pianiste pudrate în restaurante/ şi
clatină capul ca strugurii ce se desprind din vii” (Stăpînul mării invizibile). La fel, în poezia
Femeia cafenie poetul sub pretextul unei descrieri conduse de elementul pasional, aduce o
întrebare care arată cât de lucid vedea şi cât de intuitiv era viitorul ”puscăriaş” al regimului
comunist: Ce ne va aştepta după izolarea şi dezmăţul lipsit de pudoare sub pretextul
naţionalismului iubit? Unde se va ajunge cu pudibonderia oficială11?
Imaginea unei femei care este făcută să fie iubită, de excentrică şi lipsită de orizonturi
ce apare, nu reuşeşte să menţină prezente sentimente dictate de Eros, ci mai degrabă ca ale lui
Empedocle, al eului lipsit de scăpare. Asemenea unei femei ieftine avea să ajungă o ţară,
vândută şi plină de amintiri victorioase. Dotat cu un simţ al neantului, al profunzimii, pe linie
Novalisiană, romantică, a unei flăcări interioare păstrate cu sfinţenie în poziţie verticală,
poetul se deşteaptă mai mult în reverii decât în real. Poetul se aseamănă cu e. E. Cummings
care reuşea să vadă în lucrurile simple, de zi cu zi, fără contur, fără tonuri care să iasă în
evidenţă transcendentul, acel miraj care e ocultat omului care trăieşte servind eul epocii
moderne, de construcţie. ”Îţi mulţumesc Doamne pentru această ce mai minuntă zi: pentru
amorţitele spirite verzi ale arborilor/ şi pentru adevăratul vis albastru al cerului; şi pentru
tot/ceea ce e natural ceea ce e infinit care există.12
În poemul Ploaia Tonegaru ne transpune într-o lume bipolară. Este o lume de reverie,
nu doar pentru reliefarea atmosferei. Pe parcurs se descoperă imixtiunea unei alte lumi (care

10
Ibidem , p79
11
Poezia lui Constant Tonegaru, Gheorghe Grigurcu, „România Literară”, art. 41, an 2003
12
Al. Musina, idem, p 15.

719
apare şi dispare), o lume cu personaje decupate dintr-o istorie veche, ne mărturiseşte el, de la
o mie şi ceva. De factură postmodernă poezia descrie motivul cotidianului. Un simplu
funcţionar, căruia munca monotonă nu-i oferă prea multe satisfaţii, se întoarce acasă cu un
mijloc de transport în comun. Acolo „ O pasageră cu ochii verzi discuta în vagon cu buna
voinţă” şi „pasagerii în tramvai îşi făcea cursa completă”. O ploaie insistentă conturează o
stare a nemulţumirii latente „stam să ascult cum pe geamul cu reclamă pentru maşina
antisolară din stânga ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult”. Deşi ploaia şi cadenţa
picăturilor ei îi trezeşte reveria poetului, el nu vrea să reliefeze asta prin cuvinte, ci ne
juxtapune cadre ale unui „film”,prin care planul prezentului cu planul unui timp trecut sunt
alternate. Gaston Bachelard spunea că fiecare are dreptul la neantul lui, neant introdus chiar
de poet prin aducerea în faţa cititorului a sugestiei date de cuvântul „ocult”. Iată că poetul se
întrupează într-un moment dramatic din istorie, posibil unic, în persoana unui rus neînfricat:
„Lucrurile despre care vorbesc se petreceau aievea pe la omieopsutesiceva;⁄Pe atunci eram un
nihilist şi complotam să-l răstorn pe ţar”13. Infuzia din memoria personală sau colectivă,
livrescă a poetului este nepersonală. Tonegaru introduce planul acesta asa-zis istoric pentru a
reliefa senzaţia acută de evadare, după ce prin puterea sugestiei alcătuieşte tabloul central
decupat din clar-obscurul visărilor. Sunetele repetate, purtătoare de simbolic, oferă imagini
simbol, pline de sugestie „ploaia se cernea tangenţial în ritm foarte ocult”, sau „ de departe se
mai auzeau încă urlând pe stepa Nogai...pe urmă iată claxoanele, Doamne câte claxoane”14.
Plângerea „pe geamul cu reclamă, cerul plângea pentru mine mărunt”, imaginile diafane
hiperbolizate „norii vineţi se descompuneau în fulgi mari cât nişte mănuşi” „pustietatea
orbitoare de coton”sau imaginea metaforică a unui colaj, ne prezintă un poet care construieşte,
înregistrează şi captează jocul real-transcedent.
Un alt poem, apărut în volumul Plantaţii, este Grădina enigmă, o poezie dominată de
versul liber atât de util liricii lui Tonegaru. Pornind de la imaginarul condiţiei umane aflate
sub semnul suferinţei, se descriu versuri sugestive pentru un tablou al efemerului, al
diversităţii şi nesiguranţei şi al sorocului. Prin obiectul sugestiv al răzbunării, elementul
uman, pumnul devine deasemenea element al receptării şi misterului vieţii. Poetul va fi
răsplătit pentru anduranţă primind praf de stele, sau mai bine zis căi de stele: ”Eram cerşetori
de la Nord, de la Sud⁄laponi şi creoli întomnaţi⁄Numai vărsătorul din zodii⁄ Ne turna Calea
Laptelui în pumni.” În acest spţiu se întrevăd ziduri lumeşti, ziduri de cetate lipsite de porţi,
poetul decide că aceste ziduri, neavând porţi, ar putea fi trecute. Grădina în sine este metaforă
a lumii, o grădină a căror fructe sunt chiar oamenii, sau vor să fie, deoarece aceste fructe de
sticlă sunt elemente care poartă amprenta modelatoare a focului, asemeni oamenilor, elemente
ale naturii deteminate în acţiunile lor de forta gandirii lor, a voinţei. Albiile pavate cu plumb,
un element ce prin greutatea lui are conotatii asemeni păcatelor, fac ca natura aceasta reliefată
într-o grădină să ni se prezinte ca un loc în care nu se poate trăi. Si totuşi, într-o lume inertă,
ne spune poetul „în loc de steaguri fâlfâiau porumbei”. Această imagine este o imagine
ancestrală a speranţei, a salvării dictate de divinitate, dar şi a sufletelor, care, fără a ştii că o
lume e limitată, „fâlfâiau”. Simbolistica e una de profunzime, albia, spaţiu de refugiu alăturat
porumbeilor sugerează un teritoriu paradisiac, al purităţii şi al libertăţii prime.

13
Constant Tonegaru, Plantaţii, Ed. Fundaţiei regale, Institutul de arte grafice Luceafărul S.A.R.1945 p. 13
14
ibidem

720
 O vale a plângerii Prometeilor şi durerii nesfârşite, a limitării omeneşti se transformă
într-o Agora, unde voci ciudate se aud şi planurile sunt populate de păsări sociabile. Poetul e
singur, e exponentul tuturor, el e inconjurat de florile arse de zinc, asemeni osemnitelor care
au fost avut viaţă şi acum sunt ţărână. În intimitatea şi misterul ei, lumea aceasta îşi doreşte un
destin al purificării. Într-un spaţiu de factură expresionistă, materia atârnă greu, mai departe,
florile de zinc, florile ale focului, nuferii unui lac inversat, totul arată că poetul doreşte să
spargă, prin însăşi întelegerea sensului existentei lui, acest univers, care îl inghite. Poetul e
purtător al unor voci, al unei panoplii de mituri şi legende. El recunoaşte chipuri asemeni
zeitei Hestia, zeiţa căminului, a vetrei, a centrului pământului ”trăind tăinuite”. Finalul
poemului este edificator pentru purificarea ce şi-o doreşte Tonegaru: ”Un nufăr pe cer înflorea
noaptea⁄ Un nufăr cu petale de zinc;⁄brumată cu sânge dimineaţa⁄Floarea nopţii murea”.
Lumea este „această complicată carte”, luminată de flacăra unei conştiinţe. Tonegaru descrie
prin metaforă jelirea unui visător al fiinţei. Totodată, în descrierea unei grădini atât de
populate, purtând pecetea albiei, născătoare, a porumbelului, suflet, a femeii- cămin şi al
nuferilor pe cerul nopţii, poetul descrie fiinţa, ca micro-univers şi ca macro-univers, împânzită
de mituri, de complexe şi de idealuri. ”Un nufăr pe cer înflorea noaptea,⁄ un nufăr cu petale de
zinc⁄brumată cu sânge dimineaţa⁄Floarea nopţii murea.”
Poemul O mie de vânturi descrie un fond pitoresc al unei mări personificate care este
transpusă tot printr-o personificare într-o imagine atât de impresionantă. În locul acesta
„Undeva printre astre îşi culcă fruntea bolnavă” şi unde „un vânt îi bântuia trena inocentă”,
apar personaje mitice ca Ciclopul şi zeiţa Diana. Marea „Marea era Ciclop cu ochiul de aur ori
doamnă Marchiză? ⁄Eu? Eram departe, o statuie din scrisuri, o piatră...”, aceste versuri sunt
repetate mai apoi, în ordine inversă, cu rol de a sugera atmosfera în care dăinuia patetic un
nimb de fantome”. Apariţia e înspăimântătoare, sugerând sfârşitul prin imaginea focului
atotcuprinzător, care trezeşte din amorţeală matrozilor „lamentaţi de briză”: „Deodată
ah!...flăcări dogoreau pe zare pe zare imense, ⁄ca şi cum dincolo de vitralii mureau Sodome,⁄ca
şi cum se incinerau pădurile de mărgean⁄şi pe ruine dăinuia patetic un nimb de fantome.”
Poetul reuşeşte să reprezinte înfocarea în lupta zadarnică pentru supravieţuire (pentru aflarea
celui de-al cincilea punct cardinal), prin prezenta zeiţei Diana şi prin evocarea „obrajilor de
sidef”. Martoră la multe pierderi umane, privirea mării este una veşnic vie „au trecut o mie de
vânturi o mie de ani, ⁄se mai aud pe fregate o mie de boturi cum latră”15.
Firul clarvăzător, în metafora ochiului Ciclopului, personaj care se confudă cu Marea,
şi ea mâncătoare de oameni, deşi mirifică şi tulburător de vie, nu este altul decât timpul, cu
derivatele sale: istoria, trecerea. Deşi e vie şi dramatică, apelând la memorie, istoriei i se
aşează voaluri peste trecut şi oamenii tot pierd esenţa. Un chip de piatră, o statuie cu scrisuri,
în persoana poetului, care cu ajutorul suflului, divin sau a vânturilor, cine ştie, descoperă iar şi
iar ceea ce se pierde.
Un alt poem, Stăpînul mării invizibile reliefează portretul unui lider dictator. Asta,
înainte ca „realismul socialist”, slujit cu diligenţă şi de către destui congeneri cu vocaţie
deturnată ai lui Constant Tonegaru, să-şi declanşeze tăvălugul strivitor de autenticitate. Poetul
înţelegea „a-şi planta” florile spontaneităţii, în haina poeziei prospective.

15
Constant Tonegaru, Steaua venerii, Ed. Pentru literatura, 1969, p.8

721
 Aici Stăpânul are elemente sugestive care ne pot face să ghicim ce fel de instrumente
utiliza în felul în care „conduce marea invizibilă”: el avea „coada roşia de vulpe” şi era
„drept pe o navă îşi cumpănea balanţa peste pulpe”. De partea cealaltă dintr-un asemeana
dezastru, era în chinuri tot cerul. „Purtând ochi miraculoşi în pene ca păunii,⁄din planete peste
planetă, lângă Eol gol⁄îngerii cerului se răsturnau cu lopeţi⁄să dezgroape ancora sădită în
nămol.” Poporul condus era :„Printre foile porumbului îngerii curgeau netemători, netiuţi,
⁄unde zvâcnire de ceasornic foşnea uitată O mare, ⁄unde, dimineaţa rămân pe frunze lacrimile
sinucigaşilor tineri, ⁄restul din ei urcându-se la Steaua Venerii ca un fum, o uitare.” Astfel
descrie poetul sentimentul din anii aceia, dar unde erau alţii cu care, boemi, discutau arzător
despre destinul Evropei, înainte de această molimă să apară? Iată răspunsul „dar fără să-l
presimtă, deasupra, dedesubt ori între⁄păsări cu guşa plină de seminţe se legănau asemeni unor
luntre.”16 Revenind la poetica modernă, reliefăm faptul că, în a sa Introducere în poesia
cuvintelor, Tonegaru era preocupat să elucideze el însuşi poezia cuvintelor, pe baza
cunoştinţelor temeinice preluate din direcţia, de ce să nu spunem, occidentală.
Poetul nu era străin de concepţiile moderne asupra poeziei, armoniei, frumosului. El
afirmă: „Rostul ei (poeziei) e o stare de emotivitate obţinută prin tehnici cărora li se
subordonează materiale ca sunetele, corpurile simple, marmora, culorile şi verbele.(...)arta
potului fiind ştiinţa să se iluzioneze mai întâi pe sine, să se asculte şi să se verifice, oferind la
sfârşitul audiţiei coordonatele lumii pe care şi-a creat-o spre a fi reconstituită”17.
Încheiem prin a spune că Dimitrie Stelaru şi Constant Tonegaru au înţeles că
înregistrarea simţirilor umane în drumul lung spre elevarea fiinţei, are loc pe calea poeticii
moderne, apărând necesitatea de reinventare a poeziei. Atunci când în lume se produce o
mutaţie atât de profundă (cum este instalarea lumii moderne cu sensurile ei şi disensiunile în
ce priveşte forma artificială ce se multiplică în uman) este necesară explorarea
necunoscutelor şi reinventarea eului cu scopul scoaterii în evidenţă a elementelor nocive
vieţii spirituale.

Bibliografie :
Bachelard, Gaston, Psihanaliza focului, Editura Univers, Bucureşti, 2000,
Mircea Cărtărescu, Post modernismul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010,
Călinescu, Călinescu, Conceptul modern de poezie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005,
Stelaru, Dimitrie, Zeii prind şoareci, Ed. Pentru literatură, 1968,
Stelaru,Dimitrie, Noaptea geniului, Ed. Bucovin, I. E. Toronţiu, s.a, a.l,
Stelaru,Dimitrie, Păsări incandescente, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1971
Stelaru,Dimitrie, Fata pădurarului, Ed. Tineretului,Bucureşti, 1955,
Stelaru,Dimitrie, Cei din lună, Ed.Tineretului, Bucureşti, 1968,
Stelaru,Dimitrie, Mare incognitum, (Cuvând înainte de Lucian Raicu)Ed. Tineretului,
Bucureşti, 1969,
Stelaru,Dimitrie, Nemoarte, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1968,
Ionescu, Eugen, Război cu toată lumea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992,

16
Constant Tonegaru, Plantaţia de cuie, editura Vinea, 2003, p.68
17
ibidem, p.70

722
Grigurcu, Gheorghe, Poezia lui Constant Tonegaru, „România Literară”, art. 41, an 2003
Manu, Emil, Sinteze şi antisinteze literare, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1975,
Muşina, Alexandru, Paradigma poeziei moderne, Ed. Aula, Braşov, 2004,
Roger Caillois, Abordări ale imaginarului, Ed Nemira, Bucureşti, 2001,
Streinu, Valdimir, Poezie şi poeţi români, Ed Minerva, Bucureşti, 1983,
Streinu, Valdimir, Versificaţia modernă, Ed. pentru literatură, Bucureşti, 1966,

Tonegaru, Constant Plantaţii, Ed. Fundaţiei regale, Institutul de arte grafice Luceafărul
S.A.R.1945,
Tonegaru, Constant, Steaua venerii, Ed. Pentru literatura, 1969,
Tonegaru, Constant, Plantaţia de cuie, editura Vinea, 2003.

723
 MIRCEA NEDELCIU, STRATEGII ALE „TRATAMENTULUI
FABULATORIU”
Mircea Nedelciu’s Strategies of „Fabulatory Treatment”

PhD Candidate Ana Valeria GORCEA (STOICA)

„Petru Maior” University of Târgu – Mureş

Abstract
This article deals with the study of application strategies of the “fabulatory treatment” from Mircea
Nedelciu’s homologous novel in order to reveal the author’s intentions, “for what” or “why” and against “what
or whom” we will “treat against”, not in the first place, “how we will apply the treatment“, but the “fabulatory”
one.

Keywords: textual structure, strategies of the “fabulatory treatment”, intertextuality.

Prozatorul Mircea Nedelciu, caracterizat printr-un talent „incontestabil şi indiscutabil”,

a fost văzut de critică sub diverse moduri, ipostaze şi registre interpretative. Un adevărat
„pomelnic” – după cum numeşte lista optzeciştilor Mircea Cărtărescu, în lucrarea
Postmodernismul românesc - al denumirilor poate fi prezentat: „lider incontestabil al
generaţiei textualiste” (Eugen Simion), „deschizător de drum”, „figură emblematică a
generaţiei ‘80” (Sanda Cordoş), „un scriitor care ocupă un loc aparte în cadrul generaţiei
sale” (Monica Spiridon), „anunţă <<desantul>> unei noi generaţii de prozatori, al cărui lider
s-a impus cu autoritate”; cât şi unul al mijloacelor de scriitură: textualitate, arhitextualitate,
intertextualitate, metatextualitate, paratextualitate, hipertextualitate, metadiscurs, metaroman
enumerate ca un adevărat „palimpsest” stratificat şi completat precum un edificiu arhitectonic
de nestrămutat.
Mircea Nedelciu se face remarcat încă de la primele texte din revista Luceafărul, cu
cele două proze scurte Un purtător de cuvânt (septembrie 1977) şi Curtea de aer (decembrie
1977), iar publicarea primului volum, Aventuri într-o curte interioară (1979), este
recompensat cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor. Debutul lui Mircea Nedelciu,
asociat cu cel al lui Ştefan Agopian şi al altor filologi bucureşteni (Constantin Stan,
Alexandru Vlad, Traian Coşovei, Emil Hurezeanu, cu un an înainte – 1978 – Mircea
Cărtărescu, Matei Vişniec, Magda Cărneci, Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov etc.),
marchează apariţia şi „lansarea pe piaţă” a generaţiei optzeciste, intrarea într-o nouă „curte a
literaturii”. Acestui volum îi urmează Efectul de ecou controlat (1981), Amendament la
instinctul proprietăţii (1983) şi volumul Şi ieri va fi o zi (1989). Opera prozatorului este
întregită de romanele Zmeura de câmpie (1984), Tratament fabulatoriu (1986), romanul
colectiv scris alături de Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş, Femeia în roşu (1990) şi un ultim
roman inedit apărut postum, Zodia scafandrului (2000), considerat o piesă de rezistenţă şi de
maturitate deplină a autorului.
Tratament fabulatoriu (1986) reuneşte în „arhitectura sa polimorfă” meandrele care
conduc la rescrierea ultimei pagini a prozei Călătorie în jurul satului natal publicată în
volumul Şi ieri va fi o zi (1989), după cum explică autorul într-o notă de subsol aflată la

724
finalul povestirii: „La această proză mi s-a întâmplat un lucru foarte puţin obişnuit. Am
pierdut ultima pagină. Timp de vreun an am încercat s-o rescriu. Pe urmă mi-am dat seama că
ea nu poate fi refăcută. Din toate ciornele scrise a ieşit, prin două rescrieri succesive, un
roman. Se numeşte Tratament fabulatoriu.”1
Fraza „Plouă şi <<mă găsesc foarte simpatic>>”2, ce constituie finalul mult
discutatei Prefeţe nedelciene ne pregăteşte, într-un spirit ludic, degajat, spre a intra cu mintea
limpede şi deschisă pe tărâmul „fărădelegilor”, ori „al unor legi” foarte bine scrise... din
teritoriul „tratamentului fabulatoriu”.
Tratament fabulatoriu pare, după unii comentatori, o etapă de tranziţie, rod al
încercării prozatorului de a se rupe de o formulă, spre a găsi o alta, precizează Monica
Spiridon. „Vocaţia de romancier” e mai bine reprezentată faţă de romanul precedent, Zmeura
de câmpie (1983), Adina Diniţoiu constatând că „este puţin tehnic, dezbărat de procedeele
textualiste, păstrând doar un plan autoreferenţial, o serie de paranteze în care autorul intervine
cu scurte consideraţii teoretice şi cu aluzia complice, repetată la <<rescrierea>> romanului,
trimiţând la modificări de text cerute de cenzură”3. Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică...,
subliniază că „semnele practicii textuale transpar adesea în paginile cărţii, roman cu fluenţă
epică şi coerenţă, lumea are carnaţie, personajele îşi trăiesc firesc condiţia umană. Naraţiunea
are aparenţă de povestire clasică, omogenă, fresca socială şi morală a câştigat din nou credit”4,
în timp ce Eugen Negrici crede că „Tratament fabulatoriu devine chiar un roman cu toate
atributele de rigoare ale speciei: frescă socială cu tipologii cunoscute şi observaţii
caracterologice acide, descrieri de moravuri, curgere epică discretă spre un simbol central.”5
Plecând încă de la titlu, Tratament fabulatoriu, putem să analizăm intenţiile autorului,
pentru ce sau de ce şi împotriva a ce, a cui ne vom trata, nu în ultimul rând, cum aplicăm
tratamentul, şi acela, fabulatoriu? „Strategiile tratamentului fabulatoriu” pot fi interpretate în
două registre diferite de lectură, după cum bine remarcă Adina Diniţoiu: o receptare critică ce
face referire la spaţiul social-politic de dinainte de ’89 – „parabolică, secundă” - şi receptarea
de după anii ’90 – „realistă, documentară”. În receptarea de dinainte de ’89, Radu G. Ţeposu,
într-o formulare sugestivă, stabileşte, ca sens prioritar al cărţii, cel parabolic, sensul secund,
semnalat de Prefaţă. Într-un spaţiu dominat de un sistem comunist totalitar, în care termenul
cenzură era definitoriu pentru constrângerile ce apăsau literatura şi cultura vremii, „soluţia
<<terapeutică>>, <<salvatoare>> ar fi <<tratamentul fabulatoriu>> al realului, văzut însă nu
ca o utopie evazionistă, ci ca intervenţie activă, ca <<voinţă de a înfrunta determinările
exterioare>>”6. Situaţia receptării după anii ’90 se schimbă, romanul putând fi citit prin grila
„realismului nemărginit”7 reprezentat extrem de sugestiv de autor, sau prin cea a „caracterului
documentar” la care se referă Gheorghe Crăciun: „ceea ce urmăreşte Mircea Nedelciu prin
provocările sale nu este o strategie a contrarierii sau o artă a şocului, ci declanşarea unei stări
1
Mircea Nedelciu, Proza scurtă, Şi ieri va fi o zi, Editura Compania, Bucureşti, 2003, p. 623;
2
Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, roman cu o prefaţă a autorului, Editura Compania, Bucureşti, 2006,
p. 64;
3
Adina Diniţoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii, Editura Tracus
Arte, Bucureşti, 2011, p. 390;
4
Radu G. Ţeposu, Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 2006, pp. 189-190;
5
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţia Pro, Bucureşti, 2002, p. 291;
6
Adina Diniţoiu, op. cit., p. 392;
7
Eugen Negrici, op. cit., p. 292;

725
psihologice capabile să conducă la o înţelegere, nu numai estetic, ci şi social eficientă, a
literaturii cu care ne confruntăm”8. Vorbim, aşadar, de un realism cu reflexe sociale, politice
şi subversive.
În spatele strategiilor narative identificăm „ingineria textuală”, de care vorbeşte Sanda
Cordoş în Cuvântul înainte („Un obiect util”) al romanului, menită, de fapt, să clarifice
arhitectura funcţiei literaturii, arătând raportul dintre „cum se face” şi „la ce serveşte
literatura”, raport regăsit atât în textele programatice, cât şi în volumele de proză scurtă.
Putem să considerăm această „inginerie textuală” folosită aici, drept „un joc între epic şi
teoretic”, în care tonul autorului este unul mai puţin tensionat, iar scrisul mai cursiv faţă de
scrierile anterioare.
Romanul îl are ca protagonist pe Luca, un meteorolog în jur de 30 de ani, „de o
frumuseţe stranie” (Sanda Cordoş), care se transferă de la staţia din Mocleasa, aflată în vârf de
munte, la Fitotronul din comuna Fuica, situat în plină câmpie, în apropiere de Bucureşti.
Fitotronul, va afla eroul, este un vast ansamblu de sere care funcţionează după principiul
dublului calendar, cel real, exterior, şi cel artificial. Transferul personajului se explică prin
nevoia acestuia de a depăşi criza sentimentală provocată de iubirea pentru Ula Mierean, al
cărei tată nu e de acord cu căsătoria celor doi, considerând-o o mezalianţă. Luca va lua
contact cu lumea lui moş Pătru a’lu’Brodeală, gazda lui de la Fuica, şi cu „grupul Abraşilor”
de la oraş, pe cei din urmă frecventându-i în decursul celor doi ani cât va dura decizia acestuia
de a trăi „în prezent”. El ajunge, ca din întâmplare, în Valea Plânşii (o lume a basmului),
topos misterios, unde e situat conacul părăsit al unei vechi familii boiereşti, Gulianu, locuit
acum de o comunitate ce se conduce după legi tainice.
Se poate remarca deschiderea epicii lui Mircea Nedelciu pentru proiecţia imaginară
de tip fantastic, realizându-se în proza sa o „glisare permanentă între real şi fantastic”9,
exercitată „în bună tradiţie eliadescă”10, în care nivelurile temporale oscilează de la prezent la
trecut sau chiar înspre viitor, în finalul romanului, cât şi o alternare a celor două planuri în
care sunt reprezentate, pe de o parte, mediul social din care face parte meteorologul, pe de altă
parte, comunitatea atemporală a falansterului. Această strategie de proiecţie a lumii reale în
fabulatoriu, a transferării temporarului în atemporal, ne oferă o lectură intertextuală extrem
de interesantă. Din perspectiva textualităţii şi a interesului pentru ficţionalitate şi ludic, proza
lui Mircea Nedelciu poate fi apropiată de proza livrescă şi parodică a Şcolii de la Târgovişte,
şi mai ales de cea a lui Mircea Horia Simionescu, scriitor care valorifică „dimensiunea ludică
a literaturii, înţelegând ficţiunea nu ca pe o permanentă raportare la un referent exterior ei, ci,
mai curând, ca pe o punere în oglindă a portretului interior al operei, ca pe o facere şi
desfacere permanentă a mecanismelor textului literar”11.
Romanul, măcar din perspectiva amprentei biografice, este considerat de Sanda
Cordoş, şi o alegorie (şi, nu mai puţin, un elogiu) a(l) literaturii, întemeiată pe disponibilitatea
ludică a scriitorului. Trimiterile livreşti remarcate de critică asociază biografia străbunicului
Ion cu date împrumutate din cea a lui I.L.Caragiale, iar cea a bunicului Marcu, din cea a lui

8
***Dicţionarul literaturii române, Coordonator general Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic Gold,
Bucureşti, 2012, Nedelciu, Mircea, Monica Spiridon, p. 136;
9
Adina Diniţoiu, op. cit., p. 393;
10
idem.
11
Iulian Boldea, Mircea Horia Simionescu – dimensiuni ale prozei, în „România literară”, nr.28, 2011, p.7;

726
Mateiu I.Caragiale, cu care – înclină să creadă Sanda Cordoş – se stabileşte o afinitate, şi
anume cu maniera acestuia „de a folosi scrisul, scrisul ca tăinuire”, Luca, prin chiar numele
lui, trimite la Caragiale, având şi o rezonanţă evanghelică uşor de sesizat; Neculai – tatăl, face
şcoala de învăţători în Ardeal, la fel ca Marin Preda, iar portretul lui Marius, cel care e un fel
de tutore al falansterului, împrumută elemente din fizionomia lui Mircea Cărtărescu. În nota
trimiterilor livreşti, ar mai fi de amintit două personaje episodice (un doctor şi un
salvamontist) care se cheamă E. Ionescu. În afara sferei livreşti, unor personaje precum
inginerul Ion Ion sau agronomul Tudorel Pascu (cu dorinţa de a face literatură) le corespund,
din lumea falansterului, inginerii Sachelarie (Silvestru), respectiv Gheorghe, care apar drept
„nişte iniţiaţi”, dr. Abraş vs. dr. Şarba, un simplu joc de litere şi, de ce nu, personajului
Gina-Felina, îi corespunde din lumea falansterului Nuşa-Păpuşa, personaj care incită, chiar
dacă prin „nearătare”.
Dacă ne referim la strategiile „tratamentului fabulatoriu” aplicate personajelor pentru
„a trăi” în interiorul sistemului totalitar sau pentru a-şi depăşi crizele sentimentale şi
existenţiale, trebuie să relevăm câteva situaţii. Mai întâi, plecând de la mediul social în care se
învârte Luca, putem observa întâlnirile care au loc în casa doctorului psihiatru Abraş şi a
soţiei acestuia, actriţa Gina–Felina, întâlniri, care, deşi sunt în plin comunism, se desfăşoară
într-o bogăţie, desfătare şi „bunăstare” fără margini. După cum bine remarcă Adina Diniţoiu,
„lipsa de libertate”, care „constituie” motorul scrierii istoriei fabulatorii, are repercusiuni
asupra vieţii de familie, e vorba de acel „libertinaj”, cel mai bine reprezentat de Gina, Gina-
Felina, nume predestinat acestui personaj, care are relaţii amoroase cu mai toţi bărbaţii din
anturajul ei, sau libertatea e obţinută de Luca, la început, prin autoizolarea în vârf de munte. O
altă formă de libertate, o altă strategie, poate face referire la tehnicile de supravieţuire din acea
perioadă, un exemplu fiind renumitul „obţinut pe sub mână”, perioada în care nimeni nu avea
nimic, însă „nu ducea lipsă de nimic” material..., libertatea era o adevărată problemă.
Acest regim totalitar este „anihilat” printr-o „contrautopie faţă de utopia negativă de
tip Orwell pe care o trăiam în realitatea acelui 1984”, romanul devine „un obiect util, un
instrument pentru creşterea rezistenţei la manipulare”, ne oferă un model prin care „să ne
construim din propria fabulaţie refugii şi adăposturi. O utopie în fond”, explică Mircea
Nedelciu în Avertisment la ediţia a II-a – 1996. Soluţia este „refugiul în libertatea literaturii
de fabulaţie”12. De remarcat este figura anticarului Gheorghe, personaj al falansterului, care îi
oferă lui Luca o alternativă de a nu fi sufocat de sistemul epocii, pe care-l compară cu „o pată
de grăsime”, pată care poate fi percepută atât ca ceva care se întinde, acaparează, cât şi ca
ceva greţos, oferindu-i modelul său de scăpare, şi anume, „mutarea centrului personal de timp
în altă parte decât în cotidian”, acesta ajungând să fie „liber în plină recluziune.”13 O altă
dimensiune a romanului ar putea face legătura cu „tradiţia mateină”, spune Adina Diniţoiu,
prin procedeul mise en abîme, ce presupune „scrisul ca tăinuire”, scrisul folosit ca ascundere
faţă de posteritate, distrugere a urmelor textuale. Acest procedeu capătă un dublu sens,
remarcă criticul, pentru că există, pe de o parte, „romanul ca o parabolă evazionistă” în care
ficţiunea te transpune din realul oprimat de sistemul socio-politic, însă, pe de altă parte,
„romanul nu e altceva decât un text, un act de scriitură care produce taina/tăinuirea, efect al

12
Adina Diniţoiu, op.cit., p. 396;
13
Mircea Nedelciu, op. cit., p. 131;

727
actului de a scrie”.14 Vorbind de „mezalianţă”, printr-o intervenţie, după obicei, în decursul
romanului, Mircea Nedelciu o prezintă drept „un fel de metamorfoză, metamorfoza făcută
posibilă de copulaţie”, iar „literatura ca mezalianţă e o metamorfoză a spiritului prin plăcerea
scrisului”.15
Luca, acest „traficant de istorii”16, care povesteşte la persoana întâi o bună parte din
paginile romanului, se adresează ba celor din casa lui Abraş ori doctorului, sau cititorilor
pentru a povesti întâmplările de la Valea Plânşii, pe care le consideră ba „vedenii”, la început,
ba „trezire din vis”, la final. Aceste „aventuri” le pune ba pe seama oboselii sau a condiţiilor
meteo, ba pe seama apusului de soare. Am putea aminti aici discursul lui Jakobson în care
regăsim un motiv al operei, acesta susţinea, „o altă asemănare de esenţă şi deosebire
cantitativă dintre cele două tipuri de mesaje – sau lumi, în cazul nostru – se referă la
<<aşteptările frustrare>>”. Dacă pentru ceilalţi, ficţiunea compensatorie înseamnă o anihilare
a sitemului, o înfrângerea a lui, pentru Luca, odată cu despărţirea de Ula, ficţiunea
compensatorie sau lumea pe care o poartă ca un „vânzător ambulant” reprezintă un „centru
personal de timp” cu scopul de evadare pentru o vreme, însă din trecutul său personal, marcat
de laşitate şi vinovăţie, evident la adresa Ulei. Ulei i se adresează în capitolul „Al şaptelea”,
care reprezintă un fel de coloană vertrebrală a romanului, sub forma unei epistole ce urmează
să fie trimisă, în care îi prezintă lumea în care trăieşte, atât cea reală, cât şi cea a falansterului.
Dacă la primele două vizite în lumea falansterului, locul îi apare lui Luca drept o oază de
calm, lumină, armonie, o lume paradisiacă în care poate uita de trecutul său, un tratament, de
data aceasta „terapeutic”, în care mezalianţa capătă alte semnificaţii şi iubirea – în urma
discuţiei din biserica fără cruce a conacului boierilor Gulianu – apare „ca himeră, ca iluzie
invetată pentru ignoranţi şi pentru evazionişti lipsiţi de spirit critic”17, la a treia vizită, apare
discordia, lumea începe să fie încercată de suspiciune, de neîncredere în privinţa trecutului şi
a celor care încep să se afirme drept figuri care iau decizii. Într-un articol interesant regăsit în
revista Familia, Liliana Truţa discută despre situaţia ingrată în care se regăseşte personajul
principal, situaţie de care şi el este conştient, şi anume, că decizia de a trăi „în prezent”, nu va
şterge trecutul, acesta fiind acolo, aşteptând să fie „împăcat”: „Luca îşi dă seama de la bun
început că acest refugiu este o capcană, revelaţie care-l va ajuta să-nţeleagă că nici pentru el
mutarea centrului în alt timp fără o asumare a trecutului nu va fi tocmai salvatoare. Această
utopie socială se suprapune în cazul lui Luca peste o utopie a iubirii, căci el devine obsedat de
figura Nuşei cea cu faţa invizibilă în care el crede a se ascunde iubita pierdută, Ula, singura
motivaţie, în cazul lui de a ajunge din nou la Conacul de la Valea Plânşii. În Valea Plânşii
Luca devine şi el captiv în trecut, dar nu într-unul istoric, ci unul personal, care-l bântuie cu
fantasmele lui.”18 Luca constată că tot acest demers, de a rămâne „în prezent”, de a evita sau a
lăsa nerezolvat un lucru care te macină din trecut, de a încerca să ştergi trecutul, nu este decât
un eşec. Drept urmare, reîntoarcerea acestuia la staţia din Mocleasa şi înfruntarea fantasmelor
trecutului, nu va face decât să îi vindece rănile.

14
Adina Diniţoiu, op.cit., p. 399;
15
Mircea Nedelciu, op. cit., p. 146;
16
***Dicţionarul literaturii române, op. cit., p. 135;
17
Mircea Nedelciu, op. cit., p. 179;
18
Liliana Truţa, Despre utopii şubrede, extraterestre şi alte spaime, revista Familia, nr. 9, septembrie 2008,
http://arhiva.revistafamilia.ro/2008/Familia_Nr_9_2008.pdf;

728
 Concluzionând, strategiile narative ale „tratamentului fabulatoriu” ar putea fi împărţite
în două grupe: strategii externe, care aparţin autorului, cu recomandarea de a ni le aplica:
„ingineria textuală”, pentru a masca intenţionalitatea, spre a apăra caracterul „subversiv” al
cărţii, „romanul ca obiect util” (specific pentru perioada de dinainte de ‘89) sau cel pur
„documentar”, ancorat în cotidian (grilă de lectură după anii ‘90); lectura intertextuală,
„alegoria literaturii” din perspectivele biografice, arătându-i disponibilitatea ludică a
prozatorului, sau „scrisul ca tăinuire”. În privinţa strategiilor interne, cele ale personajelor de
a vieţui în „sistemul totalitar”, ar fi de amintit decizia de a trăi în „prezent”, lumea imaginară
de tip fantastic, „mutarea centrului personal de timp, în altă parte decât în cotidian”, oscilările
dintre planurile temporal-atemporal, libertatea obţinută prin „libertinaj”, „bunăstare” într-o
perioadă de plin comunism, sau autoizolarea.
Mircea Nedelciu însuşi, în Avertisment la ediţia a II-a – 1996, recunoaşte că toată
această idee a „tratamentului fabulatoriu” era şi „mărturisirea unui eşec: dacă nu poţi lupta,
sau dacă lupta n-are şanse de succes, singura formă de rezistenţă este să ne refugiem în
<<fabulatoriu>>.”19
Prin structura şi strategiile narative pe care le pune în scenă romanul său, Mircea
Nedelciu se revelează ca unul dintre cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale, ilustrând
cu strălucire direcţia textualistă din proza postmodernă românească.

BIBLIOGRAFIA OPEREI
Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, roman cu o prefaţă a autorului, Editura Compania,
Bucureşti, 2006;
Mircea Nedelciu, Proza scurtă, Şi ieri va fi o zi, Editura Compania, Bucureşti, 2003;

BIBLIOGRAFIE CRITICĂ SELECTIVĂ

Boldea, Iulian, Scriitori români contemporani, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2002;
Boldea, Iulian, Mircea Horia Simionescu – dimensiuni ale prozei, în „România literară”,
nr.28, 2011;
***Dicţionarul literaturii române, Coordonator general Eugen Simion, Editura Univers
Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2012, (pp. 133-136 Nedelciu, Mircea, Monica Spiridon);
Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 2010;
Diniţoiu, Adina, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în faţa politicului şi a morţii,
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2011;
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţia Pro, Bucureşti,
2002;
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, IV, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989;
Truţa, Liliana, Despre utopii şubrede, extraterestre şi alte spaime, în revista „Familia”, nr. 9,
septembrie 2008;
http://arhiva.revistafamilia.ro/2008/Familia_Nr_9_2008.pdf;
Ţeposu, Radu G., Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu nouă, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 2006.

19
Mircea Nedelciu, op. cit., p. 307.

729
 BILINGVISMUL ÎN PRESA MUREŞEANĂ INTERBELICĂ
Bilingual Writing in Inter-War Mureş Press
PhD Candidate Angela Măgheruşan PRECUP
,,Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
In written form, the bilingualism appeared in the Mures press of the 20s as a natural consequence of the
political act of The Great Union, which created the necessary administrative frame for changing Târgu Mureş
into a Romanian town. This process raised the necessity to adapt the media communication to the two main
categories of local readers, Romanian and Hungarian. Whereas the official bilingual publications expressed
formally the new state setting for the interethnic communication, the independent newspapers illustrate the
peaceful leaving between the two ethnies, despite the nationalist profile of the political and journalistic
discourse of the period.

Keywords: bilingualism, Mures, press, inter-war, interethnic.

La Târgu Mureş bilingvismul în formă scrisă s-a manifestat după Marea Unire
preponderent sub forma dialogului româno-maghiar, ca reflexie a realităţilor etnice locale.1
Treptat, comunicarea bilingvă româno-maghiară a favorizat şi împrumutul reciproc de valori
culturale prin intermediul cărora, subliniază Avram P. Tudor, confluenţele din spaţiul cultural
ardelean s-au extins în timp până la punctul în care ,,de multe ori nu se mai ştie originalul”2.
Schimbările politice şi administrative majore aduse de Marea Unire au făcut însă ca,
înainte de a deveni bilingvă, presa mureşeană să fie una profund naţionalistă şi polemică,
marcată de modificarea relaţiilor româno-maghiare ca urmare a inversării raporturilor
majoritate-minoritate după 1918. În acest context politic şi social, cu un decalaj de aproape
un secol faţă de restul Transilvaniei3, presa românească debuta la Târgu Mureş în 1920 prin
ziarul Ogorul, care titra revanşard la debut: ,,S-a întors odată roata vremii, şi cei ce erau
deasupra au ajuns dedesupt pentru ca cei de dedesupt să ajungă deasupra.”4 Transferul de
autoritate combinat cu etnocentrismul5 exacerbat de ambele părţi după 1918 au fost astfel
generatoare permanente de tensiune în relaţiile româno-maghiare de-a lungul perioadei
interbelice. Este perioada în care schimbările majore determinate de Marea Unire în plan
politic şi social alimentau polemica dintre ziarele româneşti şi cele maghiare, care atinge cote
maxime prin schimburile de replici dintre publicaţiile locale româneşti Ogorul, Oraşul,
Mureşul, Înainte şi cele maghiare Székely Napló (Jurnal secuiesc) şi Az Ellenzék (Opoziţia).

1
În 1910 populaţia judeţului Mureş număra 194.072 locuitori şi era repartizată etnic astfel: 69% maghiari, 37 %
români şi 4% germani (Traian Popa, Monografia oraşului Tîrgu-Mureş, ediţie anastatică, Fundaţia Culturală
,,Vasile Netea”, Ed. Ansid, Târgu-Mureş, 2005, p. 11).
2
Avram P. Tudor, Confluenţe literare româno-maghiare, Ed. Kriterion, Buc., 1983, p. 43.
3
Raportat la momentul apariţiei primului ziar românesc din Ardeal, Gazeta de Transilvania, apărută în 1838 la
Braşov.
4
Vorbiţi, scrieţi româneşte pentru D-zeu!, în Ogorul, Târgu-Mureş, anul II, nr. 5, 1 decembrie 1920, p. 3.
5
Termenul de etnnocentrism, definit de M. J. Herskovits (Les Bases de l’antropologie culturelle, Paris, Payot,
1967, apud Gilles Ferréol (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, p.69) desemnează poziţia
celor care consideră că propriul mod de viaţă este de preferat tuturor celorlalte. Bazându-se pe o puternică
identificare a individului cu grupul său şi pe certitudinea superiorităţii valorilor şi idealurilor sale,
etnocentrismul este o atitudine care constă în raportarea la propriile norme pentru a-l judeca pe celălalt.

730
De partea română, procesul avea un rol reparatoriu, urmărind să compenseze marile
privaţiuni suportate de populaţia românească în timpul regimului austro-ungar. De partea
maghiară, acest proces semnifica prin fiecare dintre măsurile sale decăderea treptată din
statutul naţiunii dominante deţinut până atunci şi considerat natural ,,pe un teritoriu pe care,
justificat sau nu, îl considerau al lor de o mie de ani”, după cum subliniază etnosociologul
Claude Karnoouh.6
Între cele două războaie, imaginea Târgu-Mureşului modern este legată de numele a
două personalităţi complementare, care au realizat fiecare în plan edilitar, am putea spune,
într-un an cât alţii în zece. La începutul secolului XX, primarul Bernády György punea bazele
acestei opere administrative7 fiind primul politician maghiar ardelean care a recunoscut
Marea Unire în cadrul unei întâlniri avute în 1919 cu Iuliu Maniu.8 După Unire, opera sa
edilitară a fost desăvârşită de primarul Emil A. Dandea, care şi-a legat numele alte proiecte şi
instituţii emblematice pentru Târgu-Mureşul de azi.9 Peste timp, cei doi primari reformişti,
Bernády György şi Emil Dandea, se aseamănă prin viziunea strategică asupra destinelor
oraşului, prin perseverenţă (căci investiţiile în dezvoltarea oraşului cereau adesea sacrificii
neagreate de contemporani) şi prin calitatea de abili politicieni. Forţa cu care cei doi iluştri
oameni de administraţie au ştiut să-şi urmărească obiectivele le-a adus rezultatele dorite, dar
le-a conferit şi alura de personalităţi deopotrivă controversate de contemporani şi apreciate de
istorie.
În ceea ce priveşte dialogul jurnalistic româno-maghiar, acesta a fost marcat între cele
două războaie de accente naţionaliste derivate din discursul politic general al perioadei. În
plan cultural însă, naţionalismul discursului politic şi mediatic al perioadei îşi găsea o replică
pe măsură în formula naţionalismului luminat, explicat de Nae Antonescu drept o atitudine
care ,,respingea accentele extremiste şi cultiva atmosfera de încredere între intelectualii
regiunii, fără deosebire de naţionalitate.”10 Un exponent de frunte al acestei viziuni a
dialogului cultural, plecat din sânul culturii mureşene, a fost criticul şi istoricul literar Ion
Chinezu11 – ,,unul dintre principalii animatori literari ai Transilvaniei postbelice”12 – profesor
şi ziarist la începutul anilor ’20 la Târgu Mureş, zonă pe care o considera ,,un mozaic de o
6
Claude Karnoouh, Românii. Tipologie şi mentalităţi, traducere de Carmen Stoean, Humanitas, Buc., 1994, p.
151.
7
Între proiectele sale se numără realizarea sistemului de canalizare şi alimentare cu apă a oraşului, construirea
clădirii Primăriei (actuala Prefectură) şi a Palatului Cultural, amenajarea a peste o sută de străzi, construirea
unor obiective precum barajul peste râul Mureş, ştrandul oraşului, Fabrica de cărămidă, Fabrica de rafinare a
petrolului, prima amenajare a Platoului Corneşti, fondarea Bibliotecii, a Şcolii de muzică, a Liceului Economic,
a Liceului de fete, a Leagănului de copii şi a Palatului Pensionarilor, edificarea Camerei de Comerţ.
8
Nagy Miklós Kund (coord.), In Memorian Bernády György, Târgu Mureş, Tip. Impress, 1999, p. 7.
9
Între proiectele oraşului legate de numele lui Emil Dandea se numără: introducerea gazului natural, construcţia
Catedralei Greco-Catolice (Catedrala Mică), extinderea limitelor oraşului prin anexarea comunelor limitrofe,
instituirea primelor “Zile Târgumureşene” în 1936 prin sărbătoarea oraşului denumită Luna Târgu Mureşului,
realizarea arenei sportive, dezvoltarea instituţiilor moderne de învăţământ şi cultură (Conservatorul municipal,
Muzeul de Arheologie şi Etnografie, Teatrul permanent) sau realizarea Statuii lui Avram Iancu şi a
Monumentului Soldatului Român.
10
Nae Antonescu, Reviste din Transilvania, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2001, p. 216.
11
Desăvârşit cunoscător al limbii maghiare, Ion Chinezu s-a născut în 1894 în Sântana de Mureş, iar după
studiile filologice realizate la Budapesta şi Bucureşti, a realizat lucrarea Aspecte din literatura maghiară
ardeleană 1919-1929, teza sa de doctorat în literatura română şi maghiară, susţinută la Facultatea de Litere şi
Filozofie din Cluj sub conducerea profesorului Kristóf György, studiu fundamental şi azi pentru analizarea
istoriei relaţiilor literare româno-maghiare.
12
Nae Antonescu, Scriitori uitaţi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980, p. 197.

731
felurime neînchipuită”13, un spaţiu cultural generos graţie multiculturalităţii. În această
perioadă, Ion Chinezu a activat în redacţia ziarului Mureşul (1922-1926), pentru a fonda apoi
la Cluj revista Gând românesc (mai 1933-aprilie 1940), considerată de Ion Negoiţescu ,,cea
mai importantă dintre periodicele literare din Transilvania în epoca interbelică”14 şi un
,,moment de sinteză culturală” 15 de criticul Vasile Fanache.
Generaţia începuturilor presei mureşene româneşti, formată la cumpăna secolelor XIX
- XX şi coagulată pe plan local începând din 1920, odată cu apariţia ziarului Ogorul (1920-
1922), ajunge la maturitate în anii ’30 fiind caracterizată, după descrierea lui Ion Chinezu, de
pasiunea pentru idei şi de gustul problematizării: ,,În această ambianţă o nouă generaţie întră
în arenă prin 1930, o generaţie care, crescută de la început în şcoli româneşti, nu mai avea în
aripi plumbul culturii străine.”16 În gazetăria mureşeană, adaugă Cornel Moraru, dinamismul
şi diversitatea au completat profilul acestei generaţii, întrucât ,,o situaţie insulară în aparenţă,
cu care se confrunta cultura mureşeană, făcea pe deplin posibil actul creator autentic, aflându-
se de atunci într-o continuă expansiune, generând tensiuni vitale, propulsii, ecloziuni
spectaculoase. Putem semnala azi liniştiţi existenţa unei şcoli mureşene de presă, dublată de o
activitate editorială de o surprinzătoare diversitate.”17
În prima linie a românizării Târgu Mureşului după 1918 s-a aflat administraţia, aşa
încât în 1919, prima publicaţie bilingvă a Târgu-Mureşului a fost în mod firesc o publicaţie a
administraţiei judeţene. Ziarul oficial cu conţinut juridic, Murăş-Turda (1919-1949) a apărut
după Unire ca o continuare a publicaţiei oficiale maghiare Maros-Torda Vármegyei hivatalos
lap (Jurnalul oficial al judeţului Mureş-Turda) editată în perioada anterioară. În ceea ce
privea comunicarea în limba minorităţilor, publicaţia aplica încă de la început principiul
formulat de Consiliul Dirigent în Decretul nr. 1 despre funcţionarea în mod provizoriu a
serviciilor publice, aplicare legilor, despre funcţionari şi întrebuinţarea limbilor reprodus în
paginile ziarului, care stipula că ,,în acele comitate în care naţiunile conlocuitoare fac a
cincea parte din populaţiune, să se realizeze principiul ca fiecare să fie administrat şi judecat
în limba sa proprie”18. Iar în cazul ziarului oficial al administraţiei judeţene, ,,administrat”
însemna şi ,,informat” în propria sa limbă.
În 1923 apărea şi ziarul Primăriei Târgu-Mureş, Oraşul (1923-1940), o publicaţie
oficială cu apariţie bilunară şi cu impact major asupra perioadei, creată la iniţiativa primarului
reformator Emil Dandea care era şi redactorul responsabil al noului ziar. Emil Dandea avea
experienţă în redactarea unor astfel de publicaţii încă din perioada activităţii desfăşurate
imediat după Marea Unire la Primăria Cluj, unde redactase gazeta oficială Administraţia
(1922-1924) în calitate de secretar al primăriei, colaborând ulterior şi la Monitorul Uniunii
Oraşelor din România lansat în 1923.19 Oraşul se declara ,,exponentul administraţiei
comunale moderne şi al intereselor ei, lucrând pe acest teren spre propăşirea şi consolidarea

13
Ion Chinezu, Astra la Târgu Mureş, în Gând românesc, anul II, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1934, p. 519.
14
Ion Negoiţescu, Prefaţă, la vol. Ion Chinezu, Pagini de critică, Ed. pentru literatură, Buc., 1969, p. V.
15
V. Fanache, «Gând românesc» şi epoca sa literară, Ed. Enciclopedică Română, Buc., 1973, pp. XI, XIII.
16
Ion Chinezu, Pagini de critică, ediţie îngrijită de Ion Negoiţescu, Editura pentru literatură, Buc., 1969, p. 280.
17
Cornel Moraru, Cuvânt înainte la vol. Melinte Şerban, Mărturii prin vreme, Târgu-Mureş, Tip. Mediaprint,
1999, p. 6.
18
Decret nr. 1, în Murăş-Turda, Târgu-Mureş, anul XX, nr. 6, 21 martie – 3 aprilie 1919, p. 5.
19
M. Art. Mircea, Oraşul - publicaţie periodică târgumureşeană fondată de dr. Emil Dandea, în vol. Un om
pentru Târgu-Mureş: Emil A. Dandea, Fundaţia Culturală ,,Vasile Netea”, Târgu-Mureş, 1995, p. 80.

732
patriei noastre întregite”20 şi nu ezita să deschidă încă de la început seria polemicilor cu presa
maghiară din oraş, continuată de-a lungul întregii perioade interbelice. Oraşul adopta astfel
politica noului primar Emil Dandea, promotor al românizării Târgu-Mureşului, dar opta să
prezinte noua filozofie administrativă locală atât în limba română cât şi în limba maghiară,
ilustrând astfel spiritul pragmatic al celui mai important om al administraţiei târgumureşene
interbelice dar şi respectul faţă de populaţia maghiară majoritară a oraşului, reflectată şi în
aprecierea realizărilor fostei administraţii maghiare, după cum reiese din discursul de
instalare rostit de Emil Dandea în decembrie 1922: ,,Administraţia oraşului va trebui să
continue şi să completeze frumoasele opere culturale şi sociale pe care le-a realizat o muncă
serioasă a vechei administraţii.”21 Regăsim aceeaşi abordare pragmatică şi în cazul reclamelor
publicate în paginile Oraşului, aproape exclusiv bilingve româno-maghiare, promovând mai
ales în plan vizual un model al publicităţii ,,în oglindă”, foarte răspândit în presa mureşeană a
primului deceniu interbelic, compus din două casete alăturate, cu conţinut identic, una în
limba română iar cealaltă în limba maghiară.
Dacă publicaţiile bilingve oficiale exprimau la nivel formal noul cadru al comunicării
interetnice creat de statul român după 1918, ziarele bilingve din sfera comercială apărute la
Târgu-Mureş la mijlocul anilor ’20 ilustrează la nivel pragmatic acest proces întrucât, dincolo
de dominanta naţionalistă a discursului mediatic al perioadei, interacţiunea etniilor din oraş
era modulată în primul rând de aspectele pragmatice ale vieţii cotidiene şi abia apoi de cele
politice. Oamenii se înţelegeau bine în viaţa de zi cu zi, lucru firesc întrucât problema
rivalităţii etnice şi naţionale, subliniază istoricul Lucian Boia, a fost dintotdeauna una
politică, în care ,,Punctul decisiv al alunecării naţiunii dinspre libertate spre autoritate l-a
constituit fără îndoială fuziunea ei cu statul”22. Cornel Crăciun consideră la rândul său că
editarea bilingvă a gazetelor reprezintă, alături de traducerile din literatură sau participarea
unor intelectuali maghiari la acţiuni culturale româneşti, semne palpabile ale convieţuirii
paşnice dintre comunităţile română şi maghiară în perioada interbelică.23
Astfel se explică, în ciuda acuzaţiilor reciproce din ziare, iniţiativele comune ale vieţii
de zi cu zi, bilingvismul, participarea activă la viaţa comunităţii, continua creştere a
numărului căsătoriilor mixte şi chiar conflictul lipsit conotaţii etnice, atunci când acesta
apare. În acest context, domenii bine dezvoltate local precum comerţul şi meşteşugurile, au
favorizat interacţiunea constructivă între etniile oraşului, reflectată într-o intensă comunicare
bilingvă de tip publicitar, atât prin intermediul presei generaliste a perioadei cât şi prin
intermediul unor publicaţii publicitare specializate, precum Gazeta cinematografului (1925),
Gazeta Frizerilor şi Bărbierilor din Tg.-Mureş (1925-1926), Journal de Marriage (1933) sau
Gazeta băilor (1930, 1938). Sunt şi acestea dovezi ale faptului că în viaţa de zi cu zi, relaţiile
româno-maghiare erau încurajate de bilingvismul care caracteriza presa şi comerţul, mai ales
în anii ’20 – perioada de adaptare a ambelor părţi la noile realităţi impuse de actul politic de
la 1 Decembrie 1918.

20
Scopul nostru, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 5 februarie 1923, p. 2.
21
Vorbirea de instalare a noului primar, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 5 februarie 1923, p. 3.
22
Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, Buc., ed. a II-a, 2011, p. 47.
23
Cornel Crăciun, Cultură şi reclamă în Transilvania interbelică, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
1998, p. 253.

733
 Gazeta cinematografului – Mozi Futár a fost editată în 1925 bilingv (faţă-verso) de
către Administraţia Cinematografului Orăşenesc din Târgu Mureş, din păcate într-un singur
număr, relevant însă pentru importanţa acordată bilingvismului în comunicarea publicitară a
Mureşului anilor ’20. În acelaşi an 1925 apărea şi Gazeta Frizerilor şi Bărbierilor din Tg.-
Mureş – Târgu Mureşi Borbélyok és Fodrászok Lapja, cu conţinut exclusiv în limba
maghiară dar cu denumire româno-maghiară. Journal de Marriage miza chiar pe adresarea
multilingvă (română, maghiară, germană şi franceză) pentru succesul afacerii sale. Gazeta
băilor – Fürdö Ujság a apărut cu un conţinut preponderent în limba maghiară, dar cu un
editorial în limba română semnat pe prima pagină de dr. Marius Sturza care susţinea că ,,orice
gazetă care se ocupă de soartea băilor şi a apelor minerale din ţară - apară ea în orice limbă –
este binevenită la noi şi trebuie sprijinită câtă vreme îşi îndeplineşte misiunea cu
conştiinciozitate şi obiectivitate.”24
În acest context apare în ianuarie 1933 primul cotidian informativ bilingv din istoria
Târgu-Mureşului: Mureşul – A Maros (fără legătură cu publicaţia ţărănistă locală Mureşul
dintre anii 1922-1927 şi 1936-1938), lansat ca urmare a sistării apariţiei ziarului Erdélyi Déli
Hirlap (Jurnalul Ardelean de Amiază). Acest prim ziar informativ bilingv, tipărit în două
ediţii, română şi maghiară, aflat sub conducerea directorului E. Morariu şi a girantului
responsabil A. Doboly, se recomanda drept ,,organul cel mai bine informat al oraşului Tg.-
Mureş şi jur”. Ziarul (apărut din păcate în doar şase numere25) este cu atât mai important cu
cât publicaţia aparţinea categoriei gazetelor independente, slab reprezentată în perioada
interbelică la Târgu-Mureş. Din punctul de vedere al conţinutului, Mureşul – A Maros
propunea un format variat, cuprinzând în principal ştiri naţionale şi locale, publicitate,
informări şi anunţuri de interes public ale administraţiei locale.
Deşi situată pe o poziţie critică la adresa administraţiei oraşului, publicaţia pornea la
drum enunţând principiul generos al înlăturării barierelor în comunicarea interetnică: ,,În
ultimul număr al ziarului Erdélyi Déli Hirlap am anunţat On. cetitori despre sistarea aceluia
şi apariţia noului ziar local sub denumirea de Mureşul. Această hotărâre a noastră n-a fost
luată din iniţiativă, ci a isvorât din necesitatea de a avea marele public şi un ziar românesc în
localitate. […] Nu se poate tolera pe mai departe ca publicul românesc – care e numeros acum
în Tg.-Mureş şi jur – să nu aibă cunoştinţă despre cele ce se petrec la noi, şi să fie informat
ulterior şi greşit asupra întâmplărilor şi chestiunilor cari îl interesează. […] Am hotărât să
tipărim ziarul atât în româneşte cât şi pe limba maghiară, pentru ca el să fie pe înţelesul
tuturora. Aceasta mai ales că noi aici în judeţul Mureş deşi reprezentăm mai multe
naţionalităţi şi confesiuni, avem totuşi numai un singur interes vital comun, urmărim un
singur scop comun, scopul iubirii de oameni, a bunei înţelegeri şi păcii între noi, scopul
suprem al liniştei absolute.”26
Cuvântul introductiv în limba maghiară oferă chiar mai multe informaţii despre rostul
acestei prime gazete bilingve din spaţiul mureşean. Din argumentaţia primului număr al
ediţiei maghiare, diferită din punctul de vedere al conţinutului faţă de cuvântul introductiv al

24
Dr. Marius Sturza, Ca introducere, în Gazeta băilor – Fürdö Ujság, anul I, nr. 1, 1 iulie 1930, p. 1.
25
Din cauza unei erori de numerotare, numărul 3 din 30 decembrie 1933 al ziarului este urmat atât în ediţia
română cât şi în cea maghiară de numărul 5 din 31 decembrie 1933. Astfel, în realitate, numărul total al
apariţiilor a fost de 6 şi nu 7 cum se arată în caseta cu numerotarea apariţiilor ziarului.
26
Cuvânt de deschidere, în Mureşul – A Maros, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 28 decembrie 1933, p. 1.

734
ediţiei române, rezultă că Mureşul – A Maros se dorea o voce românească a comunităţii
maghiare, în spiritul apropierii şi comunicării interetnice: ,,Am realizat ceva ce până acum nu
a existat! Dăm în mâna cititorului un jurnal bilingv, astfel am demonstrat scopul nostru
altruist şi nobil: ca spiritual să aducem la un numitor comun populaţia maghiară, română,
evreiască, şi în loc de a împrăştia seminţa urii, am însămânţat în suflete înţelegerea. Omul
inteligent nu recunoaşte discriminarea între naţiuni. Unii oameni pot fi răi, dar păcatul unor
oameni nu este al neamului lor, al naţionalităţii ci al individului. Nu este permis să
condamnăm mulţimea pentru un individ, în schimb poporul care vorbeşte în diferite limbi,
dar trăieşte în aceeaşi ţară trebuie să caute prietenia, înţelegerea, pacea. Presa este cea
chemată pentru realizarea scopului, scrierea onestă şi obiectivă, care arată bunăvoinţă, este
necesară indiferent de limba în care este scrisă. Când Mureşul porneşte pe drumul său de
perspectivă, nu doreşte decât binele pentru maghiarii care trăiesc în soarta minorităţii, pentru
că va avea o voce curajoasă, va fi un purtător de cuvânt onest al intereselor comune ale
oamenilor, şi tocmai pentru că două pagini sunt scrise în limba statului, va avea greutate şi
putere în locurile unde sunt oameni preocupaţi de soarta minorităţii. Anticipăm: nu suntem
renegaţi. Suntem muncitori obiectivi şi judicioşi ai condeiului, independenţi, care nu sunt
călăuziţi de alte interese decât apărarea, informarea şi ajutorarea populaţiei oraşului şi ale
împrejurimilor. Nu promitem, dar declarăm că dorim binele, pentru fiecare om cinstit, numai
bine, fie de orice naţionalitate şi cerem de la cititorii noştri să ne ajute în munca noastră
altruistă şi să sprijine jurnalul nostru, care a provenit din izvorul dragostei faţă de semeni, să-l
ajute să intre în oceanul infinit a dragostei cititorului.”27
Atât cuvântul introductiv cât şi restul articolelor ilustrează conţinutul similar dar nu
identic al celor două ediţii, română şi maghiară, ale ziarului bilingv. În timp ce articolele de
fond şi ştirile principale ale primei pagini tratează subiecte identice (dar adesea prin texte
diferite), ştirile, anunţurile, mica şi marea publicitate diferă, ilustrând faptul că demersul
jurnalistic bilingv nu era întreprins de o echipă comună, capabilă să susţină redactarea
ziarului în ambele limbi, ci de echipe separate care aveau cel mult câţiva redactori comuni.
Surprinzător, ultimele două numere ale cotidianului apar doar în limba română iar conţinutul
acestora nu oferă nici o informaţie referitoare la intenţia redacţiei de a sista apariţia ziarului
sau la motivele care ar fi impus o asemenea măsură. Mai mult, într-un ultim editorial intitulat
Administraţia comunii (dintre cele două cuprinse în fiecare număr pe prima pagină), ediţia
română publică rânduri elogioase la adresa ,,părintelui acestui municipiu”, Bernády György,
deplângând starea deplorabilă a Târgu-Mureşului după cel de al doilea mandat de primar al
acestuia (1926-1929) şi încheind articolul cu menţiunea ,,Va urma”.
Primul proiect jurnalistic bilingv din Târgu-Mureş rămâne, în ciuda vieţii sale scurte,
un demers cu valoare simbolică pentru comunicarea mediatică din spaţiul mureşean, definit
dintotdeauna prin multiculturalitate şi bilingvism. Astfel, la sfârşitul perioadei interbelice,
datorită acestui proiect dar şi bilingvismului care a caracterizat presa locală în ambele limbi,
publicistica mureşeană întâmpina perioada întunecată ce avea să urmeze în timpul regimului
comunist cu o moştenire valoroasă din punctul de vedere al comunicării bilingve, înregistrând
rezultate notabile, reflectate în formule pe care le regăsim peste timp şi în tiparele actuale de
comunicare.

27
Elindul, în Mureşul – A Maros, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 28 decembrie 1933, p. 1.

735
 Din perspectiva acestor realizări jurnalistice timide dar relevante pentru comunicarea
interetnică din Târgu Mureşul interbelic, ziariştii mureşeni ai perioadei, români şi maghiari,
au întreţinut dialogul şi polemica publicistică româno-maghiară, completând din perspectiva
cotidianului eforturile celor două etnii de a găsi în zona culturii modalităţile optime de
comunicare. Prin această contribuţie, presa informativă şi cea specializată a perioadei a
susţinut la nivel local efortul comun al publicisticii culturale, angajată de ambele părţi în
găsirea unor modalităţi comune de expresie şi de schimb intercultural.
Drumul spre descoperirea acestor modele pragmatice de comunicare a consemnat
deopotrivă intenţii generoase, concretizate în programe editoriale inovatoare, şi tensiunile
inerente parcurgerii unui traseu nebătătorit. Însă din perspectiva presei informative şi
comerciale, aceste etape inerente şi-au dovedit utilitatea şi complementaritatea tocmai prin
conţinutul mai apropiat de sfera vieţii cotidiene, pe care au creionat-o asumându-şi acea doză
de subiectivism necesară în opinia lui Pamfil Şeicaru, pentru autenticitatea descrierii: ,,Un
gazetar cu temperament şi stil incolor de grefier al unei judecătorii nu poate servi istoricului,
acesta găsind în documentele oficiale mai precis datele necesare, dar vor fi date seci, golite de
orice conţinut de viaţă. Gazetarul este solidar cu timpul în care îşi desfăşoară activitatea, el
rezumă procesul de transformare şi destinul generaţiei căreia i-a aparţinut. ”28

Bibliografie:
Antonescu, Nae, Reviste din Transilvania, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2001.
idem, Scriitori uitaţi, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
Boia, Lucian, Două secole de mitologie naţională, Ed. Humanitas, Buc., ed. a II-a, 2011.
Chinezu, Ion, Aspecte din literatura maghiară ardeleană (1919-1929), Editura Revistei
,,Societatea de mâine”, Cluj-Napoca, 1930.
idem, Astra la Târgu Mureş, în Gând românesc, anul II, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1934,
p. 519.
idem, Pagini de critică, ediţie îngrijită de Ion Negoiţescu, Ed. pentru literatură, Buc., 1969.
Crăciun, Cornel, Cultură şi reclamă în Transilvania interbelică, Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 1998.
Cuvânt de deschidere, în Mureşul – A Maros, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 28 decembrie 1933,
p. 1.
Elindul, în Mureşul – A Maros, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 28 decembrie 1933, p. 1.
Fanache, V., «Gând românesc» şi epoca sa literară, Ed. Enciclopedică Română, Buc., 1973.
Ferréol, Gilles (coord.), Dicţionar de sociologie, Ed. Polirom, Iaşi, 1998.
Karnoouh, Claude, Românii. Tipologie şi mentalităţi, traducere de Carmen Stoean,
Humanitas, Buc., 1994.
Kund, Nagy Miklós (coord.), In Memorian Bernády György, Târgu Mureş, Tip. Impress,
1999.
Popa, Traian, Monografia oraşului Tîrgu-Mureş, ediţie anastatică, Fundaţia Culturală ,,Vasile
Netea”, Ed. Ansid, Târgu-Mureş, 2005.
Scopul nostru, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 5 februarie 1923, p. 2.

28
Pamfil Şeicaru, Istoria presei, ediţie îngrijită de George Stanca, Ed. “Paralela 45”, Piteşti, 2010, p. 134.

736
Sturza, Marius, Ca introducere, în Gazeta băilor – Fürdö Ujság, anul I, nr. 1, 1 iulie 1930, p.
1.
Şeicaru, Pamfil, Istoria presei, ediţie îngrijită de George Stanca, Ed. “Paralela 45”, Piteşti,
2010.
Şerban, Melinte, Mărturii prin vreme, Târgu-Mureş, Tip. Mediaprint, 1999
Tudor, Avram P., Confluenţe literare româno-maghiare, Ed. Kriterion, Buc., 1983.
Un om pentru Târgu-Mureş: Emil A. Dandea, Fundaţia Culturală ,,Vasile Netea”, Târgu-
Mureş, 1995.
Vorbirea de instalare a noului primar, în Oraşul, Târgu-Mureş, anul I, nr. 1, 5 februarie
1923, p. 3.
Vorbiţi, scrieţi româneşte pentru D-zeu!, în Ogorul, Târgu-Mureş, anul II, nr. 5, 1 decembrie
1920, p. 3.

737
 POSTMODERNISM ŞI INTERTEXTUALITATE ÎN ROMANELE LUI
ION D. SÂRBU: DE CE PLÂNGE MAMA? ŞI DANSUL URSULUI
Postmodernism and Intertextuality in Ion D. Sarbu's Novels: De ce plange
mama? and Dansul ursului

PhD Candidate Lucia Ruxandra SOPTEREAN (Strete)

Universitatea „Petru Maior”, Târgu Mureş

Abstract
The present paper is an analysis of the the literature written for children, which is necessary to be seen
from the perspective of postmodernism as a canon that marks the works of many contemporary authors. Ion D.
Sârbu is an author who dealt with it, too. By publishing his two novels he captures a literature that belongs to the
eternal and universal child, that’s why the subtitle given for his novels is novel for children and parents as well
as novel for children and grandparents.Therefore, I shall examine the two novels that are eloquent and aim at
redefining Ion D. Sârbu’s writing approach. Apparently exploring the real, his work becomes both creation and
interpretation of it. In a postmodern manner the real and the fictional are mixed in order to amplify the
dimension of his writings, the narrative discourse is hyperbolized, creating interest and fascinating the reader.

Keywords: postmodernism ,novel, eternal child, writing approach

Intertextualitatea rezultă dintr-o metodă hermeneutică postmodernă şi anume

comparativismul, care constă în compararea dintre diferite producţii artistice, culturale, studiate de
diferite discipline, dintre tradiţii moderne şi populare, dintre construcţii de gen definite feminine şi
masculine, dintre modele etnice şi rasiale de semnificaţie; dintre articulările hermeneutice ale
sensului şi analizele materialiste ale modurilor sale de producere şi de circulaţie şi nu numai.
Direcţia aceasta se manifestă şi în cadrul literaturii pentru copii şi vizează exact
această privire holistică asupra sistemului în care a luat naştere această disciplină. „Central în
studiul intetextualităţii în cadrul literaturii pentru copii sunt structurile de comunicare pe care este
bazat procesul, interrelaţionarea dintre componentele intertextualităţii scriitor/text/cititor –
text/cititor/context.” 1
Intertextualitatea schimbă axele în instanţele comunicării narative, astfel accentul va
cădea în postmodernism pe cititor şi text: „…intertextualitatea înlocuieşte mult discutata relaţie
autor – text cu una dintre cititor şi text, relaţie care situează comprehensiunea în interiorul istoriei
discursului însuşi. O operă literară nu mai poate fi considerată originală; dacă ar fi, nu ar face nici
un sens pentru cititorii ei. Este doar o parte a discursurilor precedente din care orice text îşi trage
înţelesul şi semnificaţiile.”2

1
“Central to the study of intertextuality in children’s literature are the communication structures on which the
process is based, the interrelationship between the components of intertextuality, ‘of writer/text/reader—
text/reader/ context’”[t.n.] Emer O’Sullivan, op.cit., p.28.
2
“….intertextuality replaces the challenged author-text relationship with one between reader and text, one that
situates the locus of textual meaning within the history of discourse itself. A literary work can actually no longer
be considered original; if it were, it could have no meaning for its reader. It is only as part of prior discourses
that any text derives meaning and significance” [t.n.] Linda Hutcheon, The Poetics of Postmodernism. History,
theory and fiction, Routledge, New York and London, 2004, p.126

738
 Termenul intertextualitate se referă la metoda de citire care juxtapune textele ca să
descoperă punctele asemănătoare şi diferite cât şi la credinţa că toate textele şi ideile sunt parte
dintr-o ţesătură relaţionată istoric, social, ideologic şi textual.
Cel ce introduce acest concept în literatura de specialitate este Gerard Genette, în
Introducere în arhitext. Genette porneşte la drum prin definirea literaturii ca artă a limbajului, dar
„folosirea cuvintelor şi propoziţiilor nu ajunge pentru a defini literatura, şi încă şi mai puţin
literatura ca artă.“3. Ceea ce face dintr-un mesaj verbal o operă de artă este literaritatea (definită în
prealabil de Roman Jakobson). Se merge pe principiul că „anumite texte sunt literare prin esenţă
sau prin natură, şi pentru veşnicie, altele nu.“4.
Un text trebuie să mulţumească atât forma, cât şi conţinutul: „…un text […] satisface în
acelaşi timp două criterii de literaritate: prin conţinutul ficţional şi prin forma poetică“5. Genette
observă că textul de ficţiune nu conduce la nicio realitate extratextuală, fiecare împrumut de la
realitate se transformă în element de ficţiune, adică acea „suspendare a incredibilităţii“6 la
Coleridge, conştientizarea de către lector a faptului că se află pe teritoriul ficţional şi nu pe cel
real.
Genette poate fi relaţionat cu Umberto Eco prin faptul că ambii teoreticienii abordează
tema ficţionalităţii centrată pe opera literară. În Şase plimbări prin pădurea narativă, capitolul
patru, Păduri posibile, Eco defineşte acea „regulă fundamentală“ pe care lectorul trebuie să o
accepte în momentul abordării unui text narativ, şi anume: „un pact ficţional cu autorul“, astfel
cititorul trebuie să ştie că autorul spune o minciună, autorul se preface că face o afirmaţie
adevărată. Noi acceptăm pactul ficţional şi ne prefacem că ceea ce povesteşte el s-a întâmplat ce
adevărat, însă suspendarea realităţii nu poate fi totală (în postmodernism este necesară). Nu
putem uita lucruri din realitatea imediată „citind poveşti de ficţiune, noi suspendăm
incredibilitatea privitoare la anumite lucruri, dar nu şi la altele“7.
Din acest motiv putem afirma că lumea reală sau cel puţin lucruri din lumea reală
rămân bază pentru actul ficţional: „Asta înseamnă că lumile narative sunt parazite ale lumii reale.
Nu există a regulă care să prescrie numărul elementelor ficţionale acceptabile, ci, dimpotrivă,
există o mare flexibilitate în această privinţă […]. Dar toate aceste lucruri pe care textul nu le
numeşte şi le descrie expres ca diferite de lumea reală, trebuie înţelese ca fiind raportate la legile şi
la situaţia din lumea reală“8.
Riscul coexistenţei acestor două lumi este dorinţa lectorului la un moment dat de a
renunţa la realitatea reală din cauza cruzimii şi haosului acesteia. Povestirea permite omului
crearea unui univers cu o ordine precisă în care legile omului sunt scrise şi încălcate de el însuşi.
„Tot aşa, a citi înseamnă a face un foc cu ajutorul căruia învăţăm să dăm sens imensităţii
lucrurilor care s-au întâmplat şi se întâmplă în lumea reală. Citind romane scăpăm de angoasa ce
ne cuprinde atunci când încercăm să spunem ceva adevărat despre lumea reală. Atunci e funcţia
terapeutică a narativei şi raţiunea pentru care oamenii de la începuturile umanităţii povestesc

3
Ibidem, p. 90.
4
G. Genette, Ficţiune şi dicţiune, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Editura Univers, Bucureşti, 1994, p. 92.
5
Ibidem, p.101.
6
Ibidem, p. 110.
7
Ibidem, p. 102.
8
Ibidem. p. 109.

739
întâmplări. Aceasta este funcţia miturilor: să dea formă dezordinii experienţei“9. Confundarea
realităţii cu ficţiunea duce în cele din urmă la confundarea oamenilor din realitate cu
personajele din lumea ficţională: „… adesea nu ne decidem să intrăm într-o lume ficţională:
ne găsim înlăuntrul ei, iar la un moment dat ne dăm seama că hotărâm că ceea ce ni se
întâmplă e vis […], cititorul nu mai ştie exact unde se află […]“ şi tinde „a crede în existenţa
reală a personajelor şi a întâmplărilor fictive.“10.
Personajele fictive îşi câştigă independenţa de text şi pot circula libere în pădurea
ficţională a intertextualităţii: „Atunci când personajele fictive pot emigra de la un text la altul
asta înseamnă că au câştigat drept de cetăţenie în lumea reală şi s-au eliberat de povestirea
care le-a creat“11.
Plimbările interferenţiale sunt „nişte plimbări imaginare în afară de pădure: cititorul
pentru a putea prevedea desfăşurarea acţiunii se raportează la experienţa lui de viaţă sau la
experienţa lui din alte povestiri.“12.
Înţelegerea unei opere este posibilă numai prin plasarea ei într-un cadru de percepere
a altor opere, preexistente. „Raporturile noastre perceptive funcţionează deoarece acordăm
încredere unei povestiri precedente“13. Ion D. Sârbu în romanele sale De ce plânge mama? şi
Dansul ursului face referire la Sadoveanu şi la povestirile sale, desprinse parcă din aceleaşi
locuri, cu personaje comune, precum bucătăreasa marelui scriitor, lelea Lucreţia, cu locuri
identice pe care le tranzitează eroii săi şi anume casa lui Sadoveanu, Valea Frumoasei. Tot
ceea ce preexistă s-a dezvoltat colectiv: „Nimeni nu trăieşte in prezentul imediat. Toţi legăm
între ele lucruri şi evenimente cu ajutorul unui liant al memoriei personale şi colective, fie ea
istorie sau mit. Trăim intr-o povestire istorică pe baza a două memorii (cea individuală şi cea
colectivă). Această împletire de memorie individuală şi colectivă ne lungeşte viaţa. Ne oferă
posibilitatea de a exercita fără limite acea facultate pe care noi o folosim atât pentru a percepe
lumea prezentă, cât şi pentru a reconstitui trecutul“14.
Eco recunoaşte cartea ca nod într-un text major. „Adesea cărţile vorbesc despre alte
cărţi. Adesea o carte nevătămătoare este ca o sămînţă, care înfloreşte într-o carte vătămătoare,
sau invers, este un fruct dulce al unei rădăcini amare.”15 La fel şi Ion D. Sârbu scrie romanul
De ce plânge mama? vorbind despre Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă, despre
Valea Frumoasei, Poveştile de la Bradu Strâmb şi Raiul lui Mihail Sadoveanu sau despre O
mie şi una de nopţi.
Intertextul este tot ceea ce situează in mod explicit un text în relaţie cu alte texte:
„Termen creat de Julia Kristeva desemnând interdependenţa textelor literare, pornind de la
concepţia că un text literar nu e un fenomen izolat, ci absorbţie şi transformare a altor texte.
Intertextualitatea înseamnă transpunerea unuia sau mai multor sisteme de semne în alt

9
Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa,
1997, p.163.
10
Ibidem, p.164.
11
Ibidem, p.166.
12
Ibidem, p. 68.
13
Ibidem, p. 170.
14
Umberto Eco, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, Editura Pontica, Constanţa,
1997,p. 172.
15
Umberto Eco, Numele trandafirului I; trad. de Florin Chiriţescu; Ed. a 2-a, revizuită. Polirom, Iaşi, 2004,
p.286.

740
sistem.”16 Ulterior a fost definit drept încrucişare intr-un text a unor enunţuri împrumutate
altor texte sau transpunerea unui sistem de semne într-un altul.
Barthes spunea în 1968 că „intertextualitatea e ceea ce restituie teoriei textului
volumul socialităţii: nu pe calea unei filiaţii reperabile, a unei imitaţii voluntare, ci pe cea a
unei disimulări. Chiar asta e intertextul: imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit […]:
cartea face sensul, sensul face viaţa.“17.
Nicolae Manolescu consideră că postmoderniştii preferă intetextualitatea ca
procedeu de producere şi receptare textuală tocmai din cauza istoricităţii: „Ei nimeresc în felul
acesta doi iepuri dintr-un foc: creează un text care-şi are structurile literare proprii, alfabetul
inconfundabil, şi indică totodată alfabetul genetic al textului, tradiţia lui. Altfel spus,
referentul nu este doar suspendat, […] ci substituit printr-un referent sui-generis care este
literatura anterioară evocată prin citare.”18
Cristina Hăulică în cartea Textul ca intertextualitate: pornind de la Borges face
aluzie la Alephul borgesian se făcea la început. El Aleph este o povestire metatextuală.
Naratorul este un alter ego auctorial, care face şi comentarii care evidenţiază un cod lingvistic
şi literar: „Orice limbaj este un alfabet de simboluri a cărui întrebuinţare presupune un trecut
pe care interlocutorii să-l cunoască;”19 Alephul este prima literă din alfabetul iudaic,
însemnând primordialitate, cel ce conţine tot. În povestire, alephul este exact acel punct care
conţine toate celelalte puncte, expresia pură a sincroniei şi a diacroniei sincronizate: „În
momentul acesta extraordinar am văzut milioane de lucruri plăcute sau îngrozitoare; nimic nu
m-a înfricoşat mai mult decât faptul că toate ocupau acelaşi punct, fără suprapunere şi fără
transparenţă.”20
Orice operă e văzută ca bucată dintr-un mare TOT: „textul ca fragment, în
permanentă confruntare şi interacţiune cu mare TEXT […] şi tot în sensul acesta faimoasa
carte absolută – cartea cărţilor, care să le includă pe toate celelalte şi ale cărei virtuţi să nu
fie împuţinate de trecerea anilor, de vreme ce se lasă perpetuu traversată (traversându-l la
rândul ei) de inepuizabilul TEXT universal.”21.
Ceea ce deschide intertextul spre poveste şi basm este faptul că formula iniţială „A
fost odată ca niciodată…” este factorul declanşator din mintea lectorului. Acesta va relaţiona
basmul citit cu, poate, întreaga creaţie literară pentru copii: «O propoziţie iniţială ca „A fost
odată ca niciodată un împărat care avea o fiică” este foarte bogată în presupoziţii literare şi
pragmatice. Relaţionează povestea cu o serie de alte poveşti, identifică în ea convenţiile
genului, ne cere să luăm anumite poziţii în ceea ce o priveşte (garantând, sau măcar sugerând
puternic, că povestea are un sens, o morală care va guverna organizarea detaliului şi
incidentului). Propoziţia este un operator intertextual puternic.»22 Ion D. Sârbu foloseşte ca

16
Anghelescu, Ionescu, Lazăr, Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti, 1995p.129.
17
Roland Barthes, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994, p.57.
18
Nicolae Manolescu, Lectura pe înţelesul tuturor, Editura Aula, Braşov, 2003, p.169.
19
Jorge Luis Borges, Moartea şi busola, prefaţă, notă bibliografică şi treducere de Darie Novăceanu, Editura
Univers, Bucureşti, 1972, p.335.
20
Ibidem, p.336.
21
Cristina Hăulică , Textul ca intertextualitate: pornind de la Borges. Editura Eminescu, Bucureşti, 1981.,p.24.
22
« An opening sentence such as "Once upon a time there lived a king who had a daughter" is extremely rich in
literary and pragmatic presuppositions. It relates the story to a series of other stories, identifies it with the
conventions of a genre, asks us to take certain attitudes towards it (guaranteeing, or at least strongly implying,
that the story will have a point to it, a moral which will govern the organization of detail and incident). The

741
formulă de început în capitolul Peste Oaşa Mică din romanul De ce plânge mama?
următoarea formulă, preluată din Amintiri din copilărie de Ion Creangă: „Au rămas în urmă
malurile Prigoanei, cu apa ei veselă şi cântătoare”23. La fel şi cuvîntul are un statut privilegiat
„(…) cuvîntul omenesc (…) e o legătură de taină, bucurie şi vrajă. (…) Totul e cuvînt, totul se
poate traduce în alt cuvînt şi altă poveste – la început a fost povestea, oamenii au venit după
aceea, mult după aceea, au găsit mai totul gata: ei vor pleca într-o bună zi rea, se vor prosti
sau vor pieri, poveştile însă vor continua să adie ca un vînt veşnic peste apele negre ale
nefiinţei…”24
Literatura pentru copii e o altă ramură care îl preocupă pe Ion D. Sârbu, iar prin
publicarea celor două romane ale sale surprinde o literatură care aparţine copilului etern şi
universal, prin abordarea facilă la orice vârstă, de aceea îşi şi intitulează cele două romane, De
ce plânge mama ? - roman pentru copii şi părinţi, respectiv Dansul ursului – roman pentru
copii şi bătrâni, cât şi prin aria extinsă pe care o acoperă.
Vistian Goia se adresează literaturii pentru copii ca fiind cenuşăreasa marii literaturi,
prin frumuseţea mascată de după praful cenuşiu, dar şi prin extirparea dreptului la avere:
„literatura pentru copii cuprinde totalitatea operelor accesibile micilor cititori, indifferent dacă
au fost scrise sau nu pentru ei. Ea constituie un domeniu al creaţiei literare şi poate fi
apreciată în funcţie de criteriile estetice ale acesteia.”25
Aşa cum nu există scriitori pentru copii, ci numai autori deschişi tuturor vârstelor,
care au ştiut adresa şi celor mici semnale luminoase a artei literaturii, în studiul meu am pornit
de la vorbele lui Ion D. Sârbu din prefaţa romanului De ce plânge mama?:” Am iubit oamenii
de omenie, i-am admirat şi mi-a fost milă de ei (...). Dar cel mai mult i-am iubit pe copii. Ei
sunt minunea lumii, ei rămân singura speranţă a acestei lumi”26, iar acest lucru se resimte din
felul în care s-a dăruit literaturii celor mici, exploatând pretextul călătoriei iniţiatic-
aventuroase, mitologia muntelui, peisajul paradisiac, dar şi micile vieţuitoare.
Sufletul copiilor şi universul infantil a fost explorat de scriitori precum Ion Creangă,
Dickens, Cehov, De Amicis, Saint-Exupery, de Homer în Iliada şi Odiseea şi nu în ultimul
rând de Ion D.Sârbu care s-a dedicat vârstei neuitării prin cele două romane prea puţin aflate
în vizorul consumatorilor de literatură.
Paradoxul a făcut ca tocmai acest om fără copii să iubească, precum nimeni altul,
copilăria şi să ne dea două dintre capodoperele literaturii noastre pentru copii, din păcate prea
puţin aflate în vizorul consumatorilor de literatură. Deşi privat de bucuria paternităţii, Ion D.
Sârbu este un mare îndrăgostit de copii. Prin cele doua romane ale sale Dansul ursului şi De
ce plânge mama? scriitorul copilăreşte voit, se identifică cu personajele sale. Aici, copilăria
nu este doar o simplă vârstă, ci este o stare permanentă. De aceea, Ion D. Sârbu îşi
subintitulează De ce plânge mama? roman pentru copii şi părinţi, iar Dansul ursului, roman
pentru copii şi bunici.

sentence is a powerful intertextual operator.»[t.n] Culler, Jonathan, The Pursuit of Signs - Presupposition and
Intertextuality, Ithaca, New York, Cornell University Press, 1981, p.115. de pe
http://www.columbia.edu/itc/visualarts/r4100/inter.html
23
Ion D. Sârbu, De ce plânge mama?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p.127
24
Ibidem
25
Vistian Goia, Literatura pentru copii şi tineret (pentru institutori, învăţători şi educatoare), Cluj-Napoca,
Editura Dacia Educaţional, 2003, p.13
26
Ion D. Sârbu, op.cit., p.3.

742
 Copiii devin personaje memorabile, ei exprimă lumea: „Această îmbinare între
spunerea frumoasă şi bogăţia de idei şi sentimente, între expresie şi fond aşadar, înseamnă
literatură, uneori marea literatură, arta adică.”27
Dansul ursului (dans al ideilor) redeşteaptă interesul autorului pentru esopic şi
utopic, cu o naraţiune ce trimite la bună dispoziţie, la farsă, parodie, umor filosofic şi puţin
răutăcios după cum afirma şi Cornel Regman: „Punctul de rezistenţă al cărţii îl vor
constitui[…] cei doi băieţi şi copila din Suşeava rătăcită pe plaiuri oltene, în individualizarea
cărora, autorul rezolvă cu succes delicate probleme de psihologia copilului. Acestei prime
performanţe[…] i se adaugă alta. Ea constă în strânsa colaborare dintre naturalistul cu poezia
ascuns în narator, în măsură să îmbogăţească literatura de acest fel cu noi file din cartea
naturii şi moralistul şi reflexivul Sîrbu al vocaţiei primordiale satirice şi umoristice.”28
Dansul ursului începe cu un apel pe care scriitorul aflat în spatele personajului central, Lucian
Rogoz îl face cititorilor: „Dragii mei copii, iubiţi părinţi, înainte de a începe depănarea acestor
amintiri târzii, trebuie să vă mărturisesc, cu umilinţă şi sinceritate, că nu sunt de meserie nici
scriitor, nici istoric, nici măcar dascăl: înafară de câteva scrisori de dragoste, scrise Silviei în
perioada studenţiei, şi a câtorva memorii în apărarea pădurii şi a animalelor ei, nu am “comis”
nici un fel de altă literatură. ”29 Astfel, el îşi anunţă publicul căruia i se adresează, adică cei
mici şi părinţii lor, dar subliniază totodată poziţia sa, de nevinovăţie, în câmpul marii
literaturi. „(…) cărţile, pădurea şi animalele sunt, pentru copii, cea mai inteligentă şi
ultramodernă şcoală.”30
Capitolul II începe cu definiţia copiilor şi a copilăriei:„Toţi copiii din lume seamănă
între ei. Mai mult: savanţii care studiază viaţa oamenilor din epoca neolitică, a peşterilor
dinainte de apariţia agriculturii (cînd vânatul, perscuitul şi culesul erau singurele surse de
hrană, afirmă că şi pe atunci copiii erau copii, pruncii învăţau să zică <tata> şi <mama>,
zîmbeau sau plîngeau, iar cei mai mari se jucau aproape la fel cu cei de astăzi: fetiţele aveau
păpuşi (din lemn cioplit, învelite în petece de blănuri), leagăne, săreau un fel de şotron,
schimbau între ele scoici, pietricele colorate, coji de alune sau nuci, iar băieţii, ca băieţii,
umblau cu praştia şi arcul, aveau cuţite din lemn şi în jocurile lor încercau să-i imite pe cei
mari. Asta chiar cu cîteva sute de mii de ani înainte. ”31 După ce face portretul copilului
universal, Ion D. Sârbu defineşte copilăria: „Copilăria nu e o vîrstă oarecare: spre deosebire
de maturitate (vîrsta celor ce muncesc, vîrsta părinţilor noştri) şi bătrîneţe (vîrsta bunicilor, a
pensionarilor de tot felul), copilăria – o spun toţi cei foarte învăţaţi savanţi, arheologi,
sociologi, filosofi sau călători de rare adevăruri vechi – copilăria este o vîrstă de aur. Ea nici
nu e vîrstă, ci un fel de veşnicie şi nemurire. (Veşnicie în rezumat, nemurire cu termen redus.)
Avînd legile ei universale (adică aceleaşi pe toată suprafaţa pămîntului) şi eterne (adică la fel
ca acum multe mii şi zeci de mii de ani), copilăria ar fi minunea ce se apropie cel mai mult de
acea mult visată sinteză între ştiinţă, religie şi artă. Nimeni nu-şi poate uita copilăria,
amintirile acesteia revin în vise, în tristeţile de mai târziu, în clipa morţii. 32”

27
Hristu Cândroveanu, Literatura pentru copii, Editura Albatros, Bucureşti, p.33
28
Cornel Regman, Dansul ursului într-o nouă interpretare, „Viaţa românească”, nr.2, febr. 1989, pp.89-90
29
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p.5
30
Ibidem, p.15
31
Ibidem, p. 44
32
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, pp.44-45

743
 Scriitorul a reuşit să surprindă două tipuri de personaje, aparţinând celor două lumi
zugrăvite aici, personajele schematice şi umane, respectiv personaje rotunde aparţinând lumii
animalelor, dacă oamenii sunt măşti lipsite de viaţă, când Gary sau Buru devin personaje care
acaparează toată atenţia. I.D Sârbu şi-a propus să ofere micilor cititori o lume a animalelor
asemănătoare cu cea omenească, această asemănare îl amuză şi constituie atracţia pe care o
simte pentru povestirile în care animalele deţin rolurile principale.
Dansul ursului devine astfel un roman „captivant, alert, cu intrigă poliţistă, dar şi cu
secvenţe de un lirism tulburător, psihologic şi moralist”33, un tratat sentimental de ecologie,
aşa cum îl consideră Constantin M. Popa, în care axul central e natura, singura care nu are
vârstă: „fiecare vârstă îşi are poveştile ei, dar există o vârstă care nu are vârstă, care nici nu
îmbătrâneşte, nici nu moare: e vârsta pădurii, a apelor, a norilor.”34 Ursul Buru şi măgarul
Gary reflectă condiţia lui I.D. Sârbu, care după ce s-a exilat în Craiova nu mai suportă aerul
din Occident, aşa cum Buru alege captivitatea după ce s-a obişnuit cu ea. Povestea detenţiei
ursului e de fapt aceea a poporului român în perioada fascismului.
În Dansul ursului, dar şi în Lupul şi catedrala fraza se adânceşte în turnuri
simbolice, pornind chiar de la cuvintele cu răsfrângeri mitice aflate în titlu. Lupul, a cărui
imagine persistă ca o dominantă mitică, cu valenţe ancestrale, e văzut în mitologie ca o
“creaţie a Nefărtatului ” 35, duşman permanent al omului. Ursul, în schimb, e considerat un
animal sfânt, cu sensuri cosmogonice, un animal totemic. Inginerul Rogoz, la o masă de bun
venit , oferită de ocolul silvic local, alături de directorul Pachoud şi pădurarul Regis Brunet
dezbat simbolistica ursului în diferite culturi. Inginerul Rogoz începe prin a spune că
„Femeile trebuie să se ferească de privirea ursului, de îmbrăţişarea lui. Întregul nord al Terrei
noastre e plin de regi, eroi şi zei născuţi dintr-un urs ce a reuşit să ia în căsătorie o fată
frumoasă, o prinţesă chiar…Pentru noi, românii, care am fost cîndva un popor de robi şi
iobagi, Ursu e un nume de alint. Şi de vindecare. Femeile tinere, întrebate cum le e bărbatul
cu care s-au măritat, spun cu mîndrie, roşind un pic: <e un urs!> Dacă un copil se
îmbolnăveşte grav, maică-sa îl botează a doua oară şi-i dă numele Ursu. Puterea magică a
acestui nume trece prin trupul bolnavului şi îl vindecă.”36 Apoi intervine domnul Pachoud
spunând: „În dicţionarele de simboluri şi legende, ursul ocupă un loc egal cu şerpii şi peştii. În
limba celtică urs se cheamă „arth” şi de la „Arth” vine numele legendarului rege Arthur.
Adică „fiul ursului”. Scandinavii spun „byorn” şi acesta era un nume preferat de strămoşii lor.
Cel mai mare scriitor clasic norvegian a fost Bjornstjerne Bjornson, care dacă nu mă înşel, ar
însemna „fiul ursului”. Japonezii Ainu consideră şi ei ursul ca fiind un strămoş, iar în Siberia
şi Mongolia nu ai voie să-i spui pe nume, ci numai Moşule, Bunicule, Unchiule-
Mare…Indienii din Cordilieri îl consideră mare vrăjitor, îi poartă ghearele şi colţii la gât, ca
amulete: ei cred că ursul aude tot, înţelege tot, poate tot şi nu uită nimic şi pe nimeni. Cum
aude? Prin pământ. Ar fi, după credinţa lor, singurul animal care nu a uitat limba iniţială a
ţărânei.”37 La acestea completează inginerul Rogoz „ Din epoca glaciară, dupa cîte ştim, în
partea asta de Nord a Terrei, ursul (polar, alascan, carpatin sau siberian) a fost totdeauna

33
Constantin M. Popa, Buru, Gary şi pelicanul roz, Revista „Ramuri”, nr. X, 1995, p.4
34
Ibidem, p.5
35
Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1987, p. 186
36
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p.23
37
Ibidem

744
animalul cel mai puternic. Nu s-a temut niciodată de nici un alt animal. Din cauza asta
oamenii, de pe vremea când se temeau de el, admirîndu-l, avândul ca model de forţă şi curaj i-
au acordat un loc larg şi variat în memoria legendelor, a credinţei, ba şi în magia sau în religia
lor. Dar, revenind la datele ştiinţifice ale problemei, ursul posedă câteva caracteristici
ciudate.(…) urşii se joacă, tot aşa cum au şi o formă de plictis, chiar şi un fel de melancolie.
Deşi sunt animale telurice, au fost văzuţi urşi privind ore întregi luna plină sau cerul înstelat.
Există povestesc pădurarii mei urşi lunatici,,somnambuli. ”38
Cele două simboluri pun în lumină şi o altă constantă a prozei lui Ion D. Sârbu, care
părăseşte sfera politică, se eliberează de stenahorie şi redimensionează umanul, rezonând cu
frumosul, cu lumea necuvântătoarelor şi cu sufletul copiilor.
Prozatorul le acordă atenţie, se disimulează într-o multitudine de voci, le focalizează
din unghiuri diferite. „În întreaga operă a lui Ion D. Sîrbu, un adevărat dans al ideilor
copleşeşte, adeseori, cititorul, în dauna elementului pur narativ.”39 Iar pentru că personajele
sale sunt de fapt vocile scriitorului, de aceea întâlnim în paginile cărţii un număr mare de
profesori care oferă necontenit explicaţii, de unde deducem boala explicaţiei de care suferea
scriitorul, la care se adaugă aforismele, vorbele de duh, harul de povestitor.
Ion D. Sârbu vede copilăria ca pe o stare paradisiacă, aşa că o aduce în spaţiul
dedicat literaturii pentru copii, tratând-o cu multă seriozitate şi profesionalism, fără a o
considera un gen minor. Romanul De ce plânge mama? tratează două aspecte, neînţelegerile
dintre părinţi (tatăl lor căzând în mrejele lui Bachus, de fapt ”şi-a pierdut lampa”) şi
repercursiunile asupra celor mici, dar şi iniţierea noastră, a citiorilor în tainele naturi şi
mitologia muntelui, introduşi în spaţiul mitico-legendar al Vaii Sebeşului.
Ion D. Sârbu a preluat de la mentorul său, Lucian Blaga, concepţia panteistică cum
că prezenţa lui Dumnezeu se reflect în natură „Deus sive Natura”. Totodată a fost inspirit de
scrierile sadoveniene: Valea Frumoasei şi Poveştile de la Bradu Strâmb, care surprind aceeaşi
zonă a Sebeşului, cei doi eroi, Ligia şi Radu poposind la casa scriitorului de pe Valea
Frumoasei. Aşadar, cele două romane dedicate celor mici sunt scrise în registru blagian şi
sadovenian, ele explorează psihologia oamenilor simpli de la munte, dar aduce în prim-plam
mituri şi legende, precum povestea Şurianului sau a Sălanelor, preluând tehnica povestirii în
ramă, de la Sadoveanu, dar prezentă şi în antologia de poveşti O mie şi una de nopţi. „
Copilăria nu are, de fapt o vârstă. Nu are graniţe, n-are frontiere. Coplăria rămâne în noi până
la sfârşitul vieţii. Copilăria este o stare de graţie, «o stare paradisiacă», prin care se traduce
nostalgia după paradisul pierdut al inocenţei, de dinaintea păcatului originar.”40
De ce plânge mama? începe în felul următor: „În cameră e întuneric (…) Afară
plouă (…) iar salcâmul din faţa geamului, se clatină, geme ca un om bătrân şi bolnav.”41
Întunericul devine apăsător, copiilor în general le este frică de întuneric, ei percep întunericul
diferit decît adulţii, odată ce închid ochii, se face întuneric, fie îşi imaginează fie visează că se
întâlnesc cu tot felul de spirite mai degrabă rele. Oamenii mari în schimb, nu se tem de
întuneric, dar odată ce sunt învăluiţi de el, caută să-l descifreze, dar nu pot singuri doar cu

38
Ibidem, pp.23-24
39
Daniel Cristea-Enache, Ursiada, Caiete critice, nr.10-12, 1995, p.190
40
Ovidiu Ghidirmic, Ion D. Sârbu şi copilăria ca stare paradisiacă în prefaţă la De ce plânge mama? Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1994, p.8
41
Ion D. Sârbu, De ce plânge mama? Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994, p.9

745
ajutorul unei lămpi, care le arată drumul cel bun, cu toate că unii pierd sau vând lampa şi
atunci ajung din ce în ce mai rău. Aşa s-a întâmplat şi cu tatăl Ligiei şi a lui Radu, care
pierzându-şi lampa trece printr-o perioadă dificilă o criză morală şi sufletească, cu implicaţii
bahice. De la baci-Todor află ei o poveste, povestea cu lampa minerului şi aici începe
povestea în poveste, tehnica povestirii în ramă preluată de la Sadoveanu.
De ce plânge mama? este un roman dedicat mamei sale, căreia vroia să îi aşeze
numele pe o carte, pentru că ea exprima figura întregii istorii a Văii Jiului, scriitorul
amintindu-şi cum mergeau împreună la film şi cum ea îl ţinea de mână, iar el îi citea la ureche
textul, simţind-o la fel de prezentă mereu, iar seara după ce îi adormea mama lui nu mergea în
vizită, ci aşa cum îi place să zică scriitorului, ”în poveşti”, de unde venea obosită, dar fericită
şi plină de lumină. Mama prin grafierea ei cu majusculă exprimă nu numai respectul ci şi rolul
important pe care îl joacă în viaţa şi opera sa. Întrebat dacă crede în Dumnezeu, la o vârstă
fragedă scriitorul răspunde: „Cred. Mi-a spus Mama şi Mama niciodată nu a minţit.”42
Acelaşi cult al mamei îl întâlnim şi în cartea autorului american James Finn Garner,
Poveşti corect politic de adormit copiii, în care morala este că trebuie să îţi asculţi mama,
carte adresată tuturor vârstelor, dar în care se regăseşte ideea lectorului ideal, copilul, în
formare, incapabil să facă rău sau să marginalizeze pe cineva, departe de intoleranţa socială şi
de cenuşa realităţii.
În romanul De ce plânge mama? există un drum iniţiatic pe care îl parcurg cei doi
copii Radu şi Ligia, la un capăt şi la celălalt se situează două figuri centrale, Mama şi Tata, iar
ca trinitatea să fie completă apar pe parcursul lecturii şi bunicii. În acest lanţ trofic, părinţii au
un rol activ şi deloc de neglijat, ei sunt purtători ai lămpii moştenite de a bunici şi pe care vor
trebui să o lase mai departe descendenţilor. Aceasta deoarece fiecare om, care caută adevărul
şi dreptatea, are o lampă care îi luminează viaţa, cei doi protagonişti Radu şi Ligia sunt ei
înşişi o lampă care luminează şi repară greşelile celor mari, menţinând echilibrul în sânul
familiei. Cei doi copii pornesc în căutarea mamei lor, plecată de acasă în urma
comportamentului nefast al tatălui lor. Ei parcurg prin munte nu numai un drum fizic până la
bunicul lor, ci şi unul moral. Cadrul natural transmite statornicie, e vorba de zona montană
unde aerul e curat, tare, revigorant insuflând hotărâre şi acţiune. Prima parte a cărţii e o
ţesătură de motive, apoi I.D Sârbu ne introduce în legendar. Romanul e presărat cu povestiri,
învăţături, de aceea are un rol educativ-instructiv. „Povestirile pe care le află ei sunt situate în
pseudo-istorie, în zona de interferenţă a alegoriei cu datele existente.(…) Fabulaţia de sorginte
orală (povestea Iezerului, povestea Sălanelor), întâmplările cu animale trezesc în cele două
personaje sentimente puternice, nealterate, specifice vârstei.” 43 Romanul îmbină armonios
epicul cu dramaticul, dialogul viu, spectaculosul empatizează cu peisajul montan: „Din
această simbioză se naşte ritmul general al romanului abil compus din suspens-uri şi pasaje de
respiro, totul într-o gradare ascendentă ce urmăreşte finalul.”44 Peisajele zugrăvite sunt de o
frumuseţe ireală, specifică poveştilor adresate celor mici şi menite a le capta interesul şi
atenţia prin bogăţia figurilor de stil, precum comparaţii, metafore şi personificări: „ (…) Valea
Frumoasei defila în fugă. Şoseaua curgea pe lângă apă. O apă largă, Sebeşul, iute ca argintul
viu şi atât de colorată de parcă ar fi topit în undele ei toate minunile spectrului solar. Brazi
42
Sârbu, Ion D., Barbu, Ion, Frumosul din Petrila adormită, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 76
43
V. Dan, Tentaţia romanului, în „Ramuri”, an X, nr 6, iunie 1983, p.7
44
Ibidem, p. 8

746
peste tot: în zare munţi tăiaţi proaspăt. De departe, copiilor li se părea, că cineva a vărsat
acolo cuitia de chibrituri: aşa de mici păreau trunchiurile tăiate şi curăţite de coajă.”45
În proza dedicată celor mici, Ion D. Sârbu a recurs la o modificare a mijloacelor
literare, de la concentrare şi dialog, la povestire şi roman. În ceea ce priveşte strategiile
narative folosite de prozator în De ce plânge mama?, proza este un mélange între procedeele
specifice dramaticului şi cele ale epicului de întindere, presărat cu dialog viu, concis,
antrenant, monologul, notaţiile de mişcare, cum remarcă Vasile Dan: „Din această simbioză
se naşte ritmul general al romanului abil compus din suspens-uri şi pasaje de respiro, totul
într-o gradare ascendentă ce urmăreşte finalul.” 46 Originalitatea prozei sale stă în poveştile
inserate în text şi motivele împrumutate din mitologia populară. E foarte interesantă
construcţia acestui roman, primul impact îl avem cu titlul de factură pesimistă, care ne previne
că există un răspuns care se aşteaptă de la cititorii, mici sau mari şi anume din ce cauză
provine suferinţa mamei, şi paradoxal, ultimele două rânduri din roman potenţează oarecum
misterul, după ce iniţial el pare elucidat prin spusele lui Radu care ne anunţă :„L-am văzut pe
tata plângând. Şi dacă l-am văzut… înseamnă că…înseamnă că…”47
Prozatorul introduce în substanţa naraţiunilor misteriosul şi miraculosul, povestea
ocupă un loc important în ascensiunea copilului, Ion D. Sârbu exemplifică acest fapt e diferite
continente:„Indienii din nordul Americii, de pildă, aveau următorul obicei: cînd un băiat
împlinea vîrsta de cincisprezece ierni, era trimis singur în pădure, cît mai departe. Fără hrană,
fără arme. El trebuia – înainte de a deveni un candidat la vînătoare – să înceapă prin a vîna...o
poveste.Vînătoarea aceasta nu era uşoară, nu era nici o joacă: nimeni nu te învăţa cum să
procedezi, cum să pîndeşti sau să întinzi o cursă poveştilor sălbatice din bătrîna pădure.
Trebuia ca tu, singur, să asculţi vînul, căderea apelor, foşnetul codrului, cîntecele păsărilor şi
chiar răgetele sau mormăitul animalelor sălbatice. O zi, o noapte – băiatul stătea la pîndă să
prindă în lanţ povestea pe care i-o trimitea – credeau indienii – Marele Spirit, stăpînul ceresc
al sufletului lor nemuritor. Odată vînată povestea, ea nu era dezvăluită, întregului trib, seara,
la foc. Nu. Băiatul şoptea povestea în urechea de mărgean a unei fetiţe dintr-un cort vecin.
Aceasta o şoptea unui copil mai mic, dar şi celui mai bătrîn dintre indienii din aşezare: dacă
acel copil mic nu adormea sau nu începea să plîngă, dacă acel bătrîn o asculta fără ca să i se
stingă pipa, asta însemna că povestea vînată şi adusă e bună şi vrednică. (…) În triburile din
regiunea Uganda sau Kilimandjaro, din Africa Centrală, poveştile sunt cîntate şi dansate,
durează mai multe zile, fiecare vînător sau păstor are ascuns undeva, în tolba cu săgeţi, un
ghem cu fire colorate. Acestea sunt poveştile neamului său, averea sa cea mai de preţ. Dacă
pleacă la război sau la drum lung, are grijă să-şi îngroape ghemul într-un loc secret, numai de
el ştiut. Cînd se întoarce îşi dezgroapă ghemul, cîntîndu-i, mulţumindu-i; dacă nu se întoarce,
atunci în locul acela va creşte un copac vorbitor, în care fraţii şi copiii celui plecat vor auzi
toate poveştile celui dispărut…”48 L noi în schimb, prin părţile Şiriei sau ale Hălmagiului, o
fată bogată se poate mărita fără să scoată vreun cuvânt, dor arătând lada sa de zestre, pe când
o fată săracă trebuie să dea acea probă de povestitoare, fiind trimisă cu un urcior de lut după
apă la râu, odată întoarsă trebuie să povestească ce a văzut, să nu mintă, iar în cazul în care nu

45
Ion D. Sârbu, De ce plânge mama? Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994, pp. 137-138
46
V. Dan, op.cit, p.15
47
Ion D. Sârbu, op.cit., p. 157
48
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p.46

747
a văzut nimic să să-şi închipuie, cu cât fata povesteşte mai frumos cu atât i se cere o zestre
mai mică.
Lumea e aşa cum este, noi încercăm să fim altfel. Totul e contradicţie şi
paradox: „copiii sunt mai deştepţi decât oamenii mari, animalele sunt mai cinstite decât
oamenii, iar poveştile sunt mult mai pline de adevăr decât ziarele…Dacă a filosofa, gândea
Gary, înseamnă a răspunde cu mijloace supermature la întrebări pe care şi le pun copiii (cine
suntem? de unde venim? ce rost avem?) – atunci a povesti înseamnă a rosti în modul cel mai
simplu copilăreşte răspunsul la întrebările puse de bătrâni…49
Poveştile au un anumit loc unde se simt la ele acasă „Mai nou, cuvintele şi poveştile
frumoase ocoleau oraşurile şi târgurile: numai în pădure, sus pe munte sau pe malul liniştit al
apelor singuratice, se mai simţeau acasă. Aşa cum dimineaţa roua se aşternea pe frunze şi
flori, aşa cum seara se ridica un fel de ceaţă albăstruie peste coama tăcută a copacilor, aşa şi
poveştile emanau din ţărână, frunze şi cărări.
- A povesti, spunea tuşa Verona, nu înseamnă a înşira la nesfârşit basme cu Făt –
Frumos, Dănilă Prepeleac sau Iovan Iorgovan; a povesti înseamnă să ştii ce vârstă ai, de care
lume ţii şi spre care te caţări: fiecare vîrstă îşi are poveştile ei, dar există o vîrstă care nu are
vîrstă, care nici nu îmbătrâneşte şi nici nu moare: e vîrsta pădurii, a apelor, a norilor. Cea a
vietăţilor ce ne înconjoară – şi cea a viselor ce ne dau târcoale…”50
Turcul Cadîr le povesti celor trei copiii poveste împăratului mogul, mîndru şi
încrezut care le poruncea supuşilor din cetatea pe care o conducea să se scoale cu noaptea în
cap şi să asiste la un fel de ceremonie demonstrativă a nesfârşitei sale puteri, iar împărăţia sa
trebuia să se prefacă stupefiată şi să strige «bravo» prefăcându-se că ei cred că soarele răsare
doar din ordinul Luminăţiei sale, până când într-o bună zi un slujitor nebun , cumsecade şi
cinstit avu curajul să îi spună: „ Împărate luminate, culcă-te liniştit. Ai să vezi că soarele poate
răsări şi fără ordinul tău.”51 Dar când copiii au întrebat ce s-a întâmplat pe urmă, slujitorul,
care se hrănea doar cu grâu încolţit, cu miez de nucă şi urdă de vaci le răspunse că nu spune
pentru că nu ştie. „Ce le mai adevărate poveşti sunt cele care nu se termină. Al căror sfîrşit
nu-l ştim, fiindcă ele continuă să se întîmple, mereu şi mereu, semnul lor de întrebare şi
îndoială rămînînd fără răspuns.”52
Baci Simion le explică sub formă de poveste şi legenda aceea stupidă despre
şmecheria cucilor, care-şi depun ouăle în cuiburi străine. „ Oamenii judecă după propriul lor
caracter: dacă ei sunt hoţi şi escroci, de ce nu am găsi şi în natură exemple care să ne justifice
mişelia. Cucul are un os sternal, osul pieptului foarte dezvoltat. Dacă s-ar apuca să-şi
clocească singur ouăle, le-ar sparge. Astfel, din mare nevoie, cuca îşi caută un cuib străin, îşi
depune acolo un ou, şi un alt cuib, tot străin, pentru cel de-al doilea ou al său. Apoi, toată
primăvara şi vara, şi cucul şi cuca se aţin aproape de cele două cuiburi gazde. Şi cu o dăruire
extraordinară, îşi hrănesc puii, pentru care şi cîntă aşa cum îi auziţi. Mai mult, ceea ce nu se
ştie, cucii hrănesc în mod egal şi puii păsării care i-a clocit: adică pe fraţii de creşă…Aşa încît
un ou de cuc într-un cuib, să zicem, de mierlă, sticlete sau scatiu înseamnă un adevărat noroc

49
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p.72
50
Ibidem, p. 93
51
Ibidem, p.96
52
Ibidem

748
pentru gazde: au scăpat de obligaţia hrănirii puilor lor, au grijă cuca şi cucul, care sunt plini de
atenţie şi de dragoste pentru soarta odraslelor lor… ”53
La fel se întâmplă şi cu povestea pelicanului roz, unul din puţinele animale care ştiu
ce e moartea, alături de măgari şi elefanţi. Baci Simion le vorbeşte copiilor despre pelicanii
roz: „Aceştia, se spune, cînd îşi presimt sfârşitul, pleacă. Dispar. Se duc spre cimitirul lor,
spre moartea lor, în totală şi tainică singurătate (…) Da. Fiindcă e singura pasăre care, cu
cîteva luni înainte de a muri, îşi vede penele colorate în roz.(…) Atunci pasărea ştie că trebuie
să-şi părăsească stolul şi Delta. Fără să fie izgonită, pleacă singură. Nu se ştie unde. Pleacă –
pentru ea culoarea roz a penelor este un semn şi un ordin. De dispariţie, de ultim zbor… ”54
Un alt capitol, o altă poveste capitolul VII intitulat sugestiv „Totul în lume poate fi
poveste” începe cu povestea tuşii Verona, cum că noi, oamenii ne tragem din urşi, pentru că la
început lumea a fost în stăpânirea unor urşi puternici şi foarte răi, care nu cunoşteau frica de
nimic şi de nimeni, ca atare oamenii s-au aliat cu ei pentru a-i scăpa de uriaşi, după ce au
reuşit să îi nimicească, urşii s-au întors acasă din război, dar între timp oamenii le-au ocupat
locul, profitând de lipsa lor, ajungând să fie cei mai învăţaţi şi puternici, astfel, urşii
dezamăgiţi şi scârbiţi s-au retras în munţi, povestea fiind fără sfârşit, aşa cum însuşi tuşa
Verona remarcă: „totul în lumea asta este poveste, poate fi poveste, e bine că e numai
poveste”, mongolii credeau că cerul se sprijin pe trupul unui urs, indienii din Alaska se
închină Marelui Urs care e Zeul lor. Gary – măgarul, personajul filosof meditează, întărind
spusele tuşii Verona, cum că totul în lume este poveste şi vis :„eu însumi dacă mă analizez
sunt pe trei sferturi istorie şi memorie” .
Numele ursului captiv este Buru, fusese dat de copii, dintr-o listă de cincisprezece
nume străine şi româneşti, cel la care a reacţionat a fost Buru. Toată lumea fusese de acord cu
el, inclusiv baci Simion spusese: „E românesc, e de la munte, e vechi.”, iar domnişoara
Mathlde adăugă: „(…) îmi place sonoritatea lui. Conţine o vocală crîncenă « u». Această
vocală ca sunet şi semnificaţie, sugerează întuneric, sălbăticie, peşteră, codru afund, iarnă
grea, spaimă şi mare singurătate. Buru, Buru…Dar, paralel, poate să evoce şi un murmur de
izvoare ascuns, mormăit paşnic, somn sănătos şi viaţă fără griji.”55
Respectul cvasireligios pentru urs îl face pe Baci Simion să îi rostească numele cu
majusculă, spre deosebire de alte animale din pădure, precum vulpea, râsul. El însuşi spune: „
(…)m-am întîlnit cu El, Ursul. E singurul animal care cere articol hotărît şi majusculă.”56
Se face referire şi la originea a două cuvinte, ursită şi ursuz, care ar putea proveni de
la firea ursului, care e singuratic şi egoist, dar nu din fire, ci de la natură. Nu-i place viaţa
conjugală, e un holtei tipic, îşi face datoria faţă de ursoaică în timpul lunii de miere, apoi o
uită şi hoinăreşte, cu toate că uneori, pe ascuns, se duce să-şi vadă puii.
Profesoara de naturale a celor trei copii, domnişoara Mathilde, îşi continuă
expunerea despre urşi, ajutată de domnul Lupaş un mare cunoscător de mituri, legende,
poveşti şi snoave. Silvia era mereu dornică să afle poveşti noi, cu toate că fusese atenţionată
de domnul Lupaş: „ Adevărul e că marile poveşti ale lumii sunt toate neterminate. Şi pun
probleme care se continuă şi după ce povestea s-a stins de mult. Orice poveste poate fi cîntată,

53
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p. 100
54
Ibidem, p. 104
55
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p.160
56
Ibidem, p.141

749
orice cîntare poate fi povestită, dar nu e nevoie. Tot ce e vechi e şi nou, tot ce s-a întîmplat se
mai poate întîmpla, ceea ce trăim acum a mai fost trăit şi va mai fi trăit. Între realitate şi vis –
nici chiar în ştiinţele cele mai exacte – nu există un hotar clar şi ferm. Legenda se leagă de om
şi istorie, fabula se leagă de animale, mitul se leagă de închipuiri…Şi de sfîrşit”57
Roland cere detalii despre semnificaţia cuvântului mit şi află de la domnul Lupaş că
mitul e miez şi aromă veche în fruct nou, e o realitate ireală, foarte simplă şi plină de miez, o
poveste străveche ce seamănă cu nuca unui pom necunoscut, o poveste ce ascunde un tâlc
tainic, greu de explicat, sensurile mitului sunt multiple, unele mai clare, altele mai încâlcite,
dar: „ fiecare dintre noi, cu ajutorul presimţului din fiinţa noastră (şi nu din trupul nostru),
prin sîngele memoriei străbunilor, putem să descoperim acel adevăr ce se ascunde în mitul pe
care-l vînăm sau care ne vînează…”58
Urşii dansează şi nu întâmplător, „ci doar în perioada lor de nuntire, şi numai în faţa
rivalilor şi a femeii rîvnite. Masculii urşi nu se bat între ei pentru cîştigarea femeii, ca cerbii,
de pildă. Ei dansează, fac tumbe, încearcă să cîştige premiul întîi într-un fel de artă sau
amuzament compus din dans, joacă, tumbe, huţa agăţaţi de crengi.”59
Originalitatea prozei lui Ion D. Sârbu stă în poveştile cu rol educativ inserate în text,
fabulaţia de sorginte orală, alegoria şi motivele împrumutate din mitologia populară.
Prozatorul introduce în substanţa naraţiunilor misteriosul şi miraculosul, învăluind
evenimentele într-o alură parabolică şi alegorizantă.

BIBLIOGRAFIE
I. Bibliografia operei
1. Sârbu, Ion D., De ce plânge mama?, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973
2. Sârbu, Ion D., Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988

II. Bibliografia critică

A. În volume:
Adam, Jean Michel, Revas Francoise, Analiza povestirii, traducere de Sorin Pârvu, Editura
Institutul European, Iaşi, 1999
Anghelescu, Ionescu, Lazăr, Dicţionar de termeni literari, Editura Garamond, Bucureşti,
1995p.129.
Barthes, Roland, Plăcerea textului, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994, p.57.
Bernheimer, C., (ed.) Comparative Literature in the Age of Multiculturalism, Johns Hopkins
University Press, Baltimore, London.
Borges, Jorge Luis, Moartea şi busola, prefaţă, notă bibliografică şi treducere de Darie
Novăceanu, Editura Univers, Bucureşti, 1972, p.335.
Eco,Umberto, Numele trandafirului I; trad. de Florin Chiriţescu; Ed. a 2-a, revizuită.
Polirom, Iaşi, 2004, p.286.
Eco,Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere de Ştefania Mincu, Editura
Pontica, Constanţa, 1997, p. 15.

57
Ibidem, p.168
58
Ibidem, p. 169
59
Ion D. Sârbu, Dansul ursului, Editura Cartea Românească, Craiova, 1988, p. 214

750
Foucault, Michel, The Archaeology of Knowledge, Tavistock, London, 1974, p.23.
Genette, Gerald, Ficţiune şi dicţiune, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Editura Univers,
Bucureşti, 1994, p.101.
Groşan, Ioan, Povestiri alese. Ediţie definitivă, Editura Alffa, Bucureşti,1999, p.16.
Hăulică, Cristina, Textul ca intertextualitate: pornind de la Borges. Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981,p.24.
Hutcheon, Linda, The Poetics of Postmodernism. History, theory and fiction, Routledge, New
York and London, 2004, p.126
Kristeva, Julia, Problemele structurii textului, Pentru o teorie a textului.. Antologie Tel-
Quel 1960-1971 (ed. Adriana Babeţi), EdituraUnivers, Bucureşti, p.266.
Manolescu, Nicolae, Lectura pe înţelesul tuturor, Editura Aula, Braşov, 2003, p.169
Montandon, Alain, Despre basmul cult sau Tărâmul copilăriei, traducere şi prefaţă de
Muguraş Constantinescu, Editura Univers, Bucureşti, 2004, p.176.
Sârbu, Ion D., Barbu, Ion, Frumosul din Petrila adormită, Editura Curtea
Taylor, Victor E., Winquist, Charles E. (edited by), Encyclopedia of Postmodernism,
Routledge, London, 2001, p.190.
Vulcănescu,Romulus, Mitologia română, Ed. Academiei R.S.R, Bucureşti, 1987

În periodice:
Dan, V., Tentaţia romanului, în „Ramuri”, an X, nr 6, iunie 1983
Enache, Daniel-Cristea, Ursiada, „Caiete critice”, nr.10-12, 1995
Ghidirmic, Ovidiu, Ion D. Sârbu şi copilăria ca stare paradisiacă în prefaţă la De ce plânge
mama? Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994
Guţan, Ilie, Ion D. Sârbu- De ce plânge mama?, în „Transilvania”, an 1973, nr 5. Popa,
Constantin M., Buru, Gary şi pelicanul roz, Revista „Ramuri”, nr. X, 1995, p.4
Regman, Cornel, Dansul ursului într-o nouă interpretare, „Viaţa românească”, nr.2, febr.
1989
Tuchilă, Constantin, Dans şi parabolă- Dansul ursului de Ion D. Sârbu, în „România
Literară”, an 1989, nr.22
Ungheanu, M., Ion D. Sârbu, Dansul ursului, în „Luceafărul”, an 1988, nr. 37

Sitografie
Morar, Olga, Un deliciu literar. Cartea şi revista pentru copii, de pe http://luceafarul
romanesc.com/atitudini/actualitate-si-atitudine-intelectuala/olga-morar-
%E2%80%9Eun-deliciu-literar-cartea-si-revista-pentru-copii%E2%80%9C/, 12. 01.
2010.
Jonathan, Culler, The Pursuit of Signs - Presupposition and Intertextuality, Ithaca, New York,
Cornell University Press, 1981, p.115. de pe
http://www.columbia.edu/itc/visualarts/r4100/inter.html, 5.05. 2011.

751
 FICTIONALITY. PLEADING FOR THE POETICS OF POSSIBLE
WORLDS: UNDERGROUND VS. THE REVERSED WORLD

PhD Candidate Andreea-Maria SÂNCELEAN

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
The poetics of fiction formulated as a way of escaping conformism and subverting reality is one of the
ground rules in Lewis Carroll’s books, where fiction and truth intermingle, creating a universe which captures
the reader in a game where seriousness, rules, maturity and everything that is related to the world of adults is
mocked, having as a result the self-discovery and evolution of the Victorian young lady.

Keywords: poetics, semiotics, Lewis Carroll, Alice, fiction, nonsense, word-play, parody, portmanteau-
words

In a century when the world was going through numerous changes, when
industrialization determined people to migrate towards the cities, where they became part of
the masses, loosing their identities in the every-day struggle, Lewis Carroll (on his real name,
Charles Lutwidge Dodgson) created a new perspective in literature, one based on a new type
of fantasy, on the bending and breaking of rules, nonsense and word-play, which made him
one of the most famous writers in the world. The publishing of his first book, Alice's
Adventures in Wonderland, in 1865 was a boom in the world of children's literature not only
in Great Britain, but all over the world, becoming one of the most translated books in history
(Cernauti-Gorodetchi, 2002:1). The second part of Alice's adventures, Through the Looking-
Glass and What Alice Found There, published in 1871, presented a world where the
characteristics of Wonderland became sharper, thus, more confusing, determining even Alice
to wonder, after waking up from her dream/ hallucination, whether she had reality or not.
Consequently, due to this sharper reiteration of the fantastic world, both books started to be
considered more than children’s literature, encompasing elements that will be later defined as
specific to postmodernism.
However, Carroll’s books are still listed as children’s literature, a possible reason
being the fact that imagination is usually seen as specific to childhood, to immaturity,
detaching itself from the purity of ideas and concepts, as Plato defines it. This aspect is quite
intriguing, as the 20th century comes with a new perspective on imagination, and,
consequently, on fantastic literature, which considers the tools of imagination (images and
sensation) as much closer to 'reality' than the abstractization specific to reason (Braga,
2007:118). This raises many questions, which may be answered by looking at the way the
concepts of art and literature, and more specificaly the one of fantastic literature, and their
relation with reality have evolved.
In the occidental poetics, for over two thousand years, the relationship between art and
reality was constructed almost exclusively on mimesis, meaning the immitation of nature
through art (Doležel, 1998:39). Nature (reality) was considered to be perfect, thus, the most
valuable piece of art was the one that managed to capture this perfection and transfer it in the
world of art. Aristotle was the one who tried to stop art from being mere immitation, bringing
752
into discussions the concepts of "representation" and "creation". However, art continued to be
regarded rather as a type of immitation until the intelectual and aesthetic crisis of the 18th
century, which brought a new theory regarding the relationship between literature and reality,
together with contradicting the existing normative poetics. Baumgarten and Breitinger were
amongst the first to consider imagination as having a set of rules of its own, their theories
having as a foundation the possible-world theory, formulated by Leibniz (Doležel, 1998:44-
45). He considered that fiction is related to worlds that are possible, not in reality, but in
another register, which might be parallel to the tangible one. Although his theory was related
to the world of philosophy, Bodmer and Breitinger integrated it in the literary theory (Doležel,
1998:46). Mostly through Breitinger’s ideas, literature started being regarded as parallel to
reality, and not secondary, as it mimics possible worlds. Consequently, the artist becomes,
through imagination, a creator which transforms possible things into tangible, concrete ones,
and vice versa.
The new perspective on the existing worlds is revolutionary, as they are considered
through the possible-world theory to comprise both the imaginary worlds and the world of
reality. The two are, however, placed at different distances, the minimal one referring to
realistic fiction, and the maximal one to fantasy worlds which contradict reality. The latter is
strongly related to the miraculous, Breitinger distinguishing three types of miraculous worlds:

1. allegorical worlds, where objects become people, with reason and spirit, feelings and
opinions;
2. aesopic worlds, where animals and nature become people-like, having feelings and
opinions;
3. invisible worlds, where mythology and religion irrigate literature.

(Doležel, 1998:49)

When referring to the worlds created by Lewis Carroll in his two Alice books, the
Wonderland created in Alice’s Adventures in Wonderland can be defined as an allegorical
world, as a pack of playing cards is brought two life, two of the characters created through
this technique being reprezentative in Alice's adventures - the King and Queen of Hearts.
More than this, the world of Wonderland is also an aesopic one, the White Rabbit, the
Cheshire Cat, the Dodo, the Caterpillar, the Pigeon being only some of the animals whose
questions, opinions and feelings have a decisive role in Alice’s initiation. One might also
consider that, through the ghostly presence of the Cheshire Cat, that has the ability to show up
whenever 'it' pleases and to show only parts of 'its' body, Wonderland could also have
elements specific to the invisible world. Respecting the register specific to Wonderland, the
Looking-Glass World has elements that characterize all three types of fantastic worlds defined
by Breitinger: allegorical, through the pieces of the game of chess; aesopic, through its
anthropomorphic characters (the Rabbit, the flowers, the Fawn, the Lion); its is also more of
an invisible world than Wonderland, as both Alice’s and other characters' reality is put into
question through the idea that they might be the results of the Black King's dream.
However, both Wonderland and the Looking-Glass World tend to transgress these
types of fantastic worlds as they clearly belong to the dimensions of dreams and hallucination,

753
worlds considered by Breitinger to be impossible through their inner contradictions (which
might be questioned), thus void (theory which does not fully respect the one formulated by
Leibniz) (Doležel, 1998:49). It is through Baumgarten’s theory that the so-called impossible
worlds become possible, in another dimension, of course. This theory introduces the category
of simpliciter fiction, Alice’s adventures taking place in the heterocosmic one (a type of
simpliciter fiction) as the ruling principle of Wonderland and the Looking-Glass World is the
bizarrerie of nonsense and contradiction.
Despite the discussions and debates triggered by these theories, mimesis remains the
ruling principle of art and literature and the possible-world theory has almost no echoes in the
following period, as it will be considered to have no purpose. It is mosly with the second half
of the 20th century that the theory formulated by Leibniz will be reconsidered and valued,
also making the re-reading of the Alice books necessary.
Referring to the Victorian literature, the results of the idea that simpliciter fiction is
useless are visible through the popularity of the realistic novels, writers like Charles Dickens,
George Eliot, The Brontës, W. M. Thackeray reflecting the harsh reality of the industrialized
society in the world of fantasy (Matthews, 2002:3). Despite the popularity of this type of
novels, which could find its resort in the empathy the readers felt towards the characters’
struggles, which were inspired from the difficulties encountered in a society suffocated by
rules, routine and loss of identity, in the second half of the 19th century, the genre of tales
(which are strongly related to the fantastic) became more and more popular. This determined
the translation of numerous Romantic fairytales written by German writers like the Grimms
and H.C. Andersen and also the writing of fantastic stories by British novelists like John
Ruskin, Charles Kingsley, George MacDonald, Lewis Carroll, Charles Dickens, W.M.
Thackeray etc. The adaptation of some of the realistic novelists, like Dickens and Thackeray,
to this new direction was a very interesting one, being a combination of realism, sarcasm,
irony, and fairytale elements, having a structure specific to folklore (Demurova, 2008:156).
Detaching himself from the general directions formulated, Lewis Carroll created a new
type of fantasy, one that was (and still is) profoundly original, which was, at first labeled, and
considered by himself, children’s literature. It is in time, and mostly with the second Alice
book, Through the Looking-Glass and What Alice Found There, that the fantastic worlds
created by Lewis Carroll began to be also seen as more complex than this. The truth is that
Carroll’s books seem to have a multitude of layers, which can be understood and cherished by
different age groups. Thus, from children to elders, readers are fascinated by various elements
and characteristics specific to Wonderland and the Looking-Glass World. This is what makes
Carroll's imaginary so unique and original for the literary period he belongs to, many of the
techniques used, the structures, dimensions, characters and events created bringing into mind
the ones specific to avant-garde, surrealism, and postmodernism.
When turning towards the type of fantasy in the two books from the perspective of the
20th century, when the fantastic genre, more specifically the simpliciter fiction, became one
of the most popular, determining numerous literary debates, new layers come to light. The
main source of fantasy is considered to be reality, with its restraints, rules, which the fantastic
world oposes, as it is the result of the conflict between the inner and the outer world.
Consequently, fantasy and reality seem to be in an interdependent relationship - fantasy finds
its resources in reality, while reality finds its defulation in fantasy. As the reader escapes in

754
the fantastic world, he has access to spheres that were never touchable, to do things and meet
characters considered in the real world to be impossible. Imagination becomes the tool which
brakes reality, with all its limitations, giving one the chance to return to his inner self and to
find/ re-find his identity, with its repressed desires, thoughts, feelings, and expectations, while
the fantastic is "a compensation that man provides for himself, at the level of imagination, for
what he has lost at the level of faith" (Maurice Lévy in Jackson, 1981:18). Both Carroll's (or
should we say Alice's?) worlds are based on the principle of transgression in a dimension
closer to the unconscious of one's mind, in this case Alice's mind, a dimension populated by
bizzare creatures, a place where unexpected things happen, and where the heroine incites the
reader to cross the limits and set the foot in forbidden places.
The fantastic dimension does not have only the purpose of defulation. It also defines
and even moulds reality, as it points a finger towards the hidden parts of reality. This does not
mean that the fantastic aims only at the negative sides of reality, but at the aspects which are
put aside in reality in order to be forgotten because they refuse to follow its rules. Thus, the
strong relationship between the fantastic and the unconscious is clear. When Alice falls down
the rabbit hole and when she enters another dimension through the looking-glass, she comes
in contact with her unconscious, connection suggested through the constant contradictions,
rules turned upside down or even broken, nonsens, hallucination, their peak being represented
by the questioning of Alice’s reality.
Although, considering that fantasy contradicts reality, it might be thought that fantasy
is irrational, because it might leave the impression that it denies reason, it is actually "anti-
rational", as Iréne Bessiére mentions. This means that, despite the fact that it opposes reason,
fantasy still has a set of rules of its own, otherwise it cannot exist. The structure of the
fantastic world is an 'oxymoronic', as it places reality and its opposite next to each other and
links them through the powerful energy generated between the two (Iréne Bessiére in Jackson,
1981:21). This anti-reality or anti-rational structure may be easily exemplified through the
Looking-Glass world, a reversed reflection of reality.
As it has been mentioned before, another important rule of the fantastic world, which
might seem contradictory at first, is that it need a certain coherence in order to exist, despite
its magic, mysteries and openness towards all possibilities. Consequelty, it needs a pattern of
its own, this creating the impression of reality. This impression is created, first of all, through
Alice, a girl who is as real as can be, with the exception that she seems able to access worlds
that are, not impossible, but invisible to the eye of reason. The hesitation that both Alice and
the reader have when entering the fantastic worlds, determined by the odd creatures, the
broken laws of time and space, the strange events, soon washes away, as both of them get
caught up in the new order, specific to Wonderland and the Looking-Glass World. This effect
is more obvious in the first of the Alice books, as some of the characters explain the rules of
this new dimension throughout the book (eg. the Cheshire Cat tells Alice that everyone is mad
in Wonderland, including her), while in the second one the sensation of cohesion is given only
at the beginning, when the Black Queen tells Alice the steps she has to follow in order to
become a queen.
The 'anti-' structure specific to the world of fiction does not only apply to characters,
events, space and time, but also to language. As Breitinger underlines, language is the most
important instrument in creating and extending a fiction world. Thus, besides being

755
suggestive, language must also be innovative in order to transgress the routine and aridity of
the habitual world (Duležel, 1998:53). The poetics of inovation is opposed to the normative
poetics, focusing on transgressing the rule. Standing under the sign of "benign humor",
introduced in British literature by Edward Lear (Nilsen, 1998:96), the language used by Lewis
Carroll in the Alice books is remarkable through the way it bends and breaks the norm.
Having a structure fuelled by playfullness, the two fantastic worlds are filled with riddles,
games and contests, like the Caucus-Race, Croquet, the Lobster Quadrille, in Alice's
Adventures in Wonderland, and the game of chess and the dance with Tweedledee and
Tweedledum, in Through the Looking-Glass and What Alice Found There. Even some of the
characters are pieces of a game (the King and Queen of Hearts and their pack of cards, the
White King and Queen, the Black King and Queen and the other chess pieces, including
Alice). But, of course, as the fiction world is marked by nonsense and playfullness, the rules
valid in the real world are not valid here, so that the games played, like the Caucus Race,
seem to have no rules:
First it marked out a race-course, in a sort of circle, (‘the exact shape doesn’t
matter,’ it said,) and then all the party were placed along the course, here and
there. There was no ‘One, two, three, and away!’, but they began running when
they liked, and left off when they liked, so that it was not easy to know when the
race was over. However, when they had been running half an hour or so, and were
quite dry again, the Dodo solemnly called out ‘The race is over!’, and they all
crowded round it, panting, and asking ‘But who has won?’
(Carroll, 1998:26)

Besides this lack of (obvious) rules in the games played, another important
characteristic is the seriousness with which they are approached. At the opposite end, aspects
which are usually taken seriously, like the trial, in these new dimensions are treated with the
most profound disrespect and inconsideration, games and serious matters changing places in
the world of fiction. This choice reflects Carroll’s defiance towards authority and rigid norms.
However, in the Looking-Glass World, everything seems to be much more serious, aspect
which may be noticed through the effects it has on the heroine. Alice is no longer irritated,
intrigued or amused by most characters’ carelessness, but she seems rather troubled, confused
and even saddened by their attitudes and actions, until she decides to take revenge on them,
just like she did in Wonderland. This might be because, although between the two literary
adventures only a few months seem to pass, in reality, when the second Alice book was
written and published, the rupture between the Liddells and Lewis Carroll had already taken
place, and, thus, the communication between the real Alice and the British writer was
somewhat forbidden. More than this, Alice was no longer a child, but a young lady
approaching the age of marriage and, thus, to becoming an adult. This might also be why, in
the Looking-Glass World, she hurries to become a queen, but when she finally does, she feels
more uncomfortable than ever.
Except the obvious games that Carroll introduces in the fantastic worlds, another type
of playfullness can be noticed – word-play, through "riddles, poems, conversational
misconstructions, and constant plays upon semantic and grammatical anomalies" (Nilsen,
1998:244). For example, the conversation between Alice and the Mouse, in Alice’s

756
Adventures in Wonderland seems to have no point because of the confussion generated by the
misunderstanding of the pronunciation of some words: instead of "tale" Alice understands
"tail", instead of "I had not", "a knot". Another characteristic is the focus on the literal
meaning of words: `I see nobody on the road,' said Alice. `I only wish I had such eyes,' the
King remarked in a fretful tone. `To be able to see Nobody! And at that distance, too! Why,
it's as much as I can do to see real people, by this light!' (Carroll, 1998:112), plus the
mathematical principles applied to language: 'Take some more tea,' the March Hare said to
Alice, very earnestly. 'I've had nothing yet,’ Alice replied in an offended tone: ’so I can’t take
more.’ ‘You mean you can’t take less,’ said the Hatter: ‘it’s very easy to take more than
nothing’ (Carroll, 1998:65). Carroll's innovation consists in inventing words, like brillig,
which means four o’clock in the afternoon, to gyre, which means to go round and round like a
gyroscope and others, and in introducing, with the second Alice book, the concept of
portmanteau words, this consisting in combinations of two or more words into a single word.
Humpty Dumpty is the one who explains Alice the meaning of the portmanteau words in
Jabberwocky: slithy is a combination between lithe (meaning "active") and slimy; mimsy is a
combination between flimsy and miserable etc.
Another technique used by Carroll to subvert reality and its rules is parody, through
which the writer puts ethics and education into question. The most intriguing and inovative
way in which he used parody was to use as a material nursery rhymes that were very popular
in the Victorian society, like Isaac Watts' "How Doth the Little Busy Bee" and its parody
"How Doth the Little Crocodile”, “Tis the Voice of the Sluggard” which became “Tis the
Voice of the Lobster”, Jane Taylor’s “The Star” which was recreated as “Twinkle, Twinkle,
Little Bat!”, to name just a few (Nilsen, 1998:246, Carpenter & Prichard, 1999:17). Some of
the characters in the nursery rhymes (Tweedledum and Tweedledee, Humpty Dumpty) also
become characters in the fantastic worlds.
However, as the reader enters and wanders in Wonderland and the Looking-Glass
World, the word that mostly comes to mind is nonsense, Carroll being considered the master
of this genre, as Jean-Jacques Lecercle underlines in his book Philosophy of Nonsense: The
Intuitions of Victorian Nonsense Literature. The characteristics formulated by Lecercle are all
to be found in the fantastic worlds created by Carroll, worlds which are filled with impossible
characters and situations, contradictory conversations, slippery rules, having an order that
defies logic and using all these elements to subvert reality, by creating a text which is "more
perceptive, or imaginative, or intuitive, than straightforward texts" (Lecercle, 1994:5)
Keeping all these characteristics in mind, it is clear that the aswer to Alice’s semiotics
problem The question is,' said Alice, `whether you can make words mean so many different
things.' found in the reply `The question is,' said Humpty Dumpty, `which is to be master -
that's all.' (Carroll, 1998:200), was the ruling principle of Carroll’s imagination, which he
used to created worlds of fiction that helped readers, as the writer intended, to believe in as
many as six impossible things before breakfast (Carroll, 1998:190), thus recreating the poetics
of fiction by undermining the normative poetics.

757
REFERENCES

Primary Sources
Carroll, Lewis. Alice’s Adventures in Wonderland. Through the Looking-Glass. Oxford:
Oxford University Press, 1998.

Secondary Sources
Braga, Corin. Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma.
Bucureşti: Polirom, 2007.
Carpenter, Humphrey, and Mari Prichard. The Oxford Companion to Children's Literature.
Oxford: Oxford University Press, 1999.
Cernăuţi-Gorodeţchi, Mihaela. "Aventurile lui Alice in limba română." Convorbiri Literare,
Nr. 10 (82) 2002.
Demurova, Nina. “Toward a Definition of Alice’s Genre: The Folktale and Fairy-Tale
Connections.” Lewis Carroll’s Alice’s Adventures in Wonderland. Ed. Harold Bloom.
New York: Infobase Publishing, 2006. 155-170.
Doležel, Lubomír. Poetica occidentală. Bucureşti: Editura Univers, 1998.
Jackson, Rosemary. Fantasy: the Literature of Subversion. New York: Methuen & Co, 1981.
Lecercle, Jean-Jacques. Philosophy of Nonsense: The Intuitions of Victorian Nonsense
Literature. London: Routledge, 1994.
Matthews, Richard. Fantasy: The Liberation of Imagination. New York: Routledge, 2002.
Nilsen, Don L. F. Humor in Eighteenth- and Nineteenth-Century British Literature: A
Reference Guide. Westport, CT: Greenwood Press, 1998.

758
 POEZIA - ESENŢA VIEŢII
Poetry – Essence of the Existence
PhD Candidate Romelia POPP,
Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract

Vasile Baghiu considers that poetry is the one which has to bring a sense of normality into life, an
emotional normality. Therefore, we live our lives in all its normality, and when something similar to poetry
appears, we become a little more attentive, meaning that we trigger the emotional mechanisms, those that
transform also the exterior events into poetic states of the highest degree of authenticity. The poet believes that it
is more beneficial in life, on an emotional stage, to be included on a waiting list than always finding the first
seat, forever kept by someone else beforehand, especially for you. In this way you have sufficient time to
understand what is happening, you have time to experiment true poetic experiences.

Keywords: anguish, himerism, alienation, creative act, poetic experience.

Introducere
Vasile Baghiu confirmă vocaţia postmodernă a descentrării şi polimorfismului prin
anvergura şi diversitatea orizontului estetic; el scrie poezie, proză şi critică literară cu aceeaşi
naturaleţe, fără crispări ori fracturi interioare vizibile. Ceea ce uneşte poemele, prozele şi cronicile
sale literare este: „sinceritatea, spontaneitatea netrucată şi absenţa oricărui compromis faţă de
impostură sau nonvaloare, precum şi o foarte acută sensibilitate la concret”1. Cărţile de poezie
care îi aparţin lui Vasile Baghiu: Gustul înstrăinării, 1994; Rătăcirile doamnei Bovary, 1996;
Febra, 1996 şi Maniera, 1998 circumscriu un destin liric de neîndoielnică autenticitate şi
originalitate. Relieful realităţii are, în aceste poeme, o conformaţie aparte, în măsura în care
reverberează în spaţiul conştiinţei lirice sub spectrul pregnanţei perceptive, cu un halou al
suferinţei împinse la extrem.
Dominantă este senzaţia claustrării, a prezenţei eului într-un univers închis, într-o lume a
damnării, în care neputinţa eliberării, a evaziunii dă realităţii conotaţii infernale. Senzaţia
absurdului provine, într-un poem ca Străinul, din circumscrierea determinismului absolut ce pune
fiinţa în imposibilitatea de a-şi conferi alte semnificaţii şi repere decât cele date o dată pentru
totdeauna. Sentimentul excluderii din perimetrul unei lumi materiale ce-şi anexează tot mai multe
spaţii e foarte viu aici: ș
„Aparţin acestei lumi care mă împinge spre margini/ Care mă apără şi mă agresează
deopotrivă/ Încercând să-mi reprim furia şi indignarea şi groaza/ În faţa obscurantismului
devastator (...)/ Acum nu mai sperăm ceva de la imaginea ferestrei/ Ce dă în curtea interioară plină
de lăzi/ Nu mai sperăm în temerara înaintare prin timp/ Împiedicându-ne mereu pe scări de copii
care plâng mereu/ Veşnic părăsiţi, ai nimănui.”
Sentimentul de înstăinare se prelungeşte într-o angoasă febrilă în faţa morţii, senzaţie
trăită cu intensitate, redată în versuri tensionate, eliptice, alcătuite prin juxtapuneri de imagini cu o

1
Iulian Boldea, „Realitate şi utopie” în Cuvântul, nr. 3, martie 1999, p. 3.

759
dinamică centrifugală, ce cautã să redea emergenţa debordantă a concretului2. Sentimentul
sfârşitului e însoţit, astfel, uneori, de revelarea unor dimensiuni nebãnuite ale existenţei ce pot
induce chiar o anume stare de beatitudine eului liric, care se imagineazã într-un ipotetic dialog cu
neantul: „Nu despre moarte,/ ci despre nădejdea că vei sta vreodată faţă în faţã,/ cum stau la birt
doi inşi să vorbească acolo şi ei./ Noaptea târziu asculţi încordat/ cum vântul poartă nişte hârtii
afară în stradă/ sticla ferestrelor îmbătrâneşte,/ nimic nu-i trist,/ totul e minunat, totul/ e minunată/
şi târâtura de moarte,/ câteodată.”ș Nu despre moarte
Spaţiul poetic pe care îl delimiteazã poemele lui Vasile Baghiu e dinamizat de polaritatea
static/ dinamic, deoarece, de multe ori, sentimentului claustrării, al izolării şi spasmului ontologic
provocat de prezenţa morţii, bolii şi suferinţei, îi este opusã o reverie regeneratoare, prin care eul
liric transcende concretul tangibil, participând la o empirie posibilă, restauratã prin forţa
integratoare a fanteziei, visului sau rememorării. Între coşmarul percepţiilor cotidiene şi dinamica
spaţiilor utopice trasate în linii delicate, marcate de un impuls nostalgic, lirismul lui Vasile Baghiu
îşi găseşte un posibil punct de echilibru. Nu alta pare a fi semnificaţia himerismului teoretizat de
autor, care ar reprezenta ȃnumele unei paradigme poetice paralele postmodernismului, o reacţie
împotriva uşurinţei cu care, transformând parodia şi ironia în stindarde, generaţia noastrã a refuzat
orice formã de utopieȃ. Nu trebuie sã se înţeleagã, însã, cã din demersul liric al lui Vasile Baghiu
ar absenta spiritul ludic, inflexiunile ironice şi parodice sau inserţiile intertextuale. Adevãrul e cã
poetul nu face din aceste însemne ale postmodernismului scopuri în sine; ele sunt mai degrabã
mijloace de relativizare a unei realitãţi dizarmonice, incongruente şi agresive.
Versurile lui Vasile Baghiu au, dincolo de accentele lor agonale sau utopice acestea
reprezentând polii lirismului său, o melancolie ce răzbate cu o anume constanţă din textul sau
subtextul poemelor, o melancolie grea, încărcată de amintiri şi presentimente, de iluzii
dezamorsate şi de fiorul abulic al unei anumite resemnări de a trăi:
„Vezi primăvara nouă cum rupe hamurile/ cum nu poate să-i stea nimeni în cale/ Cum
plezneşte ea moartea peste gură în vãzul tuturor,/ sânii fetelor înmugurind sub cămăşi subţiri/ şi
totul pare să semene cu fericirea de a începe să scrii/ în caietul nou, pe foile albe,/ neatinse de
otrava cernelii.” Vezi primăvara nouă
Între agresivitatea realităţii şi inconsistenţa utopiei, poetul nouăzecist descoperă conotaţii
noi ale miturilor postmoderne, transcriind, în filigranul poemelor sale, obsesiile sale şi ale propriei
generaţii3.

Spaţiul poetic
Alături de Ioan Es. Pop şi Nicolae Coande, Vasile Baghiu este una din vocile poetice cele
mai consistente apărute în ultimul deceniu, o voce care nu numai că nu ignoră, dar repudiază
postmodernismul şi intertextualismul4. Vasile Baghiu a impus nu numai ceea ce poate fi numit
îndeobşte un univers literar, volumele de până acum fiind de o rară unitate emoţională, stilistică şi
tematică şi toate vărsându-se , asemenea unor aluviuni, în ultima apariţie editorială, numită
Maniera (Pontica, 1998), ci şi un manifest, un concept, himerismul, de la care orice înţelegere a
poeziei lui ar trebui să pornească. Acesta ar putea fi numit ultimul mare manifest literar al
sfârşitului de secol, nu pentru ideologia sa intrinsecă, ci pentru că acest program este expresia unei

2
Iulian Boldea, op. cit.
3
Iulian Boldea, op. cit.
4
Mircea A. Diaconu, „Bovarism şi alienare” în Convorbiri literare, aprilie 1999.

760
conştiinţe poetice sigure şi pentru că el poate oferi, aşa cum o demonstrează poemele propriu-zise,
o soluţie pentru criza postmodernă a poeziei5.
O atmosferă sumbră şi în acelaşi timp luminoasă, un aer crepuscular care te proiectează în
vis şi armonie, o lipsă de energie şi vitalitate care transformă totul în ceremonie alexandrină,
acesta este timbrul inconfundabil al poeziilor ultimului volum, construit pe bovarism şi alienare.
Cu cât mai mare este inconsistenţa formală a sinelui şi silenţiozitatea propriei voci, cu atât mai
limpede se profilează o natură tragică, de factură eminesciană.
Boala într-un sens foarte concret, deloc poetizată în maniera convenţiilor uzate ale
modernităţii, are alte consecinţe decât patetismul, lamentaţia sau evaziunea metafizică. În plus,
vocaţia autoscopică este dublată aici de o plăcere morbidă a detaliilor, scrisul părând să fie, în
contextul acesta, nu un surplus de exigenţă, ci mijlocul de a nu rata existenţa. Pe urmele lui
Fernando Pessoa, dar nu în felul livresc şi ocult al acestuia, poetul intră într-un joc de oglinzi, al
multiplicării sinelui, în voci care se copiază însă la nesfârşit, diluând în felul acesta o exigenţă care
peregrinează între un hotel, un sanatoriu, un parc oarecare sau Plaza Mayo.
Preferinţele lui Vasile Baghiu pentru toponimiile spaniole, italiene sau arabe au un sens nu
doar prin nota exotică, ci poate prin trimiterile către un tărâm al realismului magic. Dincolo de
aceasta, Vasile Baghiu afirmă astfel nevoia unei întoarceri la viaţă, creându-şi un anumit
ceremonial al trăirii. Nu despre o întoarcere la mitologie este vorba aici, ci despre o ritualizare a
sinelui:
„Încă nu-s mort, îmi duc singur bagajele/ Printre palmieri prăfuiţi, la hotel Cecil, în
Alexandria,/ Hotărât să scriu măcar două pagini de cum voi ajunge în cameră./ Urc pe strada Nebi
Danielo,/ Stau prostit la cafeneaua El Bab/ fără să-mi pese de arabii puşi pe harţă...”, şi poezia
continuă în felul acesta, poetul invocând în cele din urmă Mestiere de vivere. Pentru un spirit
fundamental contemplativ, care îşi transformă fantasmele în realitate, căutarea existenţei şi
ritualizarea ei impun o poetică a inactivităţii şi a bolii, pe fondul unui rafinament generat tocmai
de o stare devitalizantă.
Ce surprinde cu totul în poezia lui Vasile Baghiu, dincolo de originalitatea spaţiului în
care se construieşte şi de timbrul monoton şi fermecat al discursului, şi se înţelege că este o
monotonie strunită şi funcţională, este suprapunerea dintre text şi metatext, dintre lume şi
discursul autoreferenţial, suficient sieşi6. Este foarte limpede că poezia lui Vasile Baghiu oferă în
acelaşi timp nu doar divagaţii pe tema poeziei, ci un veritabil program, explicit, şi în acelaşi timp
un spaţiu al suferinţei, al trăirii, al cărnii. Fuga de literaturizare are drept premisă, în fond, această
situare pe cât de polemică, pe atât de motivată, căci lumea pe care o imaginează poetul este mai
reală decât spaţiul unei referenţialităţi biografice abia invocate, iar fuga de convenţii, dincolo de
consecinţa impunerii în real a unui mod propriu scriiturii, înseamnă şi refuzul utopiilor
autoimpuse cu idilism.
Frazele lui Vasile Baghiu trebuie percepute nu doar ca vehicole ale unui mesaj mai mult
sau mai puţin alienat şi bovaric, mai mult sau mai puţin poetic, ci chiar ca nişte lucruri în sine, în
primul rând pentru parfumul dulce-amărui al descompunerii unei materii aproape putrede, pentru
muzica discretă şi crepusculară a unei lumi care te învăluieşte. Un spirit decadent şi matein se
construieşte astfel, un spirit care trăieşte pentru a degusta aromele morţii.

5
Ibidem, ibidem.
6
Mircea A. Dianconu, op. cit.

761
 Vasile Baghiu e un rimbauldian cu gustul aventurii circumscris unui program de depăşire
a bacovianismului resimţit ca dat ontologic: un Rimbaud după Rimbaud, însă după ce maladivul a
devenit un semn de destin pentru subiectul decis să-şi asume mărturisirea bolii, nu a sa, ci a
celuilalt; un astfel de Rimbaud poate fi un personaj revenit din lungul şi sănătosul periplu prin
lumea pe care şi-a asumat-o mutând-o în limbaj, sau un Pessoa eşuând pe un munte vrăjit, ori un
Dylan recitând, într-un peisaj moldav, viziuni spontane, ori un Trakl plonjând dincolo de cercul
ştiut al ek-stazului expresionist, toţi şi nici unul dintre ei, deoarece Vasile Baghiu e un poet
obsedat de propria-i capacitate de a subtitui realul cu textul: efort de autentificare a scriiturii, de a
gândi, proiecta, anticipa, exersa, şi nu în ultimul rând de a asuma poeticul ca aventură existenţială,
de a-i pune un nume, propriul său nume, şi de a o transforma în manieră7.

Virtutea poetică
Ceea ce îl singularizează pe autorul Manierei printre post-textualişti şi-l determină la un
gest de disociere faţă de optzecişti este tocmai această obsesie, a modului în care substituirea
real/text i se livrează şi, prin aceasta, spaima, resimţită ontologic, de a nu (se) pierde acel fior vital,
marca lui ens disipată în pliurile enunţurilor ce riscă să se autopastişeze şi, astfel, să nu se instaleze
uitarea pariului existenţial al oricărui act creativ. Întreaga virtute a acestei poetici e chiar
încercarea liminară de a restitui poeziei garanţia autenticităţii sale primare, decanonizând şi
deconvenţionalizând, dar nu într-o manieră textualistă, ci prin introducerea unui filtru personal, de
verificare a riscului re-canonizării în procesul de textualizare a realului; poezia şi poeticul au
devenit „un mod de a trăi conform unei maniere, o boală”; astfel toposul bolii a reuşit să-i înşele
pe unii critici, şi îşi fixează abia acum adevărata sa funcţie, care este de natură poetică. Experienţa
poetică propusă de Vasile Baghiu este una dintre cele mai interesante din aceşti ultimi ani, poetul
reuşind performanţa de a-şi impune o voce singulară în poezia românească8.
Scrisul lui Vasile Baghiu, poet ce trebuie citit neapărat dincolo de suprafaţa textului,
cunoaşte un fel de efort epic, chiar epopeic-astmatic, cu obstacole şi tribulări, cu opriri şi cu
„plimbări” prin locuri cu rezonanţă – un fel de rezonanţă în gol, însă, aproape himerică, ea însăşi,
în ciuda toposurilor de prestigiu. Ele sunt aduse la un fel de numitor integrativ, absorbite în realul
micşorat, devenind obişnuite, adică – încă o dată – neemfatice. Sărind peste o mulţime de detalii
care ne-au atras atenţia pentru felul foarte profund în care e privită moartea: „O păpuşă de lemn
este moartea”, prin „himerizarea” vieţii descoperită de Baghiu în folosul poeziei, idealismele
devenind reale, iar realitatea transformându-se în vis, se observă că acest poet foloseşte cuvinte
nespus de obişnuite, necăutate; cuvinte lucide, care demontează orice urmă de grandoare,
suspendând emfaza prin spontaneitate; dar nu din ironie, ci din iubire lucidă, simţindu-se
amestecat direct în ceea ce numim, de obicei neînţelegând sau răstălmăcind, „moartea lui
Dumnezeu”9:
„O viaţă întreagă fără să mai poţi ridica receptorul, / Deşi e foarte aproape de picioarele
tale desculţe. / Cum stai să te odihneşti pe masa de beton,/ Să intri în comă ca şi cum ai scrie în
sfârşit/ Cartea pe care ai visat-o,/ (…) / Căci nu mor şi nu trăiesc… / Intrat în comă din iubire…/
Cu iubire în suflet şi dragoste-n inimă, plutitor.”

7
George Popescu, „Manierismul autopastişant” în Paradigma, nr. 3-4, 1998, pp. 3-4.
8
Ibidem, ibidem.
9
Roxana Sorescu, „Lumi paralele”, în Luceafărul, nr. 30/ 1995, p.3.

762
 Este vorba despre o etică simplă, de se a se despărţi de sine din iubire, din înţelegere
adâncă, acoperind trauma morţii cu un doliu civilizat; a trăi propria viaţă ca pe a celorlaţi – şi
invers - e o formă de umanitate şi de Dumnezeu care poate nu e îndeajuns de bine aprofundată de
noi toţi. A trăi prin alteritate, „nu-s eu” e un fel de existenţă abulică, „sanatorială” şi în acelaşi
timp e o modalitate civilizată („manierată”) de a-ţi ocoli propria persoană, estompând-o: exact
invers decât spuneau regulile lirismului strict confesiv al unui eu exacerbat.

Concluzii
Poemele acestui poet, pentru care poezia este asemenea unei măşti de oxigen, un mod de
supravieţuire şi o armă împotriva singurătăţii şi bolii din jur, îşi lasă prea puţin la vedere nodurile
lucrăturii şi mijloacele de producere a impresiei poetice: fraza curge calm, liniştită, absolut liberă
de ornamente, lucrurile pe care le spune sunt simple, nespectaculoase, sentimentele sunt reţinute,
strânse în frâul unei decenţe, care le ascunde şi le tensionează.
Poetul vede în poezie singura cale de a aduce în viaţă normalitatea emoţională, de a trce
de obstacolele vieţii, de a căuta un alt sens şi înţeles banalei vieţi cotidiene. Frazele sale sunt elel
însele un parfum dulce-amărui, gustul aventurii reiese din fiecare cuvânt, din fiecare vers sau
poezie; el vazând în existenţa noastră posibilitatea experimentării tririlor poetice adevărate.
Caracteristica frapantă a imaginarului acestui poet este capacitatea de a trăi simultan în două lumi
paralele: una este lumea realului, cealaltă – a amintirii sau a fanteziei, căci o ambiguitate fertilă,
generatoare de reverie, se păstrează permanent. Lumea realului este o lume a suferinţei, a bolii, a
spitalului, a spaţiului închis de unde nu se poate evada decât în gând.

Bibliografie

Bibliografia operei
Baghiu, Vasile, „Gustul înstrăinării”, poeme, Editura Timpul, Iaşi, 1994
Baghiu, Vasile, „Rătăcirile doamnei Bovary”, poeme, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
Baghiu, Vasile, „Febra”, poeme, Editura Panteon, Piatra Neamţ, 1996
Baghiu, Vasile, „Maniera”, poeme, Editura Pontica, Bucureşti, 1998
Baghiu, Vasile, „Fantoma sanatoriului”, antologie de poeme, Editura Vinea, Bucureşti, 2001
Baghiu, Vasile, „Himerus Alter în Rheinland”, poeme, Editura Vinea, Bucureşti, 2003
Baghiu, Vasile, „Cât de departe am mers”, poeme, Editura Limes, Cluj Napoca, 2008
Baghiu, Vasile, „Magia elementară”, poeme alese, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca, 2011
Baghiu, Vasile, „Gustul înstrăinării”, antologie de poeme, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011
Baghiu, Vasile, „Depresie”, poeme, Editura Limes, Cluj Napoca, 2012

Bibliografia critică
Boldea, Iulian, „Realitate şi utopie” în Cuvântul, nr. 3, martie 1999
Diaconu, Mircea A., „Bovarism şi alienare” în Convorbiri literare, aprilie 1999
Popescu, George, „Manierismul autopastişant” în Paradigma, nr. 3-4, 1998
Sorescu, Roxana, „Lumi paralele”, în Luceafărul, nr. 30/ 1995

763
 MITOLOGIILE IMAGINARULUI ÎN VIZITA STELEI PERSONALE
DE ŞTEFAN AUG. DOINAŞ
Mythologies of the Imaginary in Ştefan Aug. Doinaş’s Visit of the Personal
Star
PhD Candidate Maria CHEŢAN (Popa)
„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Transgression of certain cultural philosophical concepts in literary works, the prose Vizita stelei
personale represents a metatext, in the sense in which a first-order text (Tragic si demonic) underlies the
second (the literary one), the latter revealing its connotations by constantly comparing itself to the concepts
implied in the primary source, the scholarly influence being aimed from Doinas the philosopher towards Doinas
the writer.

Keywords: Ştefan Aug. Doinaş, Lucian Blaga, cultural philosophy, demonic, prose

În eseul închinat memoriei lui Lucian Blaga, profesorul său de Filosofia culturii,
lucrare purtând numele Tragic şi demonic, Ştefan Aug. Doinaş indică problematica tragicului
drept o preocupare majoră pentru membrii Cercului Literar de la Sibiu, precizând că subiectul
a fost îndelung dezbătut de tinerii scriitori şi că acest fenomen reprezenta pentru ei o
dimensiune esenţială atât a artei, cât şi a vieţii. O altă mărturisire a scriitorului este aceea că el
încerca, în lucrarea amintită (care vede lumina tiparului doar la 30 de ani după scrierea ei), să
coreleze noţiunea de tragic artistic cu aceea referitoare la demonic, ultimul concept fiind o
„noţiune goetheeană, frecventată prin intermediul unor lucrări ale lui Blaga.”1
Consideraţiile blagiene privitoare la ideile lui Goethe despre demonic fuseseră
publicate, pe capitole, în 1926, în Universul literar şi, de asemenea, sub titlul Daimonion, la
Editura revistei Societatea de mâine, Cluj, 1930. Pentru cerchistul Doinaş era firesc faptul de
a cerceta îndeaproape lucrările lui Blaga, nu numai fiindcă acesta îi fusese profesor, ci şi
pentru că eseul Tragic şi demonic urma să constituie, la data redactării lui, teza de licenţă a
lui Doinaş, la disciplina Filosofia culturii. Preocupările cerchiştilor pentru acestă temă sunt
confirmate şi de un articol al lui Eugen Todoran, aflat în ultima apariţie (nr.6-8, din 1945) a
Revistei Cercului Literar, referitor la mitul fundamental al Luceafărului eminescian, articol în
care autorul cerchist lua în discuţie tipul dependenţei lui Hyperion faţă de Divinitate, făcând
în acelaşi timp consideraţii despre modul în care era perceput demonul la vechii greci şi
despre accepţiunea goetheeană a termenului.2 Despre interesul pentru tragic al tinerilor
cerchişti, mai exact despre discuţiile purtate noaptea cu Todoran şi Doinaş, I. Negoiţescu îi
scria lui Radu Stanca într-o epistolă datată 10 iulie 1948, amintind în acelaşi timp un
eveniment ce urma să se petreacă în toamnă, o concretizare a ideilor euphorioniste: „Doinaş

1
Ştefan Aug. Doinaş, Tragic şi demonic în Lectura poeziei urmată de Tragic şi demonic, Ed. Cartea
Românească, p. 419.
2
Eugen Todoran, Hyperion, demonic, în Revista Cercului Literar, nr. 6-8, p. 59 ( Revista Cercului Literar.
Restituire integrală a publicaţiei. Ediţie îngrijită de Dan Damaschin. Prefaţă de Petru Poantă, Ed. Dacia, Cluj-
Napoca, 2002, p. 487.)

764
îşi pregăteşte, în concluzie, teza de licenţă despre Tragic, pentru la toamnă. E de fapt prima
teză euphorionistă.”3
În Daimonion (lucrare citată, alături de Trilogia valorilor, de către Doinaş, în eseul din
1948), Blaga arăta despre Socrate că filosoful a enunţat în termeni mitici existenţa
demonicului, fără să încerce să-l definească sau să delimiteze aria acestuia 4 dar nu acelaşi
lucru s-ar putea spune despre Goethe, care stăruie şi el asupra problemei demonicului (chiar
dacă fragmentar) în special în conversaţiile cu Eckermann, elaborând o teorie care se poate
constitui într-o construcţie mitică a poetului-gînditor: „Printre creaţiile mitice ale lui Goethe
se înşiră şi gîndul «demonicului». «Demonicul» ar fi o putere, nu lipsită de-o oarecare
transcendenţă, care izbucneşte în anume oameni. Goethe a împrumutat acest nume de la cei
vechi, poate de la Socrate însuşi, deşi, fără îndoială, el îşi da seama că «demonicul» său se
deosebea de «demonicul socratic». [...]Demonicul socratic e un geniu al restricţiei morale.
Demonicul goethean e o putere magică, un duh pozitiv al creaţiei, al productivităţii, al
faptei.”5 Goethe considera că Napoleon ar fi un reprezentant tipic al demonicului, însă nu doar
realizările unor conducători de stat ori de oşti ar intra în categoria „fapte”, ci orice gest
subsumabil actului creaţiei, deoarece demonicul nu ar fi străin de niciun tărîm de manifestare
din cîte aparţin omului, el putându-se manifesta în artă, în filosofie, în ştiinţă, în conducerea
statelor.6 Apărând cu predilecţie în epocile tulburi, demonicul se manifestă cu o asemenea
forţă încât nici individul, nici mulţimile din jurul acestuia nu i se pot sustrage, iar uneori
amprenta fatalităţii se face simţită, ca în cazul demonicilor reprezentativi, oameni care par
clar conduşi de o forţă care îi depăşeşte: „Toţi aceştia au ceva comun: trăiri în ritm grăbit de
tragică baladă, vieţi scurte, repede mistuite de demonicul sălăşluit în ei ca o fatalitate de
neînlăturat.”7
Unele din ideile expuse de Blaga vor fi preluate creator de fostul său student şi se vor
regăsi nu numai în proiectata lucrare de licenţă, ci vor avea ecouri literare dintre cele mai
frumoase în anumite pagini de proză. Accepţiunea pe care Ştefan Aug. Doinaş o dă
demonicului se evidenţiază în eseul Tragic şi demonic, în care autorul încearcă să aducă o
viziune personală prin corelarea tragicului artistic cu demonicul, dorind să argumenteze că
evoluţia tragediei ca gen se petrece printr-o progresivă reducere a tragicului, o altă idee
personală, ce urma să fie ilustrată fiind aceea că „dacă lumea antică e un univers al tragicului
în care se manifestă forţe demonice, lumea noastră, în schimb e un univers străbătut de
demonii cu caracter tragic...”8
Referitor la demonic şi omul demonic în viziune doinaşiană, între caracteristicile
importante ale acestor noţiuni (şi cu relevanţă pentru demersul de faţă), se află şi relaţia
acestor termeni cu religia, morala şi psihologia. Indiferent faţă de problemele eticului,
constituit din elemente pozitive şi negative, demonicul presupune o anumită ambiguitate a
acţiunilor, implicând prezenţa continuă a paradoxului. Genialitatea este înţeleasă ca un
simptom general al demonicului, iar în cazul unor oameni de acţiune, există o suită de gesturi
şi decizii care par susţinute din afară de o putere supranaturală. Alcătuirea fenomenului
3
I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978, p. 137.
4
Lucian Blaga, Daimonion în Zări şi etape: Aforisme, studii, însemnări, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 225.
5
Idem, ibidem, pp. 228-229.
6
Ibidem, p. 231.
7
Ibidem, p. 235.
8
Ştefan Aug. Doinaş, Tragic şi demonic, ed. cit., p. 420.

765
demonic este considerată mai complexă decât o propune interpretarea religioasă, el
presupunând, pe lângă trăsăturile negative (ce trimit spre zona satanicului) şi caractere
pozitive.
Sursa demonicului – arată Doinaş - nu se află în inconştientul uman9 care funcţionează
mai curând ca un canal ce permite comunicarea cu zone superioare omului; acţiunea acestei
forţe nu poate fi contracarată, iar persoanele asupra cărora se exercită sunt în mod vizibil în –
semnate (marcate): „Obiectele sau fiinţele respective sunt parcă centrul unei iradieri cu efecte
prodigioase.”10 Un paradox referitor la modul de acţiune a demonicului este acela că această
forţă duce spre împlinire personalitatea umană în aceeaşi măsură în care o şi distruge:„Pe plan
psihologic, situaţia unor asemenea oameni se arată ca o activitate prodigioasă a
inconştientului antrenîndu-i din operă în operă, dintr-o faptă în alta, într-un vertigiu care-i
doboară, fără a-i epuiza.”11
Omul demonic avansează prin viaţă cu un soi de febrilitate, mânat de propria
combustie internă, iar momentul în care misiunea sa a fost îndeplinită, coincide cu acela în
care este gata de plecare, devenind complet detaşat de lumea aceasta. Pentru cineva
neimplicat, pentru un observator extern, fenomenul se prezintă ca un fel de revers al medaliei,
o întorsătură pornind de la care toate lucrurile ies pe dos. Dacă pentru omul comun o moarte
nenaturală este doar un ghinion, o fatalitate, cu totul alta este situaţia omului demonic:„[...]
moartea unei atare personalităţi nu este un accident: ea a fost de nenumărate ori prefigurată în
numeroasele gesturi de cutezanţă care au adus omul pe culmi. Mai curând încape aici mirarea
asupra întârzierii cu care prăbuşirea, necontenit riscată şi invocată, se întîmplă.”12
Fenomenului fizic al morţii violente din această lume îi corespunde în alt plan
încetarea misteriosului ajutor şi căderea în dizgraţia demonilor. Într-un fel, dispariţia omului
demonic înseamnă o revenire la cadrele obişnuite, fiindcă naşterea lui a fost o excepţie, o
abatere de la normă („Demonicul sparge fluxul temporal”13). Moartea omului demonic,
indiferent dacă acesta a adus cu el revoluţia, crima, capodopera ori aventura, elimină excepţia
şi redă timpului fluxul său obişnuit.
Dincolo de calitatea lor de document, ideile din eseul Tragic şi demonic pun în
evidenţă un principiu al vaselor comunicante, al corespondenţelor, deoarece ecourile lor se
fac simţite la distanţă de 50 de ani, în volumul T de la Trezor, reflexul unor concepte de
filosofie a culturii regăsindu-se în pagini de proză.
Aşezată sub semn mitologic de la bun început de către narator, povestirea Vizita stelei
personale reprezintă o modalitate de a încorpora ideile de filozofie a culturii în substanţă
artistică, în pagini de proză literară; chiar în debutul povestirii se află referiri la prezenţa
demonicului în credinţele grecilor şi la daimonul bun al lui Socrate (foarte asemănătoare cu
felul cum apăreau prefigurate, în urmă cu o jumătate de secol, în partea a doua a eseului
amintit, în Preliminarii la Fenomenul demonic14 ).
Povestirea Vizita stelei personale este o ilustrare a modului în care se manifestă
demonicul, amestecul inextricabil de liber arbitru şi de predeterminare din viaţa lui Roni
9
Ibidem, p. 462.
10
Ibidem, p. 464.
11
Ibidem, p. 473.
12
Ibidem, p. 478.
13
Ibidem, p. 479.
14
Ibidem, p. 461.

766
Margulia primind înţelesuri noi dacă este interpretat prin grila accepţiunii pe care Doinaş o dă
acestui termen: „Ori de câte ori venea vorba despre Roni Margulia, se vorbea inevitabil despre
cerul intermediar […]. Roni era un norocos, Roni avea o stea personală, iar aceasta nu putea
să strălucească decât în cerul acesta intermediar. Imaginea nu era chiar atât de nouă: ea dădea
doar un alt cadru vechii credinţe a Grecilor, conform căreia demonicul ar fi o forţă
impersonală, stăruind între oameni şi zei; vestitul daimon bun al lui Socrate ar fi provenit din
această zonă.”15
O interesantă modalitate de transfer, de atribuire a opiniilor, ca şi cum ideea lansată de
către autor nu i-ar aparţine acestuia, ci altcuiva, poate fi identificată în incipitul citat anterior.
Analizând în Textul ca intertextualitate16, la Borges, complexele modalităţi prin care se
produce evaziunea autorului, Cristina Hăulică reliefează un lucru asemănător :„fie ocultarea
îndărătul unui alt autor (textul borgesian se transformă atunci în text – sau mesaj – de gradul
al doilea), fie disimularea îndărătul unui text străin ( scrisul propriu capătă, astfel, aparenţa de
metatext).”17
Mesajul pare uneori a fi retransmis, iar între variantele de simulare a luării în posesie a
acestuia, autoarea precizează şi conversaţia, scrisorile sau manuscrisul.18 O situaţie oarecum
similară se întâlneşte şi în textul lui Doinaş, lucru evidenţiat de vocea emiţătorului care pare
iniţial impersonală şi transmite păreri ale colectivităţii: „venea vorba”, „se vorbea”, „nu se
ştia”, „toată lumea era sigură”. Ideea pe care naratorul o prezintă este una importantă pentru el
şi pentru credibilitatea istoriei pe care o are de relatat: e vorba despre cerul intermediar,
noţiune pe care are abilitatea de a o prezenta ca fiind emisă de ceilalţi oameni. Pentru a spori
soliditatea edificiului construit, naratorul vine cu aprecieri metatextuale şi cu informaţii
culturale: apelul la mitologia greacă validează într-un fel afirmaţia referitoare la cerul
intermediar, prin argumentul existenţei unei lungi tradiţii a credinţei în demonic.19 Pomenirea
lui Socrate şi a daimonului20 bun al acestuia trimite de asemenea la istoria umanităţii,
înscriind oarecum situaţia care urmează a fi relatată într-o lungă serie a actelor omeneşti sau
poate, într-un anume sens, limitativ, aşa cum daimonul personal a devenit pentru filozoful
grec un motiv de acuzaţie sub pretextul că nu respectă zeii cetăţii şi se închină la zei noi, acest
aspect, ca o mise en abîme să devină emblematic pentru Roni Margulia, a cărui stea personală,
protectoare, se va întoarce până la urmă împotriva lui. Oricum am privi lucrurile, pe întreg
parcursul primei părţi persistă prezentarea percepţiei generale asupra figurii enigmatice a
15
Ştefan Aug. Doinaş, Vizita stelei personale, în T de la Trezor, proze, FCS 21, 2000, p. 188.
16
Cristina Hăulică, Textul ca intertextualitate, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1981.
17
Idem, ibidem, p. 109.
18
Ibidem, pp. 109 – 114.
19
„ În gândirea greacă, demonii sînt fiinţe divine sau asemănătoare zeilor prin puterea pe care o deţin. Demonul
fiinţei umane a fost de asemenea identificat cu voinţa divină şi, prin urmare, cu destinul omului [ …]Demonul
simbolizează o iluminare superioară, care iese din ordinea normală a lucrurilor, permiţându-I omului să vadă mai
departe şi mai sigur, într-un mod ireductibil la argument. El autorizează chiar încălcarea regulilor raţiunii , în
numele unei lumi transcendente care ţine nu numai de cunoaştere, dar şi de destin.”( Jean Chevalier, Alain
Gheerbrant, coordonatori: Dicţionar de simboluri: mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere.
Traducere de Micaela Slăvescu, Laurenţiu Zoicaş (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina
Bojin, Victor- Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeţeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Ed.
Polirom, Iaşi, 2009, p. 337).
20
„ În mine vorbeşte ceva divin, un Zeu […] Încă de când eram copil, exista un glas care, ori de câte ori se face
auzit, mă opreşte să fac ceea ce aveam de gând, dar niciodată nu mă îndemna să fac ceva.” (Platon, Apărarea lui
Socrate, în Filozofia greacă până la Platon, vol.II, partea I, ediţie îngrijită de Ion Banu, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 138 – 139).

767
eroului: „A doua zi lumea citea în ziare ” sau „Lumea era împărţită în două: unii îl vedeau
doar pe Roni, bărbatul elegant şi fermecător, care dădea strălucire saloanelor prin inteligenţa,
cultura şi verva sa ironică; alţii erau sensibili la sonoritatea numelui Margulia, în care citeau
vanitate, cruzime şi geniu al tragerii sforilor.”21
Treptat însă, naratorul martor şi apoi naratorul personaj implicat subiectiv vor fi
instanţele care vor înlocui vocea impersonală al cărei rol pare să fi luat sfârşit prin
îndeplinirea misiunii de acreditare a unor concepte resimţite ca necesare pentru ulterioara
dsfăşurare narativă: cerul intermediar şi forţele care guvernează câte un destin aparte.
Implicarea graduală a naratorului este evidentă de la un prim nivel care anunţă
distanţarea iniţială („S-ar putea ca, cel puţin pentru o perioadă din viaţa lui, privirea mea să
nu distingă limpede între fapte şi aura lor”22) până la o substituire totală a modului general de
a privi evenimentele, printr-o subiectivitate accentuată: „Abia acum, rupând cu mâna pânza
invizibilă puteam să visez în voie la urzelile tainice din jur. Această toamnă, care mai târziu
avea să fie numită «toamna sfâşierii europene», era totuşi o toamnă absolută. Navigam în ea
ca-n spaţiul ireal al unei oglinzi. Nu este el locul tuturor surprizelor?”23 Devenit avocat al lui
Roni Margulia, naratorul „ descoperă” că implicarea sa în destinul acestuia este mult mai
profundă decât ar fi crezut.
Fiind, pentru cei din jur, o personalitate fascinantă, Margulia reuşeşte în tot ce îşi
propune, fără niciun efort (primeşte un post în diplomaţie, îşi cumpără un yaht, este ales
preşedinte al Concernului G.M., intră în Academie etc.). Misterul din jurul lui este întreţinut
de o relaţie aparte cu steaua sa personală, legătură pe care el nu se sfieşte să o afişeze, tratând
cu dezinvoltură curiozitatea oamenilor şi afirmând chiar că el este obiectul interesului stelelor
şi nu invers. Acesta îşi alege o soţie cu numele Stela, îşi botează fiul Stelian, are vila păzită de
cinci dogi, fiecare cu câte o stea în frunte, iar în biblioteca sa pot fi văzute zece studii ale
aceleiaşi teme: o stea ca un fulg de zăpadă.
Acuzat de uciderea unuia din co - directorii Concernului G.M., Şuli Neumann,
Margulia îl ia ca avocat chiar pe naratorul care descoperă astfel că fuseseră colegi de clasă şi
că el jucase cândva rolul de element declanşator al seriei de evenimente norocoase din viaţa
acuzatului. Avocatul înţelege repede că rolul său va fi unul minimal, pentru că soarta
inculpatului era hotărâtă dinainte într-o altă sferă, iar dacă acesta îşi alesese ca apărător pe
„copilul care-i dăduse primul ajutor din viaţa lui”, acest lucru reprezentase doar „un gest
cochet la adresa stelei sale personale”24.
Trăsăturile care compun profilul teoretic al omului demonic îşi găsesc în mare măsură
ilustrarea literară în personajul Roni Margulia, ce pare să se plieze pe şablonul croit de
însuşi autorul său în urmă cu câteva decenii. Dozând cu abilitate ambiguitatea percepţiei
(„Aveai impresia că...”) naratorul subliniază ajutorul supranatural de care beneficiază
protagonistul din partea unor forţe superioare („Legătura cu stelele nu i-o contesta însă
nimeni”25), deoarece mereu un element imponderabil e cel care modifică situaţia, ca într-o
lovitură de teatru, „o mână nevăzută” fiind cea care-i guvernează destinul. Forţa de iradiere a

21
Ştefan Aug. Doinaş, Vizita stelei personale în T de la Trezor, ed. cit., pp.189-190.
22
Ibidem, p. 195.
23
Ibidem, p. 200.
24
Ibidem, pp. 205-206.
25
Ibidem, p. 190.

768
omului demonic se regăseşte în actele lui Margulia („ brusca strălucire pe care o iradiau
izbânzile lui ”26), acesta fiind un ins care obţine succesul chiar dacă în mod real
contracandidatul său este mai valoros (dovadă modul în care este ales la Academie) sau chiar
şi atunci când în aparenţă nu are nicio şansă (alegerea sa în funcţia de conducere a
Concernului G.M.). Izolarea nefirească şi crisparea cauzată de imposibilitatea oricărei
comunicări, caracteristice, de asemenea, omului demonic, sunt identificate de naratorul din
Vizita stelei personale în tensiunea în care trăieşte şi în atitudinea lui Margulia, cel care poartă
o mască surâzătoare sub care există însă o „crispare secretă”, un fel de revers ascuns al
atitudinii sale degajate. Avansarea unor dubii asupra naturii gesturilor personajului este doar
un pretext pentru narator de a introduce o nouă ipoteză, aceeea a genialităţii care configurează
omul demonic: „fără să vrei te întrebai dacă omul era chiar în toate minţile sau dacă nu cumva
actele oricărui ins genial sfidează, prin însăşi natura lor bunul simţ.”27
O trimitere explicită la situaţia lui Napoleon înainte de campania din Rusia facilitează
introducerea ideii de misiune, pe care Margulia o mărturiseşte confidentului său, naratorul, iar
momentul acestei lămuriri vine ca o justificare pentru alegerea avocatului într-un moment de
cumpănă. Conştient că nişte forţe superioare vor decide momentul retragerii sale de pe scena
vieţii unde îndeplinise un rol pre - scris, Margulia îl ia ca apărător pe fostul său coleg de
şcoală doar într – un gest de reverenţă şi de recunoaştere a unui final care încheie o existenţă
aflată sub semnul excepţiei. Copilul care îi dăduse primul ajutor din viaţă lui Margulia este
avocatul care îl apără; acel băiat care jucase rolul „firului de nisip în scoică”28, al
elementului iniţial al realizării carierei fulminante a lui Roni este din nou alături de acesta şi
ciclul este complet.
Victoria finală în proces – precizează naratorul - este una à la Pyrrhus29, extrem de
scump plătită; la două luni după aceasta, încep să apară semne ale declinului: Vega cea uriaşă
este otrăvită, Stela moare într – un accident, iar Stelian este rănit. Însuşi Roni Margulia este
găsit mort, după ce în preziua decesului său îşi făcuse ordine deplină între hârtii şi îl lăsase ca
administrator al averii şi ca tutore al fiului său, pe nimeni altul decât pe narator. Niciun detaliu
nu este oferit cititorului referitor la cauza decesului omului de afaceri, insistându – se doar pe
aspecte colaterale, pe o ciudată apariţie funebră, văzută de narator (un dric vechi, tras de un
cal mascat, ce avea în frunte o stea mare, albă) şi pe faptul că Margulia ştiuse ce şi când avea
să se întâmple. Destinul omului demonic este ilustrat integral prin acest personaj al cărui
parcurs de excepţie, la fel ca şi moartea sa surprinzătoare au fost decise în alt plan decât cel

26
Ibidem, p. 190.
27
Ibidem, p. 197.
28
„Elementul iniţial al realizării de sine pe care o urmăreşte poate fi un fapt însemnat, un gest oarecare, o
pasiune culpabilă; însă odată încorporat, acest element neglijabil joacă rolul firului de nisip în scoică: în jurul său
existenţa se grupează atît de impecabil, în valuri de o splendoare atît de integră, încît perla visată a personalităţii
scînteiază din mii de focuri orbitoare, indescriptibile.”( Ştefan Aug. Doinaş, Tragic şi demonic în Lectura poeziei
urmată de Tragic şi demonic, ed. cit., p. 476).
29
„Victorie à la Pyrrhus” – în zilele noastre, maxima sugerează o victorie scump plătită. Episodul invocat face
referire la un fapt real, războiul dintre Pyrrhus , regele Epirului, şi Roma pentru stăpânirea Peninsulei Italice (279
î.e.n.). În timpul bătăliei principale, armata regelui are pierderi considerabile, dar este învingătoare. Pyrrhus a
răspuns celor care îl felicitau pentru succes cu cuvintele: Dacă dobândesc încă o asemenea victorie, sunt
pierdut! (http://www.scritube.com/sociologie/EXPRESII-I-MAXIME-CELEBRE11313211411.php, accesat în
5.10. 2011).

769
uman; demonii din cerul intermediar i-au hotărât traiectoria fulminantă dar şi retragerea, iar
accidentul naşterii sale a fost şters brusc, fluxul temporal obişnuit reluându - şi curgerea.
În discursul narativ raportul pe care naratorul îl întreţine cu naratarul este diferit în
cele şapte fragmente ale povestirii; discursul modal din prima parte introduce abil eşafodajul
teoretic pe care se va construi istoria lui Cicerone Margulia, în timp ce, începând cu al doilea
fragment, eul narant devine şi actor, aducând subiectivitate şi apropiere umană, astfel încât
discursul evaluativ şi cel generalizant se vor amesteca adesea cu cel emotiv, stabilind legături
empatice cu cititorul. Transgresiune a unor concepte de filozofie a culturii în operă literară,
Vizita stelei personale reprezintă un metatext în sensul în care un text de ordinul întâi (Tragic
şi demonic) stă la baza celui de – al doilea (cel literar), ultimul dezvăluindu - şi conotaţiile
prin raportare permanentă la conceptele vehiculate în sursa primară, influenţa livrescă fiind
dinspre filozoful Doinaş către Doinaş prozatorul.

BIBLIOGRAFIE

Bibliografia operei:
Doinaş, Ştefan Aug., T de la Trezor, Fundaţia Culturală Secolul 21, Bucureşti, 2000.
Doinaş, Ştefan Aug., Eseuri, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996.
Doinaş, Ştefan Aug., Orfeu şi tentaţia realului, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1974.
Doinaş, Ştefan Aug., Lectura poeziei urmată de Tragic şi demonic, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1980.

Bibliografie critică:
a. În volume:

Boldea, Iulian (coordonator), Ştefan Aug. Doinaş. Repere critice, Editura Dacia XXI, Cluj-
Napoca, 2011.
b. În periodice:
Boldea, Iulian, Eseistica lui Ştefan Aug. Doinaş, în „România literară”, nr.25/26.06.2009.
Cristea-Enache, Daniel, Proza cu sânge alb în „ Secolul 21”, publicaţie periodică de sinteză,
nr.1-6 / 2003.
Ştefănescu, Alex, Ştefan Aug. Doinaş, prozator, în „România literară”, nr. 13, 4-10 aprilie
2001 (Anul XXXIV).

Bibliografie generală:
Adam, Jean Michel, Revaz, Françoise, Analiza povestirii, Traducere de Sorin Pârvu,
Institutul European, 1999.
Barthes, Roland, Plăcerea textului. Traducere de Marian Papahagi. Postfaţă de Ion Pop, Ed.
Echinox, Cluj, 1994.
Bremond, Claude, Logica povestirii, Traducere de Micaela Slăvescu. Prefaţă şi note de Ioan
Pânzaru, Ed. Univers, Bucureşti, 1981.
Burgos, Jean, Pentru o poetică a imaginarului. Traducere de Gabriela Duda şi Micaela Gulea.
Prefaţă de Gabriel Duda, Ed. Univers, Bucureşti, 1988.

770
Hăulică, Cristina, Textul ca intertextualitate.Pornind de la Borges, Ed.Eminescu,
Bucureşti,1981.
Negoiţescu, I., Stanca, Radu, Un roman epistolar, Ed. Albatros, 1978.
Platon, Apărarea lui Socrate în Filozofia greacă până la Platon, vol. II, partea I, ediţie
îngrijită de Ion Banu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.

Dicţionare:
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain (coordonatori): Dicţionar de simboluri: mituri, vise,
obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere. Traducere de Micaela Slăvescu,
Laurenţiu Zoicaş (coord.), Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Irina Bojin,
Victor- Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeţeanu, Agnes Davidovici, Sanda
Oprescu, Ed. Polirom, Iaşi, 2009.

Internet:
http://www.scritube.com/sociologie/EXPRESII-I-MAXIME-
CELEBRE11313211411.php, accesat în 5.10. 2011

Această lucrare este parţial susţinută de Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor
Umane (POSDRU), finanţat din Fondul Social European şi de către Guvernul român, cu numărul contractului
POSDRU 80641.

771
 INTRAREA ÎN NATO. CONTRIBUŢIA LUI CORNEL REGMAN LA
ALCĂTUIREA LEXICONULUI LITERATURII UNIVERSALE DIN
BUDAPESTA1
Entering NATO. Cornel Regman’s Contribution to the Writing of the
Budapest Universal Literature Thesaurus

PhD Candidate Florina MOLDOVAN LIRCĂ

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Cornel Regman seems to have finally won the worth place in the criticism` history of the second half of
the twentieth century. Despite of beeing disputed in life, lately the contemporary interpreters are more and more
interested in his work. Aware of his emblematic role in imposing authentical literature, today, the representatives
of Romanian literary criticism appreciate not only his aphoristic talent, but especially his rigorous interpretative
analysis, his exemplary professional conscience and his unique style. Further, little or even at all is known about
Cornel Regman`s contribution at achieving The Universal Literature Lexicon in Budapest. Through his
colaboration, after 1989, before The Dictionary of Romanian Writers (1995), it have been presented abroad
unique informations about Romanian and Bessarabian Literature, from the country and from the exile, and also
about Romanian publications. For six years, Cornel Regman has written over eighty dictionary papers,
presenting important writers in additional volumes of The Lexicon and updating the previous presentations of the
Romanian literature, eliminating gaps, completing the list of the works, of the critical references and of the
literary distinctions.

Keywords: Cornel Regman, literary criticism, The Universal Literature Lexicon in Budapest, Farkas
Jenő, the twenty century

Cornel Regman pare să-şi fi câştigat definitiv locul în istoria criticii din a doua
jumătate a secolului al XX-lea, suscitând în ultimul timp tot mai vizibil interesul exegezei
contemporane, deşi, în timpul vieţii, au existat destule voci care să-l conteste. Conştienţi de
rolul său emblematic în impunerea literaturii autentice, reprezentanţii criticii literare
româneşti de astăzi amintesc nu numai de talentul său aforistic, dar mai ales de rigoarea
analizelor interpretative, de conştiinţa profesională exemplară şi de stilul său unic. Studiul de
faţă îşi propune să aducă la cunoştinţa cititorului, în plus, contribuţia sa la alcătuirea
Lexiconului Literaturii Universale din Budapesta, despre care se ştie prea puţin sau chiar
deloc2. Datorită colaborării lui Cornel Regman au fost prezentate după 1989, în afara graniţei,
informaţii unice despre literatura română şi basarabeană, din ţară şi din exil, şi despre
revistele româneşti, anterioare apariţiei Dicţionarului scriitorilor români. Timp de şase ani,
Cornel Regman scrie peste optzeci de fişe de dicţionar, prezentând scriitori esenţiali în

1
Acest capitol din activitatea profesională a lui Cornel Regman a prins contur odată cu oportunitatea cercetării
oferite de Ştefăniţă Regman, fiul criticului, împreună cu care am descoperit în arhiva familiei un dosar personal al
criticului din perioada colaborării sale la realizarea Lexiconului Literaturii Universale din Budapesta. Acesta
cuprinde: unele din fişele de dicţionar ale autorilor prezentaţi în Lexicon, ciornele de lucru, tabele, liste
biobibliografice.
2
O mare parte din documentarea noastră a fost posibilă şi datorită amabilităţii lui Farkas Jenő (născut în 1944,
profesor universitar, istoric literar, traducător şi editor maghiar), care a acceptat – prin e-mail, în iunie 2012 – să
evoce contextul în care s-a cunoscut cu Cornel Regman, în ce a constat colaborarea acestuia la alcătuirea
Lexiconului Literaturii Universale din Budapesta şi care ne-a pus la dispoziţie o parte din corespondenţa trimisă
pe parcursul acestei colaborări.

772
volumele suplimentare ale Lexiconului, şi aduce la zi prezentarea literaturii române din
volumele anterioare, eliminând lacune, completând lista operelor, referinţele critice şi
distincţiile literare.

Antecedente...
După Al Doilea Război Mondial, în anii 60, membrii redacţiei de specialitate a
Academiei Ungare au pus bazele editării unui dicţionar de literatură universală, în şase
volume. Înţelegând repede că materialul vizat este prea amplu pentru a încăpea în numărul de
volume propus, au luat decizia de a publica Lexiconul Literaturii Maghiare separat, în trei
volume. Chiar şi aşa, specialiştii s-au văzut obligaţi să extindă panorama literaturii universale
până au ajuns la 19 volume, ultimul publicat în 19963. Astfel, literaturii române clasice şi
contemporane i-au fost consacrate peste 500 de articole, reprezentând la ora respectivă, în
1996, „cea mai bogată lucrare de referinţă pentru literatura română”4. În aceeaşi perioadă,
Cornel Regman îl cunoaşte pe Farkas Jenő5 (ruda Zorinei Regman 6), cu care va avea ulterior
importante colaborări literare. În 1989, când Farkas Jenő devine colaborator principal al
Világirodalmi lexikon7 (Lexiconul literaturii universale), Enciclopedia cuprinde deja 11
volume, alcătuite sub coordonarea criticului literar Belia György8, însă articolele lui Cornel
Regman sunt publicate începând cu volumul al cincisprezecelea. Printre lectorii şi consultanţii
ştiinţifici care şi-au adus contribuţia la realizarea Lexiconului, înainte de 1989, se numără
criticul român Aurel Martin, iar ca autori îi reţinem pe Adrian Marino şi Mircea Popa. Din
1989 până în 1995, Cornel Regman va avea o contribuţie substanţială la alcătuirea celor patru
volume ale Lexiconului (de la T la Z)9 şi a ediţiei suplimentare (A-Z), colaborarea sa la

3
Balogh József, „Lexiconul de literatură universală” al Academiei Ungare, în „Curentul cultural”, 28 octombrie
1997, p. 7, explică pe larg preistoria apariţiei Lexiconului, precum şi detalii legate de structura sa: peste 70 000
de articole, elaborate de 1 500 de specialişti (maghiari şi străini) şi 14 791 de pagini tipărite.
4
Idem, art. cit.
5
Cei doi s-au cunoscut odată cu „trabanto-mobilitatea Regmanilor” (Farkas Jenő) la Cristurul Secuiesc, în
judeţul Harghita, unde locuia familia Farkas. Farkas Jenő îşi aminteşte cu multă plăcere – în evocarea intitulată
Note despre criticul Cornel Regman – nu numai de aceste întâlniri („Aceste vizite la Cristuru Secuiesc erau
insolite şi pline de haz din mai multe cauze. Tatăl meu, profesor de maghiară şi de franceză vorbea cu greutate
limba română, astfel conversaţiile între Cornel şi tatăl meu s-au transfomat de multe ori într-un dialog în
franceză, ba în giumbuşlucuri. Cornel imita cuvintele ungureşti, punând la sfârşitul fiecărui cuvânt desinenţa
„izmus”, caracteristic pentru maghiară. Vorbeam trei limbi, pentru că Zorina ştia bine ungureşte, iar mama mea,
fiind profesoară, cunoştea româna şi franceza. Babelul lingvistic «se construia» cu haz de fiecare dată”), ci şi de
anii de studenţie petrecuţi mai târziu la Bucureşti alături de familia Regman (tânărul Jenő studiază între 1968 şi
1972 la secţia Franceză-Română a Universităţii de Litere din Bucureşti, dar rămâne în capitală până în 1982,
când se stabileşte definitiv la Budapesta): „Cornel şi Zorina m-au luat deseori la Casa Scriitorilor din Bucureşti
ca să cunosc lumea literară, mai pe ales pe cei din cercul lor de prieteni (Ion Negoiţescu, Şt. Aug. Doinaş,
Nicolae Balotă), cu care, pe urmă, m-am întâlnit la Budapesta, am purtat corespondenţă cu ei, am făcut
interviuri, publicate în reviste româneşti şi ungureşti şi pe urmă în volume”.
6
Prin alianţă, Farkas Jenő îi este nepot lui Cornel Regman, respectiv, mama sa, născută Peter Margit, este
verişoară de gradul al doilea cu Zorina Regman, soţia criticului.
7
Világirodalmi lexikon, Akadémiai Kiadó, 1970- 1996, Budapest.
8
Ediţiile Lexiconului Literaturii Universale din Budapesta apărute până la colaborarea lui Cornel Regman sunt:
A-Cal (1970), Cam-E (1972), F-Groc (1975); Grog-Ilv (1975), Im-Kamb (1977), Kamc-Lane (1979), Lanf-Marg
(1982), Mari-My (1982), N-O (1984), P-Praga (1986), Pragm-Rizz (1989), Rjab-Sez (1991), Sf-Suzuki (1992),
Svab-Szy (1992).
9
Cele cinci ediţii la care a colaborat Cornel Regman sunt: Taa-Tz (1993), U-Vidz (1994), Vie-Y (1994), Z-Index
(1995) şi volumul suplimentar (A-Z) – 1996.

773
realizarea acestui Dicţionar de literatură, alături de I. Negoiţescu, Al. Săndulescu, Cornel
Ungureanu, Ioan Moldovan, însumând şase ani.
Contribuţia lui Cornel Regman la Lexiconul Literaturii Universale din Budapesta
Datorită colaborării lui Cornel Regman, în Lexicon au fost prezentate informaţii
unice despre literatura română din ţară şi din exil, anterioare apariţiei Dicţionarului
scriitorilor români10: „se poate spune că lexiconul literaturii universale din Budapesta,
mai ales datorită colaborării lui Cornel Regman, la vremea respectivă, a fost cel mai
complet dicţionar al scriitorilor români!”11. Este ştiut faptul că în România nu se editase
încă nicio lucrare completă de acest fel; în 1995, Dicţionarul Scriitorilor Români se afla,
datorită marilor dificultăţi de apariţie, abia la primul volum (A-C). Enciclopedia maghiară
rămâne, deci, un model al genului dăruit cercetării româneşti. Pentru prima dată – până la
apariţia întâiului volum al Dicţionarului General al Literaturii Române (2004) – scriitorii
basarabeni din ţară şi din exil se găsesc laolaltă cu cei români, oferind o imagine amplă a
tuturor scriitorilor, dar şi a revistelor româneşti12.
Rolul care îi revine lui Cornel Regman, prin cele mai mult de optzeci de articole
esenţiale, se concretizează în două direcţii: pe de-o parte, eliminarea lacunelor şi aducerea
la zi a prezentării literaturii române – completarea operei, a referinţelor critice (mai ales a
monografiilor) şi a distincţiilor scriitorilor care deja figurau în lexicon; pe de altă parte,
alcătuirea fişelor de dicţionar ale unor autori propuşi pentru celelalte patru volume şi
pentru ediţia suplimentară (articole complete, depăşind cadrul steril al unui volum
„suplimentar”). Fişele de dicţionar ale autorilor – despre care Cornel Regman a scris şi în
cronici – sunt cu atât mai interesante cu cât ele nu se adresează publicului românesc, ci
sunt destinate traducerii. Din acest motiv, libertatea de care dispune autorul este
superioară, în consecinţă, şi originalitatea caracterizării este alta. Toate acestea ilustrează
un act critic consecvent, fără nevoia revizuirii, de aceea autorul însuşi le va considera
parte din opera sa critică. În 31 mai 1999, când a primit premiul Uniunii Scriitorilor
pentru Opera Omnia, Cornel Regman şi-a însuşit, alături de actul său critic, alte două
ipostaze definitorii – „fapte de arme”, cum le-a denumit el însuşi: cea de colaborator la
alcătuirea Lexiconului şi cea de aforist, „ieşirea mea în lumea umoriştilor”. Despre
articolele de dicţionar apărute în Enciclopedia de literatură universală a Academiei din
Ungaria, criticul a amintit cu hazu-i specific, considerându-le cartea de vizită a României
în Europa: „prin Lexiconul literaturii universale am reuşit să bag mai mult de o sută de
scriitori români în NATO”13.
Articolele de dicţionar conţin, în general, portrete biografice completate de
bibliografia operei, analize critice, şi mici observaţii de stil14. Nu lipseşte din prezentări

10
În 1995 apare primul volum din Dicţionarul Scriitorilor Români (A-C), coordonatori Mircea Zaciu, Marian
Papahagi, Aurel Sasu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
11
Farkas Jenő în evocările oferite subsemnatei în iunie 2012.
12
În volumul al şaisprezecelea a prezentat pe larg revista „Viaţa românească”.
13
Cornel Regman, discurs ţinut la decernarea premiului „Opera Omnia” pentru întreaga activitate, în 1999
(preşedinte: Laurenţiu Ulici). Ungaria se afla deja în NATO, pe când România va intra abia în 2004. În acest
sens, se poate vedea şi articolul lui Farkas Jenő despre Cornel Regman: Aki román írókat vitt a NATO-ba,
Magyar Nemzet, 22 decembrie 1999.
14
Autorului îi reţin atenţia mai ales nereuşitele stilistice, cum e, de exemplu, cazul lui Paul Anghel, care se
defineşte ca prozator printr-un „stil tern, excesiv jurnalistic” sau cel al criticului Alexandru Balaci, căruia îi este
caracteristic un stil „exaltat şi grandilocvent”.

774
perspectiva istorico-literară, mult mai de efect, însă, când se axează pe criteriul axiologic.
Uneori, condiţia prezentării unor autori la a căror încadrare în sistemul de valori al
literaturii nu consimte pe deplin, autorul apelează la nota informativă, rolul său
rezumându-se astfel la o simplă îndeplinire a unei sarcini trasate de redactorii
Lexiconului. În schimb, actul critic-analitic este profund temeinic, caracterizat de acribie,
când vine vorba de scriitorii pe care îi recunoaşte ca făcând parte din reprezentanţii de
seamă ai literaturii române.
Sinteza biografică debutează, de obicei, cu referinţe despre nivelul artistic al
scriitorului şi cuprinde informaţii despre nume, educaţie, mediul formării, precum şi
despre activitatea literară (debut, publicaţiile la care a colaborat, apartenenţa la un cerc
literar etc.). Între schiţa biografică şi activitatea literară se face întotdeauna distincţia, cele
două părţi fiind marcate prin paragrafe distincte.
Articolul critic nu este prezent obligatoriu la toţi scriitorii, diferenţa constând în
valoarea estetică a operei care îi reprezintă. Interpretarea poate conţine uneori opiniile
critice ale altor autori, însă predomină judecăţile de valoare personale, care aduc nuanţări
şi analize incitante prin justeţe. De obicei, autorul încearcă să pună în lumină ceea ce îl
individualizează pe poetul/prozatorul vizat şi îl sustrage generaţiei căreia îi aparţine. De
exemplu, Doinaş este autorul unor poeme ce se prezintă, în viziunea criticului, ca
„monade autonome, în afara contextului poetic general”15. Mircea Dinescu nu se
aseamănă deloc cu confraţii, nici prin tematică, nici prin stil; el se diferenţiază de ei „prin
ce spune şi cum spune”16. E interesantă aici caracterizarea pe care le-o face colegilor de
generaţie printr-o etichetă sintetic-portretizantă: Marin Sorescu se defineşte prin umor şi
ambiguitate, Ana Blandiana e subtil-aluzivă, Ileana Mălăncioiu e autoarea unor poeme
apocaliptice, iar optzeciştii toţi, în frunte cu M. Cărtărescu, scriu o poezie ironic-textuală.
Partea de final conţine întotdeauna două-trei referinţe critice, de obicei mai
recente, selectate fie din bibliografia criticului însuşi, fie din ale altor exegeţi. Predomină
criteriul cronologic al referinţelor critice însă monografiile au prioritate, referinţele
apărând atunci în ordine descrescătoare.

Selecţia autorilor. Lista lui Cornel Regman

Pentru a ne forma o imagine de ansamblu asupra unui proiect de o asemenea
anvergură, ni se pare importantă, înainte de orice, schiţarea modalităţii prin care se făcea
selecţia autorilor. Într-o scrisoare inedită, trimisă lui Cornel Regman în 10 martie 1995, din
Budapesta, Farkas Jenő transmite din partea redacţiei o primă listă de autori propuşi pentru
cele două volume suplimentare17. Din scrisoare reiese că lista poate fi completată, cu
singura precizare că ar trebui să fie „cât mai fidelă unor valori”18. O altă scrisoare, din 23
15
Fişa de dicţionar a lui Ştefan Aug. Doinaş, din dosarul personal al criticului.
16
Idem, fişa de dicţionar a lui Mircea Dinescu.
17
Redăm ca atare lista, întrucât contează nu numai pentru înţelegerea felului în care a fost receptată literatura
română postbelică de către cultura maghiară, ci şi pentru contribuţia lui Cornel Regman la definitivarea ei:
Slavco Almăjan, Paul Anghel, Alexandru Balaci, Nicolae Balotă, Eta Boeriu, Emil Botta, Constanţa Buzea,
Augustin Buzura, Radu Cosaşu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Şt. Aug. Doinaş, Paul Goma, Dan Laurenţiu,
Toma G. Maiorescu, Ileana Mălăncioiu, Norman Manea, Dumitru Micu, Dan Mutaşcu, Mircea Nedelciu, Mircea
Săndulescu, Dinu Săraru.
18
Criteriul este impus de membrii redacţiei de editare, preluat şi citat de Farkas Jenő, în scrisoarea inedită
trimisă lui Cornel Regman, în 10 martie 1995, aflată în dosarul personal al criticului.

775
martie 1995, conţine „ultima listă” de scriitori propuşi pentru volumele suplimentare,
aducând mici modificări19. Cei marcaţi – completează F. Jenő – au avantajul de a fi fost
traduşi în ungureşte, „deci ar fi bine să figureze în dicţionar”20. Aşadar, criteriul estetic
devine secundar, primordială fiind popularitatea unor scriitori, traduşi în ungureşte21. În
această situaţie, opţiunea autorului se reduce la a scurta considerabil prezentările acolo
unde propunerile din afară nu coincid cu propria scară de valori, ori de a face dreptate
printr-un ton justiţiar, intransigent.
Răspunsurile lui Cornel Regman pe care le avem la îndemână sunt din 26 aprilie, 31
mai şi 21 iunie 1995. Reiese din aceste scrisori că a realizat, aşa cum i s-a cerut,
completările solicitate pentru anii 1970-1995, ajutat de „materia bibliografică” pusă la
dispoziţie de Centrul cultural (Uniunea Scriitorilor, Biblioteca Academiei). În ceea ce
priveşte perioada 1990-1995, însă, cea mai mare parte din documentare a fost împiedicată
de lipsa surselor din biblioteci: „aşa se explică lista separată cu apariţiile de după 1990”22.
Greutatea – de multe ori imposibilitatea – de a afla informaţii despre cărţi şi scriitori îl
determină să apeleze nu numai la indicaţiile din reviste, ci chiar la autorii înşişi23. Cât
despre alcătuirea fişelor din volumele suplimentare24, autorul articolelor îşi propune chiar o
metodă de lucru, fundamentată pe criteriul axiologic, care-i va ghida de fiecare dată actul
interpretativ: „referitor la ce urmează să mai fac, evident că voi începe cu cei ce mă
interesează cu deosebire”25. Înţelegem prin a-l „interesa cu deosebire” nu un criteriu
analitic subiectiv, condus de simpatii personale, ci brevetarea valorică a operelor autorului.
Scrisoarea din 26 aprilie trimisă de Cornel Regman conţine chiar o ierarhizare personală a
autorilor propuşi a fi incluşi în Lexicon: „îi consider importanţi sau fezabili de mine”26. Ca
„listă de autori socotiţi fundamentali într-o literatură anume”27, aceştia pot fi socotiţi
canonici, potrivit accepţiei pe care Mihaela Anghelescu o atribuie canonului. Autoritate
critică a vremii, Cornel Regman avea toate atuurile să propună un canon postbelic, mai ales

19
Sunt adăugaţi celor de mai sus Petre Anghel, Lucian Avramescu, Horia Bădescu, Verona Brateş, Petre Bucşa,
Mircea Cărtărescu, Doina Cetea, Iordan Chimet, Mircea Ciobanu, Ioana Crăciunescu, Diomitrie Danciu, Paul
Drumaru, Dinu Flămând, Ioan Flora, Gabriel Gafiţa, Pavel Gătăianţu, Zeno Ghiţulescu, Gheorghe Grigurcu,
Gheorghe Grosu, Bazil Gruia, Aurel Gurghianu, Traian Iancu, Virgil Ierunca, Negoiţă Irimie, Gabriel Liiceanu,
Felicia Marina-Munteanu, Virgil Mazilescu, Ştefan Mihăilescu, Ion Noja, Constantin Olariu, Mircea Opriţă,
Augustin Pop, Ioanid Romanescu, Petru Romoşan, Miron Scorobete, Octavian Sireagu, Dumitru Trancă.
20
Citatul îi aparţine expeditorului scrisorii din 23 martie 1995, Farkas Jenő. Autorii traduşi în ungureşte sunt:
Slavco Almăjan, Nicolae Balotă, Constanţa Buzea, Augustin Buzura, Mircea Cărtărescu, Doina Cetea, Mircea
Ciobanu, Ioana Crăciunescu, Leonid Dimov, Mircea Dinescu, Şt. Aug. Doinaş, Paul Drumaru, Gheorghe Grosu,
Bazil Gruia, Aurel Gurghianu, Traian Iancu, Gabriel Liiceanu, Ileana Mălăncioiu, Constantin Olariu, Petru
Romoşan, Miron Scorobete.
21
Aceasta reiese şi dintr-o altă scrisoare, trimisă lui Cornel Regman de Farkas J., în 2 iunie 1995: „însă e o
problemă: am primit o listă de la redactoriţa mea cu scriitorii şi traducătorii care sunt importanţi pentru noi (au
tradus, au fost traduşi etc.)”.
22
Scrisoare inedită, din arhiva personală a criticului, datată 26 aprilie 1995.
23
Farkas Jenő, în „Apostrof”, an XXIII, nr. 10 /2012:„Corespondenţa noastră reflectă profunzimea cu care
autorul a elaborat aceste articole, mai ales în lipsa unor informaţii necesare, pe care le-a cules cu trudă din
diverse biblioteci”.
24
Din atelierul de lucru al criticului reiese că autorul a lucrat la volumele suplimentare ale Lexiconului în două
etape: prima tranşă conţine un număr de 40 de prezentări de scriitori, iar a doua 12 fişe de dicţionar plus una
alcătuită de însuşi autorul, C. Olariu, prescurtată de critic. Aceste evidenţe ţin seama şi de premiile şi distincţiile
primite de aceşti scriitori.
25
Scrisoarea trimisă de Cornel Regman lui Farkas Jenő, în 26 aprilie 1995.
26
Ibidem.
27
Mihaela Anghelescu, în postfaţa Canonului occidental, de Harold Bloom.

776
că despre cei mai mulţi scrisese şi în cronicile sale, semn de consecvenţă şi perseverenţă. În
ordinea propusă de critic, autorii semnificativi sunt: Ştefan Aug. Doinaş28, N. Balotă29, Eta
Boeriu, E. Botta, M. Dinescu, P. Goma, D. Laureţiu, I. Mălăncioiu, M. Nedelciu, M.
Săndulescu, V. Brateş, C. Buzea, A. Buzura, M. Cărtărescu, M. Ciobanu, R. Cosaşu, L.
Dimov, Gh. Grigurcu, A. Gurghianu. Iar „din afară”: V. Ierunca, Şt. Baciu, N. Manea, V.
Horia, Ioana Crăciunescu, D. Flămând, Romoşan, V. Mazilescu, M. Opriţă, I. Romanescu,
H. Bădescu. Nu întâmplător, unii din aceşti scriitori vor beneficia de cele mai ample
prezentări: Doinaş, E. Botta, Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, bucurându-se deopotrivă
de subtile analize interpretative. Dar a propune un canon cu numai 30 de scriitori, ştia şi
criticul că nu se poate. De aceea, completează imediat lista cu ceilalţi autori canonici, care
„lipsesc nejustificat”30 şi care, în viziunea sa, ar întregi imaginea literaturii române
postbelice: M. Zaciu, D. Ţepeneag, Alexandru George, Dan Grigorescu, G. Bălăiţă, M. R.
Paraschivescu, Paul Cornea, P. Sălcudeanu, Sami Damian, Matei Călinescu, Pavel Chihaia,
V. Nemoianu, Toma Pavel, H. Stamatu, Wolf Aichelburg, Ion D. Sârbu, Radu Enescu, Ov.
Cotruş, Marian Papahagi, Sorin Titel, Z. Ornea, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu, Mircea
Iorgulescu („din afară”), Andrei Pleşu, Bujor Nedelcovici („din afară”), Costache Olăreanu,
precum şi generaţia 80: L. I. Stoiciu, Tr. T. Coşovei, I. Stratan, Radu G. Ţeposu, Ion
Groşan, Florin Iaru, Marta Petreu, Şt. Agopian, Nichita Danilov, D. Damaschin, Ion
Mircea, D. Turcea, Ion Mureşan, Al. Muşina, M. Zamfir, „şi alţi câţiva al căror nume nu-mi
vine în minte”31. Şi, totuşi, dintr-un colţ inspirat al memoriei, se ivesc „în ultimul moment”
G. Adameşteanu, Nic[olae] Velea, Vasile Rebreanu, Al. Ivasiuc, Marin Preda, ultimii doi
cu semn de întrebare. Cei trei prozatori, N. Velea, V. Rebreanu şi Al. Ivasiuc, vor fi trecuţi
în scrisoarea următoare, din 31 mai 1995, ca obligatorii: „ce este cu următorii prozatori de
care n-am dat în listele trimise? Există, nu există? Nu-mi închipui că n-au fost făcuţi!”32.
Fundamentali sunt, pentru critic, nu numai românii originari, ci şi basarabenii, care
„au o generaţie 80 stimabilă, în orice caz superioară ca performanţe literare celor dinainte
din lista primită”33; lipsesc nejustificat, deci, I. Druţă, Leonida Lari, Nic. Dabija, Vasile
Gîrneţ, Vsev[olod] Ciornei, Valeriu Matei, Dan Crudu, Leo Barboianu, Emil Galaicu-Păun,
Şelaru Ariadna, [Gheorghe] Malarciuc, [George] Meniuc, [Dumitru] Matcovschi. Niciunul
dintre ei, însă, nu va apărea în Lexicon. Vor figura, în schimb, Gabriela Adameşteanu,
Alexandru George, Radu Enescu, Ov. Cotruş (prezentaţi chiar de Cornel Regman), Traian
Coşovei şi Vasile Rebreanu.
Mircea Martin consideră că rolul criticii literare nu se rezumă doar la a propune o
listă de autori canonici, ci are în vedere, mai degrabă, un caracter orientativ al creaţiei:
„departe de a fi un colector neutru de titluri, el [canonul] stimulează, încurajează anumite

28
Despre poetul Doinaş, criticul a scris nouă cronici.
29
În Cărţi, autori, tendinţe (1968) a scris despre: E. Botta; Cică nişte cronicari... (1970): Leonid Dimov;
Explorări în actualitatea imediată (1978): N. Balotă, M. Dinescu, Augustin Buzura, Dinu Flămând, H. Bădescu;
Noi explorări critice (1982): Verona Brateş, V. Mazilescu; De la imperfect la mai puţin ca perfect (1987): Ileana
Mălăncioiu, Mircea Nedelciu; Nu numai despre critici (1990): Gh. Grigurcu; Dinspre „Cercul literar” spre
„optzecişti”: Eta Boeriu, Mircea Cărtărescu.
30
Scrisoarea din 26 aprilie 1995.
31
Ibidem.
32
Scrisoare inedită, trimisă de Cornel Regman lui Farkas Jenő, în 31 mai 1995.
33
Scrisoarea din 26 aprilie 1995.

777
încercări şi tendinţe creatoare şi, bineînţeles, descurajează altele”34. Cornel Regman şi-a
exprimat foarte clar nu numai preferinţele în ceea ce priveşte exemplaritatea estetică, ci şi
opţiunile de eliminare a unor scriitori din lista lexicografică. Din acest motiv, pentru el, D.
Mutaşcu, L. Avramescu, D. Cetea35, P. Bucşa, D. Danciu, Negoiţă Irimie, Felicia
Munteanu, Traian Iancu, Ion Noja, Şt. Mihăilescu, O. Şireagu, D. Trancă, şi alţii (Petru
Anghel, C. Olariu) „nu au ce căuta, deşi figurează în listele trimise”. Iar în cazul unora îşi şi
justifică opţiunea marginalizării: „din lista trimisă de tine, unii autori sunt atît de modeşti
(şi compromişi chiar) încît nu vă recomand să-i încludeţi în Lexicon. Eu, în orice caz nu i-
am prezentat: Gh. Grosu (autor de ... epigrame), Iancu Traian (specialist în cultul
personalităţii...), Felicia Maria-Munteanu, o clujeancă de tot modestă, Mihăilescu Ştefan -
urechist la Uniunea Scriitorilor, fără volum, Pop Augustin, poet la început de drum, fără
relief, Slavco Almăjan, poet din Serbia, necomentat la noi, Noja Ion, activist de partid în
Cluj, cu cronici binevoitoare, interesate la timpul său”36. Tot la categoria respingerilor intră
Paul Anghel, A. Balaci, T. G. Maiorescu, D. Micu, D. Săraru, I. Chimet, Ioan Flora, G.
Gafiţa, Z. Ghiţulescu, Scorobete, „propuşi de ei nealeşi de mine p[en]t[ru] a-i face”37.
Pentru el, aceştia nu sunt scriitori autentici, lipsindu-le nu numai meritele estetice, dar mai
ales talentul. În plus, unii dintre ei, cum ar fi Paul Anghel ori Alexandru Balaci, rămân în
memoria lui Regman cu o imagine de autori aserviţi politic38.
Dezinvolt, lipsit de prejudecăţi, liber în exprimare şi opinie, Cornel Regman nu ţine
cont, deci, de criteriul traducerii în ungureşte, propus de redactorii Enciclopediei. Astfel că,
în scrisoarea datată 31 mai 1995, după finalizarea unei prime liste, notează: „următorii au
rămas şi ei nefăcuţi, dar nu e nicio nenorocire: Drumaru, Ioan Flora, P. Gătăianţu, Slavko
Almăjan, Gabriel Gafiţa, Zeno Ghiţulescu. Aşa cum ţi-am scris, o seamă de «scriitori» n-au
ce căuta într-un Lexicon, mai ales străin [...] chiar dacă s-a tradus din unii în ungureşte”39.
Şi totuşi, unele concesii va face autorul conştient: „am lăsat totuşi pe unii clujeni mai
acătării”40: Doina Cetea, Bazil Gruia41, Negoiţă Irimie42, M. Scorobete43. Deşi nu
impresionează cu nimic, cel puţin scriu o poezie de factură tradiţională, cu timide încercări
de autodefinire pe alocuri, motivează criticul.
Văzându-şi fără ecou propunerile, autorul se vede nevoit a-şi reorganiza lista de
propuneri, pe genuri şi specializări, sperând măcar într-o minimă concretizare a ei. Astfel,

34
Mircea Martin, Despre canonul estetic, în „România literară”, nr. 5/2000.
35
Şi, totuşi, pentru că fişa de dicţionar trebuie realizată, autorului i-ajunge un singur paragraf, pentru a spune tot
ce îl nemulţumeşte: „lirism de factură magic-realistă, poemele sunt un fel de descântece, incantaţii menite să
creeze o atmosferă vaporoasă, un aer nedefinit. Sensibilitate tipic feminină, discreţie, delicateţe, fervoare vitală.
Expresia fără surprize, uneori alunecând în abstractism”.
36
Scrisoare inedită, trimisă de Cornel Regman lui Farkas Jenő în 21 iunie 1995.
37
Scrisoarea lui Cornel Regman din 26 aprilie 1995.
38
În ciuda contribuţiei la popularizarea literaturii italiene în ţara noastră, despre Alexandru Balaci reţine că în
ultimii ani ai Dictaturii a susţinut cultul personalităţii lui Ceauşescu. Iar proza lui Paul Anghel păcătuieşte prin
caracterul tendenţios, prin programul propagandistic.
39
Scrisoarea lui Cornel Regman din 31 mai 1995.
40
Ibidem.
41
Bazil Gruia e, pentru autor, un tradiţionalist din speţa lui Blaga, iar ca temperament „poetul e un vitalist,
animat de elanuri energetiste traduse în exacerbarea limbajului”.
42
La acest poet, temele convenţionale „sunt traduse în caligrafii delicate”. Dar poemele vârstei mature realizează
un salt în sensul afirmării personalităţii, poetul încercând o autodefinire cu umor şi dezinvoltă autoironie.
43
La Scorobete proza suferă de infirmitate epică, iar în ceea ce priveşte poezia, reţine „inspiraţia naturistă în
spiritul poeziei «de notaţie» agreată de poeţii clujeni”.

778
în scrisoarea din 31 mai 1995 (nu cunoaştem dacă în această perioadă s-au mai scris şi
altele), el va reveni cu o nouă listă, nu mult mai concisă, căci ajustările sunt minime44: „îţi
scrisesem făcând câteva propuneri (prea multe!) de scriitori care ar fi meritat să fie prezenţi
în Lexicon. Dintre aceştia, de amorul artei, am selectat pe câţiva a căror absenţă ar putea fi
regretată [subl. aut.]”45. Practic, toate propunerile sale, prea multe iniţial, rămân cam
aceleaşi, cel mult trecând printr-o selecţie reordonatoare. Ciornele confirmă propunerile din
scrisori, cuprinzând doar câteva nume în plus faţă de lista trimisă la Budapesta46. Dar toate
aceste insistenţe şi reveniri ale sale asupra ierarhiei artiştilor vorbesc despre o conştiinţă
critică ce nu poate accepta ca imaginea literaturii peste hotare să rămână infirmă. Această
etapă finală, de negocieri şi propuneri, îi va rămâne în minte lui Cornel Regman ca una
„dramatică”, datorită contradicţiei dintre calitate şi puţinul spaţiu acordat ei: „mai
acordându-mi-se 25 de pagini pentru a îndrepta ce mai era de îndreptat, am fost pus în
situaţia – într-o întrecere contra cronometru – de a alege din numărul mare de competitori
pe aceia care nu puteau nicicum lipsi din cuprins”47. De remarcat este şi – chiar dacă fără
succes – încercarea de a impune generaţia optzeciştilor.

Critica de dicţionar
Sfidând rutina criticii de dicţionar, actul critic al lui Cornel Regman este mai mult
decât o prezentare rigid-descriptivă. Dimpotrivă, micul „lexicon” încropit de autor prin
fişele de prezentare48 fac dovada unui adevărat dicţionar critic, care conjugă nota
informativă cu analize interpretative de reală valoare. Valorizările prudente nu-i sunt
niciodată pe plac, de aceea analizele provocatoare iau forma unui comentariu suplu.
La poeţi, autorul apreciază în mod deosebit, chiar în ciuda unor irealizări, vitalitatea
poeziei, prospeţimea şi spontaneitatea naturală. Ştefan Baciu este un astfel de poet, care de
la debut se remarcă prin „spontaneitate, graţie, risipă de fantezie, prospeţime”, calităţi de
care nu se va dispensa nici mai târziu. Referinţele autorului nu insistă pe poezia din exil,
rămânând doar la concluzia că sunt mai meşteşugite decât cele din ţară. Dar asta nu-l

44
Iată în ce constau, de fapt, modificările: dintre cei propuşi mai sus, îl elimină pe Dan Grigorescu, se
interesează dacă există deja în liste [Dimitrie] Stelaru, Nichita Stănescu şi [Adrian] Păunescu, şi îi trece la
categoria de probabilitate pe unii dintre ei, notaţi în creion cu „eventual şi” (poeţii optzecişti: Fl. Iaru, Tr.
Coşovei, Marta Petreu, N. Danilov, Ion Mureşan, D. Turcea, prozatorii: P. Sălcudeanu, Şt. Agopian, Ion Groşan,
şi criticii: G. Dimisianu -omis în scrisoarea anterioară, Radu Enescu, Ov. Cotruş, M. Zamfir, Marian Papahagi,
Andrei Pleşu, Radu G. Ţeposu, Liviu Ciocârlie şi Al. Călinescu – ultimii doi omişi anterior, S. Damian, Ileana
Vrancea – neinclusă înainte, dramaturgii Al[exandru] Mirodan şi George Banu). În schimb, sunt propuşi
suplimentar faţă de prima listă poeţii Emil Brumaru, Const. Tonegaru, Radu Stanca (despre ultimii doi se
întreabă dacă „există sau nu?”), Alex. Lungu, Nicu Caranica, prozatorul Al. Papilian şi criticii Laurenţiu Ulici,
Zoe Buşulenga, N. Tertulian. Nu-i omite nici pe scriitori generaţiilor „mai vechi”, care, dacă nu lipsesc, cel puţin
nu apar în listele sale: Virgil Gheorghiu, Radu Tudoran, Iulian Vesper, Dragoş Vrânceanu, Virgil Teodorescu.
45
Scrisoarea din 31 mai 1995.
46
Dintre toţi îi menţionăm pe [Octavian] Paler, [Nicolae] Steinhardt, [Constantin] Noica, [Petre] Ţuţea, [Mihai]
Şora, care apar într-o listă „p[en]t[ru] Jenő”, alături de Doinaş, Paleologu, Liiceanu, Pleşu.
47
Cornel Regman citat de Balogh József, în „Curentul cultural”, art. cit.
48
Necunoscute nici acum publicului românesc, publicarea acestor „fişe de dicţionar” va constitui una dintre
preocupările noastre ulterioare, într-o ediţie care să dezvăluie cititorilor şi celelalte documente aferente de istorie
literară a Lexiconului. Acest gen de preocupări literare ale lui Cornel Regman completează imaginea sa de istoric
literar, insuficient pusă în valoare încă, anticipată chiar de primele sale volume, evidentă în antologii – Nuvela şi
povestirea românească în deceniul opt şi Patru decenii de proză literară românească – şi în ediţiile critice
(Vasile Alecsandri, Pavel Dan, Junimea, Pompiliu Constantinescu ş.a.).

779
împiedică să îl aprecieze printre poeţii „fezabili”. Şi Mircea Dinescu îi atrage atenţia printr-
un soi de spontaneitate ivită natural şi nu contrafăcută. Poeţii ca el se disting de doritorii de
improvizare, pentru că la ei intenţia se converteşte firesc în vers, ideea e conţinută în însuşi
versul spontan. Astfel, revolta care îl caracterizează, spune criticul, inconformismul şi
diatribele rostite împotriva dictaturii comuniste se nasc natural, fără nicio intenţie clamatoare:
„protestul său nu e exterior, anexat temperamentului liric, ci o manifestare naturală alcătuirii
morale şi a conştiinţei aferente”49. Poezia sa creşte organic, e „creaţie senină”, de aceea „el se
pronunţă în numele şi în materia sensibilă a unei intimităţi joviale, aşezat la masa boemei, loc
de unde imaginea lumii nu apare mai puţin dramatică”. Iar succesul poeziei sale se datorează
talentului stilistic, care dă glas, prin intermediul „unor tumbe ale graiului”, convingerilor
general-umane: „din combinaţia aceasta a rezultat un produs nescontat: un soi de reportaje
sintetice, cu tâlcul atent preparat, ca un prestidigitator în centru scoţând din mânecă aiuritoare
peisaje social-morale”.
Poezia atinge superlativul când se defineşte prin originalitate. Arta Etei Boeriu este o
sinteză originală dintre poezia înaltă a lui Dante, Montale şi Ungaretti şi cea românească, din
categoria lui Blaga şi Barbu. Toate, însă, puse în valoare de o voce proprie, de o personalitate
autentică. Şi Ioana Crăciunescu este poeta autentică, dezvăluind cu fiecare volum noi valenţe
poeziei. Criticul apreciază inconformismul, ironia, umorul şi dezinvoltura poetei, chiar revolta
împotriva absurdului, cu atât mai mult cu cât ele înlocuiesc „romanţiosul”, idilicul, idealizarea
şi încrederea oarbă în absolut.
Un alt criteriu de valorizare a poeţilor este evoluţia lor. Meritul Constanţei Buzea este
de a fi progresat de la „obscurismul” liric de început, trecând prin poezia confesivă, ivită din
stări de criză, către poezia de după 80, când se eliberează de obsesii şi de mecanica
meşteşugului; acum, „sensibilitatea poetei, ajutată şi de un spor de cultură poetică (versul liber
înlocuieşte nu întâmplător acum versul clasic), favorizează afirmarea neîngrădită a lirismului”.
Demnitatea acestei poezii se împlineşte şi printr-o „concentrare şi o transfigurare de ordin
estetic în care valorile etice se decantează pierzându-şi tendenţiozitatea, caracterul prea
manifest”. Aurel Gurghianu rămâne interesant pentru critic prin saltul pe care îl face de la
poezia epică din primele volume, „tributară lozincilor din epocă” la poezia care îi defineşte
originalitatea: „o îmbinare de citadinism, sub forma deambulării şi solilocviului, cu reflecţii
mucalite ale unui rustic prin structură, care păstrează nealterat fondul prim de senzaţii”. Din
acest punct de vedere, Dan Laurenţiu este poetul deja născut matur, de aceea „adaosurile
ulterioare n-au modificat sensibil acest profil”. Neajunsurile poeziei sale sunt datorate, în
schimb, „afişării de sine ce alunecă în suficienţă, o tendinţă spre artificialitate şi manierism”. O
astfel de poezie, care stagnează, devine mai periculoasă decât una dispusă la evoluţie.
Poeţii originali îi fură criticului cele mai alese consideraţii. Despre proza lui Emil Botta
autorul nu se pronunţă, însă poezia sa îi captează toată atenţia, mai ales datorită acelui „semnal
de înnoire”, care a smuls-o din capcana epigonismului, cum s-a întâmplat cu mulţi poeţi ai
anilor 30-45. Şi Doinaş face parte din aceeaşi categorie a inovatorilor, a poeţilor sublimi. După
ce-i surprinde evoluţia poeziei, de la baladesc spre parabole, apoi către etapa existenţialistă,
Cornel Regman sintetizează într-o formulă caracterologică de eseu toată imaginea lirismului

49
Toate citatele referitoare la opera autorilor sunt preluate din fişele de dicţionar ale fiecărui scriitor, aşa cum le-
am găsit în dosarul personal al criticului.

780
doinaşian: „opera lirică a lui Doinaş lasă, mai mult decât altele, impresia unui veritabil cosmos.
Nu e un produs premeditat, ci o lume care a crescut şi s-a format după impulsuri şi legi
interioare. Poetul are capacitatea rară de a limpezi sensurile şi semnificaţiile materiei lirice fără
să-i răpească emoţia, inefabilul. Propensiunea intelectuală e în cazul acestei creaţii un izvor de
lirism”. Şi Mircea Cărtărescu este poetul care dă tonul unei altfel de poezii. Ca „poet
reprezentativ al generaţiei «optzeciste»”, îi prilejuieşte criticului un portret al întregii generaţii.
Inspirată de avangardişti şi de poeţii beatnicilor americani, poezia aceasta are ca „trăsătură
principală teribilismul, intenţia parodică, prozaizarea deopotrivă a inspiraţiei şi a mijloacelor,
între care predomină interesul pentru obiecte din cele mai felurite. Mediul predilect e oraşul,
barul, bulevardul. Aici au loc întâlnirile idilice în care gravitatea sentimentului e bine ascunsă
sub straturi de ironie”.
Caracterul novator rămâne un criteriul valabil şi în proză, însă numai dacă nu cade în
experimente gratuite. Mircea Nedelciu este inovator prin nuvelele sale, şi nu prin romanul
Zmeura de câmpie, care „suferă de excesul experimentalismului şi al teoretizării în marginea
procedeelor textualiste”. Primele îi sunt mai pe plac criticului pentru că sfidează ideologia
forurilor oficiale, „odată prin neconformismul viziunii înclinate spre caricatură şi şarjă, a doua
oară prin demonia artei combinatorii, împinsă la forme neaşteptate”.
Indiferent de genul în care se exersează autorul, cel mai valid criteriu rămâne talentul.
Radu Cosaşu, dimpotrivă, este un exemplu de scriitor epic care păcătuieşte prin „îngustimi
ideologice”, „purtând amprenta schematismului”. Cu toate acestea, povestirile îi
„supravieţuiesc” datorită potenţialului său înnăscut: „Radu Cosaşu a demonstrat că ştie să-şi
valorifice la maximum însuşirile native de care talentul său dispune”. Stilul îi este, de
asemenea, favorabil: „tonul e mai ales ironic-alert, nu fără o doză de ludic, interesul pentru
straturile limbajului deosebit de viu, colajele jurnalistice de ştiri, referiri la film, muzică, sport,
modă, literatură agrementează inteligent şi mai ales foarte vioi textul”. Toate acestea ne spun
încă o dată despre critic ceea ce reiese foarte clar şi din studiile sale critice, dar nu mai puţin din
cronici, şi anume, că singur talentul, în doze oricât de mici, poate stimula progresul literaturii.
În lipsa acestuia, startul literaturii e deja ratat, pentru a ne mai putea gândi la un finish briliant.
Un caz ce merită discutat separat este prozatorul Augustin Buzura. Despre el s-au
vehiculat vreme îndelungată două tipuri de preconcepţii: pe de-o parte, după 90, s-a afirmat că
romanele sale aparţin unui timp vetust, că nu-şi transced contextul literar în care s-au născut,
deci că nu mai corespunde codul receptorului de azi cu cel al scriitorului de atunci. Pe de altă
parte, că se încadează la proza subversivă, care sfidează în subtext realitatea politică pe care o
acceptă la suprafaţa lui. Cornel Regman nu se mulţumeşte cu clasificări definitive, de aceea
meritul său e de a nuanţa discuţia şi de a disocia problemele operei scriitorului. Recunoscând că
primele romane, Feţele tăcerii şi Orgolii suferă de schematism, de literaturizare, periculoase
monologului interior şi analizei psihologice, criticul remarcă o evoluţie a prozei autorului.
Romanele sale următoare nu mai ilustrează ruptura dintre aparenţă şi esenţă, dintre realitatea
social-politică şi realitatea scriiturii. Dimpotrivă, în loc să scrie o literatură la graniţa dintre
aprobarea aparentă a ideologiei oficiale şi negarea ei în palimpsest, Buzura îi apare lui Cornel
Regman ca un prozator par excellence. Referentul romanelor sale, spune criticul, nu mai e o
geografie imaginară, întoarsă spre trecut, aşa ca în Orgolii, unde „prezentul, fără a fi scutit de
aspecte detestabile (delatorii sunt peste tot), e folosit din nou pentru a face procesul trecutului,
al nedreptăţilor comise”. Dimpotrivă, „romanul Refugii permite ca prin trama dramatică să se

781
întrezărească întreaga urâţenie a vieţii reale, fără satiră, ci doar cu obiectivitatea unei anchete
sociologice”. Asta înseamnă că prozatorul nu evadează din real, ci îl transfigurează artistic,
performând ficţiunea. Şi continuă criticul: „romanul lui Buzura este de un realism total, el nu
prevede nicio ieşire din această stare de apatie, indiferenţă, umilinţă şi laşitate, atitudini clar
exprimate”. El nu maschează realitatea, ci o reprezintă ficţional în esenţa ei. Iar asta e posibil la
Buzura şi prin intermediul personajelor sale: „interesul pentru personaje comice, groteşti –
modalitatea cea mai sigură de a ridiculiza stări negative, căci personajele acestea- foarte vii,
credibile- sunt mai anevoie de contestat”.
Autorii mai puţin importanţi pentru Cornel Regman se aleg cu succinte caracterizări.
Sorin Alexandrescu îi reţine atenţia autorului ca structuralist şi semiotician, care abordează, în
monografia despre Faulkner, aspecte legate de naratologie, tipologie, mitologia prozei,
probleme de comparatism. Paul Anghel rămâne în viziunea criticului acelaşi autor aservit
propagandei comuniste, vizibil şi în romanele sale, unde „rezultatul e mai degrabă modest,
invazia arhivistică copleşitoare”. Din punct de vedere estetic este lipsit de valoare, întrucât se
defineşte prin „incapacitatea de a crea individualităţi şi situaţii epice”. Despre poetul Horia
Bădescu reţine că el continuă filonul poeziei interbelice, conjugată cu cea clasică sau
contemporană. În imaginea autorului rămâne un conservator, de factură tradiţională, preocupat
mai mult de „retorica muzicală ridicată la o mare dexteritate”, definit prin „acurateţe de
expresie”.
În altă ordine de idei, articolele de dicţionar se constituie şi într-un bun „îndreptar”
pentru principiile critice promovate şi exersate de Cornel Regman. Ne stau la îndemână, în
acest sens, aprecierile pe care i le face lui Nicolae Balotă, căruia îi reproşează că scara sa de
valori nu se bazează pe criterii estetice: „mai puţin preocupat se arată de fixarea valorii estetice
a acestora (a operelor literare) şi de a-şi circumscrie preferinţele”. Din acest motiv, o „oarecare
egalizare se stabileşte astfel între valori vizibil diferite, metoda descripţiei prevalând asupra
examenului axiologic”. Nicolae Balotă va rămâne, pentru autor, criticul preocupat de sondarea
profunzimilor operei, de „revelarea sensurilor ascunse ale operei”, şi mai puţin dornic să facă
ordine în câmpul literar. Şi portretul Monicăi Lovinescu este revelator pentru imaginea
criticului valorizată de autor: „o gândire sigură, suplă, consecventă şi unitară”, promovarea
valorilor autentice, un gust infailibil, analizele „pertinente”, aprecierea talentelor autentice.
Toate acestea însoţite de un „stil polemic ascuţit, chiar o notă justiţiară, fără a fi inchizitorială”.
Grigurcu, pe de altă parte, este modelul conştiinţei profesionale exemplare, care nu se sfieşte a
reveni asupra unor aprecieri anterioare aproximative. Conceptul cel mai aproape de imaginea
pe care i-o atribuie este critica de scriitor, reprezentată de „talentul formulărilor, fineţea
caracterizărilor, darul de a concretiza prin asociaţii ingenioase din domenii diferite, plasticitatea
portretelor care reţin date ale fizionomiei deopotrivă fizice, morale şi intelectuale ale celor
comentaţi”.

Concluzii
Înainte de 89, când unii scriitori erau exilaţi ori interzişi în ţara lor, ei au putut fi
prezenţi în această Enciclopedie laolaltă cu ceilalţi autori români, conturând literaturii române o
imagine amplă. Meritul incontestabil al lui Cornel Regman este nu numai de a contribui la
realizarea unui proiect de o asemenea anvergură, ci, mai ales, de a face cunoscută cultura
română peste hotare, punând la dispoziţia publicului maghiar informaţii de referinţă despre

782
stadiul în care aceasta se afla. Rămâne interesantă mărturia lui Farkas Jenő în privinţa
contribuţiei lui Cornel Regman la alcătuirea Lexiconului: „în timp ce am predat istoria
literaturii române la Catedra de Română a Universităţii din Budapesta, m-am folosit deseori de
studiile lui C[ornel] Regman: prezentarea unui roman nou, de pildă, se baza mereu pe
prezentarea romanelor sau volumelor precedente ale respectivului autor, astfel studiul era
complet, ca un curs despre un autor. Profunzimea scrierilor sale se poate observa şi astăzi. De
pildă D. Ţepeneag mi-a afirmat acum câţiva ani: «dintre toţi, Regman a scris cel mai profund
despre cărţile mele»”50.
Micro-portretele pe care le-a alcătuit unor poeţi, prozatori ori critici şi analizele
profunde ale operei acestora sunt, de asemenea, relevante pentru spiritul de sinteză, pentru
competenţele sale de istoric literar, dar şi pentru capacitatea analitic-interpretativă. Toate
realizate într-un stil concis şi conceptual, definit de rigoare ştiinţifică. Selecţia atentă a
scriitorilor, preocuparea de a impune literaturii criteriul estetic, în ciuda listelor depăşite de
nume solicitate, libertatea de a propune el însuşi autori valoroşi, de nelipsit din imaginea
literaturii române de peste hotare, dau seama nu numai despre calităţile unui critic autentic, ci
chiar despre ideea unui canon postbelic pe care îl conturează implicit criticul.

Bibliografie:
József, Balogh, în „Curentul cultural”, 28 octombrie 1997, p. 7
Bloom, Harold, Canonul occidental. Cărţile şi şcoala epocilor, ed. a doua, trad din lb. engl.
de
Delia Ungureanu, prefaţă de Mircea Martin, Buc, Grupul Editorial Art, 2007
Martin, Mircea, Despre canonul estetic, în „România literară”, nr. 5 / 2000
Simuţ, Ion, Critica de dicţionar, în „România literară”, nr. 23 / 2005
*** Világirodalmi lexikon, Akadémiai Kiadó, 1970- 1996, Budapest

Documente inedite:
• Corespondenţa lui Cornel Regman cu Farkas Jenő din timpul colaborării la realizarea
Lexiconului
• Fişele de dicţionar ale autorilor prezentaţi în Lexicon, aşa cum se regăsesc în dosarul
personal al criticului
• Ciornele de lucru, tabelele, listele bio-bibliografice alcătuite de Cornel Regman
• Evocările lui Farkas Jenő, Note despre criticul Cornel Regman, ca răspuns la
cercetarea nostră în legătură cu contribuţia criticului la alcătuirea Lexiconului.

ACKNOWLEDGEMENT: This paper is partly supported by the Sectorial Operational Programme Human
Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and by the Romanian
Government under the contract number POSDRU 80641.

50
Mărturisire a lui Farkas Jenő, iunie 2012, preluată din evocările denumite Note despre criticul Cornel Regman,
ca răspuns la rugămintea nostră de a ne informa în legătură cu contribuţia criticului la alcătuirea Lexiconului.

783
 GHEORGHE CRĂCIUN: „EPURĂ PENTRU LONGOS”.
DEZISTORICIZAREA ŞI REONTOLOGIZAREA TIPARULUI
LIVRESC
Gheorghe Crăciun – Epură pentru Longos. Un-Historizing and Re-
Ontologizing the Bookish Pattern

PhD Candidate Sonia VASS

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

“Compunere cu paralele inegale” (“Composition With Unequal Parallels”) Gheorghe Crăciun’s second
novel, explores the concept of “body as subject”, as conceptualized by the phenomenological tradition. Craving
an erotic utopia, Gheorghe Crăciun rewrites the Greek pastoral “Daphnis and Chloe”, surpassing the original
novel through the idyllically-overwhelming natural setting and the subtleness of perception. “Epure for Longos”
becomes a prose poem investigating love with all its effects and sensorial conditionings, as well as an opulent
text, concentrated on the violently-vivid bodily sensations of the lovers.

Keywords: Crăciun, pastoral, corporeality, re-ontologize, phenomenology.

Romanele lui Gheorghe Crăciun, prozatorul român cunoscut pentru eforturile sale în
direcţia elucidării legăturilor sau crevaselor dintre existenţă şi text, confruntă, în oglindă, cele
două ipostaze ale personalităţii sale: omul şi scriitorul. Situat la limitele fiinţei, scrisul
înseamnă pentru Gheorghe Crăciun depistarea unui discurs personal, chiar mai mult, a unui
limbaj propriu şi autentic, un limbaj al „cărnii”.
La o primă lectură, Dan Silviu Boerescu intuia provocarea Compunerii cu paralele
inegale: realizarea unui colaj textualist prin fragmentarea voită şi asimetrică a materiei
narative. Titlul, receptat diferit de critică, explică, în opinia Monicăi Spiridon, „scrierea
perspectivată, pe două fire epice paralele”1, nicidecum raportul text-viaţă, aşa cum apare în
cronica lui Ion Holban. Textul mijloceşte melanjul iubirilor „paralele”: povestea de dragoste
dintre Dafnis şi Cloe, petrecută în insula Lesbos şi micro-romanele erotice, independente de
restul naraţiunii, ţesute în jurul cuplurilor Vlad Ştefan-Luiza, Teohar-Dania, Laurian-Micaela,
Laurian-Liana sau Teohar-Fany, „copii” contemporane filtrate prin şablonul grecesc.
Ideea paralelismului dintre textul arhetipal şi celelalte fragmente este percepută de
Virgil Podoabă ca o falie de substanţă: „între cele două categorii de cupluri a dispărut orice
punte de comunicare, căci faţă de cel grec din parafraza după Longos, reprezentând mitul
iniţierii amoroase ca experienţă revelatoare intimă şi cosmică totodată, cele patru-cinci cupluri
din secvenţele contemporane nu vor constitui altceva decât tot atâtea forme şi grade de
alienare ale acestui cuplu arhetipal.”2 Observaţia criticului este uşor hazardată, dar oarecum
justificabilă, având în vedere că datează din 1988, când primei ediţii nu i se ataşase încă
appendix-ul autoreferenţial. Comunicarea între „paralele” nu poate sub nici o formă să fie
obturată, din moment ce există corespondenţe atât în plan textual, cât şi tematic, explicaţia
fiind dată de însăşi autorul în Addendă. Perechile „inegale” se raportează mitologia cuplului

1
Monica Spiridon, Demonstraţie la paralele inegale, în „Luceafărul”, nr. 21/1992, p. 6
2
Virgil Podoabă, Compunere cu paralele inegale, în „Familia”, nr. 7/1988, p. 14

784
Dafnis-Cloe, reprezentând o contrapondere la un ideal poetic pe care nu reuşesc niciodată să-l
confirme în întregimea sa. În opinia lui Gheorghe Crăciun, viaţa mondenă, lipsită de orice
metafizică, reclamă imperativ o imagine idealizată a iubirii într-un spaţiu cu rezonanţe ample.
Paralela la textul lui Longos este, în acelaşi timp, şi o alternativă a actualităţii, demonstrând
potenţialul personajelor cu roluri interşanjabile, care intermediază corespondenţa contextuală:
„Liana e o Cloe singură şi tristă. Dafnis o poate aştepta pe Cloe aşa cum face Vlad în O sută
optzeci de minute. Întâlnirile celor doi tineri din Lesbos pot fi întâlnirile lui Teohar cu Dania,
ale lui Gil cu Iţa etc.”3
Analizând alcătuirea romanului, Carmen Pascu distinge două modus-uri principale:
„modul mimetic, realist, al idilelor eşuate, şi modul idilic, idealist, al pastişei discret, subtil
ironice la Daphnis şi Chloe. Eşecurile amoroase ale psihologului Laurian Conţescu sau
Teohar Maximov sunt anti-texte sau transcodări ironice ale idilei arcadice „epurate” de către
naratorul intern.”4
Conform opiniilor lui Florin Corneliu Popovici5, Compunerea lui Gheorghe Crăciun
etalează patru faţete distincte ale autorului: „experimentatorul” - incitat de „metode” de lucru
dadaist-avangarditste („îl interesează situaţiile în care obiectele se întâlnesc în propoziţii
precum umbrela cu maşina de cusut pe o masă de operaţie. Iată, apare o enumeraţie în faţa
căreia se simte dispus să exulte câteva momente: Vaillant Litoral, butoi stejar nou, costum
negru nou, linoleum pânzat(…), Coker spaniol pui, brăţară, de aur 14 K, căciulă nurci,
sandale albe”6) şi preocuparea pentru eşafodajul insolit al textului; „romancierul de talent” -
cel care se relevă cititorului prin pasajele lirice în care iubirea, natura şi femeia-muză sunt
sublimate intelectual şi estetic: „Şi atunci ochii lui se despart de splendoarea pădurii, îşi
opresc curgerea, izvoarele nevăzute de foc se sting, se reaprind, şi iată irisul, pupila, bulbul
umed, şi cald, miezul de cer, coaja de apă, steaua rotundă, fântâna. Ca o petală uriaşă de
viorea, ca topazul primăvăratic şi crud, ca pieliţa prunelor coapte, ca vineţiul brânduşei. Aşa
sunt ochii ei. Mai vineţii şi mai adânci decât văzduhul. Mai grei decât pământul. Ameţitori ca
abisul” 7; teoreticianul „lucid, cerebral şi rece”, care alternează noţiuni tehnicizate şi fonduri
narative: „Lumea e un ciorchine de fapte şi descrieri. Ce percepi şi gândeşti, povesteşti.
Povestirii i se întâmplă să apară acum acest autor-narator, acest, deus ex abrupto, aceşti ochi
obosiţi cerându-şi drepturile şi atunci povestirea se opreşte. Cel care scrie n-a mai suportat
scaunul, masa, foaia de hârtie, sintaxa, stiloul, aerul de deasupra cuvintelor, ritmul, tăcerea,
paravanul lentilelor şi a simţit nevoia să se odihnească în propria sa realitate de miop” 8;
diaristul - vocea din spatele personajelor-narator şi mâna care scrie addenda-jurnal: „Revin cu
intensitate la sentimentul existenţei mele cabotine în planul artei.(…) Vreau eu cu adevărat să
scriu proză? Scriu exclusiv din propriul meu sânge, trăiesc exclusiv pe propria mea piele-îmi
place să spun asta. (…) Mimez cât pot, când pot, un mod de a fi aşa-numit artistic.” 9

3
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. a 2-a, Bucureşti, Editura Allfa, 1999, p. 319
4
Carmen Pascu, Idila post idilică. Intertextul ironic şi nostalgic în „Compunere cu paralele inegale” de
Gheorghe Crăciun, în Analele Universităţii Craiova. Ştiinţe filologice. Limbi şi literaturi clasice, nr. 1-2/2006,
Craiova, Editura Universitaria, 2006, p. 173
5
Florin-Corneliu Popovici, Despre „ Compunere cu paralele inegale”, în „Vatra”, nr. 9-10/2007
6
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ediţia I, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1988 p. 49
7
Ibidem., p. 217
8
Ibidem., pp. 83-84
9
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. I, pp. 205-206

785
 În termeni strict tematici, evoluţia autorului la „paralele inegale” trădează obsesia
ecuaţiei „individ - scris - viaţă”, asumându-şi „timbrul comun al prozelor lui Groşan şi ale lui
Nedelciu, ale lui Daniel Vighi, Bedros Horasangian sau Hanibal Stănciulescu.” 10 În opinia lui
Florin-Corneliu Popovici, romanul pare o operă „colectivă” în maniera „Femeii în roşu”, „de
astă dată cele trei mâini scriitoriceşti fiind reduse la una, cea a lui Gheorghe Crăciun, unic
autor.”11
Primează ideea de joc al „eurilor” biografice, al ipostazelor naratologice, şi obsesia
autoreferenţialităţii, Vlad Ştefan, personajul din proza „juridică” Acte originale/copii
legalizate, devenind acum „autorul autorului” şi teoretizând intermitent în materia cărţii:
„oprirea din lectură mi s-a părut întotdeauna un fel de trecere dintr-o lume în alta”.12
Esenţial este în construcţia de tip papier collé a romanului simbolul bucăţilor sfâşiate
din pânza tapetului, în spatele căruia se ivesc frânturi de ziare: „litere, cuvinte, fragmente de
cuvinte, resturi de propoziţii şi chiar propoziţii întregi dintr-un articol de fond, dintr-un
comunicat, dintr-un reportaj cu subiectul Agnita-Botorca, dintr-o cronică sportivă, dintr-o
chemare la întrecere, dintr-o ştire externă oarecare (…).”13 Scriitorul-artist-demiurg reface
drumul dinspre percepţie spre actul generării textuale; artificiul autoreferenţial mijloceşte
inserarea subtilă a autorului în text şi transformarea lui în protagonist. „În câteva propoziţii
simple, în felul lui Borges, şi nu în felul lui Dostoievski, în felul lui Nabokov, şi nu în felul lui
Faulkner”, va fi descrisă spaima stârnită de asumarea unei noi identităţi textuale care confiscă
şi literaturizează existenţa supunând-o la damnarea prezentului etern: „personajul acestui text
va fi chiar omul din faţa peretelui, un om îngrozit să descopere că viaţa sa transformată în
literatură se află acolo, dedesubtul epidermei albăstrii cu vinişoare verticale.”14
„Scrisul este <<noua terapie>> pe care o folosesc naratorii din cărţile lui Gheorghe
Crăciun; acordând atenţia cuvenită aspectelor sociale ale producerii textului, personajele caută
mereu refugiul în text.”15 Scrisul devine războiul cu sinele: „Scrisul ca terapie, ca salvare,
scrisul ca ridicare la putere, scrisul ca sfărâmare a dogmei că exist simplu şi aparent.”16
Naraţiunea, alcătuită din scrisori, ciorne, compuneri şcolare, însemnări sau jurnale,
toate inautentice, plăsmuite, şi antrenate cu măiestrie în angrenajul „ingineriei” textuale, pare
o „constelaţie de proze”. Într-una din scrisorile trimise lui Mihai Gramatopol, traducătorul lui
Chamoux, el însuşi autor al unor studii despre civilizaţia elenistică şi romană, Gheorghe
Crăciun îşi caracteriza iniţiativa literară ca „un ansamblu foarte lax, ce poate fi desfăcut fără
nici o pagubă de sens în părţile componente, dar şi parcurs piesă cu piesă, în ordinea
sumarului, ca un întreg”. 17 Asociat unui „eseu romanesc apropiat de tipul mixte al lui Jean
Ricardou” 18, textul seduce tocmai prin epicul său fragmentar. Frânturile de text au atât
identitate proprie, cât şi comună, asemenea cioburilor răsfirate ale unei oglinzi, care reflectă
deodată imaginea multiplicată a celui care se apleacă într-un final asupra lor ca să le strângă

10
Monica Spiridon, Demonstraţie la paralele inegale, în „Luceafărul”, nr. 21/1992, p. 6
11
Florin-Corneliu Popovici, Despre „ Compunere cu paralele inegale”, , în „Vatra”, nr. 9-10/2007
12
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. I, p. 182
13
Ibidem., p. 8
14
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. I, p. 11
15
Ion Holban, O lume de citate, în România Literară, nr. 28/2007, p. 10
16
Gheorghe Crăciun, Acte originale/copii legalizate, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982 p. 15
17
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. a 2-a, p. 348
18
Dan-Silviu Boerescu, Epură la Longos, în „Luceafărul”, nr. 38/1991, p.12

786
în rama iniţială, pentru a-şi reconstitui, din spectrul reflexiilor multiple, propriul chip - cel al
autorului: „Când te priveşti într-o oglindă spartă în mai multe bucăţi ce se ţin la un loc prin
constrângerea ramei ai cu totul alt chip. E al tău şi nu e, ţi-e cunoscut şi nu. Îmi închipui o
carte compusă din spărturi, din astfel de bucăţi.”19
Lectura cărţii furnizează senzaţia unei plimbări printr-un labirint de oglinzi care
multiplică la nesfârşit, în adâncime, imaginea reflectată. Amintind conceptul de proză
tridimensională teoretizat de Valéry, Dan Gulea explică structura etajată romanului, care se
îndepărtează astfel de textualismul originar: „Vlad Ştefan, naratorul care scrie Epură pentru
Longos, are un jurnal care este pus în abis prin Addenda scriitorului.”20
Fără a-şi coagula o desfăşurare epică sistematizată, metaromanul nu este unitar narativ,
ci din punct de vedere tematic, condensându-se într-un „conglomerat de texte” (metatexte,
hipertexte, paratexte) în care „impresia de varietate se corectează treptat datorită temei unice,
care nu e alta decât iubirea.”21
Construindu-şi romanul „pe principiile tehnicii încapsulării, a metodei Matrioşka
(părţile componente alcătuiesc întregul, ele însele având autonomie proprie), a coagulării unor
fragmente aparent disparate (tehnica bricolajului)”22, Gheorghe Crăciun- deus ex abrupto
experimentează intervenind în ţesătura textuală în „ritmuri” diferite; de cele mai multe ori, pe
principiul textului-în-text, inserează compunerea şcolară Anişoarei, notele lui Laurian despre
moarte în care reproduce scrisoarea neterminată a sinucigaşului François, poezia scrisă de
Laurian şi păstrată între foile unui volum de Charles D’Orléans, scrisoarea de îndrăgostit
suferind al lui Laurian către Teohar, „îndreptarul personal” al lui Laurian, care citeşte din
Hesse, dialogul între doi călători, surprins în sala de aşteptare a gării, carnetul de însemnări al
lui Vlad Ştefan (cu expresii uzuale în care se valorifică trupul, referiri la diverşi autori,
meditaţii asupra figurilor de stil şi a dicteului notaţiei, comentarii pe marginea romanului
Dafnis şi Cloe şi a operei indiene Kama Kama, scrisorile lui D. către Relu, descoperite între
ziarele uitate pe bancă de un necunoscut), comentariile pictorului de vitrine, Virgil Bratu,
despre Sfidarea mondială şi Acte originale/copii legalizate, scrisoarea în tonalitate indignată a
părintelui agramat către tovarăşa „învăţătoară” Iţa, scrisoarea lui Vlad, aflat în Bucovina, către
Gil şi către „orice alt cititor”.
Savuros este episodul în care Gil, într-o întâlnire cu Teohar, îi recomandă acestuia
romanul Acte originale/copiii legalizate, o carte „în dublă partidă, o scriere binară”, ai cărei
autori sunt Tavi şi Vlad, în care el însuşi s-a trezit „făcut şi personaj, un personaj episodic, e
drept, care se uită repede”: „e o carte de proză, ceva foarte bizar, nu-i tocmai un roman, e un
fel de…colaj, o chestie ciudată…(…) cartea nu mi-a plăcut, sau nu mi-a prea plăcut, ca să fiu
mai exact. E prea ingenioasă şi prea… inteligentă. E ca un mecanism care macină-n gol. (…)
Dar asta nu-i destul. Cartea nu are sânge, n-are viaţă în ea, e prea sofisticată şi
prea…gramaticală, da, acesta e cuvântul, e prea gramaticală.”23 Ca şi cum evidenţierea
autoironică a carenţelor propriului text n-ar fi fost de ajuns, autorul revine şi greşeşte
intenţionat titlul „stupid, foarte prost ales” (Acte personale/documente legalizate) al cărţii cu

19
Gheorghe Crăciun, Acte originale/copii legalizate, ed. cit. p. 15
20
Dan Gulea, Castelul din cărţi. Sensuri ale „arhitecturii”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004, p. 37
21
Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, p. 8
22
Florin-Corneliu Popovici, Despre „ Compunere cu paralele inegale”, în „Vatra”, nr. 9-10/2007
23
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. I, p. 242

787
mesaj ratat şi destin de la bun început compromis, care sfârşeşte aşezată pe rafturile librăriilor,
alături de…tratatele de drept!
„Compunerea” lui Gheorghe Crăciun, de o calofilie tehnică amintind de scrisul
transparent al lui Radu Petrescu, nu este un roman propriu-zis, ci o „epură a epurei”, „un text
despre care eşti sigur că nu-l vei scrie niciodată”, stadiu care favorizează formula textualistă.
Dublarea textului cu subtextul artificial extinde perspectiva metatextuală, conferind scrierii o
cadenţă vivace; suita aluziilor livreşti savuroase, cu referire la autori ca Geo Bogza, George
Coşbuc, Camus, Anton Holban, Camil Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Ţopa, Mircea
Nedelciu, Mircea Horia Simionescu, Gide, Constantin Ţoiu, La Rochefoucault, Bacovia,
Pascal, Petru Creţia, Eminescu, Aristotel, Valéry sau Tolstoi, se amalgamează cu inserţiile-
citat şi cu pasajele autoreferenţiale.
În text sunt incluse şi câteva indicaţii referitoare la procesul epuizant al creaţiei: „Am
scos din bibliotecă toate cărţile vechilor greci sau referitoare la ei. Rescrierea romanului lui
Longos s-ar putea îndepărta mult de textul originar, dar ea ar trebui să folosească, ca pe nişte
cărămizi vechi într-un zid nou, şi propoziţii, fragmente din traducerea lui Petru Creţia. Am
recitit pasajele rămase din Empedocle şi am reţinut trei: despre Iubire-Discordie, despre viaţa
oamenilor şi despre respiraţie. De avut în vedere, de asemenea, Imnurile orfice, fragmente din
Aristofan, Sofocle, Mimnerm, Alcman şi alţii (citind, le-am subliniat pe carte cu creionul).
Citări, uşor adaptate în spiritul textului meu, integrare discretă, unde se poate, în pasta
povestirii: Ah, voi vânători de plagiate, iată ocazia! (…).”24
În eseul său intitulat Pluralism in Postmodern Perspective (Pluralismul în perspectivă
postmodernă), Ihab Hassan rediscută, din perspectiva „pluralismului” culturii contemporane,
conceptul definit în The Dismemberment of Orpheus (Sfâşierea lui Orfeu), descoperind, o
dată cu dimensiunea parodică a postmodernităţii momentul-cheie din care „începem să ne
îndreptăm dinspre tendinţele deconstructive înspre tendinţele-coexistente-reconstructive ale
postmodernismului”.25 Vorbind despre fenomenul de convergenţă a „culturii înalte”(elitiste)
cu cea populară, a ştiinţei cu arta, anularea graniţelor şi destituirea noţiunilor de genuri
literare distincte sunt consecinţe ale procesului de hibridizare, alături de alte procedee precum
indeterminarea, fragmentarismul, decanonizarea sau carnavalescul, care fac parte din catena
trăsăturilor postmoderne. Dan Gulea ilustra prezenţa procedeului hibridizării în Compunere cu
paralele inegale, argumentând că „romanul devine prin Addenda un eseu, o scriere ce se
primeneşte printr-o epură în plus-de această dată în stilul diaristic-imperialist”, caracteristic
lui Radu Petrescu.26
Încadrate de unsprezece capitole, cele patru secţiuni ale Epurei pentru Longos,
numerotate greceşte, α, β, γ, δ, constituie „epura implicită a altei epure, cea proiectată de
personajul-scriitor-narator Vlad Ştefan”27, aşa cum o sugerează titlul capitolului întâi - Alte
copii legalizate. Ca nişte „interludii” în materia textuală, fragmentele rescrierii sunt „texte
antonime aspectului contemporan al temei, dar şi nişte ideale locuri geometrice ale trăirii

24
Gheorghe Crăciun, Acte originale/copii legalizate, ed. cit. , p. 181
25
Ihab Hassan apud Ioana Em. Petrescu, Modernism-postmodernism: o ipoteză, Cluj-Napoca, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2003, p 34
26
Dan Gulea, Castelul din cărţi. Sensuri ale „arhitecturii”, ed. cit., , p. 37
27
Dan-Silviu Boerescu, Epură la Longos, în „Luceafărul”, nr. 38/1991, p.12

788
condiţionate doar în mică măsură de presiunea unui context social.”28 Într-un articol publicat
în „Euresis”, Marian Papahagi vedea în pastorala lui Gheorghe Crăciun o „strălucitoare
demonstraţie narativă prin exerciţiile de intensificare stilistică”, recompunând şi reinventând
„intriga antică într-un efort de „congenialitate” remarcabilă prin calitatea literară a limbajului,
prin perfecţiunea cu care mimează atmosfera bucolică recompusă printr-un filtraj împrumutat
tuturor modelelor posibile, de la Vergilius la Poliziano sau la poezia neo-clasică. Detaşate
probabil dintr-un caiet de „pastiches et mélanges” care îi aparţine, momentele narative
simbolizează, în manieră edificatoare, regimul intertextual în care se complace Gheorghe
Crăciun”.29
Pasajul metatextual din capitolul O sută optzeci de minute descrie procese din
laboratorul diegetic, calificându-se ca mise en abyme al viitoarei parafraze la textul lui
Longos. Dan Gulea consideră că prin practicarea unei scriituri a cărei autenticitate este
„pretins nelivrescă”, Gheorghe Crăciun se situează în raport invers faţă de proza
târgoviştenilor, orientaţi spre dezvăluirea mecanismelor de producere a textului în sensul
ocultării acestora şi dezvelirea lor progresivă (gommage). Optând pentru descriere - ca
rezultat al unei „realităţi prelucrate livresc, cu mecanismul expus spre constatarea hibridizării”
- în defavoarea naraţiunii, Gheorghe Crăciun este un „Flaubert pe dos”, romanul „anexând
jurnalul, carne din carnea lui.”30
În opoziţie cu crochiul, termenul de epură, utilizat de Gheorghe Crăciun în demersul
său intertextual, desemnează o reproducere geometrică la scară, un desen terminat, adică un
fel de copie. Cele patru capitolele-pastişă sunt introduse prin câte un pasaj extras din lucrări
cu tematică istorică, înţesate de răscoale, asasinate, măceluri şi desfrâu, alcătuind fundalul
sângeros al epocii în care Longos îşi scrie idila.
S-au scris numeroase articole în care epurei i se reliefau substraturile ironico-parodice.
Într-unul din studiile sale, Linda Hutcheon considera parodia o formă modernă de
autoreflexivitate, plasată la intersecţia dintre critică şi invenţie, capabilă, prin apelul la ironie,
să combine comentariul critic cu expresia creativă şi să interrelaţioneze cu alte texte31
În eseul intitulat Idila post idilică. Intertextul ironic şi nostalgic în „Compunere cu
paralele inegale” de Gheorghe Crăciun, Carmen Pascu propune o analiză tehnicizată a
substraturilor textuale care alcătuiesc aşa-zisul roman, încadrându-l în categoria parodiei
reverenţioase (termen preluat de la Linda Hutcheon): „Parafraza este, alături de epură, un alt
termen prin care naratorul-protagonist îşi auto-califică întreprinderea hipertextuală (…).Dar
para-fraza poate fi la fel de bine citită ca para-ode, parodie respectuoasă la textul atât de
încântător-desuet al prozatorului grec. (…) Principiul deviaţiei înnoitoare de la textul-origine,
„revizitat” în spiritul „deconstrucţiei polemice” concordă cu definiţia parodiei
reverenţioase.”32

28
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. a 2-a, p. 349
29
Marian Papahagi, Gheorghe Crăciun: Variations et hologrammes, în „Euresis. Cahiers roumains d’études
littéraires”, nr. 1-2/1995, Bucureşti, Editions Univers, p. 276
30
Dan Gulea, Castelul din cărţi. Sensuri ale „arhitecturii”, ed. cit. , p. 38
31
C.f. Linda Hutcheon , A Theory of Parody. The Teachings of the Twentieth-Century Art Forms, London,
Methuen, 1985, p.12
32
Carmen Pascu, Idila post idilică. Intertextul ironic şi nostalgic în „Compunere cu paralele inegale” de
Gheorghe Crăciun, în Analele Universităţii Craiova. Ştiinţe filologice. Limbi şi literaturi clasice, nr. 1-2/2006,
Craiova, Editura Universitaria, 2006, p. 168

789
 Într-un paragraf din O sută optzeci de minute, capitol petrecut în sala de aşteptare a
unei gări, Vlad Ştefan-nartorul-autor reciteşte din caietul galben impresii de lectură: „observ
în romanul lui Longos ceea ce aş numi un viciu de mentalitate (deh, limitele epocii şi ale
convenţiilor literare în vigoare! şi noi suferim de ele, fără discuţie!): Dafnis şi Chloe sunt doi
copii găsiţi, crescuţi de doi păstori sclavi: în finalul textului, ei îşi descoperă adevăraţii
părinţi-aristocraţi foarte bogaţi – şi îşi schimbă definitiv condiţia socială, fericirea lor fiind
dublă: s-au căsătorit şi şi-au văzut astfel iubirea împlinită, dar au intrat şi într-o lume care le
oferă totul. Ei, nici chiar aşa! Prea se verifică aici teza caracterului de clasă al literaturii!”33
Autorul încadrează astfel romanul lui Longos în tiparele unei soap opera convenabilă
antichităţii decăzute şi corupte. Îndreptăţind afirmaţia lui Petru Creţia, că textul lui Longos ar
fi o „carte de seară”, scrierea se încadrează în tiparul unei literaturi de consum, cu o intrigă pe
măsură: orfanii adoptaţi, regăsirea părinţilor naturali, împlinirea socială, materială şi spirituală
şi, bineînţeles, finalul fericit care ar încânta orice lector visând la o identificare cu modelele
livreşti.
Mihaela Ursa considera că Gheorghe Crăciun uzează, prin poetica sa, de tematizările
textualismului şi parodicului, dar îşi dirijează demersul către registrul senzorial: „romanul se
scrie, ca în invocaţia lui Longos, <<cu gîndul senin>>, el descrie o poetică de tip
antropocentric, incompatibilă cu deriziunea în care textualismul şi parodia aruncă centrismul
umanist. Prim romancier-poet al Europei, Longos încearcă o scriere a trăirii şi vizează un
nivel personal, subiectiv, al manifestării autenticităţii. Acesta este momentul asupra căruia se
opreşte Gheorghe Crăciun: descoperirea spaţiului de joc între Spirit şi Literă.”34 Pentru autor,
preocupat de somatizarea incertitudinilor senzoriale indicibile, romanul erotic ar trebui să fie
„un dicţionar simptomatologic de simţăminte” sau „un tratat descriptiv al fiinţei noastre
sentimentale”.35
În Poetica postmodernismului Linda Hutcheon identifica o formă privilegiată a
romanului, numită „metaficţiune istoriografică” („romane foarte cunoscute şi populare care,
pe de o parte, sunt intens auto-reflexive, iar pe de altă parte se revendică, paradoxal, de la
personaje şi evenimente istorice”36), având caracter paradigmatic şi încorporând atât domeniul
istoric, cât şi cel literar şi teoretic: „autoconştientizarea teoretică a istoriei şi a ficţiunii ca şi
constructe umane (metoficţiune istoriografică) se constituie ca bază pentru regândirea şi
prelucrarea formelor şi conţinuturilor trecutului”.37
Trebuie subliniat meritul autorului de a fi revitalizat tiparul grecesc prin aportul unei
senzorialităţi exuberante, suprapuse limbajului şi detaliului revelator. Ceea ce realizează
Gheorghe Crăciun în Epură pentru Longos reprezintă o recontextualizare a idilei; decupând o
fereastră în timp, el detaşează povestea cuplului arhetipal, „epurând” pastorala de
circumstanţa socială şi „dezistoricizând-o” - termen impus de Adrian Oţoiu: „rezultatul va fi
un récrit ce nu ia nici una din formele tipice ale reciclării postmoderne: nici codul duplicitar
replicativ-ironic al parodiei, nici forma neironică, dar destructurantă a pastişei. Fascinat de

33
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. I, p. 180
34
Mihaela Ursa, Trupul unui scriitor, http://mihaelaursa.wordpress.com/2009/03/04/trupul-unui-scriitor-ii/,
06.05.2012, 12:22 PM
35
Gheorghe Crăciun, Compunere cu paralele inegale, ed. I, p. 180
36
Linda Hutcheon,, Poetica postmodernismului, traducere Dan Popescu, Bucureşti, Editura Univers, 2002, p. 20
37
Ibidem., 20-21

790
acest text arhetipal, autorul nu poate să nu-i observe şi impurităţile şi, fără a dori să se
detaşeze de acest model, el caută să-i sporească latenţele de expresivitate.”38
Mereu conectat la actualitatea lumii exterioare, poziţie exprimată şi în seria de eseuri
reunite sub titlul Viciile lumii postmoderne, Gheorghe Crăciun racordează senzorial obiectul
percepţiei la mecanica somatică a propriului trup, reinventând şi refuncţionalizând convenţia
realitate - corp - text. Proza lui Gheorghe Crăciun totalizează o serie de romane „modulare”
cu piese şi personaje interşanjabile, care dezmint cursivitatea şi logica tradiţională a povestirii,
textul său devenind o înlănţuire de secvenţe narative, decupaje în realitate şi în propria
biografie. Interioritatea textului crăciunian rezidă tocmai în dimensiunea lui pronunţat
autobiografică, moştenită de la „târgovişteni”, autenticitatea sa reclamând parcă urma
corpului impregnat în paginile hârtiei tipărite.

Bibliografie:
Bibliografia operei
Crăciun, Gheorghe, Compunere cu paralele inegale, ediţia I, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1988
Crăciun, Gheorghe, Compunere cu paralele inegale, ediţia a 2-a, Bucureşti, Editura Allfa,
1999
Crăciun, Gheorghe, Acte originale/copii legalizate, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1982
Lucrări de istorie şi critică literară
Gulea, Dan, Castelul din cărţi. Sensuri ale „arhitecturii”, Piteşti, Editura Paralela 45, 2004
Hutcheon, Linda, A Theory of Parody. The Teachings of the Twentieth-Century Art Forms,
London, Methuen, 1985
Hutcheon, Linda, Poetica postmodernismului, traducere Dan Popescu, Bucureşti, Editura
Univers, 2002
Oţoiu, Adrian, Trafic de frontieră. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2000
Perian, Gheorghe, Scriitori români postmoderni, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1996
Petrescu, Ioana, Em., Modernism-postmodernism: o ipoteză, Cluj-Napoca, Editura Casa
Cărţii de Ştiinţă, 2003

Periodice
Boerescu, Dan-Silviu, Epură la Longos, în „Luceafărul”, nr. 38/1991, p.12
Holban, Ion, O lume de citate, în România Literară, nr. 28/2007
Papahagi, Marian, Gheorghe Crăciun: Variations et hologrammes, în „Euresis. Cahiers
roumains d’études littéraires”, nr. 1-2/1995

38
Adrian Oţoiu, Trafic de frontieră. Proza generaţiei 80. Strategii transgresive, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2000, p. 149

791
Pascu, Carmen, Idila post idilică. Intertextul ironic şi nostalgic în „Compunere cu paralele
inegale” de Gheorghe Crăciun, în Analele Universităţii Craiova. Ştiinţe filologice.
Limbi şi literaturi clasice, nr. 1-2/2006, Craiova, Editura Universitaria
Popovici, Florin-Corneliu, Despre „ Compunere cu paralele inegale”, în „Vatra”, nr. 9-
10/2007
Podoabă, Virgil, Compunere cu paralele inegale, în „Familia”, nr. 7/1988
Spiridon, Monica Demonstraţie la paralele inegale, în „Luceafărul”, nr. 21/1992

Alte surse
Mihaela Ursa, Trupul unui scriitor, http://mihaelaursa.wordpress.com/2009/03/04/trupul-
unui-scriitor-ii/

Această lucrare este susţinută de Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane
(POSDRU), finanţat din Fondul Social European şi de către Guvernul român, cu numărul contractului
POSDRU 80641

792
 REVIZITÂND CĂRŢILE EXILULUI ÎN EPOCA INTERNETULUI:
MAEŞTRI ŞI DISCIPOLI
Reviewing Exile Books in the Age of the Internet:
Masters and Disciples
Assistant Prof. Dr. Dumitru-Mircea BUDA
„Petru Maior” University, Târgu-Mureş

Abstract

In a historic draft of the concept of exile, starting from the semantic resonance of the word, the paper
attempts to distinguish a typology of the European exile, identifying its most common locations and features.
The literary representations are added to the historical data, describing some relevant aspects of the concept’s
cultural history – from Antiquity to the 20th century. From ancient epics about the neo-platonic essence of exile
in the world, passing through the tragedies written by the French classics, a certain thematic modulation may be
seen. It foresees the acute transformation of exile on the end of the 19th and throughout the 20th century. As it is
interweaved with the rise of nations and the fall of the great European empires, the exile encodes, in its code, the
effects of the global political conflicts from which the two world wars of the century arise. The installation of
two successive totalitarianisms, Fascism and Communism, generates two corresponding exiles in Europe, and
the paper claims that their anatomy should be studied complementary, in a sort of reciprocal mirroring,
according to a suggestion by John Neubauer.

Keywords: Antiquity, Immigration, 20th Century Europe, Totalitarianism, Revisiting

Criticul literar de origine română Thomas Pavel observă, într-un studiu apărut în
volumul Exile and Creativity: Singposts, Travelers, Backward Glances1, faptul că puţini
intelectuali premoderni sunt reţinuţi de istorie pentru decizia lor de a-şi părăsi patria doar din
raţiuni politice. Ovidiu, de pildă, e izgonit de Augustus ca pedeapsă pentru relaţia cu fiica
împăratului. Dacă Dante şi Hobbes au probleme de natură politică, iar Bayle părăseşte Franţa
pentru a scăpa de persecuţia religioasă, Descartes se retrage din Paris din mai multe raţiuni,
dintre care, probabil cea mai puternică, e nevoia de solitudine. Poussin alege Roma pentru că,
la mijlocul secolului XVII era, incontestabil, centrul lumii artistice europene. Deşi căutările
lui Dante pot fi comparate cu cele ale lui Thomas Mann şi Czeslaw Milosz, exilul lui
Descartes în Olanda seamănă, mai degrabă, cu mutarea lui Rene Girard în America, în vreme
ce decizia lui Poussin de a trăi în Roma aminteşte de preferinţa pentru Paris a lui Brâncuşi sau
Picasso.
Thomas Pavel propune, încercând să clarifice noţiunea de exil, o serie de distincţii
necesare. „Substanţa noţiunii, spune criticul, e metaforică, tocmai de aceea exilul poate fi
echivalat multor fenomene, mai ales sentimentului alienant al fiinţei umane – acela al
neapartenenţei structurale la lume”2. Înţeles în sensul real, însă, „exilul e o subcategorie a
noţiunii mai generale de mobilitate a individului peste spaţii şi limite geografice şi politice. El
implică ideea refugiului forţat (opusă celei a expatrierii voluntare) care se petrece, de regulă,
din pricini politice sau religioase, mai adesea decât din acelea economice”3. În ultimele

1
Thomas Pavel, Exile as Romance and as Tragedy, în Exile and Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders,
Backward Glances, Duke University Press, USA, 1998, p. 26
2
Ibidem
3
Idem., p. 27

793
secole, exilul are aproape exclusiv o formă individuală, fiind transformat în experienţă
solitară, deci, a subiectului (opunându-se astfel diasporei şi emigraţiei colective), deşi în
condiţiile unor contexte istorice mai primitive poate implica şi un întreg popor – exilul
evreilor la Babilon sau exilul crimean sub talinism. În aceste două cazuri din urmă, apare un
element nou al conceptului, în corolarul aspectului impus, forţat, al ex-patrierii. Acela al
„speranţei în virtualitatea întoarcerii în patria orginară”4, cum scrie Thomas Pavel, o
speranţă care nu le îngăduie exilaţilor să îşi piardă, definitiv, legătura psihologică şi afectivă
cu originea. Vorbim, deci, în semantica exilului, pe lângă natura coercitivă a mutării, pe lângă
motivaţiile de ordin religios sau politic, şi despre această „credinţă a exilatului în posibilitatea
întoarcerii acasă”.5
În definiţia cea mai strictă, exilul e omologabil, deci, pentru Thomas Pavel, unei
coerciţii impuse de către societate. Dacă în forma lui ostracizantă şi de interdicţie, acesta pur
şi simplu nu permite „vinovaţilor” să mai calce solul patriilor, deportarea îi mută forţat pe
aceştia într-un anume spaţiu determinat al exilului, desemnat, cum ar veni, de o autoritate, în
conformitate cu anumite legi. Thomas Pavel recurge aici la exemplul lui Temistocle care,
izgonit din Atena, merge în Persia, inamicul numărul unu al patriei lui originare. Dar şi la
acela al colonelului Dreyfus, pe care, mai vizionare din fire, după cum observă criticul,
autorităţile franceze îl închid pe pe Insula Diavolului.
Şi în accepţiunea lui Thomas Pavel termenul de exil îşi modulează semantica în
epocile recente, el fiind „aplicat acelora care-şi părăsesc ţara de baştină cu propriul
consimţământ, ca o precauţiune faţă de ameninţarea persecuţiei religioase sau politice –
aceea politică incluzând aici, ca tipologie, persecuţiile totalitarismului în numele unei
ideologii, rase sau clase sociale.”6

Arta şi exilul. Sensuri şi implicaţii

E discutabil care anume dintre artişti (artişti plastici, muzicieni etc.) şi scriitori sunt
într-o poziţie mai privilegiată în condiţia de imigranţi. Într-un anumit sens, crede Linda
Nochlin în studiul ei Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/
Expatriation7, privilegiaţi par artiştii, pentru că universul vizual pierde mai puţin în traducere.
Pentru scriitori, adaugă autoarea, exilul şi pierderea limbii native pot fi devastatoare,
văduvindu-l pe subiect de calea lui de acces la realitate. „Această ruptură radicală dintre
cuvânt şi lucru e a alchimie disecantă, golind cuvântul nu doar de semnificanţă ci şi de
culori, striaţii, nuanţe. Reprezintă pierderea legăturii cu viaţa”8, în cuvintele Evei Hoffman.
„Ce s-a petrecut cu mine în această lume nouă?” se întreabă scriitoarea în tulburătoarea ei
explorare a lumii exilului, Lost in translation (1989). „Nu ştiu. Nu văd ceea ce văzusem, nu
înţeleg ceea ce în faţa mea. Nu mai sunt plină de limbaj, şi am doar o memorie a plinătăţii
care mă nelinişteşte ştiind că, în acest stadiu întunecat şi gol, am încetat să mai exist cu
adevărat”9

4
Idem., p.26
5
Ibidem
6
Ibidem
7
Linda Nochlin, Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/ Expatriation, în Exile and
Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University Press, 1998, p. 37
8
Eva Hoffmann, Lost in Translation: A Life in a New Language, E. P. Dutton, New York, 1989, p. 107
9
idem, p.108

794
 Pentru toţi ceilalţi în afară de scriitori, exilul, cel puţin din punctul de vedere al operei,
pare cu mult mai puţin dramatic. În timp ce anumite arte sunt, într-adevăr, marcate de un
specific al locului, de un limbaj vizual autohton, arta plastică rămâne totuşi mult mai
„transgresabilă” decât aceea a cuvântului. Ba, chiar, artiştii sunt, în fond, nişte obligaţi
tradiţionali la călătorie, lăsându-şi patriile în urmă, pentru a-şi deprinde arta. Trecând în
revistă destinaţiile cele mai frecventate de pelerinajele artistice europene, Linda Nochlin
conchide că, aşa cum secolul XVII impunea drumul până la Roma, în alte timpuri şi
circumstanţe Munchen-ul sau Spania sau Olanda, chiar Africa de Nord, erau în geografia
obligatorie a formării artistice. Mai recent, adaugă autoarea, „Paris-ul a devenit Paradis-ul
magic unde se putea deprinde condiţia de artist, până ce New-York-ul le-a furat, simbolic,
acest cord artistic europenilor”10.
Pentru scriitor însă, exilul se înfige decisiv în nostalgie, care inundă, tragic dar fecund,
limbajul distanţei şi conferă scriiturii un caracter inedit. În sine, cuvântul nostalgia are
rădăcini greceşti – nostos (acasă) şi algia (dor) – deşi acest cuvânt compus nu îşi are, el
însuşi, originile în Grecia Antică. E doar un cuvânt pseudo-grecesc, un cuvânt grec care i se
pare Svetlanei Boym11, nostalgic el însuşi. Boala nostalgiei, prima oară diagnosticată de
medicii elveţieni din secolul XVII, la mercenari, îşi are versiunea modernă în contagiunea
dorului de casă - la maladie du pays – şi se trata, în maniera ştiinţifică a secolului XVII, „cu
lipitori, emulsii halucinogene, opiu sau o călătorie în Alpi”12. Nostalgia n-avea cum să fie
privită, încă, drept destin ori parte a condiţiei umane. Era doar o boală trecătoare. În secolul
XIX, dorul geografic s-a potenţat însă cu acela istoric: maladia unei patrii s-a tranformat de
îndată în mal du siecle, cele două suferinţe continuând să-şi împărtăşească multe dintre
simptome.

Exil şi nostalgie. Două exiluri ruseşti

Dacă terapii anti-nostalgice sunt dificil de sugerat, terapeutice ar putea fi, în vremurile
post-totalitare, distincţiile. O asemenea distincţie încearcă Svetlana Boym13 când propune, cu
un uşor aer parodic, pe urmele teoriei lui Roman Jakobson referitoare la cele două tipuri de
afazie, ipoteza nostalgiei duale. Prima ar pune accent pe nostos, subliniind întoarcerea la
spaţiul mitic, undeva pe insula utopiei, acolo unde „marea patrie” trebuie reclădidă. E un tip
reconstructiv de nostalgie, unul colectiv. A doua nostalgie pune accentul pe algia şi nu
pretinde să reconstruiască locul mitic numit patrie. E o nostalgie „îndrăgostită de distanţă, nu
atât de referentul însuşi.”14
Această a doua nostalgie e ironică, fragmentară şi singulară. Dacă nostalgia utopică
vede exilul, în toate sensurile literale şi metaforice, ca pe o cădere certă din privilegiile graţiei,
care trebuie corectată, nostalgia ironică acceptă (dacă nu şi simpatizează) parodoxul exilului şi
al ex-patrierii. Înstrăinarea, atât ca funcţie poetică cât şi ca mod de existenţă, e o parte a unei
nostalgii ironice. Nostos-ul ei ar putea exista plural, la pluralul domiciliilor geografice,
politice şi estetice.
10
Linda Nochlin, art. cit., p. 37
11
Svetlana Boym, Estragement as a Lifestyle: Shklovsky and Brodsky, în Exile and Creativity: Signposts,
Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University Press, 1998, p. 241
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem.

795
 O perspectivă asupra exilului, ca lucrare a istoriei naţionale şi a celei autobiografice e
cea a lui Benedict Anderson, în Imagined Communities (1991)15, care vede o legătură între
istoria naţiunii şi biografia individului: ambele sunt naraţiuni ale identităţii şi ale conştiinţei
rezultate din uitare, înstrăinare şi pierderea memoriei locului. Într-un pasaj cu accent liric,
citat de Svetlana Boym, Anderson vorbeşte despre dezvoltarea metaforei adolescentului care
vrea să-şi uite copilăria şi despre adultul care vrea să şi-o reinventeze privind o fotografie
veche a unui copil care se presupune că seamănă cu el, cel din prezent.16
Anderson, crede Boym, propune înţelegerea antropologică a naţionalismului (în
ordinea preferinţei, religiei, culturii), mai degrabă decât ideologică (în sensul liberalismului
sau al extremismelor politice). De altfel, liberalismul şi totalitarismul, de stânga sau dreapta,
ar putea fi examinate antropologic pentru a vedea ce tipuri de comunităţi imaginare
promovează. „Ceea ce e esenţial pentru imaginarul naţional, spune Boym, nu e istoria, ci
biografia, nu datele ştiinţifice, ci mitologia colectivă”17.
În orice caz, Anderson tratează „biograficul” numai ca gen popular de secol XIX, o
naraţiune confesivă care „începe cu circumstanţa părinţilor şi a bunicilor”. Iar cele ce se
ignoră aici sunt poveştile exilelor interne şi externe. Povestea conştiinţei nu începe în patria de
acasă, ci mai degrabă o dată cu plecarea din ea. În fapt, scrie Svetlana Boym, „destule
autobiografii moderne din secolul XX problematizează cele trei rădăcini ale cuvântului auto-
bio-grafie – sine, viaţă şi scris – opunându-se unei naraţiuni coerente a identităţii, întrucât
ele refuză să îngăduie vieţii unui individ să fie subsumată destinului uneia colective. În loc să
vindece alienarea – care e ceea ce comunitatea imaginată a naţiunii ar propune – ei
utilizează alienarea însăşi ca un antibiotic personal împotriva bolii ancestrale a patriei
pentru a o reimagina, oferind noi perspective filosofice asupra originii, politicii şi culturii.”18
Textele moderne nu intră în calculele imaginarului literar naţional înţeles de
Anderson, iar Svetlana Boym se grăbeşte să analizeze cazurile a doi scriitori ruşi – autori de
autobiografii moderne neconvenţionale: Victor Şklovsky şi Joseph Brodsky. În ambele cazuri
e vorba despre înstrăinare şi nostalgie şi ambii protagonşti au în comun faptul că, în momente
şi circumstanţe diferite, au părăsit Rusia Sovietică. Pentru Şklovski această plecare se va
dovedi o călătorie dus-întors: din exilul lui berlinez, înapoi în ţara strămoşilor, unde e forţat să
devină un exilat „spiritual”, denunţând teoriile formaliste ale înstrăinării, iar apoi să le
practice el însuşii.
Brodsky, pe de altă parte, părăseşte forţat Uniunea Sovietică pentru a se naturaliza în
Statele Unite. Şi totuşi, el nu-şi părăseşte niciodată patria poetică a unui clasicism
leningradian, nici graniţele acestui imperiu poetic atemporal. Cele două poveşti nu sunt
antitetice, crede Svetlana Boym, „dar reprezintă două bifurcări ale destinului cultural, două
reflecţii asupra destinului modernităţii ruse şi a comunităţilor ei imaginate.” Ele relevă o
relaţie scindată între creativitate şi lipsa libertăţii, artă şi compromis, practică teoretică şi
supravieţuire fizică. Naraţiunile autobiografice ale celor doi teoreticieni şi practicieni ai

15
Benedict Anderson, Imagined communities: Reflections on the Origin and Spread of nationalism, Verso,
London, UK, 1991, 1983
16
„Miile de zile care s-au scurs între copilărie şi întâia maturitate dispar fără întoarcere! Cât de ciudat este să
ai nevoie de ajutorul altcuia pentru a afla că acest bebeluş gol în fotografia îngălbenită, întins fericit pe pătură,
eşti tu însuţi ” Benedict Anderson, op. cit., p. 204
17
Svetlana Boym, art. cit., p. 242
18
Ibidem.

796
înstrăinării au în comun o referinţă – sloganul marxist-leninist care devine loc comun
ideologic şi clişeu în cotidianul sovietic: „fiinţa materială determină conştiinţa”. Favorabilă
ea însăşi postmarxismului, Svetlana Boym crede că „sloganul actualizează alienarea
hegeliană şi întăreşte primatul materiei asupra spiritului. Iar cei doi exilaţi utilizează acest
loc comun ideologic pentru a-şi nara propriile poveşti ale materialităţii în relaţie cu
conştiinţa”.19
Exilul din Uniunea sovietică are, după Svetlana Boym, complicaţii aparte, pe lângă
cele evident politice. În tradiţia filosofiei ruse, de la Ceadaev la Berdiaev, înstrăinarea nu e
înţeleasă ca element al conştiinţei moderne, ci ca o parte a identităţii naţionale ruse. Exilul
metaforic (de regulă departe de existenţa tranzitară a cotidianului) ţine de rătăcirea simbolică
a „sufletului rusesc”. Ca urmare, exilul propriu-zis din Mama Rusie e înţeles ca o trădare
culturală fără precedent. Pentru un scriitor, e chiar mai mult decât o trădare: e pură erezie.
După secolul XIX, scrie autoarea, literatura devine o formă de religie civică pentru
ruşi. Şi totuşi, idealul cosmopolit al unei „patrii de cuvinte” rămâne străin culturii ruse. „Mai
degrabă decât un imperiu rus al literelor, Rusia devine un imperiu politic, al cărui subiect
devine şi scriitorul. Pentru ruşi, deci, exilul e o transgresie culturală care ameninţă chiar
supravieţuirea fizică şi spirituală.”20

Imigraţia artistică în Europa secolului XX. Câteva aspecte

Există o tentaţie de a vorbi despre exilaţi, imigranţi şi expatriaţi ca şi cum ei ar fi, fără
excepţie, scriitori – deşi scriitorii reprezintă numai o infinitezimală fracţiune a acestei
tipologii a ex-patrierii. Dar e o tentaţie irepresibilă şi întemeiată: după documentele oficiale
(adesea supuse malformării din interese de natură politică) – scrisul oferă cea mai profundă şi
extinsă mărturie a exilului. După cum remarcă ironic Dubravka Uresie, „scriitorii sunt acei
rari imigranţi care îşi lasă urmele paşilor”, deşi sunt statistic cei mai insignifianţi şi
necredibili dintre martori.
John Neubauer surprinde cu acurateţe modul în care experienţa exilului devine o
experienţă aparte a scriiturii. „Milioane de indivizi supravieţuiesc, spune Neubauer, sau mor
în exil în tăcere. Scriitorii oferă însă, sub catalizatorul psihic şi afectiv al exilului, nu doar
ficţiunea propriei vieţi ci şi opere literare de anvergură. Nu mai departe de Dante, a cărui
Divina Comedie transcende evenimenţialul imediat şi articulaţiile subiectivităţii”21.
Privindu-i pe cei mai prestigioşi ex-patriaţi anteriori secolului XIX, John Neubauer
observă că aceştia sunt, aproape integral, scriitori. Pe lângă cazurile faimoase ale lui Ovidiu,
Cicero, Seneca, Dante, Petrarca sau Machiavelli, apar numeroşi alţi scriitori exilaţi care devin
figuri cheie ale tradiţiei naţionale. Neubauer insistă pe „cea mai remarcabilă operă literară a
ungurilor din secolul XVIII” care i-ar aparţine lui Kelemen Mikes, scriitor ce şi-a urmat
liderul politic, pe Ferenc Rakoczy, într-un exil ce l-a perindat prin Polonia, Franţa şi
finalmente Turcia.

19
Svetlana Boym, art. cit., p. 243
20
Svetlana Boym, art. cit, p. 244
21
John Neubauer, Exile: Home of the Twentieth Century, în John Neubauer, Zsuzsanna Tarak Borbala, The Exile
and Return of Writers from East-Central Europe: A Compendium, Walter de Gruyer GmbH & Co, Berlin,
Germany, 2009, p. 11

797
 Interesante pentru problematica exilului şi a scriiturii sunt cele peste două sute de
scrisori către o mătuşă imaginară, redactate la Terkidag, între 1717 şi 1758, alcătuind
celebrele Torok-orszagi levelek (Scrisori din Turcia), o capodoperă de anvergură, însă într-
atât de înveninată încât a putut vedea lumina tiparului doar postum, în 1794.
Smulşi din mediul patriei şi adesea separaţi de familie şi prieteni, exilaţii se aşează,
spune John Neubauer, într-o societate străină şi în lumi lingvistice care „de cele mai multe ori
îi restricţionează ca fiinţe în solitudine”22. E un adevăr evident în special în ce-i priveşte pe
scriitorii est-europeni (părţi ai unor întregi elite) pentru că aceştia se stabilesc în comunităţi de
adopţie ce nu le cunosc limba maternă. Spre deosebire de ei, Dante se mutase în altă cultură –
italiană, emigranţii britanici mergeau, de regulă, în alte părţi ale lumii unde se vorbea engleza,
scriitorii est-germani preferaseră emigraţia în Germania de Vest. Dar exilaţii est-europeni, în
afară de scriitorii etnici germani care trăiau acolo (cum e cazul Hertei Muller), au trebuit să se
integreze în medii lingvistice străine, „unde, în cel mai bun caz, s-au putut institui într-o
minoritate culturală a propriei limbi”23.
Spre deosebire de ceilalţi membri tipici ai unei elite în exil, pentru care bariera
lingvistică e mult mai uşor surmontabilă, scriitorii, „ingineri ai sufletului” cum îi catalogase
Stalin, trebuie să treacă prin decizii existenţiale traumatice legate de scriitură. Dacă aleg
varianta continuării scrisului în limba lor maternă, vor fi de regulă reduşi, ca impact, la
propria comunitate de exilaţi, scriitura lor neputând ajunge nici la cititorii nativi, rămaşi în
urmă, nici la cititorii din patria adoptivă. John Neubauer oferă, pentru această categorie,
exemplele lui Sandor Marai şi Witold Gobrowicz. Dacă adoptă limba comunităţii în care s-au
mutat, însă, opera lor devine de îndată accesibilă unui public larg, chiar global, dar, spune
criticul, „metamorfoza devine sursa unui sentiment inevitabil de inadecvare, inferioritate, ce
generează crize, desigur fertile artistic: cazul lui Emil Cioran, al Agotei Kristof etc”24.
Numeroşi scriitori însă – ca Milan Kundera, Andrei Codrescu, Jerzy Pietrkiewicz, Ota
Philip, Libusa Monikova, Jiri Grusa – dintre contemporani, par a-şi fi schimbat cu uşurinţă
mediul lingvistic matern cu acela de adopţie, şi majoritatea scriitorilor de calibru din Europa
de Est transformă expunerea la pluralitatea lingvistică într-o sursă de creativitate.
Dar John Neubauer e conştient şi de riscurile estetice, anume de persistenţa dificultăţii
de a diferenţia scriitura estetică de aceea neprofesionistă, „scriitorii autentici de aceia
ocazionali”25. Iar aceasta pentru că studiile asupra scriiturii în exil trebuie să opereze cu
substanţa scrierilor intime – autobiografii, corespondenţă şi alte scrieri cu caracter intim care
au drept autori, de cele mai multe ori jurnalişti, filosofi, eseişti, istorici. Demarcaţiile trebuiesc
deci menţinute într-o formă flexibilă.

.„Interioritatea” exilului şi disidenţa în Europa secolului XX

Extrem de utilizat, în contextele revizitării literaturii din timpul totalitarismului,
termenul de exil interior merită o scurtă investigare istorică şi semantică. El intră în uz în anii
30 ai secolului XX, fiind folosit atât de refugiaţii din calea fascismului cât şi de către aceia
rămaşi acasă. Are, deci, de la bun început, o natură ambiguă, echivocă. El e legat, în epocă, de

22
John Neubauer, op. cit, p. 11
23
Idem., p. 12
24
John Neubauer, op. cit, p. 12
25
Idem., p. 13

798
nume precum Klaus Mann, Paul Tilich, Thomas Mann şi alţi exilaţi care atestă existenţa unei
rezistenţe interne faţă de Hitler şi devin solidari în aceasta
Urmărindu-i istoria, John Neubauer observă cum conceptul se schimbă semnificativ în
timpul războiului şi după acesta. Spre dezamăgirea lui Thomas Mann, mulţi scriitori germani
rămaşi în patria de origine încep să glorifice imigraţia interioară. În expresia lui Frank Thiess,
imigraţia interioară reprezenta o comunitate de intelectuali care rămăseseră loiali Germaniei
dar nu o abandonaseră şi preferau retragerea în interioritatea observaţiei exterioare, de la
adăpostul unui exil geografic. Dar aceasta nu însemna că ei nu împărtăşeau suferinţa ţării lor,
cu toată sinceritatea.
Un caz ce îi atrage atenţia lui Neubauer e acela al lui Gottfried Benn, poet de mare
influenţă, autorul afirmaţiei tulburătoare conform căreia a deveni ofiţer al Wehrmarcht-ului
era „o formă aristocratică de emigraţie”. E motivul pentru care Thomas Mann ajunge la
vehementa lui denigrare a „exilului interior” şi la negarea existenţei reale a acestuia. Poziţie
pe care proza parabolică a scriitorului german o va încifra, de altfel, în cele mai faimoase
romane ale acestuia.
Polemica Frank Thiess – Thomas Mann a continuat şi în deceniile următoare, când
scriitorii şi istoricii germani au ajuns să susţină valorile literaturii exilice şi de acasă.
Conservatorii tindeau să supraliciteze literatura scrisă sub Hitler în Germania, în vreme ce
exilaţii şi criticii de stânga au ajuns să privească „exilul interior” ca o formă lipsită de sens
etic a sustragerii din responsabilitate. La o conferinţă pe tema exilului interior, ţinută la
Universitatea din Wisconsin, Reinhold Grimm creionează o imagine istorică a exilului interior
în emergenţa sa de concept, dar, în examinarea subsecventă a opoziţiei cu Hitler, Grimm
continuă să confunde imigraţia interioară cu disidenţa şi, încă o dată obscurizează sensul
acesteia.
Ce implicaţii conferă, aşadar, acest prim sens utilizat de germani, „exilului interior”,
astfel încât el e împrumutat apoi, prin uz, altor spaţii şi contexte legate de totalitarism şi de
relaţia individului cu acesta? Deşi era menit să denumească un fenomen din Germania nazistă,
e evident că el comportă numeroase alte sensuri în alte contexte, în special din moment ce „nu
e întotdeauna limpede dacă noul sens al termenului e o variantă „nomadă” a sensului
originar german”26. O evaluare comparatistă demonstrează, în orice caz, că acest termen -
care conotează de regulă pozitiv - avea un sens decisiv negativ pentru scriitorii, criticii sau
cercetătorii germani întorşi din exil. Aşa cum numeroşi francezi susţineau după război că
participaseră la mişcarea de rezistenţă, mulţi scriitori germani rămaşi în patrie şi-au construit
o imagine de sine via „exilul interior” care cosmetiza realitatea dezonorantă a frecventei lor
atitudini admirative faţă de regimul nazist. Luând în considerare aspectul terminologic, şi
nu neapărat pe acela istoric al „exilului interior”, pentru Neubauer devine limpede că Grimm
nu urmăreşte, în discuţia sa istorică, să creeze un spaţiu conceptual acestei sintagme.
Disidenţa şi exilul interior se suprapun parţial, dar în mod cert ele nu sunt sinonime. Iar
discuţia poate fi cât se poate de punctuală, chiar dacă implicit antrenează numeroase orgolii
rănite.
Neubauer se întreabă, aşadar, dacă „A devenit, oare, poetul polonez Stanislaw
Baranczak, în mod automat, mai degrabă exilat interior, cum pretinde el însuşi, decât un

26
John Neubauer, op. cit., p. 18

799
disident când a fost redus la tăcere? 27. Confruntându-se cu cenzura, disidenţii încearcă să-şi
asume un spaţiu public de opoziţie al vocii şi al activităţii, în vreme ce scriitorii aflaţi în exil
interior tind să se retragă din politică şi chiar din realitate. Ei sunt fie reduşi la tăcere, fie tac
din proprie iniţiativă, iar scrierilor lor sfârşesc în sertar, şi nu la o editură (oficială, de
samizdat ori străină). Şi, totuşi, scriitorii şi specialiştii continuă să confunde disidenţa cu
„exilul interior”.
Criticul mai propune aici un exemplu, cel al lui Ferenc Fejto, care numeşte prohibiţia
de a fi publicat a lui Milovan Dilas şi numeroasele lui întemniţări cu sintagma „belso
emigracio”, deşi Dilas şi-a publicat scrierile în străinătate, şi a fost mai degrabă un disident
activ decât o voce tăcută, chiar dacă autorităţile au încercat să-l reducă la tăcere. Încă şi mai
complicat e cazul scriitorul maghiar, laureat al Premiului Nobel, Imre Kertesz, având şi el
dificultăţi să publice în deceniile imediat următoare celui de-al doilea război mondial,
simţindu-se izolat de scena culturală maghiară. Implicit, Kertesz susţine că ar fi fost „de facto
în exil interior”. N-a tăcut total, nici n-a fost complet ignorat, dar pentru o lungă perioadă de
timp nici n-a fost receptat corespunzător valorii operei sale. Şi totuşi, observă Neubauer,
Kertesz nu poate fi corect încadrat nici ca disident iar o parte a izolării lui rezultă exact din
acest refuz de a se înrola în disidenţă, aşa cum au făcut-o Gyorgy Konrad sau Istvan Eorsi.

Bibliografie:
Anderson, Benedict, Imagined communities: Reflections on the Origin and Spread of
nationalism, Verso, London, UK, 1991, 1983
Boym, Svetlana, Estragement as a Lifestyle: Shklovsky and Brodsky, în Exile and Creativity:
Signposts, Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University Press, 1998
Hoffmann, Eva, Lost in Translation: A Life in a New Language, E. P. Dutton, New York,
1989
Neubauer, John, Exile: Home of the Twentieth Century, în John Neubauer, Zsuzsanna Tarak
Borbala, The Exile and Return of Writers from East-Central Europe: A Compendium,
Walter de Gruyer GmbH & Co, Berlin, Germany, 2009
Nochlin, Linda, Art and the Conditions of Exile: Men/ Women, Emigration/ Expatriation, în
Exile and Creativity: Signposts, Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke
University Press, 1998
Pavel, Thomas, Exile as Romance and as Tragedy, în Exile and Creativity: Signposts,
Travelers, Outsiders, Backward Glances, Duke University Press, USA, 1998

AKNOWLEDGEMENT:
This paper is a result of the project `Transnational Network for Integrated Management of Postdoctoral
Research in Communicating Sciences. Institutional building (postdoctoral school) and fellowships program
(CommScie)" - POSDRU/89/1.5/S/63663, financed under the Sectoral Operational Programme Human
Resources Development 2007-2013

27
Ibidem

800
 MIRCEA IVĂNESCU. STRUCTURILE EPICE ALE POEZIEI
Epic Structures in Mircea Ivănescu's Poetry

PhD Candidate Diana DAN

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

In the Romanian literature, framing Mircea Ivănescuȃs poetry in a stream of literature cannot be done
accurately. Mircea Ivănescu is a complex poet, which offers a new formula of writing poetry: the poems in
prose. His poetry opens a new chapter in the romanian literature, writing intellectualist poems, poems of
remembrance, poems of everyday reality. The tone used is a common one, as the language of the time,
apparently humanized. The technique used is intertextualism.
Mircea Ivănescuȃ s poetry includes an amount of features and elements that makes heavy framing his
poetry in a stream of literature. Therefore, his part in the Romanian literature is between modernism and
postmodernism.

Keywords: poems in prose, intertextualism, common tone, modernism, postmodernism.

Biografia şi opera autorului

Mircea Ivănescu este un poet, eseist şi traducător român contemporan.
Născut la 26 martie 1931, în Bucureşti, dintr-o familie de intelectuali - mama, Aurora, născută
Popârlan; tatăl, Adam, inginer agronom. Studiile primare şi gimnaziale în Bucureşti. Tot aici
şi liceul „Spiru Haret” şi la „Sf. Sava” ( bacalaureatul la „Spiru Haret”, în 1949, după un an de
întrerupere a studiilor, din motive medicale, an în care, după propria mărturisire, va învăţa
engleza de la tatăl său). A absolvit în 1954 Facultatea de Filologie (secţia franceză) a
Universităţii Bucureşti. A fost, pe rând, redactor la Agerpres (după câteva munci pe şantier) şi
la revista Lumea, şef de secţie la Editura pentru Literatură Universală, devenită Univers, şi,
din nou redactor la Lumea. În 1980 părăseşte Bucureştiul şi se stabileşte la Sibiu, ca redactor
la revista Transilvania, (era redactor al revistei din 1972).
A debutat cu poeme în revista Steaua, în 1958. Editorial debutează târziu, în 1968, cu
volumul Versuri. Printre premiile primite putem aminti: Premiul Uniunii Scriitorilor (1982,
pentru Poesii nouă), Premiul de poezie „Mihai Eminescu” acordat de Academia Română -
1982, premiul „Opera Omnia”, acorat de Uniunea Scriitorilor - 1993, premiul Uniunii
Scriitorilor pentru traduceri – 1995, pentru Robert Musil, „Omul fără însuşiri”-, Premiul
Naţional de poezie „Mihai Eminescu”- Botoşani, 1999 . Acestora li se adaugă premii, pentru
poezie sau traduceri, primite din partea Asociaţiilor de scriitori din Bucureşti şi Sibiu. A
colaborat la cele mai importante reviste cu poeme şi eseuri, printre care „Steaua”, în anii '60.
Eseurile sale nu au fost publicate în volum. Ca traducător este unul dintre cei mai importanţi
ai culturii române.
De la volumul de debut din 1968 şi până la versurile recente, incluse în selecţia „din
periodice şi inedite” a antologiei de autor Poesii vechi şi nouă (1999), de-a lungul a peste trei
decenii, poezia lui Mircea Ivanescu a rămas egală cu ea însăşi, atât în ritmul producerii, cât şi
în calitatea ei estetică. S-a spus despre el că e un poet „care nu încape într-o antologie” (Ion

801
Bogdan Lefter). Titlurile volumelor sale de poezii sunt banale, puţin spectaculoase. A scris
poeme despre personajul Mopete, numele acestuia conţine o anagramă a cuvintelor poet şi
poem.
Este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani şi un
pionier al postmodernismului în Europa Centrală şi de Est.
A contribuit într-un mod esenţial la recuperarea narativităţii în poezia autohtonă din a
doua jumătate a anilor ’60 şi din anii ’70. A tradus masiv din poezia americană, cu care de
altfel poeziile sale sunt înrudite.
Multiplu premiat pentru poezia şi traducerile sale, Mircea Ivănescu a fost propus în
1999 pentru Premiul Nobel pentru literatură de către Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din
România, la solicitarea Comitetului Nobel al Academiei Suedeze.
Aceste informaţii au fost selectate din volumul coordonat de Al. Cistelecan, Mircea
Ivănescu 80 , apărut la editura Paralela 45, în 2011 şi din Dicţionarul scriitorilor romani
apărut la editura Fundaţiei Culturale Române, în 1995, scris de Mircea Zaciu, Marian
Papahagi, Aurel Sasu.

Volume de versuri
Versuri – Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968
Poeme – Editura Eminescu, Bucureşti, 1970)
Poesii - Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1970
Alte versuri - Eminescu, Bucureşti, 1972
Poem -Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1973
Alte poeme – Editura Albatros, Bucureti, 1973
Alte poesii – Editura Dacia, Cluj, 1976
Poesii nouă – Editura Dacia, Cluj, 1982
Poeme nouă – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983
Alte poeme nouă – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1986
Versuri vechi, nouă – Editura Eminescu, Bucureşti, 1988
Poeme vechi, nouă – Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989
Aceleaşi versuri – Editura Dacia, Cluj, 2002

Volume în colaborare
o Mircea Ivănescu, Florin Pucă, Leonid Dimov, Amintiri, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1973
Mircea Ivănescu, Rodica Braga, Commentarius perpetuus (parabole), Editura Dacia,
Cluj, 1986
o Mircea Ivănescu, Iustin Panţa, Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman
rusesc, Editura Litera, 1994
o Mircea Ivănescu, Rodica Braga, Commentarius perpetuus 2 (parabole), Editura
Imago, Sibiu, 2003

Antologii
o Other pems, other lines, Translated from the rumanian with a foreword by Ştefan
Stoenescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1983

802
 o Versuri, Postfaţă de Ion Bogdan Lefter, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996
o Poezii, Editura Vitruviu, Bucureşti, 1997
o Poesii vechi şi nouă, Prefaţă de Eugen Negrici, Editura Minerva („Biblioteca pentru
toţi”), 1999
o Poeme alese. 1966 – 1989 (postfaţă de Al. Cistelecan), Editura Aula, Braşov, 2003
o versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Matei
Călinescu, Editura Polirom, Iaşi, 2003
o Lines poems poetry, traducere de Adam J. Sorkin şi Lidia Vianu, Plymouth University
Press, 2009
o Versuri alese, Antologie şi note bio- bibliografice de Ioan Radu Văcărescu, Postfaţă
de Al. Cistelecan, Editura Paralela 45, Piteşti, 2010

1. Modernitate şi postmodernitate la Mircea Ivănescu

Încadrarea lui Mircea Ivănescu într-un curent litear, se poate face cu o mare
ambiguitate, întrucât nu se înscrie prin elementele prezentate în opera sa, în niciunul dintre
ele. Se poate vorbi de o sumă de idei, trăsături, elemente între modernism şi postmodernism.
Matei Călinescu autor al Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă şi a
lucrării Cinci feţe ale modernităţii îl lasă între cele două curente modernism şi
postmodernism, cu precizarea că e mai aproape de modernism prin asemănările, ce există
între poetica sa şi a lui Stéphane Mallarmé. Al. Cistelecan în lucrarea sa, Mircea Ivănescu
monografie, vorbşte despre poetica lui Mircea Ivănescu, ca fiind cea care face trecerea dinspre
modernism pentru a ajunge la postmodernism, întrucât doar în aceasată manieră se apropie de
Ion Bogdan Lefter şi Mircea Cărtărescu. Acest modernism este înţeles în mod atipic, în fond
negativ, în contra principiilor moderniste propuse de Stéphane Mallarmé, fiind un
antimodernist. Dintre ideile exprimate putem aminti:
• limbajul poetic folosit este unul simplu, uzual, sărac, precar, fără a fi bogat în figuri de stil
nu caută să se apropie de cuvântul pur, ci de limba vorbită „limba ordinară, poticnită”.
„seara ea îmi spune – astăzi mi-a ghicit în cafea
însăşi suzana, şi-mi povestea cum fuge un bărbat
cu ochii rotunzi, bulbucaţi, după mine – să însemne
asta că e un bărbat cu ochelari? (eu îmi scot
repede lentilele de pe nas şi suflu în ele
s-alung ispitele) dar mai pe urmă – (Miopie)
• Mircea Ivănescu nu se foloseşte de tehnica tăierii, renunţării la cuvinte, ci propune una
bazată pe lipirea de cuvinte, expresii, pe detalii prezentate, adică pe inserţie, care vin să
completeze mesajul transmis.
„m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, să-i spun – „rochia ta”
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – „abia
acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure) – (Conversţie modernă)
Poetul porneşte de la ceva ce îl inspiră, creând un răspuns la dialogul propus de cineva sau de
ceva. Se porneşte de la ceva ce produce pentru poet un impact, ce-l incită şi- l încântă.
„aş vrea să mă aşez pe marginea trotuarului,
să aştept să se facă noapte la capătul străzii – singurătatea
803
mea de acuma mai are
ceva la fel cu cea din copilărie”, (Frunze)
• altă trăsătură a operei sale este cea relizată de mărcile oralităţii care-şi împrăştie
supremaţie printre cuvinte.
• introduce biografismul, povestea, personajul şi fabula în poezie, adică aplică tehnica
epicului în poezie, fapt ce îl apropie de poezia anilor '80.
„în jurul tău sunt obiectele la fel de adevărate,
şi ochii văd acum – şi mâinile, le-ai putea
întinde, să atingi unul sau altul din lucrurile
din jurul tău.” (De-a baba oarba)
• prezintă viaţa umilă, într-un univers casnic:
„într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea –
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.”( Întuneric)

Este postmodernist cu precădere prin elemente precum:

• poezia este un joc de limbaj
• starea de ambiguitate, lipsa de precizie, de claritate a sensului, ce reiese din versurile
poeziilor sale
• efortul de a şterge barierele dintre poezie şi vorbirea reală.
• poezia contopită cu realul

2. Structurile epice ale poeziei

Preacusor al generaţiei '80, fiind un „obzecist de onoare”, Mircea Ivănescu manifestă
o „seducţie lentă şi tardivă”susţinea Ion Pop, faţă de scriitori din aceiaşi generaţie precum este
şi Nichita Stănescu. Pentru postmodernism devine un deschizător de drumuri, atât prin sursele
de inspiraţie, temele propuse, modul de structurare a textului literar, tonul folosit, numele
personajelor folosite, cât şi prin categoria de figuri de stil utilizate.
Poezia lui Mircea Ivănescu se apropie de Marin Sorescu, Petre Stoica, Geo
Dumitrescu, fiind o „deretorizare a poeziei”, el este „un poet de proză”. Foloseşte ca surse de
inspiraţie paginile altcuiva sau o replică propusă de cineva cu scopul de a o completa sau a da
răspuns acesteia, învăluind-o în ironie şi naturalitate. „Aşadar, să facem o scenă de nuvelă
fantastică"; „Am să scriu odată un tratat despre seară"; „să spunem aşa: când am ajuns în
colţul aleii,/ mergeam greu prin zăpadă" - iată genul de formule introductive. Exemple
propuse în volumul coordonat de Al. Cistelecan.
Textul poetic pleacă de la un pretext narativ propunând adevărate „poveşti în versuri”,
„ într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,/ şi când am ieşit din casa unde aşteptasem
zadarnic, / s-a stins lumina electrică în tot satul./ am mers pe şosea / după un timp nici nu ne-
am mai grăbit.( Întuneric)
Astfel, poezia devine o proză a realităţii prin intermediul căreia impune în literatura
contemporană poeme, cu două priviri „discrete” consideră Radu Vancu în Mircea Ivănescu.
Poezia discreţiei absolute, una dintre ele îndreptată spre întâmplările banale ale realităţii, iar

804
cealaltă spre text. De aceea, discursul apare adesea fragmentat prin utilizarea de paranteze,
abateri de la subiect creând impresia că poezia e o „dizertaţie minoră asupra inexistenţei”
afirmă Al. Cistelecan: - „afară, în curte, că ştiu cum ninge pe străzile largi (şi osos/ să-mi sune
în vremea asta în urechile minţii, în răspăr,/ foşnetul de gândiri şi sentimentalisme, aşezate/
frumos, să facă un înţeles, poate meşteşugit)” ( ha-ha). Această manieră este urmată
îndeaproape de Mihai Ursachi şi Marin Mincu.
În studiul intitulat „Structura mitică a cotidianului” de Al. Cistelecan, se vorbeşte
despre poezia lui Mircea Ivănecu, care are ca punct de pornire în interpretarea ei, idealul
pretins de scrierea lui Camil Petrescu şi anume: „eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi”, pentru a-şi lua zborul spre o altă lume, cea a visului, fiind „un memento necesar al
realului, pentru ca după acestă bătaie pe pragul realităţii să-şi ia zborul în transfigurare.”1
Încercarea lui Mircea Ivănescu este de a realiza o poetică asemănătoare celei reale,
cotidiene. În realizarea acestui vis, accentul cade pe detaliu, pe amănunt, pentru a recupera
orice element al scenei prezentate. De aceea, Mircea Ivănescu foloseşte, cu preponderenţă, ca
mod de expunere descrierea.
Amănuntele realului nu fac decât să ascundă „transcripţia” pentru a trece spre
„transpoziţie”, astfel realul e înghiţit de reverie. Memoria folosită cu intensitate devine
imaginaţie, iar realul devine ireal. Toate aceste elemente sunt folosite pentru a recupera
precizia stării, prin precizia desenului transferat şi totodată constituie un mod de a ascunde
metoda de transfigurare.
Structura realului prezentă prin secvenţe biografiste-cotidiene este grefată pe o
stuctură mitică, astfel încât realul devine mitic, iar cotidianul arhetip. Sub „alfabetul biografic
detreriorat” se intreţese un alfabet cifrat al tiparelor arhetipale.Viaţa, pentru Mircea Ivănescu,
devine o expediţie orfică în subteran, în găsirea sensurilor şi înţelegerii ei. „Când am coborât
– şi am încercat poarta scundă/ era o amiază moartă – fără de soare/ şi portiţa s-a deschis încet
- am urcat/ cele câteva trepte de la uşa din faţă – foarte joasă,/ca şi cum treptele ar fi coborât
în realitate/şi am fi aşteptat să intrăm într-un timp răsturnat.” Cu toate acestea, nu Mircea
Ivănescu face o „vizită”, ci Orfeu în căutarea Euridicei, ca prezenţă feminină aproape absentă
la tensiunea interioară a lui Orfeu: „Era nemişcată alături – nu-i auzeam/ repiraţia – deşi eram
atât de aproape/ de ea, încât îi atingeam braţul (şi aş fi putut/ să-i prind degetele în palma mea
stângă./ N-o făceam, bineînţeles – şi nici nu vroiam/ să mă întorc înspre ea – s-o privesc. Nu
avea/ nici un rost). Am deschis uşa/ apoi, şi am intrat în vestibulul unde tavanul/ era scoborât
atât de mult încât se făcuse/ înserarea iernatică şi moartă de care mi-e frică/ mie în amiezile
mele cernite. Când a venit/ şi bărbatul scund cu privirile oarbe,/ lui i-am auzit respiraţia – în
odăile/ foarte întunecoase, încremenite, cu mobilă veche,/ şi moarte, moarte. Dar ei/ nu-i mai
simţeam acum prezenţa/ în nici un fel, alături de mine – şi nici/ când am ieşit, pe urmă, în
curtea cu trepte/ acum suitoare – nu m-am mai întors spre ceea ce/ nici nu mai credeam că ar
fi fost altceva/ decât o părere.” (Vizita)
Poezia prezintă cotidianul sub masca eşecului lui Orfeu de a o salva pe Euridice cum
însuşi Al. Cistelecan afirmă: „Poezia prezintă cotidianul raportându-l la momentul de eşec
orfic”. Alături de Orefeu, care reprezintă o faţă mitică a realului, „mai există şi reminiscenţe
din proiectul faustic, ambele asigurând o structură acestei poezii ce-şi simulează absenţa

1
Al. Cistelecan, Mircea Ivănescu – monografie, antologie comentată, receptare critică, ed. Aula, 2003, p. 29

805
oricărei structuri interioare. Într-un fel, poezia lui Mircea Ivănescu nu este decât o invocaţie
faustică ratată. Poetul vrea şi el să oprească Clipa, dar strigă prea târziu, de fiecare dată, după
ce acesta a trecut ”. „...dacă aş fi lăsat capul pe spate,/ să-mi sprijin ceafa de rezemătoarea
băncii, poate atunci/ aş fi putut opri amiaza aceea, care, de atunci/ se sfâşie în mine, fără
oprire – şi nu se mai/ termină. A trecut de foarte mult timp/ putinţa de a mai spune că a fost
adevărată atunci/ clipa aceea. Dar şi acum se destramă, se rupe-n bucăţi,/ şi rămân zdrenţele,
mai departe, străine,/ şi fără adevăr, ca şi clipele de acum,/ care se sfâşie jupuindu-se lent/ de
pe chipul timpului care-mi stă-n faţă,/ orb.” (Scenă în parc)
Poezia lui Mircea Ivănescu are în centrul ei aceste momente faste, ale pierderii,
ajutând la o reconstrucţie a lor, întrucât ea „e un memorial al micilor extaze pierdute”2
Pentru Gheorghe Grigurcu, poezia lui Mircea Ivănescu are în prim plan fabulosul, ce
provoacă o întrerupere a logicii normale a cotidianului. Lirica lui fiind constituită pe acestă
opoziţie: real – fabulos. De aceea, Mircea Ivănescu apare ca un răzvrătit încercând să schimbe
secret limbajul poeziei, exercitând o presiune lentă şi tenace asupra acestuia. Un exemplu de
referinţă îl constituie filmul poliţist: „Şi afară, ploaia suflând în sticlele ochelarilor,/ ca în
filmele poliţiste în parbrizul taxiului.” (Scenă de roman franţuzesc)
Această tensiune exercitată asupra limbajului apare datorită amestecului, care se
produce între „literatură” şi „viaţa”3. Poezia sa este de natură livrească întrucât prin literatură
se încercă recuperarea unor emoţii profunde. Poezia lui Mircea Ivănescu se întreţese ca fiind
un lung pasaj de proză care nu spune mare lucru, dar care ascunde înţelesuri adânci:
„v. Înnopteanu susţine mâine un mare examen- / şi care / nu este numaidecât exclusiv
conştiinţă- /
răspunsul pe care-l va adresa, cu credinţă / în constanţele sale lăuntrice, nici nu are / de altfel
vreo importanţă. mopete, de pildă, care/ invidiază egalitatea de spirit a lui v înnopteanu, / ştie
că există îndoieli, / dar că vremea nu / va sta împotriva distiincţiilor de mare”
Decorul este construit prin detalii sub forma unor elemente româneşti, folosite cu
scopul de a evidenţia un sens tandru, dar şi ascuns:
„Urcând pe scara de lemn (pe treptele / cele mai de jos ne-am fi putut aşeza şi noi / demult,
când eram mici, să pândim cu faţa ascunsă în mâini, / cum coboară, trosnind pe treptele de
deasupra, / cine ştie ce umbră). / Şi uşile cu oglinzi – / şi în hallul pe palier, scaunele de
răchită, / în care să stea ea, alungită
cu mânile odihnindu-i-se bolnăvicios, / pe rezemătoarele înguste, / ascultând ploaia. Acuma
nici nu plouă.”
Aerul, pe care-l eliberează lirica lui Mircea Ivănescu, pare a fi unul ieşit din modă,
demodat în mod voit, fiind produs al amintirii. Poezia este un mediu ideal pentru amestecul
dintre real şi fantastic, dintre obişnuit şi ciudat. Ca un mod de salvare din faţa „prezentului
solitar”, poetul se foloseşte de „memoria salvaoare”. Printre poeţii, pentru care prezentul nu
este un cadru prielnic, se regăseşte şi Bacovia, la ei scufundarea într-o lume salvatoare este de
fapt o „dematerializare intim-purificatoare”. La Mircea Ivănescu, poezia este cea care pare
obosită de vorbire sub formă corporală, încercând să se redea prin gesturi neînţelese, mute şi
chiar triste:

2
Al. Cistelecan, Mircea Ivănescu – monografie, antologie comentată, receptare critică, ed. cit., p. 31
3
Gheorghe Grigurcu – Citadinii şi intelectualizanţii, p.226

806
„Şi gesturile
să vorbească despre această frângere înăuntru,
care este poate adevărul;

ea în picioare
în faţa ferestrei, soare de seară tomnatecă – vânt
afară, prin stradă – prin frunzele pomilor peste drum –
ochii ei îngustaţi – iarăşi a plâns? – care nu ne privesc,
şi mâna ei, îngustă, într-a noastră. Nu aşa,
nu se poate aşa – dar s-o mai privim încă, o clipă fară
urmare
- ne vom mai aminti mai târziu de ceasul acesta.
Sau o fotografie de artă:
Astfel că celesta
luminozitate a privirilor ei, suflate cu eridă,
de la becurile de afară, se pierdea, carbonizată.
Când am lăsat atunci perdeaua să cadă,
s-au răsturnat pe faţa ei moartă
umbre fluide, apoase.”
Poezia lui Mircea Ivănescu de „seraf ultragiat” deschide după Gheorge Grigurcu un
nou capitol în poezia românească. În viziunea lui Al. Andriescu, poemele lui Mircea Ivănescu
sunt reci, raţionalul ţinând frâu sentimentelor creând o poezie intelectualistă. Acest lucru este
realizat printr-o „detaşare superioară” care ajunge la (auto)ironie: „ Să omori trupul unor
sentimente, al unor clipe, / trupuri de aer pe care apoi să le închizi / în cutii negre de
subînţelesuri – şi să le priveghezi, pe urmă, / - şi asta-i ceva – şi asta poate crea / o legătură de
la unii la alţii. Şi legătura aceasta / ajunge la urmă – mai gândea el, ca s-o auzi spunându-ţi /
câtă nevoie ai să stea în juru tău, să se uite la tine / oameni în alb, cu maniere indiferente, şi
fără surâs, / ( şi tu să te uiţi la ei, de asemenea, cu expresia înceată, / asemenea idiotului
satului – pe care-l compătimesc / toţi)” (Înstrăinare).
Acordă, totodată, importanţă visului pe care încearcă să-l justifice şi explice. În cele
din urmă, prin aceasta demonstrează de ce avem nevoie de poezie. Însuşi Mircea Ivănescu ne
împărtăşeşte faptul că a avut parte de o copilărie cu o „curte cu mult ciment şi uscat”, iar
acum se poate bucura de o „alee de rododendroni – şi pomii înalţi, / de o parte, de alta – (
acum timpul stă nemişcat, / şi tu atunci, la mijloc) – o lumină scăzută, / şi mergi încet – şi să
ajungi, în sfârşit, / vezi şi cu ochii de acum – ( tot ochii minţii?) / Zidul din fundul grădinii”
(Descrierea scenei).
O altă obsesie a poetului este legată de timp, ce se realizează în „versuri remarcabile”.
„Ceea ce urmează de aici ar trebu să fie tăcere,
un vitraliu despre timpul când nici nu mai există timp,
şi când lumina este ca o faţă spre care ar vrea
să se ridice palmele urâte –„ (Linişte)
În toate aceste poeme visarea, închipuirea are rolul de obiect important. Grădina nu
este o grădină reală, zidul din fundul grădinii nu mai e zid, nemişcarea e înlocuită cu
mişcarea, iar pomele sale sunt populate cu personaje de basm: „Acum e doar drumul spre acel

807
scaun de lângă tăblia / la care e aşezată o făptură reală, şi drumul / unei fiinţe de aer – şi
nevăzută – şi vocea / neauzită – nemaiascultată până atunci – şi, desigur, / nici după aceea – şi
nici atunci chiar. Şi adevărul / şi acum, şi aici, e o închipuire?” (Turn of the screw)
Aceste „închipuiri” poartă o apăsare asemănătoare celor propuse de poezia lui
Bacovia. Cuvântul se află în incapacitatea de a comunica integral atât lumea interioară şi
exterioară poetului, de aceea dedublarea „observatorului – narator” atât în afară cât şi în
inăuntru conduce la o lărgire a universului obsesiv. De aceea, se poate pune semnul egal între
obiectul observaţiei şi observatorul – narator: „Ea, deci, jucându-se – şi el, serios / de fapt,
mai mult ameţit de ceea ce, poate după aceleaşi / norme, se mişca în el însuşi - şi-i atrăgea
privirile / minţii înăuntru – pe când afară era ea – era? / (căci uneori era numai înuntrul
obsesivei lui / întortocheri de gânduri mereu pe loc, aşa cum tot în acelaşi / loc râmân temele
fugii, oricât s-ar complica) (Scenă domestică)
Funcţia acestui limbaj obscur este acela de a spori mai mult apăsarea, de a produce o
spaima: „Ea - şi aici, fraze contorsionate în aparenţă cu / finalităţi opace, dar care la urmă să
se aşeze / minunat, liric, - pentru a-i descrie faţa / şi expresia echivocă – (pentru că dacă s-ar
şti ce gândeşte, / n-ar mai avea nici un rost toată cartea)” ( „We thank with brief
thanksgiving”). Poetul dă voie ideilor să zboare liber în urma cuvintelor, aplicând procedeul
suprarealist.
Radu Vancu vorbeşte de poemele cu mopete ca fiind rezultate în urma îmbinării
ficţiunii cu banalul şi cotidianul. Scenele luate din realitatea cotidiană sunt secvenţe simple de
viaţă obişnuită ce ar putea constitui în opinia sa scene dintr-o piesă de teatru jucate atât pe
scena teatrului, cât şi a vieţii. Tonul folosit este unul comun, simplu ca limbajul vremii, în
aparenţă umanizat, care de fapt ascunde procedeul de realizare a poemelor dinspre exterior
spre interior. Tehnica poetică folosită este intertextualismul, ce îl include pe Mirea Ivănescu
în categoria poeţilor „discreţi”.4 Teme şi motive ale poeziei "mopete în atmosfera lăuntrică"
sunt:
• Personajul bizar, urmuzian, care creează o atmosfera de salon, în care meditaţia şi cititul
sunt preocupări viabile.
• Starea de contemplaţie, asemănătoare cu aceea din pastelurile lui Vasile Alecsandri, în care
mopete se încălzeşte la puterea calorică a sobei.
• Starea de aşteptare neîmplinită, potenţată de tovărăşia sticlei şi a paharelor, atât de
asemanatoare cu "Sonetul" lui George Bacovia .
Mircea Ivănescu creează în poezia sa, aparută în volumul „Poeme" (1970), un personaj
original, mopete fiind un individ simbolic, un fel de magician al timpului modern. Numele de
"mopete" conturează o atmosferă barocă, în care personajul îşi întemeiază preocuparile
cotidiene: "mopete s-a instalat într-o seara comod,/ la marginea focului, să-şi citească gazeta -
/ în spatele lui, scara care suia la pod/ trosnea când lumina focului îşi înfigea egreta pe câte o
treaptă." (mopete în atmosferă lăuntrică)
Personajul bizar seamana cu Turnavitu sau Ismail, din prozele urmuziene, avand un
comportament inexplicabil: "mai foşnea şi mopete/ când întorcea foaia să urmărească ce scrie/
despre una alta, din când în când îşi nota pe manşete/ câte o idee, ca să poată mai târziu să o
transcrie,/ când avea să se ducă la culcare."

4
Radu Vancu – Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, p.18.

808
 Poezia prezintă în spaţiul imaginar eroi nedesparţiţi de paharul de whisky: „pe peretele
deasupra/ patului, alături, pe măsuţa, avea sticla şi paharele/ (îl aşteptase în seara aceea pe
marele/ lui prieten - dar nu venise), asupra/ întregei scene era o linişte binefacătoare/ nivelul
lichidului în sticla scădea cu câte o palmă liniştitoare."
Poemul pune în scenă reprezentaţia unei stări lăuntrice importante, inspiraţia pe care o
aşteapta, de multă vreme, amânându-şi şi de această dată sosirea.
Mai ales în primele volume se observă că poezia este, de fapt, un joc, poetul vrea să
ajungă la autenticitate prin excesul de convenţionalism. Nu este greu de remarcat că
majoritatea textelor sale au ca punct de plecare un pretext narativ, dezvoltându-se apoi fie ca
mici "poveşti în versuri" fie ca "scene" desprinse dintr-un vrăjitoresc şi ameţitor spectacol al
etalării de "ironii în ironii, de procedee în procedee şi de măşti sub alte măşti", după cum
observa Matei Călinescu. Ceea ce poate surprinde, în condiţiile unei atât de elaborate viziuni
(construite în jurul paradoxului filosofic clasic al regresului infinit) este opţiunea scriitorului
pentru tonul sobru, aproape administrativ, de "notar extenuat al realului", cum s-a spus. Într-
adevăr, sunt numeroase situaţiile în care vocea poetică relatează ceea ce (i) se întâmplă în
acest stil neutru, de raport. Să ne oprim deocamdată la cel dintâi volum. Chiar din primul vers
al poemului iniţial aflăm un fapt care, în sine, pare prea puţin verosimil. Poetul mărturiseşte,
abrupt, (începând versul cu majusculă, fapt cu totul excepţional), cum "a umblat odată cu o
amintire în mâini".
Pentru postmodernismul românesc, Mircea Ivănescu este, alături de Mircea Horia
Simionescu, vârful aisbergului. Fără poezia sa, şi fără zecile de mari cărţi ale secolului XX pe
care le-a tradus exemplar în româneşte, literatura noastră din ultimii patruzeci de ani ar fi
arătat sensibil diferit. Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu şi ceilalţi scriitori afiliaţi 80-
ismului rafinat şi ironic (într-un cuvânt: postmodern), cu siguranţă nu ar fi scris la fel. Am fi
avut probabil şi astăzi o literatură bătrânicioasă.

Concluzii
Al. Cistelecan vorbeşte despre Mircea Ivănescu ca fiind creatorul unor poezii „simple,
naturale, prozaice”, care foloseşte un ton sobru, şi care prin scenele groteşti utilizate pare
înrudit cu Urmuz.
Mircea Ivanescu a fost unul dintre primii autori postmoderni ai Europei Centrale şi de
Est şi unul dintre cei mai productivi şi apreciaţi traducători români.
Totodată, Mircea Ivanescu a contribuit la îmbinarea stilului narativ în poezia
romanească între anii '60 şi '70. Stilul său de a scrie poezie a influenţat multi autori români
precum Mircea Cărtărescu sau Simona Popescu. (Nicolae Balotă). “În consecinţă, fără să
vrea, împotriva lui însuşi, Mircea Ivănescu e unul dintre cei mai seducători maeştri. În plus,
între toţi oamenii pe care i-am cunoscut, el este, poate, singurul cu geniul dialogului. Nu în
sensul oralităţii abundente, spectaculare, carnavaleşti (deşi i-a fost dăruită şi aceasta aceluiaşi
om care ştie tot atât de exemplar şi să tacă), ci în acela al unei maieutici socratice lipsite de
cea mai vagă urmă de ostentaţie. Există vorbitori care reuşesc să demonstreze un geniu al
eului propriu; dar ei nu sunt încă ajunşi la dialog, dacă le lipseşte geniul tu-ului. Pe acesta,
Mircea Ivănescu îl are; cu el, poţi simţi concret nu numai cum tăcerile lui vorbesc, dar cum
chiar şi tăcerea ta vorbeşte. Cum înveţi din nou să vorbeşti, cum înveţi iar limba română. Şi, o
dată cu ea, poezia.”(Radu Vancu)

809
 Mircea Ivănescu este un poet al livrescului, care abordează teme reformulate şi pune
titluri simple poeziilor sale. Poezia sa devine o proză a realităţi, scriind poezii simple,
prozaice, naturale, pe un ton sobru. În poeziile sale, personajele au măşti, ce înlocuiesc realul;
metaforele îşi pierd din semnificaţie pentru că sunt povestite; accentul cade pe amănunt, pe
detaliu; pretextul poeziilor sale porneşte adesea de la un joc de cuvinte; nu este un poet, care
se poate încadra cu desăvârşire într-un curent anume, el face trecerea dinspre modernism-
antimodernism-postmodernism. Dar, cu toate acestea, fără prezenţa sa în rândul
personalităţilor literare, literatura română ar fi una „bătrânicioasă”.

Bibliografie:
Opera poetică
Versuri, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
Poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970.
Poesii, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1970.
Alte versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972.
Alte poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1973.
Poem, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973.
Amintiri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973 (în colaborare cu Leonid Dimov şi Florin
Pucă).
Alte poesii, Cluj, Editura Dacia, 1976.
Poesii nouă, Cluj, Editura Dacia, 1982.
Poeme nouă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1983.
Other poems, other lines (antologie), Bucureşti, Editura Eminescu, 1983
(traducere şi prefaţă de Ştefan Stoenescu).
Alte poeme nouă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986.
Commentarius perpetuus (parabole), Cluj, Editura Dacia, 1986 (în colaborare cu Rodica Braga).
Versuri vechi, nouă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988.
Poeme vechi, nouă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1989.
Would-be Poems, Sibiu, Editura Hermann, 1992.
Limitele puterii sau mituirea martorilor. Un roman rusesc, Bucureşti, Editura Litera, 1994 (în
colaborare cu Iustin Panţa).
Versuri (antologie), Bucureşti, Editura Eminescu, 1996 (cu o postfaţă de Ion Bogdan Lefter).
Poezii (antologie), Bucureşti, Editura Vitruviu, 1997.
Poesii vechi şi nouă (antologie), Bucureşti, Editura Minerva, col. „Biblioteca pentru toţi”, 1999 (cu o
prefaţă de Eugen Negrici).
Aceleaşi versuri, Cluj, Editura Dacia, 2002.
Poeme alese. 1966-1989 (antologie), Braşov, Editura Aula, 2003 (cu o postfaţă de Alexandru
Cistelecan).
Commentarius perpetuus, 2, Sibiu, Editura Imago, 2003 (în colaborare cu Rodica Braga).
Versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă, Iaşi, Editura Polirom, 2003 (antologie şi prefaţă de
Matei Călinescu).

810
Studii în volume articole şi studii în periodice
Abăluţă, Constantin, Mircea Ivănescu, în Abăluţă, Constantin, Poezia română după proletcultism.
Generaţia anilor '60-'70. Antologie comentată, vol. II, Constanţa, Editura Ex Ponto, 2000.
Balotă, Nicolae, Mircea Ivănescu: Versuri, în Balotă, Nicolae, Labirint. Eseuri critice, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1970.
Braga, Mircea, Mircea Ivănescu, „Poesii nouă”, în Transilvania, 1982, nr. 12.
Braga, Mircea, Mircea Ivănescu. Despre 'înnoirile' poetului sau cum rătăceşte Mircea Ivănescu
printre noi, în Braga, Mircea, Pe pragul criticii, Sibiu, Casa de presă şi editură Transpress,
1992.
Călinescu, Matei, Poezia ca descoperire a fragilităţii fiinţei, în Călinescu, Matei, Fragmentarium,
Cluj, Editura Dacia, 1973.
Călinescu, Matei, Profil poetic: M. Ivănescu, în Călinescu, Matei, Fragmentarium, Cluj, Editura
Dacia, 1973.
Călinescu, Matei, Poezia lui Mircea Ivănescu, prefaţă la Ivănescu, Mircea, versuri poeme poesii altele
aceleaşi vechi nouă, Iaşi, Editura Polirom, 2003.
Cistelecan, Al., Aplicaţie, în Cistelecan, Al., Poezie şi livresc, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1987.
Cistelecan, Alexandru, Eposul absenţei, postfaţă la Ivănescu, Mircea, Poeme alese 1966-1989,
Braşov, Editura Aula, 2003.
Cistelecan, Al., Sub ruinele poemului, în Euphorion, 1991, anul 2, nr. 3
Cistelecan, Al., Mircea Ivănescu 80, Piteşti, Editura Paralela 45, 2011
Constantin, Ilie, Mircea Ivănescu, în Constantin, Ilie, Complicitatea fertilă, Cluj, Editura Dacia, 1994.
C.Deleanu, Daniel, Univers poetic şi bestiar imaginativ la Mircea Ivănescu, în Caietele lui mopete,
f.a., an I, nr. 1.
Deleanu, Daniel, Boemia livrescă şi „sacrul profan” în poezia lui Mircea Ivănescu, în Caietele lui
mopete, 2003, nr. 2.
Diaconu, Mircea A., Mircea Ivănescu şi vârstele poeziei, în Diaconu, Mircea A., Feţele poeziei.
Fragmente critice, Iaşi, Editura Junimea, 1999.
Grigurcu, Gheorghe, Despre nişte „nemaiauzite aşezări ale sincerităţilor”, în Grigurcu, Gheorghe,
Poezia română contemporană, vol. I, Iaşi, Editura Revistei Convorbiri literare, 2000.
Grigurcu, Gheorghe, Note la Mircea Ivănescu, în Grigurcu, Gheorghe, Existenţa poeziei, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1986.
Lefter, Ion Bogdan, Mircea Ivănescu – poetul care nu încape într-o antologie, postfaţă la Ivănescu,
Mircea,Versuri, Bucureşti, Editura Eminescu, 1996.
Mariş, Ioan, Mircea Ivănescu, în Transilvania, 2000, nr. 1.
Mavrodin, Irina, Convorbiri cu Alexandru Deşliu, Focşani, Editura Pallas Athena, 2004.
Mihăilescu, Dan C., Torsul pisicii sau „...lying on my back on the sofa”, în Euphorion, 1991, anul 2,
nr. 3
Mincu, Marin, Livreştii ironici, în Mincu, Marin, Poezie şi generaţie, Bucureşti, Editura Eminescu,
1975.
Moldovan, Ioan, Mircea Ivănescu, în Dicţionarul Scriitorilor Români, D-L, coordonare şi revizie
ştiinţifică:
Negrici, Eugen, Prefaţă la Ivănescu, Mircea, Poesii vechi şi nouă, Bucureşti, Editura Minerva, 1999.

811
Oprea, Nicolae, Ţara lăuntrică, în Oprea, Nicolae, Provinciile imaginare, Piteşti, Editura Calende,
1993.
Petroveanu, Mihail, Mircea Ivănescu: „Poesii”, în România literară, 1972, nr. 2.
Pop, Ion, Mircea Ivănescu şi înscenarea poemului, în Pop, Ion, Jocul poeziei, Bucureşti, Editura
Cartea Românească, 1985.
Pop Ion, „Sonetariul” lui Mircea Ivănescu, în Pop, Ion, Pagini transparente. Lecturi din poezia
română contemporană, Cluj, Editura Dacia, 1997.
Popescu, Adrian, Pasărea Minervei, în Popescu, Adrian, Spuma şi stânca, Cluj, Editura Dacia, 1991.
Popescu, Simona, Introducere într-o „enigmă” literară, în Euphorion, 1991, anul 2, nr. 3
Vancu, Radu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, Bucureşti, Editura Vinea, 2007

812
 IPOSTAZE ALE LABIRINTULUI ÎN NUVELELE FANTASTICE ALE
LUI MIRCEA ELIADE
Instances of the Labyrinth in Mircea Eliade’s Fantastic Shortstories

PhD Candidate Mihaela-Alina TEODOR (Chiribău-Albu)

„Ştefan cel Mare“ University of Suceava

Abstract
The paper examines two of the instances of the labyrinth in some of the fantastic shortstories belonging to
Mircea Eliade. The first labyrinthian itinerary, the temporal one, reveals itself to the reader through a series of
techniques: the amnesia-anamnesis game, the rejuvenation, the temporary paradox. The spatial labyrinth
highlights elements that favour hesitation, uncertainty, quest and is created by the insertion of such symbols as
the forest, the garden, the mirror etc. The labyrintian space synthesizes in nuce the primary and universal
dialectic of the coincidence of opposites: death-life, profane-sacred, loss of self – self finding, ignorance-
knowledge, chaos-order, margin -Centre.

Keywords: labyrinth, space, time, centre, symbol

Labirintul este o imagine completă a universului, iar în centru se află sinele ca reflexie a
Divinităţii. Atingerea centrului coincide aşadar cu regăsirea sinelui şi se poate realiza pe cale
ritualică: „Pătrunderea în el poate fi un ritual iniţiatic“1. Itinerarul labirintic are două funcţii
importante: echivalează cu un ritual de iniţiere, uneori periculoasă, şi îl apără pe iniţiat de
forţele externe care îl pot afecta. Structura sa îl ajută să se concentreze, să-şi găsească propriul
centru.
Drumul spre centru ca drum spre sine sau spre sacru poate fi reprezentat prin figura
labirintului, imagine a iniţierii şi simbol al condiţiei umane: „labirintul este imaginea prin
excelenţă a iniţierii... Pe de altă parte, consider că existenţa omenească este alcătuită dintr-o
serie de încercări iniţiatice; omul se face printr-un şir de iniţieri inconştiente sau conştiente“,
iar sintagma încercarea labirintului – consideră Eliade – constituie „expresia destul de
exactă a condiţiei umane“2. Suferinţa umană provine din ignorarea centrului şi a sacrului
care există în noi şi în lume. Pentru a depăşi această amnezie, în urma căreia omul nu-şi mai
recunoaşte anima, este nevoie de traversarea unui labirint (sau a mai multora), de trecerea
unor „probe“ labirintice care dezvăluie anamnezic „nodurile şi semnele“3 sacrului şi care
implică nostalgia paradisului pierdut. În termenii lui John Milton, labirintul şi drumul spre
centru se configurează între „paradisul pierdut“ şi „paradisul regăsit“.
Scriitorul Mircea Eliade este, prin nuvelele sale, un creator de labirinturi literare, ca
reflex al capacităţii fiinţei umane de a traversa nenumărate „încercări labirintice“. Chiar dacă
labirintul nu este numit direct în textele sale ficţionale, acesta se dezvăluie treptat şi se

1
Paolo Santarcangeli, Cartea labirinturilor (trad. rom.), Bucureşti, Ed. „Meridiane“, 1974, p. 25.
2
Mircea Eliade, op. cit., p. 35.
3
Sintagma apare în titlul cărţii dedicate de Eugen Simion prozei lui Mircea Eliade. Criticul, la rândul lui, a
dezvăluit de ce a împrumutat titlul de la Nichita Stănescu.

813
constituie într-o imagine-arhetip4 sau într-un sentiment-arhetip care inundă întregul text.
Labirintul devine o structură ce organizează materialul literar şi pe care cititorul o descoperă pe
măsură ce înaintează în lectura sau re-lectura creaţiilor eliadeşti. Lectorul îşi creează propriul
labirint mental în încercarea de a găsi cea mai potrivită cale către „centrul“ operei, către
înţelesul/înţelesurile ce îl poate/pot conduce spre propria centralitate: „Pe plan psihologic,
labirintul concentrează căutarea centrului spiritual, această căutare fiind legată de rătăciri şi
riscuri; ieşirea din labirint ar reprezenta învierea spirituală“5.
De-codarea semnificaţiilor labirintului6 din perspectiva drumului spre Centru, treaptă
necesară în orice iniţiere, permite identificarea a diferite ipostaze ale labirintului, dintre care vom
supune analizei două: cel spaţial şi cel temporal.

Labirintul temporal
„Ce ne facem cu Timpul?“ este obsedanta întrebare, din nuvela Tinereţe fără de tinereţe,
care camuflează şi dezvăluie concomitent eterna nedumerire a fiinţei umane în faţa timpului. O
întrebare ce exprimă ambiguitatea supremă a fiinţei umane şi care sugerează că timpul a devenit o
măsură a realizărilor şi activităţilor umane în genere. Omul modern nu se mai salvează pe
tărâmuri transcendente, ci luând în stăpânire timpul, organizându-l cât mai bine, convertindu-l
într-o „lampă fermecată“ în mâinile sale, cu ajutorul căreia poate reactiva sacrul din lume, scenarii
ab initio ce constituiau tiparul vieţii, dar mai ales poate lumina „nodurile şi semnele“ sub care
sacrul se camuflează în profan.
Labirintul temporal este susţinut în nuvele eliadeşti prin mai multe tehnici. Una dintre ele −
jocul amnezie-anamneză – apare în mai multe texte. În creaţia lui Mircea Eliade, conceptul de
anamneză presupune o reactualizare a timpului primordial în diverse planuri ale existenţei umane.
Anamneza proiectează omul în afara timpului istoric şi înseamnă o revalorizare a timpului; ea
echivalează cu descoperirea unui principiu transcendent în interiorul sinelui, iar această revelaţie
constituie elementul central: „adevărurile ultime sunt în posesia noastră, avem nevoie de un loc să
le revelăm. Cel care se întoarce ca să moară acasă e în posesia acestui adevăr unic, nevindecat“7.
Amnezia înseamnă scufundare în uitare şi este urmată de anamneză, declanşată prin gesturile sau
cuvintele unui mesager. Procesul amnezie-anamneză simbolizează drumul spre centru,
reîntoarcerea la sine, la originile individuale şi prin acestea – recunoaşterea rădacinilor celeste ale
fiinţei. Majoritatea personajelor eliadeşti trec printr-un şoc amnezic care le facilitează intrarea în
timpul universal, regăsirea unui trecut anulat, amânarea unei experienţe decisive. În Tinereţe fară
de tinereţe, amnezia trebuie asociată cu detaşarea de trecut, iar albumul de familie pe care

4
Adrian Marino, în Hermeneutica lui Mircea Eliade (Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990, cap. „Cercul hermeneutic“,
subcapitolul „Tipologia sacrului“, pp. 161 − 200), consideră că scriitorul este preocupat excesiv de ideea de tip,
arhetip, pattern spiritual, toate acestea concepute drept „permanenţe spirituale şi ontologice“, a căror realitate
este deopotrivă obiectivă, previzibilă şi surprinzătoare. Scriitorul însuşi a recunoscut în necesitatea de a
identifica individul (istoric) cu un arhetip întoarcerea la filonul gândirii arhaice, populare.
5
Graţiela Benga, Traversarea cercului – Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea Eliade, Timişoara, Ed.
„Hestia“, 2006, p. 10.
6
„un instrument al transformării, un creuzet pentru schimbare, un model pentru sacra întâlnire dintre psihic şi
suflet, un câmp de lumină, un dans cosmic, un centru pentru abilitarea ritualului“ (Lauren Artress, Walking a
Sacred Path – Rediscovering the labyrinth as a Spiritual Practice, New York, Riverhead Books, 2006, p. 34.)
7
Adrian Alui Gheorghe, Tinereţe fără bătrâneţe şi sentimentul tragic al timpului, Piatra-Neamţ, Ed. „Conta“,
2004, p. 92.

814
Dominic Matei, personajul principal, îl răsfoieşte cu prilejul centenarului joacă rolul mesagerului
care îi aduce aminte de condiţia vieţii profane.
Dominic „uită“ pentru o vreme locurile natale, circumscrise asfel amneziei, şi intră pe
tărâmul anamnezei, într-o manieră diferită faţă de personajul din basmul popular care l-a inspirat
pe Mircea Eliade: pe drumul de întoarcere în cazul eroului din basm care recuperează vârstele
omenirii ce se scurseseră de la intrarea lui în tărâmul „tinereţii fără bătrâneţe“; în timpul evadării
de sub „teroarea istoriei“, când personajul eliadesc, aflat în pericolul de a fi prins de Gestapo,
recuperează/anticipează singur sau cu ajutorul Veronicăi treptele umanităţii pre-istorice sau post-
istorice.
Interesant este modul în care scriitorul gândeşte jocul anamneză − amnezie în acest text.
Anamneza este orientată atât pe axa trecutului, cât şi ca proiecţie în viitor. Semnificativ este faptul
că anamneza lui Dominic Matei este provocată de un fulger, în noaptea de Înviere, ceea ce îi
conferă dimensiuni mitice, deoarece presupune moarte iniţiatică şi resurecţie, prin analogie cu
arhetipul christic, deci iluminare. Consecinţa este clarviziunea în viitor: „principala
caracteristică a noii umanităţi va fi structura vieţii psihomentale: tot ce fusese cândva gândit sau
înfăptuit de oameni, exprimat oral sau în scris, era recuperat printr-un anumit exerciţiu de
concentrare“ şi în existenţa celorlalţi: „cred că ghicesc ce s-a întâmplat. Când s-a dezlănţuit
furtuna, se aflau, foarte probabil, acolo unde [...]“.
Lectorului i se oferă prilejul unui itinerar problematizant prin gândirea şi din perspectiva
omului contemporan, prin intermediul anamnezei ce se constituie astfel într-o hierofanie, a cărei
revelare presupune întotdeauna recunoaşterea unor manifestări anterioare ale sacrului, fiind ea
însăşi un proces de resurecţie a memoriei mitice.
Anamneza mitică îmbracă în nuvelă forma anamnezei culturale, Dominic Matei reactivând
gradual diferite straturi ale memoriei individuale (limbile învăţate în anumite perioade ale vieţii:
„se trezise că posedă limba chineză aşa cum n-o cunoscuse niciodată“) sau colective (devine
cunoscător al limbii albaneze, deşi nu citise nici prefaţa gramaticii pe care o avea în bibliotecă).
Hypermnezia este consecinţa întineririi, o altă formă pe care temporalitatea o îmbracă în nuvelă,
ivită după ce profesorul din Piatra-Neamţ a fost lovit de un fulger.
În general, întinerirea este un simbol al renaşterii, având sensul unei morţi urmată de
reînviere sau regenerare: „întinerirea miraculoasă presupune întoarcerea la condiţia
paradiziacă, sau intuirea ieşirii din lumea infernală; reluarea unor gesturi arhetipale, existenţa
ancorată în miezul vieţii generale şi ignorarea timpului conferă fiinţei o nouă viaţă, total
diferită de cea de până atunci“8. Întinerirea este semnul celor care îşi pun întrebări sau al
celor care găsesc drumul spre centru, spre paradisul pierdut: elixirul, fulgerul, meditaţia sau
concetrarea deschid calea eliberării totale sau parţiale din corsetul existenţei efemere. Dumitru
(O fotografie veche de 14 ani) declanşează întinerirea Theclei pentru că, prin doctorul Martin,
îi aşază imaginea într-un centru, Biserica Mântuirii; trăind cu regretul de a nu o fi cunoscut pe
Thecla aşa cum o arată fotografia, tânără, el regenerează lumea pentru că are acestă dorinţă
înrădăcinată în sine. Marina (Incognito la Buchenwald) întinereşte în clipa morţii lui Ieronim.
Frusinel (Les trois Grâces) întinereşte timp de şase luni datorită unui elixir, apoi în cealaltă
jumătate a anului este bătrână. Viaţa ei se desfăşoară sub reflexul existenţei adamice, când

8
Doina Ruşti, Ieşirea din timpul individual în viziunea lui Mircea Eliade, în „Viaţa românească“, Bucureşti,
2001, iulie-august, nr. 7 – 8, p. 163.

815
omul deţinea secretul regenerării periodice şi deci al tinereţii fără bătrâneţe, dar şi sub efectele
timpului istoric, declanşat după comiterea păcatului originar.
Dominic Matei, din Tinereţe fără de tinereţe, lovit de un fulger în noaptea Învierii,
devine contemporan cu Învierea lui Christos, transcende durata profană şi se plasează într-un
prezent etern. Dar el rămâne totodată şi în istorie, deşi întinereşte şi dobândeşte viziunea
generală asupra acesteia, sfindând legile temporale; revenirea în temporalitatea părăsită iniţial
reprezintă întoarcerea acasă şi în timpul individual, pentru a trăi experienţa morţii sale.
Asemenea lui Făt-Frumos, din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, personajul
eliadesc se înalţă în eternitate şi recade în durată cu toate consecinţele sale: îmbătrânire,
diminuarea memoriei şi moarte. Revenit în oraşul natal în anul 1968, îşi regăseşte starea de
dinainte de renaştere, din anul 1938, căci pentru prietenii săi nu trecuseră decât câteva luni.
Întreaga experienţă nu durează decât un ciclu: de la Paşte până la Crăciun, dar acest lucru nu
este valabil decât pentru istoria lui; pentru lumea anului 1968, el îmbătrâneşte brusc şi moare,
neştiut de nimeni.
Doina Ruşti susţine că mitul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte ilustrează
modul particular al românilor de a-şi manifesta nesupunerea faţă de timp: „Tinereţea veşnică
simbolizează refuzul fiinţei de a intra sub apăsarea istoriei şi de a exista între limite; dacă în
mentalităţile altor popoare accesul la nemurire este determinat de trecerea unor probe eroice şi
spirituale, în viziune românească nu există decât o cale: refuzul de a coborî în timpul
fragmentar; de aceea prinţul nu vrea să se ivească, să prindă fiinţă în lumea profană, iar cel
care nu vrea să se nască pentru a îmbătrâni, respinge evoluţia şi mersul timpului; nu spre
tinereţea ca stare de graţei aspiră prinţul, ci spre armonia raiului“9.
Dacă în basmul lui Petre Ispirescu tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte
reprezintă un loc şi nu un reper temporal, în nuvela lui Mircea Eliade, personajul posedă
atributele nemuririi atâta timp cât nu se lasă subjugat de un anumit loc, peregrinarea lui prin
labirintul spaţial echivalând cu luarea în posesie a timpului. Locul echivalează pentru
personajul eliadesc cu timpul istoric, cu amnezia, uitarea şi moartea. Considerat de către
prieteni amnezic, el revine în locul natal datorită unei epifanii: al treilea tradafir aşezat
simbolic în albumul de familie, „un tradafir proaspăt cules, mov, aşa cum nu mai văzuse
decât o singură dată până atunci, îl întâmpină în mijlocul paginii. Îl luă în mână fericit. Nu
credea că un singur tradafir poate îmbălsăma o cameră întreagă. Şovăi mult timp. Apoi îl
aşeză lângă el, pe marginea fotoliului şi-şi opri privirea asupra primei fotografii. Era palidă,
decolorată, aburită, dar recunoscu fără greutate casa părintească din Piatra-Neamţ“. Oraşul
natal din nuvelă − respectiv casa părintească din basm − dobândeşte virtuţi simbolice, de axis
mundi, care realizează comunicarea între lumi, favorizând trecerea de la viaţă la moarte.
Ieşirea din timpul profan şi intrarea în cel sacru coincide cu jocul amnezie − anamneză
şi în cazul lui Gavrilescu, eroul nuvelei La ţigănci, prins într-un labirint temporal care
generează ezitarea permanentă a acestuia. Textul ilustrează posibilitatea ieşirii din timp într-o
dialectică sacru-profan ce oferă posibilitatea integrării în eternitate prin tehnici de oprire a
timpului în clipă. Recuperarea totalităţii originare, conştientizarea realităţii10 ca formă de

9
Ibidem.
10
Mircea Eliade, Împotriva deznădejdii – Publicistica exilului, Bucureşti, Ed. „Humanitas“, 1992, p. 117.
„Realitatea nu aparţinea «imediatului»; imediatul era «profan», lipsit de substanţă, trecător, iluzoriu.
Realitatea se afla «dincolo», undeva în faţa omului, şi ea se dobândea anevoie […]“.

816
manifestare a sacrului se realizează prin două formule care dovedesc fascinaţia Indiei asupra
lui Mircea Eliade: „oprirea pe loc” şi „moartea în viaţă“. Gavrilescu trece de-a lungul vieţii
prin câteva „încercări labirintice“ care au drept scop iniţierea lui. Nu atinge centrul
„hotărâsem să plecăm în Grecia foarte curând după nuntă. Şi atunci s-a întâmplat ceva. Dar
ce Dumnezeu s-a întâmplat?“ şi îşi ratează existenţa din multiple perspective: profesional,
sentimental, moral, material. Ultima probă labirintică stă sub semnul „ghicitului“, adică al
norocului sau intuiţiei. Dacă va „ghici ţiganca“, Gavrilescu va atinge centrul labirintului care
prefigurează moartea fizică. Ajuns „la ţigănci“, se opreşte pe loc şi devine „un mort în viaţă“,
deoarece încearcă să îşi asume, spiritual, libertatea – condiţie sine qua non a ieşirii din sfera
de condiţionări ce este sinonimă cu temporalitatea. Sensul oricărei existenţe umane este să
iasă din irealitate şi să dobândească realitatea, să depăşească eroarea sau iluzia şi să atingă
adevărul, „mântuirea“. Amnezia îl eliberează de profanul, banalul, imediatul, cotidianul în
care a trăit, iar prin anamneză recuperează „vârsta de aur“ a vieţii sale: „În acea clipă se simţi
deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr, şi toată lumea ar fi fost a lui, şi Hildegard ar fi
fost de asemenea a lui“. Această „oprire pe loc“ anticipează participarea la realitatea ultimă,
absolută, o regresiune dincolo de forme şi o revenire la starea adamică. Cum se produce însă
această recuperare a sacrului? Printr-un joc al hazardului, al întâmplării deoarece personajul
nu reuşeşte să se descurce singur pe cărările labirintului temporal, nu „ghiceşte ţiganca“, deci
ratează încă o dată atingerea centrului. Recuperarea trecutului prin anamneză şi amintirea
momentelor sacre ale vieţii sale îl salvează şi îi oferă un fir al Ariadnei care îl conduce către a
unsprezecea uşă (sugestie a iniţierii incomplete), unde se află Hildegard (Ariadna), alături de
care va pătrunde într-o altă „încercare labirintică“.
Gavrilescu trăieşte o dramă, proprie oricărei fiinţe care doreşte să-şi elibereze sufletul
înainte de moarte. Conform filosofiei indiene, această dramă îşi are rădăcinile în ignoranţă.
„La ţigănci“ este deopotrivă un loc şi un timp; spaţiul în care pătrunde Gavrilescu suspendă
timpul pentru că se produce sau este pe cale de a se produce revelaţia sacrului („Iar a stat
ceasul“). Această oprire a clipei indică faptul că „la ţigănci“ echivalează cu centrul unui
labirint deopotrivă temporal şi spaţial, centru care, odată atins, permite trecerea cu uşurinţă
dincolo. Un dincolo ce îşi condiţionează intrarea: cel care pătrunde în acest dincolo trebuie să
fi urcat măcar câteva dintre treptele iniţierii – renunţarea la memorie, la trecut, la ataşarea de
lucruri (partiturile uitate la Otilia Voitinovici nu mai sunt necesare, pentru că personajul va
„urca“ un alt „portativ“ al existenţei), ataşarea de viaţa terestră în genere, concretizată narativ
în setea personajului („Mi-e teribil de sete, şopti“), deşi fata de la intrare îl avetizase („vezi,
să nu bei prea multă cafea“). Imposibilitatea detaşării de terestru este sugerată şi de
permanenta dorinţă a personajului de a se întoarce în trecut, rătăcind prin labirintul memoriei
(„Şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut“, „Acum iar se încurcă şi n-o
să mai ştie cum să iasă“). Rătăcirea în trecut îl împiedică să „ghicească ţiganca“, să distingă
esenţa de aparenţe, să se elibereze şi să treacă pragul dincolo.
Tehnica întineririi (regenerării) eroilor reprezintă o particularitate a labirintului temporal
şi o trăsătură a timpului sacru şi în această nuvelă. Întinerirea este o dovadă a reversibilităţii
timpului, dar şi a unei clipe de viaţă netrăită în toată semnificaţia ei. Hildegard părea la fel de
tânără, din pricină că dragostea ei n-a avut răgazul să se consume, dar şi pentru că imaginea
femeii iubite a rămas la stadiul de idealitate, pentru însuşi Gavrilescu. O altă ipostază a
întineririi este ilustrată prin experienţele doctorului Tătaru, din Les trois Grâces. Acestea se

817
bazează pe încifrarea în structura corpului şi a vieţii a unui sistem de regenerare existent în
illo tempore şi blocat printr-o amnezie, odată cu căderea omului în istorie. Proliferarea
celulelor ce ar caracteriza neoplasmul ar fi fost la origine un proces de regenerare a corpului, a
cărui memorie mitică s-a pierdut. Amnezia fenomenului originar a dus la o proliferare
excesivă şi anarhică a celulelor, medicul dorind să creeze un ser care să producă un proces de
anamneză, de rememorare a instinctului prezent în orice organism.

Labirintul spaţial
Dacă Timpul reprezintă marea obsesie a scriitorului, spaţiul nu face mai puţin obiectul
meditaţiei, căci existenţa – susţine Eliade – este şi drum spre centru, călătorie spre sacru, în
acelaşi fel în care ea este desfăşurare temporală. Scriitorul mărturiseşte: „fascinaţia călătoriei
nu ţine doar de spaţii, de forme şi de culori – locurile în care mergem sau pe care le
parcurgem – ci şi de numărul de «timpuri» personale pe care le reactualizăm. Cu cât avansez
în viaţă, cu atât am impresia că drumurile au loc concomitent în timp şi în spaţiu (s.n. – M.
C.)“11.
Spaţiul labirint poate fi relaţionat cu diferite imagini prototip care s-au născut de-a
lungul istoriei. Primul dintre acestea este reprezentat de construcţia imaginată de către Dedal,
la cererea regelui cretan Minos, cu scopul de a-l închide şi a-l proteja pe Minotaur, monstrul
zămislit de Pasifae. Prototipul respectivului labirint, conservat prin intermediul monedele
cretane, este asociat cifrei şapte. În Evul Mediu, prototipul cunoaşte o modificare, cele şapte
circumvoluţiuni fiind înlocuite de unsprezece, număr imperfect din perspectiva mitologiei
creştine, sugerându-se ideea că iniţierea şi desăvârşirea spirituală nu pot fi realizate decât
atingându-se centrul labirintului. În spaţiul englez, labirintul consacră dezorietarea, ezitarea şi
confuzia, fiind de cele mai multe ori multicursal. Aşadar, din perspectiva mitului cretan,
labirintul a fost construit în primul rând pentru a închide şi a proteja, ulterior apărând alte
caracteristici ale prototipului. Spaţiul labirintic, deopotrivă târâm al vieţii şi al morţii, implică
ezitarea, alegerea, căutarea, naşterea (încă din neolitic a fost echivalentul arhitectural al
pântecelui regenerator al Marii Mame) şi moartea.
În nuvelistica lui Mircea Eliade, labirintul spaţial este conturat prin inserarea unor
simboluri prin care se face referire, evitându-se pronunţarea cuvântului ca atare, chiar la
termenul vizat – labirintul. Aceeaşi tehnică apare şi în scrierile lui Jorge Luis Borges, în care
labirintul este omniprezent, dar rareori este numit explicit: „probablemente es consciente de la
fragilidad del término y del poder de las palabras para destruir las cosas que nombran. Y es
que el laberinto es especialmente sensible a un intento de ordenación, de clasificación, de
definición [...] El sólo hecho de nombrarlo implica un falseo porque se modifica la materia
misma de que está hecho: nuestro miedo ancestral de perdernos“12.
Un prim simbol al spaţiului labirintic îl constituie pădurea. În nuvele, aceasta conservă
atributele pe care Mircea Eliade le identifică în Tratatul de istorie a religiilor, şi anume acelea
de sanctuar, de centru, de „spaţiu originar în care fiinţa îşi regăseşte natura primordială şi
11
Mircea Eliade, Încercarea labirintului – Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet (trad. rom.), ed. cit., p. 42.
12
Cristina Grau, Borges y la arquitectura, Madrid, Cátedra, 1989, p. 177.
„Probabil este conştient de fragilitatea termenului şi de puterea cuvintelor de a distruge lucrurile pe care le
numesc. Şi se întâmplă că labirintul este în mod special sensibil la o încercare de ordonare, de clasificare, de
definiţie [...] Simplul fapt de a-l numi implică o falsitate deoarece se modifică însăşi materia din care este făcut:
frica noastra ancestrală de a ne pierde“ (traducerea ne aparţine).

818
pătrunde în esenţa lumii“13. În vechile ritualuri de iniţiere, spaţiul în care se producea
desăvârşirea „alesului“ era o pădure, deoarece acest loc, prin structura sa labirintică, ascundea
de ochii profanilor întreaga ceremonie. În spaţiul întunecat al pădurii, personajele eliadeşti au
revelaţia vieţii şi a morţii. Gavrilescu şi Hildegard pornesc în finalul nuvelei La ţigănci spre
spaţiul pădurii, recâştigând într-un alt plan al existenţei paradisul pierdut în spaţiul profan:
„Ia-o spre pădure, pe drumul ăl mai lung. Şi mână încet. Nu ne grăbim“.
În Şarpele, pădurea se dovedeşte o zonă privilegiată, căci în mijlocul ei se află insula în
care Dorina îşi descoperă destinul. Pe lângă sensurile profunde ale existenţei, pe care le
ascunde în spaţiul său întunecat, pădurea se dovedeşte a fi şi un loc al rătăcirii. Vilegiaturiştii
sunt atraşi într-un joc, în atmosfera de vrajă nocturnă a pădurii, prin intermediul căruia se
redescoperă prin confruntarea cu propriile temeri şi dorinţe ascunse. Acest joc apropie
participanţii şi instituie legături amoroase care încep şi se sfârşesc însă tot în spaţiul puternic
erotizant al pădurii: „Parcă întreaga pădure respiră acum omeneşte, cald, carnal. Parcă
năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit şi în toate boschetele respirau perechi
înlănţuite“. Loc al tainei, pădurea conservă semnificaţii străvechi şi legături misterioase.
Andronic vorbeşte cu păsările, cu şarpele, înţelege tânguirea copacilor. Pădurea – mărturiseşte
Andronic – este unul dintre acele locuri vrăjite, mai puternice şi mai grave decât dragostea:
„Cerul, pădurea sunt… mult mai grave, pentru că nu ştii niciodată de unde vin, unde le e
începutul şi sfârşitul“. În toate situaţiile acestea, pădurea are semnificaţiile unui labirint
iniţiatic, prin intermediul căruia personajul este pus în contact cu viaţa eternă. Prin urmare,
pădurea are valoare de centru, de axă a lumii. „Orice loc sacru începe cu pădurea sacră“14,
afirmă Gilbert Durand.
Deşi spaţiu artificial, şi grădina dobândeşte un rol activ în procesul de iniţiere,
devenind un loc al desfăşurării metamorfozelor care survin în iniţierea personajelor. Grădina
este un simbol al „Raiului pământesc, al Cosmosului al cărui centru este, al Paradisului
celest pe care îl întruchipează, al stărilor spirituale care corespund şederilor în paradis“15.
În proza eliadescă, spaţiul grădinii este unul al revelaţiilor: grădina ţigăncilor este iniţial
obiect de discuţie al călătorilor din tramvai, scandalizaţi de prezenţa ei. Din exterior, ea nu
reprezintă vreun interes decât în măsura în care este raportată la proprietarele sale. Misterul
grădinii se amplifică atunci când Gavrilescu socoteşte câte ore de pian l-ar costa intrarea în
acest spaţiu. La pătrunderea în grădină, timpul se opreşte. Semnificativ este faptul că intrarea
în acest spaţiu al iniţierii spirituale, al eternităţii şi al timpului continuu, este precedată de o
stare de ambiguitate pe care Gavrilescu nu şi-o poate explica. În contrast cu lumea din care a
venit, grădina ţigăncilor surprinde printr-o „neaşteptată, nefirească răcoare“, provocând
totodată şi „un infinit sentiment de intensă tristeţe“. Grădina este străjuită de nuci, arbori
asociaţi atât în mitologia românească, cât şi în cea elenă16 magiei erotice, farmecelor de

13
Doina Ruşti, Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. „Vremea“, 2005, p.161.
14
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului (trad. rom.), Bucureşti, Editura „Univers
Enciclopedic“, 2000, p. 240.
15
Jean Chevalier; Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (trad. rom.), Bucureşti, Ed. „Artemis“, vol. II, p.
107.
16
În Dicţionarul de simboluri al lui Jean Chevalier si Alain Gheerbrant, nucul este asociat demoniei erotice din
complexul Dionysos − Artemis − Caryatis, aceasta din urma fiind iubită de zeu şi transformată în nuc datorită
darului clarviziunii magice.

819
dragoste, sexualităţii şi naşterii17, sugerându-se astfel că personajul se află în proximitatea
unei trepte iniţiatice, a unei noi naşteri.
Un „ostrov“ terestru, o proiecţie a labirintului îl constituie spaţiul grădinii, pe care
personajul îl vizitează uneori în inconştient, şi în nuvela Tinereţe fără de tinereţe.
Confesiunea inconştientului personajului este un reflex al dorinţei lui de a pătrunde în paradis,
ceea ce traduce aspiraţia lui spre nemurire. Pătrunderea în grădină se face printr-o poartă
strâmtă, visătorul trebuie să dea ocol zidului pentru a găsi intrarea. Este expresia figurată a
unei evoluţii psihice destul de lungi, ajunsă la o mare bogăţie interioară. Pentru Dominic
Matei, grădina poate fi percepută ca un loc al desfătării lumeşti în care oamenii se pregătesc,
fără să ştie, pentru înţelegerea secretului capital. Ea reprezintă realitatea ultimă şi
beatitudinea, pentru personaj această beatitudine „ultimă“ care este longevitatea fiind
suportabilă şi interesantă „numai dacă a fost descoperită în prealabil tehnica beatutidinilor
simple“.
Simbol al intimităţii, camera nu este un spaţiu consacrat, tipic iniţierii. În general, ea
poartă amprenta celui care o locuieşte, un microcosmos ce destăinuie personalitatea fiecăruia
dintre noi. Pentru Mircea Eliade, acest spaţiu configurează un topos sustras incidenţei
timpului profan şi are o valoare specială, deoarece se leagă de una dintre primele sale amintiri,
pătrunderea în camera musafirilor din casa copilăriei de la Râmnicu-Sărat. Aceasta „avea o
culoare verde, ciudată […] o lumină extraordinară“, copilul Eliade simţindu-se în ea „ca
într-o boabă de strugure“18. Va fi mereu urmărit de acest sentiment, iar „remomararea
capătă valoarea unui exerciţiu de recuperare epifanic“19. Aceeaşi conotaţie, de iniţiere în
tainele lumii, are camera şi în nuvela La ţigănci, dar ea stă sub determinarea condiţionalului
„ar fi fost“, deoarece personajul ratează proba-cheie „ghicirea ţigăncii“: „Ar fi fost foarte
frumos [...] ţi-am fi arătat toate odăile“. Pătrunderea lui Gavrilescu în spaţiul camerei
echivalează cu o coborâre lucidă în propriul spirit („era o încăpere ale cărei margini nu le
putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu
pereţii“), personajul dobândind acum curajul de a se întoarce în trecut şi de a recunoaşte
dimensiunea sacră a vieţii lui, iubirea pentru Hildegard. Un alt personaj, Dayan – din nuvela
cu acelaşi titlu – descoperă că pentru el există o singură cale prin care poate accede la misterul
cunoaşterii: camera cu uşa întredeschisă în care îl introduce Ashaverus. În Podul, camera
secretă este o metaforă a vieţii ce se derulează sub teroare sfârşitului: „teama de moarte este
comparată cu o cameră obscură, fără uşi şi ferestre, închisă în inima muntelui şi din care nu
există ieşire decât pentru cel care îşi reprimă frica“20.
Oglinda instaurează un labirint spaţial şi virtual, pentru că poate multiplica la infinit
realitatea reflectată. Oglinzile care mobilează bordeiul ţigăncilor înspăimântă personajul, îi
creează un sentiment de frică borgesiană. Obiect magic, care intensifică senzaţia de infinit,
oglinda generează un sentiment al dezorientării, pentru că fiecare element reflectat în ea va fi
o imagine inversată (Gavrilescu aleargă nebuneşte în întuneric răsturnând sau ocolind

17
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1987, p. 340.
18
Mircea Eliade, Încercarea labirintului – Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet (trad. rom.), ed. cit., 2007, p.
16.
19
Doina Ruşti, op. cit., p. 40.
20
Ibidem.

820
oglinzi), deci „o îndepărtare de Principiu şi de Esenţă“21. „Instrument al iluminării“, „simbol
al înţelepciunii şi al cunoaşterii“, în nuvela La ţigănci, oglinda apare răsturnată („alergând
nebuneşte în întuneric, lovindu-se de paravane, răsturnând oglinzi“), sugerând spiritul
întunecat de ignoranţă, imposibilitatea revelării adevărului; rătăcirea printre oglinzi trimite
către pierderea identităţii, panica provocată personajului fiind şi o consecinţă a posibilităţii ca
imaginile iluzorii să aparţină unei realităţi complet ignorate. În Dicţionarul de simboluri al lui
Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, oglinda22 apare ca simbol al simbolurilor şi traversează cu
semnificaţii diferite toate religiile. Reţinând ceea ce e relevant pentru nuvela de faţă, oglinda
poate contrazice o lege importantă a universului – simetria, convertindu-se astfel într-un
labirint. Gavrilescu percepe spaţiul invadat de oglinzi drept deformat, multiplicat, dislocat. În
Şarpele şi Domnişoara Christina, oglinzile devin simboluri ale labirintului morţii, sălile de
bal fiind împodobite cu oglinzi imense sau multiplicându-se la infinit, prin oglindire: „se
deschidea o altă încăpere acolo şi la capătul ei alta, la nesfârşit, ca între oglinzi“ (Şarpele).
Deoarece reflectă un univers asemănător celui real, neidentificându-se cu el, oglinda este şi un
„simbol al morţii, în sensul că dincolo de viaţă începe via negativa, o replică, o reflectare a
vieţii, în care sunt alte dimensiuni decât cele cunoscute“23. În Uniforme de general, Antim,
condus de Melania, intră în oglindă, urcă spre cer pe o scară spirală − o sugestie la labirintului
− şi o întâlneşte pe Generăleasa. Oglinda devine în acest context o poartă spre eternitate.
Oglinda acoperită, existentă în casa familiei Calomfir („în ziua când a murit generalul
Calomfir, văduva, generăleasa, a acoperit-o cu o draperie de catifea“), sugerează
succesiunea formelor, durata limitată şi mereu schimbătoare a lumii şi spaima pe care o
inspiră cunoaşterea de sine, pentru că „oglinda este instrumentul lui Psyche, iar psihanaliza a
pus accent pe latura tenebroasă a sufletului“24. Omul are nevoie de curaj pentru a privi şi a se
privi în oglindă, iar Ieronim este avertizat că, odată date draperiile la o parte, „oglinda nu mai
e ce a fost, şi uneori amplifică, lungeşte sau lărgeşte, sau chiar desfigurează“. Oglinda
reflectă întregul univers, cu formele lui ştiute şi neştiute, dar într-o imagine inversată care
provoacă frica: „când vom da draperia la o parte, şi te vei trezi deodată în faţa atâtor forme
necunoscute, şi te vei vedea şi pe tine mişcându-te între ele – dar foarte probabil la început,
nu te vei recunoaşte [...] – n-o să-ţi fie frică?“ Pătruns în spaţiul labirint al oglinzii, Ieronim
descoperă un univers al minunilor, cu scorburi, stânci şi flori nemaiîntâlnite, cu peşteri
submarine şi personaje miraculoase. Personajul înţelege că oglinda este o metaforă a
spectacolului, a artei, iar sensul profund al acestora este de a revela omului adevărul total care
are funcţie cathartică şi eliberatoare. Întâlnirea cu sacrul eliberează umanitatea de sentimentul
fricii („A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol“) şi o
pregăteşte pentru înţelegerea secretelor universului („arta [...] ne revelează acest adevăr în tot
ce se întâmplă în jurul nostru“). Ieronim este mesagerul secretului evadării din realitate prin
intermediul gândului şi al artei: „eu nu fac altceva, nu pot face altceva decât să vă spun, dar
voalate ca într-o oglindă veche, cum a fost oglinda noastră, nu pot face altceva decât să
vorbesc, în imagini şi parabole, de taina care mi-a fost încredinţată“. Fiind un simbol al
dublului şi al apei care reflectă, oglinda conservă şi atributele germinative; prin ea „se

21
Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Ed. „Vox“, 2007, p. 294.
22
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol. 2, pp. 369 − 373.
23
Doina Ruşti, op. cit., p. 149.
24
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol. 2, p. 372.

821
recreează cvasiidentic lumea, dar accesul la noua imagine este limitat. Doar cei eliberaţi de
lanţurile realităţii pot penetra apa îngheţată a oglinzilor magice“25.
Labirintul spaţial reprezintă un loc comun al multor scrieri eliadeşti, după cum
evidenţiază de altfel şi alte cercetări anterioare ce dezvăluie un număr impresionant de
labirinturi spaţiale identificate în aceeaşi nuvelă. De exemplu, Lucian Strochi26 distinge cinci
labirinturi de acest tip în La ţigănci. Primul dintre ele îl constituie chiar tramvaiul cu care
Gavrilescu traversează oraşul şi care se converteşte în labirint pentru că unele cuvinte trimit
către prototip. Analiza cercetătorului se susţine doar dacă avem în vedere faptul că sunt
extrase din nuvelă, ca argument, acele fragmente care dezvăluie asemănările dintre prototipul
labirintului spaţial (cel din Egipt, respectiv Cnossos) şi text: coridoare, paliere, etaje etc.
În concluzie, labirintul poate fi văzut ca un filon unificator şi dătăror de sens al
nuvelelor supuse analizei. Privit din perspectiva semnificaţiilor sale universale, labirintul ar
putea fi conceput ca o reprezentare completă, imagistică a ordinii cosmice, deoarece spaţiul
labirintic sintetizează in nuce dialectica originară şi universală a coincidenţei contrariilor:
moarte − viaţă, profan − sacru, pierdere de sine − regăsire de sine, ignoranţă − cunoaştere,
haos – ordine, margine − Centru. Ieşirea din nesemnificativ, din iluzoriu, din moarte
presupune drumul către sine, către „centru“, către realitatea absolută. Iar obstacolele,
primejdiile şi luptele pe care le implică acest drum sunt pentru fiecare dintre noi o „încercare
labirintică“.

Bibliografie:
Alui Gheorghe, Adrian, Tinereţe fără bătrâneţe şi sentimentul tragic al timpului, Piatra-
Neamţ, Ed. „Conta“, 2004
Artress, Lauren, Walking a Sacred Path – Rediscovering the labyrinth as a Spiritual Practice,
New York, Riverhead Books, 2006
Benga, Graţiela, Traversarea cercului – Centralitate, iniţiere, mit în opera lui Mircea Eliade,
Timişoara, Ed. „Hestia“
Chevalier, Jean; Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri (trad. rom.), Bucureşti, Ed.
„Artemis“, f.a.
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului (trad. rom.), Bucureşti, Editura
„Univers Enciclopedic“, 2000
Eliade, Mircea, Împotriva deznădejdii – Publicistica exilului, Bucureşti, Ed. „Humanitas“,
1992
Eliade, Mircea, Încercarea labirintului – Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet (trad. rom.),
Bucureşti, Ed. „Humanitas“, 2007
Eliade, Mircea, Oceanografie, Bucureşti, Ed. „Humanitas“, 2003
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Ed. „Vox“, 2007
Grau, Cristina, Borges y la arquitectura, Madrid, Cátedra, 1989
Marino, Adrian, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1990

25
Ibidem.
26
Strochi, Lucian, Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea Eliade, Iaşi,
Ed. Universitas XXI, 2003

822
Ruşti, Doina, Dicţionar de simboluri din opera lui Mircea Eliade, Bucureşti, Ed. „Vremea“,
2005
Ruşti, Doina, Ieşirea din timpul individual în viziunea lui Mircea Eliade, în „Viaţa
românească“, Bucureşti, 2001, iulie-august, nr. 7 – 8
Strochi, Lucian, Introducere în fantastic. Dimensiuni ale fantasticului în proza lui Mircea
Eliade, Iaşi, Ed. Universitas XXI, 2003
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Bucureşti, Ed. Academiei RSR, 1987

823
 LIVIU GEORGESCU- ANAMORPHOTIC SNAPSHOTS ON THE
SPIRAL TRAJECTORY
PhD Candidate Mariana-Adela REZAN
“Petru Maior” University of Târgu- Mureş

Abstract

An 'eighties atypical "as Nicolae Manolescu defined it, the poet of "Katanamorphosis", slips through
postmodernism niches to allow to take place its conformation soul expressionist nature. Liviu Georgescu's poetry
is the result of spiritual agony: his visions, namely apocalyptic, are feverishly transcribed, often causing
dissolution of discourse. We are thus witnessing the development of an expressionist scenario, surrealist direct
labor, a genuine healing therapy of the spiritual crisis, crisis caused by harmonic soul dichotomy discordant life.

Keywords: expressionism, surrealism, anamorphosis, katabasis, anabasis, symbol

„Drumurile care duc spre credinţă poartă

acelaşi nume, toate: pariu, aventuri, incertitudine,
cuget de om nebun”1

Lirica lui Liviu Georgescu reprezintă o nouă provocare pentru tentativele insistente ale
unor critici literari autohtoni de a demonstra că generaţia 80 se află sub auspiciile
postmodernismului. Neîndoielnic, o literatură fără o etapizare ar fi un cumul de opere supus
inevitabil unui regim static, fără pretenţii de ierarhizare, de includere, şi de sincronizare, pe
baza unor valori, cu tot ceea ce înseamnă literatură universală. Cu toate acestea, a face un pat
procustian din orice curent, mişcare sau generaţie, nu poate dovedi decât un exces de zel.
Referindu-se tocmai la generaţia vizată de studiul nostru, Alexandru Muşina sesiza tocmai
acest fapt: „Poeţii generaţiei 80 pot fi subsumaţi postmodernismului doar prin forţarea
termenului şi prin obnubilarea esenţei demersului lor poetic, de a re-descoperi realul(…) şi
prin încercarea de a da un sens absurdului lumii înconjurătoare, de a lupta împotriva
entropiei.”2
Prin urmare, această generaţie a fost şi este ţinta unor controverse în spaţiul literar cel
puţin din două motive: numărul mare al poeţilor aparţinând perioadei în discuţie cu diferenţele
majore de stil ale acestora şi dorinţa unora de a se alinia cu orice preţ la postmodernismul
promovat la nivel mondial, la rândul lui un subiect controversat şi labil.
După cum subliniam într-un capitol precedent, dacă şi amestecul de stiluri, nu doar la
nivelul poeziei unui singur autor, ci la nivelul liricii unei generaţii întregi, poate fi
postmodernism, atunci subscriem: generaţia 80 este una postmodernă. Dacă luăm fiecare
autor în parte, aparţinând biologic acestei generaţii, ne vom referi simplu, la o generaţie a
„noului umanism”3în care doar relaţia autorului cu textul pare a avea o altă abordare: o
expansiune a ideii în concret. Avându-i în vedere însă pe un Stănescu sau un Sorescu, despre

1
N. Steinhard, Jurnalul fericirii, Ediţia a VII-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000, p. 135
2
Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei ’80, Editura Vlasie, Piteşti, 1993, p.6
3
Ioana Em. Petrescu, Modernism/ Postmodernism – O ipoteză, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003, p.
34

824
care Mircea Cărtărescu afirma că părăsesc modernismul („unul prin ludicul graţios şi
intertextual din Dulcele stil clasic, celălalt în prozaismul etnografic al Liliecilor”4), dar şi
printr-o materializare, o concreteţe flagrantă a ideii şi textului, atunci ne aflăm din nou într-un
impas.
Dincolo de toate teoretizările, de multiplele clasificări, generaţia 80 rămâne o
generaţie-hibrid a unor personalităţi individuale, bine conturate. Poezia cotidianului prozaic
şi bufon coabitează cu cea a fantezismului abstract şi ermetic, intersectându-se cu poezia unei
crize a interiorizării, a patosului sarcastic şi ironic, dar şi cu cea a sentimentalilor rafinaţi5
etc; o poezie a textului, a cotidianului conjugată cu una a metafizicului şi a nevrozei.6 O
perspectivă generoasă care permite vizualizarea unui edificiu postmodern.
Un optzecist atipic, aşa cum îl numea Nicolae Manolescu7, autorul Katanamorfozelor,
Liviu Georgescu a debutat relativ târziu, iar poezia sa vine să contrazică total ideea de
transcendenţă goală, caracteristică postmodernilor. Prin urmare, atipică este şi poezia sa
pentru „latura lunedistă”8. Am contrazice însă afirmaţia conform căreia, Georgescu
„depăşeşte optzecismul manierizat (…) pentru a se consacra aventurii postmoderniste,
asimilată pe cont propriu şi trăită realmente.”9 Nu despre o aventură postmodernă este vorba
la poetul apocalipsei, ci despre aventura propriei sale structuri sufleteşti de esenţă
expresionistă. Pe Georgescu, departe de a-l închista jaloanele fixe ale unui curent sau ale unei
mişcări, îl bântuie propriiile-i viziuni, fantasme şi o dorinţă stringentă de a se dizolva în
creaţia sa, act christic de altfel, pentru a găsi calea spre adevăr. Asemeni lui Ion Mureşan, cel
care-şi punea „grumazul între poezie şi cauza sa”, poetul este martirul, un mesager al
adevărului, un Horea sau o Jeanne D’Arc, în acelaşi timp, însă zbătându-se într-o agonie
spirituală: Îngenuncheat în spărtura frescei,/ pe jumătate afară/ braţul stătea rezemat de
suliţi,/ gâtul pe secure./ Pieptul alinta venirea săgeţii/ şi aerul murmura rugăciunea./ Rugul
se ruga de stele să primească/ trupul înfăşurat în flăcări. (pe jumătate- vol. Katanamorfoze)
Imaginile create sunt suprarealiste, primele două versuri amintind de fraza lui Breton10, „e
acolo un bărbat tăiat pe jumătate”, frază care reprezenta un argument în susţinerea dicteului
automat. Imaginea pare a fi aproape identică, dar în cazul lui Georgescu ea reprezintă
materializarea unei suferinţe atroce a sfâşierii lăuntrice. Cuvintele şi palidele imagini venite
de undeva din eter, pe care suprarealiştii aveau pretenţia că le preiau şi le notează, fără
discernământ, nu au nimic de a face cu ceea ce Liviu Georgescu numea a „scrie fracturând
hârtia” sau a scrie cu tine. (vol Ziua de dinainte). El face parte din categoria de „scriitori de
apocalipse”, cum îi numea Al. Cistelecan, şi care „au vedenii atât de drastice şi de imperative
încât nu pot să nu abuzeze de o scriitură materializantă, ce corporalizează impetuos, de nu de-
a binelea năprasnic, himerele ce le trec pe dinainte.”11

4
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul Cornea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999,
p.47
5
Radu G. Ţeposu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Cluj- Napoca, Editura Dacia,
2002, p. 49
6
Alexandru Muşina, op. cit, p. 8
7
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti,
2008, p. 1412
8
Dan Bogdan Hanu, Lentila expresionistă a lunedismului, în „Convorbiri literare”, noiembrie 2005, p.63
9
Cristian Livescu, Un postmodernism veritabil: Liviu Georgescu, în „Converbiri literare”, sept. 2005, p.36
10
André Breton, Manifestes du surréalisme, Gallimard, Paris, 1985, p. 31-32
11
Al. Cistelecan, Al doilea top, Editura Aula, Braşov, 2004, p.108

825
 Inspirat din filmele realizate de Andrei Tarkovski, „Călăuza”, „Solaris” şi „Oglinda”,
poetul îşi asumă rolul de călăuză în călătoria spre miezul spiritualităţii. Solemnitatea
religioasă transpare atât în imaginile tarkovskiene, cât şi în versurile lui Georgescu prin
simbolurile care trimit către esenţa mesajului. O implozie a sinelui, o zbatere spirituală pentru
a ajunge în lumină. „Ceea ce nu are o întemeiere spirituală nu are nici raport cu arta”, afirma
Tarkovski12, cel pentru care compozitori ca Bach, artişti ca Leonardo da Vinci sau scriitori
precum Tolstoi intrau toţi în categoria poeţilor. Logosul primordial, indiferent de forma lui de
manifestare (vers, culoare sau notă muzicală) exprimă disoluţia acestor poeţi, pierderea lor de
sine. Vorbim, în cazul acesta, despre o pierdere a ego-ului în procesul de creaţie, o lepădare
de sine ce aminteşte de versetul biblic „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede
de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.”( Marcu,8, 34-35). Şi totuşi, nu este vorba
despre artă pur religioasă, ci despre creaţia celor care îşi intuiesc permanent esenţa divină.
Discursurile unor astfel de poeţi care-şi pierd identitatea în tumultul viziunilor nu au
cum să fie liniare şi orizontale. Catabazele şi anabazele repetate se concretizează în imagini
ale pragurilor neliniştitoare apă-foc, clar-obscur, viaţă-moarte. Relaţiile antinomice create de
frisoanele şi spasmele revelaţiilor favorizează mişcări circulare pe axa verticalităţii. Interesant
de remarcat este faptul că, la Georgescu avem de a face în mod constant cu ceea ce am numi
în termenii lui Georges Poulet- metamorfozele cercului.13 Simbol al unirii cerului cu
pământul14, al oului cosmic şi al dumnezeirii, al regenerării continue15, cercul este un simbol
ce revine obsedant şi în ultimele volume publicate (Ziua de dinainte, Katanamorfoze)
Exprimat direct sau prin sensurile sale figurate: „roata”, „soarele”, „gălbenuşul”, „oul”,
„oglinda”, „coroana”, cercul semnifică trecerea fără sfârşit din starea de discontinuitate în cea
de continuitate.16 Mişcările circulare sunt analoage celor ale şarpelui Uroboros, în încercările
sale de a-şi prinde coada. Dobândirea stării de continuitate echivalează în cazul acesta cu
mântuirea, ceea ce atrage după sine comuniunea cu Dumnezeu. Doar că la autorul
Katanamorfozelor, cercul nu este unul închis şi nici măcar unul cu punct fix. Definiţia
cercului suportă anumite amendamente: nu reprezintă mulţimea punctelor egal depărtate de
un punct fix dintr-un plan: dinamica pe care o imprimă convulsiile sufleteşti conduce la
conceptul de sferă, ce depăşeşte perimetrul planului. Însă Georgescu nu-şi percepe creaţia în
limitele sferei, ci mai degrabă ca pe un cerc deschis al cărui caracteristică este punctul mobil.
El nu se situează în centru, caz în care circumferinţa dispare; el este captivat de însăşi
circumferinţa care îi permite aproprierea universului şi tensiunea maximă pe care acest act o
presupune. Dacă la Poulet „a fi în centrul lumii înseamnă a fi (…) în centrul lui Dumnezeu”17,
la Georgescu, am prelua definiţia universului dată de Blaise Pascal din „Pensées”: centrul este
pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri ( caracteristică întâlnită şi la suprarealişti) şi am
continua: a fi în centrul lui Dumnezeu înseamnă a simţi durerea cumulată şi agonia „rătăcirii”
prin „pretutindeni” şi prin „nicăieri”. Dinamica spiralei este preferată într-un final de poet,

12
Jean Delmas, Tarkovski déclavisé, în “Jeune cinéma”, nr. 109, martie 1978
13
Georges Poulet, Metamorfozele cercului, traducere de Irina Bădescu şi. Angela Martin, studiu introductiv de
Mircea Martin, Editura Univers,. Bucureşti, 1987
14
Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord, Timişoara, 1994, p.15
15
Doina Ruşti, Dictionar de teme şi simboluri din literatura română, Ed. Univers enciclopedic, Bucureşti, 2002,
pp.83-84
16
Georges Bataille, Erotismul, Editura Nemira, Bucureşti, 2005
17
Georges Poulet, op. cit., p.13

826
graţie dilatării spaţiului creat de punctul mobil şi mişcării pe verticalitate pe care aceasta o
permite. Spirala reuşeşte să antreneze contrariile (timpul şi spaţiul, animatele şi inanimatele,
comunicabilul şi incomunicabilul, materialul şi imaterialul, trupul şi spiritul). O absorbţie a
Totului, care presupune tensiunea coexistenţei contradictoriilor (tensiune pe care suprarealiştii
o numeau frumuseţe convulsivă) şi topirea lor în armonie. Discursul-tornadă se construieşte
astfel, aşa cum sesiza Eugen Simion, în jurul „sentimentului disoluţiei”, „al lunecării
organicului în anorganic.”18 Discursul său alchimic devine el însuşi unul uroboric ce-şi
redobândeşte „acea nobleţe, acea gravitate” a tonului religios19. Poezia A scrie cu tine, din
volumul „Ziua de dinainte”, redă tocmai acea imagine a textului ce învăluie, prin mişcări
circulare, universul şi însuşi adevărul: şi textul-transparenţă planetară la scară planetară-/
înfăşoară galaxiile, / începutul şi sfârşitul/ încolăcindu-se în jurul pulsării şi al vârtejului de
neînchipuit/ ca un ghem de neuroni în jurul tău, Doamne. În magma textului georgescian, un
text care se auto-flagelează (consoanele ciocnesc vocalele, cuvintele scrâşnesc), doar
simbolurile ies la iveală ca noduri temporare de sens şi conduc înspre înţelesul final. Apa,
focul, sângele, simboluri cu dublă valenţă (distrugere şi purificare, salvare). Aparţinând
regimurilor diurne, dar şi nocturne20 ele permit prin fluiditatea şi dinamica lor vizualizarea
instantaneelor anamorfotice pe traiectoria spiralei, capabile a dezvălui fenomenul arderii
lăuntrice şi al purificării. Atât câmpurile semantice ale apei, focului şi ale sângelui, cât şi
frecvenţa culorilor alb, negru, roşu şi verde se înscriu în perimetrul apocalipsei, al morţii care
are promisiunea învierii: dincolo de „furtună”, „grindină”, „mâl”, „viitură”, „unde otrăvite”,
de „smocurile de fum”, de „soarele fumegând”, de „flăcările” ce pârjolesc, de „mările roşii” şi
de „cerul vânăt” spintecat de „corbi”, „de păsări negre” se deschide „câmpul verde al
sentimentelor” cu „plante înverzite” şi „arteziene luminoase.” Între „clocotul cărnii” şi
„înălţarea sufletului” este drumul trupului ce încearcă „să urce dealul/ cu lemnul în
spate.”(retezat)
Dinamica spiralei oferă premisele unei cunoaşteri complexe; punctul mobil al acesteia
deschide ochiul miriapod (o altă sintagmă de care uzitează adeseori poetul): ochiul voyeurului
este înlocuit cu privirea tăioasă şi adâncă a voyantului21.
Coborârea pe spirală este una halucinantă: imaginile se coagulează într-o arhitectură
suprarealistă, amintind de ceea ce discipolii lui Breton numeau paysages dangereux:
Pătrundem în tunel, / traversăm penumbrele şi gheaţa./ Cu lăptoase imagini/ ne spală
întunericul trupul şi faţa./ stelele se coagulează / în inimă cu constelaţii în facere./
Fantasmele în artere dansează./ Viteza vuieşte, creşte, / ne-nghite ca fructe amare. Gândurile
se sparg în vitralii…( tunel- vol. „Katanamorfoze”). Fierberea cărnii este percepută la graniţa
dintre trezie şi visare fapt confirmat de imaginile lăptoase, de penumbre şi fantasme, dar şi de
sintagma „gândurile se sparg în vitralii:”
Macro- şi micro- cosmosurile se răstoarnă cedându-şi reciproc locurile: apocalipsa
este acum una lăuntricului, a viscerelor sângerânde. Întreg universul pare a se revărsa în

18
Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1965, p.11
19
În L’ alchimie de son langage, Repertoire, I,(Ed. Minuit, Paris, 1960, p. 13), M. Butor se referea la scriitorii şi
poeţii care s-au declarat sensibili la magia limbajului alchimic,limbaj perceput ca o anticipare a scriiturii
suprarealiste.
20
Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Ed. Univers, Bucureşti, 1977, p. 240
21
Jean Luc Marion, Crucea vizibilului, trad. de Mihail Neamţu Editura Deisis, Sibiu, 2000, p. 33

827
trupul firav al „călăuzei” care rătăceşte spre ceea ce în filmul tarkovskian era „Zona”22.
„Pielea ce se crapă pe oase”(secvenţă vizuală a dilatării apropiată de cea cărtăresciană-
Universul ca o haină îi plesneşte-n cusături- în „Levantul), „inima fisurată”, „lacrimile jupuite”,
focul „prelins în vene”, construiesc imaginea unui trup „rupt”, „sfâşiat” de violenţa viziunilor
cărora poetul le cadă pradă. Sentimente, obiecte, organe, timp şi spaţiu atentează violent unele
asupra celorlalte. O simbolistică a culorilor redă suferinţa interioară, agresivitatea destrămării:
Albul din oasele mele se preface./ Stâlpi de sare cristalizează şi sună./ Griul intră în
carapace./ Pământiul se-ntinde în ţărână, în sicrie de lună se coace/ mestecat cu lingoare de
lună…/ Roşul se-nteţeşte persistă…/ Fantezia se primeneşte/ cu zvârcolire de peşte în deşertul
arzând/ pe sfărâmătură de gând./Galbenul boleşte/ pe ecouri ieşite din piatră./ Movul geme,
negrul latră./ Portocaliul ne-nhaţă/ cu mişcări de paiaţă./ Azi noapte-au ieşit dintre coaste/
fantomele albastre./ A ieşit şi ea şi ne soarbe-/ Moartea primenită cu suflete oarbe. ( culori-
vol. „Katanamorfoze”). Oglinda deformată şi cea spartă sunt mărturiile sondării interiorităţii
în scopul recuperării eului şi al cunoaşterii de sine. Plonjarea în abisurile fiinţei, în „apele
mâloase” constituie premisa exorcizării spaimei de a trăi fără lumină. Trupul „înfăşurat în
flăcări”(pe jumătate- vol „Katanamorfoze”), ca defulare a combustiei lăuntricului confirmă
supliciile „arderii pe rug”. Visul violent casează trupul, şterge reperele realităţii şi se
năpusteşte în viscere sfâşiindu-le: Malurile s-au spart şi viitura ne-a smuls(…)/ Realitatea e
gâtuită ca un cocoş magic/ şi o baltă de sânge ia locul revelaţiei. Experienţa automutilării
atinge paroxismul în momentul corporalizării visului; visul-vultur, dincolo de agresivitatea
cutremurătoare a imaginii create, dezvăluie momentul unic al intersecţiei morţii cu învierea23.
Am făcut din vise vulturi şi ei m-au împresurat/ cu otrăvitele flori/ au ciugulit din mine ca din
sperietoare de ciori, / m-au sfârtecat, / mi-au scobit rărunchii. (prins)
Urcarea pe spirală este declanşată tocmai de această imagine a visului metamorfozat în
vultur. Registrul semantic este şi el răsturnat asemenea macro- şi micro-cosmosurilor.
Simbolurile nictomorfe, catamorfe aparţinând regimului nocturn sunt anihilate de cele
ascensionale. „Scara lui Iacov” anihilează imaginile urnei, prăpastiei, fântânii putrede, a
grotei şi a scorburii, iar tonurile culorilor se deschid cu fiecare treaptă urcată. Viteza spiralei
este menţinută în aceiasi parametri; nu doar coborârea este una paroxistică, ci şi „înălţarea”.
Limitele corpului explodează (multitudinea de sintagme care creează imaginea unui trup
supus casării, imploziei se repetă obsesiv: trup casabil, trup rupt, trup topit), iar
electrocardiograma suferinţei surprinde ritmul tahicardic neschimbat pe tot traiectul spiralei:
Fantasmele în artere dansează./ Viteza vuieşte, creşte, ne înghite ca pe fructe amare./
Gândurile se sparg în vitralii,/ în fluvii cu malurile frânte/ de lumină aprigă şi de ne-
nsingurare./ Prin adâncime de falii/ sentimentele devin înălţare.(tunel) Imaginea fuziunii
lucrurilor cu fragmente ale trupului spulberat, a asocierii viului cu anorganicul se coagulează
în jurul a ceea ce suprarealiştii numeau le point suprème, adică, acel punct în care viaţa şi
moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi incomunicabilul, stadiile temporale etc,

22
În filmul „Călăuza”(film premiat la Cannes în anul 1980- de către criticii francezi), regizat de Andrei
Tarkovski, Zona –locul spre care se îndrepată personajele însoţite de călăuză, reprezintă un loc plin de primejdii
nevăzute, (în aparenţă unul sărăcăcios şi respingător), dar care este investit cu valori magice/divine.
23
În concepţia creştinilor, aripile deschise ale vulturului evocă semnul crucii; tot pe aripile lui, sufletul desprins
de trupul mort este înapoiat lui Dumnezeu.

828
încetează a mai fi percepute în contradictoriu.24 Aglutinarea lucrurilor cu „resturile” unui trup
în agonie nu este însă una la întâmplare dictată de hazard. Pierderea sinelui şi disperarea de a
nu-l recupera în tensiunea creată nu are nimic de a face cu mesajele venite din eter şi
dispunerea imaginilor ca într-un joc de puzzle. La Georgescu, dezmărginirea trupului şi
intersectarea rănilor acestuia cu cele ale lucrurilor fărâmiţate sunt rezultate ale convulsiilor
unei interiorităţi incendiare ce-şi caută cu febrilitate rostul în univers. Imaginea durerii,
provocată de un „eu” instabil care nu încetează să se metamorfozeze indiferent de consecinţe,
este surprinsă şi de Henri Michaux în „Encore des changements”: „Sub forţa suferinţei, mi-
am pierdut limitele corpului şi m-am dezmărginit neîncetat. Am fost toate lucrurile (…) nu
am fost doar furnicile, ci şi drumul lor.”25
Între apocalipsa exteriorului şi cea a interiorului, limbajul georgescian este la rândul
său contaminat: viziunile atroce şi revelaţiile provoacă în interiorul acestuia sincope de
semnificaţie. Intersectarea sferelor vizibilului cu cele ale invizibilului, joncţiunea dintre
materialul brut şi prelungirile acestuia în profunzimea „ascunsă” ochiului profan produc
etapizări ale închegării limbajului: un amalgam al cuvintelor care se ciocnesc la rândul lor,
asemenea obiectelor, un veritabil turn Babel al sensurilor care se livrează cu intermitenţe.
„Cuvintele devin text - cum ar spune Foucault- ce trebuie fracturat pentru a lăsa să iasă la
lumină sensul celălalt, acela pe care ele le ascund.”26
Or, la Georgescu, agoniile şi reveriile, căderile şi urcuşurile reprezintă incizii la
nivelul cuvintelor care au ca finalitate deturnarea sensurilor multiple şi confuze ce se
conturează la suprafaţă pentru a lăsa să se întrevadă limbajul ca „revelaţie care, puţin câte
puţin, se restituie într-o limpezime crescândă.”27 Multiplicitatea enigmatică în care irupe
limbajul se manifestă în volumele poetului prin cuvinte ce exprimă incompletul şi ne-
gânditul: „jumătate”, „retezat”, „urme”, „absenţă”, „instantaneu”, dar care lasă spaţiu sensului
ce se întrupează şi se insinuează treptat. Alăturările insolite ale cuvintelor venite din cadre
semantice care nu au nici un punct comun (cel puţin nu unul de suprafaţă, uşor detectabil)
produc adevărate cataclisme în ceea ce numim ordinea universului: antropomorfizarea
obiectelor, materializarea senzaţiilor şi sentimentelor, inserarea diurnului în nocturn,
suprapunerea profanului şi a sacrului, a căderii şi înălţării: Glodul norilor străfulgeraţi e
aripa/ bătând în ugerul de sticlă/prin care cerul ne hrăneşte cu viziuni. Porturi şi lagune,
liane şi vise-/ umbre-ale sufletului călătorind spre fulger. Şi dincolo se crapă o voce şi
cuvintele/ migrează în tunet de ape./ Cerurile se sparg cu tăişuri străluminate,/ fantastice
foale îngroaşă focul în numere sacre. (sacralizare- vol. „Katanamorfoze”)
Pentru Liviu Georgescu, drumeţ incendiar şi călăuză în aceeaşi măsură, nu destinaţia
este necunoscută, ci calea ce trebuie parcursă. Punctul terminus, dacă îl putem numi aşa având
în vedere că vorbim despre o poezie a dialecticii perpetue, este Cuvântul. Şi nu cel purtător

24
André Breton, Manifestes du surréalisme, Gallimard, Paris, 1995, p.36
25
Henri Michaux, în vol. La nuit remue”, Gallimard, Paris, 1967,p. 123
26
Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile, Ed. Univers, Bucureşti, 1996, p.155
27
În acelaşi studiu (Cuvintele şi lucrurile, ed. cit., p. 36), Michel Foucault vorbeşte despre limbajul ca „revelaţie
ascunsă” obţinut din prelungirea vizibilului în invizibil, de conjugarea ochiului cu privirea: Limbajul, afirma
teoreticianul francez, „se află la jumătatea drumului între figurile vizibile ale naturii şi potrivirile secrete ale
discursurilor ezoterice. Este o natură ciopârţită, divizată împotriva ei înseşi şi alterată; un secret care poartă în el,
dar la suprafaţă, mărcile descifrabile a ceea ce vrea să spună. El este revelaţia ascunsă şi totodată revelaţia, care
puţin câte puţin, se restituie într-o limpezime crescândă.”

829
de simplă semnificaţie, ci acela care presupune ignorarea timpului şi spaţiului, care trăieşte
spaima, angoasa şi cutremurul fiecărui lucru în care se metamorfozează. Scurt-circuitele, dacă
este să folosim o altă sintagmă atât de dragă lui Breton, produse la atingerea fiecărei plăgi
deschise oferă cuvântului stigmatele actului christic.
În aceste condiţii, revenim la o idee enunţată la începutul analizei noastre: lirica lui
Georgescu nu este una a tonurilor pregnant religioase, cel puţin nu una în stilul unui Ioan
Alexandru; versurile poetului se înscriu mai degrabă în sfera religiozităţii cuvântului. O
mântuire prin cuvântul care, prin însăşi esenţa lui divină, este într-o continuă regenerare.
Limbajul georgescian nu este o încercare de închidere a cercului, ci de recuperare a
cuvântului-întemeietor: literele, cuvintele, reverberaţiile, ideile/ se topesc în carnea de apă/ şi
poemul/ se ridică la suprafaţă ca un scafandru încărcat/ din adâncuri.(poemul)

Bibliografie
1. Opere

Georgescu, Liviu, Călăuza, Editura Axa, Botoşani, 2000

Georgescu, Liviu, Katanamorfoze, Ed. Brumar, Timişoara, MMXII
Georgescu, Liviu, Nu am voie, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008
Georgescu, Liviu, Ochiul miriapod, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2003
Georgescu, Liviu, Solaris, Universalia Publishing House, New York, 2002
Georgescu, Liviu, Ziua de dinainte, Editura Paralela 45, Piteşti, 2012
Steinhard, N., Jurnalul fericirii, Ediţia a VII-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

2. Lucrări teoretice
Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei, traducere de Irina
Mavrodin, Editura Univers, Bucureşti, 1995.
Bataille, Georges, Erotismul, Editura Nemira, Bucureşti, 2005
Breton, André, Manifestes du surréalisme, Gallimard, Paris, 1995
Burgos, Jean, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1988.
Butor, M., L’ alchimie de son langage, Repertoire, I, Ed. Minuit, Paris, 1960
Călinescu, Matei, Cinci feţe ale modernităţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1995.
Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti,
1977.
Foucault, Michel Cuvintele şi lucrurile, Ed. Univers, Bucureşti, 1996
Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii“ culturale, Piteşti, Editura
Paralela 45, 2000.
Marion, Jean-Luc, Crucea vizibilului, trad. de Mihail Neamţu, Editura Deisis, Sibiu, 2000.
Poulet, Georges, Metamorfozele cercului, traducere de Irina Bădescu şi. Angela Martin,
studiu introductiv de Mircea Martin, Editura Univers,. Bucureşti, 1987

3. Lucrări de critică şi istorie literară

Boldea Iulian, Poeţi români postmoderni, Editura Ardealul, Târgu-Mureş, 2006

830
Cărtărescu Mircea, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul Cornea Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999
Cistelecan, Al., Top Ten, Editura Dacia, Cluj, 2000
Cistelecan, Al., Al doilea top, Editura Aula, Braşov, 2004
Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Bucureşti, Editura Aula, Braşov, 2002
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2008.
Alexandru Muşina, Antologia poeziei generaţiei ’80, Editura Vlasie, Piteşti, 1993
Petrescu, Ioana Em., Modernism/ Postmodernism – O ipoteză, Cluj-Napoca, Ed. Casa Cărţii
de Ştiinţă, 2003.
Simion, Eugen, Orientări în literatura contemporană, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1965
Ţeposu, Radu, G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 2002.

4. Lucrări publicate în periodice

Hanu, Dan Bogdan, Lentila expresionistă a lunedismului, în „Convorbiri literare”, noiembrie
2005
Livescu, Cristian, Un postmodernism veritabil: Liviu Georgescu, în „Convorbiri literare”,
sept. 2005
Delmas, Jean, Tarkovski déclavisé, în “Jeune cinéma”, nr. 109, martie 1978

5. Dicţionare
Evseev, Ivan, Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale, Ed. Amarcord,
Timişoara, 1994,
Ruşti, Doina, Dicţionar de teme şi simboluri din literatura română, Ed. univers enciclopedic,
Bucureşti, 2002

6. Izvoare
Henri Michaux, La nuit remue, Gallimard, Paris, 1967
Steinhard, N., Jurnalul fericirii, Ediţia a VII-a, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2000

831
 DISCURSUL ETIC ŞI VERIDICITATEA ENUNŢULUI ÎN
PUBLICISTICA LUI M. CĂRTĂRESCU
The Ethical Discourse and Truthfulness of Utterance in Mircea Cărtărescu’s
Journalism (The Speaker between the Character and the Onlooker)

PhD Candidate Bogdan RAŢIU

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
The work called "The ethical discourse and the truthfulness of the utterance in Mircea Cărtărescu's
journalism (the speaker between the character and the onlooker)" represents an approach of the publicistic
discourse created by Mircea Cărtărescu in his volumes - "Baroness", but also in his recent articles published in
the daily newspaper "Evenimentul zilei". This approach is based on some observations concerning the terms
between the author's ethical attitudes, who tries to be a careful onlooker of the transitory romanian society. But
the interception of the articles actually constitute their subjects, because the attention moved away from the
commented events toward the author's attitude, regarding the social and the politic. He is indeed a reliable voice
in literature, but what about his journalistic discourse? I may probably harm this double perception of the public :
author versus journalist? Which are the prevalent features of the ethical discourse and how truthful is his
opinion? These questions will represent, almost entirely, the background of the analysis regarding ideas,
opinions and events that appear in Mircea Cărtărescu's journalism.

Keywords: journalism, publicistic discourse, ethical attitudes, romanian society.

Mircea Cărtărescu este o conştiinţă artistică bine individualizată în spaţiul românesc şi

nu numai, dovadă fiind numeroasele recenzări favorabile de care are parte atât în mediul
literar autohton, cât şi în cel străin. Este unul dintre autorii care se apropie şi de social,
răspunzând sub o anumită formă celor care de la Platon încoace, desconsideră poeţii în relaţie
cu politica şi socialul.
Lucrarea noastră încearcă să explice fondul şi manifestarea ideii lui Mircea Cărtărescu
în spaţiul public şi să determine la reflecţie. În acest scop, vom analiza articolele publicate de
Mircea Cărtărescu în volumul Baroane şi cele apărute în cotidianul Evenimentul zilei, pentru
a sublinia rolul intelectualului, al cărturarului care speră în redimensionarea moralei şi a
spiritului civic. Dar toate acestea, într-un moment în care lumea românească trece, în
continuare, prin ceea ce Tom Gallagher ar numi intensificarea răului, având simptomul
suspiciunii, labilităţii, a corupţiei cronice şi a rivalităţii interne. Tensiunile interne determină
societatea la o alterare a relaţiilor, iar resentimentul şi verdictele nefondate obiectiv1 ne fac să
ascundem reperele stabile şi valorile culturii, care pot (re)construi identitatea naţională.

1
A se vedea în acest sens articolele şi opiniile vehiculate în perioada ocotmbrie-noiembrie în presă şi mesajul de
solidaritate faţă de Mircea Cărtărescu a Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere (6.XI.2012). Ca reacţie se
poate consemna şi articolul Mihaelei Miroiu, „Etica mioritică. Episodul Cărtărescu”, în Revista 22, din
16.10.2012: „Etica mioritică este norma de comportament prin care tensiunile şi conflictele se rezolvă prin
anularea (batjocorirea, denigrarea, calomnierea, anihilarea, distrugerea) termenului de comparaţie care ne pune
într-o situaţie defavorabilă. Este o etică anticoncurenţială, a conservării sărăciei, nevoilor şi neamului. (...) Un
seamăn de-al nostru, de aici din <<satul cu miniştri>>, ne face onoarea să rămână şi să scrie pentru noi şi pentru
lumea largă căreia i-a cîştigat respectul şi admiraţia (...). Păcatul de moarte este însă altul: de ce o tulbura el oare
dulcea şi liniştita noastră mediocritate năclăită.”

832
 Dincolo de a accepta opinia cuiva, de a aproba sau a dezaproba, de a fi de-o parte sau
de alta a baricadei, analiza noastră este una de substanţă ideatică, pentru a observa rolul
factorilor de opinie în societate.
Societatea românească, în stadiul în care se află în ultima perioadă, stârneşte cruciade
interioare în cadrul fiecărui membru al comunităţii. Nimeni nu e mulţumit de viciile societăţii,
de lucrurile inflamate, de minciuna expusă zilnic, de carenţe şi de lipsa de comunicare
autentică care ar trebui condusă de respect. Într-un context nefavorabil, o mass-media etică
poate reuşi să persuadeze indivizii şi să-i determine la raţiune, precum şi la cântărirea în
termenii echilibrului şi ai viziunii a datelor primite din sfere diferite. Editorialistul cu suflu
poetic poate oferi cititorilor săi umanitatea pe care fiecare trebuie să o recupereze şi să o
reconsidere. În opinia unora, artistul nu este apropiat de domeniul politic,2 dar, de exemplu,
Richard Rortry susţine3 că poeţii au puterea şi ceva din viziunea revoluţionarilor utopici. Pe
urmele poeţilor de odinioară, care au condus comunitatea spre moralitate şi spre decizii luate
cu măsură şi cumpătare, acum aceştia sunt îndreptăţiţi să continue persuasiunea, confruntările
şi dezbaterile libere, pentru a întrupa virtuţile pe care societatea le speră concretizate.
În plan poetic, Mircea Cărtărescu produce o operă diversificată, pentru orice tip de
cititor, fiind optimă dezvoltării sensibilităţii morale a oamenilor, adică a punctului de sprijin al
politicii democratice. Totuşi, el se reîntoarce din lumea fanteziei, înspre materializarea
solidarităţii, responsabilităţii sociale, în enunţuri ce implică etica şi veridicitatea realului.
Mircea Cărtărescu este un autor de ficţiune care îşi dezvăluie nu doar eul individual, în
termenii lui Martin Buber, ci şi eul personal, acela care intră în contact cu Celălalt din
exterior, care ia contact cu realul şi îl transpune într-o expresie dornică de a completa
cunoaşterea oferită prin intermediul imaginarului.
Citind editorialele realizate de analiştii sau liderii de opinie, ideile lor devin oglindă a
ceea ce individul trăieşte şi resimte în fiecare „Românie” pe care o parcurge. Mircea
Cărtărescu, Andrei Pleşu, Ruxandra Cesereanu sunt doar câteva nume pe care le consemnez în
ideea devoalării unui enunţ etic şi totodată veridic. Fauna şi flora României postcomuniste,
dacă e să o cităm pe Ruxandra Cesereanu, este dominată de imaginea lichelei, a lingăului, a
impostorului, a furunculului, a animalului şi a vacii blonde, titluri oferite în amintirea
Corbului, a Struţocămilei, a Filului, a Brebului de la Dimitrie Cantemir, toate învăluite în
identităţi dubioase şi duplicitare. Aşadar, nevoia de schimbare a celor ce ies în evidenţă şi
marchează societatea, precum şi luarea iniţiativelor este şi ideea care pulsează în fiecare dintre
liderii de opinie. De exemplu, într-un text recent al lui Caius Dobrescu, acesta se întreabă

2
Platon considera că artistul este autolimitat, el spune un adevăr al vocilor divine şi care nu îi aparţine, astfel el
nefiind capabil să educe, să guverneze ori să fundamenteze legea „L’artiste este incapable de faire du bien au
peuple (…) ses œuvres imaginaires (…) ne participent pas à la vie publique de la polis” - Richard Keraney,
Poétique du possible, Ed. Beauchesne, Paris, 1984, p. 16, apud. Sorina Borza, Platon, politica şi spiritul
“totalitarismului estetic” p. 282, în Vasile Muscă şi Alexander Baumgarten (coord.), Filozofia politică a lui
Platon, Ed Polirom, Iaşi, 2006. O abordare comparativă între intelectuali şi politicieni se poate vede şi în Andrei
Pleşu, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, Ed. Humanitas, Buc., 2011, p. 196: „Unii: intelectualii n-au ce căuta
în politică. Să-şi vadă de treburile lor. Alţii: intelectualii trebuie să se angajeze în viaţa publică, dar nu în viaţa de
partid. Să rămână arbitri, instanţe critice lucide. Unii: intraţi în politică, intelectualii sunt o catastrofă (urmează
exemple). Alţii: mari politicieni au fost întotdeauna şi mari intelectuali (urmează exemple). Pe scurt, câte voci –
atâtea opinii.”
3
Richard Rortry, Contingentă, ironie si solidaritate, trad. şi note de Corina Sorana Ştefanov, studiu introductiv
si control ştiinţific de Mircea Flonta, Ed. All, Buc., 1998, pp. 117-118.

833
asupra posibilităţii flexibilizării şi relativizării regulilor şi valorilor sociale, subliniind ipoteza
„ordinii eficiente ca ordine emergentă” şi a înglobării normelor puternic internalizate, pentru
ca cele morale să fie bine stabilizate şi articulate. În modul acesta, orice tip de criză s-ar putea
înlătura, deoarece alterarea moralei tradiţionale conduce le crize sociale şi economice pe care,
deja, le înregistrăm. O raportare a temelor locale la cele europene (precum realizează şi
Mircea Cărtărescu prin paralele: România vs. Polonia, România vs. SUA) şi revenirea la sine,
ne conduce spre priorităţile morale europene “într-o modalitate de internalizare a dilemelor
filozofice ale acestui spaţiu civilizaţional.” Prin insolitare4 se ajunge la reconstrucţia identitară
între etic şi estetic, care trebuie dezvoltată ca o dinamică a dubiului, a nesiguranţei, a
interogaţiei şi problematizării, implicând o conştiinţă morală şi valenţele creatoare ale fiinţei.
De aceea, editorialistul nu doar simte, ci şi judecă, nu doar vede, ci şi reflectă pentru o viaţă
morală sănătoasă.
Cetăţenii au avut parte de înţelepţi sau de sfinţi pentru morala creştină, dar azi,
identitatea moralei este una neclară şi încearcă să se manifeste prin idei din religie,
responsabilitate, solidaritate, libertate, justiţie, echilibru şi în eliminarea suferinţei, combătând
răul - „Astăzi am ciudatul sentiment că trăim într-o lume în care ura a devenit sistem,
depăşind orice limită impusă de simpla decenţă ce ne-mpiedică să ne mâncăm unii pe alţii.”5
Mircea Cărtărescu va fi duelistul, superior din punct de vedere moral şi nobil, cel care
înţelege că „ura e ură de sine”, mai întâi, şi nu faţă de celălalt.
E momentul regândirii şi reinterpretării politicilor publice, un spaţiu complex în care
se adâncesc modelatorii şi vectorii de sarcină simbolică şi intelectuală. Orice situaţie
percepută trebuie să ne conducă la acţiune prin ideea că presupune o atitudine activă de
(re)construcţie prin reprezentare mentală.
Lizibilitate textului este oferită de limbajul accesibil, prin lipsa termenilor abstracţi, a
frazelor lungi şi arborescente, realizarea unui discurs în funcţie de câteva cuvinte cheie, prin
explicaţii şi reluarea ideilor în avans, implicând de fiecare dată publicul. Cotidianul devine
eveniment după cum preciza Robert Escarpit, oferindu-se semnificaţie prezentului şi
actualităţii. În modul acesta, se produce schimbarea omului unidimensional (Herbert
Marcuse), adâncit în aprobare şi conservare şi, mai mult de atât, în resentiment.
Mircea Cărtărescu va coborî odată cu aceste texte publicistice în polis/ cetate/ oraş/
ţară/ univers, iar în raportul identitate-diferenţă reuşeşte să intre într-o poetică a simplităţii şi a
autenticului cu spaţiul familiar şi cu exteriorul imediat.
Apropierea cărturarului de mediul exterior, cu reflectare în intimismul legăturilor
dintre oameni şi idei se face pe graniţa dintre literar şi publicistic, ce se contopeşte într-un
discurs eseistic ca palimpsest al culturilor şi al straturilor sociale. Autorul se află în continuare
sub influenţa regimului nocturn, al căutării Unului, al Totului, a lumii echilibrate în care se
pot afirma drepturile şi libertăţile indivizilor şi respectul. Până la urmă, problema majoră a
societăţii româneşti este lipsa de atitudinal etic, lipsa maladivă de valori şi diferenţele majore

4
„Modul în care te vezi pe tine însuţi, presupunând automat anumite teme sau elemente simbolice drept
proeminente şi centrale, şi modul în care te percepe Celălalt, din perspectiva unui cu totul alt relief istoric-
construit al sensibilităţilor culturale şi al unei agende intelectuale” în Caius Dobrescu, De la marginalitate la
excentricitate. Politici de euroinsolitare a identităţii româneşti, Vasile Boari, Ştefan Borbely, Radu Murea
(coord.), Identitatea românească în context european: coordonate istorice şi culturale, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2009, p. 27.
5
Mircea Cărtărescu, Baroane, Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 74.

834
între corectitudine şi furt, bogaţi şi săraci, putere şi colectivitate. Cetăţenii îşi împart spaţiul
comun, iar publicarea evenimentelor în cotidian afirmă un individ care e capabil de
valorificarea conştiinţei cosmice, aflându-se în relaţia directă cu cronosul6 (cronica) şi implicit
cu spaţiul simbolic al devenirii.
Definită de Tzvetan Todorov ca o îmbinare de socialitate şi solitudine, viaţa noastră
autentică încearcă să descopere regulile vieţii în comun, fiind în dependenţă faţă de celălalt,
pentru că doar astfel în relaţia cu şi între noi se poate implica binele, conform lui Aristotel. În
acest sens, Kant vorbea şi despre un antagonism fundamental al individului – sociabilitate
antisocială – contopind socialul şi moralul în viaţa în comun. Într-un moment de criză, în care
simţi că totul se năruie, se pierde, există şansa recăpătării competenţei morale, aşa cum
subliniază şi Andrei Pleşu. Dar cine sunt cei ce ne pot oferi echilibru? Răspunsul îl oferă
Gabriel Liiceanu, care instituie astfel dez-apropierea filiaţiei7: „cărturarii sunt moraliştii
oamenilor, asigurând echilibru între Bine şi Rău.”8
Violenţa individului şi implicit a societăţii este recunoscută de la Sade, dezvoltată mai
apoi de Maurice Blanchot şi Georges Bataille, iar aceasta dovedeşte că omul este dublu, fiind
construit dintr-o parte dominată de bun-simţ şi etică, şi cealaltă din violenţa ce se ascunde în
subconştient. Prin comunicarea cu celălalt se devoalează „societatea ca parte a civilizaţiei şi a
comunicării”, iar inconştientul rămâne încă „tăcut şi violent.”9 A fi conştient de faptul că
exişti, impune intersubiectivitatea, comunicarea şi comunitatea ca primă formă a individului,
încercându-se anihilarea sau diminuarea celeilalte părţi care poate interacţiona negativ. În
acest ansamblu ideatic, cărturarul de azi, Cărtărescu, poate scrie pentru ceilalţi, ca acel tată10,
care îşi proiectează sfatul şi înţelepciunea, spiritul dreptăţii şi al veridicităţii, fiind un erou
civilizator în sensul redescoperirii umanităţii, a respectului şi al altruismului, având
convingerea că evoluţia este creată prin recunoaştere. Presa este o agora, iar Mircea
Cărtărescu se dedublează la nivelul spaţiul public, pentru a se îngriji de „o anumită
calitate a relaţiilor umane” şi în acelaşi timp de a da intensitate schimbului social şi
implicit a sinelui.11

6
Virgil Ciomos, Aporetica lui khôra, în Lost in space, Ed. Humanitas & New Europe College, Buc., 2003, pp.
24: “<<A fi în timp>> înseamnă - cum am văzut deja - a nu fi în tine însuţi. În acest fel, timpul coincide cu
dislocarea însăşi”
7
în termenii lui Virgil Ciomoş,idem., vezi în acest sens şi conceptul de philia la Platon şi la Aristotel, prin
determinarea comunităţii la ,,bine”, ca virtute specifică cetăţii – Koinonia.
8
Gabriel Liiceanu, Despre rău, Ed. Humanitas, Buc., 2007.
9
Tzvetan Todorov, Viaţa comună. Eseu de antropologie generală, trad. de Geanina Tivdă, Ed. Humanitas,
Buc., 2009, p. 60. În legătură cu dedublarea omului în societate vezi şi Andrei Bereschi, Două morfologii
politice şi o istorie, în Vasile Muscă şi Alexander Baumgarten (coord.), vol. cit., p. 141: conform lui Platon,
oligarhia conduce la dedublarea omului şi a cetăţii: “cetatea nu este una, ci există două: una a săracilor, cealaltă a
bogaţilor, deşi şi unii şi alţii locuiesc în acelaşi loc” (551. d) omul oligarhic este dedublat “Un astfel de om nu
va fi lipsit de vrajbă interioară, el nu va fi unul, ci dublu.... Iar adevărata virtute, proprie unui suflet unificat şi
armonizat, ar fugi undeva, departe de el” (554 e) (...) omul oligarhic acţionează policefal şi cameleonic.
10
“Khôra nu este atît <<maica>> lucrurilor, cît, mai degrabă, <<doica>> lor. E vorba aici de un <<tip>> a-topic
de filiaţie care se instituie nu prin locaţia (generică a) fiilor, ci tocmai prin dis-locaţia (ne-generică a)
părintelui: <<Socrate se preface că aparţine genului acelora ce par să aparţină genului celor ce au loc, un loc şi o
economie proprii. Dar, spunînd aceasta, Socrate denunţă chiar acest génos căruia pare a-i aparţine. El pretinde
astfel că spune adevărul în această privinţă: în realitate, aceşti oameni (génos) nu au nici un loc, ei sînt nişte
rătăcitori>>”, Virgil Ciomol, art. cit., p. 22.
11
Tzvetan Todorov, op. cit., p. 191.

835
 Ameliorarea societăţii, Mircea Cărtărescu o vizualizează clar prin înţelegerea
necesităţii indivizilor. Capitalismul este înţeles greşit de majoritatea, accentuând plăcerea şi
saturaţia, plata şi distracţia, în defavoarea bunului-simţ, a datoriei, a dreptăţii şi a adevărului.
Raportul valoare-câştig balansează diferit într-o lume hedonistă cu accente carnavaleşti. De
aceea, o revendicare a capitalismului din legile protestantismului ne poate oferi şansa unui
echilibru social, economic şi cultural, dacă privim în parte spre ţările de origine protestantă,
care îşi validează cunoştinţele şi inovaţia înspre nişte conflicte fără violenţă, dominate fiind,
de ştiinţele spiritului.
Într-un proiect de conştientizare s-a angajat şi autorul nostru. Nu vorbim aici decât de
o înţelegere a diferenţei dintre nevoile fizice şi materiale care subjugă politicul, societatea de
la suprafaţă, şi nevoile afective, iubirea celuilalt, altruismul, formele de alteritate, adică
esenţialul vieţii care depinde de Celălalt, la fel cum odinioară făceau Daniel Defoe, Jack
London, Ambrose Bierce, Ernest Hemingway, Emile Zola, Joseph Roth sau Gabriel Garcia
Marquez, Heliade Rădulescu, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, I.L. Caragiale, Alexandru
Macedonski, Tudor Arghezi, Octavian Goga sau Camil Petrescu.
Azi editorialele sunt concepute de liderii de opinie. Mircea Cărtărescu alături de
Andrei Pleşu sunt două nume marcante care într-un stil eseistic, degajat se apropie de spaţiul
public. În acest sens, Iulian Boldea observa că „preferinţa lui Andrei Pleşu se orientează spre
eseul fulgurant, cu ideaţie densă, figuraţie anecdotică minimală şi sens distilat într-o
demonstraţie adesea spectaculară”12. Aceeaşi trăsătură a discursului eseistic se observă şi la
Mircea Cărtărescu care publică texte eseistice inclusiv în revista Şapte seri sau în volum –
Ochiul căprui al dragostei noastre, fiind un atribut al individului care determină la dialog.
Eseul implică dialogul autentic, cercul întrebării şi a răspunsului, inter-zisul şi temele
nemărginite în timp şi spaţiu.
Mircea Cărtărescu publică în cotidian, după cum însuşi afirmă, din considerente
financiare şi din dorinţa de a se face credibil opiniei publice. Jurnalul său, în special Zen, din
2011, aduce deseori în discuţie termenul la care trebuie predat editorialul, lipsa de inspiraţie,
foamea de social, nemulţumirea faţă de valorile sociale româneşti şi de statutul său de scriitor.
Acestea completează textul său cu funcţie socio-culturală, în care realitatea devine eveniment,
iar opinia devine oportunitate şi autenticitate:

„Nu sunt analist politic, sunt un simplu muritor. În judecăţile mele mă ghidez după ceea ce
văd cu ochii mei. Încerc să filtrez informaţiile care vin către mine şi să nu mă las manipulat
sau sedus. Este, fireşte, extrem de greu. Poate că vreodată mi se vor deschide ochii şi voi fi de
acord cu poeta americană care vede-n ţara ei un stat tâlhăresc. Deocamdată însă, nici măcar
politica lui George Bush n-a reuşit să altereze splendoarea tomnatică a Americii mele,
amintirile mele din Iowa City şi San Francisco şi New Orleans, alegerea mea de Forrest Gump
prin peisaje ce nu erau de pe lumea aceasta.”13

Realitatea autorului este oglindită atât în jurnalul său, cât şi în publicistica sa. Scrisul
său oglindeşte lumea, prima este oglindire narcisiacă a diaristului, iar a doua, oglindirea
12
Iulian Boldea, „Spiritul de fineţe (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Bucureşti: Humanitas,
2011)”, în rev. Apostrof, anul XXII, 2011, nr. 8 (255), accesat de pe http://www.revista-
apostrof.ro/articole.php?id=1537, în data de 15.11.2012.
13
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 33.

836
epocii/ societăţii contemporane narcisiace. Lumea lui M. Cărtărescu este una cu mitici, cu
amploaiaţi şi politicieni, nu doar rea, ci şi bună, societatea nu e doar putredă e şi fructoasă, are
oameni de calitate şi de mahala, nu e la extrem, nici mai rea, nici mai bună decât altele, e doar
România şi ale sale tensiuni, ambiţii, norme, valori şi standarde. Toate acestea se conturează
în articole cu tematică diferită; astfel, putem consemna articole care dezvoltă politicul, lupta
dintre partidele politice (O modestă propunere pentru primari, Va cădea Bucureştiul?, Panică
în ochii primarului?, A-nceput de ieri să cadă, meciul Iliescu contra Iliescu nu se mai joacă,
Pentru o clarificare politică, baroane,), teme sociale (Vremuri tulburi, Despre dreptul la
viaţă privată) naţiunea şi imaginea colectivităţii (Noile „ctitorii”, Sentimentul românesc al
isteriei, O vină istorică Big Brother: doar o chestiune de sex?), realitatea externă (America
mea, Polonia este în Europa, România nu) şi lumea culturală (Preafericiţii, Etatizarea lui
Eminescu, Uniunea scriitorilor la răscruce).
Unul dintre articolele care sintetizează atât etica publicistului, cât şi veridicitatea
enunţului care transformă realul în eveniment este Anii furaţi. Acesta este acut confesiv, un
eseu ego-grafic ce conţine fragmente cu un flux ideatic autobiografic, cu fior nostalgic şi plin
de regret. Imposibilitatea ieşirii din regimul care oferea o singură alternativă are un accent
grav prin raportul naştere-moarte, în aceleaşi limite. Mărginirile impuse de comunism
(neputinţa de a călători, de a candida pe un post la universitate, plafonarea într-o şcoală
gimnazială, lipsurile materiale, lumea sordidă) erau realitatea trăită de Mircea Cărtărescu, iar
lumea Dallas-ului nu era decât o amăgire.
Televizorul a devenit odată cu revoluţia de la 1989, modul prin care oamenii vor reuşi
să ia contact cu realitatea socială. Poate dorinţa prea mare de revoluţie, de libertate, i-a făcut
pe români să nu conştientizeze adevărul evenimentelor. Deseori, ficţiunea pe care ne-o creăm,
iluzia pe care o dorim ca un ideal, ne poate falsifica datele realului.14 De exemplu, Slavoj
Žižek subliniază că acelaşi lucru s-a petrecut şi cu americanii, în septembrie, odată cu
prăbuşirea turnurilor gemene. Ei trăind cu iluzia filmului de la Holywood, au realizat cu greu
ceea ce se petrece în imediata apropiere. Hiperrealitatea revoluţiei la Mircea Cărtărescu şi la
semenii săi este crezută şi imprimată mai puternic decât realitatea însăşi. Stilul rememorării
este unul impregnat de durere şi de un of amar pe care îl întâlnim deseori în autobiografiile
prezentate publicului în perioada recentă.15 Trecerea spre libertate, anul 90, nu este exact cum
şi-o dorea publicistul. Dacă trecutul a fost sub semnul negativităţii, acum acesta se
prelungeşte şi se prelinge pe individul dornic, dar în acelaşi timp acaparat de deziluzie -
„fusesem minţiţi, eram minţiţi”. Momentul crucial al anilor transpuşi în articol este
reprezentat de vânzarea paletei de ping pong la târgul de vechituri. Drumul până acolo în
tramvaiul aglomerat, imaginea de început de infern cu murdării şi praf, mirosuri şi
aglomeraţie se sfârşeşte cu statutul paradoxal al individului şi al socialului; el – profesor la

14
“Comunismul era realitatea. Tot restul erau fantasmagorii de film american” - Mircea Cărtărescu.
15
Angelo Mitchievici „Nu pot anula complet orice emoţie, nu pot anula complet kitsch-ul sentimental cu care
mă identific pe alocuri, mă pot juca de-a vânătorul de clişee, sunt conştient de mecanismul propagandei, de
strategiile ei, dar ceva a rămas, ceva din ce am trăit atunci, fără ură, fără alternativă sau cu o minimă alternativă
că aproape nici nu conta. Aş vrea să scriu despre lucrurile care m-au emoţionat şi nu ştiu să fac corect tăietura
între bine şi rău. Organismul vieţii mele nu poate fi salvat prin extirpări succesive, prin sângerări repetate nu pot
elimina deplin otrava. E ca şi cum aş strânge în pumn o lamă de ras veche, în speranţa că ea se va rupe, se va
dizolva în carnea mea. În timp.” în Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, O lume
dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 200.

837
facultate/scriitor vs societatea dantescă. Vânzarea paletei s-a produs, banii i-a avut doar pentru
o scurtă perioadă, căci îi aruncă pe iluzia libertăţii. Lipsa mâncării, sacrificiul pentru ziua de
mâine se amplifică când îşi dă totul pe discurile străine (care nu vor fi ascultate vreodată),
marcă a iluziei de a depăşi momentele primei libertăţi, care ascunde în miezul întregii situaţii
frica, nesiguranţa şi disperarea.
De curând, cu referire la acei ani, Mircea Cărtărescu prezintă şi întâmplările
premergătoare publicaţiei operei sale în anii 80, când cenzura era atentă la tot ceea ce putea fi
tipărit de acesta, astfel că romanul Nostalgia avea în 1981, nouă ştampile până când a ajuns să
primească „bun de tipar”. Florin Mugur este amintit în acest articol, sub imaginea lui Iov,
omul suferinţei, un bărbat înţelept, trecut prin multe încercări. El e cel care l-a susţinut şi i-a
întins o mână de ajutor, acceptând talentul său pe urmele lui Nicolae Manolescu „Da, dar
Manolescu crede că băiatu-ăsta e un poet adevărat.”16
Lumea capitalismului mediatic nu conduce însă societatea noastră spre o modificare
substanţială. Atenţia este acordată în continuarea plăcerii, modelelor umane care se află ca
într-un fals tratat de vânătoare a carnavalului. Omul încearcă să-l caute pe celălalt în
exteriorul său şi nu preferă să se caută pe el însuşi; oamenii nu mai sunt determinaţi să caute
explicaţii, nu mai aduc probleme comunităţii (Thomas Hobbes) prin diversitatea de opinii,
prin pasiunile şi interesul detectivist asupra adevărului. Căutarea fericirii iluzorii se face în
detrimentul identificării şi înţelegerii fiecărui unghi al lumii personale, până la urmă, un
principiul vital pe care îl impun ştiinţele spiritului, aflate la rândul lor într-o criză prelungită

„Nu e nimic ieşit din comun. Trăim vremuri carnaveleşti, unde anormalul e normă. E vremea
spectacolului şi a stridenţelor de toate felurile. Plătim ca să ne simţim bine, dincolo de orice
idee de bun-simţ, de datorie, de dreptate, de adevăr.”17

România rămâne teritoriul lui Dinu Păturică, conservat şi în publicistica lui Mihai
Eminescu, un spaţiu al duplicităţii şi al ipocriziei. Înşelarea, aparenţa, mintea subnutrită de
adevăr sunt forme ale amăgirii şi minciunii care reies din fiecare pact politic pe care îl creează
românul. Apropierea de un anumit om politic fluctuează, sunt deveniri ale relaţiei cu ei,
reveniri, nemulţumiri, observaţii, sfaturi, dispreţ, astfel că, deşi este acuzat de apropieri faţă de
unii sau de alţii, cărturarul nu are frica de a-şi demasca crezul, de a-şi exprima punctul de
vedere, de a recunoaşte sau combate anumite idei. Totul este învăluit într-o prospeţime
reflexivă, cu adâncimi interogative şi cu un verb al cărui dinamism convoacă polemica şi,
totodată, îmblânzirea conştiinţei contemporane. El e un subiect interogator care încearcă
comprehensiunea societăţii şi medierea înţelegerii contextului de către publicul său. El
actualizează dialectica întrebării şi a răspunsului astfel că, în sens gadamerian, el se întâlneşte
pe sine prin celălalt devenind o conştiinţă individualizată18 care, în cuvintele lui Teodor
Baconsky, „trăieşte local şi gândeşte global”. Această etică a exteriorului este ca urmare a
solitudinii în care se resimte autorul. Dialogul pe care îl impune cu cititorii săi, cu personajele

16
Mircea Cărtărescu, “Mugur”, în Evenimentul zilei, din 24. II. 2012, p. 11.
17
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 106.
18
Cf. Mihail Neamţu, Bufniţa dintre dărâmături. Insomnii teologice în România postcomunistă, Ed. Polirom,
Iaşi, 2008, p. 126.

838
evenimentelor relatate, cu diferite situaţii, este urmarea locuirii „dinlăuntru”19 unde
“rătăceşte” şi se re-găseşte, căci “dis-locaţia presupune a face loc celuilalt, propriului nostru <<
celălalt >>, u-topic”20
Nici în mediul său cultural nu se simte întocmai bine. El este nemulţumit de acţiunea
Muzeului Literaturii Române şi de Radio România Actualităţi, care îl situează printre
„crocodilii trecutului”, alteori este nemulţumit de atitudinea lui Adrian Păunescu, care îi
provoacă milă la prezentarea tezei de doctorat, sau de parcursul lui George Pruteanu, un
călător din Piaţa Universităţii în PNŢ, PSD apoi PRM. Este şocat de schimbările de atitudine
ale oamenilor de calibru, care pot cădea în desuetudine morală sau de oamenii ce suferă de
snobism, amintind de lecturile cărţilor sale. Alteori, salută comportamentul unor scriitori
precum Ioan Groşan, „om dintr-o bucată” a cărui plan axiologic ascuns îl construieşte
admirabil sau susţine calitatea în literatură.21 În toţi aceşti oameni, autorul încearcă să
găsească nu doar eul individual, ci şi eul generic, umanitatea. El nu răspunde nevoii
elementare a omului, ci încearcă o negociere agonală prin înţelegerea hegeliană de la o
conştiinţă la alta, în domeniul concreteţii.
Deşi spera că schimbarea sistemului politic va aduce şi o bunăstare unitară, articolele
dedicate problematicii polis-ului, îl determină să fie sceptic în ceea ce priveşte tiparul
antagonic, duelist în care ne desfăşurăm – „democraţia reprezintă o realitate politică fragilă,
consumată de fractura afectivă dintre Cain şi Abel.22 Mircea Cărtărescu prezintă momentul
alegerilor în volumul Baroane, iar mai apoi în cotidian prezintă fiecare moment important de
pe scena politică. Uneori îl caracterizează limbajul ironic, deschis şi deosebit de dinamic.
Vioiciunea lui trebuie să asigure ironiei o dublă mobilitate. Dacă e să-l comparăm cu un alt
editorialist pe domeniu politic, Cristian Tudor Popescu, se trasează diferenţe de stil de la
început. Cel din urmă menţionat este mai acut ironic, alegoric în gândire şi cu forţa afirmaţiei
unui individ care îşi desăvârşeşte conştiinţa în bestiarul politic23. De exemplu, într-un articol
intitulat Nişte lepre susţine că temeliile politicii româneşti s-au cam erodat, astfel că românii
sunt atenţi la ceea ce se întâmplă pe scena politică, acuză politicienii de starea depravată a
ţării, încearcă tot felul de jocuri şi „mişmaşuri”, dar în zadar. Politicienii sunt nişte lepre, ei
aruncă cu zarurile şi tot ei măsluiesc rezultatele, astfel că poporul care i-au ales devine
inexistent. Or, ignoranţa doare pe oricine. Iată de ce politica e un subiect atât de controversat
şi de incitant, totodată.
Portretele politicienilor sunt create în acelaşi spirit ludic. El se apropie îndeosebi
asupra celor ce ies în faţă, a conducătorilor sau a celor a căror imagine este des vehiculată în

19
“nu numai că există o etică a singurătăţii, dar ea este tărâmul constitutive al eticii, însuşi principiul ei: nu se
poate ajunge la un bun dialog cu ceilalţi înainte de a fi dialogat – în singurătate – cu celălalt dinlăuntrul tău,
precum şi cu o ipostază a alterităţii, care nu e nici înăuntrul tău, nici în afară, ci în spaţiul nespaţial”, Andrei
Pleşu, Minima Moralia, Ed. Humanitas, Buc., 1994, p. 121.
20
Virgil Ciomoş, ibidem., p. 23.
21
“Alcătuitorii ruşinosului canon nu par să fi auzit vreodată de M.H. Simionescu, de Radu Petrescu, de Brumaru,
de Forţă, de Pleşu, de Liiceanu, de Mircea Ivănescu, de Leonid Dimov, de Ileana Mălăcioiu, de Matei Vişniec,
de Mazilescu, de Iaru, de Ion Mureşan, de Cristian Popescu, de Ioan Es. Pop, de Angela Marinescu, de Mariana
Marin, de Simona Popescu, de T.O. Bobe şi de atîţia alţii mai tineri şi decât ei, şi care sunt viaţa vie a literaturii
de azi.” – Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 156.
22
Mihail Neamţu, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Ed. Curtea Veche, Buc., 2010, p. 82.
23
v. Luminiţa Chiorean, “The Political Bestiary”. The Level of Discusive practices in the Opinion Editorial, în
Al. Cistelecan, Iulian Boldea, Eugeniu Nistor (editors), Literature, Communication, Interculturality, Ed.
Asymetria, Paris, 2011, pp. 183-199.

839
mass-media. Trebuie observat că nu este unul dintre editorialiştii în contact direct cu politica
vremii, ci mediat de către televizor sau alte mijloace de comunicare. Fie că vorbim de
„politicieni ai moralei”, „politicieni cu viziune istorică”, „politicieni din întâmplare” sau de
„vechea nomenclatură” şi de „noile elite profesioniste”24, aproape toţi, mai devreme sau mai
târziu, sunt receptaţi ca actanţi ai bruiajului şi al retuşului, al cosmetizării adevărului în
termenii lui Piotr Wierzbicki:
Textul articolului Falimentul nostru moral parcă este preluat din jurnalul său, fiind o
radiografie a societăţii noastre, ce ar merita în totalitate să fie citată. Pretextul textului este o
întâmplare reală din timpul studenţiei, când l-a văzut pe unul dintre colegi furând. Publicistul
prezintă destinul societăţii româneşti din perspectivă etică. Antiteticul situaţiei (intelectual/
personalitate – furt) este doar un exemplu flatant, în care se proiectează destinul societăţii
noastre care are „o lipsă endemică de civilizaţie” deoarece există carenţe în sistemul educativ,
în familie şi politică. La orice nivel domină lipsurile şi şovăirea, deoarece nu se găseşte
îndemnul şi dorinţa românului spre redresare:

„Ţine, de fapt, de o lipsă endemică de civilizaţie, care la rândul ei arată paragina

întregului nostru sistem educativ. O educaţie dezastruoasă, o lipsă de principii morale şi de
valori pe care să le transmitem mai departe fiicelor şi fiilor noştri ne-a transformat în ochii
lumii într-un popor de barbari, de hoţi şi de ucigaşi, aşa cum noi înşine, exasperaţi de
monstruozităţile pe care românii le comit zilnic în lume şi acasă, am ajuns să ne considerăm.
Familia românească a dat faliment ca instanţă formatoare: copiii sunt tot mai lăsaţi de
izbelişte, la jocuri video, la televizor şi pe stradă. Şcoala românească îşi propune, pare-se, să te
scoată un soi de Leonardo da Vinci, doctor în toate ştiinţele şi artele, dar nu să facă din tine un
om întreg. La sfârşitul ei poţi şti, eventual, diferenţa dintre un atribut şi un complement, dar nu
şi diferenţa dintre bine şi rău.”25

Binele comun trebuie să reprezinte familia, un mediu simbolic unit, prin care se poate
dobândi plinătatea supremă – „familia este capitalul social de bază al oricărei societăţi, a cărui
grijă şi promovare implică o autentică investiţie, care va primi în schimb binele societăţii
înseşi.”26 Până la urmă vorbele ancestrale de Bine şi Rău se estompează, existând doar în
crâmpeiuri în viaţa omului social autentic care este capabil de comuniune.

„Sa nu ne păcălim pe noi înşine. Problema imaginii noastre in lume nu sunt nici ţiganii, nici
câţiva sceleraţi care fura, ucid si violează, nici şovinismul italienilor sau al englezilor. E
falimentul nostru moral, e lipsa cinstei si a corectitudinii din obişnuinţele noastre de fiecare zi.
Decăderea noastră ca popor, vizibila in sfera politica in interior şi-n imaginea noastră mai rea
ca oricând in afara, este produsul absentei frânelor morale la un număr copleşitor de romani,
victime ale unei lipse cronice de educaţie.”27

24
Attila Agh, Politics of Central Europe, pp. 69-72, apud. Peter Gross, Mass media şi democraţia în ţările
Europei de Est, trad de Mălina Iordan, postfaţă de Mihai Coman, Ed Polirom, Iaşi, 2004, p. 70.
25
Mircea Cărtărescu, „Falimentul nostru moral”, în Evenimentul zilei, din 2. XI. 2007, accesat de pe
http://www.evz.ro/detalii/stiri/cartarescu-falimentul-nostru-moral-466513.html, în data de 10.XI.2012.
26
Cf .P Donati (ed.), Familia e capitale sociale nella società italiana, Editura San Paolo, Cinisello Balsamo,
2003, apud. José Noriega, Destinul Erosului: perspective de morală sexuală, Ed Galaxia Gutenberg, Târgu
Lăpuş, 2010, p. 102.
27
Mircea Cărtărescu, idem.

840
La ce ne-au folosit anii de şcoală se întreabă şi în 2012, într-un articol intitulat Din şcoală,
care e construit pe o serie de interogaţii, prin care determină publicul la reflecţie şi
problematizare:

„De ce am fost treziţi în zori şi duşi, somnoroşi, de mânuţă, către clădirea enormă şi rece ca un
mausoleu sau o închisoare? De ce s-a ţipat atâta la noi, de ce am fost atât de terorizaţi? De ce
visăm şi acum că suntem scoşi la tablă la matematică şi nu ştim nimic? Va compensa ceva din
viaţa noastră de adulţi traumele la care ne-a supus şcoala, aşa cum s-a făcut şi se face şi azi?
La ce ne-au folosit nesfârşitele exerciţii şi probleme rezolvate la matematică, la fizică şi la
chimie, atâtea date memorate la istorie, dacă acum nu mai ştim nici regula de trei simplă?
Dacă oricum n-avem la ce s-o aplicăm? Dacă toţi cei faimoşi şi plini de bani au fost şcolari
mai proşti decât noi?”28

Autorul îşi exprimă nemulţumirea pentru ceea ce a însemnat ora de limba română şi
dedicaţia profesorilor de a-l educa. Modelul de dascăl este prezentat prin imaginea dirigintei
sale, Ligia Teindel, care „era o vrăbiuţă de om, şatenă şi cu nişte ochi extrem de frumoşi, pe
care-i văd limpede şi azi în memorie”, care ajuns să-i înveţe nu doar chimie, ci “the state of
the art” a disciplinei.
Deprimarea devine o stare definitorie a vieţii sale în România după ce compară
respectul şi umanitatea pe care o traduc străinii în modul în care se preocupă de cei care oferă
şi produc cultură. În cazul articolului Pâinea amară a exilului, publicistul porneşte de la
datele concrete ale vieţii sale, care îl determină să perceapă exilul în ţară prin lipsa philiei, a
prieteniei, a dragostei, a valorilor care oferă împlinirea şi satisfacţia apartenenţei la un grup
capabil de recunoaştere – „voi scrie despre singurul lucru în care doar eu sunt competent, şi
anume despre propria mea deprimare.”29 Finalul textului ar trebui citit prin relaţionare ideatică
cu eseul Început despre bucurie al lui Ion Mureşan pentru că sugerează aceeaşi crispare a
românului în faţa bucuriei de a trăi alături de cel de lângă el, prin delăsarea verbului a fi, în
locul lui a avea – e vorba de conflictul dramatic pe care şi Gabriel Marcel îl discută între
existenţă şi posesie30 sau Mihail Şora, care vede trecerea de la sarea pământului (a fi) prin
verbul a face. Bucuria şi nenorocirea, forţa românului de a fi mai aproape de nefericirea
celorlalţi decât de micile bucurii ale vieţii, îl fac pe acesta să poată fi definit ca un individ
paradoxal, marcă a duelului social în care se manifestă permanent.
Reflexivitatea discursului, apropierea publicului de tensiunea sa interioară îl face pe
publicist să transcrie starea individului autentic care îşi recunoaşte solitudinea prin împlinirea
de sine, alături de cei alături de care interacţionează zilnic, fie de la depărtare (oameni
politici), fie mai apropiaţi, pe cei pe care îi are în cercul său strâmt. Mai recent, în 2012,
Mircea Cărtărescu publică un articol intitulat Eşti ceea ce admiri, în care continuă expunerea
viziunii sale, atenţionând de repetate ori că societăţii româneşti îi lipseşte în special „puterea
de a admira”, căci „De urât, urâm cu înverşunare”, iar negativismul este o sursă de
supravieţuire – „Lumea noastră seamănă cu bolgiile danteşti sau cu faimoasa imagine a lui
28
Mircea Cărtărescu, „Din şcoală”, în Evenimentul zilei, din 17.II. 2012, p. 11.
29
Mircea Cărtărescu, op. cit, p. 52.
30
V. Gabriel Marcel, Dialoguri cu Pierre Boutang, trad. de Aurelian Crăiuţu, Cristian Preda, Ed Anastasia, Buc.,
1996 şi Mihail Sora, Sarea pământului : cantată pe două voci despre rostul poetic, Ed. Humanitas, Buc., 2006.

841
Iisus, înconjurat, strivit de cele mai hidoase şi mai groteşti feţe de sub-umani, din pictura lui
Bosch.”31
Dar ruşinea nu este provocată doar în medii sociale fără o situaţie financiară foarte
bună. Într-unul dintre articole, prezintă hobby-ul lui Ţiriac şi Năstase – vânătoarea. Publicistul
provoacă opinia publică la reacţie pentru a distruge „dedesubturile hidoase ale vânatului.”32
Demnitatea umană stă sub semnul crizei, în orice mediu, nimeni şi nimic nu scapă viciului, iar
societatea democratică încă nu este înţeleasă şi fructificată de colectivitate, un exemplu
definitoriu fiind emisiunea Big Brother, pe care Mircea Cărtărescu o înţelege din prisma
materializării spiritului dictatorial din fiecare dintre noi. Big Brother sau Stalin, Hitler sau Pol
Pot şi Ceauşescu nu reprezintă decât o formă dictatorială, iar în final o perversiune a
divertismentului, o înlocuire a decenţei în ruşine, o distrugere a demnităţii, a graniţei dintre
spaţiul privat şi cel public.
În publicistica lui Mircea Cărtărescu este interesantă instituirea dialogului interior cu
sine însuşi prin dialogul cu societatea, încercând să rezolve problema autenticităţii şi a salvării
ontologice prin care să se conştientizeze natura tranzitorie, dar stabilizantă, a omului în viaţa
cetăţii – sau în cuvintele lui Mihail Şora „problema omului: cum să trăiască asemenea unui
arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. Consumaţi de ceea ce G. Lipovetsky numea o
etică „indoloră”, cu un cult al „fericirii de masă”, cu renunţarea la „sacrificiu”, totuşi trebuie
să sperăm într-o redresare şi redimensionare. Şansa şi speranţa care se observă în stilul
publicistic cărtărescian parcă ar putea răspunde şi optimismului axiologic dedicat de
Constantin Noica poporului român, care „are o mai largă întâlnire decât alţii cu valorile
spiritului; căci prin ea însăşi tradiţia înseamnă păstrarea întru spirit a ceea ce a fost bun în
trecut.”33 Duelul purtat de Mircea Cărtărescu şi dedublarea principiului patern în piaţa publică
are ca scop un atitudinal postmodern (de tip baumian) de recuperare a responsabilităţii
individului, pentru a se ajunge la negociere etică şi la consens.

Bibliografie selectivă:
Boldea, Iulian, „Spiritul de fineţe (Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Bucureşti:
Humanitas, 2011)”, în rev. Apostrof, anul XXII, 2011, nr. 8 (255), accesat de pe
http://www.revista-apostrof.ro/articole.php?id=1537, în data de 15.XI.2012.
Cărtărescu, Mircea, “Mugur”, în Evenimentul zilei, din 24 II. 2012.
Cărtărescu, Mircea, „Din şcoală”, în Evenimentul zilei, din 17.II. 2012.
Cărtărescu, Mircea, “Eşti ceea ce admiri”, în Evenimentul zilei, din 10.II.2012.
Cărtărescu, Mircea, „Falimentul nostru moral”, în Evenimentul zilei, din 2. XI. 2007, accesat
de pe http://www.evz.ro/detalii/stiri/cartarescu-falimentul-nostru-moral-466513.html, în
data de 10.XI.2012.
Cărtărescu, Mircea, Baroane, Ed. Humanitas, Buc., 2005.
Cernat, Paul, Manolescu, Ion, Mitchievici, Angelo, Stanomir, Ioan, O lume dispărută. Patru
istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Editura Polirom, Iaşi, 2004.

31
Mircea Cărtărescu, “Eşti ceea ce admiri”, în Evenimentul zilei, din 10.II.2012, p. 11.
32
Mircea Cărtărescu, op. cit., p. 147.
33
Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiintei, Buc., 1966, p. 9.

842
Cistelecan, Al., Boldea, Iulian, Nistor, Eugeniu (editors), Literature, Communication,
Interculturality, Ed. Asymetria, Paris, 2011.
Ciomos, Virgil, Aporetica lui khôra, în Lost in space, Ed. Humanitas & New Europe College,
Buc., 2003.
Boari, Vasile, Borbely, Ştefan, Murea, Radu (coord.), Identitatea românească în context
european: coordonate istorice şi culturale, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2009.
Gross, Peter, Mass media şi democraţia în ţările Europei de Est, trad de Mălina Iordan,
postfaţă de Mihai Coman, Ed Polirom, Iaşi, 2004.
Liiceanu, Gabriel, Despre rău, Ed. Humanitas, Buc., 2007.
Marcel, Gabriel, Dialoguri cu Pierre Boutang, trad. de Aurelian Crăiuţu, Cristian Preda, Ed
Anastasia, Buc., 1996.
Miroiu, Mihaela, „Etica mioritică. Episodul Cărtărescu”, în Revista 22, din 16.10.2012.
Muscă, Vasile, Baumgarten, Alexander (coord.), Filozofia politică a lui Platon, Ed Polirom,
Iaşi, 2006.
Neamţu, Mihail, Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Ed. Curtea Veche, Buc.,
2010.
Neamţu, Mihail, Bufniţa dintre dărâmături. Insomnii teologice în România postcomunistă,
Ed. Polirom, Iaşi, 2008.
Noica, Constantin, Sentimentul românesc al fiintei, Buc., 1966.
Noriega, José, Destinul Erosului: perspective de morală sexuală, Ed Galaxia Gutenberg,
Târgu Lăpuş, 2010.
Pleşu, Andrei, Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete, Ed. Humanitas, Buc., 2011.
Pleşu, Andrei, Minima Moralia, Ed. Humanitas, Buc., 1994.
Rortry, Richard, Contingentă, ironie si solidaritate, trad. şi note de Corina Sorana Ştefanov,
studiu introductiv si control ştiinţific de Mircea Flonta, Ed. All, Buc., 1998.
Şora, Mihail, Sarea pământului: cantată pe două voci despre rostul poetic, Ed. Humanitas,
Buc., 2006.

843
 REPRESENTATIONS OF THE SACRED IN ARGHEZI`S PSALMS
PhD Candidate Cristina SAVA
„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
The paper „Representations of the sacred in Arghezi`psalms” approaches sacred’s attributes in terms of
Arghezi’s philosophical thought. Arghezi`s psalms develop a dialectic of freedom and limit in relationship with
the divine Principle. The stream of the psalms is the result of the meeting between the human being and beeing,
as general concept. The Absolute`s metamorphosis between the edges of the intellect and the edges of sensorial
contribute to the poet's desire to transcend the immanence, as a temptation of the prohibited. Arghezi’s Psalms
become a poetry of revolt and questions, justified by the presence of type of Davidian prayer, as a modern
replicate inside psalmist`s conscious.

Keywords and phrases: „the hidden presence”, „exceeded-reached”, the religious imaginary, sacred, the
Psalm.

Introduction
Portrayed both as the poet a „of faith and denial” (Cioculescu, 1971) and even since
his debut volume, Appropriate Words (Cuvinte potrivite, 1927), Tudor Arghezi faced the
nostalgia of transcendent endowments, which in religious terms denotes an act of impiety.
Within the lyric of the psalms and beyond, there is a descent (Tudor Vianu, 1979) of the
divinity to the earthly level, revealing a human guilt, an arrogance that offends the upper deity
(Crohmălniceanu, 1974). Shaped as a bitter resignation, Since You Know Me (De când mă
ştii) triggers in the Arghezi’s characters an infinite condition of the soul as a result of
questions and doubts, and sometimes as a result of the gestures of apostasy, living the an
intense dramatic tension alternative between faith or faithlessness. Under the seal of a deus
absconditus (Crohmălniceanu, 1974), the poet lives a quest drama with great inner strength,
wanting to reach the definitive certainty about the clear God’s existence or nonexistence. In
the Psalms Cycle, the divine’s attributes emphasize the poet’s drama engaged in controversy
between man and God, a drama that on the one hand seems to have no solution, and on the
other hand, seems to emphasize the desire searching and identifying oneself in a constantly
exceeded-reached1370 attitude – „I want to touch you and scream," «It is!»” (Psalm - I think to
weight you in the sound and silence) as a nuanced result of the encounter between the human
being and the state of being.

The Source of the Psalm Poetry

The profound analysis of the Psalms Cycle by Arghezi carried out by Nicolae Balotă
in the study Tudor Arghezi`s Work (Opera lui Tudor Arghezi, 1979) highlights that the psalms
are synchronous to the decisive moment that shapes the poet’s lyric physiognomy. The
exegete thought that Arghezi`s Psalms are the monologues of the prophet, of the one - that

1370
Gabriel Liiceanu, Despre limită (About limits), Humanitas Publishing House, Bucharest, 1994, p. 40.

844
expresses itself - in the wilderness, a Vox clamatis in deserto1371, a voice that is lost in the
wilderness of the world, in the absence of a perceptible God by the human senses. The poet’s
testimony reported by Baruţu T. Arghezi (playwright, essayist, and writer), the poet’s son, in
the study The Clericalism, Psalms, Testament (2001), answers the questions pro or against the
Arghezi`s phenomenon: „I would state that these verses are part of a moment of deep
loneliness and questions, more interior ones, of doubt, of quest and uncertainty; (...) The
psalms are the evidence of a quest, my own and maybe of each and every one of us.”1372 The
Psalm meant for the poet an invocation towards the abstract divine and he tried, in his own
language, to give a provisional definition: „a search of the infinity that still dwells within us,
without being able to totally define it. This is when the poetry comes into play!”1373. Arghezi
did not consider a Psalm to be a song, as mentioned by Baruţu T. Arghezi in the same study
(2001), and furthermore it is a confession of misunderstanding of the unknown that dominates
the whole life, as well as a dialogue with God: „In the Psalms, which are the questions of the
soul, the doubts of the thought and the need to express my intimate trouble, like a confession
(...). This intimate dialogue was constant for my entire life, being initiated in a not so happy
youth and it remained steady to the present day.”1374 The Psalms Cycle is based on the biblical
readings of the Old and New Testament. The attitude of profound admiration that he had for
the Scripture, primarily „for the beauty of the language in which it was written, and also for
the beauty of the narrated events, (...) that were (...), not only subjects of deep reflection, but
also direct topics for spiritual personal inspirations”, will constitute the foundation for his the
faith philosophy and especially the linguistic technique of presenting the Christian teachings,
related to the events that have marked his life. The discovery of the link with the
Testamentary text, sometimes with the Psalms of David, other times with another chapter
from the Old Testament, meaning the Book of Job, often provides the key of reading the
arghezian poems. In this sense, the exegete affirmed in the study Tudor Arghezi’s Work
(1979) that „anyone who wants to understand Arghezi`s imaginary must read his poems along
with the Bible.” 1375 As unknowable is God for man, in Arghezi`s perceiving, He is the
inevitable reference term, the sine qua non condition for self fulfillment, summing the
Christian attributes, in the Cartesian meaning of dubito ergo cogito1376. In his poetry, Arghezi
remains a homo religious, Cornel Morarau states: „The poet is always ready to meet with
ingenuity the sacred mystery, seemingly effortless and without premeditation, with the
primordial candor of which the modern man has irreversibly estranged.”1377 (The Sacred
Feeling in Arghezi`s Poetry, Sentimentul sacrului în lirica argheziană, 2007). The
conclusions revealed by Mircea Zaciu in the study entitled Restitution, Tudor Arghezi

1371
Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi (The Work of Tudor Arghezi), Eminescu Publishing House,
Bucharest, 1979, p.149.
1372
Baruţu T. Arghezi, Duhovnicească, Psalmi, Testament (Spiritual Psalms Testament), Dacia Publishing
House, Cluj-Napoca, 2001, p.86.
1373
Idem, pp. 66-67.
1374
Idem, pp. 61-62.
1375
Nicolae Balotă, op. cit., pp. 149-214.
1376
Alexandru Andriescu, Psalmii în literatura română (The Psalms in the Romanian Literature), „Al. I. Cuza”
University Press, Iaşi, 2004, pp. 88-89.
1377
Cornel Moraru, „Sentimentul sacrului în lirica argheziană” („The Feeling of Sacred in Arghezi`s Poetry”) in
Sacrul în poezia românească. Studii şi articole (The Sacred in the Romanian Poetry. Studies and Articles),
(coord. by Aurel Pantea) The Science Book Publishing House, Cluj-Napoca, 2007, p 157.

845
(Restituiri, Tudor Arghezi, 1974), regarding the poet’s monastic experience that did not
enabled him to identify the answers to the religious questions, but allowed him to learn how
“to jump from beneath”1378 and to find the strange taste of the poetic language, proved to be
the very evidence that in Arghezi the poetic spirit was primary to the religious spirit.
Somehow similarly, Nicolae Manolescu determined that in the Psalms poetry „we are facing,
therefore, the presence of a «reversed paradox pantheism»”1379 and important for the Psalms
literature is that Arghezi’s monastic experience „(…) belonged first and foremost to a poet’s
spirit, and secondly to a religious one”1380. The above mentioned exegete expressed in a study
entitled Tudor Arghezi, Irreligious Poet (1974) that in the arghezian lyrics „there is only one
Creator, one divinity, in Arghezi’s life and poetry: the Poet himself”.1381 The Psalms poems
reveal an Arghezi who „is groping in the dark” as E. Lovinescu affirmed (The History of the
Romanian Contemporary Literature, Istoria literaturii române contemporane, 1926-1929),
trying to persuade himself of the divine presence through the very evidence felt in his own
palms (Psalm - I think to weight you in the sound and silence), we can state such as a
reinvented Thomas the Apostle. The rebellion against the hidden state of being divulges the
„psalmist” drama denoted by the ineffective feeling of not being able to symbolize the sacred
as Ov. S. Crohmălniceanu thought (Tudor Arghezi, 1974): „Arghezi’s religious poetry
transliterates the quest for God. (...) The poet does not comprehend the state of revelation and
remains open to doubt.” 1382

Representations of the Sacred in a Arghezi`s Psalms

The representation of the sacred in Arghezi’s Psalms originates in “the archetypal
human situations facing the divine”1383, as Nicolae Balotă stated (The Works of Tudor
Arghezi, 1979). In the Psalms, Arghezi proposes an extra-religious hypothesis, dialectic and
comprehensive when subjected to summary examination: „a process perceived within the
poetic ground, that of metamorphosis, of osmosis between spiritual and material, both terms
interpreted as remote moments of the same substance”1384, according to G . Călinescu
(History of the Romanian Literature from Origins to Present, Istoria literaturii române de la
origini până în prezent, 1941).
The opening Psalm of the Appropriate words volume (1927), I could live for ever with
the fellowship, reveals an Eternal God, in whose presence the attitude of the poet-creator is
that of a doomed man. In the psalm creation, there is present „a dialectic of prayer and
pitilessness, of humbleness and vanity, a sacred/demonic antinomy that emphasizes the poet’s
Titan-like nature, overwhelmed by the world’s materialism, as well as by the ascending desire

1378
Mircea Zaciu, Restituiri, Tudor Arghezi, Ars Poetica (Restitution, Tudor Arghezi, Ars Poetica), Edition,
preface and notes by Ilie Guţan, Dacia Publishing House, Cluj, 1974.
1379
Nicolae Manolescu, Tudor Arghezi, poet nereligios (Tudor Arghezi, Irreligious Poet), The Romanian Book
Publishing House, Bucharest, 1971, p. 163.
1380
Nicolae Manolescu, Poeţi moderni (Modern Poets), Aula Publishing House, Braşov, 2003, p. 82.
1381
Ibidem.
1382
Ov. S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi (Tudor Arghezi), The State Literature and Art Publishing House,
Bucharest, 1974, p. 143.
1383
Nicolae Balotă, op. cit., p.15.
1384
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (The History of the Romanian
Literature from Origins to Present), Revised and enlarged second edition, edition and preface by Al. Piru,
Minerva Publishing House, 1985, p. 725.

846
to spirituality, to divinity.” 1385 (Iulian Boldea, The Sacred and Profane in Tudor Arghezi’s
Poetry, Sacru şi profan în poezia lui Tudor Arghezi, 2005). „The eternity” which the poets
refers to in the beginning of the psalm is not the path to which the mystic aspires to, nor even
the believer, but is the eternity of a new creation, emanating from a natural Dasein perfect
work (M. Heidegger, The Origin of the Artwork, Originea operei de artă, 1979). Only
through the evocative power of thought as the only path towards transcendence which does
not know the space and time boundaries, that given feeling may be materialized, that „restless
celestial passion” mentioned by Nicolae Balotă (Explanations of the Psalms, Scholii la
Psalmi, 1979). The literary scholar believes that restless celestial passion is reflected in a
negative absolute: darkness, void, Hades and it is the assumed damnation paradox, the
Dostoyevsky’s „underground man”, the modern poet damnation from William Blake’s poems
(Marriage of Heaven and Hell, Căsătoria cerului cu iadul, 1790) during epigonic moments,
as artist’s condition under rebellion. The supernatural solution – „That I posses the absolute
heal of everybody’s death” becomes the existential certitude of the poet-creator. His
thaumaturgic art of the word (Gadamer, Wahrheit und Methode, Grundzüge einer
philosophischen Hermeneutik, Truth and Method, the Main Characteristics of a Philosophical
Hermeneutics, Adevăr şi metodă, Principalele caracteristici ale unui hermeneutici filosofice,
1960), his art of writing („Our Star, sharp in Heaven”) are an ex nihilo (Balotă, 1979) for the
singer-poet, accepted as a symbol/divine sign - a seal of limitless creative potential through
which the arghezian craftsman, always doubting, aspires to a new eternity. In the arghezian
lyrical imagery (Balotă, 1979), darkness and rottenness („I want to perish in the darkness and
in rotteness”) are two important elements, images of the spiritual darkness world, the
frustration limit against divinity, a embodiment of God's death through the very self, evoking
Baudelaire who identified a „double craving” in itself towards God or Satan, or evoking
Blake’s or Poe’s continuous oscillations between light blue and dark black, fulfilling the role
of an imperative artistic act. The end of the Psalm constitutes a „mirrored” reflection
(Pompiliu Caraioan, Genesis of the Sacred, Geneza sacrului, 1967) of the alleged perspective
from the first line of the psalm, „I could”, i.e. a limited perspective as a form of revolt, of
rebellion1386. The poet’s conclusion, sharing/ in fellowship, is given by the state of self-
suppress, which thwarts the creativity gift, a human hybris, subject to the supreme sacrifice,
the only envisioned solution, in other words, the self-renunciation, recalling the Testament
text from Mark.
From imaging an Everlasting Almighty God, “the absolute heal of everybody’s death”
(I could live for ever with the fellowship), which constitutes the very base of the mystic’s
beliefs towards eternity, the poet will end in representing for himself a present absence’s God
(So alone, I am, O Lord, and sideways!) as Nicolae Balotă identified in his study,
Explanations of the Psalms Scholii the Psalms (1979). In this Psalm, the poet will embody the
metaphysical position of rebellion through which man claims access to the sight” of the
Hidden Absolute, as granted, and also to the “all sight of God” (Hegel, Phänomenologie des

1385
Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti (Teaching the History of Romanian Poetry), „Studies
Collection”, Aula Publishing House, Braşov, 2005, p. 331 and in „The Sacred and Profane Poetry of Tudor
Arghezi”, http://pdfsb.com/readonline.
1386
Dumitru Micu, Tudor Arghezi (Tudor Arghezi), The Romanian Cultural Institute Publishing House,
Bucharest, 2004, p. 185.

847
Geistes, Phenomenology of the Spirit, Fenomenologia spiritului, 1807), a monad (Leibniz,
Monadologia, 1720), and human soul absolution will be reached through the power of words,
eventually. A reinvented Job unlike the Bible Job acknowledging his self-worthlessness when
facing the Almighty Creator God is identified and the poet denies the divinity, the supreme
authority and the sacrifice appears as futile to him: „Why Father, would I give and to whom?”
This arghezian lamento reminds of the Biblical lamento from „The Weeping of Jeremiah” or
„The Book of Job”, in a repeated blame to a speechless God, God absconditus. Any hybris
(Balotă, 1979) of his condition sublimates itself in pain and thus a new pressing state appears
that is rendered in the pathetic interrogation: „And I serve you; but for how long, Lord?”. In a
wakeful state, the Divinity servant-poet (Balotă, Explanations of the Psalms Scholii the
Psalms, 1979) expects with „outstretched” arms, crucified on the altar, as a sign of rebellion
and not with „raised” arms in adoration and thanksgiving. The interrogative exclamation of
the unjustified psalmist reminds of David’s exclamation: „Turn around, Lord! Till when?”
(Psalm 90.13) and Nicolae Balotă considered that it does not hold in itself: “either the
romantic solitude of the dark hero, of the incomprehensible genius, of the self-esteem hurt
man or of a hero having a too vulnerable sensibility, or the existentialist isolation, a human
Ausgeworfenheit in an alien void confronted world, but with the God forgotten segregation
loneliness of man, streaming from the mythical sufferance of the banned from the primeval
Eden, allowed in his own will”1387. The oblivion, that deliberately given, that Arghezi
reproaches to divinity, can often be met in the Biblical Psalms. A connecting attitude of the
faith and denial as defined by Alexandru Andriescu in the study entitled The Psalms in the
Romanian literature (Psalmii în literatura română, 2003), as an “update of presence”, a God
named „the Word Absence”1388. The literary critic pointed that the non-presence of the divine
triggers the poet’s lament as a rebelled answer to God’s “oblivion” to manifesting Itself in a
divine Silence: „Deus absconditus”. Although Arghezi’s Psalm verses are defiant and create
the opposite image of the Biblical Psalms, which express the state of penitence, humility, a
gratefulness and worship attitude towards the Eternal God, the poet craves to an experience in
and through the power of the poetic word. Şerban Cioculescu (1971) underlined the dialectic
power of the homo duplex (Introduction to Arghezi`s Poetry, Introducere în poezia lui
Arghezi, 1971): „ that combination of the morbid and gentle, of the verbal violence and
idealism, which is the very aspect of the later homo duplex belongs to the Arghezi’s primeval
physiognomy.”1389 Al. Cistelecan pointed „the fame of homo duplex, (not as moral duplicity,
but rather in an ontological meaning) is fully justified. Arghezi experiences his vocations
wholly, even if they exclude each other - or at least seem to”.1390 (My neighbor – God, article,
2007).
Tudor Arghezi does not find solace in faith; still he wants to bring divinity closer
through the power of the verb, through the rhetorical discourse, switching from a Deus
absconditus to a Deus - Logos: „My prayer is wordless”. The poet appears as one of the
religious mythic-archaic people, fighting against their Lord (Job), confronting Him (Jonah),

1387
Nicolae Balotă, op. cit., p.162.
1388
Alexandru Andriescu, op. cit., p. 88.
1389
Şerban Cioculescu, Introducere în poezia lui T. Arghezi, (Introduction to Arghezi`s Poetry), second edition
reviewed and added, Minerva Publishing House, Bucharest, 1971, p.100.
1390
Al. Cistelecan, Vecinul meu – Dumnezeu (My neighbor – God), in „Vatra” Magazine, nr. 3, 2007, p. 43.

848
assaulting the heavens, fighting the angel (James). Under an inner pressure of (elated)
approach towards divinity, the modern poet shifts between extremes, like Baudelaire. Al.
Andriescu (2003) considered that Arghezi’s poetry is a mysterium fascinans and Arghezi’s
lyrics are not a „confrontation” 1391 between the poet and God the Word or the Logos-Word, as
the poet expresses his deeply sincere faithfulness towards the divinity. The poet’s inversion
whose demiurgic-titanic enthusiasm owned the „Word” / (now chooses) the „silence” instead,
this rather being a Davidian thought (the Biblical Psalm 138:5). The psalm reminds of the
secretly, mysteriously uttered Prayer of the Heart (the Book of Samuel the Prophet). The
doubt of the poet’s certainty is meant to uncover that secret born from the ardent passion of
spirit towards other spirit, a trial repeated over and over by Arghezi when attempting to defy
the limits of thought, an essential condition of ek-stazia, man „self-escapement”. Both the
creator and the created prove to be a futile hope when confronting the Night of the Sacred,
remaining within the holderlinian meaning the ones who remain inception (Was bleibet aber
stiften die Dichter). Şerban Cioculescu in Introduction to Arghezi’s Poetry (1971) identified a
bitter inner struggle between the fierce wish to believe and the burning disbelief, when
following the material certitude or revelation path1392. Nicolae Balotă underlines that the
perseverance to communicate beyond word puts in lines the initiation availabilities through
which a relationship to a present absence, hidden from view, or a God’s self-seeing, can be set
(Hegel). The very belief in the power of love will allow the poet to overthrow divinity by the
power of human reason which it angelically transfigured: in the Psalm of the Sacrament, the
Woman-Word implies a feminine side of the soul, due to the alchemical principle founded on
the symbolic path of the poetical destiny. On the other hand, the poet reveals an ontological
desire for solitude.1393
The psalm attests the poet’s philosophical concern regarding soul’s connection to God
(G. Călinescu, The History of the Romanian Literature from Its Origins to the Present, Istoria
literaturii române de la origini pînă în prezent, 1941). The metamorphosis of the sacred into
two sides of woman: the „letter-woman” and the „ax-woman” (opposite metaphors as a way
of transfiguration) have the same impact on the various states of poetic imagery (Ilie Guţan):
„the poet-the dream” (imaginative and projective availability), „the poet-the trunk” (as a sign
of fierceness and vulnerability), „the poet-the forest” (complex murmur capacity), „the poet-
the victim”. The two existential states, faith and doubt, as they are united in God – „the Word-
the woman” mainly focus on the aesthetic theme of Arghezi. The divine as the feminine side
of the soul is a cluster of states1394 which bring together the moments of spiritual creation as a
manifestation of the mystery, a form of the sacred achieved only in the state of „The woman
prevalent in me”. The divine pictured as – the woman-the idea draws a face that is “purged
through a platonic clarification of all that is too tellurian” (Balotă, 1979). The image of the
feminine sacred is mirrored in the profane attitude of the woman as the spiritual time mistress,
a symbol of the Incarnation of perenniality. The idea of the „sacred” is reflected in the
following statement „you lay your forehead on my soul” (an effect of the apocalyptic text
1391
Nicolae Balotă, op. cit., p. 167.
1392
Şerban Cioculescu, op. cit., p. 100.
1393
Jean-Pierre Richard, Poezie şi profunzime (Poetry and Depth), in original Poésie et profondeur, Seuil, 1955;
Preface by Mircea Martin, Translated by Cecilia Stefanescu, Universe Publishing, 1974, p. 141.
1394
Doina Butiurca, Introducere la o estetică a sacrului (Introduction to the Aesthetics of the Sacred), Ars
Academic Publishing, Bucharest, 2008, p.86.

849
understanding) as a sign of total submission, marked on the forehead and the hand, the seal
for the chosen one to serve, as it is shown in the Book of Revelation. The presence of the
Word-letter, the perfume of Word-woman is painfully felt by the poet and for a long time too,
like his spiritual status of uncertainties born from a sacred ruthless. The mystery-revelation of
the word-woman incorporates both arghezian dialectic: certainty-deception, faith-doubt,
sacred-profane at the same time.

Conclusions
Throughout all the 19th Psalms, one may distinguish the poet’s dialogue with God,
with the Unknown which does not shown any of Its purposes, yet, although these are expected
by Arghezi during his entire life. The philosophical questions regarding the human reason and
condition in the universe can be traced all the way through the Psalm cycle. The poet feels
anguished and confused: from the restlessness attitude, the praise gradually changes into
irony, into rebellion, into blame for faith vanity, and ending by changing the hosannas for
curses, both being part of the arghezian sacred, revealed by the two moral ways: dedication
and blasphemy (Aurel Codoban, Sacred and ontophany, Sacru şi ontofanie, 1998). The
language is perceived, by the literary critics, as pathetic or accusatory, hopeful or hopeless, an
artistic arrogance, and it is built in the manner to achieve the understanding of the universal
mystery which fascinates the poet, thus certifying the poet’s existence by external evidences.
The „Psalms” from Appropriate Words volume render, by their rhetoric, a stout yearning
towards perfection, a cleavage refusal, a craving for self-achievement from an absolute point
of view. Tudor Arghezi continues to be the Romanian poet equally praised and questioned, an
unique example of arguments regarding the sacred and profane, the faith and denial, at the
same time.

Bibliography
Andriescu, Alexandru, Psalmii în literatura română (The Psalms in the Romanian
Literature), „Al. I. Cuza” University Press, Iaşi, 2004.
Arghezi, T. Baruţu, Duhovnicească, Psalmi, Testament (Spiritual Psalms Testament), Dacia
Publishing House, Cluj-Napoca, 2001
Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi (The Work of Tudor Arghezi), Eminescu Publishing
House, Bucharest, 1979.
Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei româneşti (Teaching the History of Romanian
Poetry), „Studies Collection”, Aula Publishing House, Braşov, 2005 and in „The Sacred
and Profane Poetry of Tudor Arghezi”, http://pdfsb.com/readonline.
Butiurca,Doina, Introducere la o estetică a sacrului (Introduction to the Aesthetics of the
Sacred), Ars Academic Publishing, Bucharest, 2008.
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent (The History of the
Romanian Literature from Origins to Present), Revised and enlarged second edition,
edition and preface by Al. Piru, Minerva Publishing House, 1985.
Cioculescu,Şerban, Introducere în poezia lui T. Arghezi, (Introduction to Arghezi`s Poetry),
second edition reviewed and added, Minerva Publishing House, Bucharest, 1971.
Cistelecan, Alexandru, Vecinul meu – Dumnezeu (My neighbor – God), in „Vatra” Magazine,
nr. 3, 2007.

850
Liiceanu, Gabriel, Despre limită (About limits), Humanitas Publishing House, Bucharest,
1994.
Manolescu, Nicolae, Poeţi moderni (Modern Poets), Aula Publishing House, Braşov, 2003.
Ov. S. Crohmălniceanu, Tudor Arghezi (Tudor Arghezi), The State Literature and Art
Publishing House, Bucharest, 1974.
Manolescu, Nicolae, Tudor Arghezi, poet nereligios (Tudor Arghezi, Irreligious Poet), The
Romanian Book Publishing House, Bucharest, 1971.
Micu, Dumitru, Tudor Arghezi (Tudor Arghezi), The Romanian Cultural Institute Publishing
House, Bucharest, 2004.
Moraru, Cornel, „Sentimentul sacrului în lirica argheziană” („The Feeling of Sacred in
Arghezi`s Poetry”) in Sacrul în poezia românească. Studii şi articole (The Sacred in the
Romanian Poetry. Studies and Articles), (coord. by Aurel Pantea) The Science Book
Publishing House, Cluj-Napoca, 2007.
Richard, Jean Pierre, Poezie şi profunzime (Poetry and Depth), in original Poésie et
profondeur, Seuil, 1955; Preface by Mircea Martin, Translated by Cecilia Ştefanescu,
Universe Publishing, 1974.
Zaciu, Mircea, Restituiri, Tudor Arghezi, Ars Poetica (Restitution, Tudor Arghezi, Ars
Poetica), Edition, preface and notes by Ilie Guţan, Dacia Publishing House, Cluj, 1974.

851
 MODALITĂŢI ALE FANTASTICULUI ÎN OPERA LUI ŞTEFAN
BĂNULESCU
Forms of the Fantastic in Ştefan Bănulescu’s Works
PhD Candidate Ana-Maria PRODAN (Scheau)
„1 Decembrie 1918” University of Alba Iulia

Abstract
An important feature of the traditional real is its coherence. We might add its functionality. The
convictions, believes and behaviours of members are identical, aiming towards the same target, i.e. the sacred. It
is the inconsistency the one that draws the attention of the critics in the case of Ştefan Bănulescu. It is not about
the inconsistency of the structure of construction as the Romanian writer is extremely careful with the formal
perfection of his texts, but about the inconsistency of the substance. Apparently, we deal with elements of the
popular, mitological fantastic. In fact, it is about built, livresque, fantastic with elements of popular literature.

Keywords: traditional fantastic, the sacred, inconsistency

În literatura română, în general, putem decela o trăsătură pe care o regăsim cu greu în

literatura europeană (poate că numai în cea sud-americană lucrurile să mai stea oarecum
similar): apropierea de mitic, de tradiţional. Aproape că nu există, am spune, în întreaga
literatură română, text de care să nu ne apropiem din perspectiva basmului şi a eresului, dacă
ar fi să reluăm sintagma lui Mihai Eminescu. Dar ce este basmul, în primul rând? Există, şi
aici, o serie întreagă de teorii, dar una dintre cele mai cunoscute îi aparţine rusului V. I.
Propp,1 potrivit căruia basmul nu ar fi fost, la origine, decât un text mitic, iterat, reiterat, de
fiecare dată, cu diverse prilejuri sacre (sfârşitul anului vechi şi începutul anului nou,
celebrarea zeităţii tutelare a tribului), prin intermediul naraţiunii mitice. Acest text trebuia
respectat cu sfinţenie, pentru a ne exprima astfel, spune autorul, întrucât, dacă acest lucru nu
s-ar fi întâmplat, metarealitatea invocată nu ar fi fost iterată. În timp, această credinţă în l’au
dela diminuându-se, şi rigorile povestitului s-au mai îndulcit, astfel apărând improvizaţia,
intervenţia personală în text, aglutinarea motivelor etc. Nucleele mitice au rămas însă
nealterate, astfel încât într-un singur text pot fi recunoscute chiar şi mai multe. De asemenea,
basmul a lăsat în urmă, potrivit exegezelor, modelul povestirii mitice, al epicului propriu-zis,
al actului povestirii:
„În deschiderea directă către memoria mitică a umanităţii, odată cu retrăirea
perpetuă a acesteia prin mijlocirea imaginaţiei creatoare, rezidă statutul de model epic
primordial al speciei”2.
Ceea ce este caracteristic basmului, în opinia lui Nicolae Ciobanu este, în primul rând,
impersonalitatea textului. Personajele nu sunt individualizate, nu sunt persoane, ci tipologii.
Fiecare dintre personajele de basm corespunde unei categorii sociale ale epocilor evolute.
Astfel, Făt-Frumos este tânărul membru al comunităţii (tribului etc.) care urmează a fi iniţiat,
Ileana Cosânzeana este tânăra care va beneficia de iniţierea de tip feminin, în vreme ce Harap-
1
V.I.Propp, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Editura Univers, 1973
2
Nicolae Ciobanu, Între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, Editura Cartea Românească,
1981, p. 25

852
Alb, de pildă, va fi pregătit pentru a deveni împărat, rege, stăpân al lumii, deci iniţierea lui va
fi de tip sacerdotal. În plus, există, în mod formal două tabere, care se întrepătrund: cea de
aici, şi cea de dincolo. Noi nu ne-am grăbi să numim personajele de dincolo ale întunericului,
negative, căci ar trebui să ne gândim, mai cu seamă, la rolul pe care îl au ele în economia
basmului: deşi îl înfruntă pe erou (ori, mai degrabă, eroul le înfruntă pe ele, căutându-le cu
obstinaţie şi provocându-le la luptă), nu este de dorit absenţa acestora. În lipsa lor, eroul
(eroina), ar rămâne neiniţiate căci, potrivit lui Mircea Eliade, de pildă, basmele nu au fost, la
origine, nimic altceva decât texte iniţiatice, cu caracter sacru, urmate de întreaga obşte, şi în
urma respectării cărora neofiţii comunităţii deveneau membri cu drepturi depline:
„[...] episoadele devin etapele unei aventuri tipice; adversarii se confruntă cu forţele
întunericului personificate într-un <<monstru>>, în <<păgân>>; eroul este investit cu toate
virtuţile şi prerogativele eroului mitic. Faptele, ca şi personajele istorice devin cu timpul
impersonale”3.
Ne întrebăm, de pildă, oare ce s-ar întâmpla cu aceste personaje neiniţiate din basm în
absenţa duşmanilor lor naturali, în speţă personajele magice negative: Muma Pădurii, Zmeul
Zmeilor, Căpcăunul etc.? Ei ar rămâne neiniţiaţi, în afara comunităţii, a societăţii, şi deci a
vieţii. Pentru critic, însă, tocmai intervenţia acestor personaje ar favoriza apariţia şi
intruziunea fantasticului. Un fantastic de tip magic, dacă vrem:
„Însă nu încape îndoială că opţiunea, oricare ar fi ea, este constrânsă a se racorda
într-un fel sau altul la categoria magicului, determinantă pentru calitatea estetică (artistică)
a absolut tuturor elementelor structural proprii speciei. Iar viaţa magicului în basm (cu atât
mai mult în basm!) se relevă cu maximă pregnanţă prin intermediul fantasticului. De aceea,
noţiunea revine invariabil în orice formulare vizând definirea diferenţiată a speciei în
contextul vast al folclorului epic”4.
Fantasticul este interpretat, de către numeroşi exegeţi, drept o minciună textuală,
asumată de către toţi, atât de către personaje, cât şi de lector. Cel puţin în ceea ce priveşte
prima sa parte, noi nu suntem întrutotul de acord cu aserţiunea. Exemplul pe care îl dă criticul
Nicolae Ciobanu se referă la cel mai exemplar, pentru a spune aşa, în termenii lui Constantin
Noica, basm pe care îl are literatura noastră populară, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, şi în care tatăl îşi minte fiul cu bună ştiinţă (pentru a se naşte, căci altfel refuză),
promiţându-i tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Noi interpretăm episodul, însă,
altfel, punându-ne următoarele întrebări: de unde a putut împăratul să ştie că fiul său va ceda
la această propunere, într-adevăr, neobişnuită, şi de ce copilul nu acceptă decât acest dar,
pentru a se naşte? Noi credem că, în acest episod, este vorba de memoria colectivă a
timpurilor imemoriale, când oamenii (se credeau) erau nemuritori, informaţie care s-a
depozitat în subconştientul colectiv. Pe de alt parte, ne aflăm aici în faţa unui scenariu iniţiatic
de tip sacerdotal, împăraţii, regii trebuind să stăpânească secretele vieţii şi ale morţii. Fiul de
împărat va deveni şi el, la rândul său, sacerdot, astfel că va trebui să treacă prin acest scenariu
al morţii şi al învierii:
„Optând pentru soluţia din urmă, căreia (din nou!) în nesăbuinţa lui, pare a nu-i
acorda decât semnificaţia unui nevinovat şi obişnuit joc de-a minciuna cu propria-i odraslă,

3
Ibidem, p. 28
4
Ibidem, p. 30

853
împăratul se face, în fond, vinovat de ceea ce s-ar putea numi păcatul minciunii fatidice
(tragice), ale cărui consecinţe nu vor întârzia să se arate”5.
În ceea ce îl priveşte pe Ştefan Bănulescu, criticii au căzut de acord, în general, asupra
caracterului mitologizant al prozei sale, al prezenţei, în text, a numeroase elemente de
fantastic, de simbolic ori de mitic:
„De aici şi căile particulare, altele, de valorificare a viziunii intelectualiste, ceea ce
duce la o proză de atmosferă cvasi-exotică şi de generalizare simbolic-mitologizantă, în
maniera moralismului metaforic sadovenian, întrucâtva”6.
O trăsătură de necontestat a realului tradiţional este coerenţa sa. Şi, am adăuga,
funcţionalitatea. Convingerile, credinţele şi, în consecinţă, comportamentele membrilor sunt
identice, ele converg spre aceeaşi ţintă comună, şi anume sacrul. Ceea ce observă criticii de la
bun început în structura textelor lui Ştefan Bănulescu este incoerenţa acestora. Nu este vorba
despre o incoerenţă de structură a construcţiei, fireşte, căci autorul român este extrem de atent
la perfecţiunea formală a textelor sale, ci de una de substanţă. Aparent, avem de-a face cu
elemente de fantastic popular, mitologic etc. În fapt, este vorba despre un fantastic construit,
livresc, este adevărat, cu elementele specifice literaturii populare:
„Factura modernă a povestirilor lui Ştefan Bănulescu, aşadar, rezultă din inspirata
tratare analitic-sintetică, în spirit lucid contemporan, a unor realităţi având un fond
tradiţional secular, cu mijloace artistice abil extrase tocmai din fondul originar al lumii
respective. [...] Într-adevăr, totul e de o incoerenţă absolută”7.
Un exemplu edificator este nuvela Mistreţii erau blânzi. Aici apele au cotropit totul,
într-atât, încât oamenii nu mai nici măcar unde să îşi îngroape morţii. O familie se îndreaptă,
împreună cu alţi săteni, spre un ostrov, o înălţime de pământ, cu gândul, speranţa ca acolo să
îşi poată înmormânta copilul. Din pământul noroios ţâşneşte însă, neîncetat, apa, astfel încât o
disperare de sfârşit de lume se naşte în sufletele respectivelor personaje. În principiu, apa este
unul dintre elementele mitologice cele mai importante. Chiar şi potopul are semnificaţii
religioase pozitive. Astfel, Dumnezeu (cel al Vechiului Testament) s-a supărat pe oameni, pe
păcatele lor, şi s-a hotărât să (re)creeze o nouă umanitate. Cel ales a fost Noe, singurul fără
păcat, în ochii lui Dumnezeu, din lume. Astfel că, după construirea celebrei „nave” salvatoare,
Noe a chemat, prin sunete de toacă (de aici originea sa) toate vieţuitoarele pământului, spre a
fi salvate. În ultimă instanţă, gestul Divinităţii este unul salvator, căci el este menit să cureţe
omenirea, să o spele de păcat. Astfel, din haos se va naşte o altă lume, nouă, perfectă,
asemănătoare lui Dumnezeu:
„Inundaţia este sfârşit şi început de lume. Inundaţia este potop. Databilă, poate, după
unele detalii, ea reînvie timpurile de început, illo tempore, când pământul s-a format din ape
– timp mitic al genezei. Gesturile oamenilor nu le mai aparţin; tot ceea ce se întâmplă devine
simbolic, exemplar, se împărtăşeşte din prestigiul gestului mitic. Apa este agentul stării de
haos primordial; tot ce este viu participă la lupta elementelor, ştergându-se trăsăturile
personalităţii”8.

5
Ibidem, p. 92
6
Nicolae Ciobanu, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p. 324
7
Ibidem
8
Petru Mihai Gorcea, Structură şi mit în proza contemporană, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982, p.
85

854
 Un alt element care trebuie menţionat aici este acela că mentalitatea tradiţională şterge
chiar aceste limite ale personalităţii; nu există individualitate, ci doar colectivitate. Or, în
această nuvelă, oamenii sunt singuri, părăsiţi de toţi şi de toate, de şansă, de semeni, chiar şi
de Dumnezeu. Regăsim, în această povestire a lui Ştefan Bănulescu, definiţia
contemporaneităţii, în raport cu existenţa în arealele străvechi, tradiţionale: omul contemporan
este singur şi însingurat, o personalitate cumva abandonată de divin, pe când în societăţile
arhetipale existenţa era fundamental colectivă. Dacă în societăţile tradiţionale aveam de-a face
cu un dialog colectiv, omul contemporan este condamnat la monolog:
„Monologul se descompune odată cu reintegrarea celui care monologhează în fiinţa
plurală a speciei. Este căutat – şi găsit – un centru, un ax al noii lumi apărute din ape. În
aceste condiţii, naraţiunea impersonală îşi regăseşte aici una din funcţiile fundamentale, de
pârghie care mută timpul particular în timp al legendei şi comportamentul personal în gesturi
arhetipale”9.
Majoritatea criticilor sunt de comun acord, însă, că în proza lui Ştefan Bănulescu
imaginarul este prezent, şi că distanţele infinite sunt menite a crea dimensiunea fantasticului.
Acesta ar irumpe tocmai datorită exacerbării unor dimensiuni care, altfel ar fi considerate
pozitive:
„Nu poate fi contestat desigur că în Mistreţii erau blânzi se observă capacitatea de a
imagina, cu penetrantă forţă sugestivă, mari spaţii acvatice sau că Dropia aduce o viziune a
câmpiei infinite”10.
Virgil Ardeleanu mai face o remarcă de o deosebită importanţă în ceea ce priveşte
fantasticul la Ştefan Bănulescu. Unul dintre principiile fundamentale ale prozei sale este
refacerea mitologiei, re-mitologizarea lumii. Ajunşi în acest punct, decelăm şi o altă
dimensiune importantă a demersului bănulescian: toată această recompunere a lumii (a
mitologiei, a sacrului etc.) se face sub imperiul istoriei: ea este de vină, ea este autoarea
confuziei generale care stăpâneşte lumea. După cel de-al doilea război mondial lucrurile s-au
reaşezat, fireşte, dar nu pe făgaşul lor normal, firesc, de dinainte, ci pe un altul, nou. Aidoma
păsărilor călătoare care încearcă să îşi facă din nou cuibul răvăşit de oameni, şi miturile,
eresurile, credinţele oamenilor se străduiesc, în proza lui Ştefan Bănulescu, să revină în
inimile, conştiinţele şi vieţile oamenilor. Acest lucru pare, însă, a nu mai fi cu putinţă.
„Parabola, alegoria (vezi teza despre „noua” arcă a lui Noe; noua arcă a lui Noe),
cum va fi fost oare prima?), lirismul, miturile etc. sunt doar pârghii ce au menirea să
sugereze atmosfera îndeobşte stranie, corespunzătoare unor imagini umane stranii, de loc
alienate, de loc în afara istoriei”11.
Tehnica narativă, pentru a ne exprima astfel, în intenţia de a crea sugestia acestei
confuzii generale a unei umanităţi este cea a estompării contururilor. Şi, într-adevăr, dacă în
societăţile de odinioară totul era clar, ordonat, rânduit, în termeni populari, nimic nu mai are
contururi clare în societatea contemporană, reconstruită, regândită şi realcătuită de istorie. Am
putea afirma, chiar, că Ştefan Bănulescu creează aici un fel de fantastic politic.
A crea o lume solidă, coerentă în formă, funcţională, până la un anumit punct, dar
imaginară în fondul ei, paralelă cu realitatea, iată marea miză literară a lui Ştefan Bănulescu:

9
Ibidem
10
Virgil Ardeleanu, Însemnări despre proză, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 168
11
Ibidem

855
 „Estomparea contururilor, în cazul de faţă, reprezintă nu o ieşire din contingent, nu o
înfrângere a istoriei, ci o modalitate epică, o rafinată modalitate epică ce se revendică, am
zice, de la tehnica picturală a clarobscurului”12.
Dacă una din metaforele preferate, de către critici, dar şi de autorii înşişi, era aceea a
oglinzii care merge alături de realitate, lăsând să se răsfrângă în ea, cu fidelitate, toate
întâmplările lumii înconjurătoare, la Ştefan Bănulescu acest principiu ar putea fi întors pe dos
şi numit mai degrabă neoglindirea. Sau, dacă vrem cu tot dinadinsul să păstrăm comparaţia
atât de dragă realiştilor, am putea spune că oglinda prozei lui Bănulescu este strâmbă, aidoma
acelor oglinzi din bâlci, unde cel slab se vede gras, şi invers:
„Ştefan Bănulescu manifestă o veritabilă repulsie faţă de unele venerabile percepte
cum ar fi <<a oglindi>>, <<a explica>>, şi altele asemănătoare. El nu arată aproape nimic
explicit întrucât mizează mult pe imaginaţia cititorului”13.
Astfel, fără ca măcar să îşi propună, realizând un alt fel de descriere a realităţii, una
absolut personală (şi profund originală), am putea spune că, la Ştefan Bănulescu, fantasticul
este un rezultat al ricoşeului:
„– Faceţi să ajungă, încă nu s-a stabilit numărul exact al celor în cauză. Restul de
cruci le veţi transporta imediat spre celelalte puncte.>>...aceste scene (Satul de lut, precum
şi celelalte povestiri par o suită de secvenţe cinematografice) trezesc un interes deosebit,
reuşesc să atingă limitele autentice ale tragicului tocmai pentru că sunt realizate oarecum
prin ricoşeu. Nu evenimentul e relatat, ci urmările lui”14.
De asemenea, din punctul de vedere al tehnicii narative, obţinerea fantasticului se
realizează prin ştergerea contururilor realului:
„Aşa cum au remarcat mai toţi cronicarii, Bănulescu şterge peste tot conturele, face în
aşa fel încât realitatea nu e redată, ci implicată”15.
În general vorbind, un dar al scriitorilor este acela de a nu se supune, aproape
niciodată, teoriilor emise de critici. Sau, în orice caz, este foarte dificil să introduci toţi
scriitorii, ori măcar pe unii dintre ei, în canonul teoretic, pentru că fiecare va face ce vrea şi
ceea ce îi dictează propria ideologie literară. Astfel, una din ideile teoreticienilor fantasticului
suna astfel: fiecare operă îşi conţine propriul cod, îşi creează propriul univers narativ, pe care
apoi, îl respectă ca atare, sau îl dinamitează, într-un fel sau altul. La Ştefan Bănulescu tocmai
atmosfera este cea care creează fantasticul (fireşte, de un anumit – altul decât cele întâlnite
până acum): „Atmosfera, concepută ca o componentă a universului omenesc, poate fi
observată şi mai bine în Dropia sau în Vară şi viscol. Prima povestire pare un basm. În
noaptea de Anul Nou, fetele cântă <<cântecul de cămaşă albă>> şi aruncă pe plită boabe de
orez ca să vadă din ce parte le vin peţitorii. Băieţii, cuminţi, nu le stânjenesc farmecele şi
scapă astfel de pericolul metamorfozării în ţurţuri de gheaţă. Într-o vară <<ploua de sus cu
spice de secară şi cu flori de soc>>, iar singuraticul Fuierea <<mergea cu calul pe sub
pământul cărării şi-şi căuta [...] nevasta.>> Noaptea, oasele morţilor foşnesc sub copitele
cailor. Oamenii par năluci, şi <<măsoară lucrurile cu basmul ca să poată umple [...] iarba
mai pe potrivă>>. Într-un cuvânt, un plan ireal, fantastic. E imposibil să nu remarci aceasta

12
Ibidem, p. 169
13
Ibidem, p. 168
14
Ibidem, p. 171
15
Ibidem

856
dar, tot aşa, nu e greu să nu observi că ţi se insinuează, de fapt, mai mult un climat spiritual.
Basmul se desfăşoară la confluenţa veridicului cu fabulosul numai în măsura în care îl privim
ca o încorporare în prezent a tinereţii lui Miron”16.
Putem spune, aşadar, că proza lui Ştefan Bănulescu este plină de apariţii „fantastice”.
Numai că lucrurile nu sunt deloc atât de simple, şi ele trebuie văzute prin mai multe lumini, ca
să spunem, aşa. Astfel, dacă luăm în considerare una dintre cele mai fantastice proze ale lui
Bănulescu, Dropia, putem spune că simbolurile de regăsit aici sunt foarte generoase în
descifrarea textului, dar şi în obturarea lui. Astfel, un simbol extrem de interesant este acela al
dropiei. Este una dintre cele mai ciudate păsări, deoarece nu zboară niciodată. Cu toate
acestea, este foarte greu de prins, astfel încât reprezintă, pentru vânători, unul dintre cele mai
de preţ şi mai râvnite trofee. În plan nocturn, ea simbolizează lumea temporală: lumea
întreagă seamănă cu această pasăre, care stă într-un picior, bate din aripi şi nu poate fi sesizată
niciodată.
Un alt simbol, extrem de interesant, al textului şi al povestirii în totalitate este cel al
porumbului. Oamenii merg spre locul numit La Dropie pentru a culege porumb. De ce, însă,
deoarece dropia nu stă în lanurile de porumb, ci în cele de grâu. De altfel, porumbul nici nu
este o plantă prea răsfăţată de către mitologia populară, şi aceasta deoarece respectiva plantă
de cultură a fost adusă târziu în Europa, în secolul al XVII-lea, iar la noi începe să fie
cultivată pe la începutul/ mijlocul secolului al XIX-lea. Să recunoaştem mult prea puţin pentru
o veritabilă mitologie, aceasta deoarece grâul, spre exemplu, în opoziţie cu porumbul, are la
noi o simbolistică absolut covârşitoare, de regăsit în toate domeniile vieţii rituale şi religioase
ale românilor. Şi atunci, de ce porumbul? Deoarece, datorită marii sale productivităţi şi
rezistenţe, ea a fost adoptată de sărăcime. Mămăliga românească a mai fost denumită şi
pâinea săracului. Deşi este foarte spornic, porumbul nu ţine de foame, cum se spune în popor.
Din când în când, personajele din povestire văd parcă aurul porumbului. Este un simbol al
foametei, al sărăciei, care, periodic, nu a ocolit nici meleagurile noastre, altfel, în general,
foarte spornice şi generoase.
„Pornit odată pe drumul acesta, el aruncă peste tot o pată difuză, dilată spaţiile,
creează confuzii. Aşa că până la urmă nu mai ştii nici măcar ce e dropia: pasărea aurie din
marginea holdelor, sau fata căutată, în zadar, de Miron. Ştim doar ceea ce ne spune Victoria:
<<dropia e greu de văzut, nu numai de prins. Omul de-i zicem Miron vrea să prindă Dropia.
Nu vrea să-i treacă anii care-i mai are fără s-o vadă, măcar. Dropia nu se poate prinde nici
vara, nici toamna, e greu şi de zărit, stă la capăt de mirişte, în soare. Şi în soare nu te poţi
uita. Numai iarna, pe polei o poţi atinge, când are aripile îngreuiate şi nu poate zbura şi
seamănă în mers cu o găină. Greu şi atunci. Rar cineva care să prindă clipa potrivită.>>
Unde mai pui că oamenii numesc <<la dropie>> locurile cu porumb pe care merg să le ia în
dijmă”17.
Am putea spune, aşadar, că proza lui Ştefan Bănulescu creează un fel propriu de
fantastic prin irealitate. Creează, altfel spus, un fel de realitate textuală magică, mitică,
simbolică. Un soi de tărâm (unic, repetăm) al imaginarului:

16
Ibidem, p. 174
17
Ibidem, p. 175

857
 „O ambianţă aparent ireală, în cazul de faţă, realizată admirabil prin descrierea
„coloristică” a Bărăganului, prin surprinderea imaginaţiei aprinse a unor oameni învăluiţi
dintotdeauna în faldurile miraculoase ale legendelor. Lucruri asemănătoare se pot spune [...]
şi despre Vară şi Viscol, cu deosebirea că aici penelul se lasă întrucâtva furat de sclipirile
unui personaj luxuriant, iar observaţia cedează locul tentaţiei nestăpânite de a înregistra in
extenso unele mituri ancestrale”18.
Dar şi aici trebuie să ne oprim, pentru a sublinia faptul că toată această construcţie,
întreg acest artifex magic, ireal, fantastic, nu este deloc gratuit. El ilustrează o dramă, o
tragedie chiar, întâmplată sub ochii noştri, în vremea comunismului, şi pe care am numi-o,
fără teama de exagera, drept uciderea satului românesc. Căci proza lui Ştefan Bănulescu exact
acest lucru încearcă să îl ilustreze, strădania teribilă a satului românesc de a se prezerva: „[...]
satul face tot ce poate ca să se apere, ca să-şi ducă existenţa după datinile străbune”19.
Una dintre cele mai mari realizări (negative, fireşte) ale comunismului a fost aceea de
a desfiinţa clasa ţărănească. Prin disoluţia proprietăţii private asupra pământului, prin
dislocarea masivă a populaţiilor de la sat la oraş, în scopul industrializării, s-a distrus nu
numai baza noastră economică dintotdeauna, ci o întreagă lume, un întreg univers, un cosmos.
Este ceea ce încearcă să reconstituie, cu mijloacele magicului şi ale fantasticului, Ştefan
Bănulescu în proza sa:
„Aşadar, Ştefan Bănulescu se angajează la confruntări decisive ale unei lumi aparent
exterioare fluxului precipitat al istoriei, circumscrisă între nişte coordonate de viaţă
împietrite de timp, de o vitalitate eroic-primitivă, cu unghiul de vedere al epocii
contemporane, cu instanţele acesteia, din perspectiva unei lucidităţi afective. Creator de
atmosferă exotic-mitică, scriitorul închipuie un soi de parabole şi de legendă, de structură
foarte modernă. Unele nu sunt străine, ca formulă de naraţiunile simbolice ale lui Franz
Kafka”20.
Această observaţie, a construcţiei unei lumi paralele cu istoria (atât de crudă şi de
aspră, în fond, cu umanitatea) nu este, însă, singulară. Ea este făcută şi de criticul Eugen
Negrici, care constată, în fond, acelaşi lucru: întreaga literatură a lui Ştefan Bănulescu,
inclusiv (ori, mai ales) acest tip de fantastic rezidă din încercarea (altfel pe deplin reuşită)
autorului de a oferi o replică unei lumi aflate în derivă, disoluţie şi autodistrugere:
„Apariţia, în 1977, a primului volum (Cartea de la Metopolis) a unei tetralogii
intitulate Cartea Milionarului a demonstrat că efortul ficţional al autorului povestirilor din
Iarna bărbaţilor (1965) şi din Scrisori Provinciale (1976) avea bătaie lungă şi viza ceva mai
mult decât impunerea în literatura noastră abia ieşită din realismul socialist a unei atmosfere
stranii şi a unui univers particular bântuit de duhurile fantasticului autohton. Era vorba de
tentativa de plăsmuire a unei lumi, de configurare a unui teritoriu imaginar, dar validat
estetic, cu geografia, geologia, demografia, cu istoria şi istoriile lui”21.
Personajele lui Ştefan Bănulescu sunt şi ele, de altfel, tot o sinteză de referenţial, real,
adică, şi imaginar, fantastic:

18
Ibidem
19
Ibidem, p. 176
20
Nicolae Ciobanu, op. cit., p. 325
21
Eugen Negrici, Literatura română sub comunism, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2003, p. 329

858
 „Prezente şi în Cântece de câmpie (1968), câteva din personajele din Iarna bărbaţilor
(precum Andrei Mortu din Mistreţii erau blânzi şi Constantin Pierdutul I-ul din Dropia)
migrează în Cartea de la Metopolis împreună cu spiritualitatea lor arhaică, cu întâmplările
lor de basm, cu vaga lor apartenenţă la un timp istoric şi la un perimetru geografic. Oricât de
precis localizate ar părea lucrurile şi oricât de minuţioase descrierile unor fapte imposibile şi
a unor personaje nemaivăzute senzaţia unificatoare e aceea care derivă din continua fuziune
a realului cu imaginarul”22.
Unei lumi fără Dumnezeu şi fără credinţă Ştefan Bănulescu îi opune una a sacrului
prin excelenţă, ordonată de credinţe şi practici magice. De unde ar putea ţâşni fantasticul,
atunci, ne putem întreba, cu deplină îndreptăţire, fireşte? Din rescrierea lor. Ştefan Bănulescu
nu este un folclorist, cunoaşte bine scenariile diferitelor credinţe, dar el îngroaşă tuşele, le
modifică, aparent insesizabil, secvenţele şi structura, astfel încât ele devin, din magice,
fantastice:
„Dacă în povestiri un ţinut real era preschimbat pe neştiute într-unul fabulos, aici
unui ţinut himeric şi atemporal i se dăruie – precum magicului Macondo – temeinicia
realităţii palpabile. Cu minuţie swiftiană şi seriozitate urmuziană sunt descrise obiceiurile
vechi şi ciudate ale locului. Unele (cum ar fi cele legate de Bobotează şi de recuperarea
crucii) sunt practicate întrucâtva altfel decât astăzi. Amestecul de cruzime şi generozitate le
divulgă barbaria şi arhaicitatea. Mai cu seamă cei din Dicomesia se arată a fi ultimele
exemplare ale unei umanităţi pierdute.”23
Desigur, mesajul este mult mai adânc şi, sincer, personal ne mirăm că el a trecut de
cenzură. Astfel, idealul (declarat) al comunismului era acela de a crea omul nou. Unul realizat
de el, de către comunism, perfect, bun, moral, integru. Nu aveam nevoie de rădăcini. De
trecut, de strămoşi cu convingeri şi credinţe atavice, ancestrale, religioase (horribile dictu) şi,
deci, retrograde. Mai târziu, aveam nevoie şi de rădăcini, dar numai de unele, fireşte, nu de
toate, acelea care anunţau progresistul Partid Comunist. Ştefan Bănulescu imaginează o
ascendenţă bizantină poporului român exact în momentul beţiei colective de dacism şi
neaoşism. În spatele lumii şi personajelor bănulesciene se ascunde un zâmbet subţire, care ne
atenţionează că şi din aceştia ne tragem:
„Pe partea cealaltă a fluviului, la Metopolis, domneşte printre cetăţeni obsesia
descendenţei bizantine imperiale. Numai că oraşul care e un surogat de Bizanţ se află în plin
proces de pervertire. Fiecare personaj reprezintă contrafacerea sau imitaţia degradată a
unui erou veritabil, fiecare nouă întâmplare anunţă sfârşitul iminent al vremurilor
patriarhale şi destrămarea vremii indefinisabile a unei posibile vârste de aur”24.
Există, aşadar, un mesaj adânc îngropat în această literatură, şi acum ne referim la
Cartea Milionarului, primul roman dintr-o tetralogie care, din păcate, nu s-a mai scris
niciodată. La fel cum Metopolisul, oraşul legendar şi imaginar stă pe o comoară (în speţă
zăcămintele de marmoră roşie), la fel şi noi, poporul român, pare că ne spune autorul, stăm pe
o comoară de imaginar unic, poate, în lume, pe care îl lăsăm să se irosească ori, chiar şi mai
rău, îl alungăm cu bâta din viaţa noastră, la fel ca pe oameni, din biserici:

22
Ibidem, p. 329
23
Ibidem, p. 330
24
Ibidem

859
 „[...] îşi opreşte atenţia asupra unei istorii de excepţie, a faptelor <<irepetabile>> ce
sunt aureolate legendar, îndată după petrecerea lor, de aceea înclinaţie specifică locuitorilor
ţinutului, <<poftă de legendă şi mister>> irepresibilă, al cărui mecanism de producere este
descris, dacă nu analizat, prin cauzele sale. Secretul Milionarului (al naratorului) este ştiinţa
de a descoperi semnele prăbuşirii acestui ţinut al Metopolisului, oraş aşezat <<într-o totală
conştienţă de sine, pe o imensă comoară de marmoră roşie>>, care îi ameninţă existenţa
îndată ce aceasta ar începe să fie exploatată, şi dorinţa de a le învăţa şi de a şti să le ascundă
şi mai bine <<în aşa fel încât alţi ochi să nu le vadă>> şi să-i depărteze cât mai mult de
ele”25.
Ideea centrală este aceea a degradării miturilor:
„Romanul lui Ştefan Bănulescu este şi el, ca multe alte romane româneşti postbelice,
un roman al degradării miturilor. Frecventele referiri la Bizanţ ne pot sugera existenţa unei
intenţii de a suprapune două imagini, aceea a lumii bizantine originare, nu neapărat
superioară, peste aceea a ţinutului imaginar a cărui cronică se scrie acum, apoi o
protoistorie falsă peste o istorie reală [...] ceea ce complică, prin interferenţele produse ca şi
prin succesivele reveniri la evenimente trecute sau viitoare, timpul epic dând senzaţia nu de
<<viitor al trecutului>> (Eugen Simion) ci de timp stagnant, de prezent mitic. De altfel,
istoria evenimenţială clasică nu pătrunde cu adevărat în substanţa epică, deşi e marcată prin
aluzii sau datări”26.
Modul în care acest lucru este transmis, însă, este atât discret, atât de fin realizat şi
colportat, atât de natural, în acelaşi timp, încât pare, la fel ca orice text din marea literatură
universală, mai real decât realitatea, însăşi. Este vorba despre o descriere, cu mijloacele unui
fantastic specific, nu doar a unei lumi legendare, nu doar a degenerării şi degradării ei, ci şi a
resorturilor sale sacre, atinse de timpurile noi:
„Descrierea degradării miturilor se realizează concomitent cu descrierea producerii
miturilor. Multe personaje ies şi reintră în spaţiul ţinutului imaginar suferind o ciudată
metamorfoză. Biografia lor devine legendă, iar legenda biografie şi oricâte eforturi
reconstitutive ar face naratorul principal sau cei ocazionali (dintre care generalul Marosin
este, în acest prim tom, privilegiat) limita dintre adevăr şi ficţiune (ambele aşezate sub
semnul îndoielii) nu se poate trasa”27.
Autorul, însă, nu incriminează pe nimeni, nu arată cu degetul spre nimeni. Acestea
sunt opiniile noastre, coroborate cu ale (unor) critici, cu mult mai avizate decât ale noastre,
fireşte. Fantasticul lui Ştefan Bănulescu este atât de subtil încât, la o primă vedere, scriitorul
nu este nimic mai mult decât un fel de zugrav al unei lumi imaginare, pe care nu o vede decât
el: „Romanul lui Ştefan Bănulescu ar putea fi considerat o fenomenologie a lumii în
degradare atâta vreme cât accentul analizei nu este pus încă pe cauze istorice precise”28.
Poate că ar părea o opinie oarecum exagerată, dar considerăm că, pe undeva,
ideologiile literare ale lui Ştefan Bănulescu şi Mircea Eliade se înrudesc. La fel ca şi Eliade,
Ştefan Bănulescu consideră că lumea, la un moment dat, a apucat-o într-o direcţie greşită,

25
Dan Culcer, Serii şi grupuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981, p. 191
26
Ibidem, p. 192
27
Ibidem, p. 192
28
Ibidem, p. 193

860
renunţând la universul imaginar şi imagistic adunat de umanitate vreme de secole, milenii,
chiar:
„Cartea Milionarului conţine virtual nu numai o lume cu o geografie şi o istorie
proprii, transpusă într-un text de o limpiditate şi coerenţă clasice ci şi o „filosofie”, în
măsura în care, dincolo de sensul strict al naraţiunii în desfăşurare, se întrevede un
suprasens al tetralogiei: confruntarea între mai multe soluţii de existenţă ale omenirii, altfel
spus o propunere de realitate care se bazează pe o propunere de sens”29.

BIBLIOGRAFIE

Ardeleanu, Virgil, Însemnări despre proză, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.
Bănulescu, Ştefan, Opere, vol. I – II, ediţie îngrijită de Oana Soare, prefaţă de Eugen Simion,
Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
Ciobanu, Nicolae, Între imaginar şi fantastic în proza românească, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1981.
Ciobanu Nicolae, Nuvela şi povestirea contemporană, Bucureşti, Editura pentru Literatură,
1967.
Culcer, Dan, Serii şi grupuri, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981.
Gorcea, Petru Mihai, Structură şi mit în proza contemporană, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1982.
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro, 2003.
Propp, V.I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Bucureşti, Editura Univers, 1973.

29
Ibidem, p. 194

861
 NICOLAE STEINHARDT- COMUNICARE ŞI CUMINECARE
Nicolae Steinhardt - Communication And Impart
PhD Candidate Claudia CREŢU (VAŞLOBAN)
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

If we give a definition of the word communication, we see that it means transmission of information,
messages (in speech), then the word impart means to share, to receive and to give Communion, we find that the
two terms are in a special relationship, symbolic especially. Communication establishes interpersonal
relationships, sharing our thoughts and feelings, and the relationship that the impart establishes is man's
relationship with God.
After he put on that of the monastic robe, Nicolae Steinhardt was given the pulpit, where
communication and impart come to be in perfect communion. Father Steinhardt is here only to share with those
who listened to him, the word of God, and each listener takes cumineca impart with the inspiring words of
father. Thus it was achieved not only the transmission of "something", but also sharing that "something", that is
Saviour's teachings reach the hearts of the faithful through it, thus emphasing on the dual dimension of the two
words: communitary and sacred.
As a leading figure of the church life, Nicolae Steinhardt merely is a intemediar between man and God.

Keywords: Cristianity, christening,monk, critic and essayist

A comunica are ca definiţie „ a transmite, a da, a face cunoscut, a informa, a spune”.

Cuvântul comunicare vine din lat. communicare care însemna punerea în comun a unor
lucruri de indiferent ce natură. Această comunicare se poate realiza axial, fie pe orizontal, aici
fiind prezentă comunicarea între persoane, fie pe vertical, unde am putea întâlni comunicarea
omului cu fiinţa supremă şi anume cu Dumnezeu. Comunicarea interpersonală poate fi
verbală, nonverbală şi paraverbală, scopul acestora fiind de a stabili legături interpersonale,
care duc mai departe la stabilirea unor relaţii între aceste persoane.
Un alt sens al cuvântului comunicare este cel de cuminecare, care are ca definiţie: „a
(se) împărtăşi, a primi sau a da împărtăşanie”. Aceasta este legătura desăvârşită pe care omul
o poate stabili cu Dumnezeu. Şi aici putem spune că avem două feluri de împărtăşire, una este
cea care se realizează prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, cu
scopul de a ne şterge păcatele mărturisite la Sfânta Taină a Spovedaniei şi cea de-a doua este
împărtăşirea cu învăţăturile Domnului Iisus Hristos şi ale lui Dumnezeu, aceasta având rolul
de a ne hrăni duhovniceşte, de a ne pregăti spiritual pentru a ne putea întâlni cu Mântuitorul.
Această cuminecare se realizează mai ales prin intermediul preoţilor, călugărilor, care
sunt cei mai în măsură să vorbească despre relaţia omului cu Dumnezeu. Un astfel de rol l-a
avut şi Părintele Nicolae Steinhardt sau Părintele Delarohia, care prin scrierile sale telogice şi
nu numai, ne împărtăşeşte puterea care a avut-o asupra sa credinţa în Dumnezeu. Alături de
acest fapt, Nicolae Steinhardt , prin marea cultură de care dispunea, ne introduce într-un
univers specific stilulul său de viaţă, un univers mistic.
Critic, eseist, moralist, filozof, dar şi îndumător şi povăţuitor, Nicolae Steinhardt este
cel care a dat un model de bună-credinţă tuturor celor care vor să Îl urmeze pe Hristos.
Putem spune că el a fost cel care s-a cuminecat cu Hristos, în mod conştient, de trei
ori, şi anume, în primul rând atunci când, fiind în închisoare, pentru simplul fapt că nu şi-a

862
trădat prietenii, se botează creştin ortodox, fără nicio urmă de regret pentru religia pe care a
lăsat-o, în al doilea rând, atunci când, după lungi căutări(căci nimeni nu îl primea din cauza
relaţiei pe care o avea cu securitatea), găseşte Mănăstirea Rohia unde este tuns întru
monahism şi apoi, în al treilea rând când i se pune la îndemână amvonul pentru a împărtăşi şi
credincioşilor cuvântul lui Dumnezeu.
Pentru Nicolae Steinhardt sunt o permanentă bucurie, momentele în care poate să
mărturisescă dragostea pentru Hristos, astfel, el era căutat de multă lume (pe când se găsea la
Mănăstirea Rohia) pentru alinare, pentru că vorbele cu care el îi întâmpina erau un adevărat
medicament pentru aceştia, mai ales că, vorbele sale erau deosebit de simple, în ciuda culturii
pe care o deţinea.
Însă, acestă bucurie de a cumineca şi altora bucuria pe care o simţea în suflet se simte
cel mai uşor în opera sa fundamentală „Jurnalul fericirii”, o opera inedită, care ne oferă
posibilitatea de a trăi într-o mai mică sau mai mare măsură, clipele pe care le-a trăit
Steinhardt.
Este înzestrat cu un deosebit talent scriitoricesc, fapt pe care îl putem deduce dintr-un
vis pe care acesta îl are în timpul închisorii(descris în Jurnal) şi care ne dovedeşte într-un fel
faptul că el este cel care a fost ales: „Şi atunci, în noaptea aceea chiar sunt dăruit cu un vis
miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă- albă şi
strălucitoare- şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară din toate părţile, e o fericire
totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi
exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumina, dar nu
prin cuvinte, prin transmiterea gândului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii-
înţeleg că e Domnul şi că sunt înăuntrul luminii Taborului, că nu numai văd, ci şi vieţuiesc în
mijlocul ei.”1
Pentru Steinhardt, scrisul este o variantă de comunicare cu cititorul liber, dar de la care
aşteaptă mereu răspuns, un răspuns pozitiv pentru tot ceea ce scrie, pentru a dovedi că rostul
său în lume nu a fost un eşec. Indiferent de forma sub care scrie, chiar dacă este vorba de eseu
sau de scrisori sau de predici, se simte nevoia lui Steinhardt de a comunica şi astfel cuminecă
şi pe cei care iau contact cu opera sa.
Astfel, prin intermediul Jurnalului fericirii, Nicolae Steinhardt ne împărtăşeşte clipele
care au fost premergătoare arestării sale, apoi anii petrecuţi în închisoare, loc unde a cunoscut
adevărata faţă a fericirii, prin intermediul botezului, loc, unde fiind bătut, umilit, îl face să
simtă în afară de durere şi umilinţă şi bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Botezul reprezintă
pentru Steinhardt, un moment de cumpănă. Din această cauză am putea împărţi oarecum
opera sa în două: scrierile înainte de botez, în care se simte totuşi un substrat creştin şi
scrierile de după botez, dominate de viziunea creştină a autorului, iar punctul în care se
îmbină cele două tipuri de scrieri este reprezentat de Jurnalul fericirii. Chiar dacă în cele din
urmă este mai evidentă latura creştină, latura culturală niciodată nu este înlăturată.
Observăm că o dată cu asumarea credinţei creştin ortodoxe, Nicolae Steinhardt îşi
asumă şi calitatea de român, fapt de care, tot din nevoia de comunicare, va încerca şi va reuşi
să convingă: „La Gherla, odată, un caraliu ţigan m-a apostrofat: ce eşti tu, mă, jidan? I-am

1
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1991, pag. 94.

863
răspuns sunt jidan după sânge, dar de gândit şi de simţit, gândesc şi simt româneşte”2. Un alt
exemplu în acest sens este: „Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o
dublă îndrăgostire de Biserica creştină şi de neamul românesc”3. Fiind evreu , Nicolae
Steinhardt putea oricând să aleagă să plece în Istrael sau în Apus, însă a renunţat la aceste
soluţii, alegând să fie părtaş suferinţelor acestui popor, în sânul căruia a găsit afecţiune şi
înţelegere. Astfel, putem spune că dragostea lui Steinhardt pentru Români şi pentru România
este cu mult mai puternică şi mai conştientă decât cea cu care s-au născut cei mai iubitori
dintre fii ai ei.
Credinţa lui Nicolae Steinhardt se manifestă în mod intim, însă se exteriorizează prin
scrierile sale, astfel evreul devenit creştin, adoptând românismul, ajunge să fie şi scriitor.
Niciodată aceste trei calităţi ale lui Steinhardt nu s-au manifestat separat, fiecare latură a sa a
avut rolul ei aparte în devenirea lui, căci, spune părintele Nicolae: „Crezut-am, pentru aceea
am grăit”(Psalmul 115, 1).
În volumul de predici „Dăruind vei dobândi”, Nicolae Steinhardt vorbeşte, în
Cuvântul înainte, despre rolul acestora, şi anume de a-l descoperi „pe autor în toată
slăbiciunea lui psihică, mintală şi culturală, predicile devenind ceea ce trebuie de fapt să fie: o
mărturisire publică şi un dialog cu ascultătorii.”4 Pentru a întări aceste cuvinte, Steinhardt îl
citează pe un alt teolog cu vocaţie literară, Dumitru Stăniloae, care spune: „Mijlocul principal
prin care omul se comunică altora şi alţii se comunică lui ca izvoare complementare de
sensuri, de simţiri, mijlocul de îmbogăţirea şi de întărire reciprocă este cuvântul prin care
oamenii îşi întăresc umanitatea comună... Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin
cuvinte, dar dintr-o trebuinţă zidită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt
importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că şi comunică apa lor ca izvoare
spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i
aude cuvintele, el însuşi se deschide celui care i le comunică. Omul însuşi e apă vie, prin
faptul că se dă pe sine însuşi şi adapă pe cel căruia i se dă prin cuvinte.”5
Tot ceea ce scrie Nicolae Steinhardt este pentru ceilalţi, pentru ca ei să se poată
cumineca din opera sa, pentru a putea fi legătura între Dumnezeu şi cei care îl citesc.
Dacă ne referim şi la critica practicată de Steinhardt, putem observa că el nu face o
critică dură, el însuşi refuzând a se numi critic. El este subiectiv în ceea ce priveşte alte opere.
Pentru Nicolae Steinhardt, un critic trebuie să depisteze „sinceritatea şi artificialitatea
operei analizate”6, un critic nu trebuie să acţioneze după un anumit şablon, căci: „şablonul
înseamnă îngheţare, mumificare, mormânt, lavă împietrită, glaciaţiune, gaură neagră”.7
Datorită culturii de care a dat dovadă, datorită puterii sale de a asimila cunoştinţe din
toate domeniile şi datorită puterii sale se sistematizare, Nicolae Steinhardt a putut fac o critică
liberă, în care nu a făcut altceva decât şi-a exprimat ideile în mod liber, fără a ţine seamă de
persoana a cărei operă o analizează şi fără a se impune în critica vremii. Prin critica sa,

2
Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia raspunde la 365 de întrebari incomode adresate de Zaharia
Sângiorzan, Imprimeria Coressi, Bucuresti, 1992, p. 114.
3
Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Opera integrală 2, Editura Mănăstirii Rohia, 2006.
4
Ibidem, pag. 9.
5
Apud Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Opera integrală 2, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, pag. 9.
6
Nicolae Steinhardt, Între lumi, Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Semănătorul, editură on-line, 2010, pag.
13.
7
Ibidem, pag. 15.

864
Steinhardt admiră operele analizate, nicidecum nu face o critică negativă. Un simplu exemplu
este cel al lui Caragiale, după G. Călinescu, Steinhardt este singurul care vede în personajele
lui nişte fiinţe care au sentimente, şi încă sentimente din cele mai alese şi mai ales iertarea.
Încă o deosebire între Nicolae Steinhardt şi ceilalţi critici este faptul că acesta îi admiră şi
niciodată nu cleveteşte împotriva lor, el pur şi simplu cu unii „nu prea mi se întâmplă să fiu de
acord. Nu-i cred de bună-credinţă”8.
Dacă revenim la dimensiunea creştină a operelor sale, punctul central al lor este
întotdeauna Divinitatea, la care „fiinţa umană aderă prin cuminecare”9. Steinhardt se află în
situaţia fiecărui muritor, adică, omul alcătuit din ţărână, care prin suflare de viaţă s-a făcut
fiinţă vie, doar că la el această suflare de viaţă a venit cu un plus faţă de ceilalţi şi anume cu
talentul de a aşterne pe hârtie numai ce este plăcut lui Dumnezeu. Astfel „prin recursul- cu
măsură şi echilibru- la alegorie, simbol şi metaforă”10 Steinhardt prezintă figuri biblice
reprezentative pentru credinţa ortodoxă, figuri care ar trebui să fie un exemplu pentru omul
din zilele noastre. Practic, prin scrierile sale teologice, părintele Nicolae ne cuminecă cu
„dulcea taină a creştinismului”cum spunea Eugen Lovinescu şi ne învaţă cum să fim buni
creştini. Un om bun are ca primă trăsătură capacitatea de a comunica, de a-şi împărtăşi cu cei
din jur bucuriile, credinţele.
Un astfel de model este şi Nicolae Steinhardt, evreul care s-a lepădat de trei ori de
sine: „când s-a hotărât să rămână fidel grupului alcătuit de oameni de cultură creştini şi
români; când a cerut botezul creştin, renunţând la Legea Vechiului Testament; când a cerut să
depună votul monahal în Manăstirea Rohia, lepădându-se cu totul de duhul lumesc”11.
Prin toate aceste renunţări, Steinhardt nu face altceva decât se cuminecă din plin cu
Dumnezeu, apoi ne cuminecă şi pe noi prin intermediul scrierilor sale.

Bibliografia operei

Steinhardt, Nicolae, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Editura Mănăstirii Rohia,
2006.
Steinahrdt, Nicolae, Jurnalul fericirii, Ediţie îngrijită şi Postfaţă de Virgil Ciomoş, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1991.
Steinahardt, Nicolae, Monahul De La Rohia răspunde la 365 de întrebări incommode
adresate de Zaharia Sângeorzan, Editura Revistei Literatorul, Imprimeria Coressi,
Bucureşti, 1992.
Steinhardt, Nicolae, Între lumi, Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Semănătorul, editură
on-line, 2010.

8
Ibidem, pag. 35.
9
Iulian Boldea, Nicolae Steinhardt. Comunicare şi cuminecare, în Izvoare filozofice, Comunicare multiculturală,
Volum coordonat şi îngrijit de Eugeniu Nistor, Editura Ardealul, Târgu Mureş, 2009, pag. 61.
10
Ibidem, pag. 61.
11
Amintiri despre N.Steinhardt, Crestomaţie de Arşavir Acterian, Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 2009, pag. 49.

865
Bibliografia critică

Amintiri despre N.Steinhardt, Crestomaţie de Arşavir Acterian, Ediţie îngrijită de Fabian

Anton, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2009.
Boldea, Iulian, Nicolae Steinhardt. Comunicare şi cuminecare, în Izvoare filozofice,
Comunicare multiculturală, Volum coordonat şi îngrijit de Eugeniu Nistor, Editura
Ardealul, Târgu Mureş, 2009.

866
 IMAGINI ALE CORPORALITATII IN PROZA HORTENSIEI
PAPADAT-BENGESCU
Pictures of Corporality in the Prose of Hortensiei Papadat-Bengescu

PhD Candidate Alina OLTEAN

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
Hortensia Papadat-Bengescu manages to play with the subconscious of her characters, living inside her
novels, leaving the impression of truth. We discover the author empersonating her heroes, with a deep creative
force that constitutes a revenge against conventions and bourgeois modernity.

Keywords: character, patologic phenomena, sensitivity, disease

În modernism individul îşi însuşeşte conceptul de „individualism”, devine egoist şi

superficial, înlăturarea nivelului cultural şi accelerarea nivelului social, transformând corpul
într-un simbol. Omul devine o pradă al acestui tip de societate, se modelează în faţa mediului
înconjurător, iar fizic, corpul devine declanşatorul angoaselor unor evenimente umane de tipul
bolii, îmbătrânirii, morţii sau singurătăţii.
Hortensia Papadat-Bengescu este prima noastră scriitoare care a coborât în adâncul
subconştientului, al psihanalizei, care a corelat efectivele vizibile la suprafaţa sufletului uman
cu procesele obscure de la nivelul solului fiziologic, combinând talentul imaginativ cu
rigoarea observaţiilor unui clinician şi realizând paradoxul „subiectivităţii obiective” din
romanele ei. Fineţea şi exactitatea analizei psihologice, explorarea celor mai ascunse zone ale
sinelui, descrierea formelor frustrării şi a celor compensatorii provocate în psihic,
surprinderea concomitentă a maladivului în sufletul şi în corpul omenesc sunt tot atâtea
caracteristici ale operei autoarei române, care au sincronizat-o, totodată, cu literatura
europeană şi universală, mai ales cu Marcel Proust, James Joyce sau Virginia Woolf.
În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu, sesiza tocmai dublarea scriitoarei de ochiul
unui clinician: „care ştie că orice suferinţă a corpului e şi o boală a sufletului, un principiu al
disoluţiei morale, urmărite cu neîndurare, obiectiv şi exact”1. În literatura naţională ea a
introdus sintagma devenită celebră, de „trup sufletesc”, dorind să arate că biologicul nu poate
fi separat de spiritual şi că ceea ce se întâmplă în eul complex al personajelor poate fi la fel de
palpabil ca şi substanţă materială a corpurilor.
Mereu criticii au constatat că personajele din nuvelele Hortensiei Papadat-Bengescu
sunt reflecţia propriei persoane care tinde să întrepătrundă ficţiunea (prin personaje) cu
realitatea (propria-i persoană). În paginile autoarei, prin confesiunile sale epistolare şi
memorialistice se creează un joc ce pendulează între sinceritate şi disimulare. În
„Autobiografia” întocmită în 1930-1931, la cererea lui G. Călinescu (publicată în 1937)
prozatoarea îşi aminteşte cum evoluase în anii „de paradis terestru al Institutului de studii
liceale”, în „profesiunea clandestină” a ticluirii de „compoziţii” pentru colege. Împrejurarea o

1
Tudor Vianu, în Caiete critice, nr .1-2/1986, p. 141-142

867
va conduce către un exerciţiu al retoricii confesiunii „nevoia de a nu fi recunoscută îmi
îngăduie a-mi schimba stilul, deci a găsi pe al meu fără delimitări-mai e plăcerea de a vorbi
liber sub mască”2. Combinaţia între îndrăzneală şi timiditate o obligă pe autoare să-şi
dedubleze sinceritatea cu disimularea, mergând până la iluzia că actul disimulat poate ţine
locul celui real, trăirea reală cedând în faţa celei fictive.
Toată proza Hortensiei Papadat-Bengescu nu este decât o lungă destăinuire a „femeii
din faţa oglinzii”, o depoziţie sinceră, fiind totuşi trecută prin diverse filtre disimulante.
Întreaga literatură a autoarei noastre e „subiectivă”, efectele de obiectivitate din anumite
perioade ale ei decurgând din anumite opţiuni privind punerea în pagină. În perioada primelor
volume predomină persoana întâi, a „mărturiei directe”, pe când după aceea se instaurează a
treia, aşa zicând „balzaciană”. Însă succesiunea nu e „în realitate” atât de riguroasă şi nu
corespunde unei transformări a substanţei, ci uneia a formelor. Astfel se schimbă retorica şi
nu fondul. Autoarea devine „marea europeană” autoarea romanelor socotite „obiective” în
epocă. Prozatoarea şi-a lăsat o serie de scrisori intuitive în ceea ce priveşte felul său de a trece
de la o soluţie la alta. La 19 februarie 1914 mărturisea: „Acum însă, chiar când uneori scriu la
persoana a III-a, e o operaţie făcută în urmă: când compui ca să mă încălzesc bine de ce am de
spus trebuie neapărat să mă adresez direct cuiva real sau închipuit, să mă alipesc, să zic Eu…
Tu…”3
Ape adânci (1919) cuprinde o succesiune de evocări în care procedeele compoziţionale
alternează datorită stilului epistolar - motivul convenţional al scrisorilor găsite, Marea este o
naraţiune în ramă, Femei între ele, un Decameron sau alt Han al Ancuţei reuneşte confesiunile
a patru protagoniste, dna. Ledru, Mamina, Miss Mary şi povestitoarea însăşi. Marea devine un
simbol al operei; apar încă din prim-plan cărţile: invitată de o Alina, femeia care narează
soseşte în absenţa aceleia la moşie unde este găzduită în bibliotecă, adică într-un spaţiu
livresc, echivalentul unei lumi, unde va descoperi o carte, între filele căreia vor fi găsite
scrisorile.Aşadar, mărturisirile femeii aflate la mare sunt pregătite de câteva praguri livreşti.
Biblioteca apoi cartea şi scrisorile, deci scrisul însuşi, în diverse ipostaze, mediază accesul la
miezul prozei. Cu alte cuvinte „textul” constituie „contextul” paginii de literatură, se simte
aici o saturaţie livrească pur modernistă cu influenţă proustiană. Apare astfel livrescul şi
nocturnul, favorizând o stare meditativă deschisă către „straniu”. Personajul este accentuat de
nocturn, accentuând mai multe teme şi simboluri ce ordonează un discurs al interiorităţii.
Psihanalitic putem accentua simbolul mării insistând pe corespondentele ei: apă, orizont,
singurătate. Avem aici un trio al ipostazei feminine, inspiraţie preluată de la Freud. Avem
de-a face cu egocentrismul autoarei care menţine idealul datorită personajului Lilia, care
urmează o atitudine corporală datorită sensibilităţii sale exagerate. Scrisul ei duce către
jurnal, preluând chiar şi mitul Sburătorului în scrisorile ei.Hortensia Papadat-Bengescu se
foloseşte de scrisori şi în Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata, unde va folosi
disimularea ca tehnica narativă. Aici autoarea se simte absolvită de „păcatul” confesiunii, îi
permite divagarea pe un ton şi mai liber decât Marea, chiar libertin pe alocuri, într-un spirit
„curajos” pentru epocă: Bianca îşi declară fără ocol starea „maculată”, îşi admiră braţele,

2
Hortensia Papadat-Bengescu, „Autobiografie”, în Adevărul literar şi artistic, an. XVIII, seria a III-a, nr. 866,
11 iulie 1937, p. 5-7
3
Scrisori către G. Ibrăileanu, ediţie îngrijită de M .Bordeianu, Gr .Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al.
Teodorescu, prefaţă de Al .Dima şi N. I. Popa, vol. I, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p. 36.

868
pretinde a avea legături erotice şi dă detalii ce vor fi părut foarte îndrăzneţe la vremea lor,
scrie despre lună şi reia motivul Luceafărului într-un mod aluziv-senzual. Iorga apreciază: „Şi
e greu să se găsească un cetitor care să se poată orienta în paginile care se cheamă Lui Don
Juan, în eternitate îi scria Bianca Porporata; donna Bianca, donna Frosina şi regele Cataloniei
nu ajung ca să explice misterul”4. Alisia se va îndrăgosti de un necunoscut, rodul unui chip
dorit, schimbat de chipul său, care ne face să credem ca corporalitatea personajelor este
transpusă într-o lume mitică. Romanul Adrianei, ca şi Pe cine a iubit Alicia va aduce trecerea
spre obiectiv prefigurând pasul către roman. După modelul Romanului Adrianei se va
constitui şi Pe cine a iubit Alisia? având vocea naratoare care ne relatează cu ajutorul
bărbatului în vârstă. Nicolae Manolescu a comparat Femei, între ele şi Femeia în faţa oglinzii
cu Marea şi Lui Don Juan…: „dacă la eroina Mării sau Bianca Porporata, precumpăneşte
încercarea de exteriorizare a sufletului propriu, la doamna M. sau la Manuela, trece pe primul
plan aceea de a interioriza lumea”5.
În Sephora apare ceva nou: femeia poartă un monolog în faţa altei femei, nu se mai
confesează direct, vorbeşte despre o a treia. Trioul freudian se reface în formula: naratoarea -
Myriam – Sephora. Istoria Sephorei este una sărbătorească, dar şi neliniştitoare, o „aleasă” şi
destinul său de viitoare curtezană se împleteşte cu legendele ebraice, se lasă purtată de
cuvinte, devenind în final un simbol al unui neam, al „eternului feminin.
În opera Femei, între ele găsim diferite ipostaze ale feminităţii: Miss Mary e o tânără
nonşalantă, modernă, ocupată cu flirturi şi jocul de tenis; doamna Ledru e între două vârste,
elveţiancă, văduvă a unui român, fără copii, taciturnă, închizând în sine o dramă; mai în
vârstă, doamna M. are părul alb, e soţia româncă a unui belgian, bunică, dar frumoasă,
graţioasă, iar femeia care narează la persoana întâi pare să fie încă tânără, undeva între Miss
Mary şi doamna Ledru. Pentru prima dată la Hortensia Papadat-Bengescu acceptă să se
recunoască scriitoare şi îşi asumă astfel o poziţie lucidă între ficţiune şi planul metatextual.
Romanele care i-au consacrat literatura de excepţie a Hortensiei Papadat-Bengescu revin
ciclului început în 1926 prin „Fecioarele despletite” ciclul atingând apogeul cu „Concert din
muzică de Bach” şi „Drumul ascuns” şi se încheie cu romanul „Rădăcini”, roman de inspiraţie
proustiană. Pe bună dreptate, Hortensiei Papadat-Bengescu îi revine meritul unanim
recunoscut de ctitor al romanului românesc modern.
Femeia în faţa oglinzii, ne sugerează încă din titlu simbolul central al oglinzii, care
ordonează materia psihologică. Personajul principal e tânăra Manuela, sensibilă şi visătoare,
la limita maladivului, întruchipând eul profund feminin, în timp ce sora sa Alina, care apare
ca termen contrast, corespunde eului programatic. Nu se întâmplă mare lucru în roman decât
meditaţia Manuelei, îşi analizează stările, are viziuni, trăieşte din propriile sale închipuiri.
Pionul principal în opera scriitoarei îl constituie oraşul, un element în care regăsim doar
dezordinea omenească, oraşul devine un personaj care acaparează celelalte personaje în lupta
lor spre înavuţire. Hortensia Papadat-Bengescu scrie o literatură de factură citadină ce
surprinde conflictele sociale şi morale din marile oraşe, unde o burghezie mai degrabă pasivă,
se mulţumeşte să-şi conserve averile moştenite şi să-şi verifice, în reuniuni mondene,
prestigiul social deja fixat.

4
Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti contemporane, vol. II, Bucureşti, Ed. Adevărul, 1934, p. 302
5
Nicolae Manolescu, Arca lui Noe, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981, p. 14.

869
 Meritul spre noua orientare a autoarei i se datorează criticului Eugen Lovinescu, chiar
dacă ea deja îşi mobilizase întreaga energie creatoare în acest scop: „Aşadar voi scrie roman.
Da, voi scrie! Toate energiile se concentrează asupra acestui punct necunoscut, căci n-am
premeditat nimic şi nu caut nimic. Aştept starea de fapt şi va veni. În aşteptare mă întreb cu
multă curiozitate şi nu fără maliţie de mine, cam ce roman voi scrie”6. Experienţa
traumatizantă pe care o are ca soră de Cruce Roşie va fi valorificată în romanul de debut
Balaurul (1923). Titlul romanului e metaforic, „Balaurul” este trenul sanitar care aduce răniţii
de pe front deoarece reprezenta un tren negru şi lung cu ferestrele vagoanelor pentru camuflaj,
care circula noaptea şi pare o reptilă apocaliptică simbolizând iminenţa morţii şi suferinţe de
neîndurat. Romanul consemnează confruntarea personajului principal, Laura, în ipostază de
narator cu ororile războiului. Evocări ca „Omul căruia nu i se vede inima” sau „Ca să te
pomenesc” evocă scene greu de suportat.
Fecioarele despletite (1926) este primul volum al ciclului romanesc al Hallipilor, un
roman experimental având ca suport teoriile lui Sigmund Freud – după cum au afirmat voci
din rândul publicului receptor. Hortensia Papadat-Bengescu împlinise deja patruzeci şi trei de
ani când a publicat acest roman, în anul 1926. Hortensia Papadat-Bengescu îşi foloseşte
experienţa acumulată prin temele, motivele folosite, tipologiile de personaje conferind
romanelor care urmează în primul rând. Mini este personajul-reflector care este prietena
celorlalte personaje şi care vizitează pe rând casa membrilor familiei Hallipa studiind relaţiile
dintre personaje şi modificările care intervin în aceste relaţii. În momentul în care Mini
vizitează familia lui Doru Hallipa, la moşia din Prundeni observă disputa dintre cei doi soţi
Doru şi Lenora cauzată de fiica provenită dintr-o relaţie extraconjugală. Mika-Le, constituie
un dublu motiv de dispută al : pe de o parte, este un motiv de remuşcare pentru Lenora,
fiindcă îşi înşelase bărbatul, iar pe de altă parte, fiind imorală şi fără scrupule, Mika-Le a
determinat ruptura logodnei dintre sora ei vitregă şi un prinţ, Maxenţiu. Acest fapt va produce
ruptura dintre Lenora şi soţul ei şi ea se va interna la sanatoriul Walter. Cealaltă fiică, Elena
va accepta o căsătorie convenţională cu George Drăgănescu, om de afaceri bogat, însă de
origine socială modestă. Odată cu aceste schimbări din viaţa familiei viaţa rurală este
abandonată, luându-i locul viaţa citadină din Bucureşti. Mini va pune accent pe studiul
familiilor burgheze orăşeneşti.
Adriana, personajul din opera Romanul Adrianei va prefigura personajele feminine din
ciclul Hallipa, personaje ca Elena sau Lenora, dar şi anumite teme preluate mai apoi în
romanul de faţă, şi anume este vorba despre Adriana care este bolnavă de meningită, se
internează la spital şi se îndrăgosteşte de medicul ei. Acelaşi lucru se întâmplă şi în romanul
nostru care-şi va continua firul narativ în Drumul ascuns. Un alt motiv este acela de a reînvia
prin artă, prin muzică care este pentru Adriana marea pasiune ca şi pentru Elena.
Premoniţiile lui Mini devin realitate în momentul în care se dovedeşte că Mika-Le
încearcă să-i seducă iubitul surorii sale, pe Maxenţiu, motiv pentru care sora sa va rupe
logodna. Aceste fapt îi va cauza apoi şi depresia, o va trimite în cele din urmă la o şcoală de
corecţie, loc în care îşi va pierde feminitatea, frumuseţea. I se refuză dreptul de a asista la
nunta surorii sale, Elena. În urma atenuării subconştientului care o măcina Lenora va dezvălui
secretul existenţei lui Mika-Le, rezultatul unei relaţii extraconjugale cu un italian ce a fost

6
Hortensia Papadat-Bengescu, Femeia în faţa oglinzii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1968, p. 21.

870
angajat să renoveze moşia. Hotărăşte să se despartă de Doru şi se internează la Viena, la
clinica doctorului Walter, cu care se va recăsători în finalul. Mini este personajul atât martor
cât şi reflector al evenimentelor, consemnând destrămarea familiei, ruptă din rădăcinile ce
ţinuseră familia unită în viaţa rurală, Hallipi se cufundă în anonimatul marelui oraş: „Acum
nu-i mai putea recunoaşte. Se depărtaseră (…) Erau risipiţi în Cetatea vie, subt formă de
indivizi separaţi, piese despărţite dintr-un tot descompus, pentru a deveni fiecare un resort
iniţial de activitate nouă. Lenora în sanatoriul ei! Mika-Lé prin deda urile traiului ei. Elena
Drăgănescu în locuinţa ei somptuoasă, dar prea nouă – Hallipa, cel care lucrase pământul şi
purtase cizme trainice de lut, acum cernut prin sita oraşului, cutreiera cu picioare de argilă în
căutarea casei de închiriat” .
Concert din muzică de Bach (1927) este romanul care constituie capodopera prozei
scriitoarei, având o cu totul altă perspectivă narativă vizavi de romanul precedent şi unde rolul
lui Mini, personajul reflector este înlocuit de un alt personaj: Nory, prietena ei. În romanul cu
acest titlu, acţiunea are loc în jurul unei serate muzicale, mereu amânate, din motive diferite.
Concertul va fi condus de un celebru muzician pe nume Victor Marcian şi evenimentul artistic
va polariza atenţia întregii lumi mondene a Capitalei. Scriitoarea urmăreşte conflictele şi
tragediile din trei familii înrudite: Rim, Maxenţiu şi Drăgănescu. Relaţiile dintre cele trei
familii sunt: Elena îl va cunoaşte, cu prilejul repetiţiilor pentru concert, pe Marcian, de care se
va îndrăgosti, părăsindu-şi soţul; doctorul Rim va întreţine relaţii incestuoase cu Sia, deşi
aflase că este fata soţiei sale, Lina, dintr-o adulterină din tinereţe cu Lică Trubadurul. Acest
Don Juan de mahala bucureşteană va deveni profesorul de echitaţie al soţiei lui Maxenţiu,
Ada Razu, supranumită „făinăreasa”. Ada, o burgheză îmbogăţită, al cărei tată avusese fabrici
de morărit, devine amanta lui Lică, în timp ce soţul ei se stinge încet, din cauza unei maladii
pulmonare incurabile. Devenit o prezenţă inoportună pentru cei doi amanţi, Maxenţiu va fi
trimis în străinătate, unde va muri într-un sanatoriu, în urma unei crize de hemoptizie. Sia a
întârziat mintal şi aproape o handicapată, va deceda din pricina unui avort nereuşit. La
moartea ei se va reuni întreaga familie, nu ca s-o plângă ci ca să-şi verifice prestigiul şi
unitatea, pe care nefericita bastardă le pusese în pericol, din cauza vieţii sale clandestine.
Concertul din muzică de Bach va fi un triumf pentru melomani, dar va marca disoluţia
căsniciei familiei Drăgănescu. Elena va pleca în străinătate, în compania muzicianului de care
se îndrăgostise, admirându-i prestanţa şi virtuozitatea muzicală. O pondere mai mare revine
acum şi autoarei-naratoare a evenimentelor dintr-o perspectivă mai pregnant omniscientă, dar
şi tehnicii schimbării de rol preluată de la Carl Gustav Jung şi de la alţi teoreticieni ai
psihanalizei moderne. Personajul reflector va fi constituit de două personaje: Mini şi Nory
Baldovin. Creatoarea Concertului din muzică de Bach, foloseşte ca pretext pregătirea unui
concert pretenţios, într-o societate de mari vanităţi, spre a desfigura tocmai preţiozitatea,
demontând treptat, dar sigur structuri umane şi descoperind autentice structuri social-
psihologice. Avem o structură de realitate-aparenţă prezente o dată cu cele două personaje se
vor „doamne de lume bună”, în realitate ele fiind parvenite: Elena, o Hallipa, s-a căsătorit cu
industriaşul Drăgănescu pentru a câştiga terenul averii; cealaltă, o fostă făinăreasă, încheagă o
căsătorie cu prinţul Maxenţiu numai pentru a deveni prinţesă. Prima organizează un „concert
din muzică de Bach” pentru a atrage în casa ei „high-life-ul”, deci pentru a se încorpora
acestei „lumi bune”. Cealaltă îşi plimbă soţul pretutindeni ca pe o mascotă, ştiind că fără el,
poziţia ei este nulă. Mai mult chiar, cele ce susţin atitudinea „modernă” a vieţii

871
extraconjugale: Elena îl caută cu asiduitate pe marele pianist Marcian, iar Ada îi impune lui
Lică Trubadurul poziţia de amant în propria-i casă. Ambele „doamne” propun structura
feminină a unui mediu dezolant dintre structura fizică şi cea psihologică.
Hortensia Papadat-Bengescu foloseşte tehnica naraţiunii şi analiza, dar şi comentariul
şi descrierea exterioară, fiind omniscientă, perspectiva aleasă nu este şi impersonală.
Procedeele romanului doric interferează cu cele ale ionicului. Creatoarea Concertului din
muzică de Bach este, se poate spune pe drept, nu doar o prozatoare de tranziţie, ci o autentică
romancieră modernă, căci propune suficiente modele ale pătrunderii psiho-sociale.
În Drumul ascuns sunt urmărite personajele romanului anterior: Lenora Hallipa
divorţează de Doru şi se va recăsători cu doctorul Walter, a cărui pacientă fusese în sanatoriu,
Ada se străduieşte să-i creeze lui Lică o partidă socială decentă în lumea Capitalei. În acest
roman avem alte personaje principale: medicul de boli nervoase, Walter, şi cea de-a doua fiică
a Lenorei, Coca-Aimee. Walter fusese un student foarte bun, dar sărac, care acceptase un
compromis josnic şi anume să devină amantul unei bătrâne evreice milionare, Salema Efraim
(care cântărea 110 kilograme), a ajuns să resimtă un dezgust fizic faţă de orice femeie şi
evoluase spre frigiditate. Drept recompensă, ea îi va lăsa moştenire tânărului medic întreaga
avere şi palatul Barodin, pe care Walter îl va transforma într-un spital de lux pentru bolile
nervoase ale celor bogaţi. Lenora va duce o viaţă separată de soţul ei, care devenise un om
steril sufleteşte apoi ea se va îmbolnăvi de cancer genital, ce îi va fi fatal. Intervenţia
chirurgicală fiind tardivă, Lenora va deceda, după ce îl convinge pe Walter să se
recăsătorească cu fiica sa, Coca-Aimee, o adolescentă rece, snoabă şi amorală, care fusese
crescută în străinătate într-un pension. Ţelul ei unic este să realizeze o căsătorie strălucită,
care să-i faciliteze înavuţirea rapidă şi parvenirea socială. La început, simţindu-se izolată de
familie, va invita o prietenă de studii, Hilda, care era de origine germană. Când îşi dă seama
că doctorul Walter s-a îndrăgostit de prietena sa o va goni fără nici o ezitare. După ce
traversează câteva aventuri obscure şi chiar perverse, se va căsători cu Walter, imediat după
moartea mamei sale. Nu-l iubeşte şi scopul ei învederat îl formează opulenţa materială,
prestigiul social şi moştenirea în perspectivă a uriaşei lui averi. Bastarda Mika-Le, adăpostită
de milă în casa Drăgănescu, îşi trădează pentru a doua oară sora, dezvăluindu-i lui
Drăgănescu relaţia sentimentală dintre soţia lui şi Marcian. Drept El va avea un atac de cord şi
va fi transportat în sanatoriul Walter, unde moare fulgerător în urma unui infarct. Moartea lui
Drăgănescu o obligă pe Elena să revină în ţară, cu ocazia înmormântării lui.
Apar alte tehnici ale autoarei: vocile interioare, introspecţia se diminuează,
perspectiva se obiectivizează, trăirile vi dinafară. Lenora şi Walter vor locui la Sanatoriul
Walter împreună cu fiica lor: Coca-Aimee. Romanul va pune accentul pe un trio conjugal:
Lenora – Walter - Coca-Aimée. Lenora nu mai este o femeie vioaie ci una vegetativă, timidă.
Sanatoriul este un loc unde regăsim mai degrabă bolnavi închipuiţi . Autoare nu ne mai
dezvăluie boala din perspectiva bolnavei, ci al unei exteriorităţi. Drumul ascuns este un roman
psihologic, un roman al discursul prin amintiri. Aspectul cu adevărat proustian al romanului
constă în zugrăvirea acestei atmosfere snobe cu toate consecinţele ei: artificialitate,
perversiune, boală. Nu lipseşte nici latura artistică, deşi ea este încă incipientă, dovadă de
civilizaţie coaptă prematur.
Firul narativ se continuă în romanul Rădăcini, unde este prezentată reîntoarcerea
Elenei din străinătate, care se căsătoreşte cu muzicianul, cuplu care va fi distrus de

872
neînţelegeri. Însoţită de băiatul ei din prima căsătorie, Ghighi, Elena Hallipa va încerca să
rentabilizeze moşia de la Prundeni, abandonată de tatăl său. Părăsirea oraşului şi regăsirea
sensului vieţii rurale sunt înţelese de Elena ca o renaştere spirituală. Ea vrea să devină o
autentică moşiereasă şi să se dedice educării fiului ei. Ghighi, însă, este un temperament fragil
şi nervos, care îl iubise foarte mult pe tatăl său adoptiv. Neputând suporta despărţirea mamei
lui Marcian, băiatul se va sinucide, dezechilibrând definitiv viaţa intimă a Elenei Hallipa. Un
alt fir epic al romanului îl constituie Aneta Pascu, o adolescentă din Vaslui, care atrasă
irezistibil de mirajul marelui oraş, capitala, fuge de acasă şi se stabileşte la Bucureşti invocând
ca pretext dorinţa de a face studii universitare, dar care de fapt nu frecventa cursurile ci se
supune celor mai grele privaţiuni, suferă de foame, de frig, nu are un domiciliu stabil, numai
din dorinţa iraţională de a fi în Bucureşti. O dată cu atenuarea acestor greutăţi starea psihică
se agravează, este rănită în momentul în care încearcă să urce într-un tramvai în mers, dar
datorită medicului Caro,prieten cu Nory se va întoarce în locul natal.
Ultimul roman care încheie ciclul Hallipa îl constituie romanul Străina, încredinţat
editurii Ciornei spre tipărire a fost pierdut. Acţiunea acestuia este continuare celorlalte
romane apărute anterior în care personajele din ciclul Hallipa, cum ar fi Coca-Aimée, devenită
soţia tatălui vitreg poate fi reconstituită vag pe baza câtorva fragmente risipite în diverse
reviste literare din epocă. Destinele multor personaje se încheie aici: doctorul Walter se
sinucide experimentând o otravă al cărei antidot corect nu-l identificase; moare şi Marcian,
în vreme ce apar alte câteva personaje noi, Ina (străina), Lucian etc.
Hortensia Papadat-Bengescu reuşeşte să se joace cu subconştientul personajelor sale,
trăind în mijlocul romanelor sale, aducând iluzia adevărului Asimilarea activităţilor psihice cu
material-corporalul, cu obscurele fenomene patologice, aberante, este încă un aspect prin care
Papadat-Bengescu prefigurează evoluţia ulterioară a literaturii europene.
Hortensia Papadat–Bengescu începe să scrie ca o consecinţă a nemulţumirii vieţii de
familie, în urma unei căsătorii de convenţie. Chiar şi personajele ei vor săvârşi acest gen de
căsătorii pentru a urca în „lumea bună”. O regăsim pe scriitoare în personajele ei, printr-o
corporalitate sufletească mai mult decât fizică, trăind cu sensibilitate şi disimulare o dată cu
personajele sale,de cele mai multe ori maladive. Forţa ei creatoare constituie şi o răzbunare a
convenţiilor şi mondenităţilor burgheze, a vremii în care trăieşte, o lume în declin. Trupul
devine o protecţie a întregilor refulări, a tuturor simţămintelor, lăsându-le să iasă doar în
momentele oportune. O dată cu degradarea spirituală, se degradează şi trupul, care intră în
domeniul maladivului. Corporalitatea este folosită şi de Hortensia Papadat-Bengescu insistând
pe trupul sufletesc ce este în operele sale.

Bibliografie:

Bibliografie orientativă
CHEVALIER, Jean şi GHEERBRANT, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. I, Ed. Artemis,
Bucureşti, 1994;
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, vol. Ape adânci, ediţia I, Ed. Librăria
Alcalay,Bucureşti, 1919;
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, Fecioarele despletite, Ed. DACIA, Cluj - Napoca,
1986;

873
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, Femeia în faţa oglinzii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1968;
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, Lui Don Juan în eternitate, Ed. Minerva, Bucureşti,
1968.
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, Opere, vol. III, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973;
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, Portret de romancier, Editura Albatros, Bucureşti,
1976;

Bibliografie critică
CROHMĂLNICEANU, Ovid S., Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, Editura Cartea
Român
DUMITRIU, Dana, Ambasadorii: sau despre realismul psihologic, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 1976;
IORGA, Nicolae, Istoria literaturii româneşti contemporane, vol. II, Bucureşti, Ed.
Adevărul, 1934;
LAERTIOS, Diogenes, Despre vieţile şi doctrinele filosofice, trad. de C. I. Balmus, Editura
Polirom, Iaşi, 1997;
LOVINESCU, Eugen, Hortensia Papadat-Bengescu Antologie, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1976;
MIHĂILESCU, Florin, „Hortensia Papadat-Bengescu sau răzbunarea creaţiei”, în Prefaţă,
Concert din muzică de Bach, Bucureşti, 2010;
MANOLESCU, Nicolae, Arca lui Noe, vol. II, Bucureşti, Ed. Minerva, 1981;
MUŞAT, Carmen, „În căutarea scrisului încet”, în Atelier LiterNet, 2007;
NOICA, Constantin, Meditaţii de filosofia primă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992;
PROTOPOPESCU, Alexandru, Romanul psihologic românesc, Ed. Eminescu, Bucureşti,
1978;
VANCEA, Viola, Hortensia Papadat-Bengescu Antologie, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976;
VIANU, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Albatros, Bucureşti, 1977;
Scrisori către G. Ibrăileanu, ediţie îngrijită de M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan
Mănucă şi Al. Teodorescu, prefaţă de Al .Dima şi N. I. Popa, vol. I, Bucureşti, Editura
pentru Literatură, 1966;

Reviste
PAPADAT-BENGESCU, Hortensia, Note şi impresii, Iaşi, Ed. Viaţa românească, 1920, apud
Însemnări literare, an I, nr. 1, 1919;
PAPADAT-BENGESCU, Hortensia, „Autobiografie”, în Adevărul literar şi artistic, an.
XVIII, seria a III-a, nr. 866, 11 iulie 1937;
PAPADAT - BENGESCU, Hortensia, Arabescul amintirii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de
Dimitrie Stamatiadi, în Revistea de istorie şi teorie şi literară, Colecţia „Capricorn”,
1986;
VIANU, Tudor, în Caiete critice, nr. 1-2/1986;

874
 POETICA SPAŢIULUI IN ROMANUL CITADIN
The Poetics of Space in the Urban Novel
PhD Candidate Cristina SCULIŢĂ
„Ştefan cel Mare” University of Suceava

Abstract

Romantic authors believed that nature reflects the state of mind. Their native predisposition to
daydreaming explains their wish of retreat in the quiet countryside. But the anxiety of modern existence finds its
counterpart in the urbane whirl. The city is the right decor for the representation of characters’ spiritual
metamorphosis. Although its investment as a supracharacter is not a recent invention, Balzac prefers it for the
suggestion of a dehumanizing setting; the city is fully represented in its many guises in the modern novel: dark
and hopeless at Bacovia, obsolete at Calinescu or meditative at Camil Petrescu.- the city, urban whirl,
dehumanizing setting, the room.

Keywords: poetics, modern city, urban whirl, space

In eseul Pământul şi reveriile repaosului, Gaston Bachelard propune analiza psihocritică

a formelor statice ale materiei, cu exemplificări din domeniul geologicului. Autorul observă în
morfologia spaţială expresia nostalgică a paradisului pierdut la naştere. Toposul concentric,
reprezentat prin casă, grotă sau peşteră, semnifică eterna întoarcere umană la momentul genezei,
formele geologice enumerate, nu întâmplător concentrice, se referă în mod evident la misterul
feminităţii. Identificăm aluzia la virtuţile feminine şi în heraldica citadină. In arta romană antică,
oraşele erau reprezentate prin intermediul figurilor feminine, purtând coroane care evocau
crenelurile zidurilor. La iudei, oraşul reprezintă idealul comunităţii umane armonioase.
Organizarea orasului reflectă ordinea spirituală cerească. Exemplul potrivit este Ierusalimul, un
oraş de sorginte divină şi totodată, un spaţiu pământesc. Din contra, în imaginarul antic, Roma
semnifica existenţa nenaturală şi coruptă. In alchimie, un oraş de aur sau ceresc simbolizează
oraşul divin şi destinaţia călătorului. Amintim aici şi de Meka şi Meka, destinaţia sacră din poemul
lui Al. Macedonski. In literatura modernă, viziunea asupra spaţiului se modifică sensibil prin
inserarea angoasei existenţiale a personajului, care observă că este captiv într-un destin absurd.
Spaţiul locuit este refracţia terifiantă a claustrării biologice. Topografia modernă ne prezintă o
triadă semnificativă şi descendentă: oraşul, casa, camera. Cadrul citadin este reprezentat sub
multiple ipostaze, în funcţie de viziunea temperamentală a naratorului. In prima jumatate a
secolului XX, în perioada mimetismului entuziast care solicită apropierea de modelele europene,
oraşul devine decorul propice pentru odiseea psihologică a protagonistului, frământat de
revelaţiile conştiinţei. Hiatusul dintre promotorii modernismului şi nostalgicii trecutului se
defineşte şi prin perspectiva diferită asupra toposului acţiunii. Adversarii modernismului
proiectează, invariabil, imaginea cetăţii malefice, cu potenţial devastator pentru idealismul
tinerilor. In tabăra modernilor, celebră rămâne diatriba lui Camil Petrescu, lansată împotriva
literaturii de inspiraţie rurală, care se face culpabilă în ochii romancierului modern de
anacronism. Aspiraţiile literaturii moderne, susţine Camil Petrescu se îndreaptă spre reprezentarea
psihologiei intelectualului, trăitor exclusiv în cadrul citadin.

875
 In poezie, perspectiva asupra toposului modern se dovedeşte şi mai generoasă, prin
multiplicarea sensurilor. Oraşul este un cadru glacial, claustrant, cu un evident caracter de
dezumanizare, dar propice pentru revelarea suferinţelor nevrotice. In lirica lui Bacovia, oraşul
circumscrie gradat decoruri care converg spre ideea finitudinii temute şi aşteptate: parcul,
periferia, cârciuma, locuinţa sordidă, cimitirul, cavoul.
Lucian Blaga remarcă în scenografia cetăţii moderne semnele declinului şi extincţia
mitului: ”Umblă maşinile subpământeşti. In nevăzut peste turnuri/ intercontinentale zvonuri
electrice./De pe case antenele pipăie spaţii/cu alte graiuri şi alte veşti// Semnale se-ncrucişează
albastre prin străzi./In teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului./Se profeţesc prăbuşirile,
sfârşesc în sânge cuvintele/Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului.// Arhangheli sosiţi să
pedepsească oraşul/s-au rătăcit prin baruri cu penele arse./Danţatoarea albă le trece prin sânge,
râzând s-a oprit/pe-un vârf de picior ca pe-o sticlă întoarsă.//Dar sus, la o mie de metri-nălţime,
spre răsărit/stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi/şi-n miez de noapte râtul
mistreţilor/deschide izvoarele”1
In proza realistă regăsim în descrierea oraşului, în speţă a Bucureştiului, ales intenţionat
pentru sugestia de amalgam imoral, imaginea lumii putride, reiterând cetatea Gomorei. Estetica
realistă configurează descrierea treptată, care evoluează gradat de la imaginea panoramică până la
decorul intim al personajului. In romanele lui George Călinescu, la o primă vedere, influenţa
balzaciană explică relaţia cauzală dintre protagonist şi mediul locuit şi descrierea se dovedeşte
eficientă în stabilirea trăsăturilor personajelor. Atras de analiza cazurilor patologice, scriitorul
realist devoalează prin intermediul descrierii exterioare, fixaţiile personajului tipologic.
Avatarurile personajului se reflectă în degradarea vizibilă a locuinţei acestuia, iar mania achizitivă
se revelă prin aspectul compozit şi vetust al casei. Exemplul îl oferă scena care deschide romanul
Enigma Otiliei, prilej cu care se constată apropierea dintre senilul moş Costache şi locuinţa
demodată de pe strada Antim, ea însăşi „o caricatură de moloz”. Asemănarea până la identificarea
totală dintre proprietar şi casa în care locuieşte este un element narativ constant în scrisul lui G.
Călinescu, vădind, dacă nu o anticipare a absurdului, un vizibil apetit ironic. Astfel, capitolul Casa
cu molii din romanul călinescian Cartea nunţii constituie o prezentare hilară a lăcomiei senile.
Similitudinea dintre personaj şi spaţiul locuit nu se opreşte însă doar la reprezentări groteşti. Un
exemplu diferit îl constituie camera Otiliei, un spaţiu care invită la descifrarea misterului feminin.
„In apropierea ferestrei se afla o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi multe sertare. In faţa ei
se vedea un taburet rotativ de pian. Sertarele de la toaletă şi de la dulapul de haine erau trase în
afară în felurite grade, şi-n ele se vedeau, ca nişte intestine colorate, ghemuri de panglici, cămăşi
de mătase mototolite, batiste de broderie şi tot soiul de nimicuri de fată. Cutii de pudră numeroase,
unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de
toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau
pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de moda franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note
muzicale pentru pianoforte. In cameră mirosea pătrunzător a pudră şi a parfumuri[…] Atunci văzu
că patul era el însuşi plin de tot felul de nimicuri, de perne de catifea cu broderii aplicate, de
păpuşi de stofă, de rochii şi jupoane zvârlite în grabă, şi că nu se zărea nici umbră de plapumă ori
de întocmire pentru aşternut.”2
Analiza camerei denotă temperamentul eroinei. Observând derutat detaliile decorului,
care compun o dezordine creativă, Felix recunoaşte prezenţa unei eroine boeme, tânără şi
nonconformistă. Temperamentul artistic al fetei este subliniat prin elementul cromatic şi prin

876
aluziile muzicale. Reţin atenţia motivul specular, care întreţine sugestia mirajului exercitat de
personajul feminin şi referinţa la histrionismul Otiliei, prin impresia generală asupra camerei, de
„cabină teatrală”
Aceeaşi fascinaţie o exercită prezenţa feminină în organizarea decorului domestic
modern. In Patul lui Procust, inteligenta spaţiului interior stimulează atracţia erotică.
Admirându-şi locuinţa, elegant amenajată, în acord cu tendinţele cubiste ale timpului, Fred se
recunoaşte atras inexorabil de doamna T. Apetenţa pentru estetic în toate formele lui- şi Patul lui
Procust include numeroase referinţe estetice, prezentate semi-doct, discursul lui Fred despre
moda masculină, fiind un astfel de exemplu, generează sentimentul erotic. In descrierea locuinţei,
sunt etalate informaţii despre tendinţele decorative ale secolului modernităţii: „Dormitorul,
dominat de fumuriu lăcuit şi de auriu, căci şi tapetul era cu pătrate de culoarea paiului degradat,
avea un pat-divan mare foarte jos, sprijinit pe picioare mici, ca un scaun, scurte şi drepte. Pe el o
mare cuvertură de catifea păroasă, aurie, jos un puf, cât o roată, de rips albastru. Un dulap care
abia îmi venea până la piept, dar gros, cu uşi laterale, era înspre căpătâiul patului şi peretele din
fund. Mai erau două fotolii joase, largi, cu spate de divan şi cu răzămătoare laterale de nuc lăcuit,
arcuite până la podea, comode, cu duble perne de mătase înflorată, albastre de tot.”3
Cromatica în nuanţe complementare de albastru şi auriu întreţine atmosfera spirituală a
locuinţei. Fred recunoaşte în locuinţa pe care o vede pentru prima dată, proiecţia paradisului
casnic, însufleţit de prezenţa femeii.
Vorbind despre o stare similară, Guy de Maupassant nota” Când m-am aflat acolo
singur, am cercetat pereţii, mobilele, întreaga fizionomie a apartamentului pentru a-mi instala
acolo spiritul.”4
Casa iubitei devine în Cel mai iubit dintre pământeni preambulul descoperirii erotice.
Protagonistul, Victor Petrini îi vizitează pe soţii Nicolau şi este uimit de opulenţa rafinată a
locuinţei.
„ Ceea ce mă izbi de la început fu eleganţa şi somptuozitatea intrării, scara largă în spirală,
cu trepte parcă de marmoră, cu ferestre imense de o parte şi de alta. Uimirea mea crescu când
intrarăm înăuntru. Nu mai văzusem până atunci ceva atât de atrăgător, atât de artistic aş zice,
camere mari cu draperii violete, cu pereţii plini de tablouri şi rafturi de cărţi, cu plafoanele
ornamentate, fotolii şi scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal uriaş, o sufragerie şi un
hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nişe nenumărate cu geamuri vechi, parcă din
secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă. Biroul lui Petrică era
atât de spaţios încat simţii invidia, mi-ar fi plăcut şi mie să am ceva asemănător. Oricum ai fi zis
că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn preţios, probabil nuc, care se
întindea pe doi pereţi.” 5
Viziunea paradisului domestic, în care biblioteca evocă labirintul lui Borges, constituie
mobilul seducerii femeii care stăpâneşte acest loc. Dacă în cazul Matildei vorbim de o seducţie
agresivă, spontană, preponderent vizuală, în cea de-a doua poveste de dragoste a romanului, a
idilei cu Suzy, atracţia se profilează treptat, dar cu efect durabil.
Suzy, asemenea Ariadnei, îşi conduce eroul prin labirint.„ Deschise apoi uşa, mică în
comparaţie cu zidurile şi coloanele intrării, cu capiteluri şi incrustaţii, dar frumoasă, din lemn
galben, ce-o fi fost, stejar bine lustruit, miez de trandafir. […] văzui cât de mari erau şi ferestrele,
pe jumătate acoperite de draperii albastre, şi cât de întinsă era casa, fiindcă în fund, ridicată mai
sus cu câteva trepte, se vedea în prelungire o altă incapere, cu un uriaş geam îndepărtat, prin care

877
brazii intrau parcă înăuntru. Peste parchetul strălucitor (galben cu infiltraţii negre), un covor care
făcea ape albastre şi violete acoperea doar centrul holului. Fotoliile şi masa din mijlocul lui mi se
părură prea mici pentru această enormă încăpere care, observai, şi la dreapta ei se mai prelungea,
tot aşa, prin câteva scări, una, mai intimă însă, cu nişe şi canapele şi lămpi cu picior…”6
Camera fetei întreţine sugestia de spaţiu privilegiat, neatins de vitregiile prezentului : „
Această încăpere nu era cu mult mai mare decât a mea… Există într-o odaie detalii, în fond
neînsemnate care îi schimbă înfăţişarea obişnuită şi îi dau o aură de lux, de frumuseţe deosebită,
care farmecă şi odihneşte gândul şi visul zboară liniştit, mărind, dilatând clipele, sporind adică în
noi valoarea timpului: aici, îţi spui, aş putea trăi ani nesfârşiţi fără să mai doresc nimic, aş putea
munci fericit zi de zi şi aş putea muri pe deplin împăcat şi departe de…Intâi acel coridor lateral,
acele oglinzi discrete şi acel pluş gri de pe jos, apoi a doua uşă care dă în odaie…Patul era
acoperit de o patură tot albă, de camilă, cu ţesătură densă, cearşafurile de olandă, de albeaţa
zăpezii, perna, bogată, din aceeaşi pânză, rezemată de speteaza scaunului, spetează minunată însă,
de culoarea minunată a paltinului lustruit…Plafoniera, un buchet de petale şi lacrimi de cristal,
fereastra lată dintr-o singură bucată şi care se deschidea în afară prin răsucire, şi prin fereastră
vârfuri de brazi, şi în odaie un pătrunzător miros de răşină, care îţi insinua în simţuri, asemeni unui
drog, o parcă uitată euforie de bien- être, de tinereţe şi putere, de revenire la idealuri pe care le
credeai îmbătrânite, naivităţi al căror farmec îl uitaseşi, naivităţi de care eşti conştient şi n-ai vrea
să le schimbi cu înţelepciuni dure şi ruginite, ca şi când din întâmplare, de surpriză şi de miracol
trebuie să…”7. Imaginea interiorului, cadru prin excelenţă feminin, protector şi calin întreţine
iluzia existenţei paşnice, primordiale. Intoarcerea repetată la acest spaţiu reiterează fericirea
edenică.

Note:
1. Lucian Blaga- Veac, vol. Lauda somnului
2. George Călinescu- Enigma Otiliei, Ed. Cartex, Bucureşti, 2009
3. Camil Petrescu - Patul lui Procust,Ed. Gramar, Bucureşti, 2004
4. Guy de Maupassant- Clair de lune, citat în Gaston Bachelard, Pamântul şi reveriile repaosului,
Ed. Univers, Bucuresti, 1988
5. Marin Preda- Cel mai iubit dintre pământeni, Ed. Marin Preda, Bucureşti, 1993,vol. I, pag. 102
6. ib,id, vol. III,pag. 52
7. ib,id, vol. III, pag. 53

Bibliografie:
Bachelard, G. - Poetica spaţiului, Ed Paralela 45, Bucureşti, 2005
Bachelard, G - Pamântul şi reveriile repaosului, Ed. Univers, Bucureşti,
1988
Chevalier, J, Gheerbrant, A- Dicţionar de simboluri, Ed Artemis, Bucuresti, 1995
Manolescu, Nicolae - Istoria critică a literaturii române, Ed. 45, Bucureşti, 2008
Shepherd, Rowena-1000 de simboluri, Ed. Aquila, 1993, Oradea

878
 SHAKESPEARE AND VOICULESCU: COMMUNION THROUGH SONNETS OR
JUST PLAIN COMUNICATION

PhD. Candidate Sorin Gheorghe SUCIU

“Petru Maior” University, Târgu-Mureş

Abstract
Our paper aims to reveal the way in which the dialogue between Shakespeare’s and Voiculescu’s
sonnets works, in and through time. We are using, among others, Mihail Şora’s ideas about dialogue and
understanding in order to establish if there is a communion or just plain communication, an unevenly dialogue,
given the different visibility levels of the two poets’ works. In addition, we are trying to point out the elements
which permit us to underline the iconic character of our two poets’ writings, starting from Sorin Dumitrescu’s
applicative demonstrations regarding iconology.

Keywords: icon-poem, sonnet, epigone, communion, creation

The question on which our interpretation is based refers to the existence of a dialogue,
in and through time, a fruitful communication between the two works of art named in the title
of Voiculescu’s cycle: Shakespeare’s Last Sonnets. Imaginary Translation.1 Moreover, our
intention is to establish if there is a spiritual communion, across almost half millennium,
between Shakespeare’s and Voiculescu’s sonnets. Another goal is to discover if there is to be
found iconic writing (as it is revealed in Sorin Dumitrescu’s work2) in Romanian poet’s
imaginary translation of “the divine Brit’s”3 sonnets. There will not be a comparative attempt,
because others have done it before us, and, anyway, the space of this paper wouldn’t allow
such an undertaking. Besides, talking about the poetic imagery (“une creation d’un seul jet”4)
in the discourse of poetic reverie seen as “polyphony of the senses”, Gaston Bachelard states
that a psychologist would consider mandatory the study of an inspired poet, but, such a work
would be useless because of the irrelevance of comparing geniuses from the inspiration angle:
“the comparison between inspired poets would cause the dissolution of the essence of
inspiration.”5 Of course, taking into account the fact that both Shakespeare and Voiculescu
were great artisans of the word, no one could challenge the fact that inspiration had been an
important element of their poetic work.

1
V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, tabel cronologic, prefaţă
şi referinţe critice de Roxana Sorescu, Editura Art, Bucureşti, 2010. We have to mention the fact that there is a
capital difference between translation (plain translation from a language into another) and imaginary translation
(seen as literary creation, interpretation). Ştefan-Augustin Doinaş points out this difference with verses from
Lucian Blaga’s poem, Stihuitorul (The Verse Maker): “Translating. I always translate / into our Romanian
language / a song which my heart / tells me, sweetly babbled, in its language.” (Şt. Aug. Doinaş, Eseuri, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1996, pp. 133-144). The translation made in this paper comes from the author.
2
Sorin Dumitrescu, Noi şi icoana. 31+1 iconologii pentru învăţarea icoanei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2010.
3
Shakespeare’s sobriquet in “Eminescu’s youthful enthusiasm”, as Perpessicius points out. (Perpessicius,
„Sonetele unei iubiri”, studiu introductiv la V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în
traducere imaginară de V. Voiculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. IX).
4
Friedrich Schlegel apud Gaston Bachelard, Poetica reveriei, trad. de Luminiţa Brăileanu, Editura Paralela 45,
Piteşti, 2005, p. 14.
5
Gaston Bachelard, op. cit., p. 15.

879
 Our short journey into the land of the imaginary translation of “the northern eagle’s”6
sonnets begins with Constantin Jinga, the one who underlines the iconicity of Voiculescu’s
writing: “Voiculescu believes in the edifying power of literature but not in the magic of the
text. And that is a fact even if, in his work, the sacred aura of the letter is the result of a
deliberated act of «contamination». The text has to work as an icon: meaning, to stylize the
significant shapes of the century in a form and on a frame of biblical origin, until they are
reaching the stage of a symbol, and to offer them as a support for contemplation rather than
meditation. And the only way in which the shapes of the century could be brought to the stage
of a symbol is by contact, by painting them on a canvas which was discretely impregnated
with already known elements.”7 From here one could infer a link to that “inner scenery”8
which Ovidiu Papadima revealed in Voiculescu’s poetry, a scenery which proposes itself for
contemplation, as an icon does. Besides, even George Călinescu9 saw the iconic character of
Voiculescu’s poetic work. Despite the obvious Platonism – “I have unlocked the realm of the
eternal forms; / To the arch-moulds that call for us to be restored.” CLXX (16)10 - or, better
said, just because of that, the Christian root of Voiculescu’s sonnets is to be revealed, as
Valeriu Anania11 did it. He was the one who considered the Canticles as a model for our
poet’s work, even if the author of the sonnets wouldn’t recognize that.
In addition, for a clearer image regarding the icon maker’s liberty of expression, we
have to say that Sorin Dumitrescu, a painter himself, welcomes the icon painter’s
inventiveness, as an innovating artist, but only in the spirit of “the creative fidelity” towards
the support-text: “For such an icon-maker, the written support-text is not only the prime cause

6
See note no 3.
7
Constantin Jinga, Biblia şi sacrul în literatură, Editura Universităţii de Vest, colecţia episteme [2] Timişoara,
2001, p. 61.
8
Ovidiu Papadima, Peisajul interior din poezia lui V. Voiculescu în „Gândirea”, Bucureşti, an XXII, nr. 7,
august – septembrie, 1943, pp. 390-398.
9
Referring to the poetry written between The Great War and WW II, the Romanian representative critic writes:
“Not in particularly searching for color, Mr. Voiculescu’s scenery becomes colored through the way in which
one sees it. It is to be found here something resembling the Transylvanian glass painted icon, where the color
spots are the matter and the drawing lines are accidents which could be removed without harming or destroying
the painting. I’m giving only an example which could serve as a base for an icon: «Turn to the sunbathed shore; /
Piously flows clear mountains knelt in pines, / There, where is no clear river and no trail / And, peacefully, the pace puts
sighs on top of thorns.»” (George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia regală pentru
literatură şi artă, Bucureşti, 1941, pp. 797-800). Therefore, ”the way in which one sees” this scenery seems to give us
an idea about Voiculescu’s ego and puts each and every one of us into a contemplating state, a preliminary state
necessary for reaching that moment of transposition, through the icon-poem, into the “distance.” The seeing takes
the place of looking.
10
V. Voiculescu, op. cit., p 578.
11
“Using the tool of artistic ambiguity, the poet builds his cycle of ninety poems claiming the Shakespearian
model, but, in reality, he guides himself, not recognizing that fact, by the pattern of the Canticles.” (Valeriu
Anania, „Introducere” la Cântarea Cântărilor în Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod,
Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul
Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 870). Even more; “The
purest and clearest expression of faith and religious sentiment in the entire Romanian literature is to be found in
the work of the great poet Vasile Voiculescu. […] Through meditation and spiritual exercises of Hesychia (the
path of silence and peace in eastern orthodox faith, our note S. G. S.) he overtakes the state of ecstasy and
reaches up into the entasis state, meaning […] the meeting of the ego with the Logos. The literary fruit of this
experience, or, more accurate, its artistic expression is the cycle The Last Sonnets of Shakespeare in Imaginary
Translation by Vasile Voiculescu, poems which, in my opinion, cannot be understood without considering the
Hesychia. (Valeriu Anania, „Poezia religioasă modernă, mari poeţi de inspiraţie creştină, Vasile Voiculescu -
liniştea supremă a iubirii”, în Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, p. 165).

880
of the icon, of its iconographic text, but its target itself. The doctrinaire support-text
represents for him the iconographic text’s prototype, its model. In an icon made in the true
light of the Tradition, the iconographic text has to refer to the prototype, meaning the
support-text, the doctrine.”12 Knowing the fact that Voiculescu’s healthy roots, as a man of
culture13, were growing from The Holy Bible and his initiation in Hesychasm occurred within
“Rugul Aprins” (“The Burning Bush”)14, the iconic character of his writing should not be a
surprise for anyone. And that, apparently a paradox, in spite of the fact that Voiculescu places
himself, organically, out of any ideology, dogma or doctrine.
In fact, the modern art has already implemented a combinatory, mixed form, seen here
as an extreme illustration of Umberto Eco’s concept, opera aperta. Besides, starting from
Valery’s remark15, Renee Riese Hubert and Kathryn Ascheim are presenting, in an essay16,
the artistic concept of tableau-poeme, which underlines the universal character of
contemporary art work’s “opening”. It does not allow a unilateral “reading” (pictorial, textual
or auditory). The authors are pointing out the fact that Eco emphasizes on the multitude of
interpretations possible, on the ambiguity which emanates from a work of art depending on art
consumer’s different levels of sensibility, culture, education and intelligence. It seems that
this opening is even harder to be avoided in the case of the tableau-poeme, where the text
mixes with the image remaining, at the same time and, at least partially, apart. According to
Hubert and Ascheim, the text and the image, in spite of the differences, are aiming to a
hypothetical unity. The interaction between visual and verbal, each of them refusing to melt
completely into the other, represents the particular nature of this kind of art. Forms which
could never be entirely compatible are added, one on top of another, suffering successive
metamorphosis. “The theories of Umberto Eco lend themselves to the study of the tableau-
poeme (whether or not the critic had envisioned this application), for they take into account
the importance of typography, blank-space, and layout – in short, a post-Mallarmé sense of
poetry’s spatial dimensions. Moreover, the notion of textual permutation which Eco invokes
in his discussion of Mallarmé’s Le Livre might describe the activity or flexibility which is
required to read the work of a painter who is seeking to integrate the poetic and the pictorial
and to discover what is dynamic in their structure.”17 We used this extreme example in order

12
Sorin Dumitrescu, op. cit., p. 411.
13
In fact, “the culture - says Nicolai Berdiaev - is related to cult; it develops starting from religious cult; it is the
result of the differentiation and extension of the cult. The philosophical thinking, the scientific knowledge, the
architecture, the painting, the sculpture, the music, the poetry and morality, - all are within Church’s cult,
organically and integrally, into a form yet undifferentiated. The culture is linked to the cult of the ancestors and
to tradition. It is full of sacred symbolism; it wears inside the signs and the images of a spiritual reality.” (Nicolai
Berdiaev, “Destinul culturii” în Chroniques, II, Le roseau d’or apud Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei în
„Gândirea”, Bucureşti, an. IX, nr. 1-2, 1929, p. 8).
14
A phenomenon which was created by the meeting of an important part of Romanian intellectuals (whom were
stepping aside from the path of Bolshevik roller) with theologians and believers from Antim monastery and other
places. The catalyst of this phenomenon was Ivan Kulighin, named Ioan cel Străin (John the Foreigner), a
Russian orthodox friar who was rescued by Romanian Army from Odessa, where he was imprisoned by the
communists. About this, see André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1996.
15
“Il n’y a pas de vrai sens d’un texte.” / “There is no true meaning of a text.”
16
Renee Riese Hubert and Kathryn Ascheim, The tableau-Poeme: Open Work, Yale French Studies, No. 64,
Concepts of Closure, 1984, pp. 43-56, (trad. n. S.G.S.), stable URL: http://www.jstor.org/stable/2929907,
accessed at 09.11.2011.
17
Hubert and Ascheim, op. cit, p. 43.

881
to underline the differences between the Eastern icon and the Western religious painting
(having in mind our goal, to reveal the iconic character of Voiculescu’s writings). Those
differences were pointed out by Sorin Dumitrescu (the one who reveals the mechanisms of
Western iconoclasm18) and L. Vorontsova19, among others. An icon-poem implies, on the
contrary, precisely a unilateral “reading” by contemplating the Image which is the very place
where the look of the Logos comes to meet our look. In this way, we are taking part in the
infinite opening into Logos, being faithful to the canon in which the creativity of the artist is
free to express. An illustrative example is Andrei Rubliov’s icon of The Holy Trinity.20 Of
course, we are not implying here that Voiculescu was a theologian, not in the modern and
tight understanding of the term21, anyway, but to reveal that, under the multiple layers of his
poems’ meanings flutters, always, the heart of a true believer, a place where descended, at the
end, his indefatigable mind in pursuit of answers to burning questions.
Now, in order to underline our point of view, we are reminding St. John of Damascus’
teachings about the symbolism and the purpose of the icon: “But, because not everyone is a
scholar, and there are a lot of those who does not read, The Fathers thought that those must to
be painted in icons as deeds of heroism for a rapid remembering of them. Truly, not having in
mind God’s Passion but seeing the icon of Christ’s Crucifixion, we are remembering of
Savior’s Passion and, kneeling, we pray. We are not praying to the matter (of the icon), but to
the one who is represented in it, as well as we are not praying to the matter on which the
Scriptures are made, nor to the matter of the cross but to the image of the cross.”22 Anyway,
the contemporary poetry reader knows “to read”, to unveil the hidden meanings of a poem
according to his / hers level of education, culture, intelligence and, last but not least,
sensibility, as Eco says. The reader has forgotten, though, if ever knew it (like those illiterates
reminded by St. John of Damascus), for Whom or what to look, in an icon-poem, for instance.
The praying of an icon-poem reader is the contemplation, from the threshold23, of the face

18
“In Duecento, the Western apostasy of changing the orthodox canon leveled, for the first time, the One
Church’s canon with the style of an era. This fact led to the alteration of the ecclesiastic canon and, finally, to its
disposal as any expired cultural product.” (Sorin Dumitrescu, „Iconoclasmul latin. Schisma schismei din
duecento şi schimbarea dreptarului Bisericii Romano-Catolice” în op. cit., p. 160).
19
L. Voronţova, Icoana Maicii Domnului –„RugulAprins” , at
http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Christfollower&blogentry_id=3169, accesed at 08.11.2012.
20
“Knowing about St. Paul’s adage (…) eliminates any trace of ambiguity, The Father being the one in the
center of the icon, as it is in Tradition, but whom, now, in the Holy of Holies, is blessing His Son’s Blood
looking at His Eucharistic hypostasis before He, the one in the right, descends into Hell and resurrects «in the
grave with His Body». Shortly, before Rubliov the traditional Holy Trinity had an Old Testament source
(Genesis, 18) and Rubliov’s Trinity used a New Testament’s one (Hebrews, 9, 21; 10, 20).” (Sorin Dumitrescu,
op. cit., p. 46).
21
“(…) theologian is not the one who gets a diploma from The Faculty of Theology. Theologian is the one who
hears inside the voice of God, the Word, speaking ([o theos logos].” (Efrem de la Vatoped, Conferinţă ţinută la
Facultatea de Teologie, Bucureşti, 2000, at http://www.razbointrucuvant.ro/2012/01/12/ , accessed at
13.04.2012).
22
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2001, pp. 214-215.
23
“To the icon maker, the icon is not a flat surface but a tridimensional space. This plane has the solid structure
of the threshold – a paradoxical space whose depth fills the interval between inside and outside. Being given the
chance to inhabit a living space which conserves their identity and, much important, facilitates the proximity
regardless of the ontological distance which sets them apart, the forms from here and those from the other side
can / are consenting to meet in the perimeter of the icon. Thus, the icon could be seen as a mantelpiece
belonging both worlds, that unfolding before our eyes and the unseen one, an interval-strip from which we can
see and be seen.” (Sorin Dumitrescu, op. cit., p. 252).

882
looking at us and welcoming, as a result of our efforts into finding Him or just because
something in us pleases His eyes.
Now, taking deeper Zoe Dumitrescu-Buşulenga’s analysis regarding the dialogue
between Shakespeare’s sonnet LIV and Voiculescu’s sonnet CLXXV (21), we are trying to
exemplify what was mentioned previously in this paper, about the icon-poem. “In the sonnets
V, VI and LIV of the English poet who adds the truth to the beauty, the ending brings a
comparison with the rose, into the same field of the preservation of essences through art:
«Sweet roses do not so; Of their sweet deaths are sweetest odors made; / And, so of you,
beauteous and lovely youth, / When that shall fade, my verse distills your truth». The
Romanian poet, changing the meaning of the image, makes it to refer to the pain of love, to
the ordeal endured from the pair loved by him (they are, of course, the young blond man and
the dark lady from Shakespeare’s poetry).”24 In Voiculescu’s poems the pain is ubiquitous,
representing the athanor through which the soul would regain the right to return home: “Love
is to be, then, a guise for pain and sorrow? / Another face of it when, maybe, dreams asleep? /
Why then it always stays awake inside me, / Without rest even on sweet pleasures pillow?”
(CLXXV – 21). But who would be the two who are inflicting eternal pain on our poet? “You
both tormented me with art in treachery / Like those old hands whom harvest umpteenth roses
/ In heavy wringers squeezing them and draining / Of sweet perfume, their only thing eternal
precious.”25 May they be the same Sakespeare’s protagonists, adapted to Voiculescu’s poetic
universe?
Entering the world of the one in which behalf were crafted psalms26 dissimulated into
imaginary translated sonnets by a high class epigone27 one could affirm that, at the first sight,
the unitary cycle of those 154 sonnets dedicated by Shakespeare to the “androgynous muse”28
contains the essence of all the possible feelings induced by love, carnal and spiritual,
subliming “the northern eagle’s”, or “divine Brit’s” experience during a short period of his
life. Dedicated to the mysterious Mr. W. H.29 (unknown until today even it is supposed to be

24
Zoe Dumitrescu-Buşulenga, „Ultimele sonete închipuite... în opera lui Vasile Voiculescu”, prefaţă la V.
Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, ediţie
bilingvă, transpunere germană: Immanuel Weissglas, Editura Albatros, Bucureşti, 1974, p. 19.
25
V. Voiculescu, Opera literară. Poezia, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2004, p. 581. It seems a good
opportunity to remind of Patrick Süskind’s novel, The Perfume (Editura Humanitas, Bucureşti, 2000), a novel
which was adapted into a movie with great difficulties because of its theme: the creation of the ultimate perfume
by distilling maidens, literally, task performed by a monster with a human face and a phenomenal sense of smell,
driven by an ideal which determines him to consider suitable any mean in order to attain it.
26
In an analysis, Ion Oarcăsu considers that Voiculescu’s sonnets are “secretive psalms”, starting from sonnet
CLXXVI (22): “(...) those are my secret psalms, a neverending prayer.” (Ion Oarcăsu, Sonetele – psalmi de taină,
„Tribuna”, an. XI, 1967, nr 43, 26 octombrie în Ion Oarcăsu, Prezenţe poetice, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1968, pp. 12-20).
27
We will come back to this a bit later in this paper, reminding the concept of literature considered as
“imaginary translation”, a concept theorized by Ştefan-Augustin Doinaş starting from the fertile roots of
Voiculescu’s idea.
28
Perpessicius, „Sonetele unei iubiri” studiu introductiv la V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, p. IX.
29
„TO. THE. ONLIE. BEGETTER. OF. THESE. ISSUING. SONNETS. Mr. W. H. ALL. HAPPINESE. AND.
THAT. ETERNITIE. PROMISED. BY. OVR. EVER. LIVING. POET. WISHETH. THE. WELL. WISHING.
ADVENTURER. IN. SETTING. FORTH. TT.” (http://www.shakespeares-sonnets.com/dedication, Copyright
2001-2011 © of this site belongs to Oxquarry Books Ltd.). The ambiguity of this dedication caused much trouble
among the critics. The “begetter” word’s semantic richness included the idea of inspirer, along with that of
creator, co-participant to the act of creation. The word is not being used nowadays as a noun, the dictionaries

883
William Herbert, Earl of Pembroke, the one to whom Shakespeare already dedicated the First
Folio edition, or Henry Wriothesley, Earl of Southampton30), the sonnets contain a love
triangle formed by “the blond young man” (the one who is the protagonist of 126 sonnets),
“the dark lady” (promiscuous, mysterious and cruel) and the poet himself.31 But, the major
differences between the two works of art, taking into account the language barriers either, are
pointed out by Roxana Sorescu: “This tripartite structure (feminine, masculine, neutral – not
in the dual gender sense but in that of not having a gender) it is possible in Romanian
language but nearly impossible in English. It is an important distinction towards the
symbolical structure of Shakespeare’s sonnets, where we have three characters: the man, the
woman and the poet, linked by love to the other two whom are supposed to be in love (on the
premise of two sonnets). In Voiculescu’s sonnets we have a larger range of characters: the
woman, the man, the Genderless, the poet - linked by love to all three of them -, but also the
Other, a character who could be named as the Inspirer, a character on whom the poet is tied
by love, total obedience and infinite admiration. He is never named and we could identify him
as Shakespeare or Grace, God’s Grace, Who’s ubiquitous, beyond space and time, in all its
apparent hypostasis.”32 Moreover, Perpessicius also observes the fact that Voiculescu “carries
forward, seemingly, as the sonnets numbering implies (CLV - CCXLIV), the suggestions of
that rib (talking about Eve, the term is proper) from the Shakespearian cycle devoted to the
Dark Lady, substituted here with the Brown Lady. Specifications are excessive, anyway, and
meant to lead anyone astray instead of clearing the path. Refined work of an experienced
craftsman, adorned with so many memorable verses, inlaid with infinite art, often using, on
the steps of his genius antecessor, the classic allegory or the unraveled comparison (as the
moon phases in the Sonnet CCXIII), Voiculescu’s sonnets, if imitate here and there, are no
parody nor pastiche.”33 Referring to the same subject, Adrian Marino seems to support
Perpessicius’s opinion: “Was there the intention of continuing, making a pastiche after him? It
seems like it at a first sight. But, as one progresses in reading, one realizes that permanently
pertaining V. Voiculescu to Shakespeare seems senseless. The substance of his poetry is, for
the most part, scarcer than that of the «northern eagle genius’», different, anyway, and
concentrated exclusively on the erotic side. It is true that, sometimes, V. Voiculescu adopts a
kind of «Shakespearian» tone, as the granddaughter could affectionately wear grandma’s old
brocade frock admiring herself in the mirror with curiosity and coquetry. But she soon
realizes that it not suits her and drops it. It is precisely what the poet does. With a surprisingly

showing it as a verb only, “beget”: 1. Formal – to cause something to happen or be created; 2. an old word
meaning «to become the father of a child»” http://www.macmillandictionary.com/dictionary/british/beget.
30
Rolfe, W. J. Ed. Who was "Mr. W. H."?. From Shakespeare's Sonnets. New York: American Book Company,
1905. Shakespeare Online. Accessed at 27.11.2012.
http://www.shakespeare-online.com/sonnets/whowaswh.html.
31
Mabillard, Amanda. Introduction to Shakespeare's Sonnets. Shakespeare Online. accessed at 12.09.2012
http://www.shakespeare-online.com/sonnets/sonnetintroduction.html.
32
Roxana Sorescu, „Eros şi magie în spirit renascentist”, prefaţă la V. Voiculescu, Ultimele sonete ale lui
Shakespeare. Traducere imaginară, tabel cronologic, prefaţă şi referiţe critice de Roxana Sorescu, Editura Art,
Bucureşti, 2010, p. 59.
33
Perpessicius, op. cit. în V. Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară
de V. Voiculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964, pp. X-XI.

884
personal, vibrating temperament and a grave, almost rough, erotic sensibility, he overtakes, in
his moments of true attainment, any reminiscences.”34
Back on track, after this short underlining of the uselessness of a comparative
endeavor, we will deal with the symbol which links the sonnets pointed out by Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, the rose. Obvious symbol of love, the rose represents, in Christian
iconography, “either the chalice in which dripped the blood of Christ, the transfiguration of
those drips or the symbol of Christ’s wounds.”35 Likewise, relevant for this interpretation is
another aspect of rose’s symbolism: “Accordingly to F. Portal, the rose and its pink color
could represent a symbol of regeneration, taking into account the semantic relationship
between the Latin rosa, rose, and ros, dew, rain. The rose and the pink color, says he (Pors
218), were the symbols of the first step of regeneration and initiation in mysteries.36
Therefore, we will observe that the spiritual dialogue is sustained by the Romanian poet
accordingly to the principles which will be exposed later in this paper. The last verses of the
sonnet CLXXV (21), “And rose’s grace fills all whom will be touched… / So will be I, by
yours relentless tortures, / Through gift of poetry distilled in verses / From now embalming
you in aeon’s fragrance”, could evoke the empty tomb of Christ guarded by the angel after the
Savior’s body ascended in the Holy of Holies. The Christ figure assumed here by Voiculescu
is suggested by “rose’s grace” phrase, being known the fact that, after Christ’s “death”, the
Holy Grace works on our decayed world’s level. Besides, who could be the ultimate poetry if
not He whom creates (poiesis) and continues the world. Indeed, the pain is a perpetual “guise
of love”, His love for the representatives of fallen humanity, the young man and the Dark
Lady (who became the Brown Lady in Voiculescu’s sonnets), Adam and Eve, ultimately.
According to Sorin Dumitrescu, “the tradition of Weeping / Requiem / Burial icons, which are
praising Christ’s funeral, requests to color in pink the heaven-sepulchre of God’s
Resurrection. Many are considering these heaven-sepulchres from the icons of the Holy Week
as medieval icon makers’ licenses regarding the ecclesiastical canon.”37 Jean Chevalier and
Alain Gheerbrant are also revealing the fact that, in the 7th century, “Beda says that Jesus
Christ’s sepulchre was painted with a mix of white and red color. This two constitutive
elements of the pink color – the red and the white – appear with their traditional symbolic
value, on all the levels, from the profane one to the sacred; in the distinction which is made
between the offerings of white and red roses, as in the difference between the notions of
passion and purity, on the one hand, and of transcendent love and divine thoughtfulness, on
the other.”38 The vanishing points of Voiculescu’s sonnets, as in the icon, are taking our sight
downwards, into the depth, onto the threshold where we are welcomed by the look of Him
Who permitted us the view of the empty sepulcher as an advance vision of “the ultimate view
of our tombs at the term of the Second Coming.”39 “Embalmed” in the fragrance of poetry’s

34
Adrian Marino, Opera postumă a lui V. Voiculescu: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în
„Contemporanul”, Bucureşti, an. XIX, nr. 6, 5 februarie, 1965, p. 3.
35
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri,
culori,numere, vol. 3, P-Z Editura Artemis, Bucureşti, 1995, p. 176.
36
Ibidem, p. 177.
37
Sorin Dumitrescu, op. cit., p. 266.
38
Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., p. 177.
39
Sorin Dumitrescu, op. cit., p. 272.

885
creative gift, life distilled into the pain’s athanor, the protagonists of Voiculescu’s sonnets
would face the decay inflicted by time on any existing thing belonging to this world.
Arriving at our second objective, following Mihail Şora’s ideas about dialogue and
understanding, we can observe that the true communication40 occurs only when the subjects
are “free”, meaning that they should be able to express only what their conscience would
allow and not something which is not compatible with their internal structure. There is no
need to insist on this matter regarding the dialogue between our two poets’ art works. Another
condition, according to Mihail Şora, is subject’s “equality in dignity”, meaning that both of
them have to rise to the higher level of their stature which is prefigured in the “to-be-
potentiality” which radiates from the point of convergence of the “Universal potentiality”.
Because history put them on different levels of visibility, the principle of “irreducibility” (one
subject of a dialogue should not be reducible to the other) would not work, the result being a
monologue guised in dialogue, an “alignment” meant to assume a position which would
enclose one of the partners’ freedom, forcing him / her to adopt a direction which is not in his
/ hers nature to take. From here, one could make a link with Harold Bloom’s “anxiety of
influence”41 and with Ştefan-Augustin Doinaş’ idea of Voiculescu as a “major epigone”. If it
is to fit Voiculescu in one of the revisionist rapports theorized by Bloom we should choose a
combination of clinamen, tessera and demonization, with emphasis on the latter, because our
“epigone”42 completes master’s work on a “higher” level, his “imaginary translation”
becoming “the geometric point of a cultural encounter: the reviving of an old pattern, the
actualization of some spiritual potentialities by molding into this pattern an authentic lyrical
feeling, a unique experience.”43 Ştefan-Augustin Doinaş continues saying that for the major
epigones “the creative spirit of an admired predecessor shows itself as an invisible text,
inscribed into the culture of humanity. Writing as the master would write, if he lived instead
of them, they are realizing a work of art which prolongs in time the spirit of the model,
creating, thus, what Voiculescu names an imaginary translation: a work of art having an
unchallengeable personal value, which acknowledges a spiritual bound with the model,
ensuring for it a kind of «inner life».”44 According to the essayist, this imaginary translation,

40
We are talking here about the dialogue between Shakespeare’s and Voiculescu’s cycle of sonnets.
41
Starting from Shakespeare, either – “A Shakespearian reading of Freud, which I always prefer to a Freudian
reading of Shakespeare, or anyone else’, shows us that Freud suffered of Hamlet complex (the real name of the
Oedipus complex), or of an anxiety of influence regarding Shakespeare.” (Harold Bloom, Anxietatea influenţei.
O teorie a poeziei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 20) –, a writer whose mark affected posterity, the theorist
explains the process: “(…) the strong poem is the fulfilled anxiety (…). Above all, matters (…) the fact that the
anxiety of influence comes out from a complex act of «strong» misinterpretation, a creative interpretation which
I call «poetic misprision». What writers could express represents the consequence of the poetic misprision rather
than its cause. A major or «strong» misinterpretation is the first step; it has to be a profound act of the reading
which is a kind of falling in love with the literary work. This kind of reading is probably idiosyncratic, even if its
ambivalence could be dissimulated.” (Harold Bloom, op. cit., pp. 20-21).
42
We are using this term without its negative connotation (pejorative even, so evident in Eminescu’s works, for
example) and in the light of that meaning which comes from ancient Greek mythology, Epigonoi being the sons
of the seven kings who went to siege Thebes and six of them died during their attempt. Starting a new
expedition, the Epigonoi would succeed in conquering Thebes, avenging the deaths of their fathers and thus
proving themselves worthier. The myth is revived by Şt.-Aug. Doinaş when he theorizes the concept of “major
epigonism” or “imaginary translation”. (Şt. Aug. Doinaş, Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, pp. 133-
144). See also note no 1.
43
Ştefan-Augustin Doinaş, Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 194.
44
Ibidem, p. 193.

886
this major epigonism, confers to the author of the model work of art the only aura from which
he have not yet benefited, that of the reviving from the own ashes, as the Phoenix. “The
drama of the model work, as a spiritual act, resides in its limitation: Shakespeare wrote 154
sonnets, and not one more. The Shakespearian spirit, revived into an epigone like V.
Voiculescu, breaks – so speaking – the quantitative limitation of the British text, adding to it
another 90 Romanian sonnets. In this way, the great Will’s poetic work abolishes a part of its
own exile, lives a new life, parallel with that ensured by the radiation of the initial text.”45
Going forward, and according to Mihail Şora, a dialogue’s protagonists are placed,
each of them, into a tripartite opening: horizontally, towards the World and one towards the
other; vertically, towards the World of Values which is to be reached with the self fulfillment
of dialogue’s subject. The fourth possible dimension which could be added to this tripartite
opening is the inner one, the convergence into the zone of the “intermediate potentialities” or,
even further, towards the “Universal potentiality” which includes all of them.46 The question
here is if that fourth dimension of the dialogue, the inner one, opened in the case of the
communication between our poets’ cycles of sonnets, because it is obvious that the opening
works on the first three levels. And it seems that this fourth opening operates if we keep in
mind what Ştefan-Augustin Doinaş pointed out regarding the imaginary translation, namely
the fact that the cycle of Voiculescu’s sonnets defines the geometrical space of a cultural
convergence. Correlated with Nicolai Berdiaev’s affirmation47, we can affirm that, from the
dialogue started formally, through the opening towards those four levels discussed above, it is
reached the communion in spirit between our two poets’ works of art. The consequence of
this communion is the birth of the icon-poem where, arriving on the threshold driven by the
élan of the positive Eros48, our sight could be welcomed by the merciful and caressing Agapè.
And that would be because “(…) we know and have believed the love which God hath in us.
God is love; and he that abideth in love abideth in God, and God abideth in him.” (1 John, 4,
16).
Taking an overview, with the help from some Romanian critics who pointed out the
resemblances and, more important, the differences between the works of the two sonnets
authors, we tried in this short paper to reveal the way in which constitutes itself the iconicity
of Voiculescu’s literary creation, on the one hand, and to establish if, through the dialogue
across centuries, it is reached the communion in spirit between these works of art, on the
other. Thus, using Zoe Dumitrescu-Buşulenga’s analysis, the one who points out the
substitution of Shakespeare’s image of beauty and truth, distilled in poetry like rose’s perfume
kept in “crystals”, with that of Voiculescu’s eternal pain, we aimed, through rose’s
symbolism, to reveal that, by the convergence, on the threshold, of the vanishing points of the
sonnet CVXXV (21) arises the image of Savior’s empty sepulchre, a promise of Resurrection
with the body made to the man who persists in his faith. Voiculescu’s art, as Constantin Jinga
underlines, stylized the fruitful dialogue with the Shakespearian works of art, taking through
the ennobling eternal and accepted pain’s filter common elements of the poetic universe of

45
Ştefan-Augustin Doinaş, Eseuri, ed. cit., p. 136.
46
Mihail Şora, A fi, a face, a avea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 178-188.
47
See note no. 13, p. 3.
48
And not just that “in part love, carnal and distracted, which is not the true love.” (Dionisie Ps. Areopagitul,
Despre Numele divine, IV, 12).

887
love. “Rose’s Grace” suffering on the shrine of the love for the people is the promise of
distance’s49 proximity.

Bibliography:
Anania, Valeriu, Din spumele mării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
Bachelard, Gaston, Poetica reveriei, trad. de Luminiţa Brăileanu, Editura Paralela 45, Piteşti,
2005.
Bloom, Harold, Anxietatea influenţei. O teorie a poeziei, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008.
Chevalier, Jean. Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi,
forme, figuri, culori,numere, vol. 3, P-Z Editura Artemis, Bucureşti, 1995.
Damaschin, Sf. Ioan, Dogmatica, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001.
Doinaş, Ştefan-Augustin, Eseuri, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
Doinaş, Ştefan-Augustin, Orfeu şi tentaţia realului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974.
Dumitrescu, Sorin, Noi şi icoana. 31+1 iconologii pentru învăţarea icoanei, Editura
Anastasia, Bucureşti, 2010.
Jinga, Constantin, Biblia şi sacrul în literatură, Editura Universităţii de Vest, colecţia
episteme [2] Timişoara, 2001.
Mabillard, Amanda. Introduction to Shakespeare's Sonnets. Shakespeare Online. 20 Aug.
2000. (accessed at 09.12.2012), http://www.shakespeare-
online.com/sonnets/sonnetintroduction.html.
Marino, Adrian, Opera postumă a lui V. Voiculescu: Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în „Contemporanul”, Bucureşti, an. XIX, nr. 6, 5 februarie, 1965.
Marion, Jean-Luc, Idolul şi distanţa, trad. de Daniela Pălăşan, Tinca Prunea-Bretonnet, coord. Cristian
Ciocan, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007.
Oarcăsu, Ion, Prezenţe poetice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Papadima, Ovidiu, Peisajul interior din poezia lui V. Voiculescu în „Gândirea”, Bucureşti, an
XXII, nr. 7, august – septembrie, 1943.
Şora, Mihail, A fi, a face, a avea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
Voiculescu, V., Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V.
Voiculescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964.
Voiculescu, V., Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V.
Voiculescu, ediţie bilingvă, transpunere germană: Immanuel Weissglas, Editura
Albatros, Bucureşti, 1974.
Voiculescu, V., Opera literară. Poezia, Editura Cartex 2000, Bucureşti, 2004.

49
“Therefore, the distance, as di-stance, says: only duality allows thanksgiving, communion increases with the
length from which one regards the other. Di-stance: becomes my fellow only he who gets forever out of me and
my personas. It is with me only the one who stands before me. (…) The definition of the distance defines us as
one of its terms and therefore is eluding us to the other precisely in that moment when it exerts attraction. The
Other, intimately a stranger, disappears precisely in its apparition and defines itself as the indefinite. No image,
no concept and no negation of some image or concept suits the unthinkable and does not reveal him. If we
approach the distance rigorously, one of the terms becomes unapproachable. (Jean-Luc Marion, Idolul şi
distanţa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 277-278).

888
Voiculescu, V., Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare. Traducere imaginară, tabel
cronologic, prefaţă şi referinţe critice de Roxana Sorescu, Editura Art, Bucureşti, 2010.
Voronţova, L., Icoana Maicii Domnului – „Rugul Aprins”, (accessed at 08.11.2012),
http://www.crestinortodox.ro/comunitate/blog.php?user=Christfollower&blogentry_id=3169.

This work was partially supported by the strategic grant POSDRU/CPP107/DMI1.5/S/80272, Project ID80272
(2010), co-financed by the European Social Fund-Investing in People, within the Sectorial Operational
Programme Human Resources Development 2007-2013.

889
 „DREAPTA POTRIVIRE A NUMELOR”1 ÎN PROZA LUI RADU
PETRESCU
The Onomastic System in the Works of Radu Petrescu
PhD Candidate Oana CODARCEA
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
Onomastics is a bidder field regarding the linguistic, stylistic and sociological material available to the
researcher. Moreover, it is relevant for knowing the writer's mental universe because of the inherent links
between conscious and unconscious, between intention and arbitrariness. A complex onomastic approach of
Radu Petrescu’s work hasn’t been done so far, so this material analyzes the proper names from his creations.
We used onomastic dictionaries to reveal the connections between the symbolism of the character’s
names and their personalities, which is relevant for the author's intentionality regarding characters’ nomination.
Although most of the work takes into consideration the characters’nominal system in the work of Radu Petrescu,
we also focus on the real names (with historical resonance, toponyms, anthroponyms, bookish terms and titles
including literary and artistic works), or on the writer's own creations that have proper status only in his work.

Keywords: character, name, first name, significance, classification

Analiza textului fictiv al lui Radu Petrescu a fost deja supus unei grile naratologice în
care nu am inclus una dintre componentele indispensabile ale textului narativ şi anume
personajul, considerând că e nevoie de o investigaţie minuţioasă şi de un spaţiu distinct în
cercetarea noastră.
Pornind de la premisa că această componentă a textului narativ este una extrem de
complexă ne vom axa pe semnificaţii, procedee de realizare, relaţia cu scriitorul, clasificări,
toate raportate la un sistem onomastic propriu autorului. O abordare a operei lui Radu
Petrescu, din punct de vedere onomastic, nu s-a realizat până acum, astfel că acest capitol
urmăreşte numele proprii din creaţia scriitorului târgoviştean.
Conform lui Boris Tomaşevski, unul dintre procedeele prin care se individualizează
personajul literar este onomastica2. Onomastica este un domeniu ofertant în ceea ce priveşte
materialul lingvistiv, stilistic, sociologic pe care îl are la dispoziţie cercetătorul unei opere
literare. Mai mult decât atât, este relevant pentru cunoaşterea universului psihic al scriitorului
datorită legăturilor inerente între conştient şi subconştient, între intenţie şi arbitrarietate. Vom
arăta astfel că nimic din ceea ce înseamnă selecţia de nume date personajelor nu se face la
voia întâmplării, că legăturile create între nume şi personaj se susţin şi că alegerea unor nume
în dauna altora trădează semne ale reflexivităţii autorului biografic.

Cine atribuie nume personajului?

Analizând numele personajului Bernard Profitendieu din Flasificatorii de bani pentru
a justifica metafora titlului , adică a falsităţii şi a artificialului mediului, claselor sociale,
personajelor acestui roman, V. Popovici declară: „Responsabile pentru onomastica

1
Este încercarea de descoperire a criteriilor pe care se bazează această potrivire a numelor la care îl supune
Socrate pe Hermogenes, care considera că alegerea numelui poate fi aleatorie.
2
Apud Alina-Bianca Petri, Personajul literar: între lumea textului şi lumea cititorului, Ed. Casei Corpului
Didactic Cluj, Cluj-Napoca, 2010, p. 9.

890
personajelor nu pot fi, desigur, personajele ele însele, responsabil nu este nici naratorul, ci
creatorul tuturor”3.
Creatorul personajului literar acţionează asemenea demiurgului. Înainte de construi această
componentă în ansamblul ei o înveşmântează cu un nume, îi oferă o identitate, o
particularizează. Sfânta Evanghelie după Ioan ne transmite două precepte clare care stau la
baza umanităţii: „La început era Cuvântul”, „Şi Cuvântul s-a făcut trup”. În planul
onomastic al literaturii, cuvântul are drept corespondent numele, iar omologul trupului este
fiinţa de hârtie. Evităm să-l numim personaj, întrucât fiinţa de hârtie va fi învestită cu
umori, frustrări, spirit, creând efectul autenticului, chiar dacă ulterior din raţiuni practice
vom folosi conceptul naratologic. Cititorul cunoaşte mai întâi un nume şi chiar dacă se va
confrunta cu situaţii când nu-l cunoaşte de la început4, această „etichetare” există deja,
fiind cunoscută de autor. Treptat, personajul botezat capătă contur prin întâmplările la care
participă, prin inconştientul denudat, prin interrelaţionare. I se insuflă viaţă, făcând posibilă
transformarea cuvântului în trup. Prin lectură creatorul îşi justifică demersul şi capacitatea
creatoare: „Lectura înseamnă tot creaţie”5.
Alegerea numelui unui personaj nu poate fi o întâmplare fără un principiu conştient
sau mai puţin conştient care să stea la baza învestirii personajului, în primul rând, cu o
identitate nominală. Odată ce numele este fixat, cartea se scrie parcă de la sine, declară Radu
Petrescu, astfel că putem echivala acest pas al conferirii numelui cu naşterea. Dacă în
antichitate a existat o motivaţie în acordarea numelui, la fel se întâmplă şi în literatură6 şi, cu
atât mai mult în postmodernism care înregistrează nişte nuanţe şi năluci ale trecutului. Pe
acelaşi considerent se bazează şi criteriul de selectare a numelor personajelor câtă vreme
epopeea homerică este temelia pe care se fundamentează opera târgovişteanului: „Când un
scriitor inventează un nume propriu, el este într-adevăr obligat să respecte aceleaşi reguli de
motivare ca şi legislatorul platonician ce vrea să creeze un nume comun; într-un anume sens,
el trebuie să «copieze» lucrul, şi cum aceasta este evident imposibil, cel puţin să copieze felul
în care limba însăşi a creat unele din nume”7. Teoreticienii studiilor de onomastică literară
avansează ideea conform căreia toate semnele unei opere literare sunt motivate şi că
modificarea unuia, ar deturna sensul intenţionat al acesteia, ar da naştere uneia diferite. Mihai

3
V. Popovici, Lumea personajului, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1997, p. 176.
4
Sinuciderea… îl are ca protagonist pe Henry, personaj-narator, al cărui nume ne este dezvăluit chiar de el spre
finalul discursului narativ „Acesta este numele meu de botez cunoscut doar de mine, de mama şi de încă vreo
două persoane”4, Radu Petrescu, Proze ( Didactica Nova, Sinuciderea din Grădina Botanică, Jurnal, În Efes),
1971, Ed. Eminescu Bucureşti. P. 169.
5
Radu Petrescu, Părul Berenicei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 37. Citatul nu îi aparţine lui Radu
Petrescu, fiind titlul unui articol pe care îl notează în jurnal.
6
Dacă sistemul onomastic literar este asemănător din cele mai multe puncte de vedere cu cel real, există totuşi o
difernţă. Foarte rare sunt cazurile în care scriitorii oferă personajelor două prenume, fenomen necesar, în viaţa de
zi cu zi, pentru că persoane din aceeaşi familie primesc acelaşi nume de botez, iar prin prenume dublu, se evită
confuzia. De asemenea, practica poate avea legătură cu nevoia părinţilor de a-şi pune odraslele sub protecţia mai
multor sfinţi sau a mai multor personaje în viaţă al căror nume îl poartă, e de părere Al. Graur. Este o realitate pe
care literatura nu o mai copiază atât din raţiuni practice, fiindcă nu are nevoie de un astfel de sistem onomastic
dublu având în vedere că numărul personajelor din creaţia unui autor va fi mereu unul nesemnificativ faţă de cel
al populaţiei, dar şi pentru că ar fi oarecum ridicol să înregistrezi un personaj prin atribuirea a două prenume câtă
vreme nu există o astfel de motivaţie.
7
Roland Barthes, Romanul scriiturii, Prefaţă de Adriana Babeţi, Selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi
şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 186.

891
Ignat atribuie numelui personajului funcţia de simbol poetic, văzut ca o emblemă ce urmează
să se confirme sau nu prin personaj, însă trebuie acceptată viabilitatea simbolului într-un
context literar, fiindcă, autonom, el nu-şi confirmă valoarea8.
Garabet Ibrăileanu e de părere că „niciun creator adevărat nu-şi poate gândi opera,
dacă nu ştie numele fiinţelor pe care le creează”9. Există un echilibru care trebuie să existe
între nume şi personaj, spune criticul, atât prin sonoritate, cât şi prin calitatea ideilor
exprimate de fiecare entitate.
Partea dedicată onomasticii personajului feminin, intitulată Răspunsul numelui, este
inclusă de Ioana Pârvulescu în volumul Alfabetul Doamnelor în finalul cărţii, având astfel
aspectul unei concluzii în ceea ce priveşte importanţa numelui în definirea personajului.
Aceasta dă exemplul unor scriitori precum Kogălniceanu, Haşdeu, Bolintineanu pentru care
numele personajului este lăsat în subsidiar sau al unor scriitori pentru care importanţa numelui
rezidă în latura estetică: Negruzzi, Eliad’, Alecsandri.

Sistemul nominal al lui Radu Petrescu

Se poate observa că tendinţa lui Radu Petrescu în alegerea numelor personajelor este de a
apela ori la normele actuale ale sistemului onomastic românesc, ori la cel francez, sărac în
diminutive. În cazul lui Radu Petrescu nu observăm nicio intenţie de-a asocia numele
personajului cu vreun mediu comic, aşa cum se întâmplă în cazul lui Caragiale. Mai mult
decât atât, scriitorul târgoviştean pare să se inspire din medii sofisticate alcătuite din
studenţi, scriitori, avocaţi, etc. Numele din ficţiunile lui Radu Petrescu comunică extracţia
lor urbană şi, în unele situaţii pe filieră franceză şi istorică.
Foarte rar se întâmplă ca numele personajelor să fie deformate prin reducerea lor la
stadiul de hipocoristice10 sau prin adăugarea de sufixe diminutivale11. Unele personaje sunt
introduse în scenă prin prezenţa numelui complet, Maria Bogdan (Ce se vede). Alteori
prenumele este suficient12. Prenumele Dorei (Matei Iliescu) nu obligă prezenţa numelui
alături. Folosim numele de familie atunci când persoana invocată nu ne este familiară,

8
Mihai Ignat subliniază rolul important al contextului (înţeles aici nu ca perioadă literară, ci ca fundal al ficţiunii
textului) şi al textului în stabilirea unui traseu interpretativ antroponimic. Aceste elemente nu pot căpăta un statut
independent faţă de celelalte elemente între care se stabileşte un raport de reciprocă determinare; ele nu pot
funcţiona altfel decât ca semne ale cărţii, alături de multe altele. Personaje cu nume identice în diferite proze nu
repetă, obligatoriu, trăsături şi, de cele mai multe ori caracteristica comună nu e decât onomastica. În încercarea
de stabilire a unor criterii de clasificare a numelor proprii ce ţin de încadrarea lor într-un anumit tipar, concept
literar (postmodernism, ionic, doric), narativ sau tematic, Mihai Ignat se declară dezinteresat, din cauza
neputinţei contextului de a oferi substanţa necesară definirii prin nume.
9
Garabet Ibrăileanu, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, în I. L. Caragiale, Teatru, Ed. Facla,
Timişoara,, 1983, p. 316.
10
Dora este unul dintre puţinele hipocoristice prezente în proza fictivă a lui Radu Petrescu. Apariţia neînsoţită a
prenumelui şi folosirea hipocoristicului poate avea drept explicaţie evitarea ridicolului stârnit de asocierea
numelui de familie “Teodorescu “şi prenumele “Teodora”.
11
Al. Graur face o distincţie între hipocoristice, obţinute în urma unui procedeu de scurtare, căpătând o
coloratură mângâietoare, şi diminutive, folosite cu scopul de a transmite afecţiune, de cele mai multe ori, cu toate
că sunt uzitate şi în sens ironic, uneori, însă procedeul presupune lungirea numelui. Al. Graur, Nume de
persoane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
12
Ioana Pârvulescu observă răspândirea fenomenului definirii personajului doar prin prezenţa prenumelui în
cazul personajelor feminine şi oferă drept justificare “poezia celui dinâi (n.n. a prenumelui), care-I aparţine doar
ei, (adesea un nume floral sau unul hieratic) şi în prozaismul celui de-al doilea (n.n. al numelui), pe care femeia
îl împarte cu alţii”, Alfabetul Doamnelor, De la doamna B la doamna T, Ed. Crater, Bucureşti, 1999, p. 159.

892
apropiată sau intimă, or Dora reuşeşte să stabilească o legătură afectivă cu autorul, care în
jurnalul Părul Berenicei se plângea că nu o simte încă. Ea pare să aibă propria identitate, fără
a se raporta la statutul familial de dinaintea căsătoriei, ca fiică a soţilor Teodorescu, sau la
starea civilă de după mariajul cu Jean Albu. Singurul moment în care chiar Dora se
autoproclamă „doamnă Albu” este în conversaţia cu Matei, după întrevederea cu soţul ei, când
îi dezvăluie secretul adulterului: „Nu mă cheamă aşa. Spune-mi doamnă Albu căci sunt încă
soţia unui om care, ai auzit şi tu, mă iubeşte şi căruia i-am pus, sper, nişte coarne... Păcat că n-
a fost aici, să vadă ce coarne! Sper că nu există acum nicăieri un mai ridicol încornorat”13.
Scena expune un personaj feminin machiavelic aproape, fiindcă doreşte să fie numită astfel
tocmai pentru a i se confirma că a săvârşit păcatul împotriva iubirii dintre soţ şi soţie, simbol
al iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Este una dintre tehnicile maniheice ce stau la baza
demersului lui Radu Petrescu de a construi personajele. Dacă iniţial avem de-a face cu o Dora
inocentă şi naivă, ulterior cunoaştem şi o latură nărăvaşă.
Cele două personaje feminine din Matei...: Dora (sonoritate lină) şi Marta (acustică
mai dură) sunt construite antitetic. Niciunul dintre aceste două prenume nu este foarte
răspândit în istoria romanului românesc14, cu toate că Marta “stăpână, doamnă” este
considerat de Cristian Ionescu un prenume feminin, astăzi la modă, deşi datează de dinainte
de Hristos. Marta, prietena din copilărie a lui Matei, este construită după acelaşi principiu al
autonomiei prenumelui. Marta este adevărata iubire a lui Matei, idee susţinută de alegerea
unor prenume cu aceeaşi iniţială, realizându-se în felul acesta binomul amoros.
Însoţirea prenumelui de nume în cazul lui Matei se face doar la începutul romanului,
când personajului trebuie să i se contureze un context civil. De asemenea, Matei este numit
chiar „Matei al meu” în acelaşi jurnal şi este neînsoţit de numele de familie de cele mai multe
ori. E adevărat că la începutul romanului omonim apare cu numele complet, probabil pentru a
justifica titlul cărţii, însă de la următorul episod în care apare personajul este folosit doar
prenumele. Fiindcă avem de-a face cu prenume şi nume în cazul personajului principal din
romanul omonim este destul de clară intenţia autorului de prezenta un individ complex cu o
individualitate exponenţială.
Astfel, personaje precum Jean Albu (Matei Iliescu), Maria Bogdan (Ce se vede),
Aurélia Verdet (O singură vârstă) apar exact în această formulă, trădând astfel formalismul
sau lipsa ataşamentului autorului faţă de personajele mai sus numite. În cazul părinţilor lui
Matei, privaţi de un prenume, numele lor vor obliga prezenţa apelativului „domnul” şi
„doamna”.
Octav Dinescu dobândeşte pe parcursul naraţiunii caracteristicile unui Don Juan al
capitalei. Numele, prin terminaţia sa, atestă originea specifică regiunilor din sudul ţării.
Bogăţia, statutul de văduv şi manierele alese îl propulsează în vizorul personajelor femei,
fiecare atrasă de altă latură a personalităţii sale: Marieta doreşte să se bucure de privilegiile
unei situaţii materiale mai mult decât satisfăcătoare, Cecilia îşi reconfirmă puterea de
seducţie, iar Maria Bogdan tânjeşte după tihna asigurată de un partener de viaţă de vârstă
apropiată.

13
Radu Petrescu, Matei Iliescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1970, p. 356.
14
În Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu apare Marta Domşa.

893
 În Părul Berenicei, scriitorul târgoviştean îşi expune lapidar criteriul de selecţie a
numelui personajului, însă vom vedea că e un principiu de la care se abate: „Cele mai
potrivite nume sunt acelea care nu obligă personajul. Printre altele, să fie deci şi scurte. Pentru
asta, calea cea mai simplă este de a lua ca nume un prenume obişnuit, scăpând în felul acesta
şi de plictisitorii escu şi eanu”15. Ne vom referi la două dintre scrierile sale de suflet: Matei
Iliescu şi Ce se vede. În primul caz, protagonistului care dă numele romanului i se atribuie un
nume derivat cu un sufix banal specific zonei de sud16. În spatele demersului simplist stă
semnificaţia sufixului escu ce desemnează „fiul lui”, astfel că personajul trebuie analizat în
raport cu tatăl său, iar romanul omonim trebuie analizat din perspectiva autoreflectării sale.
Alexandru Eliade, protagonistul din Ce se vede17, este botezat cu un nume lung tocmai pentru
a nu respecta formula enunţată în jurnal, fiind totodată un acronim, ceea ce sugerează o
dimensiune mimetică a fenomenului literar18. Apare în citat sintagma calea cea mai simplă,
manieră care nu caracterizează stilul lui Radu Petrescu, astfel că o astfel de declaraţie nu
trebuie luată ad literam de către cititorul obişnuit cu scrisul perfecţionist al scriitorului
târgoviştean.
Fiindcă fraza lui Radu Petrescu se particularizează prin muzicalitate, fixarea unui
sistem nominal al personajelor are drept prim criteriu de selecţie, mai mult sau mai puţin
conştient, această direcţie a unor efecte eufonice. În Părul Berenicei, unde diaristul notează o
serie de toponime preluate din Iliada lui Homer, nume a căror armonie este comparată cu
„muzica pură ca şi cea a sferelor”19, trădează tocmai această nevoie acustică. Numele Matei
Iliescu are o acustică muzicală prin sonoritatea înaltă, dată în mod special, de frecvenţa lui „i”
şi „e”.
Avansând ideea prezenţei unui dezechilibru al numelor calofile într-o proză
anticalofilă sau invers, Mihai Ignat îl dă ca exemplu pentru acest fenomen pe Radu Petrescu
despre care opinează că „Exemplul cel mai semnificativ îl constituie numele «albe» din proza
vădit calofilă a lui Radu Petrescu. Nu mai departe de capodopera sa, Matei Iliescu (1970), în
care numele proprii, începând cu acela al protagonistului, sunt dintre cele mai banale: Matei
Iliescu, Jean Albu, Dora, Tudor, Marta, Magda, Angela Zahariadi, Anghel, Aron, Teodorescu,
Vichi şi alte câteva; în mod constant tatăl şi mama protagonistului sunt indicaţi, protocolar,
prin «domnul Iliescu», respectiv «doamna Iliescu», iar orăşelul de adopţie al familiei Iliescu
rămâne ascuns sub criptonimul «N». Lipsesc cu desăvârşire nume cu semantism «la vedere»,
iar «Zahariadi» e doar aparent o excepţie, căci, lăsând la o parte etimologia grecească a
numele, coincidenţa cu termenul comun «zahăr» e mai degrabă o pată de culoare (de sunet, de
fapt), nelipsită nici ea de autenticitate într-un context eminamente «alb»”20.

15
Radu Petrescu, Părul Berenicei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 38.
16
Numele proprii având terminaţia „escu” ţin de sfera conotativului, spune Mihai Ignat, şi indică uniformizarea,
dar în cazul Matei poate face trimitere chiar la autor.
17
În faza de proiect al cărţii, numele personajului este Mihai Dobrescu, însă probabil din cauza antipatiei faţă de
acest nume, aşa cum se declară în jurnalul Părul Berenicei, numele este schimbat.
18
Mihai Ignat observă că numele Alexandru, cu derivatele sale, apare în Manoil, Elena, La gura sobei, Mistere
din Bucureşti, Don Juanii din Bucureşti, de Radu Ionescu.
19
Radu Petrescu, Părul Berenicei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 49.
20
Mihai Ignat, Onomastica în romanul românesc, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov, 2009, p. 304.

894
 Clasificarea termenilor proprii
Urmând demersul lui Ştefan Badea care a împărţit numele din creaţia eminesciană în
trei subclase, s-a procedat asemănător identificându-se în proza lui Radu Petrescu următoarele
categorii: nume mitologice, (cu precădere greceşti şi biblice), nume reale (cu rezonanţă
istorică, toponime, antroponime, termeni livreşti, incluzând şi titlurile operelor literar-
artistice21 la care se fac referiri în scrierile supuse cercetării şi care sunt numeroase (Perseu,
Homer, Caragiale), şi creaţii proprii scriitorului târgoviştean care au statut de nume propriu
numai în opera sa (Ideile, Operă). O categorie distinctă o constituie cea a prenumelor
teoforice, destul de răspândite în prozele lui Radu Petrescu. Ar mai exista o categorie care nu
devine neapărat categorie a numelor proprii, însă asupra lor se insistă prin prezentarea
traseului logic parcurs în vederea inventării sau prin asocierea raţională cu alţi termeni
(invenţii ale copiilor). Această subclasă devine relevantă dacă se cunoaşte contextul născocirii
lor, fiindcă altfel produsul nu este purtător de sens.

1. Numele mitologice trebuie considerate semne poetice, după Ştefan Badea, fiindcă
ele au ieşit din uzul limbii, iar apelul făcut de un scriitor la această categorie devine un semn
distinctiv şi o marcă poetică a scrisului. Din punctul de vedere al provenienţei, numele supuse
atenţiei acum aparţin mitologiei greco-romane: Jupiter şi Junona în mitologia romană,
corespondennţii lui Zeus şi Hera; Perseu, Icar. Trebuie să insistăm pe importanţa celor
greceşti datorită frecvenţei lor şi datorită cultului pe care scriitorul l-a avut pentru Homer. Nu
vom discuta aici recurenţa termenilor proprii greceşti fiindcă ar fi o problemă ce necesită un
studiu de sine stătător, însă aceste substantive proprii sunt prezente frecvent atât în proza de
ficţiune, cât şi în jurnal. Numele Alexandru (Ce se vede), este semnalat de către Cristian
Ionescu, drept personaj în Iliada, ca un al doilea nume al lui Paris, fiul lui Priam. Cu această
informaţie, putem concluziona că este justificată alegerea făcută de Radu Petrescu pentru a-şi
numi personajul principal folosindu-se de sistemul onomastic al Greciei Antice, luând în
considerare cultul pentru Homer. În dialogul cu soţia sa, Virgil Aurelian invocă numele lui
Alexandru, declarând „Eu, când spun Alexandru, mă gândesc la regele macedonean,
pricepi?”22.
Trimiterile biblice nu sunt la fel de dese, dar sunt invocate anumite episoade din
Biblie. Încercarea scriitorului de a crea trinitatea biblică în Ce se vede, episodul cu Iaela şi
Sisera din acelaşi roman ori scena cu cerşetori din faţa bisericii Sfânta Vineri sau hagialâcul la
mănăstirea Pasărea din Matei Iliescu, intereseul manifestat arhitecturii unor lăcaşuri sfinte
sunt exemple pentru preocupările religioase şi spirituale ale scriitorului dezvoltate ulterior în
Meteorlogia lecturii.

2. Numele reale istorice. Pentru Radu Petrescu, Homer este Creatorul artei şi va
constitui un reper la care se va raporta constant. Flaubert este, de asemenea, un model ce-i
străbate opera prin trimiterile făcute. Urmează James Joyce: „...eu consider Ulysses cel mai
important roman după ale lui Flaubert”23

21
După Ştefan Badea,, Semnificaţia numelor proprii eminesciene, Ed. Albatross, Bucureşti, 1990, trimiterile la
nume livreşti pot fi relevante pentru dezvăluirea fondului cult şi erudite al scriitorului.
22
Radu Petrescu, Ce se vede, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2009, p. 194.
23
Radu Petrescu, Părul Berenicei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1981, p. 220.

895
 Toponimele sunt o altă categorie ce-şi dezvăluie importanţa în economia operei prin
recurenţa şi insistenţa explicaţiilor autorului însuşi. Rezonanţa cea mai puternică o are
termenul Bucureşti, care nu numeşte doar un oraş, ci şi un spaţiu conturat aproape mistic
datorită capacităţii creatoare şi a energiei debordante pur artistice. Simte cel mai pregnant
lipsa oraşului, cu bibliotecile, sălile de spectacol, muzeele, epoziţiile sale, în timpul exilului
din Ardeal. Insistă asupra formei de plural a denumirii capitalei, fiind văzut de autor ca un
conglomerat de oraşe. Sunt relatate în jurnal plimbări dese, atât în scop recreativ, cât şi în
recunoaştere. Mai mult decât atât, oraşul este inclus în periplul realizat de Alphonse, în O
singură vârstă, vizita sugerând astfel caracterul sofisticat al urbei. Parisul este evocat în
timpul vizitei făcute în 1973. Este un oraş al artei şi al culturii, la fel cum este Londra.
Antroponimele vor include numele fictive sau reale ale personajelor. Cele fictive dau
naştere fenomenului de intertextualitate, în mare măsură, fiindcă nu putem vorbi despre o
coincidenţă în cazul unui cititor atât de erudit cum a fost Radu Petrescu. Pamina (O singură
vârstă, Sinuciderea din Grădina Botanică), de exemplu, a fost unul dintre personajele operei
Flautul fermecat. Iniţial, personajul a fost numit Ţarina, nume provenit dintr-un substantiv
comun cu o semnificaţie destul de puternică. În cazul celor patru prieteni din Sinuciderea..., se
poate observa că sunt desemnaţi prin prenume, spre deosebire de Matei..., unde mai multe
personaje au o identitate completă. Franţuzescul Candide, numele unuia dintre cei patru,
provine din latină, iar sensul este „pur, senin, sincer”, şi extinzându-se prin neologismele lui,
trimite la „candidat”, „candelă” sau togă albă, e de părere Cristian Ionescu. Fragmentul
Candide şi geniile este grăitor pentru încercarea justificată a personajului principal de a
instiga populaţia nedreptăţită la revoltă dovedindu-şi astfel potenţialul de candidat, de lider,
de voce a mulţimii. Dezideriu Candid este numele personajului principal din romanul Adio,
Europa al lui I. D. Sârbu, interpretare care ar confirma reminiscenţe intertextuale conştiente
sau nu.
Termenii livreşti care includ numele unor personaje, titluri de opere literare, muzicale
sau plastice, nume de publicaţii sunt întâlnite frecvent în opera lui Radu Petrescu şi într-o
mare măsură ele dezvăluie gusturile şi preocupările unui om de litere. Un nume de personaj
curent este cel al lui Don Quijote care funcţionează ca simbol al ambiţiei şi al perseverenţei,
nicidecum al nebuniei în sensul patologic al termenului.

3. Prenume teoforice.
Dora este un hipocoristic al lui Doroteia, ale cărui elemente componente dóron şi
theós reprezintă dar şi Dumnezeu. Popularizarea numelui s-a datorat faptului că a fost purtat
de câţiva martiri sanctificaţi de Biserică, spune Cristian Ionescu. Numele eroinei capătă astfel
semnificaţii profunde, pasiunea erotică cu acesta fiind similară cu cea dintre Poesis şi eroul
masculine din Geniu pustiu al lui Eminescu, despre care Anamaria Ghiban spune că “reînvie
în fiinţa eroului substanţa eternă a creaţiei şi sentimental nemărginirii cosmice”24. În ochii
Dorei, Matei vede marea. O interpretarea mai îndrăzneaţă a numelui acestui personaj o
constituie anagramarea prenumelui, obţinându-se verbul “a roda”, Dora fiind doar un
mijlocitor cu ajutorul căruia este finisat Matei. Personajul masculin devine cu adevărat
personaj de hârtie după experienţa poveştii de iubire cu Dora.

24
Anamaria Ghiban, Incursiuni în universul epic, Ed. Pim, Iaşi, 2008, p. 26.

896
 Matei este de origine ebraică. Una dintre versiunile legendei biblice îl consideră
autorul primeia dintre cele patru Evanghelii, iar cealaltă îl socoteşte apostol care l-a înlocuit
pe Iuda Iscarioteanul. Ştim că una dintre modalităţile lui Matei de a-şi petrece timpul liber era
intrarea în rolul unui călugăr războinic a cărui chilie era garajul din curte. În urma analizelor,
se confirmă că avem de-a face cu un nume teoforic, spune Cristian Ionescu, prin urmare, nu
mai putem considera legitimă opinia lui Mihai Ignat, că numele personajului principal este
unul banal. În ceea ce priveşte prima parte a numelui din care se trage, specialiştii au ajuns la
concluzia că matath înseamnă dar, şi că se înrudeşte astfel cu Doroteia. Apropierea celor două
personaje care poartă numele Matei şi Dora nu mai pare deloc o întâmplare, ci un demers
conştient şi intenţionat. Însă aşa cum apropierea aceasta fonetică şi simbolică îi apropie, tot ea
îi desparte la un moment dat, fiindcă anagramarea numelui de familie al lui Matei25 duce la
ecsiliu (exil), pornire atât de firească în ceea ce îl priveşte pe tânărul care toată viaţa s-a izolat
de semeni astfel că apropierea atât de profundă de o fiinţă nu avea nicio şansă de reuşită decât
temporar.
Jean Albu, personaj însoţit de acest dublet onomastic apare în această versiune pentru
a sugera o identitate între el şi Matei, care ar deveni un Jean Albu dacă ar rămâne împreună cu
Dora. Jean provine din limba franceză şi este corespondentul lui Ion, şi el un nume teoforic,
cel mai răspândit, la nivel internaţional. Uzul excesiv a dus la unele popoare, după cum
observă Cristian Ionescu, la transformarea lui în poreclă, având uneori valoare depreciativă.
Dacă vom aplica aceeaşi tehnică a anagramării prenumelui pentru a descoperi o semnificaţie,
vom observa că obţinem termenul “jenă” şi este senzaţia pe care o stârneşte acest personaj lui
Matei şi Dorei de fiacre dată când interacţionează.
Maria Bogdan, prin numele de familie, face trimitere către “dăruit de la Dumnezeu”,
fiind identic ca semnificaţie cu Tudor (Matei Iliescu) şi încadrându-se în seria teoforicelor.
Maria este cel mai cunoscut şi mai frecvent prenume feminine. Prenumele acesta se repetă în
prima povestire din Addenda la A treia dimensiune şi o desemnează pe cea care joacă rolul
cititorului în dialog cu naratorul, dialog proiectat în plan ficţional. Văduvă cumpătată,
devenită parteneră de viaţă a lui Octav Dinescu, ea stârneşte interesul nepotului acestuia,
Alexandru Eliade, încât este percepută asemenea unei sfinte. Are un aer candid, innocent şi
curat. De fiecare dată când naratorul invocă acest personaj, îi foloseşte numele întreg. La fel
se întâmplă şi cu Octav Dinescu sau cu Leon Marcu.

4. Creaţii proprii „Când un scriitor inventează un nume propriu, el este într-adevăr

obligat să respecte aceleaşi reguli de motivare ca şi legislatorul platonician ce vrea să creeze
un nume comun; într-un anume sens, el trebuie să «copieze» lucrul, şi cum aceasta este
evident imposibil, cel puţin să copieze felul în care limba însăşi a creat unele din nume”26.
Teoreticienii studiilor de onomastică literară avansează ideea conform căreia toate semnele

25
În Cuvintelnic fără frontiere sau Despre trădarea Anticilor de către Moderni de-a lungul, de-a latul şi de-a
dura vocabularului de bază, Ed. Polirom, 2002, Andrei Cornea interpretează iniţiativa lui Shakespeare de a-şi
numi cele mai populare personaje, Romeo şi Julieta, o intenţie cât se poate de clară în ceea ce priveşte
predestinarea celor doi în moarte. Julieta îi respinge, iniţial, lui Romeo atât numele de familie, cât şi prenumele,
anticipând astfel imposibilitatea unirii dintre cei doi, câtă vreme numele lor, ambele italieneşti, fac trimitere la
Roma, cuvânt care inversat duce la Amor, cei doi termeni reprezentând astfel o antiteză.
26
Roland Barthes, Romanul scriiturii, Prefaţă de Adriana Babeţi, Selecţie de texte şi traducere de Adriana Babeţi
şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Ed. Univers, Bucureşti, 1987, p. 186.

897
unei opere literare sunt motivate şi că modificarea unuia, ar deturna sensul intenţionat al
acesteia, ar da naştere uneia diferite. Mihai Ignat atribuie numelui personajului funcţia de
simbol poetic, văzut ca o emblemă ce urmează să se confirme sau nu prin personaj, însă
trebuie acceptată viabilitatea simbolului într-un context literar, fiindcă, autonom, el nu-şi
confirmă valoarea27. Ideile, Opera, Textul, Omul cosmic sunt termeni deja existenţi în limbă,
însă Radu Petrescu îi învesteşte cu alte valori şi semnificaţii prin accederea la statutul propriu.
Atribuirea unui nume devine un act de mare responsabilitate, încât semnificaţia
acestuia trebuie să confirme destinul personajului. În urma incubaţiei are loc naşterea, apoi
botezul şi parcursul textual al celui construit. Fiecare etapă îşi are importanţa ei, însă absenţa
actului nominalizării ar constitui un pat al lui Procust, or fiecare scriitor doreşte contrariul,
astfel că numele va contribui în primul rând la individualizarea şi umanizarea personajului,
ceea ce ne îndreptăţeşte să-l numim „fiinţă de hârtie”.

Bibliografie critică:
Badea, Ştefan, Semnificaţia numelor proprii eminesciene, Ed. Albatross, Bucureşti, 1990.
Barthes, Roland, Romanul scriiturii, Prefaţă de Adriana Babeţi, Selecţie de texte şi traducere
de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Ed. Univers, Bucureşti, 1987.
Cornea, Andrei, Cuvintelnic fără frontiere sau Despre trădarea Anticilor de către Moderni
de-a lungul, de-a latul şi de-a dura vocabularului de bază, Ed. Polirom, 2002.
Dan, Ilie, Studii de onomastică, Ed. Vasiliana ' 98, Iaşi, 2006.
Ghiban, Anamaria, Incursiuni în universul epic, Ed. Pim, Iaşi, 2008.
Graur, Al., Nume de persoane, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Ibrăileanu, Garabet, Numele proprii în opera comică a lui Caragiale, în I. L. Caragiale,
Teatru, Ed. Facla, Timişoara,, 1983.
Ignat, Mihai, Onomastica în romanul românesc, Ed. Universităţii Transilvania din Braşov,
2009.
Ionescu, Cristian, Dicţionar de onomastică, Ed. Elion, 2001.
Munteanu, Cristinel, Despre caracterul motivat al numelor proprii din opera literară, Revista
Limba Română, Nr. 7-8, Anul XVIII, 2008
http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=426.
Pârvulescu, Ioana, Alfabetul Doamnelor, De la doamna B la doamna T, Ed. Crater, Bucureşti,
1999.
Petri, Alina Bianca, Personajul literar: între lumea textului şi lumea cititorului, Ed. Casei
Corpului Didactic Cluj, Cluj-Napoca, 2010.
Popovici, V., Lumea personajului, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1997.

27
Mihai Ignat subliniază rolul important al contextului (înţeles aici nu ca perioadă literară, ci ca fundal al
ficţiunii textului) şi al textului în stabilirea unui traseu interpretativ antroponimic. Aceste elemente nu pot căpăta
un statut independent faţă de celelalte elemente între care se stabileşte un raport de reciprocă determinare; ele nu
pot funcţiona altfel decât ca semne ale cărţii, alături de multe altele. Personaje cu nume identice în diferite proze
nu repetă, obligatoriu, trăsături şi, de cele mai multe ori caracteristica comună nu e decât onomastica. În
încercarea de stabilire a unor criterii de clasificare a numelor proprii ce ţin de încadrarea lor într-un anumit tipar,
concept literar (postmodernism, ionic, doric), narativ sau tematic, Mihai Ignat se declară dezinteresat, din cauza
neputinţei contextului de a oferi substanţa necesară definirii prin nume.

898
 GELLU NAUM ÎN PRESA LITERARĂ ROMÂNEASCĂ
Gellu Naum in the Romanian Literary Press
PhD Candidate Marius ÎNSURĂŢELU
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

A closer consultation of the critical review regarding Gellu Naum`s work drawn by the
commentators of the Romanian literary phenomenon reveals aslightly strange fact: although his work in this
area is spread over more than six decades, with a total of more than thirty books, including poetry, prose
and drama, the exegesis devoted to him is paradoxically not very comprehensive. An overview of the
appearances in the literary press dedicated to Naum`s poetry attests that the author has received
almost unanimous favorable opinions over time. The few vindictive articles about one or another
of hisvolumes are rather exceptions generated either by an impulse of literary defiance or a
particular aesthetic obtuseness.

Keywords: assessment, unanimity, exegesis, rebelliousness, exception.

O consultare mai atentă a fişei de observaţie critică întocmită lui Gellu Naum de
comentatorii fenomenului literar românesc, relevă un fapt uşor straniu: deşi activitatea sa în
domeniu se întinde pe durata a mai bine de şase decenii, cu un total de peste treizeci de
volume, cuprinzând poezie, proză şi teatru, exegeza ce i s-a consacrat nu este, în mod
paradoxal, foarte cuprinzătoare. O privire de ansamblu asupra apariţiilor din presa literară
care vizează poezia naumiană nu poate să nu consemneze cvasi-unanimitatea opiniilor
favorabile de care autorul s-a bucurat de-a lungul timpului. Cele câteva articole umorale la
adresa unuia sau altuia dintre volumele sale sunt mai degrabă excepţii generate fie de un
impuls de frondă literară, fie de o anume obtuzitate estetică.
Prima cronică literară ce i se consacră lui Gellu Naum apare în 18 noiembrie 1936, în
revista Cuget clar şi poartă semnătura „sămănătoristului” N. Iorga. Evident, este vorba de un
veritabil pamflet, pustiitor şi suculent în acelaşi timp. Iată, aşadar, cum întâmpină marele
istoric Drumeţul incendiar şi pe autorul acestuia: „În fauna poetică năpădită de buruieni şi
plină de pupeze, codobaturi, cintezoi şi alte alea, d. Pompiliu Constantinescu a descoperit,
după cum mărturiseşte în cronica d-sale din Vremea, o jivină rară, care pre limba ei ciripeşte
aşa: „El saltă veveriţă în fluierele cu guşă ale vardiştilor / şi pipăie chiloţii străvezii ai Istoriei.
/ Creierul lui face semne cu o batistă şi / dacă nu s-ar teme de ridicol / ar putea fi un popă sau
o cravată”.
Aviz amatorilor de monstruozităţi. Să-şi pregătească borcanele cu spirt. Şi să scrie pe
etichetă: Gellu Naum.”1
La polul opus se află Perpessicius, cu articolul său din Universul literar(1945),
consacrat volumelor Culoarul somnului şi Blănurile oceanelor, avându-i ca autori pe Gellu
Naum şi Virgil Teodorescu. Astfel, poezia se găseşte „din belşug în volumele d-lor Gellu
Naum şi Virgil Teodorescu”2, chiar dacă zăvoarele ei sunt greu de înduplecat, de vreme ce

1
Nicolae Iorga, în Cuget clar, 18 noiembrie 1936;
2
Perpessicius, în Universul literar, 25 februarie 1945, nr. 6, p. 11-12;

899
cheile s-ar afla lepădate „în cine ştie ce crâng de corali din fundul oceanelor”3. Ea „pulsează
cu fiecare imagină, respiră cu fiecare poemă ce-şi lasă umbra enigmatică în inima ta şi o afli
mai cu seamă în atmosfera aceea particulară, de peisaj recent pictat, de atol abia de o secundă
înălţat din valuri.”4
După 1945, reacţiile presei literare la apariţiile în volum ale lui Gellu Naum sunt
relativ prompte. Iată, de pildă, care sunt, în 1960, poziţiile din Contemporanul şi Gazeta
literară referitoare la Poem despre tinereţea noastră. În Contemporanul, Silvian Iosifescu
crede că volumul ar fi una din mărturiile conform căreia „în lumea de asprimi şi nelinişte a
trecutului, izvorul principal de forţă şi de certitudini l-a constituit lupta organizată a
comuniştilor”.5 Desigur, această frază ne poate face acum să zâmbim, dar cartea de care e
vorba o merită din plin. Mai grav e însă atunci când neîndemânarea criticului compromite şi
cele câteva versuri scăpate ca prin miracol din camerele de gazare ale proletcultismului:
„Uneori, imagistica se înghesuie parazitar, sau se transformă într-o abstracţie nedigerată.”6
Gazeta literară, prin vocea lui Dinu Săraru, nu întârzie nici ea cu o cronică a aceleiaşi
producţii. Structura ei este bipolară: în prima parte sunt subliniate realizările, în partea a
doua, scăderile ciclului. Astfel, la „plus” găsim „imagini […] pline de patetism, vibrante”7,
”laconismul notaţiei”8, “capacitatea de a sugera atmosfera, de a reconstitui pregnant tablouri
vii”9. La “minus” s-ar plasa faptul că, pe anumite tronsoane, “emoţia poetică se diluează, se
pierde, înghiţită de un anume retorism”10, dar şi “finalul neconvingător din punct de vedere
artistic”11, ori “înfăţişarea prozaică”12 a unor versuri. În fine, acest ilustrativ eşantion de
maniheism estetic proletcultist se încheie cu următoarele aprecieri, ce se agaţă cu disperare de
obsesiile criticii marxiste, ale “realismului socialist”: “Sînt şi unele tablouri care nu numai că
nu răspund titlului – cum se întâmplă cu tabloul 14, Culoarea timpului – dar rămân chiar
ininteligibile”13.
Vom consemna în continuare reacţiile la volumul Athanor(1968), toate din anul
următor apariţiei editoriale propriu-zise. Pentru început, am reţinut splendidul articol din
România literară, semnat de poetul Cezar Baltag şi intitulat, extrem de sugestiv, Un hidalgo
încet. El nu se referă strict la Athanor, ci preferă o extindere la nivelul întregii poezii de până
în acel moment a lui Gellu Naum. Cităm cu înfiorare, dintr-o masă metaforică densă, poate
cele mai frumoase cuvinte scrise vreodată despre acest poet: “Poezia lui Gellu Naum îmi
evocă structura sticloasă a rocilor abisale. Amintirea dezgoleşte frumoase nume, pierdute de
mult în labirintul unei memorii, cândva silitoare. Timpanul de porfir al poeziei înregistrează
vibraţia tensiunilor unei străvechi litosfere a spiritului: fluid în contracţie înceată, cristalizând
fără grabă în conceptaculele încă fierbinţi din scoarţa verbului”14; “Peste substantive de cuarţ,

3
Idem, ibidem, p. 11-12;
4
Idem, ibidem, p. 11-12;
5
Silvian Iosifescu, în Contemporanul, nr. 37/1960, p. 3;
6
Idem, ibidem, p. 3;
7
Dinu Săraru, în Gazeta literară, nr. 37/1960, p. 2;
8
Idem, ibidem, p.2;
9
Idem, ibidem, p.2;
10
Idem, ibidem, p.2;
11
Idem, ibidem, p.2;
12
Idem, ibidem, p.2;
13
Idem, ibidem, p.2;
14
Cezar Baltag, în România literară, nr. 9/1969, p. 8;

900
peste gabrouri şi diorituri, s-au întemeiat roci uşoare, de spargere, mărturisind despre cascade
şi morene lexicale, despre crivăţuri de metafore. Evaporite moderne, grohotişuri ale
versantului suprarealist, imagini coraligene, nămoluri argiloase şi aluviuni de scriptură
romantică, sedimente de material poetic născute în absenţa tiraniei tectonice a presiunilor
logicii, toate constituie solul mobil, saharian, în care îşi fixează rădăcinile însetate o vegetaţie
lirică insolită: cactuşi statuari veghind stins ca nişte sfeşnice mute ale deşertului”15; “Gellu
Naum a descoperit poezia temporizând-o. Dimensiunea tăcută a lumii sale poetice este
zăbava”16. Motiv pentru noi să ne alăturăm lui Lucian Raicu, atunci când spune, într-un alt
număr al aceleiaşi România literară, că nu se poate o apreciere mai justă a unui poet, decât
aceea pe care i-o face un coleg de breaslă. Tot în acest articol se abordează şi volumul
Athanor. Fineţea şi sensibilitatea balanţei critice se remarcă de la început: “Tulburătoare în
Athanor rămâne tentativa pe cont propriu efectuată pentru a menţine ori a reconstitui poezia
şi nu oricum şi oricând, ci imediat după ce ea, poezia, a fost distrusă, după ce i s-a demonstrat
practic imposibilitatea”17; “Din prelungita intimitate a memoriei cu lucrurile se naşte tonul
viril catifelat şi percutant învăluitor, de o ironică şi, uneori, tragică resemnare al poeziei de
maturitate, în care exerciţiul imaginar se temperează până la pierderea sau înăbuşirea oricărei
ostentaţii “avangardiste”18.
Şt. A. Doinaş, în Luceafărul(1969), referindu-se la Athanor, vorbeşte despre “o
suprarealitate de ordin verbal, sferă specifică poeziei, replică strict personală [...] la realitatea
din jur, pe care n-o copiază, ci căreia-i răspunde”19. El însuşi poet, Şt. A. Doinaş nu se fereşte
de ecografiile spectaculoase: „universul poetic al lui Gellu Naum are o mare densitate
obiectuală: poezia lui mişună de substantive, îndeosebi nume de obiecte şi fiinţe [...]
surprinse în tacita lor contradicţie, puse faţă-n faţă într-o adversitate lipsită de urmări, parcă
fiecare dintre ele şi-ar arunca umbra şi reflexul luminos asupra celorlalte”20. Deosebit de
interesante sunt consideraţiile din finalul articolului: „... poetul Athanorului mi se pare că se
află, faţă de „doctrina” suprarealistă, în poziţia unui Rene Char: fidel libertăţii asociative a
unui flux lăuntric profund; dar, în acelaşi timp, stăpân lucid al unei tehnici poetice care vine
să filtreze, să ordoneze materialul incandescent al intuiţiilor, recompunând un univers liric
coerent”21.
În Contemporanul(din acelaşi an 1969), Nicolae Manolescu este realmente
entuziasmat: „Athanor ni se pare şi nouă o revelaţie”22; „Prefacerea lui Gellu Naum în
versurile mai noi din Athanor este aproape extraordinară”23. Cu toate acestea, el nu se lasă
„luat de val” şi izolează lucid principiul de articulare al viziunii din Athanor: „Poezia e încă
„stranie”, fiindcă nu are încredere în locurile comune ale limbajului, dar nu mai vede în orice

15
Idem, ibidem, p. 8;
16
Idem, ibidem, p. 8;
17
Lucian Raicu, în România literară, nr. 13/1969, p. 9;
18
Idem, ibidem, p. 9;
19
Şt. A. Doinaş, în Luceafărul, nr. 12/1969, p. 2;
20
Idem, ibidem, p.2;
21
Idem, ibidem, p.2;
22
N. Manolescu, în Contemporanul, nr. 15/1969, p. 3;
23
Idem, ibidem, p.3;

901
cuvânt un loc comun; ea continuă să experimenteze, dar numai fiindcă încearcă să exprime
mai bine nostalgia sau uimirea, tristeţea sau extazul”24.
Chiar şi în 1970, se mai înregistrează ecouri după Athanor. Într-o astfel de postură se
găseşte articolul lui Vintilă Ivănceanu, din România literară. El exprimă o poziţie sensibil
diferită de cele de până acum. Astfel, dacă se admite conturarea unui criteriu selectiv strict:
„...raporturile dintre cuvinte sunt, acum, îndelung chibzuite, integrarea lor în unitatea poetică
făcându-se pe baza unor selecţii repetate”25, se refuză în schimb, în mod am zice pripit, orice
mobilitate, orice disponibilitate la nivelul universului liric: „lectura oricărui poem dă
sentimentul definitivului, al lucrului în care nu se mai poate interveni”26. O afirmaţie grea,
contrazisă ferm de structura ADN-ului liric, şi nu numai în volumul de faţă, scuzabilă doar în
măsura în care ne grăbim cu ea la tomberonul uitării.
Şi Poeme alese se bucură, în chiar anul de apariţie, 1970, de atenţia neîntârziată a
criticii. Familia, bunăoară, găzduieşte intervenţia lui Gh. Grigurcu, una în care impresionează
alianţa spontană între ascuţimea observaţiei şi forţa tuşei: „Un poet autentic ca Gellu Naum
proclamă concomitent utilitatea şi inutilitatea doctrinei suprarealiste. Teoria oferise fără
îndoială creaţiei un cadru, o justificare, o organizare exterioară ca un alibi. Dar principiile cad
asemenea unei schelării când construcţia e terminată. [...] În luxurianţa teribilistă a poemelor
sale se întrezăreşte o zare raţională. Un fond temperamental limpid, o nevoie de claritate şi
rigoare mediteraneană temperează excesele metaforei abrupte...”27; „Numeroasele „trimiteri”
naturiste ale autorului lui Athanor ar putea crea impresia falsă că poetul cultivă ceea ce se
cheamă poezia naturii. În realitate e vorba de un citadin care jonglează cu câteva noţiuni
bucolice, păstrând o suficientă distanţă afectivă faţă de metaforele sale, ce prin echilibristica
lor formală au sensul unor performanţe”28.
Ion Pop, în nr. 42/1970 din Tribuna, reuşeşte o foarte corectă luare a liniei de ochire
critice. Nimeni deci nu mai poate revendica surpriza, atunci când încărcătura loveşte în plin:
„... autorul lui Vasco de Gama încerca o eliberare spre toate orizonturile limbajului, obligat la
o maximă permeabilitate. Aici stă şi dificultatea unei asemenea „poezii în mişcare”,
prospective, în continuă căutare, permanent experimentală; o poezie ce nu prezintă expresia
finită a unei lumi, ci pânda alcătuirii ei, acordând un credit însemnat hazardului, cu conştiinţa
că, oricum s-ar găsi alături, obiectele se înţeleg între ele, esenţial înrudite, sau numai uimite
de descoperirea rudeniei lor până atunci de domeniul tainei”29.
Anii 1971 şi 1972 aduc luările de poziţie la pariţia Copacului-animal. Astfel, în
Luceafărul, Alex. Ştefănescu inserează fulgurant: „Mâna poetului cade cu repeziciune pe
claviatura cuvintelor stârnind adevărate cascade de sunete şi imagini”30, iar apoi mai are încă
suflu pentru a sesiza aspiraţia spre organizare, spre control raţional al discursului: „Copacul-
animal aparţine unui autor patetic care dă cuvintelor o libertate aparentă”31.

24
Idem, ibidem, p. 3;
25
Vintilă Ivănceanu, în România literară, nr. 11/1970, p. 9;
26
Idem, ibidem, p.9;
27
Gh. Grigurcu, în Familia, nr. 10/1970, p. 2;
28
Idem, ibidem, p.2;
29
Ion Pop, în Tribuna, nr. 42/1970, p. 3;
30
Alex. Ştefănescu, în Luceafărul, nr. 47/1971, p. 2;
31
Idem, ibidem, p.2;

902
 Absolut senzaţională este recenzia lui Al. Andriescu, din Cronica(1971). Vom cita de
aceea gâfâind de emoţia întâlnirii cu speculaţia pură: „Gellu Naum ne aminteşte de tristeţea
clovnilor, poate cea mai apăsătoare, pentru că se consumă după o mască râzătoare,
caraghioasă, aplicată conştient peste o gură torturată, care nu vrea să râdă, nu poate să râdă
decât cu ajutorul fardului, al liniilor groase de vopsea trase cu penelul”32.
Cu nimic mai prejos nu este nici eseul-fulger al lui Dan Cristea, din România
literară(nr. 4/1972): „Viaţa dă impresia a fi privită de la fereastra rătăcitoare a unui tren, de
unde un amănunt, întâmplător poate, se reliefează cu o sfâşietoare conştiinţă că nu va mai fi
revăzut niciodată şi că ceva din fiinţa noastră a rămas să-l pâlpâie pentru totdeauna în
amintire”33; „Din această privire, migratoare şi crepusculară, aruncată într-un dulce abandon
al neputinţei de a se fixa, învârtindu-se fascinată în jurul sensibilelor repere de „nicăieri” şi
„niciodată”, se hrăneşte, la Gellu Naum, poezia inefabilei singurătăţi”34.
În sfârşit, în Luceafărul(nr. 27/1972), Georgeta Horodincă se remarcă mai ales prin
calitatea intuiţiei: „Ce ar putea fi copacul-animal? Un organism dual (nu hibrid) care are pe
de o parte nemişcarea plantelor, pe de altă parte sensibilitatea, durerea şi conştiinţa durerii,
caracteristice regnului animal. Cu alte cuvinte, putem privi această împerechere a două
regnuri, inexistentă ca atare în realitatea exterioară, dar reală în planul înlăuntru răsturnat,
când în ipostaza copacului, adică a fixităţii, a frumuseţii imobile care este arta, când în
ipostaza animalului, adică a tranzitoriului sfâşietor care este viaţa.”35
Referitor la Tatăl meu obosit(1972), Valeriu Cristea remarcă în România literară (nr.
28/1972): „autorul îşi sabotează prin toate mijloacele propria confesiune, dar nu aceasta este
oare singura cale de a o debarasa de orice reziduu de egotism şi sentimentalitate? Oricum ar
fi, unele paragrafe, de o densitate umană excepţională […] ne obligă să luăm act de această
destăinuire. Făcând să sară arcurile ruginite ale literaturii, sancţionând automatizarea
limbajului (inclusiv şi mai ales a celui poetic), autorul ne relevă o lume, lumea sa, în care
„totul neliniştit strigă”36.
Surprinzătoare şi neadevărată este afirmaţia lui Laurenţiu Ulici, făcută în cronica sa la
Tatăl meu obosit, din Contemporanul (nr. 29/1972), potrivit căreia, Gellu Naum ar fi doar un
zelos poet suprarealist: „Gellu Naum este azi, ca şi în urmă cu treizeci de ani, un poet
suprarealist”37. Ea trădează nu numai o lectură neatentă a poemelor sale, ci chiar una fără nici
un folos.
Din 1975, anul de apariţie al plachetei Descrierea turnului, reţinem, pentru început,
prezentarea făcută de Dan Cristea, în Luceafărul (nr. 51/1975), acestui eveniment literar: „un
ton colocvial, de o fermecătoare familiaritate şi o energică francheţe; o poveste în formule
lirice a unui „lung pelerinaj” printre oameni şi sentimentele lor, printre obiecte şi realitatea
lor, printre evenimente şi câtimea de importanţă ce-o cuprind”38. Ceea ce ni se oferă de la un
punct încolo, sunt secvenţe confidenţiale dinlăuntrul acceleratorului liric de particule,
obţinute parcă de o cameră ascunsă: „un discurs liric bazat pe o programată luciditate,
32
Al. Andriescu, în Cronica, nr. 49/1971, p. 8;
33
Dan Cristea, în România literară, nr. 4/1972, p. 9;
34
Idem, ibidem, p.9;
35
Georgeta Horodincă, în Luceafărul, nr. 27/1972, p.1;
36
Valeriu Cristea, în România literară, nr. 28/1972, p. 9-10;
37
Laurenţiu Ulici, în Contemporanul, nr. 29/1972, p. 3;
38
Dan Cristea, în Luceafărul, nr. 51/1975, p. 2;

903
izgonind de la sine, ca pe nişte corpi străini, exagerările şi efuziunile, clamoarea şi
sentimentalismul, dând cu tifla crispărilor dureroase şi confesiunilor abrupte, dar, totodată,
nostalgic şi îmbibat de tristeţe chiar pe punctul în care devine nepăsător faţă de ele şi, de
aceea, echilibrat afectiv tocmai în clipa când îşi propune să dea cu tifla”39; „un lirism, în
special, al fluidelor, al realităţilor mişcătoare, traversate de penumbre şi de contururi
unduitoare, repede perisabile”40.
Întinsul studiu al lui Cornel Regman, din Viaţa Românească (nr. 12/1975), se opreşte
asupra mai multor volume din creaţia lui Gellu Naum, inclusiv asupra ultimelor două, Poeme
alese (1974) şi Descrierea turnului (1975). Pe ansamblu, se încearcă de fapt o sinteză a celor
mai importante repere de organizare ale substanţei poetice naumiene: „Refuz al poemului,
„pohemul” e strâmbătura claunescă, modul saltimbancului de a figura omenescul,
autenticitatea, dintr-o pudoare sau dintr-un scrupul, sau poate pentru că hilarul e câteodată
singura cale de a reţine atenţia asupra lucrurilor grave”41. De reţinut este şi apropierea pe care
Cornel Regman o face între Gellu Naum şi Geo Dumitrescu: „Temperamente deloc ignifuge,
ceea ce în poezie, care e un mod al combustiei necesare, e departe de a constitui un defect, cei
doi se aseamănă mai ales prin acelaşi scrupul de a arde fără rest, de a trăi adică, cu aceeaşi
intensitate, setea de ideal, speranţa, dar şi consternarea”42.
Oprindu-se apoi asupra unor cicluri de versuri, criticul declară Copacul-animal „cel
mai neaşteptat volum al său, cel mai generos totodată […] e alternată aici confesiunea
bufonă, cu crispările şi convulsiile spiritului, cu teribilele sale îndoieli, dar şi cu
disponibilitatea recăpătată a candoarei”43. În ce priveşte Descrierea turnului, Cornel Regman
crede că el reprezintă „un vizibil pas înapoi faţă de poziţiile câştigate anterior de poet”44. Un
verdict, considerăm noi, curios şi mult prea aspru pentru un volum care, mai presus de
premiul Academiei Române, aduce îndestulătoare argumente textuale pentru creşterea de
nivel pe care o marchează.
Tot în 1975, într-un concentrat articol din România literară (nr. 2), Al. Piru intuieşte,
subtil, ritualul conform căruia Gellu Naum „contraface realul într-un cuptor alchimic,
asemenea olarului de acum patru milenii, din a cărui operă memoria stinsă a focului n-a lăsat
decât foşnetul cenuşii”45.
De asemenea, în Steaua (nr. 8/1975), Eugen Uricaru scoate la iveală o serie de
reflecţii de interes major asupra operei poetice a lui Gellu Naum: „Poetul introduce o nouă
scară a valorii în lumea realului, aceasta având drept rezultat o metamorfozare a lumii în care
obiectul, elementul constituent se înconjoară de aura mitului, a misterului”46; „Poetul Gellu
Naum este el însuşi un fantast Vasco de Gama, descoperitor de noi ţinuturi, chinuit de
îndoiala că în fapt nu există un sfârşit al călătoriei”47.

39
Idem, ibidem, p.2;
40
Idem, ibidem, p.2;
41
Cornel Regman, în Viaţa Românească, nr. 12/1975, p. 41-46;
42
Idem, ibidem, p. 41-46;
43
Idem, ibidem, p. 41-46;
44
Idem, ibidem, p. 41-46;
45
Al. Piru, în România literară, nr. 2/1975, p. 4;
46
Eugen Uricaru, în Steaua, nr. 8/1975, p. 13;
47
Idem, ibidem, p.13;

904
 Articolul Brânduşei Armanca, Gellu Naum şi literatura pentru copii, din revista
Orizont (nr. 22/1979), reţine aspectele ce incită la lectură, din volumele de versuri pentru
copii: „Autorul se integrează lumii create pentru copil ca prim mediator, rezervându-şi rolul
de comentator al întâmplărilor eroului său. În această postură mimarea este liberă: el
mimează rolul, dar se detaşează totodată înclinând spre ironie şi demolare a clişeelor sociale
şi de limbaj, implicând astfel pe cel de-al doilea mediator (presupus), adultul, singurul capabil
să recepteze ironia ca atare”48.
Acelaşi tărâm al literaturii pentru copii este vizat şi de Alex. Ştefănescu în articolul
Cartea cu Apolodor, apărut în Contemporanul (nr. 22/1979). Se face aici o observaţie
decisivă: „Gellu Naum […] nu şi-a renegat deloc programul poetic scriind versuri pentru
copiii care abia învaţă să citească. El s-a dovedit, prin aceasta, dimpotrivă, pe deplin
consecvent cu sine, deoarece suprarealismul a avut întotdeauna o componentă ludică”49.
Din acelaşi an, 1979, avem şi studiul lui Gh. Grigurcu, Antinatura lui Gellu Naum,
apărut în Steaua (nr. 3). Adâncimea forajului şi respiraţia perfect controlată a frazei nu mai au
nevoie de nici un comentariu: „Această poetică a incongruenţelor presupune noi organisme şi
noi fiziologii, comportamente derivând din însuşirea artificiului drept o premisă organică.
Poetul se antrenează în propria-i lume necunoscută, asumată cu o gravitate cu atât mai
deplină cu cât insolitul e mai izbitor. Antinatura se corelează lăuntric cu o nevoie de
confirmare, cu o exuberanţă a căutării certitudinilor. Iar certitudinile se obţin prin codul
senzoriului aplicat unui concret ad-hoc, simulat cu o frenezie ce sfârşeşte prin a anihila
conştiinţa simulacrului, impunând o lume metodic dezarticulată, inocent trucată ca un
supliciu metaforic deschis spre ontologic”50; „Acea vehemenţă ostenită, confuză prin
scepticismul injectat obiectelor […] găseşte în poetica lui Gellu Naum accente dintre cele mai
puternice”51. Tot acum, Gh. Grigurcu descoperă elementele care facilitează o apropiere între
Gellu Naum şi poeţi ca Marin Sorescu, Petre Stoica ori Nichita Stănescu.
Partea cealaltă (1980) se bucură şi ea de o primire bună. În Luceafărul (nr. 51/1980),
spre exemplu, Paul Dugneanu subliniază deosebita continuitate şi consecvenţa poeziei lui
Gellu Naum: „Gellu Naum rămâne, în esenţă, un suprarealist consecvent cu formula sa, care
nu şi-a repudiat, ca mulţi alţi reprezentanţi ai curentului, începuturile […] Evident, nu sub
aspectul doctrinar, ci în practica scriiturii”52, dublate de un permanent efort de a menţine
deschise ecluzele discursului: „Vidarea cuvântului de substanţa ideatică constituie, paradoxal,
condiţia comunicării, posibilitatea de a ieşi din singurătate. Epurată de încărcătura grea,
amorfă, uzată, a conţinutului sedimentat în timp, prin convenţii şi arbitrar, forma devine aptă
de a primi o semnificaţie nouă, plină, expresivă, în primul rând mai umană, dezalienată. […]
Dar procesul este reversibil şi continuu repetabil, întrucât, intrate pe canalele comunicării,
cuvintele, poetice sau nu, se vor demonetiza, vor fi falsificate şi vor înlănţui din nou individul
în „mâlul” sensurilor, alienându-l. Astfel că, suprarealismul rămâne o aventură deschisă,
mereu necesară”53.

48
Brânduşa Armanca, în Orizont, nr. 22/1979, p. 2;
49
Alex. Ştefănescu, în Contemporanul, nr. 22/1979, p. 9;
50
Gh. Grigurcu, în Steaua, nr. 3/1979, p. 26-27;
51
Idem, ibidem, p. 26-27;
52
Paul Dugneanu, în Luceafărul, nr. 51/1980, p. 2;
53
Idem, ibidem, p.2;

905
 Revista Ateneu (nr. 4/1980) conţine şi ea o luare de poziţie la Partea cealaltă, semnată
de Emil Nicolae. Două idei sunt importante: Gellu Naum pune la punct „o metodică a
degradării lirismului din interiorul lui, fie prin aplicarea dicteului, sub control, fie prin
asamblarea sintagmelor în regim paradoxal”54; în acelaşi timp, originalitatea şi indiferenţa la
unul sau altul din modelele literare îi asigură un loc unic în peisajul literar românesc: „Şi cu
volumul Partea cealaltă, Gellu Naum demonstrează că este un scriitor preocupat mai degrabă
să-şi perfecţioneze propriile unelte, decât să se înscrie în una sau alta dintre direcţiile poeziei
actuale”55.
În acelaşi an, 1980, în România literară (nr. 42) se poate parcurge un elogios articol la
adresa întregii creaţii poetice a lui Gellu Naum, semnat de Dan Cristea: „... ne aflăm în faţa
unuia din marii noştri autori lirici contemporani”56; „poemele lui Gellu Naum reuşesc
performanţa rară de a evita orice ariditate conceptuală, orice referinţă ori aluzie „teoretică”,
pentru a pune mai bine în lumină ceea ce ne înfrăţeşte cu adevărat, dedesubtul convenţiilor,
prejudecăţilor şi normelor dubioase”57; „Acest mare poet contemporan, printre reverii,
contemplaţii, accidente şi izolări, printre lucruri care par de prisos comodităţilor sau
convenienţelor, comunică precum puţini alţii şi ne implică în recâştigarea libertăţilor pierdute
ale fiinţei”58.
Ecourile la Partea cealaltă se prelungesc până în 1983, când, în Săptămâna (nr. 48,
49 şi 50), Eugen Barbu constată plastic: „dincolo de tumba cuvintelor, există o idee”59.
Profitabilă este şi alipirea poeziei naumiene la universul contorsionat al lui Picasso: „...lirism
în care domină, ciudat, ca în picturile lui Picasso, clovnii, acrobaţii (de cuvinte) şi tot acel
peisaj surrealist care a dinamitat poezia leneşă”60.
Alte apariţii notabile în presa literară referitoare la Gellu Naum ar fi cele două studii
din Euresis (nr. 1-2/1994), semnate de Simona Popescu şi Victor Ivanovici, dar şi un articol
apărut în Vatra (nr.11-12/1995), al cărui autor este Gheorghe Crăciun.
Simona Popescu, deşi îşi fixează ca obiectiv romanul Zenobia, face câteva afirmaţii
care, adăugate la altele, asemănătoare, ale unor critici importanţi – Lucian Raicu, Nicolae
Manolescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Dan Cristea, Valeriu
Cristea – conturează o certitudine: aceea că Gellu Naum a depăşit demult cadrul birocratic,
rigid, al suprarealismului, păstrând însă cu o îndârjire de invidiat ceea ce se numeşte spiritul
acestui curent, adică mobilitate, risipă de energie şi tentaţia experimentului: „Poezia lui Gellu
Naum reprezintă astăzi un model de „suprarealism în mişcare”, o mărturie „vie” a actualităţii
gândirii suprarealiste şi a longevităţii sale”61.
Şi mai interesantă ni se pare observaţia potrivit căreia, în poemele mai recente ale lui
Gellu Naum, se poate depista o alunecare a scriiturii spre concret, spre real şi „realism”:
„Onirismul – asumat potrivit unei alte perspective în poeziile cele mai recente – dă impresia
de a fi fost „trăit” de o persoană „reală”, „concretă”. Poezia lui Gellu Naum dobândeşte în

54
Emil Nicolae, în Ateneu, nr. 4/1980, p. 15;
55
Idem, ibidem, p.15;
56
Dan Cristea, în România literară, nr.42/1980, p. 11;
57
Idem, ibidem, p. 11;
58
Idem, ibidem, p. 11;
59
Eugen Barbu, în Săptămâna, nr. 48/1983, p. 7;
60
Idem, ibidem, nr. 50/1983, p. 2;
61
Simona Popescu, în Euresis, nr. 1-2/1994, p. 194;

906
cursul „evoluţiei” sale tonul sincer al confesiunii, accente afective, biografice, eseistice, un
caracter indeniabil de autenticitate. Realitatea onirică şi cea a referenţialităţii fuzionează şi
ceea ce le uneşte este sensibilitatea unui „subiect” care are conştiinţa dublei sale apartenenţe
şi obsesia unităţii sale”62.
Dintr-o altă perspectivă priveşte poezia lui Gellu Naum, Victor Ivanovici. Astfel, el
încearcă să demonstreze ideea că aceasta nu numai că depăşeşte bornele ideologice ale
suprarealismului, dar chiar ajunge să îl desfiinţeze în chip „dialectic”: „fără să înceteze
vreodată să opereze pe teritoriul deschis de suprarealism, poezia lui Gellu Naum […] este (a
reuşit să devină) în acelaşi timp “altceva”, adică negarea dialectică a suprarealismului”63.
Împingând o asemenea teză până la ultimele ei consecinţe, Victor Ivanovici propune o
lectură postmodernă a lui Gellu Naum, strangulată, din păcate, de o terminologie excesiv
tehnicizată. Rămâne imaginea, tulburătoare, a criticului cu ochii ieşiţi din orbite, căutând în
zadar o gură de aer, încercând, cu puteri tot mai puţine, să se scuture de ştreangul subţire, de
nylon al unor relaţii matematice puse în mişcare doar de o precizie stearpă.
Mult mai incitantă ni se pare însă poziţia lui Gheorghe Crăciun, exprimată în Vatra
(nr. 11-12/1995). Pentru el, aplicarea etichetei de „suprarealist” unui Gellu Naum de după
Athanor este complet eronată: „Astăzi, suprarealismul lui Gellu Naum […] mi se pare, la o
nouă lectură a Athanorului, de-a dreptul îndoielnic, oricum artificial şi impropriu”64. De
asemenea, ni se propune o apropiere între universul liric naumian şi poezia Generaţiei `80:
„cred sincer că poezia Generaţiei `80 favorizează lectura poeziei lui Gellu Naum, îi scoate în
evidenţă componenta lucidă, raţională, geometrică, calitatea ei de „ars combinatoria”,
rafinamentul tehnic”65. În sfârşit, iată şi o evaluare directă a „lichidităţilor” fondului poetic ce
face obiectul prezentei analize: „Gellu Naum e un clinician al subconştientului, dar unul cu
mult umor, savant al modalităţilor de explorare în subteran, dar unul înzestrat cu tot
scepticismul de rigoare, un autodidact al transformării, din când în când […] a arbitrarului
interior în formule textuale revelatorii”66.

62
Idem, ibidem, p. 195;
63
Victor Ivanovici, în Euresis, nr. 1-2/1994, p. 199;
64
Gheorghe Crăciun, în Vatra, nr. 11-12/1995, p. 66;
65
Idem, ibidem, p. 67;
66
Idem, ibidem, p. 67.

907
 UN EXERCIŢIU INGENIOS DE INTERTEXTUALITATE
The War with the Word and the Process of Writing
PhD Candidate Stanca BUCUR
“Petru Maior” University, Târgu-Mureş

Abstract
Simionescu is a writer who is constantly involved in a play with the written text, with the words, with
the literary conventions. His novel, ‘The Frock-Coat’, is no exception to this experimental game. Far form being
a translation of Thomas Mann’s short-story, ‘Death in Venice’, as Simionescu would want us to believe, his
novel uses the German literary piece as a launching ramp for his vivid imagination. His novel is a lot more
complex than Thomas Mann’s short-story: it displays motivated, dynamic characters, involved in realistic
actions whose meanings are profound.

Keywords: experimental, game, complex, dynamic, conventions.

De la primele volume publicate, Mircea Horia Simionescu şi-a educat cititorul în a

înţelege că fragmentul de literatură este un izvor de infinite posibilităţi narative, acelaşi
fragment, aceeaşi frază, putând fi continuată în nenumărate moduri, fiecare născând o altă
poveste posibilă, cu un alt destin, cu alţi protagonişti.
Şi chiar dacă de fiecare dată autorul lasă impresia că evenimentele curg de la sine, prin
propria lor voinţă, ele sunt atent gândite, cu precizia unui matematician, aşa cum afirmă, de
altfel, un alter-ego al lui Simionescu din volumul Bibliografia generală1. Pictorul în cuvinte
pleacă deci de la realităţi, văzute sau trăite, pe care imaginaţia le deformează apoi creându-se
astfel o nouă realitate, una de ordin artistic de această dată.
În cazul romanului Redingota2, al treilea roman al lui Mircea Horia Simionescu,
„modelul” de la care se porneşte, este povestirea Moartea la Veneţia3 din volumul cu acelaşi
titlu semnat de Thomas Mann, publicat în 1912. E impropiu spus „model” pentru că, deşi
există mici asemănări între cele două opere, scriitorul român foloseşte povestirea germană ca
pe o trambulină pentru a se lansa în propria sa ficţiune.
Critica românească se pare că a cam ignorat această carte a lui Mircea Horia
Simionescu, poate pentru că a considerat-o atipică pentru acest scriitor. Acest roman nu se
aliniază în rândul operelor spectaculoase prin fantezie şi construcţie cu care Simionescu şi-a
câştigat reputaţia de scriitor „ingenios”.
Şi totuşi, acest roman ar trebui să atragă atenţia tocmai prin faptul că trădează, cel
puţin în aparenţă, atitudinea polemică a scriitorului faţă de tot ceea ce înseamnă literatură
tradiţională, înfăţişând un Simionescu mai clasic, mai blând, mai puţin incisiv.
Construcţia romanului este articulată, după cum am amintit, după canoane aproape
clasice. Scriitorul declară în finalul cărţii: „Am transcris nuvela lui Thomas Mann Moartea la

1
Mircea Horia Simionescu, Bibliografia generală,Ed. EMINESCU, Bucureşti, 1970, p. 104-105.
2
Mircea Horia Simionescu, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984.
3
Thomas Mann, Moartea la Veneţia, Ed. UNIVERS, Bucureşti, 1993, traducere de Ion Roman, note şi
comentarii de Thomas Kleininger.

908
Veneţia, uneori îndrăznind să copiez pur şi simplu cuvintele maestrului, şi iată ce a ieşit!”4. În
realitate, prea puţine sunt asemănările dintre cele două opere.
Personajul central al nuvelei lui Thomas Mann e Gustav von Aschenbach, scriitor care
ajunge într-un impas al inspiraţiei, ia pe neaşteptate hotărârea de a porni într-o călătorie
menită a-i aduce liniştea. Deşi obsedat de ideea că trebuie să-şi termine cartea înainte de a se
muta la ţară, decide totuşi să întreprindă o călătorie la Veneţia. Aici însă, viaţa lui ia o
întorsătură care îi va fi fatală. Pedeapsa pentru abandonul în mrejele sentimentelor şi-ale
instinctelor, pentru această libertate atât de străină de natura până atunci calculată,
disciplinată, a lui Aschenbach, este moartea. Astfel este subliniată condiţia tragică a artistului
care nu poate fi la fel ca ceilalţi oricât şi-ar dori, fiind condamnat la singurătate, moartea fiind
expresie supremă a singurătăţii.
Mircea Horia Simionescu face apel la întreaga sa cultură literară, extrem de vastă, dar
şi la alte domenii străine de literatură, pentru a crea o operă care sună pe acordurile propriei
sale spiritualităţi, şi care se sustrage cu încăpăţânare oricărei înregimentări într-un anumit
canon. Chiar dacă volumele Tetralogiei reprezintă măsura maximei ingeniozităţi literare a
acestui scriitor, romanul în discuţie, Redingota, atrage atenţia tocmai prin faptul că sursa de
inspiraţie nu mai constituie o bibliotecă întreagă, ci doar o singură carte. Decupate din
ansamblul creaţiei lui Thomas Mann, personajele primesc în romanul scriitorului român o altă
înfăţişare, un alt destin, unul care poartă amprenta realităţilor româneşti din cel de-al doilea
război mondial.
Romanul începe în aşa fel încât să pară un fel de copie sau o variantă aparent fidelă a
originalului. Asemănările sunt multe, dar minore. Importante sunt însă diferenţele.
Protagonistul romanului lui Mircea Horia Simionescu, ca de altfel toţi eroii acestui
roman, este foarte bine realizat, în sensul că scriitorul oferă cititorului o sumă importantă de
amănunte referitoare la viaţa sa, la profesia sa, astfel încât personalitatea acestui personaj e
bine conturată. De asemenea, Simionescu îşi antrenează eroii în diverse situaţii sau întâmplări
pe care le înfăţişează cu mare atenţie pentru detaliu.
Acţiunea este plasată cu precizie în toamna anului 1944, în contextul istoric al celui
de-al doilea război mondial. Erich von Vogelbach pare la început indiferent la tot ce se
petrece în jurul său, fiind preocupat doar de scrierea romanului său. De fapt Erich von
Vogelbach nu e altceva decât un alter-ego al lui Simionescu, nicidecum varianta românească a
protagonistului nuvelei Moartea la Veneţia. Prezenţa autorului român e trădată de stilul în
care sunt realizate monologurile eroului său, un stil incofundabil din care transpare atitudinea
ironică sau chiar sarcastică a lui Simionescu vis-a-vis de fascism şi de apărătorii lui, dar şi
faţă de prostie, incultură, huliganism . Erich îşi exprimă aversiunea faţă de nazism prin
binecunoscutul procedeu simionescian al alăturărilor neaşteptate de termeni din sfere
semantice opuse, procedeu ingenios ce constituie o sursă de umor în mai toate volumele sale:
„căsăpeau gospodăreşte pe duşmani”5, „din invidie colegială”6, „suntem o ţară de prusaci
aproximativi, singura ţară din lume unde învăţul n-are şi desvăţ”7, etc.

4
Mircea Horia Simionescu, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984, p. 263.
5
Ibidem, p. 10.
6
idem
7
Ibidem, p. 7.

909
 Personajul principal al lui Simionescu este pus în situaţii descrise amănunţit.
Simionescu arată o deosebită grijă pentru detaliul realist şi psihologia personajului.
Dieter Bohrsch e un personaj pregnant al romanului. El face parte din familia
personajelor negative simionesciene, alături de Marin Cofetaru, Gri Macedoneanu, şi alţi
indivizi fără scrupule, inculţi, materialişti, oportunişti, ce duc o viaţă obscură, dubioasă. Iată
caracterizarea lui Dieter Bohrsch, un personaj negativ mult mai real decât gondolierul lui
Thomas Mann: „Cu ce abilitate şi inteligenţă navigează printre stânci, în ape neguroase, un
pirat ca Bohrsch! Toate universităţile continentului nu sunt în stare să formeze un exemplar
atât de pregătit, dacă şi-ar propune, printr-o dereglare a scopurilor, să creeze nu oameni, ci
răufăcători! Îi sunt deschise toate uşile, vămile pământului şi ale văzduhului, are acces la
persoane importante şi un dar nemaiîntâlnit de-a convinge şi îmbrobodi pe oricine. Din
categoria lui se recrutează spionii şi teroriştii, autorii marilor excrocherii, poate condotierii, în
mod cert tiranii”8.
Dieter Bohrsch are multe trăsături în comun cu unchiul lui Rudi, Benedict, - care nu-şi
poate înfrâna ura faţă de originile româneşti ale nepotului său pe care-l numeşte „Valah
spurcat!”9, - dar şi cu Herr Kaporal sau diviziile de S.S.-işti, aceştia simbolizând răul, adică
fascismul, plaga ce-a cuprins Europa, echivalentul ciumei din nuvela lui Thomas Mann. În
acest roman al lui Mircea Horia Simionescu, analogul ciumei este fascismul, aşa cum în alte
romane ale sale, corespondentul ei este comunismul.
Rudi, pe numele lui întreg Rudolf Ursache, este la începutul romanului un personaj
aflat în contradicţie antagonică cu spiritul răului reprezentat de Dieter Bohrsch. El se
dovedeşte a fi un tânăr „înzestrat cu o putere nemaipomenită de a răbda ofensele, pedepsele,
constrângerea”10, elev silitor cu înclinaţii artistice, de o frumuseţe ce pare a fi „creaţia unui
zeu”11. Pe parcurs însă, suferă schimbări profunde în personalitatea sa. Rudi ajunge în final
un simplu pion lipsit de voinţă sau judecată proprie, o victimă a ciumei şi-a haosului pe care
aceasta îl aduce cu ea.
Puritatea şi curăţenia sufletească a acestui tânăr nasc în sufletul scriitorului
munchenez o admiraţie profundă, şi totodată sentimentul că este dator să-l protejeze. Vestea
că tânărul s-a înrolat voluntar şi că l-a aşteptat la gară înainte să ia trenul spre Bratislava în
timp ce el, Vogelbach, îşi făcea plimbarea, îl umple pe profesor de remuşcări. Hotărăşte să
plece şi el în România pentru a-l găsi pe Rudi.
Resortul care declanşează acţiunea este deci remuşcarea, sentimentul de culpă. Erich
von Vogelbach, spre deosebire de personajul analog al nuvelei Moartea la Veneţia, are
puterea de a se desprinde de toate habitudinile sale, de programul său riguros, de puţinele
persoane apropiate care cu greu i-au câştigat încrederea, şi acţionează. Astfel, el intră în
contact cu o lume străină pe care vrea să o cunoască şi să o înţeleagă, nu precum un simplu
contemplator, ci ca partener de discuţie şi acţiune.
Gustav von Aschenbach întreprinde şi el o călătorie, dar pe parcursul acesteia el nu
creează nici o punte de legătură între sine şi ceilalţi; el rămâne un singuratic şi un inadaptat,

8
Mircea Horia Simionescu, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, p. 21.
9
Ibidem, p. 25.
10
Ibidem, p. 24.
11
Ibidem, p. 12.

910
până la urmă. Nici despre celelalte personaje ale nuvelei lui Thomas Mann nu se poate spune
că evoluează în vreun fel, fiecare părând să fie condamnat să trăiască în interiorul propriul
univers sufletesc. Dovada acestei pasivităţi a personajelor nuvelei, a acestei lipse de iniţiativă
în a comunica, este evidentă şi prin lipsa, aproape cu desăvârşire, a dialogului. Personajele lui
Thomas Mann nu dialoghează, ci monologhează, pe când protagoniştii romanului Redingota
se angajează în dialoguri lungi în care nu se sfiesc să-şi exprime opţiunile şi părerile despre
lume sau despre viaţă.
Drumul lui Erich von Vogelbach înspre România devine o călătorie de iniţiere
spirituală în tainele iubirii şi de cunoaştere a lumii Bucureştene şi-a ţării, în general. În gara
din Budapesta o cunoaşte pe Ana. Între cei doi călători se înfiripă o poveste de dragoste
savuroasă, descrisă cu mult patos, în stilul specific acestui scriitor implicat căruia îi stă atât de
bine în ipostaza de îndrăgostit. Relaţia pasională pe care o are cu Ana se aseamătă uimitor de
bine cu cea a cuplului de îndrăgostiţi Helga – George Pelimon din romanul Nesfârşitele
primejdii: aceleaşi gesturi tandre, acelaşi limbaj, aceleaşi declaraţii înfocate, aceeaşi
deznădejde sfâşietoare la plecarea definitivă a iubitei. S-ar putea spune chiar că Ana este o
altă Helga. Cunoaşterea Anei provoacă un declic în adâncul fiinţei lui Vogelbach care are
revelaţia vieţii autentice, cea din afara paginilor închise între coperţi.
Erich ajunge în capitala României având la el două scrisori de recomandare din partea
lui Tannensanft, adresate ambasadorului Reichului la Bucureşti, aşa-numitul von Killinger –
conotaţia numelui e transparentă. Tannensaft e un alt personaj cu pondere în construcţia
romanului. Personalitatea acestuia se conturează în opoziţie cu cea a lui Erich Vogelbach.
Aceste scrisori pun în alertă autorităţile române ce nu reuşesc să-şi dea seama care e scopul
real al vizitei profesorului în România, drept care lui Erich i se trimite un „însoţitor” cu
misiunea de a-l supraveghe în permanenţă. Acesta este Cristache Gârloanţă, prezentat ca
profesor la Facultatea de Drept unde preda Civilul, în realitate un personaj cu o existenţă
obscură, care frecventează cazinourile şi face negoţ cu obiecte de valoare.
Spre finalul cărţii aflăm că „zevzecul de Cristache Gârloanţă a fost trimis disciplinar
în linia întîi a frontului de la Vaslui, după ce fusese prins cu afaceri demne de un borfaş”12.
Puţini sunt cei care îşi arată făţiş dispreţul faţă de invadatorii nemţi, majoritatea
adoptă o atitudine servilă faţă de aceştia, aparent prietenoasă, fapt declarat tranşant de către
însoţitorul lui Erich: „Duplicitatea, spunea Gârloanţă, a salvat întotdeauna acest popor”13. De
fapt, întreaga situaţie din România este derutantă: alarma sună în timpul exerciţiilor militare,
dar nu atunci când trebuie cu adevărat, – Erich chiar se amuză să afle că există mai multe
feluri de alarme, unele date de nemţi, altele de către români şi altele de către ruşi, - ziarele
sunt pline numai de informaţii lipsite de importanţă.
Există chiar şi un personaj colectiv – bucureşteanul sau românul – al cărui profil se
conturează din comentariile celorlalte personaje, astfel că „atmosfera bucureştiului sub
ocupaţie este foarte nuanţată [...] în ciuda fanfaronadei exterioare, a declaraţiilor că totul
merge cum nu se poate mai bine, oamenii sunt perfect conştienţi de iminenţa dezastrului, toţi
ascultă pe ascuns radio Londra... În genere duplicitatea e în floare. Şi aici este dictatură, dar
lucrurile sunt luate cu un relativism dezarmant (acelaşi, pesemne, care îl uimea şi pe abatele

12
Ibidem, p. 179.
13
Ibidem, p. 121.

911
de Marenne, când observa că peste ape nu se fac punţi din pricina invaziilor tătare...). Totul
pare adus aici la nivelul strict formal”14.
Aflat la etajul unei librării, ţinteşte printr-o crăpătură a peretelui pe neamţul
responsabil cu propaganda vânzării de grâu românesc către Germania, pe ataşatul legaţiei
germane. Scârbit şi înfuriat de asemănarea acestuia cu Dieter Bohrsch, Vogelbach îl ucide cu
un foc de revolver, iar apoi se retrage la Târgovişte, „unde se pare că duc toate drumurile”15,
şi se angajează în lupta clandestină împotriva hitlerismului.
Singura posibilitate de evadare din tiparul de existenţă impus de fascism, este prin
creaţie. Simionescu vorbeşte prin gura personajului său, Erich von Vogelbach, exprimându-şi
credinţa că scriitorul nu e altceva decât un demiurg, iar povăţuitoare sunt nu ideile sau
întâmplările povestite în carte, „ci povăţuitoare este prezenţa demnităţii autorului ei,
ridicându-se ca un deget veghetor din toate paginile cărţii [...]. Cărţile nu fac altceva decât să
reconfirme că omul este bun şi perfectibil, că are neîncetat ochii deschişi asupra sa şi a
înfăţişărilor lumii. Şi, pentru că ne aflăm în mijlocul unei lupte aprinse între democraţie şi
fascism – e de la sine înţeles că nu putem judeca lucrurile cu sânge rece - , daţi-mi voie să
compar literatura acumulată de-a lungul mileniilor cu o uriaşă urnă de vot, în care se
acumulează mereu buletine pentru partidul binelui... în ciuda grupărilor aventuriere... De aici
şi ura tiranilor pentru carte : ei îşi închipuie că arzându-le (am văzut scene de neuitat în
Germania), punându-le la index, maltratându-le şi croşetându-le textele, ucid însăşi gândirea
şi demnitatea ei ... E mentalitatea primitivului, care străpungând cu acul pântecele păpuşii cu
înfăţişarea vrăjmaşului, crede că l-a şi răpus...”16. Aici Simionescu îl compară pe scriitor cu
D-zeu, ambii având misiunea de a răspândi în lume binele şi omenia.
Odată cu capitolul al IV-lea Simionescu apare Adrian Florin Antofie, un personaj
ambiguu: pare a fi un alt Rudi, dar împrumută totodată experienţe din viaţa lui Simionescu –
moartea timpurie a tatălui, prietenia cu Dan Ignat. El pare că trăieşte în vis experienţa reală a
lui Vogelbach. Acesta este cel mai fantezist personaj al cărţii, construit, am putea spune, după
modelul simionescian al eroilor care trăiesc în vis experienţe din viaţa altora, sau evenimente
la care urmează să participe, sau care călătoresc pur şi simplu în perimetrul viaţă-moarte-vis,
fără a se supune legilor fireşti ale timpului sau logicii.
Urmărind evoluţia acestuia, Gabriela Gheorghişor observă că „Redingota dezvăluie şi
o concepţie borgesiană despre Lume ca univers livresc telescopic. Precum o păpuşă rusească,
o matrioşkă, vivantele lumi textuale se îmbracă una într-alta, într-un joc al oglindirilor infinit.
Această revelaţie o are mai întâi Adrian, un tânăr târgoviştean cu puteri <<vizionare>>, un fel
de dublu al lui Rudi”17: „Bărbatul acela s-ar zice că e un zburător, numai că el nu face nici o
mişcare ca să vă ajungă... Stă tot timpul la o masă roşie, la vreo cinci-şase metri deasupra
capului dumneavoastră, cu multe foi de hârtie în faţă şi condeiul în mâna dreaptă... El vă
scrie, domnule... [...]. El vă scrie viaţa şi faptele [...]. El, acel bărbat cu ochii verzi şi faţa
prelungă, cu fruntea înaltă, e chinuit de crampe la stomac şi de greaţă, de ameţeli şi aproape

14
Dumitru Radu Popa, Pariul scriitorului cu modelul, în „România literară”, nr. 33, aug. 1984, p. 9.
15
Liviu Petrescu, Roman şi intertextualitate, în „Steaua”, nr. 5, 30 ian. 1986, p. 11.
16
Mircea Horia Simionescu, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984, pp. 166-167.
17
Gabriela Gheorghişor, Mircea Horia Simionescu. Dezvrăjirea şi fetişizarea literaturii, Ed. MUZEUL
LITERATURII ROMÂNE, Bucureşti, 2011, pp.75-76.

912
că şi-a pierdut minţile amânând clipa în care... Ştiţi, mai are în faţă doar câteva foi... ”18. Erich
von Vogelbach e cuprins de disperare la gândul că destinul său, cel scris de acest creator
atotputernic, nu va fi decât cel al lui Gustav von Aschenbach, fapt care îl revoltă la fel de mult
ca şi lipsa liberului arbitru. Furia pe care o resimte îl face să se răzvrătească împotriva
acestuia: „Domnule cu ochi verzi, cine vei fi, lasă-mă în pace! Am multe treburi de teminat,
nici n-am început pe cele mai importante! Nu decide pentru mine! Sunt singurul stăpân al
vieţii mele şi tot ce fac îmi aparţine în chip absolut!”19. Disperarea lui ia sfârşit în momentul
în care îşi dă seama că şi „autorul” său are aceeaşi soartă cu a lui, că şi el, la rândul lui, este
scris de altcineva. De fapt şi acest demiurg trece prin acelaşi travaliu al scrisului, ca şi Erich
von Vogelbach sau Gustav von Aschenbach. Am putea spune că fiecare Matrioşkă are la
rândul ei drept de viaţă şi de moarte asupra celei mai mici, adică are prerogativale unui
Dumnezeu.
În romanul Redingota, „omul cu ochii verzi” îl supune pe Erich unui ritual de luare în
stăpânire, el îi scrie destinul şi scriindu-l, se face stăpân pe el. Astfel, Erich moare în biografie
şi moare în realitate. Nu înainte însă, de a-l reîntâlni pe Rudi, un Rudi de nerecunoscut,
susţinător fanatic al fascismului, al lui Hitler, mort din punct de vedere spiritual.
Cel care rămâne neatins de flagelul fascismului, păstrându-şi pură demnitatea, este
Erich Vogelbach, care-şi pune toate forţele în lupta pentru bine şi omenie, atât prin profesia
sa de scriitor, cât şi prin fapte. Erich reuşeşte, spre deosebire de Rudi, să-şi păstreze intacte
gândurile şi sentimentele, dându-şi seama la timp cât de periculos e să-i laşi pe alţii să te
înveţe ce să gândeşti: „A ne păstra identitatea, iată chestiunea!”20.
În cele din urmă, el câştigă încrederea taberei române, ajungând chiar lider al mişcării
de rezistenţă, fiind admirat de către colaboratorii săi nu numai pentru acţiunile pe care le
intreprinde în lupta contra fascismului, ci şi pentru vasta sa cultură, pentru concepţiile sale de
viaţă pe care le argumentează ca un adevărat filozof şi bun cunoscător al sufletului uman.
Fondul său spiritual este acela al unui om cultivat, care, în ultimă instanţă, luptă pentru
salvarea binelui, a frumosului, a umanităţii din oameni. După cum observa Dumitru Radu
Popa, „existenţa lui Vogelbach se voise, de fapt, o dedicaţie făcută frumuseţii, acelei
frumuseţi care înalţă în spirit. La << Capşa>> , vrând să se aşeze la o masă, află că acela era
locul preferat de reculegere al unui renumit pictor român (Pallady), care, în plus, nu putea să-i
sufere pe nemţi. Cel care îl informează despre aceasta, în mod destul de apăsat, e un tânăr
îmbrăcat în redingotă albă, unul dintre ucenicii acestui <<cel mai mare pictor român din câţi
au trăit pe-acest pământ, un artist nemaipomenit>>, dicipoli care îl păzesc, să nu fie tulburat
în timp ce-şi bea cafeaua. Această lecţie îl marchează puternic pe Vogelbach”21.
Moartea îl surprinde pe Erich von Vogelbach la masa de scris, după ce a reuşit să
transpună în literatură răsăritul de soare. Din Addenda romanului aflăm că înainte să moară,
profesorul îşi comandase o redingotă albă, asemănătoare celei pe care o purtase tânărul
protector al lui Pallady, redingota albă simbolizând lupta artei de a-şi păstra puritatea şi de a
supravieţui.

18
Mircea Horia Simionescu, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984, p.233.
19
idem
20
Mircea Horia Simionescu, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984, p.17.
21
Dumitru Radu Popa, Pariul scriitorului cu modelul, în „România literară”, nr. 33, aug. 1984, p. 9.

913
 Vogelbach este înmormântat în această redingotă albă, simbol al dedicării lui de-o
viaţă acelor valori care sunt, binele, omenia, frumosul, demnitatea.
Mircea Horia Simionescu oferă prin romanul său, Redingota, o demonstraţie a
exerciţiului de cum se scrie un metatext, de cum se creează metaliteratura. Acest roman
rămâne o re-scriere a nuvelei Moartea la Veneţia de Thomas Mann, o proză palimpsestică,
adică un roman hipertextual. Prozatorul însuşi mărturisea: „Dintr-o operă reţin literatura şi-mi
pasă prea puţin de informaţiile, detaliile istorice, culturale sau de alt soi”22. Preponderenţă nu
au deci, într-o operă de artă, personajele, întâmplările, informaţiile pe care le transmite
romanul, ci, mai cu semă, modul în care acestea sunt exprimate şi create de către scriitor,
adică procedeele, tehnicile, metodele prin care ele ajung să comunice ceea ce e de comunicat,
cititorului. Iar dacă luăm în considerare experimentele de deconstrucţie şi reinventare a
materialului romanesc, cât şi elementele de ficţiune deosebit de interesante, alături de
semnificaţiile profunde pe care scriitorul le ţese în textul romanului său, Redingota e o creaţie
singulară, aparţinând în totalitate creatorului ei.

I.Bibliografia operei

Simionescu, Mircea Horia, Bibliografia generală, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1970.

Simionescu, Mircea Horia, Bibliografia generală, Ed. Nemira, Bucureşti, 1992.
Simionescu, Mircea Horia, Nesfârşitele primejdii, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978.
Simionescu, Mircea Horia, Redingota, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1984.

II.Bibliografie critică

A. Volume
Kafka, Franz, Procesul, Ed. RAO, Bucureşti, 1994.
Lefter, Ion Bogdan, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Ed. Paralela 45,
Piteşti, 2002.
Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe, editia a II-a, Editura Eminescu, Bucureşti, 1991.
Mann, Thomas, Moartea la Veneţia, Ed. Univers, Bucureşti, 1993.
Mann, Thomas, Povestiri,I, (1893-1912), Traducere de Ion Roman, Prefaţă de Ion Ianoşi,
Notă bibliografică, note şi comentarii de Thomas Kleininger, Ed. Univers, Bucureşti,
2000.
Micu, Dumitru, Istoria literaturii române, Ed. SAECULUM, Bucureşti, 2000.
Micu, Dumitru, Istoria literaturii romăne de la creaţia populară la postmodernism, Editura
SAECULUM I.O., Bucureşti, 2000.
Negrici, Eugen, Figura spiritului creator, Ed. Cartea românească, Bucureşti, 1978.
Nietzsche, Friedrich, Naşterea tragediei, în antologia De la Apollo la Faust, Ed.Meridiane,
Bucureşti, 1978.

22
Mircea Horia Simionescu, Secvenţe’ 55, în „Transilvania”, nr.5, 1983, p. 21.

914
B. Periodice

Boldea, Iulian, Mircea Horia Simionescu – Dimensiuni ale prozei, în „Romania literară”, nr.
28, iul.2011, p. 7.
Chifor, Vasile, Arta de a scrie, în „Transilvania”, nr.2, 1980, p.39.
18. Corniş-Pop, Marcel, Mircea Horia Simionescu sau virtuţile homeopatice ale jocului, în
„Orizont”, nr. 11, nov. 1971, pp. 82-84.
Crohmălniceanu, Ovid S., Când ingeniosul bine temperat face mărturisiri complete, în
„România literară”, XVII, nr. 14, 5 apr. 1984, p. 4.
Crohmălniceanu, Ovid S., Mircea Horia Simionescu: „Ingeniosul bine temperat”, în „Viaţa
românească”, 23, nr. 10, oct. 1970, pp. 79-81.
Culcer, Dan, Raport cu privire la activitatea antirăzboinică a prozatorului Mircea Horia
Simionescu, în „Vatra”, nr. 3, 20 mai 1981, p. 3.
Dragolea, Mihai, Condiţia epică a neliniştii, în „Tribuna”, nr. 25, 18 iun. 1981, p. 2.
Goci, Aureliu, De la obiectivitatea raţională la realismul scriptural, în „Contemporanul”, nr.
42, 16 oct. 1987, p.12.
Ivănescu, Mircea, Maşinării nu foarte simple, în „Transilvania”, nr. 11, 1980, p. 22-24.
Lefter, Ion Bogdan, Ficţiunea universală, în „România literară”, nr. 23, 3 iun. 1982, p. 10.
Moraru, Cornel, Ritualul epicii, în „Vatra”, XIV, nr. 9, 20 sept. 1984, p. 3.
Pardău, Platon, Un mod original de a asuma şi transcede realitatea, în „Contemporanul”, nr.
40, 28 sept. 1984, p. 12.
Petrescu, Liviu, Roman şi intertextualitate, în „Steaua”, nr.5, 30 ian. 1986, p. 11.
Popa, Dumitru Radu, Pariul scriitorului cu modelul, în „România literară”, nr. 33, aug. 1984,
p. 9.
Popa, Mircea, Romanul si convenţiile sale, în „Steaua”, XXXI, nr. 3, mar. 1980, p. 35.
20. Simion, Eugen, Proza lui Mircea Horia Simionescu, în „România literară”, nr. 49,
dec.1987, p.5.
21. Simion, Eugen, Romanul ca artă a fragmentului, în „România literară”, XIX, nr. 5, 30 ian.
1986, p. 11.
22. Ţion, Alexandru, Posibilul nelimitat, în „Astra”, nr.3, mar. 1986, p. 10.
23. Ulici, Laurenţiu, Romanele unui roman, în „Contemporanul”, nr.24 (1649), 16 iunie 1978,
p. 14.

915
 ILARIE VORONCA ŞI SPECTACOLUL UNIVERSULUI LIRIC
Ilarie Voronca and the Spectacle of the Poetic Universe

PhD Candidate Ioana-Mihaela VULTUR

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
Either we have before our eyes a love statement or barely descriptions, Voronca’s ludic obeys only one rule:
the one of the imposing and striking word associations. Although partisan of a poetry that „shouts”, the poet
remains a descriptive. His landscapes are stylized until the smallest detail and the imagies, which are obtained
through juxtaposition, are astonishing. Due to a perfect lively mind and a perceptible, sensible retina, the
millionaire in images succeeds to transcribe the reality he deeply contemplates.

Keywords: juxtaposition, imagies, astonishing, striking word associations

Autorul lui Ulise vine să completeze, alături de Vinea şi Tzara, cercul simboliştilor
întârziaţi. Nu întâmplător primul său volum, cuminte, cum îl caracterizează Nicolae
Manolescu, Restrişti, stă sub umbrela simbolismului bacovian, fiind puternic inundat de
elementele orientării respective. Poeme ca Tristeţi, Nelinişti, Primăvara tristă, Sfârşiri,
Preumblări bolnave, dar nu numai, se încadrează perfect în grila liricii simboliste. Peisajul
regăsit aici este unul cenuşiu, dominat de un sentiment al neliniştii şi al apăsării, generat de
imaginea unui tablou al descompunerii, al degradării materiei. Primul univers este de sorginte
bacoviană pură, cu oraşul întunecat, deznădăjduit, apăsat de tristeţea zidurilor de internat, un
spaţiu în care totul putrezeşte, chiar şi lumina. Încă din această etapă a creaţiei, uşurinţa cu
care se exprimă în comparaţii şi imagini atrage privirea criticilor, cum ar fi cea a lui
Lovinescu.
Dar nu toţi au salutat universul liric al tânărului poet. Poate zidul cel mai dur de care s-a
izbit creaţia sa a fost cel construit de George Călinescu, care îl socotea drept un tradiţionalist
şi ataca aspru opera tânărului scriitor prin verdictul dur şi irevocabil, cum îl caracterizează
Andrei Terian: Poezia lui Ilarie Voronca este un impresionism ordonat în punctul iniţial, dar
sfărmat cu voinţă prin procedee tipografice şi metaforism exagerat până la deplina, uneori,
anulare a oricărui sens şi a oricărei emoţii. Şi în ciuda pozelor revoluţionare poetul e un
temperament retoric, sentimental, descriptiv, incapabil de coordonare fantastică, tentat de
sentenţele somptuoase. ... Poezia lui nu are limfă pentru circulaţia imaginilor şi aceasta
produce stagnarea şi ariditatea poemului care poate fi citit din toate părţile, de la capăt la
coadă şi de la coadă spre cap fără vreo alterare apreciabilă a sensului.1
Aşadar, după un debut ce s-a desprins de pe malul simbolist, versul său a urmat cursul lin
al apei, clătinându-se pe la vârticuşuri şi dând impresia că se scufundă, cum se întâmplă cu
poemele din Brăţara nopţilor sau Incantaţii, pentru a se arăta din nou, la orizont, cu volumul

1
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, această ediţie este o reproducere în
facsimil a lucrării Istoria literaturii române de la origini până în prezent de G. Călinescu apărută pentru prima
dată în Bucureşti Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, Ed. Semne, Bucureşti, 2003, pp. 782-783.

916
Patmos. Trecerea de la o etapă la alta este vădit identificabilă. De la poezia de atmosferă prin
care sunt exprimate tristeţile şi deznădejdea individului condamnat la existenţa cenuşie a
oraşelor de provincie, căutându-se cu orice chip evadarea, aşa cum se întâmplă în Gânduri
pentru Soveja: Vreau să rătăcesc dincolo de mâhniri / Aici, atât de trist, cântecul cheiului şi-
al apei. / Să ne urcăm în docar. Cerul tot mai aproape-i / Ţipătul oraşului s-a şters cu
deznădejdi şi zidiri. […] Departe uliţi triste, departe orăşeni mărunţi. / Uite: primăvara şi-a
scuturat clopotele peste cetate. / Trenul mic ne aşteaptă cu strigăte tremurate, / Vino! Să
mergem la Soveja în munţi., atmosfera se schimbă brusc.
La numai un an de la debut, tânărul scriitor renunţă la universul greu, apăsător,
caracterizat de lirismul melodios şi maladiv al lui Bacovia sau Camil Baltazar pentru a se
dedica asociaţiilor insolite care abia prindeau contur în Restrişti. Încă din volumul următor,
Invitaţie la bal, poetul anunţă o manieră proprie de a crea poezie. Astfel, Ion Pop subliniază
capacitatea de creaţie imagistică extraordinară a poetului, în special temeritatea asociaţiilor, în
cadrul cărora primează comparaţia. Dacă debutul său a fost unul de orientare simbolistă,
acesta nu a avut însă şi o continuare, Voronca trecând de la simbolism la avangardă şi
rămânând undeva între integralism şi suprarealism.
Joaca poetului se face simţită pretutindeni, mobilitatea asociativă pe care Ion Pop o
semnalează, încă din volumul de debut, permite fiecărui cuvânt să promită noi asociaţii, iar
odată lansat, lanţul de metafore pare imposibil de oprit, putând continua la nesfârşit, într-un
fel de perpetuum mobile, declanşat de tensiunea afectivă.2
Ilarie Voronca este un jucător în reţea, lumea întreagă (trecută şi prezentă) fiindu-i
parteneră la acest joc. Nimic nu este omis iar cuvintele, aparent haotice, devin piese de puzzle
în cadrul poemelor. Cele mai evidente sunt primele texte publicate în periodice, scrieri de
factură dadaistă: Hidrofil, Semnalizări I, Semnalizări II, Semnalizări III, Viorile de fum, O
femeie, un fulger. Prima poezie pare a fi concepută după regula jocului Găseşte perechea,
deoarece în fiecare vers este realizată o corespondenţă: Vântul e pătrat invers 50 lei util
gazometru / interstiţial cheamă hornar pentru esofag / ein zwei pentru sept huit dieci /
temperament scafandrier în portefeuille / sistem nervos apoteoză eu bumbac / omletă
confecţionează clorofilă castrat / acul de siguranţă uşa s-a închis în / inima cu acetilen îmi e
foame îmi / e întuneric îmi e dicţionar telefonul cu / barba cochilia desface sonerii / almanah
strada.3 După regulile aceluiaşi joc este realizată şi poezia AAAA AA AAAAA AAAA E
EEEEEE EEEEE EE, cu precizarea că asociaţiile realizate devin şi mai bizare încât întreg
poemul pare rezultatul transcrierii eronate a unui mesaj primit prin codul Morse. În cele trei
Semnalizări, poetul pare că rupe poemele pentru ca apoi să le asambleze voit greşit faţă de
logica vorbirii curente. Toate comparaţiile, înşiruirile de substantive, omisiunile de verbe sau
aşezarea lor la finele propoziţiei, ca în limba latină, nu sunt decât procedee sau unelte ale
ludicului şi au ca finalitate rătăcirea cititorilor în labirintul jocului: Pian lent, cerul de
gutapercă uite viziune atrofiată / cinematograf incendiat, abecedar abstract, calendar. / Peste
pod ca o nucă de cocos s-a spart o lumină, far / la fiecare stâlp o stea ca un nod de cravată.4
sau Meeting, music-hall, vermut amurg calculează / exponenul stelelor dancing, gândul hialin
Simplon / bulevardele sunt azi în voce, cerul un zvon / tango şi triunghi isoscel violoncel

2
Ion Pop, Introducere în literatura română de avangardă, Institutul cultural român, Bucureşti, 2007, p.104.
3
Ilarie Voronca, Incantaţii, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Ion Pop, Ed. Minerva, Bucureşti, 1993, p. 194.
4
Idem, p. 195.

917
patinează5. Paidia nu cunoaşte limite în aceste poeme, libertatea asociaţiilor şi a sugestiilor
este la cote maxime. Toate cele trei texte sunt semnalizări ale înnodării simbolismului cu
avangardismul. Atmosfera, muzicalitatea şi tonalitatea elegiacă sunt în cheie simbolistă, dar
orchestra este avangardistă. Doar în Semnalizări I este numit anotimpul, în rest, toamna este
sugerată prin expresii ca tristă meningita pomilor, frunze au aplaudat benevol vântul,
anevrism elegant peisagiul. Toate aceste poeme sunt urzeli din resturi de limbaj găsite prin
diferite cutii: medical, tehnic, ştiinţific, matematic, artistic.
Lumea lui Voronca este una căreia îi place „să se dea” în spectacol. Drept urmare, nicio
Invitaţie la bal nu este realizată ordinar, ea fiind concepută după aceeaşi regulă a
spectacularului, cheie care se ajustează perfect discursul liric al poetului: Închis abur după
amiaza în grilaj de stea; / Înger trenul înaintează cu degetul pe buze, / Rupe serenada
maşinilor de scris. / Toate planetele au poposit în acest / Catalog de maşini agricole: Sena /
praştie între surâsuri. // ... Ce cale ferată arterele tale cu sânge şi gări...6. Fie că îşi declară
dragostea sau realizează descrieri, ludusul cunoaşte la Voronca o singură regulă: cea a
însoţirilor grandioase şi frapante. Nimic nu e mai important decât iubita, totul păleşte şi se
dispersează în raport cu ea: Părul tău a spălat atât de chimic orele, / Ştiu pe dinafară
vapoarele, ezitările, / Oraşul viaţa ta, ca tabla înmulţirii, / Te port în mine ca un registru
copier.( Invitaţie la bal) sau ...După tine uşile cerului se deschid.// ...Rănile aerului glasul tău
le vindecă. (Punct) Dacă la Eminescu iubitei îi erau asociaţi termeni fini, preţioşi, sensibili, în
poemele de faţă, imaginea iubitei se metamorfozează şi capătă proprietăţi dintre cele mai
stranii. Jocul este specificat şi propus încă de la început: să jucăm cu inimile biliard, iar în
cadrul lui iubita este când agricultor al măduvei şi nervilor poetului, când o amazoană peste
preerii în vis. Contopirea şi confundarea celor doi protagonişti cu grandorile lumii cosmice şi
terestre, precum şi intensitatea trăirilor indică înspre un ludic dionisiac. Pregătirile de bal şi
ţinuta nu sunt private nici ele de teatral, poetul cerându-i iubitei să îmbrace vocea de zile mari,
îţi spun / Obrazul tău e un cartier mult mai nou... // ...Cerul tăiat un metru şapte -/ zeci şi
cinci pentru rochia de bal. (Concluziuni) Dar tot acest spectacol grandios va degenera în final
într-un spectacol de mahala, reprezentaţie din care poetul a rămas doar cu sufletul despletit.
Cu Incantaţii se constată o uşoară deviere de la discursul prezent în Invitaţie la bal. Şi
aici protagoniştii jocului sunt eul liric şi iubita, dar descrierile pierd puţin din grandios ca
urmare a şlefuirii expresiei poetice. Discursul părea un raport înaintat iubitei, pe alocuri frivol.
Muzicalitatea interioară şi exterioară poposesc aici ca o necesitate a succesului incantaţiei
rostite. Am putea spune că avem în faţa noastră o continuare a acelei invitaţii, făcându-se
acum declaraţii de o puţin egalabilă profunzime şi grandoare: E o barcă privirea / Şi ochii tăi
sunt insuli. sau Frumuseţea ta pocneşte ca o orhidee uriaşă, / Şi aerul se umple de tine ca
ochiul cerbului de izvoare, / Mâna e o flacără şi vocile sunt arse, / Când paloarea ta e
colierul de la gâtul ecoului.7 Dacă înainte cuvintele păreau masive şi grele, acum ele cunosc
efecte plastice aparte, imaginile şi descrierile create fiind parcă lucrate de un iscusit bijutier:
O! Frumoşii cercei uitaţi pe masa verde a oceanului sau Să culegi din petalele somnului o
crizantemă de fosfor, / Să tai fereastra mării cu un rubin lăuntric, ori inima e-o algă în care
dorm scoici scumpe, nu mai puţin versul Prin pământul de sticlă se străvăd trâmbiţele

5
Idem, p. 196.
6
Idem, p. 7.
7
Idem, op. cit. p. 25.

918
anotimpurilor. Voronca a renunţat la a mai angrena în joaca sa vocabule din cele mai variate
domenii şi se axează pe împletirea umanului cu naturalul, natura devenind o prelungire a
fiinţei ca la Nichita Stănescu: Un braţ alunecă, dar celălalt se desface / Ca un şoim, ca un joc
de cărţi, ca o pălărie / A oceanului; în mâini, inima încă vie, / Meduza e, din fruntea şi
clopotul de alge // [...] Corăbiile ca melcii trec prin calea laptelui, / O acvilă sărutul de ghips
când se fărâmă, / Aceeaşi viaţă e-n noi asemenea cu-o râmă / Tăiată-n două. Şi în genele tale
sucombă albatroşii.8 Poetul este un game designer veritabil, al cărui spaţiu de joc nu poate fi
reprodus sau împrumutat de nimeni. Întreg peisajul, cât şi personajele care îl populează sunt
într-un proces continuu de transformare, principiul dinamic fiind una din regulile care
generează paidia la Ilarie Voronca. Nimic nu este re-jucat, totul se compune, se face pentru a
fi ulterior des-compus, des-făcut: izvorul desface perdeaua peste fotoliile de valuri, fruntea
clatină marea, lumina este spartă de nisip, flăcări sunt aruncate de ochi, un braţ alunecă, altul
se desface, trupul e sfâşiat de stele, zăpada taie melancolia, ploaia roade roca, oboseala este
strânsă în stalactite, bărcile revin în voce ca într-un golf, inelele se desfac fluvii, iar inima
răstoarnă încărcătura. Comparaţiile şi asocierile prezente în aceste texte sunt atent selectate
pentru a ilustra forţa şi avântul sentimentului de iubire, supremaţia, chiar unicitatea iubitei,
dar şi suferinţa: Şi am venit spre tine cum grindina spre ringlodă, / Cum bucăţica de dinamită
spre accidentul de cale ferată, / Cum oceanul spre urechea fină a scoicilor....
Discursul liric al lui Voronca aminteşte pe alocuri de poetica urâtului dezvoltată de
Arghezi. Joaca se realizează după aceeaşi stratagemă – inversarea valorilor: Dar în veninul
acesta e o iubire viitoare, / Ca zborul care creşte, nebănuit în larvă, / Ca-n penele albe ale
nopţii, viscolul – o agrafă - ... . Poetul se complace în acest domino nesfârşit de imagini, chiar
dacă uneori jocul nu este unul uşor, negăsind înţelegere şi implicare din partea iubitei, dar nu
renunţă, apelând la incantaţii. Scriitorul devine un stăpân iscusit al acestor formule magice
menite să obţină efecte supranaturale. Îl găsim aici jucându-se De-a vraciul, dorind să
exorcizeze cenuşa care îneacă descântecul pe gură. Acest joc al neliniştii şi al nostalgiei, deşi
ocupă un plan minimal, este mai strigător decât cel al extazului şi al euforiei. Iubita e cheia
reuşitei acestor cântări magice, amintirea ei, alături de cuvânt sunt factorii care rulează
scenariul: Eşti tu în cartea-nchisă, în cartea viitoare, / În sunetul ce încă n-a poposit pe
buză,... // Eşti tu în perindarea de anotimpi, de roade/ În tulburări de marte, în chiot de
septembre, / Pe violoncelul serii când şoaptele sunt coarde / Şi-o amintire urcă luceafăr din
tenebre.9
Tot acest joc euforic şi măreţ se transformă, în Petre Schlemihl, într-unul serios, grav şi
profund interiorizat. Joaca, iubirea adolescentină din precedentele scrieri sunt înlocuite aici de
singurătatea devenită arcuş. Ceea ce a fost clădit acum este distrus, astfel că toate aleile care
se prăbuşesc în mine ca un dulce / huruit de cenuşă anticipează şi prăbuşirea
macrocosmosului din versul Dar tălpile fântânilor ating cerul încuiat în pământ. În acest
ambient al năruirii, poetul încearcă să găsească un refugiu, să-şi clădească un adăpost. Dar
pentru că tot ceea ce a fost bun şi frumos s-a dispersat, soluţia salvatoare se regăseşte tot în
jocul pre-schimbării, al pre-facerii: În avalanşele prăbuşind în văgăuni toate coloanele /
luminii, / Îmi voi clădi o vizuină caldă din paiele nopţii, / Sau chiar în ceasornicul cu acele la

8
Idem, pp. 24-25.
9
Idem, op. cit., pp. 79-80.

919
miezul nopţii, / Sau chiar în dezgustul tău...10 Valorile sunt inversate, răs-turnate: Ah! Ce bine
mi-au făcut pietrele pe care mi le-aţi / aruncat. / Şi ocările şi scuipatul vostru ca nişte hăţuri
ale / solitudinei, / Prin huiduieli, în aer, ţesute-n curcubee / Tristeţea subţiată pe inima-
nicovală.11Voronca realizează şi o poetică a negaţiei prin care se dezice, dar în acelaşi timp şi
denunţă gravitatea faptelor săvârşite de omenire, acceptându-şi astfel statutul de singuratic,
nefiind dispus să renunţe la el şi să se prăbuşească asemănător semenilor: Nici acum când
singurătatea îmi bate în inimă ca o / ciocănitoare, / Nu vă voi fi alături oameni dormind pe
scheletele / aurului. sau Nu veţi putea atinge viziunea din mine., Nu-mi veţi retrage steaua
polară din pleoapă. Poetul este conştient de statutul său singular pe care îl îmbrăţişează
bucuros: M-am desfăcut de voi... // Voi merge în mansarda sărăcăcioasă, în coliba umedă, /
Acolo unde singurătatea-şi taie lumina de vitraliu, / Acolo unde şarpele de aur nu se-
ncumetă, / Să-şi desfacă inelele pe-un coridor de orgoliu... Acest imperiu sărăcăcios este
deschis pentru toţi cei în care s-a aruncat cu pietre, iar funcţia de game designer este asigurată
de cuvântul care este învestit acum cu putere creatoare: versurile acestea sunt bucăţile de
argilă / Din care voi clădi un cuib pentru tristeţea noastră / comună. Supremaţia versului este
ferm afirmată, el fiind chivară fermecată, un bilet de călătorie care nu cunoaşte graniţe, însă
de o accesibilitatea exclusivistă. Pentru a nu se „rătăci” printre masa de oameni, poetul se
foloseşte de cuvintele-firimituri, presărându-şi calea cu acestea.
Jocul sugestiv, specific simbolismului, nu este abandonat, din contră, el este re-jucat
continuu. Ideile, crezurile şi faptele nu sunt numite direct, ele sunt camuflate. Efectele
cromatice sunt obţinute printr-un astfel de procedeu, alături de comparaţiile frapante:
Coroana mea de slove e rubiniul sânge, buzunarul unui amurg, privirile ... Ca nişte şerpi,
cenuşa tulbure dintr-o după-amiază, oraşul ca o sală de bal, dimineaţa-cleşte scoate cuiele
stelelor. Profunzimea tuturor acestor idei, tonalitatea meditativă şi maladivă reîntorc textele
spre drumul simbolist, astfel că ele sunt o veritabilă ţesătură de avangardism cu simbolism.
Avem aici o constantă confruntare şi măsurare de forţe între doi actanţi: poetul şi lumea
superficială în care trăieşte.
Poemul Ulise aduce în prim-planul lecturii ironia la adresa unui mit cunoscut. Eroul lui
Homer este aici eul liric „implantat” în polimorfismul vieţii comune din marele oraş, haoticul
Parisul. Acesta cântă un întreg imn dedicat mediocrităţii unui veac: îţi închin un imn ţie veac
al mediocrităţii/ nu mai vânăm ursul sur prin munţii americii/ braţele noastre nu mai sângeră
păduri sălbatice/ ne-operăm visele ca intestine.12 Mai mult, această lume, care îşi anulează
orice năzuinţă, suferă de claustrofobie, ea fiind închisă în spaţiile artificiale ale achiziţiilor
moderne: singuri ne închidem în mucegaiul birourilor / dimineaţa dactilografele îşi
îmbrăţişează logodnicii / până la revederea din ceasul nopţii / când vor, face dragoste pe
saltele de paie / dar în aer sufletele ni se sărută / clădim un cer peste acoperişuri ca mădular
e / pe bulevarde sirenele, autobuzele / cum acompaniază concertul prin fără fir / veac al
asigurărilor şi al reclamei luminoase / e ora când englezii o aplaudă pe raquel meller / şi
refuză buchetul de violete / aruncă lumini jocurile de ape / scrâşnesc din dinţi marile
cotidiane / şi iată: agenţii companiilor de afişaj / primesc rufăria zidurilor.13

10
Idem, pp. 86-87.
11
Idem, p. 90.
12
Ilarie Voronca, Ulise. Brăţara nopţilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 15.
13
Ibidem.

920
 Show-ul lumii vegetale pare interminabil, iar eroul devine sosia unui Ulise rătăcit pe ape
labirintice şi mai ademenitoare decât cele din itinerariul întoarcerii sale spre Itaca. Poetul se
joacă aici, după cum o face şi în celelalte creaţii ale sale, cu ortografia, sintaxa şi punctuaţia,
la care adăugăm şi tentativa de pictopoezie. Elemente de factură ludică sunt şi cele trei imnuri
închinate pe rând ceaiului, cartofului şi oglinzilor, tocmai prin tentativa de sacralizare a
acestor banalităţi. De asemenea, trebuie subliniat faptul că în nicio altă creaţie de-a sa autorul
nu jonglează atât de mult cu imaginile. Natura este una jucăuşă, soarele joacă la capră pe
culmi, aerul defilează asemeni unor drapele, apele se dau peste cap, râd, lor adăugându-li-se
nume sonore (Dante, Baudelaire, Hugo, Eminescu) care jucau ca mingi cerurile. Lumea
întreagă joacă după regulile create de poet, astfel că niciun element ludic nu are dreptul să
(a)pară în piesă banal: podgoriile devin şaluri pentru dealuri, apusul este un arcuş, curcubeiele
sunt nişte cozi de păun, iar amintirea e un miner pierdut în salină. Întreaga reprezentaţie este
dată pe diferite scene: în piaţă, în spital, pe străzi, în săli de sport, în natură, pe câmp, în
Braşov, pentru ca spectacolul final să ajungă până în Paris. Ultimul act este jucat după un
scenariu avangardist-futurist: paris m-am împărtăşit din cuminecătura ta / am incendiat
muzeele tale am sfâşiat carnea statuilor şi încheie structura circulară, închisă a poemului prin
reluarea versurilor de început, făcând imposibilă salvarea eroului condamnat să rătăcească
prin această lume.
Acest poem reprezintă piesa de rezistenţă a creaţiei avangardiste ilariene, el fiind punctul
maxim al avangardismului lui Voronca, fiindcă poeme precum Hidrofil sau Strofă I şi II din
75 HP, reţinute de mai toate antologiile, n-au altă valoare decât ilustrarea mecanică a
programului … şi ar trebui date uitării. 14 Superioritatea poemului este recunoscută şi de
George Călinescu atunci când afirmă că Ilarie Voronca (Ed. Marcus) îşi compune în Ulise
(1928) adevărata sa faţă de poet dificil pentru profani.15
Indiferent de spaţiul vizitat, de tărâmul pe care este adusă joacă, temporalitatea
rămâne aproximativ mereu aceeaşi, toamna fiind anotimpul favorabil jocului liric, dictat de
rememorare pe fundalul amurgului. Un astfel de ludic întâlnim şi în Patmos, unde revin ca
protagonişti poetul şi iubita. Se constată o descreştere a extazului iniţial din O invitaţie la bal.
Descrierea femeii nu mai ocupă acum prim-planul dar, pentru prima dată, ea este
nominalizată: Năluca. Joaca este pasată când în planul oniricului, când în cel real, dar pacea
este găsită în cel secund, cum aflăm din versurile: Unde să plec? Unde să cânt? / Unde să
însemn o întoarcere, o rechemare? / Liniştea aceasta între scaieţi şi soarele de aramă / Şi
somnul ca un poem uitat apoi regăsit – iată-l.16 Libertatea perioadei infantile provoacă
lansarea unui apel făcut copilăriei, chemarea fiind una nostalgică, după cum reiese din
descrierea locurilor. Puterea visului nu cunoaşte limite, ea fiind capabilă să schimbe un
tramvai cu o navă aerostatică, aceasta ducându-i pe o altă planetă.
Elementele ludice se schimbă, astfel că, în descrierea femeii-insulă, Voronca
împărtăşeşte jocul bizar al lui Urmuz: Avea o formă de pian: puteai să smulgi din ea /
acorduri cum din pământ arme şi monezi / şi statui îngropate. // Avea ape şi luciul lor
închipuia tresăririle unor / coapse negre de mânz. // Dar scâncetul prin fibrele subţiri ca nişte

14
Nicolae Manlescu, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Ed. Paralela 45, Piteşti,
2008, p. 834.
15
George Călinescu, op. cit., p. 782.
16
Ilarie Voronca, Incantaţii, p. 133.

921
rădăcini / de ţelină, civili vibratili în jurul lemnului de / stradivarius, era un scâncet tremurat
şi dulce / de focă.17 Asocierile fine, atât de abundente înainte, mai pot fi totuşi întâlnite şi aici,
rochia ei fiind realizată din spumă de aer, spatele e de sidef, iar părul ei este un curcubeu ivit
peste oraş. Şi în aceste poeme se produce acea identificare a celor doi eroi cu elementele
naturii. Brăţara nopţilor este făurită respectând acelaşi tipar al comuniunii cu natura, unde
marea devine circul în care valurile-maimuţă se dau peste cap, Marea acrobat se leagă pe
trapez, ori se joacă rostogolind înecaţii. Mai departe, în Plante şi animale, discursul liric mai
adaugă ocazional un element, fiind astfel împletit în trei. Influenţa futurist-constructivistă
inserează în poem tehnicul, luna devenind astfel, în Cotnar, o maşină de călcat nori şi cerul o
placă de gramofon iar, pentru o gură de aer, gara se află în imediată apropiere a unei păduri.
Traversând scrierile reprezentative ale lui Ilarie Voronca remarcăm cum accentul poetic
se mută, programatic, pe viaţa de zi cu zi, iar poezia se scrie prin înregistrarea faptului
imediat, a faptului brut, nu fără intervenţii ale proiecţiilor imaginative sau fără jeturi de
amintiri. Cuvântul cheie sub care stă închis universul operei lui Ilarie Voronca este imaginea,
iar motivul dominant, subliniază Ion Pop, este cel al călătoriei. E vorba de o călătorie fie spre
locuri reale, fie spre unele luxuriante, accesul spre acestea fiind realizat prin intermediul
reveriei sau al oniricului propriu-zis. Astfel, aşa cum va afirma mai încolo criticul, ceva din
experienţa simbolistă s-a păstrat totuşi la Ilarie Voronca.
Se poate observa cu uşurinţă trecerea poetului prin mai multe etape, iar acest drum
accidentat e marcat cu pregnanţă de Ion Pop. Un lucru este cert, şi anume acela că nostalgia
definitorie pentru volumul de debut nu l-a părăsit niciodată pe Voronca, ci doar s-a
transformat de-a lungul timpului într-o voce care-l însoţea şi care se făcea simţită în surdină în
poemele ulterioare: Visul său a fost să realizeze o poezie în care lucrurile, despovărate de
materia greoaie, să se poată apropia într-o lumină armonioasă, atingând condiţia vaselor
comunicante. De aceea n-a numit decât rareori lucruri singure.18
Indiferent de destinaţia şi de conţinutul poemelor, Ilarie Voronca este un regizor iscusit.
Lumea prezentă şi prezentată în texte oferă o adevărată reprezentaţie. Bogăţia imaginilor
oferite îmbată şi îl ameţesc pe cititor, în acest sens, poetul făcând un exces de spectru.
Inegalităţile sale pe scena artistică a literaturii de avangardă, dar nu numai, au făcut din Ilarie
Voronca un poet inedit, plin de surprize, gata să te uimească oricând cu asociaţiile sale dictate
de o imaginaţie mereu proaspătă şi nesecată.

Bibliografie selectivă
Voronca, Ilarie, Poeme alese, vol. I-II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972
Voronca, Ilarie, Incantaţii, ediţie îngrijită, note şi comentarii de Ion Pop, Ed. Minerva,
Bucureşti, 1993
Voronca, Ilarie, Ulise. Brăţara nopţilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003
Balotă, Nicolae, Arte poetice ale secolului XX, Ed. Minerva, Bucureşti, 1976
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia este o
reproducere în facsimil a lucrării Istoria literaturii române de la origini până în prezent

17
Idem, p. 135.
18
Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, E. P. L., Bucureşti, 1969 p. 191.

922
 de G. Călinescu apărută pentru prima dată în Bucureşti, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, 1941, Ed. Semne, Bucureşti, 2003
Cernat, Paul, Avangarda românească şi complexul periferiei, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 2007
Crohmălnicianu, Ov. S., Literatura română între cele două războaie mondiale, vol. II 1974,
Ed. Minerva, Bucureşti
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură, Ed.
Paralela 45, Piteşti, 2008
Micu, Dumitru, Scurtă istorie a literaturii române, vol. II, Ed. Iriana, Bucureşti, 1995
Piru, Alexandru, Istoria literaturii române de la început până azi, Ed. Univers, Bucureşti,
1981
Pop, Ion, Avangardismul poetic românesc, E. P. L., Bucureşti, 1969
Pop, Ion, A scrie şi a fi. Ilarie Voronca şi metamorfozele poemei, Ed. Cartea Românească,
Bucureşti, 1993
Pop, Ion, Jocul poeziei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1985, ediţia a II-a, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2006
Pop, Ion, Introducere în avangarda literară românească, Institutul cultural român, Bucureşti,
2007

923
 IOANICHIE OLTEANU ŞI CERCUL LITERAR DE LA SIBIU
Ioanichie Olteanu and the Sibiu Literary Circle
PhD Candidate Delia Natalia TRIF (ANCA)
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
The Literature Circle from Sibiu was initiated by the young group of students coming from Cluj to
Sibiu. The magazine of The Literature Circle contains six numbers. The Circle has reached the apogee
moment in 1945, some months before the end of the Second World War. The editor of the publication was
I.Negoitescu. Who speaks about The Literature Circle from Sibiu is represented himself mainly by his
“balladist”: Radu Stanca, Ştefan Augustin Doinas , Ioanichie Olteanu.
Ioanichie Olteanu is the third balladist of the Literature Circle. He signs in the first issue of the
publication two compositions: The ballad of the cheated husband and The mishap of the theologian with the
tree. Ioanichie Olteanu’s ballads were published in magazines and newspapers. Although few in number, these
have a strong originality. Among these, we remember: The ballad of the cheated husband, The ballad of the
drowned, The ballad of the suicide, The sunflower, The mishap of the theologian with the tree.
Representative poems: The poet room and The tower.
Through his poems, Ioanichie Olteanu proves a worthy representative of poetic orientation generated by
The Literature Circle from Sibiu.

Keywords: Ioanichie, Ballad, Originality, Immortality, Magazine.

Despre Cercul Literar de la Sibiu, ca mijloc, ca mişcare, manifest, ideologie artistică,

obiective şi rezultate, şi despre revista iniţiată de gruparea tinerilor studenţi veniţi, o dată cu
Facultatea de Litere şi Filozofie, de la Cluj la Sibiu, s-au scris până în prezent câteva studii
printre care şi o monografie de tip clasic-universitar. Toate acestea, trei la număr, au apărut în
ultimii ani: Cartea lui Ilie Gutan, Cercul literar de la Sibiu, 1995, cea a lui Petru Ponta,
intitulată identic, „Cercul literar de la Sibiu”, (dar cu subtitlul: „Introducere în fenomenul
originar), în 1997 iar cea semnată de Ovidiu Crohmănilceanu şi Klaus Heitmann, Cercul
literar de la Sibiu şi influenţa catolică a culturii germane, în 2000. Despre mişcarea
„cerchistă” s-a vorbit şi s-a scris şi înainte de 1989, dar nu în această formă, mai organizată şi
mai sistematică.
Cercul literar de la Sibiu a reprezentat ambianţa literară de la sfârşitul celui de-al
doilea război mondial, momentul resurecţiei eticului şi al cultivării valorilor umane şi
culturale extrase din descendenţa critică maioresciană.
Sub forma unei grupări constituite, cu o experienţă proprie, cercul şi-a atins momentul
de akmé prin scoaterea unei publicaţii. Faptul s-a petrecut la începutul anului 1945, cu câteva
luni înainte de sfârşitul războiului. Este vorba de Revista Cercului Literar, lunar care a izbutit
să trăiască opt numere (în realitate şase, fiindcă ultimul e triplu, cuprinzându-le şi pe cele
două următoare).
Redactorul publicaţiei a fost I. Negoiţescu. Subintitulată Revistă lunară de literatură,
filozofie şi artă a apărut graţie sprijinului financiar al fracţiunii George Brătianu. În aprilie
1944, cu ocazia vizitei acestuia la Sibiu „cerchiştii” alcătuiseră, sub regimul antonescian, o
organizaţie clandestină a „tineretului liberal”. Banii pentru această revistă îi obţinuseră prin
Mihai Fărcăşanu, asistentul profesorului şi omului politic, iubitor al literaturii, scriitor şi el,

924
tânărul şef liberal va semna cu pseudonimul Mihail Villara un fin roman huxley-an, Frunzele
nu mai sunt aceleaşi” (1946)1.
Perspectivă, articolul program din fruntea primului număr amintea că „Manifestul
Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresii ale orientării
generaţiilor noi româneşti, n-a tins la iniţierea unui curent nou, la revoluţionarea tiparelor
literare, la formulări îndrăzneţe şi la invenţii fantaste”. Mai încolo, după ce expiră încrederea
în „forţele tinere ale vieţii” e mărturisită dorinţa de a asigura „continuitatea faclei valorilor
eterne.”2
Cine vorbeşte de Cercul Literar de la Sibiu şi-l reprezintă în primul rând prin
„baladiştii” săi.
Chiar primul număr al revistei, după articolul program, Perspectivă, se deschide cu
trei piese din această specie, nemaipracticată de lungă vreme. Îi aparţin lui Radu Stanca şi
poartă titlurile: Tristeţe înainte de luptă, Lamentaţia poetului pentru iubita sa, Lamentaţia
Ioanei d`Arc pe rug. Ştefan Augustin Doinaş semnează Forma îngerului şi Elegie.
Ioanichie Olteanu semnează la rândul său două asemenea compuneri, Balada soţului
înşelat şi Păţania teologului cu arborele.
Pe măsură ce ies alte numere ale revistei, producţia se înmulţeşte.
Articolul Resurecţia baladei, din numărul 5 al Revistei Cercului Literar, nu rămâne
doar o simplă speculaţie critică. Se dovedeşte a fi o pornire naturală a unor tineri poeţi foarte
înzestraţi, care vor înscrie, prin producţia lor, o pagină inedită în istoria liricii româneşti.
„Ciudat este – declară Ştefan Augustin Doinaş - că n-a existat o pregătire
programatică a baladescului nostru: pur şi simplu ne-am trezit că scriem cu toţii - eu, Radu,
Ioanichie – balade.”3
Tinerii poeţi sibieni au devenit baladişti ca să salveze lirica de la o anemie mortală.
Revista s-a bucurat şi de câteva colaborări beletristice preţioase din afara grupului: E.
Lovinescu i-a încredinţat un fragment al romanului său inedit la acea dată, Mălurenii
(Găzuca, nr.2), Lucian Blaga, aforisme şi însemnări (Discipolul, nr.2) şi Constant Tonegaru,
versuri (Inundaţie albastră, Novembrie patetic, Ultimul de la 1200, nr.2).
Odată cu întoarcerea Universităţii la Cluj, în toamna anului 1945, „cerchiştii”părăsesc
Sibiul, ca să-şi termine studiile. Pleacă şi profesorii. Revista îşi încetează apariţia, ultimul
număr cuprinzând un patetic rămas bun de la Sibiu. Alcătuitorii Cercului Literar făgăduiesc
să nu uite niciodată vechiul burg care le găzduise începuturile cu atâta ospitalitate.
Ioanichie Olteanu este al treilea baladist al Cercului Literar de la Sibiu (n. 1923 în
Comuna Vaidei, lângă Târgu-Mureş, m.1997, la Bucureşti). În necrologul pe care i l-a
consacrat, Ştefan Augustin Doinaş îşi amintea cum acesta devenise, prin anii războiului, unul
dintre membrii grupului lor. Fuse „descoperit” de I. Negoiţescu, neobositul „managerul”
artistic al „cerchiştilor”.
Ioanichie Olteanu li se ataşase apoi printr-o integrare firească în grup, colaborator la
Revista Cercului Literar, a rămas legat de amicii săi până la moarte.

1
Mihail Villara: Frunzele nu mai sunt aceleaşi, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1946
2
Perspectivă: editorial nesemnat (redactat de I. Negoiţescu şi reprodus în Scriitorii moderni, Editura pentru
literatură, Bucureşti, 1966)
3
Ştefan Augustin Doinaş: Scrisoare către Ovid. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 17 aug,1995

925
 Totuşi, în pofida faptului că a fost un element constitutiv de seamă al grupării sibiene,
Ioanichie Olteanu – subliniază Doinaş - a reprezentat din capul locului o prezenţă singulară în
mijlocul ei. Se distingea de orice prin natura foarte aparte a poeziilor sale. Scria şi el balade,
dar în cu totul altă manieră decât dânsul sau Radu Stanca. „Nici o undă de umor sau joc verbal
nu exista la noi, în timp ce la el de la temă până la rezolvarea ei, luciditatea ironic amuzantă a
autorului se simţea imediat.”4 Diferită ar fi fost şi descendenţa literară a acestui alb. Pe când
producţiile lui Radu Stanca şi ale sale – afirmă Doinaş - „plăteau un tribut evident tradiţiei
baladeşti germane”, Ioanichie Olteanu scria nişte poezii care aparţineau şi ele genului, dar „se
impuneau prin modernitatea lor.”5 Îi confereau apoi o poziţie diferită în rândurile
„cerchiştilor” convingerile politice. Între ei, Ioanichie Olteanu era unicul care, după 23 august
1944, s-a aliat forţelor de stânga.
De aceea, amicii săi îl porecliseră „comunistul” grupului. Când membrii acestuia se
risipiseră prin ţară, ieşind din viaţa literară el a rămas la Cluj şi semna în paginile presei
locale, susţinătoare a noului regim. Curând, a intrat în redacţia săptămânalului bucureştean
Contemporanul şi peste un timp a ajuns secretar al Uniunii Scriitorilor.
În sfârşit, pe „taciturnul” şi „modestul” Ioanichie Olteanu, notează însăşi Doinaş, îl
deosebea de ceilalţi membrii ai Cercului Literar, cam „gălăgioşi”, firea închisă. Era un om
„ciudat” şi persoana sa a păstrat mereu o umbră de mister. Vărul său, poetul Ion Horea,
lansase în privinţa aceasta o vorbă teribilă, declarând: „Cunosc mai bine biografia lui Iosif
Vissarinovici Stalin, decât viaţa intimă a lui Ioanichie”.6
E de ajuns să amintim că, deşi Balada soţului înşelat şi Păţania teologului cu
arborele stârniseră „senzaţie” în Cercul Literar şi autorul lor fusese premiat de Fundaţiile
regale, acesta a abandonat inexplicabil orice activitate poetică originală, consacrându-se
exclusiv traducerii versurilor străine.
„Ioanichie Olteanu a devenit, datorită refuzului de a-şi aduna în volum versurile
răspândite cu un sfert de veac în urmă prin reviste şi ziare, o legendă care de fapt ascunde un
adevăr istoric. Legenda unui autor şi adevărul unei opere.”7
Baladele straniului „cerchist”, câte au văzut lumina tiparului, prin ziare şi reviste, sunt
puţine la număr, dar posedă într-adevăr o puternică originalitate.
Când Ştefan Augustin Doinaş sublinia „modernitatea” lor, nu greşea. Adopta însă o
perspectivă limitativă, lăsând să se înţeleagă că părăsesc prin factura lor nouă tradiţia
baladească germană. Reduce de fapt astfel genul de tipul său aşa-zis „nordic”, în spiritul lui
Börris von Münchausen. Ca poeţii sibieni, acesta, împreună cu Agnes Miogel, Lulu von
Strauss und Torney, Sevin Ludwing, grupaţi în jurul Almanahului Muzelor din Götingen, în
propuseră către începutul secolului XX o „resurecţie a baladei”, de preferinţă, carnavalească,
eroică, a cărei ambiţie era să fie continuatoarea vechiului Heldenlied german8.
Baladele acestea foarte gustate la vremea lor, s-au aflat în multe raniţe soldăţeşti din
primul război mondial şi au revenit pe timpul celui de-al doilea. Au circulat şi printre
„cerchişti”, după câte îşi amintea Ştefan Augustin Doinaş. Paradoxal e că el a păstrat această
4
Ştefan Augustin Doinaş: Amintirea lui Ioanichie Olteanu, în România literară, nr.14, 9-15 aprilie 1997
5
Ibid.
6
Ibid
7
I. Negoiţescu, Lirismul purităţii şi al eşecului, în Lampa lui Aladin, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970, p.51
8
Böriess Freicherr v. Münchhusen: Die Ballade in Göttingen um 1900, în Balladenforschung, op. cit

926
repartizare „nordică” a baladei, deşi a practicat genul tocmai spre a fugi de tematica literară a
vremii care glorifica „războiul sfânt din răsărit” şi-l prezenta drept continuarea gestei
Nibelungilor.
De la Moritat îşi împrumutase temele preferate şi poeţii primului „Hain” baladesc din
Göttingen, ca şi amicul lor Gleim.
Prezentă mai în toate antologiile Călugăriţa din Hölty istoriseşte o crimă pasională: un
cavaler seduce o logodnică a lui Hristor şi apoi o părăseşte. Ea tocmeşte nişte ucigaşi care-i
fac de petrecanie infidelului. Nemulţumită cu atât, eroina vine la capela unde zace
înmormântat cavalerul, deschide cripta şi smulge cavalerului inima necredincioasă din piept,
ca să o calce fără milă în picioare. Scena atroce poate fi văzută apoi mereu, când bate miezul
nopţii şi fantoma călugăriţei repetă actul vindicativ.
Ca în Moritat, se ţine la asigurarea ascultătorilor asupra autenticităţii faptelor
povestite.
Nu mai puţin populară, Marianne, a lui Gleim are drept subiect o dramă de familie,
iarăşi cu un deznodământ sângeros.
Eroina e determinată să ia de soţ un bărbat mai în vârstă, dar bogat, aşa cum doresc
părinţii, aceştia furnizând-i fiicei lor, o scrisoare falsificată, prin care iubitul o informează că
s-a căsătorit cu altă fată. Ulterior el apare în locuinţa nouă a Marianei, deghizat în negustor de
bijuterii şi dornic să o revadă. Minciuna iese la iveală datorită unui medalion. Mariana, care
leşină de emoţie aflând adevărul, nu doreşte să-şi înşele soţul şi-l imploră pe fostul iubit să o
lase în pace şi să jure că se va feri să-i mai calce vreodată pragul casei. Exact când roteşte
aceste rugăminţi fierbinţi, virtuoase, bărbatul eroinei se întoarce acasă de la vânătoare, şi
interpretând greşit gesturile ei de cerere fierbinte, descarcă puşca în inimile ambilor
protagonişti.
Spiritul Moritat-elor dictează baladei titlul pilduitor.
În sfârşit, modernii speculează efecte estetice de colaj, încrustând împrumuturi directe
din Moritat-e, sentinţe morale naive, clişee stilistice gazetăreşti, lozinci politice şi refrene ale
şlagărelor la modă, în carnea poeziei. Totul cu o artă rafinată de reabilitare artistică, cu o artă
rafinată de reabilitare artistică, nemaiurmărindu-se satisfacerea gusturilor unui public credul,
necultivat, ci cucerirea altuia suprainstruit şi excitabil prin grosolănie, tocmai din cauza
blazării la fineţe.9
Există prin urmare şi o linie baladească germană modernă, care face amendabilă
diferenţa atribuită de Doinaş lui Ioanichie Olteanu, în privinţa ascendenţei lor literare.
Nici măcar turnura comică, pe care o iau, am văzut că nu e absolut singulară. Dacă
sclipirile ironice lipsesc într-adevăr la Doinaş (şi încă)10, ele îi plac lui Radu Stanca uneori, să
ne amintim astfel de Trubadurul mincinos, Regele visător, Corydon.
Nota cu adevărat aparte a baladelor lui Ioanichie Olteanu vine din modernitatea lor
pronunţată, dar aceasta nu le-o dă o ascendenţă negermană, ci direcţia vădit inovatoare în care

9
Mihai Ralea surprinde foarte bine mecanismul psihologic şi fiziologic, prin care gusturile neprerafinate ajung
să fie atrase de lucruri vulgare, aşa cum, remarcă el, sălătuşul aristocratic, paralizat de voluptăţi alimentare prea
alese, nu mai reacţionează decât în contact cu muştar şi sosuri picante, iar fumătorii de bectimis savurează ţigări
ardinare Caporal. (P. Zarifopol, în Interpretare, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti 1927)
10
Ştefan Augustin Doinaş are şi el accente de umor, chiar dacă nu vrea să recunoască: în Five - o`clock,
Miercuri, Ah, zise Cummings sau Moartea în zmeuriş , cel puţin.

927
se mişcă. Ioanichie face cronica unor fapte senzaţionale sinistre. Balada soţului înşelat11
tratează o crimă din gelozie. Păţania teologului cu arborele12, moartea suspectă a tânărului
Victor, care e găsit spânzurat de craca unui stejar, în pădure.
Alte balade anunţă din titlu subiectele lor macabre: Balada înecaţilor13, Balada
sinucigaşului.14
În Balada înecaţilor, capodoperă de ironie metafizică, impresionantă e vizionara
răsturnare de perspectivă care face posibilă întâlnirea dintre viaţă şi moarte, precum şi
celebrele „epitafuri” ale lui Edgar Lee Masters din Antologia orăşelului Spoon River. Ca şi
acolo, din povestea înecaţilor lui Ioanichie Olteanu răzbate un tragism detaşat, aproape senin,
transfigurat parcă de însăşi trecerea lui în baladă. Dar care rămâne, nu mai puţin, tragism, în
ciuda tonalităţii sale resemnat ironic, la limita parodiei.
Unele balade ale autorului poartă şi amprenta simpatiilor sale politice de stânga.
„Filosofia” programatică, realistă, cu picioarele pe pământ, dintre ele, trădează natura lor.
Autorul le găseşte o justificare naturală în Floarea soarelui15. Aceasta îşi întoarce faţa
după astrul strălucitor de pe cer, dar „nu se mişcă din pământ.” E refrenul şi „talcul” baladei.
Maestru al ambiguităţii duse până la detaliu, poetul scoate din ea maximum de efecte
şi în Balada solului înşelat care, publicată împreună cu Păţania teologului cu arborele în
primul număr al Revistei Cercului Literar făcuse senzaţie în rândul grupării sibiene. Şi în
acest caz, izbitoare e întrepătrunderea între tragismul întâmplării şi luciditatea rece, cu sclipiri
de ironie necruţătoare, a celui ce o povesteşte.
Obiectivată şi mai mult, vocea narativă aparţine acum protagonistului, „soţul înşelat”,
un moşier rănit nu în orgoliul său masculin sau în simţul său de posesiune ci în idealul său de
a trăi în acord cu firea şi cu „strămoşii”: „Când a păşit întâi pragul/ în casa părinţilor mei/
lăsai vânătoarea şi amicii de dragul/ surâsului, ochilor ei. / Stam ceasuri întregi lângă mâna/
care-mi ştergea de pe frunte ţărâna. / Printre holde şi codri am purtat-o să guste/ mireasma
sângelui greu de strămoşi.”
Nu e greu de observat că peste întreaga „baladă”, foarte „românească” de altfel,
pluteşte un aer de decenţă pe care l-am întâlnit şi în alte locuri la Ioanichie Olteanu.
Alte poeme antologice ale lui Ioanichie Olteanu sunt: Camera poetului, Turnul.
În Camera poetului constă în evocarea, în notaţii cotidianiste, a stării de abulică
însingurare a celui ce a visat „cele mai imposibile visuri”: „Aceasta e camera poetului,/
cameră fără ferestre, / suspendată în aer ca o nacelă. / În fiecare seară, încărcat de praful
trotuarelor/ şi de pulberea a reclamelor luminoase, intru în cameră ca într-o cămaşă de forţă.”
Geamăne ca şi sens şi la fel de puternic, poemul Turnul socotit de Ioanichie Olteanu
demn de a da titlul volumului său de poezii, nepublicat în timpul vieţii, dar publicat astăzi în
volumul Turnul şi alte poeme16, care adună pentru prima dată laolaltă, într-un singur
mănunchi, versurile lui Ioanichie Olteanu.

11
I. Olteanu: Balada soţului înşelat, în Revista Cercului Literar, op cit.
12
I. Olteanu: Păţania teologului cu arborele, ibid
13
I. Olteanu: Balada înecaţilor, ibid
14
I. Olteanu: Balada sinucigaşului, ibid
15
I. Olteanu: Floarea soarelui, în Lupta Ardealului, 1948
16
I. Olteanu: Turnul şi alte poeme, Cluj, Editura Eikon, 2012

928
 Prin poemele sale Ioanichie Olteanu se dovedeşte un demn reprezentant al orientării
poetice generate de Cercul Literar de la Sibiu, prin recursul la specia literară a baladei, prin
ţinuta spectaculoasă a viziunii lirice, prin imagistica de o tulburătoare concreteţe şi, nu în
ultimul rând, prin rafinamentul versului său, marcat deopotrivă de suavitate şi de materialitate
grea, de mimetism şi de transfigurare.

Bibliografie :
I. Opera
Poezie: În periodice:
Balada înecaţilor, în Vremea, XV, 1943, nr. 713, pg. 6
Camera poetului, în Vremea, XVI, 1944, nr. 738, pg. 13; reluat în Tribuna, 2006, nr.88,
pg.15
Balada sinucigaşului, Vremea, XVI, 1944, nr. 741, pg. 10; reluat în Naţiunea Română, I,
1944, nr.9, pg.2 şi în Tribuna, 2006, nr. 87, pg.16
Balada soţului înşelat, în Revista Cercului Literar, I, 1945, nr.1, pg.25-27
Păţania teologului cu arborele, în Revista Cercului Literar, I, 1945, nr.1, pg.27-28
Turnul, în Tribuna nouă, II, 1946, nr.58. pg.2, reluat în Tribuna, 2006, nr. 87, pg. 16
Floarea soarelui, în Lupta Ardealului, IV, 1948, nr. 714, supliment cultural, pg.3

II. Referinţe critice

În volume:
BOLDEA, Iulian, Ioanichie Olteanu şi Cercul Literar de la Sibiu, în Izvoare filozofice, tom 4,
Târgu-Mureş, Editura Ardealul, 2009, pg. 139-149
COSMA, Ana, Scriitori români mureşeni. Dicţionar bibliografic, Târgu-Mureş, Biblioteca
Judeţeană Mureş, 2000
CROHMĂLNICEANU, Ovid. S.; HEITMANN, Klaus, Baladele lui Ioanichie Olteanu, în
Cercul literar de la Sibiu, Bucureşti, Editura Universalia, 2000, pg. 152-166
Dicţionarul general al literaturii române, IV, (L-O), Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,
2006
POANTĂ, Petre, Baladescul, Ioanichie Olteanu, în Modalităţi lirice contemporane, Cluj-
Napoca, Editura Dacia, 1973, pg. 56-60
REGMAN, Cornel, Despre câţiva „cerchişti”, azi în Dinspre „cercul Literar” spre
„optzecişte”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1997, pg. 85 Interviu de Florin
Muscalu
SASU, Aurel, Dicţionarul biografic al literaturii române, II, Piteşti, Editura Paralela 45,
2006, pg. 253

929
 ENEIDA LUI VERGILIUS – INFLUENŢE ŞI IZVOARE DE
INSPIRAŢIE
Aeneid by Vergilius – influences and sources

PhD. Camdidate Oana Lavinia PĂNIŢĂ (ZAHARIE)

University of Craiova

Abstract

In this paper I will present the sources used by Vergilius in his epic Aeneid. It is well known that
Vergilius was not the first Roman poet that wrote about the odyssey of the trojans and their leader, Aeneas.
There had been others, like Ennius and Naevius, who wrote about the tragic detiny of Troy and about the
wanderings of the Trojans led by Aeneas towards the promised land. Homer’s Iliad and Oddysey was the main
source of Vergiliu for his epic.

Keywords: Ennius, Naevius, Homer, source, heroes, Aeneid, Iliad, Odyssey, Macrobius, Saturnalia

Pentru a compune o operă atât de grandioasă care să aibă ca subiect un eveniment atât
de îndepărtat, Vergilius a avut la dispoziţie două surse de inspiraţie: izvoarele istorice şi cele
legendare. Pe lângă talentul artistic demonstrat în operele anterioare, Bucolice şi Georgice,
poetul mantovan are un fler deosebit în a îmbina în epopeea sa sursele istorice cu cele
legendare. Dacă s-ar fi limitat doar la sursele istorice, poetul ar fi reuşit să compună „un fel de
cronică rimată” ( Nicolae Pandelea, 1943). Folosind doar izvoarele mitologice, Vergilius ar fi
riscat să realizeze „un simplu basm”(Nicolae Pandelea, 1943). Aşadar, „printr’o intuiţie
admirabilă, cu care sunt înzestraţi artiştii de rasă, Vergilius a ocolit aceste primejdii,
adaptându-se la amândouă izvoarele şi scoţând din fiecare ceeace i s’a părut mai potrivit cu
scopul său, adică mai epic.” (Nicolae Pandelea, 1921).
Subiectul operei îşi trage seva din faimoasa legendă, însă forţa poemului lui Vergiliu
întrece momentul istoric.
Sursele istorice, care îi parvin lui Vergilius, nu stabileau un raport direct între triburile
care locuiau pe teritoriul Italiei, în speţă latinii, şi legendarul popor elen, prin urmare, grecii
neavând nici un rol în formarea poporului roman sau la întemeierea Romei. Aşadar, izvoarele
istorice nu flatau mândria în creştere a poporului roman, care, nu contenea să-şi extindă
teritoriul, ceea ce a dus, inevitabil, şi la o creştere exponenţială a puterii lor politice şi
militare. Ca orice popor cuceritor, nici romanii nu au fost ocoliţi de ambiţia de a domina nu
numai prezentul, ci şi trecutul demult apus. Aşadar, nemulţumiţi de rădăcinile lor modeste,
romanii nasc mituri şi legende care aveau menirea de a face realitatea istorică mai digerabilă
şi de a hrăni mândria şi orgoliul acestui popor, războinic prin excelenţă. Spre deosebire de
romani, grecii erau un popor paşnic, preocupat de cultură şi filozofie, a cărui istorie şi
literatură erau de sute de ani, ceea ce le dădea un avantaj în faţa cuceritorilor italici. Din
acest punct de vedere, poporul roman şi-a cunoscut inferioritatea , de aceea nu a ezitat să
„împrumute” de la greci tot ceea ce i-ar fi putut avantaja; majestuoasa operă a lui Homer,
Iliada şi Odiseea nu era văzută doar ca importantă parte de cultură elenă, ci era percepută ca

930
un „cult aproape divin” (Nicolae Pandelea, 1943). Aşadar, romanii extrag din faimoasa
lucrare a lui Homer ceea ce convenea spiritului lor războinic şi nu ezită să lege începuturile
mitologice ale istoriei poporului roman de binecunoscutele opere elene. Romanii îşi aleg ca
pater populi un personaj secundar din Iliada, nesemnificativ pentru evoluţia evenimentelor
din operele homerice, pe troianul Aeneas, pe care îl ridică la statutul de erou şi căruia îi
atribuie menirea divină de a întemeia poporul roman.
Autorul acestei legende nu este cunoscut; nu se ştie dacă este invenţia unei singure
persoane care a plămădit un astfel de mit cu un scop anume, sau este o legendă izvorâtă din
bogata imaginaţie a unui popor dornic de o istorie fabuloasă, aflat mereu în căutarea de noi
orizonturi de exploatare. Unele voci au afirmat că grecii înşişi ar fi creat această conexiune
între operele lui Homer şi începuturile legendare ale romanilor, pentru ca cei cuceriţi să fie, de
fapt, rude istorice cu cuceritorii.
Nu este nici un secret că romanilor le displăcea spiritul liber şi rebel al grecilor, a căror
îndeletnicire principală nu era arta războiului, ci din contră, elenii erau preocupaţi de artele
frumoase: literatură, teatru, filosofie. Însă, dispreţul romanilor faţă de greci s-a topit pe
neaşteptate, când au intrat în contact direct cu tot ceea ce însemna cultura greacă. Deşi aflaţi
în postura de cuceritori, romanii se văd învinşi în faţa imensei eleganţe elene, izvorâtă din sute
de ani de cultură şi civilizaţie. Cucerind Grecia, romanii au găsit aici ceea ce nu mai găsiseră
în nici o altă provincie; o artă desăvârşită care se putea întâlni oriunde: de la clădirile private
şi templele impunătoare care adăposteau statui desăvârşite artistic, la teatrele pline de grecii
iubitori de literatură, dans şi cântec. Aşadar, impresionaţi de tot ce nu aveau ei, romanii nu
numai că s-au transformat în cei mai mari admiratori ai culturii greceşti, dar au şi început să
imite de la aceştia, adaptând, bineînţeles, la spiritul războinic care îi caracteriza.
Astfel, numele şi legenda lui Aeneas nu rămân numai la stadiul de mit, despre care se
vorbea în toate cercurile societăţii, ci ajung să fie acceptate ca fiind parte integrantă a istoriei
poporului roman chiar şi de cei mai înverşunaţi oponenţi care militau pentru puritatea etnică a
începuturilor neamului roman. Un astfel de habotnic a fost Cato Maior, (acesta îşi încheia
orice discurs cu îndemnul că cetatea Cartaginei trebuie distrusă) care a scris o lucrare despre
începuturile poporului roman, lucrare care se centrează pe figura troianului Aeneas, ce devine
nu numai întemeietorul cetăţii eterne, Roma, ci şi strămoşul ilustru al marelui popor de
cuceritori.
Legenda lui Aenea, ca descălecător de ţară, este reluată de istoricul Varo în două
tratate intitulate Antichităţi umane şi Familiile troiene.
Contemporan lui Vergilius, Denis din Halicarnas scrie o lucrare deosebită intitulată
Antichităţi romane, unde scriitorul grec relatează toate istorisirile populare legate de primii
locuitori ai Peninsulei Italice. Denis din Halicarnas afirma în lucrarea sa, că primii locuitori ai
Italiei ar fi fost greci veniţi din Arhipelagul Peloponez, urmaţi de pelasgii din Tesalia, de
arcadienii conduşi de Evandru, de ostaşii lui Hercules şi nu în ultimul rând, de Aenea şi
refugiaţii săi troieni. Acest ultim episod se bucură de un spaţiu larg în lucrarea sa, Denis din
Halicarnas descriind amănunţit peripeţiile odiseice ale lui Aeneas, debarcarea eroului troian în
Laţiu, luptele purtate cu populaţiile găsite, moartea lui Aeneas şi reluarea luptelor continuate
de fiul lui Aeneas, Ascaniu, împotriva liderului etruscilor, Mazentius.

931
 Aşadar, poetul mantovan a avut la dispoziţie câteva izvoare istorico-mitologice pe
care, cu certitudine, le-a şi consultat.
Se ştie că moartea prematură a poetului a făcut ca epopeea naţională a romanilor să nu
fie terminată; aşadar, poemul nu se încheie cu moartea eroului, ci cu victoria acestuia
împotriva lui Turnus, liderul rutulilor. Din păcate, nu se ştie planul original al Eneidei; poate
că poetul ar fi dorit ca opera sa să aibă întinderea operei homerice pentru a putea nara în
hexametru toate episoadele care au urmat înfrângerii lui Turnus: pacea instaurată între rutuli şi
troieni, pecetluită de căsătoria Laviniei cu Aeneas, alianţa albană, bătăliile purtate împotriva
cetăţii Alba Longa, moartea eroului troian, Aeneas.
De-a lungul timpului s-au făcut numeroase paralele între capodopera lui Vergiliu,
Eneida, şi poemele lui Homer, Iliada şi Odiseea. Homer accentuează bătălia dintre cele două
neamuri şi nu uită să aducă aminte că de fapt cauza războiului are la bază o ceartă privată, iar
scopul îl constituie răzbunarea lui Menelaus pentru ruşinea şi trădarea pe care le suferise.
Extrăgând tragismul din relatările homerice, subiectul este simplu, chiar banal; face
parte din viaţa de zi cu zi, care câteodată declanşează adevărate drame. Paul Lejay vedea în
asediul troienilor de către atenieni primul act de rivalitate între Orient şi Occident (le
premier act de la rivalité entre l’Orient et l’Occident).
Homer, în poemele sale, este omniprezent. El redă graiul oamenilor, dar şi al zeilor.
Însă, ceea ce frapează la marele poet, este melanjul dintre oameni; el nu face distincţia dintre
atenieni şi troieni, ca şi când ar fi două popoare antagonice, pentru că ei sunt oameni, toţi
aparţinând mediului teluric, muritor.
Subiectul Odiseei lui Homer este simplu: un rege îşi caută drumul înapoi spre regatul
său unde îl aşteaptă nu numai poporul său, dar şi soţia şi fiul său, însă drumul nu este unul
simplu şi liniştit, ci plin de aventuri şi pericole letale.
Poeţii care au înlocuit şi s-au inspirat din ciclul troian sau au povestit alte vestite
legende n-au avut avantajul de a înţelege pe deplin orizontul epopeii greceşti. Aceasta şi-a
păstrat caracterul legendar, mitologic, eroic până la apariţia poeziei atice. Prin urmare, s-a
încercat o revigorare a genului. Bătălia de la Salamina a reaprins imaginaţia în inimile
poeţilor predecesori lui Homer. Însă încercarea de a reda în epopee, evenimentele
contemporane s-a soldat cu un succes trecător. Înaintea lui Apollonius din Rodos au mai
existat tentative de a scrie epopee; istoria a înregistrat câteva nume precum Corilus, care a
scris Persida, un alt Corilus care a scris un poem despre războiul lamiac, Rianus, care a trăit
în secolul al III-lea î. Chr. şi care închinase un poem unui erou negativ, Aristodem, care se
împotrivea cu înverşunare destinului său. Toate aceste opere s-au pierdut , un rol determinant
avându-l şi receptarea, în cazul de faţă, negativă, a publicului ( Voy. Couat, 1882). Aşadar, se
impunea o regândire şi o abordare dintr-o perspectivă nouă a epopeii eroice. Apollonius din
Rodos, în Argonauţii îşi tratează subiectul din perspectivă mitologică şi geografică. Paul
Lejay spunea că opera lui Apollonius diferă de Odiseea lui Homer, prin erudiţie (Son œuvre se
distingue de l’Odyssée par l’érudition .)-p.XLII
Poeţii epici romani care au trăit înaintea lui Vergiliu ne sunt cunoscuţi prin
fragmentele sau prin scrieri indirecte. Livius Andronicus răstălmăceşte la aproximativ
douăzeci şi opt de ani după apariţia poemului lui Apollonius o parte din Odiseea, pe care
Cicero o compara cu statuile lui Dedalus (care, însă, îl înfăţişau pe protagonist fără membre).

932
Paul Lejay îl consideră pe Nevius, prin opera sa Bellum Poenicum, „adevăratul succesor” al
lui Apollonius. Nevius a fost un inovator, la fel ca şi Apollonius, însă într-un mod diferit.
Acesta, Nevius, a ales un subiect contemporan şi care interesa pe toată lumea: războiul punic.
Însă elementul de noutate constă în alăturarea legendei lui Aeneas la acest subiect. Opera se
constituie într-o succesiune de evenimente, care încep o dată cu debarcarea lui Aeneas în
Latium, furtuna, momentele de îmbărbătare a compatrioţilor săi, susţinute de Aeneas,
evenimentele din Cântul I al Eneidei lui Vergiliu, episoadele amoroase dintre Aeneas şi regina
Dido. Orice cititor putea să dibuie cu uşurinţă amestecul celor două elemente fundamentale pe
care şi-a construit Nevius opera: faptele istorice şi nemuritoarele legende. La Nevius,
întâlnirea şi apropierea dintre Aeneas şi regina Dido vor pregăti războiul care va urma, astfel
încât legenda devenea şi ea o cauză a evenimentului istoric.
Ennius, un alt scriitor care se încadrează în aceeaşi clasă, nu a adus nimic inovator, din
acest punct de vedere. El preia cadrul latin şi evenimentele din anale şi a încercat tot ce
însemna noutate în domeniul literar; astfel, cele optsprezece cărţi ale sale încep cu legende şi
continuă cu evenimente istorice. Noutatea la Ennius constă în formă: a scurtat hexametrul,
care se adapta şi la modelul grecesc, creând acel incomparabil instrument de poezie demn de
geniul roman ( cet incomparable instrument de poésie seul digne de génie romain) (apud F.
Plessis, La poésie latine, Paris, 1909, p.25). Unii cercetători precum Paul Lejay consideră că
inovaţia lui Ennius este o revoluţie care aduna sub anvergura sa întreaga evoluţie a poeziei
latine. (Virgil, 1930)
Între Ennius şi Vergilius au existat mulţi scriitori, care s-au concentrat asupra genului
epopeic, având ca tematică atât subiecte mitologice, cât şi evenimente istorice romane.
Criticul francez Patin afirma în studiul său că aceste opere de o importanţă irelevantă nu s-au
păstrat până în zilele noastre pentru că nu meritau să reziste în timp. (elles ont péri parce
qu’elles ne méritaient pas de survivre) (apud Patin, Études sur la poésie latine, t.I, p. 157 şi
172).
Este binecunoscut faptul că Vergilius a avut ca sursă de inspiraţie pentru Eneida opera
poetului grec Homer, Iliada şi Odiseea. Orice cititor care a intrat în contact cu operele celor
doi poeţi antici poate observa cu uşurinţă că primele şase cărţi ale Eneidei lui Vergiliu
corespund Odiseei lui Homer, iar ultimele şase cărţi ale lucrării vergiliene corespund Iliadei.
În Eneida, cadrul de desfăşurare a acţiunilor eroilor este homeric, însă, spre deosebire de
poetul elen, Vergilius realizează o lucrare mai condensată.
La mai bine de patru secole distanţă, Eneida lui Vergilius continuă să fie subiect de
discuţie în lucrarea lui Macrobius, Saturnalia. Macrobius analizează orice aspect semnificativ
al Eneidei, recurgând la diferite comparaţii.
În cartea a V-a , capitolul al II-lea Macrobius arată ce a luat Vergilius de la greci; de
asemenea, scriitorul subliniază că Eneida este – ca plan – alcătuită după Iliada şi Odiseea.
(Macrobius, 1961). Unul dintre personajele lui Macrobius, Evangelus, contestă buna
pregătire, erudiţia şi calităţile culturale ale lui Vergilius, considerând că rădăcinile rurale ale
poetului mantovan nu s-ar putea ridica la nivelul unui intelectual provenit dintr-o familie cu
istorie. Eustathius, cel de-al doilea personaj care ia parte la dialogul despre Vergilius şi opera
sa, se transformă în apărătorul poetului roman, aducând argumente covârşitoare care să
susţină valoarea literară a Eneidei şi vasta pregătire intelectuală a autorului epopeii romane.

933
Asemenea unui avocat bine informat despre activităţile clientului său, Eustathius îşi prezintă
pledoaria sistematic. Rând pe rând demontează toate afirmaţiile referitoare la asemănarea
izbitoare dintre Eneida şi diferite opere greceşti. Astfel, Vergilius a fost acuzat că toată
Cartea a II-a din Eneida a fost copiată „aproape cuvânt cu cuvânt din Pisandru”. Însă Pisandru
a realizat o operă amplă bazată pe fapte mitologice, precum nunta lui Zeus şi a Herei, şi
istorice, precum războiul Troiei. Nu este nici o îndoială că Vergilius n-ar fi citit opera lui
Pisandru, însă poetul mantovan a nuanţat războiul troian, aducând propria sa contribuţie la
evocarea faimosului episod istoric. Aşadar, nu poate fi vorba de un plagiat al operei lui
Pisandru, deoarece autorul grec a relatat în lucrarea sa majestuoasă toate evenimentele care au
influenţat istoria, începând cu nunta zeilor cei mai importanţi din Pantheonul grecesc,
incluzând bineînţeles şi faimosul război troian; se observă, aşadar, o oarecare influenţă pe
care a avut-o lecturarea operei greceşti asupra lui Vergilius, poetul mantovan realizând
propria sa versiune a căderii Troiei.
Dar cea mai cunoscută paralelă este cea dintre Eneida şi opera lui Homer, Iliada şi
Odiseea. La o primă privire asupra Eneidei, o observaţie pertinentă şi des întâlnită, aşa cum
subliniază şi Eustathius, constă în inversarea acţiunii homerice, Vergilius scriind în primele
şase cărţi, mai întâi, odiseea lui Aeneas, continuând cu celelalte şase, istorisirea războaielor
împotriva populaţiilor italice, parte a operei considerată echivalentul Iliadei. Eustathius
exploatează din plin această paralelă, subliniind contrastul evident dintre cele două opere.
Folosind metoda comparaţiei, însă într-o manieră contrastantă, personajul lui Macrobius,
apărătorul operei lui Vergilius, realizează până în cele mai mici detalii o paralelă amănunţită
între opera homerică, Iliada şi Odiseea şi Eneida lui Vergilius (dacă Homer îl foloseşte pe
zeul Apolo ca şi catalizator împotriva acţiunii grecilor, Vergilius apelează la Juno pentru a
determina şirul evenimentelor şi peripeţiilor din viaţa troienilor conduşi de Aeneas). Ca un
bun critic literar, Eustathius recunoaşte „împrumuturile” pe care poetul mantovan le-a luat de
la cel grec: începutul şi anumite pasaje şi evenimente au fost preluate de la Homer (I v 1-3; I
v.34-35).
De asemenea, nu uită să sublinieze că există o asemănare izbitoare până într-un punct,
între destinul lui Ulise şi cel al lui Aeneas, ambii fiind „victimele” uneltirii zeilor. Discursul
lui Eustathius se transformă într-unul defăimător la adresa scrierii lui Vergilius: „Să mai
adaug, oare că, că opera lui Vergilius - întreagă - este oarecum oglinda operei lui Homer?
Iată admirabila imitaţie în descrierea furtunii!” (Macrobius, 1961).
Comparaţia este făcută şi la nivelul personajelor; astfel, Venus din Eneida este
Nausica lui Homer, Vergilius realizează echivalentul regelui Alcinous cu regina Dido, ambii
fiind amfitrionii unor banchete fastuoase, atitudinea furioasă a Didonei are corespondenţă în
comportamentul mânios al lui Ajax; sfaturile bătrânului înţelept, tată al lui Aeneas, Anchises,
amintesc de consiliile lui Tiresias. Între cele două opere există similitudini şi în arta descrierii
luptelor, a răniţilor şi a numeroaselor episoade în care sunt expuse acţiuni minimaliste care au
un rol important în economia acţiunii celor două epopei (fabricarea armelor, diversele
întreceri în lupte între vitejii oştilor, ruperea alianţelor, luptele între regi, veghea din timpul
nopţilor; jalea lui Aeneas asupra corpului fără viaţă a lui Pallas aminteşte de bocetul lui
Ahile la vederea trupului neînsufleţit al lui Patrocle; discuţiile contradictorii dintre Turnus şi

934
Drances sunt similare cu cele ale personajelor homerice Ahile şi Agamemnon; duelul dintre
Aeneas şi Turnus îl imită pe cel dintre Ahile şi Hector.
Minuţiozitatea lui Macrobius de a analiza detaliat fiecare carte a Eneidei lui Vergilius,
în contrast cu epopeile homerice face din acest scriitor latin al secolului al IV-lea d. Chr. un
precursor al criticii literare moderne. Sunt pasaje în care Macrobius îl consideră pe Homer un
poet mai bun decât Vergilius, în ceea ce priveşte cele două opere fundamentale ale iluştrilor
poeţi clasici, Iliada şi Odiseea şi Eneida. Dar tot Macrobius recunoaşte în Saturnalia că sunt
pasaje în Eneida în care Vergilius şi-a întrecut în măiestrie artistică, precursorul.
Indiferent de sursele şi izvoarele de inspiraţie folosite de poetul mantovan, nu încape
nici o îndoială că Vergilius a avut flerul şi intuiţia artistică de a extrage tot ceea ce ar fi avut
un impact covârşitor asupra cititorilor din toate timpurile, realizând în acelaşi timp nu numai
sarcina pe care şi-o propusese cu ceva timp în urmă, epopeea naţională a poporului roman, dar
şi o operă universală care să traverseze barierele temporale şi spaţiale.

Bibliografie:
Croiset, Alfred, Lallier, R., Premières Leçons D’Histoire Littéraire, Paris, Éditeur G.
Masson, 1885.
Macrobius, Ambrosius, Theodosius, Saturnalia, traducere, introducere şi note de Gh.
Tohăneanu, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, colecţia
Scriitori greci şi latini, 1961.
Virgil, L’Énéide, Texte Latin publiée avec une introduction bibliographique et littéraire des
notes critiques et explicatives des gravures, des cartes et un index par Paul Lejay, Paris,
Librairie Hachette, 1930.
Virgiliu, Eneida, Traducere în proză cu 5 studii introductive de Nicolae Pandelea, Tipăritura a
IV-a, Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1943.

„Această lucrare a fost parţial finanţată din contractul POSDRU/88/1.5/S/49516, proiect strategic ID
49516 (2009), cofinanţat din Fondul Social European – Investeşte în Oameni, prin Programul Operaţional
Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.”

935
 SEPTIMIU BUCUR ŞI CLASICII
Septimiu Bucur and the classics

PhD. Candidate Dumitriţa Florina TODORAN

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
“The man of book” , the man of library, Septimiu Bucur, taking shape his critical profile only in two
volumes. The texts- classics writers appear in a period in which the writer left behind his literary life. His
literary studies about Eminescu, Goga, Caragiale, Sadoveanu, Blaga, Rebreanu, brought together in his work “
Lucullus’s greet our”, this confrontations with great values, gave him the ambition to enter among critics
interwar. His opinions about transilvanian’s writers are amazing and give unit to his work .

Keywords :critical, classics, controversial discussion, literary studies, Septimiu Bucur

„Omul de carte”, „omul de bibliotecă” Septimiu Bucur s-a născut ȋn localitatea

Gâmbuţ la 28 martie 1915 şi a murit la 7 mai 1964 ȋn Târgu-Mureş. A făcut parte dintr-o
familie numeroasă, intelectuali cu tradiţie, tatăl său Iuliu Bucur fiind profesor. In copilărie,
trăsătura dominantă de caracter a fost timiditatea ȋnsuşi autorul afirmând: „cred că cele mai
multe din tristeţile copilăriei mele ȋşi au rădăcina ȋn sentimentul de timiditate care, psihologic
vorbind nu era altceva decât expresia denaturată a unui extraordinar orgoliu, congenital firii
mele.”1 Profesorul de limba şi literatură română D. Martinaş ȋi insuflă dragostea pentru
literatură ȋmprumutându-i diverse cărţi prima fiind „La vie de l’espace” scrisă de M.
Maeterlinck, carte care-i trezeşte multe semne de ȋntrebare despre problema timpului.
Aprofundând această chestiune a timpului Bucur se ȋndreaptă cu ardoare către nuvela
fantastică a lui Mihai Eminescu „Sărmanul Dionis”, nuvela ce se conturează ȋn jurul
supratemei timpului. Eminescu se inspiră la rândul lui din ideile lui Schopenhauer care
prezintă timpul ca un prezent etern, trecutul şi viitorul fiind posibile doar prin prisma
prezentului. După studiul asupra operei lui Eminescu acesta se ancorează ȋn răsfoirea lui
Dostoievski, Baudelaire, Goethe, Sully Proudhomme etc. ȋn urma căreia dă dovadă de o
gândire matură remarcabilă şi un stil destul de curgător. Este apreciat de intelectuali datorită
gândirii sale profunde şi rafinate.
Septimiu Bucur publică diverse comentarii la cărţi de literatură, teorie literară,
filosofie, atât româneşti cât şi străine ȋncepând cu 1934 ȋn revistele „Vitrina literară”, „Gând
românesc”, „Naţionalul nou”, „Progres şi cultură”, „Viaţa literară”, „România literară”,
„Azi”, „Eu şi Europa” etc. Deşi ȋşi lasă amprenta ȋn revistele mai sus enumerate, numele lui
Septimiu Bucur este ignorat ȋn critica şi eseistica literară interbelică. Cauza? Autorul nu
reuşeşte să alcătuiască pe parcursul vieţii un volum de cronici şi eseuri literare, prin urmare,
posteritatea l-a cam pierdut din vedere. Pe lângă acest lucru n-a fost genul de persoană care să
atragă atenţia asupra sa nedeclanşând polemici. Insă, textele sale critice, atât cele pe care a
reuşit să le publice cât şi cele care au rămas ȋn manuscris ȋi conferă statutul distinct de critic.
1
Septimiu Bucur, Banchetul lui Lucullus, Ediţie șngrijită, prefaţă şi notă asupra ediţiei de Serafim Duicu,
Editura Dacia, Cluj- Napoca, 1978, p. 5

936
Se ocupă de critica prozei discutând valabilitatea subiectelor şi a temelor fiind un bun
observator şi analizator apreciind operele diverşilor autori, desconsiderând operele altora.
După 1955 continuă să elaboreze studii aprofundate despre unii dintre cei mai
importanţi scriitori ai literaturii române, şi anume clasicii, editate parţial ȋn volumul postum
“Banchetul lui Lucullus” ȋmpreună cu o selecţie din cronicile literare antebelice. Activitatea
sa este structurată pe două etape: cea de dinainte de momentul istoric al eliberării totale,
naţionale şi sociale, a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţia şi administraţia străină
caracterizată prin redactare de cronici literare, articole publicistice şi cea de după Eliberare,
care nu este cunoscută, caracterizată prin studii asupra valorilor literaturii române, cum ar fi:
Eminescu, Caragiale, Rebreanu, Blaga, Goga etc.
Textele reunite ȋn volumul “ Banchetul lui Lucullus” dedicate clasicilor sunt ȋnfăptuite
ȋntre anii 1955 şi 1963 ȋn această perioadă Septimiu Bucur fiind preocupat de orice altceva
doar de literatură nu. Insă, deşi avea alte preocupări ȋn viaţa diurnă, ȋşi doreşte să facă parte
din tradiţia criticii interbelice având idei polemice astfel se confruntă cu marile valori clasice.
Atras de ideile criticii sociologice criticul vine cu o imagine integratoare asupra liricii
eminesciene mutând socialul eminescian ȋn zona filosoficului. Urmăreşte ȋn lucrarea sa
pesimismul eminescian din unele zone ale poeziei şi spiritul combativ din alte zone numind
acest pesimism şi spirit combativ „polaritate dialectică”. Aceste două laturi sunt foarte bine
evidenţiate critic ȋn marile creaţii eminesciene: „Impărat şi proletar”, „Epigonii”, „Scrisoarea
I”, „Scrisoarea II”, „Scrisoarea III”. Deşi unii critici afirmă despre Eminescu că este „un
atlet al pesimismului filosofic” sau „ un adept al ideologiei conservatoare”, Septimiu Bucur
are o părere total diferită despre marele poet român şi ȋncearcă să aducă o serie de argumente
ignorând ceea ce „comentatorii nemultumiţi” au afirmat. Acesta dedică ȋn volumul său un
capitol „Luceafărului poeziei româneşti” intitulat “ M. Eminescu de la poezia socială la
„Luceafarul”. Aici ȋşi expune argumentele remarcabile asupra spiritului eminescian afirmând
că acesta este mult mai complex decât cred „iubitorii” de formulări schematice.
„Pe lângă geniul său poetic, Eminescu a avut o minte speculativă de cugetător ȋn toată
accepţiunea expresiei. Gândirea sa filosofică s-a alimentat din cele mai adânci izvoare,
ȋncepând cu Platon şi budhismul şi terminând cu Schopenhauer.”2 Având un spirit
ȋntreprinzător, marele poet şi-a ȋmbogăţit cultura fiind pasionat de literatura universală
studiind-o ȋn amănunt. Insuşi Maiorescu afirmă că „a fost un rege al gândirii”. Pesimismul la
Eminescu, spune Bucur, a apărut deoacere acesta s-a regăsit ȋn filosofia neantului. Filosofia
lui Schopenhauer şi-a lăsat profund amprenta asupra poetului. Semnificativă pentru latura sa
pesimistă e tensiunea dialectică pe care o ȋntâlnim, de exemplu, ȋn poezia „Epigonii” unde
Eminescu ȋşi arată dispretul faţă de prezentul trist şi rece, atitudinea pasivă ȋn şi faţă de viaţă.
Acest pesimism este foarte bine evidenţiat ȋn ultimul vers al poeziei: „Toate-s praf…Lumea-i
cum este…şi ca dânsa suntem noi”. Eminescu este mereu atras de tărâmul transraţional al
existenţei. Conştiinţa pesimistă a poetului se află mereu ȋn conflict cu dorinţa de-a găsi
existenţei individuale un sens constructiv. Acest conflict este unul şi acelaşi lucru cu
polaritatea dialectică. Septimiu Bucur ne argumentează prin poezia „Impărat şi proletar”
această tensiune dialectică. Reuşita lui Eminescu constă ȋn redarea sentimentelor ce dau
năvală ȋn perioada transfomărilor epocii din prismă mondială. Reprezentativă pentru această

2
idem, p. 21

937
poezie este exclamaţia: „ca vis al morţii eterne e viaţa lumii ȋntregi”, exclamaţie care
constituie extremitatea nihilistă eminesciană adică „limita ȋn care geniul rămâne singur faţă ȋn
faţă cu neantul existenţei”.3 Din structura poeziei reiese că suflul pesimist este un proces
intens de lămurire intelectuală mai degrabă, decât o deficienţă temperamentală. Chiar dacă
există o latură neȋnsemnată, pesimistă a firii eminesciene domină nationalismul eminescian,
acesta fiind un admirator al trecutului glorios, un iubitor de natură, un pamfletar genial.
Bucur afirmă că „nimeni nu a cântat tainele sufletului şi pământului românesc cu atâta
aderenţă la complexitatea vieţii etnice ca el. Nimeni nu a coborât aşa de adânc şi nu s-a ȋnălţat
aşa de sus pe verticala spiritualităţii naţionale.”4
Creaţie a maturităţii poetice românesti, „Scrisoarea I” este un poem filosofic cu
caracter cosmogonic ȋn care Eminescu „valorifică o sumă de cunoştinţe filosofice disparate,
imaginează scenariul naşterii şi extincţiei universului, scenariu contrapunctat de imaginea
dascălului, a savantului de excepţie situate ȋntr-o societate derizorie”5. „Aspiraţia spre absolut
ca dorinţă de dezamăgire şi confruntarea cu limitele alcătuirilor perisabile ale fiinţei, conferă
poeziei dimensiuni ale tragicului care determină şi viziunea contemplativă, detaşată ori
sfâsierea elegiac resorbită ȋn expresia gnomică”6. În ciuda pesimismului, Eminescu are
tendinţa de-a satiriza şi moraliza mereu, la ȋnceput Scrisorile fiind numite Satire. Dacă ȋn
Scrisoarea II critica socială devine dominantă fiind bazată pe confesiuni, în Scrisoarea III
predomină cadrul istoric.
Tematica geniului l-a preocupat cel mai mult pe Eminescu fiind foarte bine punctată
ȋn poemul „Luceafărul”. Poemul are o ţesătură complexă interpretarea acestuia trezind mereu
semne de ȋntrebare.
Septimiu Bucur dedică un al doilea studiu geniului lirici românesti intitulat “
Sărmanul Dionis sau proza de atmosferă”, text ce apare şi ȋn revista Vatra ȋn 1976. Criticul
mureşean afirmă că „Sărmanul Dionis” nu poate fi considerată o nuvelă deoarece “ nu are
acţiune unitară şi nici personaje care să dea viaţă unui anumit conflict după regulile cunoscute
ale genului nuvelistic. Intâmplările se petrec fără să se ȋnlănţuiască şi fără să se condiţioneze
pe planuri atât de complexe şi dincolo de limitele logicii obişnuite ȋncât ȋnsuşi Eminescu se
ȋntreabă la sfârşit: „Cine este omul adevărat al acestei ȋntâmplări - Dan ori Dionisie?”- lăsând
să se ȋnteleagă ca e vorba de simple vise ale unei imaginaţii bolnave.”7 Criticul pătrunde ȋn
labirintul acestei creaţii disecând textul, explicând tot ceea ce e de explicat.
Criticul Septimiu Bucur ȋncearcă să cuprindă monografic ȋn volumul său opera
eminesciană parcurgând un lung excurs prin poezia şi proza marelui poet, descoperind
elemente pentru o mai bună ȋntelegere a universului acestuia.
Următorul clasic pe care Septimiu Bucur ȋl are ȋn vizor este Caragiale, studiul despre
acesta având deasemenea tentă polemică. Criticul nu este deloc de acord cu afirmaţia lui
George Călinescu care spune că dramaturgul „a cultivat lumea lui Caţavencu din curată
simpatie de comediograf”8 şi nu din spirit critic. Bucur este de părere că George Calinescu
3
ibidem, p. 30
4
Septimiu Bucur, op.cit, p. 31
5
Iulian Boldea, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Brasov, 2005, p. 159
6
Idem, p. 164
7
Septimiu Bucur, op.cit., p.74
8
George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până șn prezent, Fundaţia pentru literatură şi artă,
Bucureşti, 1941, p. 445

938
uită că şi scriitori mari din literatura română şi universală au avut idealuri politice şi că
operele create au cu siguranţă frânturi din idealurile lor. Caragiale are un temperament
complex cu moşteniri contradictorii rămânând mereu viu şi liber nefiindu-i niciodată teamă să
se manifeste trecând cu uşurinţă şi cu orgoliu peste toate dificultăţile. Majoritatea
contemporanilor lui Caragiale ȋl consideră un cabotin ȋnsă Bucur este de altă părere afirmând
că trăsătura găsită de aceştia nu poate fi definitorie pentru caracterul caragelian deoarece este
o notă frecvent ȋntâlnită la creatorii de artă.
Deşi s-a ȋncercat a se stabili o egalitate ȋntre Eminescu şi Caragiale, amândoi sunt „cei
mai străluciţi exponenţi ai revoltei sociale ȋmpotriva nedreptăţilor regimului burghezo-
moşieresc.”9 Bucur afirmă ca există deosebiri radicale ȋntre aceştia: Eminescu este unul, adică
o apariţie ȋn literatura şi cultura românească Caragiale neavând acest caracter de unicitate
substanţial. Eminescu a avut o viziune integrală asupra problemei românesti pe când
Caragiale a surprins doar aspecte fragmentare ale ei.
În studiul Poezia lui Lucian Blaga, criticul urmăreşte câteva dintre ideile-cheie ale
filosofiei acestuia în formulările metaforice ale versurilor: certitudinea misterului de dincolo
de raţiune şi de cuvinte, perceperea şi trăirea timpului, tragismul metafizic, obsesia morţii,
„demonismul", funcţia revelatoare a metaforei, apartenenţa profundă la spiritualitatea
românească etc. Opera lui Blaga a fost marea atracţie intelectuală a lui Septimiu Bucur, ȋnsuşi
Blaga apreciind comentariile acestuia. Investigarea poeziei lui Blaga ȋncepe printr-o ȋntrebare
„E nevoie să cunoşti pe Blaga filosoful pentru a ȋntelege pe Blaga poetul?”. Criticul ȋl
situează pe Blaga deasupra lui Nietzsche afirmând că “filosofia lui este o lumină preţioasă şi
indispensabilă”10ȋnsa ceea ce afirmă Bucur nu putem spune că este adevărat, chiar dacă
criticul nostru este un cunoscător aplicat al filosofiei lui Blaga. In studiul său, Bucur pătrunde
ȋn străfundurile universului blagian, săpând şi găsind interpretări proprii, demonstrând că
poezia acestuia este una „a marilor elanuri vitaliste proiectate la scară cosmică şi a
identificării eului cu universul elementar”11. Lirica lui Blaga cunoaşte o evoluţie marcată de
drama „tristeţii metafizice”, a omului problematic ȋnstrăinat de secretele universului şi
aspirând spre regăsirea echilibrului originar, sub semnul unui “mit al reintegrării”, ȋntr-un
spaţiu ideal al mitologiei româneşti. Criticul nu fabulează ȋn interpretarea poeziilor blagiene,
nu inventează, lectura sa precum şi ȋnsemnările făcute fiind fidele, riguroase, aplicate.
Dintr-un sentiment de justiţie literară criticul mureşean şi-a ȋndreptat atenţia şi asupra
poeziei lui Octavian Goga considerând că lirica sa cuprinde o bună parte din bogăţia
sufletului românesc. In majoritatea poeziilor lui Goga tremură duioşia, jalea, plânsul. Această
dispoziţie psihică impune poeziilor o structură duală: jale şi plâns demascator ȋn prima parte
şi nelinişte, ameninţare şi revoltă ȋn a doua parte. Natura ia ȋntruchipări religioase cu funcţii
estetice. Poezia nu e dominată de relaţia cu Divinitatea, atitudinea poetului alimentându-se
din demonismul romantic sau din satanismul symbolic. Poezia lui Goga e „ca un arbore prin
care circulă seve noi şi personale”12 şi e de admirat cum a reuşit acesta, ȋn secolul dominat de
eminescianism, să aducă un glas original şi puternic. „Puţini scriitori tineri din literatura

9
Septimiu Bucur, op.cit., p. 120
10
Serafim Duicu, apud. Septimiu Bucur, op. cit., p. 14
11
Iulian Boldea, op.cit., p. 340
12
Septimiu Bucur, op.cit., p. 130

939
europeană au stăpânit ȋn aceeaşi măsură ca Goga arta de a pune forţa expresiei ȋn slujba unei
mari idei.”13
Septimiu Bucur intră ȋn confruntare cu romanele lui Liviu Rebreanu unde face critică
sociologică, tematică, genetică, tipologică, psihologică, literară. Rebreanu e de părere că un
scriitor adevărat trebuie să trateze ȋn opera sa problemele fundamentale ale poporului din care
face parte. Criticul este foarte bine informat asupra biografiei autorului, este atent asupra
detaliilor semnificative ce construiesc opera scriitorului descoperindu-le suportul psihologic.
Tema centrală a romanelor lui Rebreanu este „ţăranul român de totdeauna şi de pretudindeni.
Acestui ţăran, Rebreanu i-a adus un omagiu ȋnălţător care s-a ȋntrupat ȋntr-un admirabil
monument de creaţie epică, un monument a cărui faimă a trecut dincolo de graniţele patriei
ȋntru cinstea pe deplin meritată a literaturii noastre moderne.”14 Dacă unii critici s-au grăbit să
afirme că romanele lui Rebreanu “ ȋşi sapă matca de abia după prima sută de pagini şi că, ȋn
general, ar lăsa impresia unui suflu epic dificil, Bucur ne afirmă că prin capitolul I din „Ion”
ni se dovedeşte exact contrariul. Acesta, prin evocarea şi cunoaşterea satului românesc,
valorează mai mult decât toată proza sămănătoristă şi poporanistă la un loc. După ce
răscoleşte ȋntreg romanul „Ion” scoţând la suprafaţă toate amănuntele ce dau culoare textului,
criticul ȋşi ȋndreaptă paşii spre celelalte romane ale scriitorului dorind ȋntelegerea acestora şi
nu extragerea de sentimente ȋn urma lecturării lor. Stilul scrierii la Rebreanu este caracterizat
prin vocaţie constructivă lucrând cu migală fiecare detaliu, fiecare structură a ȋntregului
ansamblu arhitectonic. Pune accent pe simetria şi unitatea ansamblului romanele sale creând
imaginea unui corp sferoid, simbol al perfecţiunii ȋn artă. Autorul ȋnsuşi mărturiseşte : „In
cursul elaborării am căutat să realizez ȋmpărţirea fiecărui capitol ȋn mici diviziuni care
cuprind câte o scenă, câte un moment. Toate acestea apoi au trebuit ȋnnodate ȋn anume fel ca
să se poată ȋntoarce ȋn cuprinsul acţiunilor principale. Acţiunile principale la sfârşit trebuiau
să se unească, să se rotunjească, să ofere imaginea unei lumi unde ȋnceputul se confundă cu
sfârşitul”. Semnificative ȋn acest sens sunt paginile cu care se deschid şi se sfârşesc romanele.
Metafora drumului descris la ȋnceputul şi sfârşitul romanului Ion precum şi imaginea
spânzurătorii din Pădurea Spânzuraţilor ȋnchid ȋn paginile cărţii drame umane fiind ȋn acelaşi
timp un sever avertisment. Compoziţia bipolară a cărtilor, (In Ion – Glasul pământului şi
Glasul iubirii; Răsăritul şi Apusul ȋn Răscoala), planurile paralele şi evoluţia gradată a
conflictului dezvăluie imaginea unei construcţii solid articulată amintind de formula marilor
edificii epice tolstoiene.
Septimiu Bucur realizează o critică de mediere ȋntre operă şi cititor urmărind să-l
iniţieze pe ultimul, această strădanie a sa putându-l situa printre personalităţile distincte ale
criticii românesti contemporane. Acesta ţine să ridice valoarea scriitorilor luaţi in vizor pe
cele mai ȋnalte culmi exagerând uneori dându-ne chiar impresia că-i idolatrizează.
O cultură bogată, un simţ critic foarte bine dezvoltat, rafinament, frază seducătoare,
judecăţi penetrante, foarte multă informaţie oferită, pasiune literară ce reiese din ideile
expuse, ȋntr-un singur nume, Septimiu Bucur. Toate aceste trăsături ale personalităţii sale ne
sunt evidenţiate ȋn volumul conceput „Banchetul lui Lucullus”, volum dedicat scriitorilor
clasici, marilor valori ale literaturii române. Exprimându-se furibund, în numele unui

13
idem., p. 142
14
ibidem., p. 195

940
„naţionalism integral", „sănătos", el crede că vehemenţa limbajului şi negarea generală pot
fundamenta o nouă ordine socială. Desfiinţează dintr-un condei pe cei patru „titani ai
cugetării iudaice: Marx, Freud, Bergson, Einstein" şi se arată profund scârbit de
„patrupedele" de la „Sburătorul", de nulităţile de la „Viaţa românească" sau de lipsa totală de
vocaţie vădită de T. Arghezi, G. Călinescu etc. pe care îi ameninţă în bloc. Rezumând, el
proclamă „inexistenţa criticii româneşti" şi „caducitatea" literaturii autohtone. Expresie a unei
atitudini pozitiviste faţă de opera literară, studiile lui Bucur, însufleţite de febră polemică,
beneficiază de o anume densitate şi rigoare a demonstraţiei.

Bibliografie:
Blaga, Lucian, Despre conştiinţa filosofică, Editura Facla, 1974
Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005
Boldea Iulian, Poeţi români postmoderni, Editura Ardealul, Târgu- Mureş, 2006
Bucur, Septimiu, Banchetul lui Lucullus, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978
Bulgăr, Gheorghe, Momentul Eminescu ȋn evolutia limbii române literare, Editura Minerva,
1971
Caracostea, Dumitru, Arta cuvântului la Eminescu, Editura Junimea, Iaşi, 1980
Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până ȋn prezent, Fundaţia pentru
literatură şi artă, Bucureşti, 1941
Cosma, Ana, Scriitori români mureşeni, Biblioteca judeţeană Mureş, Târgu Mureş, 2000
Crohmălniceanu, Ovid, Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale, vol. I,
Bucureşti, Minerva, 1975
Crohmălniceanu, Ovid, Lucian Blaga, EPL, Bucureşti, 1963
Eagleton, Terry, Teoria literară, Editura Polirom, Iasi, 2008
Lovinescu, Eugen, Eminesciana, Editura Junimea, Iaşi, 1980
Lovinescu, Eugen, Critice, 2, Editura Minerva, Bucureşti, 1963
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitesti, 2008
Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987
Negoiţescu, Ion, Istoria literaturii române, volumul I, ediţia I, Bucureşti, Editura Minerva,
1991
Papadima, Liviu, Dicţionarul general al literaturii române, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2006
Papadima, Ovidiu, Octavian Goga, ed. a II-a, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi
Artă, 1944
Perpessicius, Eminesciana, Ediţie îngrijită, prefaţă şi bibliografie de Dumitru D. Panaitescu,
Editura Junimea, Iaşi, 1983, 664 p
Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1930
Todoran, Eugen, Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972

941
 Linguistics, Discourse, Reasoning

RITM ŞI LIMBAJ: TEORIA LUI J. J. ROUSSEAU PRIVIND

ORIGINEA LIMBAJULUI UMAN
Rhythm and Language: J.J. Rousseau's Theory on the Origin
of Human Language

Assoc. Prof. Dr. Ala SAINENCO,

Alecu Russo” State University of Bălţi, Moldova

Abstract
As an interdisciplinary concept, the rythm implies, from the perspective of language approach, the
proximity to its cotangential fields and, first of all, to music, where, as in language, the rhythm is defined by
duration. This common basis involves, by the way, the possibility of examination of the common origin of
language and music, at least in terms of existence of a phase where the music and the language represented a
syncretic form, in the period where the creative types were not differentiated. In the context of studies on the
origin of human language, the J.J. Rousseau's work Essai sur l'origine des langues où est parlé de la mélodie et
de l'imitation musicale outlines one of the most interesting theories, through which, the human language, having
a direct relationship with music, is considered mainly a form of expression.

Keywords: origin of language, music, poetry, rhythm, articulated language, gesture

Teoriile moderne referitoare la limbajul poetic, în particular teoria integralistă, afirmă

că „poezia nu este, cum adesea se spune, o „deviere” faţă de limbajul „curent” (înţeles ca
limbaj „normal”); în realitate, mai degrabă limbajul „curent” e cel care reprezintă o deviere
faţă de totalitatea limbajului” (Coşeriu, p.163)1. Teza stării iniţiale a limbajului, ca stare a
poeziei, conduce spre teoriile privind originea limbajului uman. Iar dintre acestea, cele care
tratează limbajul, mai ales ca formă a expresiei comune cu starea iniţială a limbajului, ca
stare a poeziei sunt fundamentale.
Implicit, aceste teorii tratează limbajul ca formă a culturii, iar acceptarea tezei că
formele culturii sunt, la origine, sincretice, direcţionează demersul epistemologic spre
descoperirea „expresiilor” culturale în care limbajul era prezent şi din care s-ar fi desprins
mai târziu. Şi cu toate că, în majoritatea lucrărilor care tratează originea formelor culturii,
limbajului îi este atribuită mai curând funcţia de „vehicul”, pentru alte forme ale culturii,
coroborând teoriile privind originea acestora cu cele privind originea limbajului uman, se pot
trage concluzii despre cel puţin două aspecte fundamentale ce ţin de limbaj: „fizionomia”
limbajului ca stare a poeziei, pe de o parte şi finalitatea concretă2 a limbajului, pe de altă
parte.
În contextul studiilor despre originea limbajului uman, J.J. Rousseau expune una
dintre cele mai originale teorii prin care limbajul este pus într-o relaţie directă cu muzica. Iar

1
Coşeriu, Eugeniu, Teze despre tema „Limbaj şi poezie”, în Omul şi limbajul său, Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, 2009, p.163.
2
Precizăm că înţelegerea stării iniţiale a limbajului ca stare a poeziei nu implică negarea finalităţii limbajului ca
mijloc de comunicare, dar impune concretizarea tipului de comunicare.

942
în acest sens, chiar confuzia pe care o induce lectura Eseului despre originea limbilor – în
formularea cunoscutului exeget al operei lui J.J.Rousseau, J. Starobinski – „spre ce se
îndreaptă în fond atenţia autorului, spre limbaj sau spre muzică?”3 permite a-i atribui lui J.J.
Rousseau ideea despre sincretismul limbaj-poezie-muzică şi originea lor comună. La originea
acestei forme sincretice se află, după J.J. Rousseau, pasiunea care determină omul să
vorbească, iar această vorbire-cântare este poezie cu implicaţii adânci în esenţializarea
trăsăturilor umane.
Din perspectiva identităţii şi a esenţei umane, limba reliefează două diferenţe majore,
una externă, conturând coordonata planului universal al delimitării de regnul animal, şi alta
internă, în planul istoric al diversificării umane culturale. Pentru cele două tipuri de diferenţe
J.J. Rousseau utilizează doi termini distincţi: aspectul universal al limbajului este desemnat
prin vorbire (“vorbirea deosebeşte omul între animale”), aspectului istoric fiindu-i rezervat
termenul de limbaj (“limbajul deosebeşte naţiunile între ele” (p.17)4. Coroborând cele două
idei ale lui J.J. Rousseau, putem afirma, în spirit coşerian: omul vorbeşte (şi prin aceasta se
deosebeşte de fiinţele nevorbitoare) şi vorbeşte într-o anumită limbă.
Sub aspectul ei istoric, limba este un semn al localizării spaţiale prin necesitatea
aderării la o anumită tradiţie: “tradiţia şi nevoia îl fac pe fiecare să înveţe limba ţării sale” (7).
A explica în termeni cauzali individualitatea unei limbi istorice (ori, anume acest aspect îl are
în vedere J.J. Rousseau întrebându-se “ce anume face ca această limbă să fie cea a ţării sale şi
nu a altei ţări”) înseamnă însă, pentru scriitor, a descinde spre planul universal al limbajului
prin orientarea spre “o explicaţie” care “este anterioară deprinderilor însele”: “vorbirea (…)
nu-şi datorează forma decât unor cauze naturale”.
Din modul în care tratează J.J. Rousseau cauzele naturale, se poate deduce, suficient
de clar, că se au în vedere, în termeni aristotelici, cauza finală şi cauza naturală a originii
vorbirii şi a limbajului. Astfel, “dorinţa sau nevoia de a comunica sentimentele şi gândurile”
(iar acestea apar “îndată ce omul a fost recunoscut de către alt om ca fiind o fiinţă care simte,
gândeşte şi îi este asemănătoare”, p.7) constituie cauza finală, care îl determină pe om să
caute mijloacele adecvate transpunerii şi transmiterii lor. Iar aceste mijloace – în conformitate
cu a căror natură se construieşte limbajul uman şi care constituie de fapt cauza materială – nu
puteau fi „scoase decât din simţuri” şi deci necesită „semne sensibile”, capabile să acţioneze
asupra simţurilor şi care „se limitează, după J.J. Rousseau, la două, mişcarea şi vocea”. Din
„mişcare” J.J. Rousseau reţine „mişcarea mediată, prin intermediul gestului”, care „ajunge tot
atât de departe cât raza vizuală” (spre deosebire de „mişcarea nemediată, prin intermediul
atingerii”, care, „având drept limitare lungimea braţului, nu poate fi transmisă la distanţă”).
Corelând cauzele materiale cu cele finale, aşa cum se deduce din scrierea lui J.J.
Rousseau, necesitatea de nevoi fizice şi dorinţa de “apel” către raţiune produce gesturile
(“dacă întotdeauna nu am fi avut decât nevoi fizice, nu am fi putut niciodată să vorbim”, p.
21), iar necesitatea de împărtăşire a trăirilor spirituale şi dorinţa de “apel” către inimă
produce limbajul articulat (“atunci când este vorba să tulburăm inima şi să înflăcărăm
pasiunile, este cu totul altceva. Impresia succesivă a discursului care ne atinge prin lovituri

3
Munteanu, Eugen, Prefaţă la Jean-Jasques Rousseau, Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre
melodie şi despre imitaţia muzicală, Iaşi: Polirom, 1999, p. 5.
4
Aici şi în continuare referinţele se fac la lucrarea lui J.J. Rousseau Eseu despre originea limbilor unde se
vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Iaşi: Polirom, 1999.

943
înteţite, ne dă o cu totul altă emoţie decât prezenţa obiectului însuşi” (p. 20); “interesul este
trezit mai bine prin intermediul sunetelor”, p.21). Deşi admite că şi “pasiunile îşi au gesturile
lor”, totuşi, după J.J. Rousseau, “ele îşi au de asemenea şi accentele lor, iar aceste accente
care ne fac să ne cutremurăm, aceste accente, al căror efect nu-l putem împiedica să ne
pătrundă până în adâncul inimii, poartă cu ele, în ciuda voinţei noastre, mişcări care ne smulg
lacrimi şi ne fac să simţim ceea ce auzim” (p. 21).
Prin urmare, concluzionează J.J. Rousseau, cu referire la cauze şi efecte în privinţa
producerii limbajului uman: “demn de crezut este că nevoile dictează primele gesturi şi că
pasiunile smulg primele strigăte” (p. 23). Nu necesităţi de satisfacere materială au cauzat
apariţia limbii, ci necesităţi de “împărtăşire” a pasiunilor: “nu foamea, nici setea, ci iubirea,
ura, mila, mânia le-a smuls primele strigăte” (p. 24) oamenilor.
De aceea, primele limbi “sunt vii şi figurate” (dovadă, în opinia lui J.J. Rousseau sunt
limbile orientale, “cele mai vechi din cele ce ne sunt cunoscute”), “limbajul primilor oameni
(…) a fost limba unor poeţi” (p. 23), iar “primele (…) expresii au fost tropii”. În felul acesta,
limbajul figurat şi sensul figurat a premers semnificaţiilor directe, limbajul originar fiind ceea
ce este pentru omul contemporan poezia.
Aspectului figurat al limbajului (aspect neconştientizat în acest sens de omul primar,
după J.J. Rousseau) care transpunea un anumit mod de a vedea lucrurile, îi corespundea, în
planul formei, şi o anumită structură segmentală şi suprasegmentală: „nu numai că toate
alcătuirile acestei limbi trebuie să se fi produs prin imagini, sentimente, prin figuri, ci, în
partea sa mecanică, ea trebuie să fi răspuns obiectului său primar şi să fi prezentat simţurilor,
ca şi înţelegerii, impresiile aproape inevitabile ale pasiunii care caută să se comunice” (p. 28).
Prin urmare, nu doar structura lexicală, ci şi cea fonetică era subordonată sensibilizării
simţurilor. Două trăsături se reliefează, în acest sens: sărăcia unităţilor segmentale articulate
(articulaţii puţine, câteva consoane) şi bogăţia sunetelor, pe de o parte, utilizarea din
abundenţă de unităţi segmentale, care, prin combinaţie, diversificau exprimarea atribuindu-i
vorbirii caracteristicile cântării: „Deoarece exclamaţiile naturale sunt nearticulate, cuvintele
aveau puţine articulaţii; câteva consoane interpuse, înlăturând hiatusul dintre vocale, erau
suficiente pentru a le face fluide şi uşor de pronunţat. Sunetele erau în schimb variate, iar
diversitatea accentelor multiplica aceleaşi exclamaţii; cantitatea şi ritmul erau noi surse de
combinaţii; la fel ca şi exclamaţiile, sunetul, accentul, cantitatea, care aparţin naturii, lăsând
puţine lucruri de făcut pe seama articulaţiilor, care aparţin convenţiei, erau cântate, în loc să
fie vorbite” (p. 28).
În felul acesta, două trăsături specifice limbajului poetic se profilează ca trăsături
definitorii ale limbajului originar (în termeni consacraţi): tropii şi prozodia, întreaga structură
a limbii primare fiind subordonată unei tendinţe eufonice: „Această limbă avea multe
augmentative, diminutive, cuvinte compuse, particule expletive pentru a da cadenţă
perioadelor şi rotunjimii frazelor; avea multe iregularităţi şi anomalii, neglija analogia
gramaticală pentru a arăta preferinţa eufoniei, cantităţii, armoniei şi frumuseţii sunetelor” (p.
28).
Esenţial pentru starea de poezie a limbajului pare a fi, după J.J. Rousseau, faptul că
limbajul transmite pasiuni. Transpunând problema originii limbajului din domeniul universal
spre cel istoric, J.J.Rousseau constată existenţa a două tipuri de limbi: limbi meridionale şi
limbi nordice, distinse ca structură tot datorită pasiunilor pe care le transmit, acestea, la

944
rândul lor, fiind funcţie de climă şi “de natura solului” (p.51): “în zonele climaterice
meridionale, unde natura este generoasă, nevoile oamenilor se nasc din pasiuni, în ţinuturile
reci, unde natura este zgârcită, pasiunile se nasc din nevoi, iar limbile, triste fiice ale
necesităţii, sunt marcate de dura lor origine” (p.60). Pasiunea dictează structuri distincte ale
limbilor, iar inflexiunile emoţionale ce transmit mişcările sufletului sunt distincte de strigătele
pe care le dictează necesităţile fizice: “Limbile Sudului a trebuit să fie vioaie, sonore,
accentuate, elocvente şi adesea obscure, datorită energiei lor; cele din Nord a trebuit să fie
surde, aspre, articulate, stridente, monotone, clare, datorită mai degrabă cuvintelor în sine
printr-o bună îmbinare” (p. 63).
Orientarea limbajului spre satisfacerea altor necesităţi de comunicare – necesităţi de
comunicare ce acoperă domeniul necesităţilor materiale (altfel spus extinderea funcţiilor
limbii) – a condiţionat depoetizarea limbajului: logosul semantic, care era iniţial logos
fantastic devine şi/sau mai ales logos apofantic sau logos pragmatic. Astfel, pe măsură ce
“nu se mai adresează inimii, ci raţiunii” (p. 29), limbajul “îşi schimbă caracteristicile”. Iar
această “schimbare” vizează atât tropii, cât şi prozodia: după mai multă experienţă, omul
originar va înţelege că primele denumiri au însemnat impresii “în momentul iluziei sale” şi va
proceda la diferenţieri şi specializări semantice şi referenţiale; această “descoperire a iluziei”
implică modificările prozodice: “cu cât expresiile devin mai monotone, cu atât consoanele se
multiplică şi accentele care se şterg, cantităţile care se egalează sunt compensate prin
combinaţii gramaticale şi prin noi articulaţii”; „accentul se stinge, articulaţia câştigă teren,
limba devine mai exactă, mai clară, mai surdă şi mai rece” (p. 29).
Pe lângă modificarea finalităţii limbajului, ca reacţie inversă, scrierea este, după J.J.
Rousseau, cea care alterează limbajul: “ea nu schimbă cuvintele limbii, ci geniul ei;
înlocuieşte expresivitatea prin exactitate” (p. 34), “toate limbile cultivate prin scris ajung în
mod necesar să-şi schimbe caracterul şi să-şi piardă forţa, câştigând în claritate” (p. 41) cu
toate că, iniţial, şi scrierea era subordonată aceleiaşi necesităţi de exprimare a pasiunilor, iar
“prima modalitate de a scrie nu este aceea de a zugrăvi sunetele, ci obiectele însele” (p. 29).
Trăsătura esenţială pe care limbajul o pierde, dezvoltându-şi scrierea şi prin care îşi
modifică fundamental “fizionomia” este, se pare, accentul: “accentele nu au fost inventate
decât atunci când accentul a fost pierdut” (p. 38), afirmă Rousseau, înţelegând prin accent,
după cum explică Eugen Munteanu în nota 75 la capitolul al VII-lea, „forţa sugestivă primară
a emisiei sonore, caracterul său prioritar vocalic”5. Or „sensul nu se află decât pe jumătate în
cuvinte, întreaga sa forţă se găseşte în accentuare” (p. 63). Pasiunea „punea” accentele, dar
acestea s-au şters „o dată cu sentimentele care i-au dat naştere” (p. 59). Iar „o limbă care nu
are decât articulaţii şi segmente sonore nu deţine (…) decât jumătate din bogăţia ei; ea redă
idei, este adevărat, dar pentru a reda sentimente, imaginii îi trebuie încă un ritm şi nişte
sunete, adică o melodie” (p. 66).
Desprinsă din vorbire, melodia devine, în timp, o formă aparte de manifestare a
spiritului, în forma originară însă „nu a existat un alt fel de muzică decât melodia, nici un alt
fel de melodie decât sunetul variat al vorbirii, accentele alcătuiau cântarea, cantităţile formau
măsura şi se vorbea atât prin sunete şi prin ritm, cât şi prin articulaţii şi elemente sonore” (p.
5
Munteanu, Eugen, Note şi comentarii la la Jean-Jasques Rousseau, Eseu despre originea limbilor unde se
vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Iaşi: Polirom, 1999, p. 112.

945
66). Nemaifiind aderentă la discurs, muzica devine o existenţă separată şi preia din limbaj,
după J.J. Rousseau, forţa şi energia care a constituit esenţa sa originară. Iar preluându-le,
muzica se substituie într-un fel limbajului pe segmentul de logos fantastic: „Melodia imită
accentele limbilor şi turnurile care sunt rezervate în fiecare limbă anumitor mişcări ale
sufletului; ea nu doar imită, ea vorbeşte, iar limbajul său nearticulat, dar viu, ardent, pasionat,
are de o sută de ori mai multă energie decât cuvântul ca atare” (p. 72).
Logosul semantic însă, nu a încetat să funcţioneze ca logos fantastic, în limbajul
articulat. Versurile, având o origine comună cu vorbirea şi cântarea, au păstrat “revenirile
periodice şi măsurate ale ritmului, inflexiunile misterioase ale accentelor” din limba însăşi (p.
65): mai mult, afirmă Rousseau, „acele lucruri minunate pe care (…) le producea”, muzica
„le-a dăruit” poeziei împreună cu puterea „asupra pasiunilor pe care vorbirea nu o mai exersa
decât asupra raţiunii” (p. 84).

Bibliografie:
Coşeriu, Eugeniu, Teze despre tema „Limbaj şi poezie”, în Omul şi limbajul său, Iaşi: Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2009.
Munteanu, Eugen, Prefaţă la Jean-Jasques Rousseau, Eseu despre originea limbilor unde se
vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Iaşi: Polirom, 1999.
Munteanu, Eugen, Note şi comentarii la la Jean-Jasques Rousseau, Eseu despre originea
limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi despre imitaţia muzicală, Iaşi: Polirom,
1999.
Rousseau, Jean-Jasques, Eseu despre originea limbilor unde se vorbeşte despre melodie şi
despre imitaţia muzicală, Iaşi: Polirom, 1999.

946
 LA LANGUE DE BOIS SUBSISTE-T-ELLE ENCORE ?
Associate Prof. Dr. Liliana ALIC
“Transilvania” University of Brasov

Abstract
Wooden language is a well-known notion to countries that experienced totalitarianism and it refers to
the stiffness and inflexibility of the language used as a means of communication within certain political bodies.
It still exists and moreover, it is still in use as it is shown by the existence of documents produced and
disseminated to a large extent by various political parties and organizations due to its capacity to persuade and to
control people and public opinion.

Keywords : wooden language, manipulation strategy, political correctness.

1. Introduction
La question que le titre comporte n’est pas une question rhétorique. En effet, nous
pouvons répondre haut et clair par l’affirmative : la langue de bois se porte bien. Et de plus il
ne s’agit pas de subsister dans le sens de vivre au jour le jour, mais dans le sens de durer, se
maintenir, persister.
Connue surtout comme un instrument de manipulation propre aux régimes totalitaires,
la langue de bois, ou plutôt une de ses variétés, s’est répandue de nos jours dans tous les
domaines : politique, économie, éducation, santé, administration, médias, diplomatie, etc. A
l’heure actuelle, tout comme dans le passé, le locuteur a besoin d’influencer l’auditoire, de le
convaincre de sa bonne foi, de ne pas le vexer d’une manière ou d’une autre. La bonne vieille
langue de bois a des vertues de caméléon, elle est capable d’évoluer, de s’adapter à une
nouvelle réalité, même à la globalisation. Il est vrai que l’appellatif de « langue de bois »
renvoie plutôt à la connotation négative de cette variété de la langage, en le faisant apparaître
comme dépourvu de vrai message, vide de sens donc, mais employé quand même dans le
seul but de dissimuler la pensée de détourner l’attention de la qualité vers la quantité, on
dirait. De par sa versatilité, cette variété du langage pourrait être employé par un utilisateur
qui a l’intention d’éviter de froisser certaines susceptibilités, liées par exemple à l’origine
sociale, à l’orientation religieuse ou sexuelle, à certains défauts physiques ou au caractère
dégradant du travail. Dans ce cas-là, la socio-linguistique a imposé une variété de langage un
peu différente, une variété nouvelle, appropriée au respect de la hiérarchie sociale, aux règles
du bon usage et de la bonne conduite. C’est, on pourrait dire, le dernier né de la langue de
bois, le politiquement correct.
La littérature de spécialité abonde en analyses de tous genres concernant la langue de
bois. On a analysé son lexique, sa grammaire et son style (Françoise Thom, 2005 : 38-80). On
a poursuivi son fonctionnement à des époques différentes comme le socialisme ou le
communisme (Françoise Thom, 2005 : 81-145) ou même dans notre période tout à fait
contemporaine (Chausson, Martine, 2007), Jean-François Copé (2006) Il est assez surprenant
de constater que dans notre pays, où la dictature du prolétariat a été continuée par la dictature
communiste avec tout ce que cela impliquait, pour une longue période de temps, l’on se soit si
peu intéressé à ce sujet dans la linguistique roumaine.

947
 La langue de bois est souvent opposée à la langue humaine, surtout à cause de son
intention de voiler le vrai message, de le déguiser et de communiquer seulement des
informations qui peuvent être communiquées. Malgré tous ces défauts, elle ne cesse de se
développer et les gens ne cessent de l’employer, et de plus en plus souvent.
Il y a quelques décennies, la langue de bois était le meilleur (et le plus sûr) moyen de
communication en Roumanie et il se propageait par l’intermédiaire des moyens de
communication de masse, comme c’était le cas des quotidiens « Scânteia » ou « România
libera ». Au XXIe siècle, les médias de masse se sont diversifiés, ce qui fait qu’on
communique maintenant plus vite et plus efficacement par l’intermédiaire du réseau Internet.
Les institutions d’importance nationale ou internationale font connaître leur politique, leur
activité et leur orientation sur des sites Internet, plus facilement et plus rapidement accessibles
que des publications sur papier. On dirait quand même qu’il y a un certain contraste entre le
progrès enregistré au niveau des canaux de communication et les genres de discours dont on
se serve, car à un haut niveau institutionnel de communication on se sert toujours du
communiqué de presse.
Dans les années glorieuses des médias traditionnels on disait que le rôle de la presse
était de former et d’informer l’opinion publique. Plus les médias se sont diversifiés, plus ils se
sont spécialisés, de sorte que si l’on veut s’informer sur l’activité d’un organisme, d’une
association, d’un groupe politique ou industriel, on consulte son site. En suivant les liens de la
page d’accueil, le lecteur a accès à des informations nombreuses et variées, peut-être pas tout
à fait les informations recherchées, mais certainement elles foisonnent. Est-ce une premiere
stratégie de manipulation ? Celle de donner l’impression de n’avoir rien à cacher et de
dévoiler uniquement des informations contrôlées ?
A l’heure actuelle, les représentants de différents partis politiques ou des groupes de
partis de la même orientation (Groupe du Parti Populaire Européen, Groupe de l’Alliance
Progressiste des Socialistes et Démocrates au Parlement européen, Alliance des Démocrates
et Libéraux pour l’Europe, Verts -Alliance libre européenne, Conservateurs et Réformistes
européens, Groupe Europe libertés démocratie, Gauche unitaire européenne/Gauche verte)
s’expriment sur leurs sites Internet, surtout par des communiqués de presse. Il y a également
les articles en ligne, au cas où un communiqué de presse serait considéré comme insuffisant
pour l’information de la gent internaute et non seulement. Tous ces sites étant des sites du
Parlement européen où l’on parle 25 langues, il est naturel de pouvoir consulter ces sites dans
l’une des langues officielles du Parlement, l’anglais, le français, l’italien ou l’allemand. Cela
représente pour la nouvelle variété de langage que nous sommes en train de caractériser un
très grand avantage : le message passe en même temps dans plusieurs langues, donc il est
accessible à un npombre proportionnellement plus grand d’utilisateurs possibles du site
Internet. Auparavant, les utilisateurs de la langue de bois disposaient uniquement de moyens
de communication de masse comme le journal, la radio, la télévision. Qui, par ailleurs, étaient
disponibles dans la langue nationale des usagers de la variété da langue connue comme la
langue de bois.
Ce qui frappe le plus pendant la lecture des textes écrits actuellement en langue de
bois, que ce soit des communiqués de presse ou des articles en ligne, c’est l’air de famille que
les communiqués et les articles en question présentent avec les articles de notre ancienne
presse communiste, l’unique, d’ailleurs, de la Roumanie d’il y a une vingtaine d’années. Il est

948
vrai qu’on a ravivé le journal « Scânteia » sur Internet (http://npcr.ro/categorii/ziarul-
scanteia/) et ce qui est encore vrai c’est que l’élan et l’emportement d’antan n’y est pas, car
les auteurs des communiqués de presse sont moins ardents et plus réservés. Pour ce qui est
des articles en ligne disponibles sur le même site, celui de la publication en ligne « Scâteia »,
on remarque facilement qu’ils ont le même esprit critique que n’importe quel article (en ligne
ou non) paru dans n’importe quel journal, quelle qu’en soit l’orientation politique.
En nous appuyant sur des recherches entreprises sur un échantillon de textes recueillis
sur les sites du Parlement Européen, nous nous proposons d’identifier des ressemblances entre
la langue de bois qui envahissait notre quotidien il y a à peine deux décennies et le langage
qui est l’unique acceptable de nos jours pour la communication au niveau européen. Nous
nous proposons de faire une analyse complexe de cette variété de langage, car elle concerne la
linguistique, l’argumentation et la communication.

2. Marques de continuité de la langue de bois

On prétend que la langue de bois caractérise les régimes totalitaires et qu’elle sert à la
communication. Comme les régimes totalitaires imposaient des tabous, le vocabulaire en
subissait les conséquences. Certains mots, certains tours de phrase, certains adjectifs était trop
présents, employés d’une manière abusive, mais ils avaient l’air tellement bien là où ils se
trouvaient, car ils exprimaient ce que l’on devait dire et de la manière dont on devait le faire.
Nous nous proposons de vérifier si les marques spécifiques de la langue de bois, au
niveau du lexique, de la syntaxe et du style son présentes dans la nouvelle variété de la
langue de bois, emlpoyée de nos jours par les organismes nationaux et internationaux dans la
communication.

2.1. Au niveau du lexique - Un lexique en voie d’enrichissement

Les communiqués de presse représentent la forme la plus usitée des représentants des
groupes politiques du Parlement européen pour rendre leur activité transparente. Le
vocabulaire abonde en termes qui, à force d’être trop employés, ont perdu leur sens. On parle
souvent de « réformes durables », de « concept de flexibilité », de « pacte pour la
croissance », d’un « lourd tribut », d’un « élément clé », de « volonté politique », d’une
« avancée concrète », de « l’appauvrissement de la biodiversité », du « mandat du peuple »
ou d’un « engagement sur la voie de la croissance ».
Quand même, le vocabulaire tend à s’enrichir par l’apparition d’un grand nombre de
termes nouveaux et de syntagmes nouveaux, créés pour exprimer des réalités nouvelles. Ainsi,
on parle de plus en plus de « pays émergents », de « pays à revenu intermédiaire », du
« concept de croissance inclusive », de « décideurs politiques », d’« acteurs», de « feuille de
route », de « majorité comparable » ou du « semestre européen ». Pour définir chacun de ces
termes, un lexicographe n’aurait aucune difficulté à trouver des contextes spécifiques et
parfois des synonymes. C’est, par exemple, le cas des « décideurs politiques » et des
« acteurs », car les acteurs sont ceux qui agissent car ils ont le pouvoir de le faire, ce qui est
possible justement parce qu’ils sont des décideurs politiques.

949
2.2. Usage abusif d’adjectifs
Les adjectifs sont les déterminants habituels des substantifs, mais leur emploi semble
être indispensable dans la nouvelle langue de bois. Les syntagmes nominaux semblent moulus
dans un pattern, Groupe nominal + Déterminant adjectival. Certains substantifs sont suivis
d’un adjectif prédictible, non seulement au niveau du sens mais au niveau de la forme aussi.
Plus exactement, les adjectifs sont le plus souvent au comparatif et dans toutes les
comparaisons relevées il n’y a pas de comparant:
« Nous appelons à une plus grande implication des parlements nationaux dans le
procédure du semestre européen »
« Je plaide pour une plus grande responsabilisation des pays à revenu intermédiaire »
« Il est important que les députés européens se montrent prêts à soutenir une meilleure
efficacité »
« Nous devons renforcer et développer un dialogue plus cohérent »
Quand les adjectifs ne sont pas employés à un degré de comparaison, ce sont des
adjectifs qui n’acceptent pas de degré de comparaison, ayant un sens superlatif :
« La transparence et l’équité sont essentielles »
« Je me réjouis de l’énorme soutien du Parlement »
« ...le programme a été adopté à une écrasante majorité »
« ...il a obtenu le soutien massif du peuple lituanien ».

2.3. Détermination d’une action, d’un processus ou d’un état

La détermination d’un processus ou d’une action se fait à l’aide d’adverbes qui ont
dans la plupart des cas une valeur très forte : quand on vote, on vote massivement, une
position est exprimée toujours clairement, quand on est préoccupé, on l’est particulièrement.
Au niveau des adverbes, on a constaté que ceux qui viennent d’être mentionnés sont
les plus fréquents, accompagnant des verbes qui désignent des activités similaires se déroulant
dans plusieurs groupes parlementaires : on vote (massivement) pour adopter une résolution, la
gestion d’un processus poursuivi et géré par le Parlement européen s’améliore
considérablement, la pauvreté, quand elle est contrôlée, elle l’est efficacement.

2. 4. La vieille syntaxe ne s’oublie pas

Les sites des groupes politiques ont été réalisés pour présenter l’activité d’un ensemble
de personnes qui représentent une entité abstraite. Cette entité n’a aucun intérêt à se faire
connaître, ce qui fait que dans la phrase on lui attribue le rôle secondaire de complément
d’agent :
« ...des plaintes ont été déposées par des consommateurs mécontents »
« Les députés ont donc voté massivement afin de proposer que ce protocole 6 des
Traités soit révisé ».
« Ce rejet a été motivé par l'absence de considération donnée aux candidates
féminines pour le poste, malgré que la question ait été soulevée auparavant. »
Les phrases impersonnelles apparaissent fréquemment, pour la même bonne raison
que ceux qui font des recommandations, des constatations, des évaluations, sont plongés dans
l’ombre, l’ombre de l’impersonnel :

950
 « Il est important que le Parlement européen, dans son rôle de gardien du budget de
l’UE, suive une procédure rigoureuse et prudente. »
« Il est bien connu que notre système alimentaire et agricole actuel n'est pas
durable. »
« Il est particulièrement important d’accroître l’efficacité du système fiscal et de
s’attaquer à la fraude fiscale. »
« Il est important de réaliser aussi vite que possible cet accord sur le paquet
financier. »

« Il devient de plus en plus clair que seule une nouvelle approche véritablement
européenne pourra résoudre les problèmes économiques, sociaux et politiques de la Grèce ».

2.5. Phrases longues avec peu de charge informative

En parcourant les sites des groupes parlamentaire, on se rend vite compte que les
phrases longues ne sont pas toujours les plus informatives. En voici un bon exemple :
« Les mesures proposées ont pour objectif de limiter les effets de contagion d'un Etat
membre à un autre et de garantir la viabilité des finances publiques, améliorer la
compétitivité, stimuler la croissance et développer l'emploi ...»
(http://www.europarl.europa.eu/portal/fr)
Sinon, le suivant sera éclairant:
« Les résultats provisoires de ces élections, marqués en particulier par l’entrée de
deux nouveaux partis au Verkhovna Rada (le parlement ukrainien), confirment non seulement
que le peuple ukrainien était conscient de la vaste palette de partis et de manifestes en
présence, mais aussi qu’il s’est montré capable de tirer ses conclusions en fonction de la
crédibilité des campagnes des divers partis. »
On pourrait s’imaginer que les eurodéputés socialistes et démocrates Kristian Vigenin,
Marek Siwiec, Norbert Neuser et Juan Fernando López Aguilar ont beaucoup travaillé cette
longue phrase pour faire leur rapport sur les élections en Ukraine. Ceci est parfaitement vrai,
car ils doivent rester neutres dans leurs appréciations et ils ne doivent pas donner l’impression
qu’ils se mêlent des affaires internes d’un pays membre. Poir pouvoir obéir au code du bon
usage du Parlement européen, on se cache derrière des phrases. Plus les phrases sont longues,
plus la tentative est réeussie.

3. L’Analyse du discours des communiqués de presse

3.1. Subjectivité du langage
La communication des groupes politiques sur leurs sites Internet se fait, le plus
souvent, par des communiqués de presse qui sont, naturellement, dépourvus de marques de
subjectivité. La communication se fait à la IIIe personne, comme c’est le cas dans l’exemple
suivant :
« Du 28 au 31 octobre, Jan Mulder ADLE (VVD, Pays-Bas) a dirigé une délégation
du Parlement européen en mission d'enquête en Grèce sur la situation concernant
l'immigration, dans la région d'Evros à la frontière gréco-turque et à Athènes. Les députés
ont visité les centres de détention pour migrants à Fylakio, Feres, Poros, Vena, Amygdaleza
et Ellinikon ainsi que le nouveau service chargé des demandes d'asile. Ils ont également visité

951
le site du mur de barbelés en construction dans la région de Kastanies. Ils ont rencontré le
ministre de l'Ordre public et de la Protection du Citoyen, ... »
(http://www.europarl.europa.eu/portal/fr -site du Parti Démocrate Libéral rédigé après la
mission d’enquête d’une délégation du Parlement européen en Grèce, daté le 31 octobre
2012).
Quand même, si la nécessité se présente, on laisse paraître deux ou trois métaphores,
bien choisies et bien placées :
« Cadre financier pluriannuel: l'ADLE ne respectera aucune vache sacrée »
(http://www.europarl.europa.eu/portal/fr- le site des Démocrates et des Libéraux au Parlement
européen)
« Il est assez décevant de voir que la présidence chypriote bâtit toute sa négociation
sur le principe du "juste retour". De tels calculs de boutiquiers empêchent la flexibilité
nécessaire dans la gestion budgétaire annuelle. »
« L'absence de représentation des femmes dans les plus hautes instances de décision
dans ce contexte de crise de l'euro est une situation affligeante et confirme l'impression que
c'est un club de vieux garçons ». (http://www.greens-efa.eu/fr/prix-sakharov-2012-8433.html
le site des Verts au Parlement européen).

4. La manipulation – but principal de la langue de bois

Une brève analyse des époques dans lesquelles on s’est servi de la langue de bois, que
ce soit la Révolution française de 1789 ou bien la période communiste plus récente, le but
principal poursuivi par les usagers de la langue de bois a été de convaincre l’auditoire de la
justesse de leurs thèses, de les déterminer à adopter leur points de vue et leurs croyances.
De ce point de vue, la langue de bois n’a pas changé, même si les conditions socio-
historiques sont différentes. Dans l’échantillon de communiqués de presse que nous avons
recueilli, nous avons pu constater que le message transmis est toujours positif :
« Nous voulons par ailleurs une avancée concrète vers une nouvelle ressource propre
venant en déduction de la contribution nationale basée sur le RNB ».
« Le Parlement européen est l'unique autorité de décharge européenne et prend ce
rôle important très au sérieux. Grâce à la procédure de décharge, nous augmentons
fortement la responsabilité des dépenses européennes ».
« Je tiens à souligner que la Cour des comptes européenne n'a pas émis de remarques
négatives importantes sur les comptes de l'AEE ou sa gestion financière. La recommandation
du Conseil au Parlement a également été positive ».
L’emploi du pronom de la première personne du singulier est rare, on emploie
d’habitude le « nous », comme on a pu constater dans bon nombre des exemples cités. Si
quand même on emploie le pronom « je », cela a une signification particulière. On veut
montrer qu’une personnalité connue veut à tout prix faire connaître son point de vue, qui est le
bon et qui est le seul à prendre en compte. C’est le cas du point de vue de Hannes Swoboda,
homme politique autrichien, membre du groupe parlamentaire social-démocrate et le
représentant le plus saillant de la Commission des affaires étrangères du Parlement européen :
« Dans cette optique, je soutiens le PASOK et le Dimar (Gauche démocratique), les
deux partis de gauche du gouvernement, qui demandent de la part de la troïka une souplesse

952
accrue et une attitude positive. Je profite de l’occasion pour renouveler ma demande de
réformes durables du marché du travail et d’adjonction à la troïka d’experts de l’OIT ».
Les points de vue présentés concernant la situation politique ou économique
considérée sont toujours favorables :
« Hannes Swoboda a plaidé en faveur d’un programme de réformes socialement
équilibrées pour la Grèce » www.socialistsanddemocrats.eu/
Au besoin, l’on peut critiquer la solution opposée et la présenter comme le pire des
maux qui puissent arriver :
« Swoboda : L’Europe doit donner une chance à la Grèce – la troïka est une
„destroïka” ».
Parfois, l’énonciateur se cache derrière le style indirect libre, avec la mention de
l’énonciateur, dont le nom sera de nature à convaincre les visiteurs du site du poids du point
de vue exprimé :
« Jan Mulder a déclaré : „La gestion des flux migratoires par les autorités grecques
s'est considérablement améliorée depuis 2010...” »
C’est la parole de Jan Mulder, représentant de l’ADLE, le Groupe des Démocrates et
des Libéraux, un groupe politique puissant dont l’orientation doit peser lourd dans les
décisions à prendre.
Evidemment, les représentants de n’importe quel parti politique nient avoir employé
des stratégies de manipulation, ils admettront uniquement d’avoir essayé d’être persuasifs.
Soit, ils ont essayé d’être persuasif pour convaincre les gens de l’utilité des actions de leur
groupe politique, pour s’attirer plus de sympathisants et pourquoi pas, plus d’adhérents. Leur
stratégie est un mélange de stratégies argumentatives et stratégies de manipulation. On peut
exemplifier par la dispute pro ou contre le maintien du siège de Strasbourg pour le Parlement
européen. Les parlamentaires qui sont favorables au maintien du siège de Strasbourg pour les
séances ordinaires du parlement européen ont leurs arguments (pro: « Strasbourg est un
symbole politique important pour la paix entre la France et l'Allemagne » ou contre : « ...les
coûts logistiques et les problèmes liés au déplacement de 754 parlementaires et du personnel
ne peuvent plus être justifiées ».) Il y a certainement des intérêts d’une toute autre nature au
niveau des groupes politiques et économiques qui sont aux manettes de l’organisme européen
et la décision sera prise par des acteurs importants, comme les représentants du Parlement
européen ont l’habitude de dire.

5. Le politiquement correct - une autre variété de la langue de bois?

Pour simplifier au maximum la définition du terme, le politiquement correct consiste à
employer des périphrases et des termes polis pour évites de froisser des susceptibilités, des
sensibilités, pour éviter à quelqu’un de se sentir mal à l’aise à cause de ses convictions
religieuses, par exemple, à cause de la couleur de sa peau, à cause de son statut social ou à
cause d’un défaut physique.
Il n’est pas moins vrai qu’une personne qui n’entend pas bien ne se sentira pas mieux
et n’enregistrera pas une amélioration de l’ouï si on la fait enregistrer dans les papiers comme
un déficient auditif; un cancre qui sèche les classes n’aura pas de meilleurs résultats si on
l’appelait au apprenant vituel; un Noir ne se sentira pas plus valorisé si on l’appelle un afro-
américain; un employé des services de voiries n’aura pas un meilleur salaire si on l’enregistre

953
comme balayeur ou un technicien de surface, le chômage ne rapportera pas davantage si on
le fait passer pour une cessation du travail et les ouvriers ne verront pas leur avenir plus
rassurant si, au lieu de parler de licenciement massif on palerait de la manière d’éviter un plan
social dans l’entreprise. (Georges Lebouc, 2007). Il faut encore prendre en compte les
modifications lexicales et syntaxiques auxquelles on doit recourir pour employer un terme
politiquement correct. Ainsi, au lieu de dire « X est au chômage » on doit dire « X est dans
une situation de cessation du travail », ce qui est ambigu, car on ne sait pas si X est au
chômage de son propre choix, puisqu’il a cessé volontairement de travailer ou si X a été
obligé de renoncer à travailler, obligation externe donc et indépendante de sa propre volonté.
L’une des stratégies du politiquement correct est d’employer des façons détournées de
dire les choses, par exemple un haut fonctionnaire de la Commission européenne ne dira pas
que les pays membres ne respectent pas les recommandations de la Commission, mais il dira
que « La Commission européenne doit contrôler que les pays membres appliquent réellement
les recommandations » (www.europarl.europa.eu/meps/.../28193. )
Le politiquement correct exige encore que l’on évite les formules négatives ou qu’on
les adoucit le plus possible. Par conséquent, au lieu de trouver une phrase comme:
« Il ne faut pas rester les bras croiser » oa assistera à une petite modification de la
phrase qui nous informera que « Se croiser les bras, se lamenter et ne pas agir n'est pas une
solution ».
( www.europarl.europa.eu/.)
Pour en revenir au problème que nous voulons éclaircir, celui des origines du
politiquement correct, il faut se rendre à l’évidence: le politiquement correct et la langue de
bois ont une origine commune, celle de la langue de bois dans sa forme première. Les
procédés employés par les deux variétés de langage diffèrent un peu, car le politiquement
correct n’hésite pas à inventer des termes ou d’employer de longues périphrases explicatives,
tandis que la langue de bois tend à se tenir à une expression courte, claire et concise.

Conclusion
Le langage humain est un moyen de communication entre les représentants de l’espèce
humaine et il appartient aux usagers de ce moyen de communication de décider de la manières
dont ils se s’en servent. Dans sa forme brute ou dans une forme plus polissée, le langage sert
plutôt à cacher ce que l’on pense, selon une idée reçue souvent citée.
Le langage remplit selon Jokobson plusieurs fonctions mais pour ce qui est de la
langue de bois, on dirait qu’elle remplit surtout deux des fonctions du langage: la fonction
dénotative car elle abonde en définitions et précisions de tout genre et la fonction
métalinguistique, car elle renvoie à un code bien connu, accepté par les utilisateurs.
La question qu’on pourrait se poser à la fin de cet article est la suivante: est-qu’il y
aura un développement de la langue de bois? Est-ce que les gens continueront à masquer leur
pensée et leurs intentions derrière des phrases bien tournées et des mots bien choisis?

Bibliographie :
Charaudeau, P., Maingueneau, D. (2002) – Dictionnaire d’analyse du discours, Paris,
Editions du Seuil.

954
Chausson, M. (2007) - Parlez-vous la langue de bois ? : Petit traité de manipulation à l'usage
des innocents, Paris, Points.
Coppé, J.-F. (2006) – Promis, j’arrête la langue de bois, Paris, Hachette Littérature.
Lebouc, G. (2007)- Parlez-vous le politiquement correct? Bruxelles, Editions Racine.
Thom, F. (2005) - Limba de lemn, Bucuresti, Humanitas.

Sitographie
http://npcr.ro/categorii/ziarul-scanteia/
http://www.europarl.europa.eu/portal/fr
http://www.greens-efa.eu/fr/prix-sakharov-2012-8433.html
www.socialistsanddemocrats.eu/
www.europarl.europa.eu/meps/.../28193
www.europarl.europa.eu/

955
 UNE PROVOCATION LINGUISTIQUE : LA TRADUCTION DU
DISCOURS JOURNALISTIQUE

Assoc. Prof. Dr. Eugenia ENACHE

Université « Petru Maior », Târgu-Mureş

Abstract
The world and language keep on evolving due to television, journals, politics. New words are being
added every day to the common vocabulary and quite often these words can be obsolete. The words belonging to
the source language present a scene that the reader-translator visuals and describes spontaneously in the target
language, according to its genius. The issue is on the way in which these terms are to be rendered without
offending the common sense. This paper intends to reflect upon difficulties in translation for certain collocations
found in the editorial signed by Cristian Tudor Popescu regarding the elections in 2009 and the verbal inadequate
speech of the president Basescu.

Keywords : ethos, pathos, equivallence, discursive instance, authorial image, source language/target
language

Le discours/texte journalistique
Le texte journalistique doit être envisagé dans ses déterminations génériques et socio-
historiques ; iI valorise la face positive du lecteur, celle qui correspond à la façade sociale, à
l’image valorisante de soi, mais aussi sa propre face positive de locuteur en se présentant
comme soucieux du bien-être de ses lecteurs. Le discours journalistique est considéré comme
une énonciation tendue vers un co-énonciateur qu’il faut mobiliser, faire adhérer à un certain
univers de sens et tout cela malgré le fait que les deux ne se retrouvent devant le texte au
même moment. À l’oral, l’allocutaire partage le même environnement que le locuteur, il
réagit immédiatement à son intonation, ses attitudes ; mais à l’écrit un énoncé peut circuler
loin de sa source, rencontrer des publics imprévisibles sans être pour autant modifié à chaque
fois.
Le discours journalistique présente des faits et transmet, en même temps, l’ethos ou
image verbale que l’auteur construit de lui-même dans tout discours en général aussi bien que
l’image que chaque discours construit de celui qui en est le signataire et le responsable.
L’ethos désigne, aussi, l’une des qualités morales de l’auteur, qui lui assure sa réputation et
qui lui confère une forme d’autorité, notamment celle de pouvoir parler en son nom, puis au
nom des autres, pour les défendre. Ruth Amossy1 considère que « la notion d’ethos permet de
s’en tenir à l’image que le locuteur présent ou absent projette de sa personne dans le discours
sans faire de l’auteur la source intentionnelle du sens, mais aussi sans dissoudre l’instance
auctoriale dans l’interprétation globale du texte. L’ethos auctorial est un effet du texte, il vient
préciser une dimension de l’échange verbal. Il désigne la façon dont le garant du texte désigné
par un nom propre construit son autorité et sa crédibilité aux yeux du lecteur potentiel. En
esquissant une image de celui qui assume la responsabilité du dire, il montre comment elle
permet au texte de nouer un certain type de rapport à l’allocutaire. L’image d’auteur projetée
à l’intention du lecteur peut inspirer le respect et faire autorité, établir une connivence ou
1
Ruth Amossy, « La double nature de l’image d’auteur », in Argumentation et Analyse du Discours, n° 3/ 2009,
http://aad.revues.org/index662.html

956
creuser une distance, toucher, projeter un modèle à suivre ou suggérer une altérité respectable,
provoquer voire même irriter ».
Le discours journalistique porte également le pathos, l’effet émotionnel produit sur le
lecteur ; mais le sentiment suscité dans l’auditoire n’est pas à se confondre avec celui que
ressent ou exprime le sujet parlant. L’émetteur verbalise une émotion - qui se dit dans des
procédés syntaxiques qui comprennent l’ordre des mots, les phrases exclamatives, les
interjections, par des marqueurs qui peuvent être repérés grâces aux catégories sémantiques de
l’affectivité et de l’axiologique - et que le récepteur doit décoder. Le discours du journaliste
est conçu en fonction d’une visée du locuteur et il se développe dans le temps ; il est construit
en fonction d’une fin, celle de guider le lecteur et de l’informer. L’instance discursive est
définie en termes du contexte de la communication : un certain lieu et temps, des partenaires
de discussion plus ou moins évidents, un système d’attentes. Et, dans ce contexte, les
difficultés du journaliste se rapportent au choix du style compte tenant du contenu, de
l’intention, de la réception ; et pour y remédier l’auteur doit avoir en vue l’harmonisation
communicationnelle entre l’instance productrice de texte et l’instance réceptrice ; afin d’éviter
l’abîme l’auteur doit tenir compte de ce que Fowler nomme l’illusion de l’objectivité et
l’illusion de l’oralité.2
L’auteur énonce une information et le ton, le choix des mots et des arguments
permettent au lecteur de construire une représentation de l’énonciateur. De cette manière le
lecteur fait émerger une instance subjective qui joue le rôle de garant de ce qui est dit ; et cette
la manière de dire renvoie à une manière d’être.
Dans la situation de la traduction la notion d’auteur se construit sur deux plans : le
premier plan se rapporte à celui qui a contribué à la production d’un texte ; le deuxième est
celui du traducteur qui a son tour re/construit le même texte. Et, à ce moment, le problème est
celui de « l’image d’auteur » rendue par le traducteur. Traduire un texte journalistique
suppose traduire l’ethos qui désigne l’image de soi telle qu’elle a été construite par celui qui
parle, donc l’auteur, afin d’inspirer confiance et crédibilité et le pathos qui est inscrit dans la
parole argumentative et qui envisage le rôle des émotions. Comment les traduire pour agir sur
les gens en les émouvant ou en éveillant en eux la fureur, la colère, car l’émotion produit des
différences dans le jugement et constitue une provocation pour le traducteur au niveau de
l’expression (le ton, le style, la tournure des phrases, les intonations) et au niveau du contenu.

Un enjeu de la traduction
Le discours journalistique est pris en charge par un sujet, un « je » qui indique quelle
attitude il adopte à l’égard de ce qu’il dit et assume la responsabilité de ce qu’il dit. Les
phrases de l’auteur ont des charges modales diverses : informer, agir sur le co-énonciateur,
porter un jugement appréciatif ou bien dépréciatif sur l’état des choses ou sur une personne.
La manière dont les langues codent le réel, le poids de la norme, la fonction identitaire
de la langue imposent une analyse soutenue puisqu’il faut transférer le maximum de contenu
d’un code à l’autre tout en étant conscient qu’une telle opération est accompagnée de
déperditions, d’imprécisions, de lacunes. Le choix de la traduction dépend de facteurs
multiples et complexes, tels que la réceptabilité sociale, les structures langagières, lexicales et

2
Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom, 2004, col. „Collegium”, p. 83.

957
rythmiques de la langue cible. Une traduction devrait rendre tous les sens et les significations
des structures de la langue source et en même temps éviter la provocation de ces lexies
marginales, les mots offensants. Mais comment traduire « politiquement correct »3 des
expressions qui froissent et qui offensent et que l’on retrouvent dans la presse écrite ou orale ?
En traduction le « politiquement correct » pourrait être envisagé, dans notre opinion,
comme tentative d’éviter les expressions qui pourraient dénigrer, insulter non seulement les
minorités et les groupes qui sont perçus traditionnellement comme désavantagés, mais toutes
les personnes sensées.
Dans cette situation, quel équivalent trouver pour l’appellation (utilisée par le
président) « ţigancă împuţită », pour éviter l’offense, la discrimination et rendre, pourtant, la
signification. Le sens ne se limite pas à la signification, mais il découle des connotations du
mot dans le discours. Lorsqu’on veut restituer le sens dans une autre langue le problème qui
se pose c’est si le sens se dégage aussi clairement de la traduction que de l’original. Si pour
« ţigancă » les équivalents « gitane » ou bien « tsigane ou tzigane » ne posent pas de
problèmes puisqu’il s’agit de mots d’usage, « împuţită » demande un travail d’interprétation,
parce que le sens du mot n’a pas la même surface conceptuelle ; le mot peut signifier personne
sale, souillée et qui inspire de la répugnance ou bien personne moralement corrompue.
Comment fabriquer du « politiquement correct » en traduction parce qu’elle implique
le respect aussi bien de la forme que du fond, de la lettre que de l’esprit. À chaque mot
correspond un seul sens malgré l’infinité de valeurs ou effets de sens qu’il peut avoir, en fait,
dans le discours et dont chacune représente un point de vue partiel, une visée particulière sur
le sens. Dans ce contexte, le mot qui nous a posé de difficultés a été « găozari ». Le DEX
online donne comme sens « anus, vagin, orificiu, homosexual, molâu/influenţabil, om lipsit
de personalitate » ; les équivalents proposés par les dictionnaires sont « trou, terme d’injure
orifice, anus pédé, homosexuel, asticot, personne de peu d’importance ». On le sait bien que
le mot a été utilisé, toujours, par le président, à l’égard des journalistes afin de les humilier, on
pourrait proposer comme équivalent « pisseur de copie » dans le sens de journaliste médiocre
ou bien « trou-du-cul » dont les significations sont « petit imbécile, personnage
insupportable ».
L’expression équivalente appropriée devrait respecter autant le registre de langue, le
style que l’expressivité pour obtenir une identité affective et pour recréer un autre mot porteur
d’une charge suggestive et sémantique semblable au mot de la langue source, en dépit de la
langue cible qui, parfois, brise l’unité sens-son initiale, en imposant sa résonance, ses rythmes
et ses sonorités.
Retrouver dans le texte la singularité d’une parole c’est une tâche assez difficile car
traduire signifie non seulement rendre le sens d’une expression mais aussi reconstruire un
monde. Ce qui est à traduire et à transposer ce n’est pas seulement un texte mais c’est aussi
son contexte, à savoir tout ce qui fait l’« entour » d’un texte, son environnement à la fois
culturel, situationnel et linguistique. Un problème de la traduction serait celui de rendre
l’expression directe de l’attitude de Cristian Tudor Popescu à l’égard de ce dont il parle, à

3
Georges Lebouc. Parlez-vousle politiquement correct ?, Bruxelles, Éditions Racine, 2007, p. 9 :
« politiquement correct se dit d’un discours, d’un comportement visant à bannir tout se qui pourrait blesser les
membres de catégories ou de groupes minoritaires en leur faisant sentir leur différence comme une infériorité ou
un motif d’exclusion ».

958
l’égard de la vulgarité de l’expression verbale du président, qui lui provoque du
mécontentement et qu’il voudrait sanctionner4. En dehors du fait qu’on traduit des réalités qui
pourraient être incomprises par un lecteur étranger, le traducteur doit faire attention à l’image
de l’autre, du vrai auteur du texte, image qui dans le texte cible subirait un changement
valorisant ou dévalorisant, parce que le traducteur peut avoir un rapport à l’objet différent de
celui de l’auteur original et donc il « imposerait consciemment ou inconsciemment ce
changement, et cela d’une manière d’autant plus prononcée, que le texte source sera chargé
d’intérêts mettant en jeu les affects du traducteur. […] Et dans ce cas, la notion de fidélité
reste non seulement une quête, mais un état de vigilance perpétuelle afin de débusquer les
interférences éventuelles, non des structures de la langue cible cette fois-ci, mais aussi de ce
que véhicule cette langue comme concepts, affects, images et idéologies. Ces derniers, étant
des éléments constitutifs du bagage cognitif du traducteur, ne manqueront pas de projeter dans
son texte cible une image de l’Autre conforme à celle dont ils étaient l’instrument de
(re)construction, et que le traducteur aura intériorisée »5.

En guise de conclusion
Le langage de l’éditorial illustre, malheureusement, le roumain effectivement utilisé
dans la vie d’aujourd’hui, un langage non conventionnel qui ne respecte pas les conventions
sociales traditionnelles. En s’arrêtant aux quelques équivalences proposées, on remarque le
fait qu’elles cherchent à reproduire la forme de la langue source, ou bien à répondre aux
besoins du destinataire.
Les quelques exemples choisis montrent le fait que le traducteur se trouve, souvent,
dans la situation de ne pas pouvoir exprimer toutes les dimensions du texte, des expressions à
traduire puisqu’il doit respecter les intentions du texte même au niveau des mots. Et c’est
encore plus difficile de restituer, à la fois, le caractère licencieux de certaines expressions,
sans outrager les bonnes mœurs, et le même degré d’accentuation d’une idée, d’une attitude
ou d’un sentiment. Le traducteur doit ajouter au vouloir-dire de l’auteur un vouloir-exprimer
qui soit fidèle autant que possible, en tenant compte du texte original qui se constitue en un
univers de mots, de formes langagières et séquences appartenant au registre familier.

Bibliographie:
Amossy, Ruth, « La double nature de l’image d’auteur », Argumentation et Analyse du
Discours [En ligne], n° 3 | 2009, mis en ligne le 15 octobre 2009.
http://aad.revues.org/index662.html
Ballard, Michel et Ahmed El Kaladi, Traductologie linguistique et traduction, Arras, Artois
Presses Université, 2003.
Ladmiral, Jean-René, Traduire : Théorèmes pour la traduction, Paris, Gallimard, 1994.

4
Cristian Tudor Popescu : « Prestigiul funcţiei prezidenţiale scade cu fiecare "ieşire" a d-lui Băsescu - d-sa nu va
înţelege asta în veci. […] Unii îmi vor reproşa că folosesc eu însumi expresii vulgare în textele despre dl.
Băsescu şi alţi politicieni. Nu e nicidecum acelaşi lucru. Nu recurg la cuvinte tari decât când subiectul o reclamă.
[…] Nu scriam altfel decât scriu azi, când dl. Băsescu m-a descoperit vulgar şi a anunţat că nu îmi mai acordă
semnele exterioare de respect. Eu păstrez semnele exterioare de respect faţă de d-sa pentru cazul, foarte puţin
probabil, că ne-am mai întâlni vreodată, nu le mai am însă pe cele interioare. »
5
Hoda Moucannas, « Traduire autrui, construction et projection d’une image intériorisée », in Meta : journal des
traducteurs / Meta: Translators' Journal, vol. 52, n° 1, 2007, p. 56-70, http://id.erudit.org/iderudit/014722ar

959
Lebouc, Georges, Parlez-vousle politiquement correct ?, Bruxelles, Éditions Racine, 2007.
Maingueneau, Dominique, Analyser les textes de communication, Paris, Armand Colin, 2012,
coll. « Lettres sup. ».
Meschonnic, Henri, Éthique et politique du traduire, Lagrasse, Éditions Verdier, 2007.
Moucannas, Hoda, « Traduire autrui, construction et projection d’une image intériorisée », in
Meta : journal des traducteurs / Meta: Translators' Journal, vol. 52, n° 1, 2007, p.
56-70, http://id.erudit.org/iderudit/014722ar
Reiss, Katharina, Problématique de la traduction, Ed. Economica, 2009, coll. « Bibliothèque
de traductologie ».
Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom, 2004, coll. « Collegium ».

Le Nouveau Petit Robert, dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française,

Paris, Dictionnaires Le Robert – VUEF, 2002.
Dictionnaire de l’argot, Paris, Librairie Larousse, 1990.

960
 LA DIALECTOLOGIE A PRESENT

Maître de conférences Dr. Ioan DĂNILĂ

Université "Vasile Alecsandri" de Bacău

Abstract
The research of regional varieties of the Romanian language enjoys a beneficial tradition for the effort
of conservation and evaluation towards clarifying the possible dilemmas concerning the history of language, on
the one hand and the establishing the specific features of an idiom in synchrony, on the other hand.
Unfortunately, this discipline in the present curriculum of Philology faculties is painfully decreasing.
This paper is aiming at pointing out the necessity of insuring the continuity of researching dialects,
subdialects, local and regional speaking as well as at initiating the Bachelor and Master students in the field.
We have brought as an argument a survey organized in the recent years among the students of the
University of Bacău.

Keywords: regional varieties, tradition and continuity, synchrony-diachrony, school subjects, survey

0. Préliminaires

Rapportée aux premières manifestations européennes de cette discipline, la

dialectologie roumaine fait voir une histoire déjà longue. (Au niveau mondial, c’est l’Italien
G. I. Ascoli qui en jette les bases durant la seconde moitié du XIX-ième siècle. Les recherches
qu’entreprennent en France J. Guilliéron et P. J. Rousselot ainsi que celles qu’on doit en
Allemagne à Georg Wenker donnent ensuite à la dialectologie ses lettres de noblesse.) Dans
ce contexte, il faut mentionner qu’en Roumanie, comparativement à d’autres domaines, les
sciences de la langue jouissent d’un statut spécial, qui les favorise. Ainsi, au moment où
l’Académie s’est donné pour tâche de rédiger une histoire des sciences en Roumanie,
l’ouverture c’est la linguistique qui l’a faite. Dans l’avant-propos de cet ambitieux projet, on
signale „la place éminente que la préoccupation pour la langue roumaine a eue dans le cadre
de l’Académie Roumaine et dans les sociétés culturelles qui l’ont précédée. A travers les
décennies révolues prend corps la continuité d’une noble propension à l’unique moyen
vraiment important de réalisation d’une culture – la langue nationale”[1].
C’est à l’époque de l’entre-deux-guerres que la linguistique roumaine et, par voie de
conséquence, la dialectologie, connaît son plus large épanoissement. Un quart de siècle durant
(1918 – 1944), on enregistre des réalisations nettement supérieures à celles qui les ont
précédées. Dans les grandes universités, des écoles de philologie se sont formées autour des
professeurs les plus réputés: Ovid Densusianu à Bucarest, Al. Philippide à Iaşi et Sextil
Puşcariu à Cluj. (Profitant de son statut de citoyen de l’Empire Austro-Hongrois, celui-ci a
fait connaître Cernăuţi et le centre d’études istro-roumaines – la soi-disant ciribologie – qui y
fonctionnait, grâce à Leca Morariu, Traian Cantemir, Petru Iroaie, etc.) L’une des réalisations
les plus visibles de la communauté scientifique de Cluj à l’époque de l’entre-deux-guerres ce
fut le „Musée de la langue roumaine”, une véritable institution, siège, aussi, du Dictionnaire
de l’Académie, placé sous la direction du même Sextil Puşcariu. En 1921, le musée a
inauguré son propre bulletin, „Dacoromania” (11 numéros jusqu’en 1948), notre meilleur
périodique de spécialité[2]. Le Spiritus rector de la philologie de Iaşi fut, d’autre part, Al.

961
Philippide, dont la présence fertile se manifesta „aussi après sa mort (1933)”[3]. Malgré le fait
que, rapporté à celui des autres centres philologiques, le climat de Iaşi était plutôt hostile à la
recherche scientifique, il „a formé autant de disciples et de tout aussi méritants, que ses
collègues de Cluj ou de Bucarest”[4]. Iorgu Iordan, l’auteur de cet exercice d’évaluation, offre
aussi des informations sur l’ambiance académique de Iaşi: Al. Philippide donnait „chaque
semaine trois cours de deux heures (sans pause) chacun avec une matière condensée, qu’il
présentait avec une logique et un esprit critique irréprochables”[5]. „Les examens étaient «
difficiles » - continue l’ancien disciple, à côté d’autres noms réputés dans la linguistique
roumaine, tels Vasile Bogra, Giorge Pascu, Gheorghe Ivănescu – dans ce sens que le
professeur ne se contentait point de réponses superficielles, fruit de la mémorisation du cours,
mais voulait aussi vérifier dans quelle mesure l’étudiant comprenait les choses”[6]. Un an
après le décès du mentor, les chercheurs de Iaşi éditèrent le „Bulletin de l’Institut de
Philologie Roumaine « Alexandru Philippide » (1934 – 1945), sous la direction de Iorgu
Iordan, avec des articles „consacrés à divers aspects de la langue contemporaine”[7].
C’est toujours à l’entre-deux-guerres que l’on doit la parution d’une série d’atlas
linguistiques, ouverte en 1938 et qui continue de nos jours aussi: L’Atlas linguistique roumain
(avec Le petit atlas linguistique roumain), suivis de leur nouvelle série et, à partir de 1967, Le
nouvel atlas linguistique par régions. En 2007, l’Académie Roumaine – la filiale de Iaşi,
représentée par l’Institut de Philologie Roumaine „Al. Philippide”, en collaboration avec
l’Université „Al. I. Cuza” – la Faculté des Lettres, a édité le troisième volume du „Nouvel
atlas linguistique Roumain par régions. La Moldavie et la Bucovine”[8]. C’est un véritable
événement au point de vue réalisation technique (on a beneficié des avantages du traitement
informatique des données). Les conséquences sont heureuses, dans la mesure où l’on
contribue à donner plus de poids aux travaux de cartographie linguistique dans la recherche
fondamentale de l’histoire de la langue roumaine et dans la connaissance des étapes de son
emploi dans la communication, tout cela dans une perspective sociolinguistique et
psycholinguistique”[9].

1. Du général, au particulier
Il est généralement admis que la langue entretient une relation directe avec la
psychologie des locuteurs et qu’elle constitue le fondement même de toute culture nationale.
Le système de signes de la communication orale ou écrite est loin d’être la propriété de
quelqu’un. Bien au contraire, il est le fruit et l’apanage d’une société historiquement articulée.
L’individu ne fait que mettre en oeuvre cette construction et porter en soi l’empreinte générale
de l’idiome, ainsi que celle de sa propre psychologie. Si après une période de bilinguisme une
langue est venue à remplacer une autre, elle garde encore certains traits articulatoires de la
langue assimilée. Theodor Capadan „parle de l’hérédité dans la langue, du retentissement de
la strate proethnique [...], du retour de certaines capacités ou facultés en vertu desquelles des
particularités d’articulation très ancienne transparaissent dans la langue nouvelle” ...[10]
D’autre part, „il n’existe pas de moyen plus achevé par sa souplesse et sa finesse, pour
communiquer nos états d’âme, que le langage humain”. C’est ce qui nous fait aujourd’hui
employer couramment l’expression « le parler et l’âme »”.[11]

962
 2. Dialectologie et phonétique
En tant que discipline scientifique, la dialectologie est apparue avec l’ouvrage de
Gustav Weigand Die Sprache der Olympo-Walachen nebst einer Einleitung über Land und
Leute (Leipzig, 1888). On y décrit l’idiome aroumain de l’Olympe (Grèce). C’est à Gustav
Weigand qu’on doit le premier atlas dialectal roumain , paru toujours à Leipzig, en 1909:
Linguistischer Atlas des dacoromänischen Sprachgebites[12]. Les imperfection de cet
ouvrage des débuts sont inhérentes et elles ont été signalées par ses anciens disciples
mêmes.[13] Suite à „une véritable révolution dans la philologie”[14], par la parution du
volume Atlas linguistique de la France, I. A. Candrea formule, en 1924, quelques utiles
„Constatations dans le domaine de la dialectologie” roumaine, afin de nous faire entrer dans le
climat scientifique européen. En critiquant l’ouvrage de G. Weigand, il propose une véritable
édition de l’Atlas linguistique de la Roumanie, un atlas qui commence par le Banat, où il avait
mené des enquêtes (de 1904 à 1924), dans plus de 250 communes („au lieu des 60 de
Weigand”[15]), „investigant sur plus de 700 mots-types (au lieu des 103 de Weigand”[16]).
En 1958, l’année de la Conférence Nationale des Dialectologues Roumains,
paraît le premier numéro de la revue „Phonétique et dialectologie”. Après la pause de 1959, la
série continue avec les volumes II, III, IV, V, (1960, 1961, 1962, respectivement 1963), VI
(1967)[17] etc.

3. Supports scientifiques
La dialectologie roumaine dispose actuellement de la quasi-totalité des supports
scientifiques lui permettant de se manifester de façon plénière en tant que discipline détachée
du tronc de la philologie et ensuite de la linguistique. Si, vu les nombreux et très divers livres
parus, nous avons trouvé bon de considérer l’année 1983 comme „l’Année de la philologie
appliquée”, à propos de 1993 on a affirmé „à juste raison que ce fut une année record des
parutions éditoriales dans le domaine de la dialectologie roumaine”[18]. Il est à noter que la
publication du III-ième volume du „Nouvel atlas linguistique par régions. La Moldavie et la
Bucovine” conduira à une meilleure connaissance du subdialecte modave. Cet ouvrage
renferme les matériaux linguistiques collectés par les chercheurs de Iaşi et traités par eux avec
des moyens modernes, par l’introduction „d’un signe nouveau, [ρ] (signifiant « l’enquêteur
est revenu sur la question »)”[19] On fait de cette façon avancer vers une intégration des
études roumaines dans un ouvrage d’envergure, tel l’Atlas Linguistique Roman (AliR). (En
1996, lors de la parution à Rome de son premier fascule, on l’a considéré comme „un
événement scientifique avec des échos très favorables dans la linguistique romane”[20].)
La documentation théorique est assurée par un ouvrage fondamental, „Traité de
dialectologie roumaine”, paru dans un moment où l’on disposait de „suffisamment
d’informations et de matériaux nouveaux [ ...] pour qu’on puisse en faire une synthèse
originale”[21] Cependant, une nouvelle édition s’avère être nécessaire, car „il est temps qu’on
synthétise les résultats des recherches antérieures et qu’on les intègre dans celles qu’on a
faites sur le plan européen et international”[22]. On assure de la sorte de nouveaux points de
départ pour définir des concepts très sensibles, tels l’identité linguistique et l’dentité
nationale[23]. De même, on enrichit le fonds de mots qu’appelle l’analyse des tendances
actuelles de la langue roumaine[24]. (En 1913, I. A. Candrea attirait l’attention sur le fait que
„la langue d’un peuple vient à perdre des centaines de mots [...] qui ne laissent souvent pas la

963
moindre trace de leur existence antérieure, alors que leur place est occupée par des mots
empruntés à des peuples du voisinage ou à des peuples ayant vécu à la même époque et sur le
même territoire”[25].)

4. Objet d’étude
En tant que subdivision de la linguistique, la dialectologie a connu une certaine
continuité quant à l’attention que lui ont prêtée les autorités: l’Académie Roumaine, à travers
ses filiales que représentent les instituts de philologie, mais aussi les maisons d’édition
spécialisées: de l’Académie Roumaine / de l’Académie de la R.P.R./ de l’Académie de la
R.S.R, Scientifique etc. - , les centres d’études en sciences humaines, diverses organisations à
préoccupations humanistes. Au confluent des millénaires cependant, la dialectologie a eu un
moment de discontinuité: „Après une certaine baisse de l’intérêt aussi bien pour la
dialectologie (en Roumanie, surtout dans les programmes de l’enseignement supérieur –
souligné par ns.) que pour la cartographie linguistique, les dernières décennies du siècle passé
ont vu se produire un rétablissement significatif, par l’utilisation, toujours plus large, de
l’informatisation”[26]. Le fait que les dialectologues méritent une attention continuelle de la
part des responsables de l’enseignement n’est plus à démontrer: le futur professeur de langue
et de littérature roumaines se donne, par ses connaissances dans ce domaine, les moyens à
même de démontrer l’origine, la continuité et la vitalité de la langue roumaine. D’autre part,
ces mêmes arguments l’aideront à combattre les écarts à l’expression correcte. En poussant un
peu plus loin, au niveau de l’air roman, on soutiendra les (pré)adolescents dans l’édification
d’un système de convictions vis-à-vis de la place et du rôle de la langue maternelle dans la
famille des idiomes auxquels elle s’apparente. C’est ce qui rend le professeur capable de
générer l’intérêt premier et productif pour l’investigation des particularités qu’étale les
variétés régionales/locales de la langue roumaine[27].
Malheureusement, durant la première décennie du XXI-ième siècle, la dialectologie a
perdu toujours plus de terrain, de sorte qu’actuellement on peut affirmer qu”elle traverse un
moment critique”[28]. Des centres universitaires plus ou moins grands ont décidé que l’étude
des variétés zonales de la langue roumaine peut être introduite dans la sphère plus large des
disciplines Langue roumaine/Langue roumaine contemporaine (?), Linguistique générale, etc.,
ou associée à d’autres subdivisions de la même discipline: „Phonétique et Dialectologie”,
„Morphologie et Dialectologie”, Dialectologie et Linguistique romane” etc. Là où le statut
individuel de la discipline a été maintenu, on l’a diversement nommé: Eléments de
dialectologie”, „Dialectologie roumaine” ou simplement „Dialectologie”. (A remarquer la
présence de la majuscule dans les contextes „ ... et Dialectologie”, fruit des „protestations” de
la discipline d’enseignement, manifesté seulemnt au niveau orthogtaphe ...) Quant à
l’importance de ces matières, on doit noter leur caractère optionnel, là où elles sont seules. Au
sujet des heures de cours assignées, elles varient entre 2 + 2 (cours + séminaire) et 4 + 1, dans
des combinaisons avec d’autres compartiments de la langue, ou enfin 1 + 1, si elles sont
seules. A jeter un coup d’oeil sur la répartition par années d’études, on constate la préférence
pour la première, deuxième semestre ou pour la troisième s’il s’agit du caractère optionnel. Si
nous avions le choix, nous opterions pour un assortiment plus adéquat: celui avec la
phonétique (ne fût-ce que pour réactiver la structure du titre de la revue „Phonétique et
dialectologie” de 1958), vu que cette composante de la langue détient au sein de la

964
dialectologie la plus large représentation. Ceux qui étudient le phénomène culturel dans son
ensemble se sont prononcés eux aussi sur l’importance du statut premier de toute langue: „La
phonétique, ou la science de la prononciation, on peut dire qu’elle a fait ses débuts lors de
l’apparition des grammairiens grecs qui, les premiers, se sont efforcés de donner à l’étude de
la langue une base philologique”[29].
A la Faculté des Lettres de l’Université „Vasile Alecsandri” de Bacău, les étudiants
ont été entraînés dans le processus d’investigation dialectale suite au cours de spécialité et
comme plongée de cette discipline dans la pratique de la langue et dans la tradition du
domaine[30]. Le cadre qu’on offre c’est celui des sessions de communications scientifiques,
du Cercle scientifique et culturel „Dimitrie Cantemir” ou de la revue des étudiants[31]. De
même, il existe le Projet scientifique „La voix de l’endroit”; les étudiants y participent
pendant leurs vacances et entreprennent leur recherche dans les villages habités par des
Hongrois de Moldavie (ceangăi).
Un sondage réalisé parmi les étudiants ès lettres de l’Université de Bacău a mis en
évidence le fait que 95 d’entre eux ont participé avec intérêt à la réalisation de cette enquête
sociale et qu’elle leur a permis de comprendre le rôle pragmatique des résultats de ce
processus technique et scientifique. (Toutes les étapes de l’enquête dialectale ont bénéficié
d’enregistrements sur magnétophone et sur caméscope. Ces enregistrements font actuellement
partie des archives sonores de la Faculté, à côté des transcriptions des séquences respectives.)
A titre d’exemple, nous reproduisons ci-après un fragment du protocole de l’enquête réalisée
par une étudiante en 2012:
„Au bout de quelques jours d’agitarion, où je m’étais demandé comment j’allais
faire mon enquête dialectale, l’idée m’est venue de faire appel au prêtre du village Valea Rea,
près de Livezi, dans le département de Bacău. Cest un prêtre que je connaissais bien et dont
je pouvais faire mon informateur cultivé. Je dois avouer que j’étais émue, ne sachant pas
comment collaborer avec des paysans, des gens que je ne connaissais pas, qui ne me
connaissaient pas et surtout qui n’avaient pas la moindre idée de ce que c’est qu’une une
faculté (beaucoup d’entre eux ayant achevé seulement le cours primaire).
Une fois la première étape terminée, je me suis mise à parcourir le village, espérant
tomber sur quelqu’un qui puisse répondre à mes 359 questions. Comme je ne savais pas si
telle maison était habitée par des vieux ou des jeunes, je suis entrée à tout hasard dans
diverses fermes. Dans la première il n’y a eu personne pour me répondre, dans la deuxième
j’ai trouvé une vieille femme avec laquelle je n’ai pas pu communiquer, vu qu’elle était
sourde, dans la troisième je suis tombée toujours sur une vieille, qui n’était pas sourde, mais
qui craignait que je ne m’empare de sa maison.
Déçue de tout cela, je suis entrée dans le bar du village. Là il y avait plein d’hommes:
des gens venus des alentours. Quand je leur ai parlé de mon projet, ils ont éclaté de rire,
peut-être parce qu’ils étaient grisés. J’ai laissé tomber.
Confrontée à toutes ces mésaventures, j’ai décidé de retrouver le prêtre du village; il
devait sans doute savoir quelqu’un avec qui je puisse parler. En voie de route, j’ai décidé de
tenter une dernière fois ma chance auprès de deux hommes qui se reposaient à l’ombre, sur
un banc. Ils avaient dans les 65 ou les 75 ans. Et, surprise! Je découvre un gentil vieux
monsieur de 77 ans, si bavard que j’avais de la peine à en croire mes yeux. Je l’ai mis au

965
courant de mon entreprise et on a pris un rendez-vous, vu que c’était déjà tard et que j’avais
à rentrer.
Revenue au bout d’un mois, j’ai trouvé le gentil vieux monsieur sur le même banc,
toujours à bavarder, pour ma grande chance. La discussion s’est déroulée sans difficulté
aucune, puisque le père Ianoş était un homme de coeur, qui parlait passionément. Pendant
l’enquête, on nous a interrompus souvent, car père Ianoş avait beaucoup d’amis qui lui
rendaient visite à tout bout de champ. Je n’en ai pas été étonnée, car, étant un beau parleur,
il attirait les gens et rendait curieuses les femmes du village (Hé, toi, avec qui qu’il parle, le
pè Ianoş, ai-je entendu demander à une des voisines qui parlait en chuchotant).
L’enquête terminée, je me suis rappelé que j’avais oublié de faire traduire en
hongrois de Moldavie tous les mots. C’est toujours père Ianoş qui m’a sauvée: il a prié la
voisine qui, durant l’enquête, n’avait cessé d’écouter derrière la grille, de les traduire. Elle
l’a fait, mais sans enthousiasme, avec des réponses ciblées et courtes. Cela, malgré le fait
qu’elle avait l’air très satisfaite d’avoir à me parler.
Pour tout dire, ce fut une expérience difficile, mais très belle. Difficile, pour toutes les
péripéties ci-dessus et belle d’abord parce que je me suis vu admirer (j’étais quelqu’un qui
faisait des études, quelqu’un de cultivé) et ensuite parce que ce fut pour moi une occasion de
découvrir des gens nouveaux, des situations nouvelles, qui m’ont fourni beaucoup
d’enseignements.” (Mariana Ferenţ)
„Les textes conversations” qu’évoquait Ovid Densusianu peuvent se combiner avec
le reportage „parlé”, comme „alternative aux techniques et méthodes de recherche dans la
dialectologie”[32]

5. Conclusions
A titre de tentative d’évaluation subjective du rôle de la dialectologie dans la société
contemporaine, nous avançons quelques propositions concrètes: 1. faire publier les résultats
des enquêtes linguistiques réalisées par les étudiants/les maîtres/les enseignants du second
degré durant ces dernières années dans les villages moldaves habités par des Hongtois; 2. faire
connaître aussi bien les reportages „parlés” que les ethnotextes qui accompagnent surtout les
enquêtes dialectales; 3. faire achever la recherche des 94 localités mentionnées dans „A
moldvai csángó nyelvjárás atlasza“ (Budapesta, 1991); 4. faire publier un premier atlas de la
langue roumaine, telle qu’elle est pratiquée par les Hongrois de Moldavie (ceangăi), d’après le
modèle du „Nouvel atlas linguistique par régions. La Moldavie et la Bucovine”, III, 2007,
pour les parlers dits huţule; 5. initier un projet interuniversitaire de réactivation de la ligne
Jireček, selon/en même temps qu’un projet des historiens, financé par le Conseil
Départemental de Mureş, en 2012; 6. faire traiter au point de vue linguistique aussi les
productions folkloriques collectées par les philologues de Bacău dans le cadre du projet
„Traditions d’hiver” etc.
Dans ce contexte où les cultures régionales gagnent toujours plus de terrain et où la
globalisation se veut un cadre pour l’affirmation des identités nationales et non pour leur
uniformisation, la dialectologie doit rester ce qu’elle était à ses débuts: un instrument adéquat
pour l’identification, le stockage et le traitement des données à même d’assurer la personnalité
d’une communauté linguistique et la voie qui fasse accroître l’efficacité générale des études
dans le domaine des sciences de la langue.

966
Notes bibliographiques
[1] Ştefan Milcu, Avant-propos à „L’histoire des sciences en Roumanie. La linguistique”,
Bucarest, Editions de l’ Academie de la R.S.R., 1975, p. 5.
[2] Iorgu Iordan, La linguistique roumaine durant la période 1918-1944, in Histoire des
sciences ..., op. cit., p. 88.
[3] Ibidem, p. 110.
[4] Ibidem.
[5] Ibidem, p. 111.
[6] Ibidem.
[7] Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dictionnaire des linguistes et philologues roumains,
Bucarest, Editions „Albatros“, 1978, p. 45.
[8] Auteurs: Vasile Arvinte, Stelian Dumistrăcel, Ion Florea, Ion Nuţă, Adrian Turculeţ, ainsi
que Luminiţa Botoşineanu, Doina Hreapcă şi Florin-Teodor Olariu; Editions de
l’Université „Al.I Cuza“ Iaşi
[9] Ibidem, „Préface“, p. XV.
[10] Th. Capidan, Langue et culture, Bucarest, La Fondation Royale pour la Littérature et
l’Art, 1943, p. 10.
[11] Ibidem, p. 5.
[12] Cf. Paul Lăzărescu, Abrégé d’histoire de la dialectologie roumaine, in „Traité de
dialectologie roumaine”, Craiova, Editions „L’écriture roumaine, 1984, pp. 114-115.
[13] Th. Capidan (op. cit., p. 88 et passim) plaide pour une intégration ample, voire totale des
territoires où on parle la langue roumaine, pour une photo instantanée du parler roumain
de partout” (p. 89).
[14] I. A. Candrea, Constatations dans le domaine de la dialectologie in „Le parler et l’âme”,
Revue de l’Institut de Philologie et de Folklore, vol. I, fasc. 2, Bucureşti, 1924, p. 169.
[15] Ibidem, p. 170.
[16] Ibidem.
[17] Cf. Valeria Guţu-Romalo, La linguistique roumaine durant la période 1944 – 1970, in
„Histoire des sciences ... “, op. cit., p. 121. Une inexplicable omission est à signaler
dans le Dictionnaire des linguistes et philologues roumains de Jana Balacciu şi Rodica
Chiriacescu (op. cit.), qui, dans une „Courte chronologie”(Langue et linguistique
roumaines”), s’étendant sur plusieurs pages (14 – 53), ignore cette publication. Au
niveau de l’année 1958 on ne signale que la parution du DLRM et de deux périodiques:
„La romanoslavica” et „Buletin de la Société roumaine de la linguistique romane“. La
liste des „Abréviations” passe de „Feuille” à GL (La gazette littéraire). Le périodique de
l’Institut de Recherches Ethnologiques et Dialectologiques ne figure ni dans le
„Dictionnaire général de la littérature roumaine . E–K” de l’Académie Roumaine
(2005), malgré le fait qu’on y inventotie les publications parues sur le territoire
roumain.
[18] Magdalena Vulpe, présentation du Nouvel atlas linguistique par régions. La Moldavie et
la Bucovine. Textes dialectaux, vol.I, première partie, recueillis par Stelian Dumistrăcel
et publiés par Doina Hreapcă et Ion-Horia Bîrleanu, Iaşi, Editions de l’Académie
Roumaine, 1993, in „Phonétique et dialectologie”, vol. XIII, Bucureşti, 1994, p. 240.

967
[19] Le nouvel Atlas …, op. cit., p. XII.
[20] Teofil Teaha, présentation in „Phonétique et dialectologie”, vol. XVIII, Bucarest, 1999,
p. 219.
[21] Valeriu Rusu, Préface au „Traité ..., op. cit., p. 8.
[22] Ioan Dănilă, Pour une nouvelle édition du „Traité de dialectologie roumaine” in
„Annales scientifiques de l’Université « Al. I. Cuza » de Iaşi“, nouvelle série, section
III, Linguistique, tome LVIII, 2012, p. 67.
[23] „Une langue employée dans une communauté reflète la culture, en général, de la
population stable de cette communauté-là“ - Marilena Tiugan, Identité sociale et
identité culturelle, in „Phonétique et dialectologie&, vol. XIV, Bucarest, 1995, p. 90.
[24] Iorgu Iordan a utilisé, pour l’ouvrage de référence La langue roumaine actuelle – une
grammaire des “fautes“, (Iaşi, 1943), les atlas linguistiques édités par le „Musée de la
langue roumaine” de Cluj (1938 et suiv.), pour illustrer cette opinion que „par
l’intermédiaire de ses locuteurs, la langue a à lutter contre deux foces: l’une – centripète
– exige du respect envers la tradition, l’autre – centrifuge – pousse à des illustrations”
(p. 511). (Nous avons remplacé les virgules par des tirets, pour assurer la cursivité de la
lecture.)
[25] I. A. Candrea, Constatations …, op. cit., p. 175. (Nous avons éliminé la virgule après le
mot „peuple”, afin de respecter l’unité de la conjonction composée „pour [...] que”, ici
disloquée.)
[26] Préface au „Nouvel atlas...“, 2007, op. cit., p. IX.
[27] C’est Vasile Frăţilă qui a fait un plaidoyer convaincant sur ce thème : L’importance de la
dialectologie et de l’onomastique dans la formation du professeur de langue et
littérature roumaines, in „Langue et littérature roumaines“, vol. I, 1985, pp. 110-120).
[28] Ioan Dănilă, On se ressouvient, in „Athénée“, Bacău (rubrique „Pour notre langue“),
nouvelle série, année 49, no. 10 (518), oct. 2012, p. 6.
[29] Peter Mac Carthy, La phonétique pratique, un moyen d’éducation, in „La vie roumaine“,
année XXXII, no. 5/1940, p. 33. (Nous ne nous sommes pas permis de modifier le titre,
afin d’éviter la cacophonie. Une simple virgule à la place de „ca” aurait conféré de la
cursivité au syntagme.)
[30] Cf. Iorgu Iordan, La linguistique..., op. cit. En 1934 déjà, le „Bulletin de l’Institut de
Philologie Roumaine « Al. Philippide » de Iaşi publiait des communications appartenant
à „des étudiants des dernières années de la section de langue roumaine, sans que, par là,
l’Institut se superpose sur la chaire” (p. 115).
[31] Un exemple illustrant la dernière offre : „La dialectologie à … la cantoche“ de Mihaela
Oancea (Faculté des Lettres, I), in „Les étudiants de Bacău”, V-ième année, no. 5/2012,
p. 6.
Ioan Dănilă, Le reportage „parlé”, dans la dialectologie. Etude de cas: Oituz de Constanţa, in
„Acta Bacoviensia“ – Annuaire des Archives Nationales de Bacău, vol. VII, Oneşti, Les
Editions „Magic Print“, 2012.
[32] Ioan Dănilă, Le reportage „parlé”, dans la dialectologie. Etude de cas: Oituz de
Constanţa, in „Acta Bacoviensia“ – Annuaire des Archives Nationales de Bacău, vol.
VII, Oneşti, Les Editions „Magic Print“, 2012.

968
 FRAZEOLOGISMELE DEVIANTE: O ABORDARE DIN
PERSPECTIVĂ DISCURSIVĂ
Deviant Phraseologisms: A Discourse-Oriented Approach

Associate Prof. Dr. Ana VULPE

The Philology Institute of the Science Academy of Moldova, Chişinău
Abstract
Phraseology continues to be the subject of extensive and, most often, of controversial discussion,
requiring more specifications from a linguistic point of view. The variety of names which are used for the units
that constitute the object of study of phraseology demonstrates the uncertainty and the confusion that have
characterized this language segment yet. The phraseological units of language are semantically a unified whole
and represent the result of linguistic creativity. Being recognized as a „ready made” constructions, the speaker
does not create these units every time when he communicate the message, he has just to extracte them from his
mental lexicon. However, there is a tendency to alter standard form of phraseological unit, the intentions and the
reasons for this being different.

Keywords: phraseological unit, phrase, stable syntax group, structure of the phraseological unit,
semantics of phraseological unit, functional particularities of phraseological units, phraseological unit’s
deviation.

1. Câteva precizări teoretice privind noţiunea de frazeologie şi frazeologism. Cu toate că

există un număr impunător de lucrări ce tratează frazeologia diferitor limbi, această ştiinţă
continuă să constituie obiectul unor ample şi, de cele mai multe ori, contradictorii discuţii,
deoarece subiectul luat în discuţie implică încă diverse aspecte de investigaţie, multe
probleme, legate de esenţa frazeologismelor, necesitând, din punct de vedere lingvistic, încă
unele precizări. Or, „frazeologia este o „mina” in toata puterea cuvântului, la a carei explorare
temeinică, sistematică, exhaustivă nimeni nu s-a gândit , prea serios, în lingvistica
romaneasca”, afirmă Th. Hristea [1, p. 11]. Totodată, trebuie să menţionăm că în ultimii 20-
25 de ani acest fenomen de limbă a beneficiat de o atenţie sporită, suferind o evoluţie rapidă.
Amintim că termenul frazeologie are la bază cuvintele grecesti phrasis „expresie,
vorbire” si logos „cuvânt, notiune” si dispune, ca şi alte domenii în curs de constituire, de mai
multe valori semantice. În afară de sensul “fel propriu unei limbi, unui scriitor de a construi
frazele” şi sensul figurat „vorbire fara conţinut, care ascunde saracia de idei”, mai are două
sensuri terminologice (care, din păcate nu sunt oglindite în unele dicţionare ale limbii
române), mai importante aici: „totalitatea frazeologismelor dintr-o limbă” şi „disciplina care
studiază frazeologismele”. Frazeologia, în sensul care ne interesează, şi anume „disciplina
care studiază totalitatea frazeologismelor dintr-o limbă”, poate contribui, mai mult decât alte
ramuri ale lingvisticii la evidenţierea bogăţiei lexicale a limbii române , la individualizarea
unor stiluri funcţionale, la soluţionarea unor probleme de etimologie şi derivare semantică etc.
Or, „...adevărata bogăţie a unei limbi se manifestă, în mare măsură, prin frazeologizmele ei.
Se poate chiar afirma că, după «tezaurul lexical» propriu-zis, cel «frazeologic» ne permite mai
mult ca orice să clasăm o limbă printre idiomurile sărace, bogate sau foarte bogate”, susţine
Th. Hristea [1, p. 134].

969
 Marea majoritate a lingviştilor consideră că frazeologia constituie o ramură
independentă a lingvisticii având obiectul său de cercetare. Şi totuşi, prin metodele ei de
cercetare, precum şi prin unităţile supuse cercetării, ea se aproprie cel mai mult de lexicologie.
Frazeologismele, ca şi cuvintele, au un înţeles unitar şi constituie un fenomen obiectiv în
limbă. Componenţa unui frazeologism, cu toate modificările ce le suferă pe parcursul istoriei,
în fond, este stabilă.
Uneori frazeologia este plasată într-o „zona de frontieră” dintre vocabular şi sintaxă.
„Frazeologismele stabilesc o legatură între lexicologie si sintaxă, mai ales daca avem in
vedere îmbinările stabile de cuvinte, expresiile „gata facute”, in care de regulă nu putem
modifica nici elementele lexicale componente (înlocuindu-le prin sinonime), nici ordinea lor.
In felul acesta, frazeologismele ies de sub oblăduirea sintaxei”. [2, p. 21].
Fiind totuşi o subdisciplină lingvistică în curs de constituire, frazeologia românească
nu are un obiect de studiu bine delimitat. De multe ori se procedează, în acest sens, la
extinderea acestuia, în sfera frazeologiei fiind incluse, alături de unităţile frazeologice
autentice şi de locuţiuni, şi cuvintele compuse, îmbinările terminologice, structurile cu valoare
de intensitate, citatele, formulele convenţionale, îmbinările uzuale, clişeele internaţionale,
dictoanele, proverbele, zicătorile, maximele, construcţiile perifrastice, sentinţele, formele
analitice etc. [a se vedea: 3, 4, 5 ş.a.]. Acest fapt „duce, inevitabil, numai la intensificarea
„zguduirii" frontierelor - şi aşa vagi şi fragile - ale subdisciplinei respective a lexicologiei”.
[6, p. 26]. Această afirmaţie o găsim şi la Th. Hristea susţinută mai mulţi ani în urmă: „Un
inconvenient al concepţiei care lărgeşte atât de mult sfera frazeologiei ar fi şi faptul că ea
complică sau îngreuiază şi mai mult operaţia de clasificare a unităţilor frazeologice şi aşa
extrem de numeroase şi de variate" [1, p. 7].
Obiectul de cercetare al frazeologiei trebuie să-l constituie frazeologismele în sens
larg, adică îmbinările stabile de cuvinte, analogice cuvintelor din punctul de vedere al
reproductivităţii în calitate de unităţi gata cu caracter unitar. În cadrul frazeologiei sunt
studiate atât îmbinările stabile de cuvinte ce au drept echivalent un cuvânt, cât şi cele care
sub aspect semantic şi structural echivalează cu o propoziţie sau chiar cu o frază. O atare
definire a obiectului frazeolgiei ca fenomen lingvistic îl împărtăşesc mai mulţi lingvişti.
Despre determinarea incertă şi confuză a domeniului frazeologiei ne vorbeşte şi faptul
că „însăşi entitatea lingvistică, aşa-zisa unitate frazeologică, a fost numită în mai multe (ba
chiar în foarte multe feluri!) - ceea ce vorbeşte şi despre diversitatea de opinii în interpretarea
fenomenului dat" [7 p. 13]. Prin urmare, în cercetarea frazeologiei, lingviştii s-au confruntat
şi se mai confruntă cu douǎ probleme de bază: care este termenul cel mai adecvat pentru a
desemna aceste îimbinǎri stabile de cuvinte şi ce unitǎţi intrǎ sub incidenţa frazeologiei. În
baza celor expuse mai sus, conchidem că în ambele cazuri, nu se poate spune cǎ s-a gǎsit un
numitor comun, terminologia fiind incǎ variatǎ, iar fondul frazeologic este incǎ nesigur.
Menţionăm că în ultimele decenii, cei mai mulţi dintre lingvişti au utilizat termenii de unităţi
frazeologice sau, pur şi simplu, frazeologisme. Conform definiţiei lingvistului Th. Hristea,
unităţile frazeologice dintr-o limbă dată reprezintă „combinaţii stabile de două sau mai multe
cuvinte, cu un sens unitar. Aceasta inseamnă că ele denumesc un singur obiect, o singură
însuşire, o singură acţiune, un proces sau un fenomen unic” etc. [1, p. 139].

970
 Desigur, prin expunerea opiniilor de mai sus, nu considerăm, nici pe departe, de a fi
epuizat nici noi, problema. S-au făcut doar câteva încercări de a preciza terminologia curent
folosită şi de a delimita, în mare, sfera noţiunilor discutate.

2. Structura frazeologismelor. Frazeologismele pot fi formate din două sau mai multe
elemente componente.Uneori la stabilirea componenţei frazeologismului apar anumite
dificultăţi, întrucât este anevoios a delimita elementele componente ale frazeologismului de
cuvintele contextuale obligatorii. Deseori în limbă există două frazeologisme care se
deosebesc prin faptul că unul şi acelaşi cuvânt într-un frazeologism constituie unul dintre
elementele componente, iar altă dată – un element contextual obligatoriu pentru frazeologism
(a se pune bine pe lângă cineva – a prinde cu raţa în traistă (pe cineva).
În procesul vorbirii între elementele componente ale frazeologismului se pot intercala
elemente ale contextului, fapt care nu „deteriorează” componenţa frazeologismului, întrucât
el intră în relaţii cu alte cuvinte doar ca o unitate percepută integral, nu în părţi separate. De
aceea, oriunde ar fi plasate componentele frazeologismului în cadrul textului, graniţele lui se
conturează clar. Prin urmare, una dintre trăsăturile specifice ale frazeologismului, în calitate
de unitate de limbă reproductivă, o constituie componenţa lui stabilă. Orice expresie
frazeologică este alcătuită din unele şi aceleaşi cuvinte. Componenţa frazeologismului poate fi
stabilită pe două căi: în raport cu variabilitatea şi în raport cu capacitatea lui de combinare cu
alte elemente lexicale. În mod special trebuie delimitaţi componenţii facultativi, dar
permanenţi, (a-i rămâne (cuiva) picioarele (pe undeva); a i se lega (cuiva) limba; a arunca
cu pietre (în cineva)), de elementele neobligatorii, de altă natură (a nu-l răbda inima (să...);
a-şi rupe de la gură (ceva); (a spune, a zice, a auzi) vrute şi nevrute).
Uneori unul dintre componenţi are un caracter facultativ şi poate fi omis în procesul
utilizării (a băga pe cineva (de viu) în mormânt; a se băga în vorbă (ca măraru-n ciorbă)),
însă e clar că e vorba de unul şi acelaşi frazeologism Integritatea lui formală şi conţinutală nu
este ştirbită. De aceea, la determinarea componenţei unui frazeologism e necesar a distinge
ceea ce este stabil de ceea ce poate varia, aşa-numitele frazeologisme primare de cele de
gradul doi, precum şi a ţine cont de formele de funcţionare ale frazeologismului, diferitele lui
variante etc. Frazeologismul poate varia sub următoarele aspecte: 1) variază forma unui sau
altui component (a se pune în curmeziş (sau de-a curmezişul); pestriţ la maţe (sau cu maţe
pestriţe) ). Această se numeşte variantă formală. Aici pot fi încadrate toate substituirile
fonetice sau ortografice (pe aici (sau pe aci, pe ici) ţi-e drumul?); 2) variază un component (a
avea (sau a ţine, a fi cu) pâinea (sau pita) şi cuţitul.). Acestea se numesc variante lexicale; 3)
variază atât un component, cât şi forma lui (a lăsa (sau a arunca,a azvârli) (pe cineva) pe
drum (sau pe drumuri)).
Structura frazeologismului prezintă modelul sintactic fie al unei îmbinări de cuvinte
(apă de ploaie, cu inima strânsă, ca vai de lume, în amurgul vieţii, a se ţine lanţ), fie al unei
propoziţii (i s-au înecat corăbiile; i-a apus steaua nu-i ard tăciunii în vatră) sau chiar al unei
fraze (ba e rasă, ba e tunsă; a nu avea ce pune (nici) pe-o măsea).

3. Particularităţile de funcţionare a frazeologismelor. Frazeologismele constituie rezultatul

istoric al creativităţii lingvistice. Fiind recunoscute drept construcţii “de-a gata”, cu un sens
adesea netransparent, care iniţial a trebuit învăţat, asemenea sensului oricăror cuvinte

971
necunoscute, vorbitorul nu le creează cu ocazia enunţării mesajului, ci le extrage din
lexiconul său mental, simţind autonomia lexico-gramaticală a construcţiei. În limbă însă,
există tendinţa de a altera forma standard a frazeologismului, intenţiile fiind diferite: fie de a
produce umorul, ironia, sarcasmul etc., fie de a transmite informaţia referenţială incomodă sau
negativă intr-un mod indirect [vezi 8]. În ultimul timp, frazeologismele apar în forma
modificată mai frecvent decât în cea originară, iar în presa scrisă, în limbajul jurnalistic,
publicitar, ele abundă.
“Deraierile” frazeologice reprezintă un fenomen realizat conştient de vorbitor, cu
impact, cel puţin, la nivel semantic şi pragmatic. Asemenea frazeologisme “deraiate” sunt
numite de unii cercetători şi pragmateme [vezi: Igor Mel’čuk, “Collocations and Lexical
Functions”, apud 8].
În articolul de faţă vom încerca să urmărim consecinţele semantice, şi discursive pe
care le antrenează prezenţa in text a frazeologismelor deviante din punct de vedere structural.
Cele mai des utilizate procedee în “alterarea” frazeologismelor sunt substituţia şi
expansiunea frazeologică.

4. Modificări în structura frazeologismelor produse de fenomenul substituţiei şi al

expansiunii. În cele ce urmează vom supune analizei unele exemple de frazeologisme ce “au
deraiat” structural, adică au suferit anumite modificări la nivel de structură, atestate în
limbajul publicistic.
Toarnă un pic de apă rece în paharul entuziasmului pentru schimbare (Expresia
originară.: a turna gaz în foc având sensul “a întărâta pe cineva; a agrava, a înrăutăţi o
situaţie”.) Într-un articol din Jurnal de Chişinău se vorbeşte de un program economic lansat
de cineva, foarte promiţător, ce presupune mari schimbări. Un altcineva însă publică un eseu
care toarnă un pic de apă rece în paharul entuziasmului pentru schimbare. Observăm că
frazeologismul restructurat capătă un sens opus celui originar: nu de a amplifica, a intensifica
un proces, o acţiune, ci de a o diminua, a o slăbi (în cazul dat a slăbi entuziasmul).
Piatră ascuţită aruncată în ograda criticii literare [ Expresia originară: a arunca o
piatră (pietre)în grădina vecinului: “a ataca indirect pe cineva prin aluzii”.]: O încercare
reuşită de autoportret (dar şi o piatră ascuţită aruncată în ograda criticii literare) întrezărim
în catrenul următor, ce-i, de fapt, o epigramă: /Eu nu sunt critic, sunt poet,/ Eu urc pe scrisul
meu, fârtate,/ Iar tu… te caţări pe citate. E un fragment excerptat din articolul Petru Cărare
cu ale sale Săgeţi orientate spre Carul cu proşti (Literatura şi arta). Mesajul este lesne înţeles
de cititor şi nu necesită comentarii.
Cele şapte minuni ale comuniştilor moldoveni [Formula originară: cele şapte minuni
ale lumii “nume prin care sunt cunoscute şapte monumente din antichitate, care impresionează
prin dimensiuni şi realizare tehnică”.] Aşa se intitulează un articol din Timpul, în care se
vorbeşte despre datoriile externe enorme (1,9 mlr dolari) pe care le-au lăsat moştenire
comuniştii din perioada lor de guvernare. Aceasta e a III-a “minune”, remarcă autorul
articolului. (Altele două, probabil, au fost relatate în numerele precedente, şi celelalte – în
numerele următoare ).
Finul lui Pepelea – cel isteţ ca un proverb [Expresia originară: Cuiul lui Pepelea:
“drept abuziv pe care şi-l ia cineva, legându-se de un pretext, pentru a stingheri pe altul”] E
titlul unui articol din Literatura şi arta, în care Ion Ungureanu vorbeşte despre Petru Cărare,

972
care niciodată nu-şi ascundea antipatiile şi intenţiile faţă de ideologia sistemului socialist,
avea îndrăzneala să le spună, folosind satira. Şi aşa cum pe Sulac îl salva o glumă, şi P. Cărare
se folosea de aceste tertipuri. Până se dumereau cerberii, caravana trecuse, iar cititorii îi
savurau versurile săltăreţe, dar usturătoare. Era foarte popular, nu-l puteau pur şi simplu
interzice. Autorul articolului afirmă că despre P. Cărare s-a vorbit mult prea puţin şi că e de
datoria noastră să-l reaşezăm la locul care pe drept i se cuvine. Poziţia pe care o are
frazeologismul deviant in text este importantă. El ocupă poziţia de titlu, fiind un declanşator
al mesajului. Rolul discursiv pe care il are este de a introduce intertextualitatea (dintre
Pepelea, personaj folcloric foarte ager, descurcăreţ şi glumeţ şi poetul P. Cărare) structurănd
textul. Din păcate, expresia nu este menţinută in cuprinsul textului, de aceea cititorul (în
special cel care s-ar putea să nu cunoască formula originară) este angajat activ in căutarea
unei motivaţii.
A umbla prin suflet şi prin buzunare (Expresia originară: a se băga în buzunarul
cuiva sau popular a umbla prin buzunare cu sensul „a fura, a şterpeli”.) Într-un articol tot din
Literatura şi arta („Na-vă şi un top al ... discordiei”) expresia frazeologică suferă o
deconstrucţie prin extindere. Semnatarul articolului, A. Strâmbeanu, adaugă intenţionat
elementul prin suflet: Complexaţi şi schizofrenici, cum suntem consideraţi, am observat
totuşi, că aproape 9 ani, cât ne-au umblat comuniştii prin suflet şi prin buzunare, nimeni
din presa opoziţiei, ca să nu mai vorbim de presa comunistă, n-a îndrăznit să-l includă pe
Voronin într-un „top al proştilor”. Se are în vedere că cei care au guvernat ne-au sărăcit nu
doar material, ci au încercat să ne deposedeze şi de averile spirituale: limbă, istorie etc.
Observăm că forma frazeologică originară transpare în cea modificată în toate cazurile
menţionate. Devierile frazeologice sunt salvate de la ambiguitate de intertextualitate, care
antrenează două texte, textul in presentia şi un text in absentia, in memoria, condiţia
pragmatică a cunoaşterii a acestuia din urmă fiind obligatorie. Or, gradul de accesibilitate a
mesajului depinde în mare măsură de abilitatea lectorului de a recupera şi reconstitui textul la
care se face aluzie [8].
Prin urmare, frazeologismele deviante expuse mai sus capătă o utilizare pragmatică
anume datorită intertextualizării.
Am atestat şi multe alte tipuri de frazeologisme deviante, dar acestea sunt utilizate în
construcţia respectivă, probabil, din necunoaşterea formei corecte (în tot cazul, utilizarea
“originală” nu este motivată de context ), de aceea ele pot fi considerate greşite. Spre
exemplu: …Orice femeie ce posedă un cât de mic bagaj de experienţă în materie de
dragoste,suflă sceptic şi în iaurt, întrucât s-a prăjit cel puţin o dată cu supa fierbinte
(expresia corectă este cine s-a fript cu ciorbă, suflă şi în iaurt) (Jurnal de Chişinău); Întâlnim
un om, inima începe să galopeze, ne pierdem capul şi de aici înainte plutim în al nouălea cer
(expresia corectă este a fi în al nouălea cer) (ibidem). Or, utilizarea greşită a frazeologismelor
e o problemă aparte.

Referinţe bibliografice:
Hristea, Th. Introducere în studiul frazeologiei. În: Sinteze de limbă română, Bucureşti,
Editura Albatros, 1984.
Colţun, Gh. Frazeologia limbii române, Chişinău, Editura Arc, 2000, 205p.
Dimitrescu, F. Locuţiunile verbale în limba română Bucureşti, Editura Academiei

973
R.P.R., 1958.
Boroianu, I. Conceptul de unitate frazeologică: tipuri de unităţi frazeologice. În: Limbă şi
literatură, 1974, nr. 2.
Cernea, M. Locuţiunile. În:/ LLR, 1999, nr.4
Popa, Gh. Locuţiunile în sistemul unităţilor nominative ale limbii române, Chişinău, Editura
Ştiinţa, 2002.
Borş, A. Conceptualizarea unui dicţionar ideografic de cuvinte, locuţiuni şi frazeme. În:
Buletinul Institutului de Lingvistică. 2003, nr. 3
Ştefănescu, A. Modificări, condiţionate pragmatic, ale frazeologismelor. În:
ebooks.unibuc.ro/filologie.

974
 DISCURSUL PUBLIC ROMÂNESC ÎNAINTE ŞI DUPĂ INTEGRAREA
EUROPEANĂ. O ABORDARE DIN PERSPECTIVA LINGVISTICII
COGNITIVE
The Romanian Public Discourse Before and After the Eu Integration: A
Cognitive Linguistic Approach

Assistant Prof. Dr. Simina-Maria TERIAN

Lucian Blaga” University, Sibiu
Abstract

For the citizens of Romania, the actual accession to the European Union, starting from 2007, has
determined both a reconfiguration of their own identity and a shift of perspective on what being European
means. This paper intends to investigate the manner in which this dialectic process was reflected in both the pre-
and post-integration discourse of the Romanian media. Methodologically, our manner of approach will be based
mainly on the instruments of Cognitive Linguistics (CL), chiefly on the Conceptual Metaphor Theory (CMT), as
well as on the instruments of Comparative Imagology (CI). Concretely, we intend to derive, through a systematic
analysis of the linguistic metaphors (LM) prevailing in the current Romanian press, the prominent conceptual
metaphors (CM) that determine presently the construction of the identity concepts of “Romanian” and
“European” in the collective Romanian mentality.

Keywords: Cognitive Linguistics, Conceptual Identity Metaphor, public discourse, Romanian vs.
European, auto-/ hetero-images.

1. Preliminarii
1.0. Obiectul lucrării de faţă îl constituie analiza metaforelor conceptuale identitare din
discursul public românesc în primii cinci ani înainte de (2002-2006) şi în primii cinci ani de după
integrarea României în Uniunea Europeană (2007-2011). Ca urmare a specificului temei, metoda
pe care o vom folosi în demersul nostru se va situa la confluenţa dintre lingvistica cognitivă şi
imagologie.
1.1. Astfel, din aparatul lingvisticii cognitive, vom recurge, în principal, la teoria metaforei
conceptuale (Conceptual Metaphor Theory/ CMT), pornind de la varianta sa primară, elaborată de
către „Şcoala de la Berkeley”1, dar ţinând cont, în acelaşi timp, şi de amendamentele mai recente
ale versiunii-standard2. Punctul de plecare al acestei teorii îl constituie distincţia între metafora
conceptuală, structurată la nivel cognitiv (ex.: ARGUMENT IS WAR/ POLEMICA ESTE UN
RĂZBOI) şi metafora lingvistică, structurată în planul limbajului (I-am atacat premisele). În acest
sens, trebuie precizat că o metaforă conceptuală poate fi instanţiată prin mai multe metafore
lingvistice (de exemplu, metafora conceptuală POLEMICA ESTE UN RĂZBOI se poate
concretiza prin metaforele lingvistice a ataca o premisă, a apăra o teză etc.), dar şi că nu e

1
V. în acest sens George Lakoff & Mark Johnson, Metaphors We Live by. Chicago – London: University of
Chicago Press, 1980; George Lakoff, Women, Fire, and Dangerous Things. What Categories Reveal about the
Mind. Chicago – London: University of Chicago Press, 1987; George Lakoff & Mark Turner, More Than Cool
Reason: A Field Guide to Poetic Metaphor. Chicago – London: University of Chicago Press, 1989; George
Lakoff & Mark Johnson, Philosophy in the Flesh. The Embodied Mind and its Challenge to Western Thought.
New York: Basic, 1999.
2
Cf. Raymond W. Gibbs, Jr., The Poetics of Mind. Figurative Thought, Language and Understanding.
Cambridge: Cambridge University Press, 1994; Cornelia Müller, Metaphors Dead and Alive, Sleeping and
Waking: A Dynamic View. Chicago – London: The University of Chicago Press, 2008; Gerard J. Steen, Aletta G.
Dorst, J. Berenike Herrmann, Anna A. Kaal, Tina Krennmayr, Trijntje Pasma, A Method for Linguistic Metaphor
Identification. From MIP to MIPVU. Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, 2010.

975
necesar ca o metaforă conceptuală să se instanţieze în plan lingvistic printr-o „metaforă” în
accepţiunea retorică a termenului, deoarece „our ordinary conceptual system [...] is fundamentally
metaphorical in nature”3, iar structurarea conceptelor se face întotdeauna (şi) într-o manieră
metaforică. Pe baza acestor premise, putem defini metafora conceptuală identitară (Conceptual
Identity Metaphor/ CIM) ca pe un tip de „metaforă ontologică”4 ce defineşte/structurează o
anumită comunitate (ex.: „Românii e deştepţi”). Din punct de vedere sintactic, e de notat că
metaforele conceptuale identitare pot cunoaşte două realizări predilecte: (a) predicativă (ex.:
Germanii sunt meticuloşi) şi (b) atributivă (în construcţii precum tipic/specific/caracteristic
german). Precizarea îşi va dovedi utilitatea în momentul filtrării corpusului de texte al analizei de
faţă.
1.2. Faptul că metaforele conceptuale sunt, prin chiar natura lor, modalităţi de structurare
(inter)subiectivă a experienţei conduce, în ceea ce priveşte metaforele identitare, la o apropiere a
lingvisticii cognitive de imagologie. Din acest punct de vedere, metaforele conceptuale identitare
pot fi considerate drept echivalente ale stereotipurilor identitare şi tratate ca judecăţi
intersubiective privind comunităţile etnice, care, potrivit imagologiei actuale5, se repartizează în
două categorii: (a) imagini ale Sinelui sau autoimagini („noi despre noi”), în care emiţătorul
discursului se identifică în mod neechivoc cu clasa conceptuală în care se încadrează termenul-
ţintă al metaforei; (b) imagini ale Celuilalt sau heteroimagini („noi despre alţii”), în care
emiţătorul nu se identifică în mod direct cu clasa conceptuală în care se încadrează termenul-ţintă
al metaforei. Metaforele conceptuale identitare pe care le vom avea în vedere în studiul de faţă
sunt doar autoimaginile şi heteroimaginile româneşti („românii despre români”, respectiv
„românii despre europeni”).
1.3. Din acest punct de vedere, lucrarea noastră constituie un Corpus-based approach care
focalizează discursul public românesc din perioada 2002-2011, ale cărui ocurenţe relevante vor fi
filtrate în funcţie de motorul de căutare Google. Pentru filtrarea ocurenţelor am stabilit
următoarele reguli:
(a) eliminarea „citărilor” (a textelor pe care un site le-a preluat de pe un alte site-uri); în
aceste situaţii se va lua în calcul o singură ocurenţă;
(b) eliminarea textelor cu caracter truistic (care includ designatori individuali precum
nume, toponime etc.; de ex.: Bucureştiul e un oraş tipic românesc) şi a textelor cu caracter
publicitar (ex.: restaurant cu mâncăruri tipic româneşti), întrucât acestea din urmă încalcă
principiul imagologic al (inter)subiectivităţii, reprezentând simple proiecţii subiective cu scop
comercial;
(c) eliminarea metaforelor identitare de tip predicativ, întrucât acestea apar de cele mai
multe ori în contexte neconcludente (ex.: Ai noştri sunt deprimaţi după înfrângerea de aseară; în
acest caz, referentul e restricţionat, întrucât ai noştri desemnează doar „echipa de fotbal a
României”, nu „toţi românii”, iar sunt deprimaţi denotă o proprietate contingentă, şi nu una tipică
– sunt deprimaţi [acum, dar nu mereu]);
(d) din motive similare celor invocate mai sus vor fi eliminate şi unele metafore identitare

3
Lakoff & Johnson (1980), p. 3.
4
Cf. definiţiei din Lakoff & Johnson (1980), p. 31, şi disocierilor ulterioare.
5
Joep Leerssen, “Imagology: History and Method”. In Manfred BELLER, Joep LEERSSEN (eds.). Imagology:
The Cultural Construction and Literary Representation of National Characters: A Critical Survey. Amsterdam/
New York, NY, 2007, p. 27.

976
atributive (ex.: restaurant cu specific românesc), astfel încât abordarea noastră se va reduce la
expresiile tipic românesc şi tipic european, inclusiv la formele lor flexionare (tipic românească/
româneşti, respectiv tipic europeană/ europene);
(e) în măsura în care acest lucru va fi posibil, vor fi luate în calcul şi metaforele
multimodale (videoclipuri, desene etc.) asociate expresiilor tipic românesc/european;
1.4. În consecinţă, obiectivele cercetării de faţă vor consta în a determina care sunt
metaforele conceptuale identitare dominante în discursul public românesc înainte de integrarea
europeană, ce modificări au suportat aceste metafore după 2007 şi în ce măsură românii şi-au
asumat după integrare identitatea europeană ca pe o identitate proprie.

2. Metafore conceptuale identitare în discursul românesc preintegrare (2002-2006)

2.1.1. În ceea ce priveşte imaginile Sinelui („românii despre români”), la data de 1 iulie
2012 motorul de căutare Google a înregistrat, pentru perioada 2002-2006, 1355 de ocurenţţe ale
expresiei tipic românesc (în toate cele trei forme flexionare ale sale), dintre care 628 de ocurenţţe
relevante. Acestea acoperă următoarele sfere conceptuale:
(a) anomalii sociale şi instituţionale (precum servicii nesatisfăcătoare, calitate proastă,
lipsă de profesionalism: gropi neasfaltate, servicii care nu corespund criteriilor anunţate etc.): 209
ocurenţe – 33,28%;
(b) produse „specifice”: 43 de ocurenţe (6,84%), care includ produse culinare (21 de
ocurenţe – 3,50% din totalul general), mobilier (10 ocurenţe – 1,59%), arhitectură (8 ocurenţe –
1,27%), vestimentaţie (4 ocurenţe – 0, 63%);
(c) trăsături morale:
- negative: 289 de ocurenţe (46,01%), care includ aroganţa prostească (63 de ocurenţe –
10,03% din totalul general), pasivitatea (33 de ocurenţe – 5, 25%), înşelătoria/„ţeapa” (31 de
ocurenţe – 4,93%), neseriozitatea (29 de ocurenţe – 4,61%), agresivitatea (28 de ocurenţe –
4,45%), încălcarea legii (28 de ocurenţe – 4,45%), altele (scandal, „băşcălie”, murdărie,
cârcoteală, lene, vulgaritate etc.: 105 ocurenţe – 16,71%);
- pozitive (talent artistic, optimism, umor etc.: 28 de ocurenţe – 4,45%;
(d) caracterul tradiţional (ruralism, arhaicitate, „conservatorism natural” etc.: 67 de
ocurenţe –10,66%);
(e) altele: 35 de ocurenţe – 5,57%.
2.1.2. Pe baza datelor de mai sus, putem formula următoarele observaţţii:
(a) în plan psihologic, imaginea de Sine a românilor rezultată din folosirea metaforelor
conceptuale identitare în discursul public al perioadei 2002-2006 este una covârşitor negativă
(trăsăturile morale defavorabile – 46,01% predomină asupra celor favorabile – 4,45%);
(b) în plan social, trăsătura caracteristică românilor pare a fi disfuncţionalitatea
instituţională (33,28%);
(c) în cadrul produselor/tehnologiilor, produsele „materiale” (de utilitate imediată)
predomină asupra produselor cu caracter cultural;
(d) o proporţie considerabilă a vorbitorilor de limbă română îşi caracterizează mentalitatea
propriei comunităţi drept conservatoare („caracterul naţional” este unul de ordin rural).
2.2.1. În ceea ce priveşte imaginile Celuilalt („românii despre europeni”), la data de 1
iulie 2012 motorul de căutare Google a înregistrat, pentru perioada 2002-2006, 232 de ocurenţţe

977
ale expresiei tipic european (în toate cele trei forme flexionare ale sale), dintre care 103 ocurenţţe
relevante. Acestea acoperă următoarele sfere conceptuale:
(a) date fizionomice, somatice, climatice (faţă, piele, vegetaţie, faună, ecosistem etc.): 14
ocurenţe – 13,59%;
(b) produse/tehnologii (vestimentaţie, arhitectură, arme de luptă ş.a.m.d.): 13 ocurenţe –
12,62%;
(c) modele/ fenomene/ procese culturale şi ideologice: 35 de ocurenţe – 33,98%; dintre
acestea: „multipolarism”, descentralizare, simbioză culturală: 9 ocurenţe – 8,73% din totalul
general; categorii ideologice (comunism, naţionalism, cultul memoriei etc.): 7 ocurenţe – 6,80%;
structuri sociale (şomaj, protecţie socială ş.a.): 6 ocurenţe – 5,82%; altele: 13 ocurenţe – 12, 38%;
(d) trăsături morale (majoritar pozitive: rafinament, curtoazie, carismă etc.): 23 de
ocurenţe –22,33%;
(e) civilizaţie (în mod generic, cu eventuale detalieri: modernitate, universitate, teatru
ş.a.): 11 ocurenţe – 10,67%;
(f) altele: 7 ocurenţe – 6,79%.
2.2.2. Pe baza datelor de mai sus, putem formula următoarele observaţţii:
(a) discursul public românesc se arată mult mai interesat de reprezentarea Sinelui („tipic
românesc” – 628 de ocurenţe relevante) decât de reprezentarea Celuilalt („tipic european” – 103
ocurenţe relevante);
(b) heteroimaginea românilor asupra europenilor este una preponderent pozitivă – cf. mai
ales 2.2.1. (d) şi (e);
(c) în percepţia românilor trăsătura definitorie a „europenilor” pare a fi funcţia lor
culturală şi civilizatoare (stereotip deconstruit adeseori în Occident în ultimele două decenii, dar
încă foarte activ în România) – cf. 2.2.1. (c) şi (e);
(d) Europa se defineşte mai degrabă prin produsele sale spirituale decât prin cele
„materiale” – cf. raportul dintre 2.2.1. (b) – 12,62% şi 2.2.1. (c) – 33,98%
(e) în general, raportul dintre un element tipic românesc şi unul tipic european tinde să se
configureze sub forma unui raport axiologic dintre negativ şi pozitiv.

3. Metafore conceptuale identitare în discursul românesc postintegrare (2007-2011)

3.1.1. În ceea ce priveşte imaginile Sinelui („românii despre români”), la data de 1 iulie
2012 motorul de căutare Google a înregistrat, pentru perioada 2007-2011, 2160 de ocurenţţe ale
expresiei tipic românesc (în toate cele trei forme flexionare ale sale), dintre care 1170 de
ocurenţţe relevante. Acestea acoperă următoarele sfere conceptuale:
(a) anomalii sociale şi instituţionale (servicii nesatisfăcătoare, calitate proastă, lipsă de
profesionalism): 520 de ocurenţe – 44,44%;
(b) produse/tehnologii: 123 de ocurenţe – 10,51%; dintre acestea: produse culinare: 83 de
ocurenţe – 7,09% din totalul general; băuturi: 24 de ocurenţe – 2,05%; cultură: 16 ocurenţe –
1,36%;
(c) trăsături morale:
- negative: 348 de ocurenţe – 29,74%; dintre acestea: „băşcălia”/„hazul de necaz” (75 de
ocurenţe – 6,41% din totalul general); înşelătoria/„ţeapa” (55 de ocurenţe – 4,70%); cerşetoria
(52 de ocurenţe – 4,44%); pasivitatea/laşitatea (37 de ocurenţe – 3,16%); figuri urbane „noi”,

978
precum „cocalarul” şi „piţipoanca” (33 de ocurenţe – 2,82%); mizeria (28 de ocurenţe – 2,39%);
altele (aroganţă, vulgaritate, nesimţire etc.): 68 de ocurenţe – 5,81%.
- pozitive: 16 ocurenţe – 1,36%.
(d) caracterul tradiţional (ruralism/ arhaicitate/ „conservatorism natural” etc.): 77 de
ocurenţe –6,58%;
(e) altele: 86 de ocurenţe – 7,36%.
3.1.2. Pe baza datelor de mai sus putem formula următoarele observaţţii:
(a) autoimaginea românilor rămâne şi în discursul public postintegrare (2007-2011) una
preponderent negativă, însă deficienţele sunt explicat într-o măsură mult mai mare prin anomaliile
instituţionale (44,44%, faţă de 33,28% în intervalul 2002-2006) decât prin trăsăturile morale
(29,74% faţă de 46,01% în intervalul 2002-2006); variaţia respectivă poate fi interpretată ca un
semn de modernizare, de depăşire a stereotipurilor identitare „înnăscute”;
(b) sporirea atitudinii critice faţă de anomaliile instituţionale (de la 33,28% la 44,44%) se
explică, totodată, prin creşterea exigenţelor faţă de instituţiile propriului stat în perioada
postintegrare;
(c) unele trăsături morale negative ilustrează anumite fenomene sociale recente (precum
migraţia şi cerşetoria practicată în Occident);
(d) se observă o diminuare a autoimaginilor privind „tradiţionalismul” generic (de la
10,66% la 6,58%), precum şi o deplasare a reprezentărilor către sfera de produse/tehnologii (cu
creştere de la 6,84% la 10,51%); ambele fenomene pot fi interpretate ca dovezi de adaptare la
condiţiile economiei de piaţă şi ale societăţii capitaliste.
3.2.1. În ceea ce priveşte imaginile Celuilalt („românii despre europeni”), la data de 1
iulie 2012 motorul de căutare Google a înregistrat, pentru perioada 2007-2011, 566 de ocurenţţe
ale expresiei tipic european (în toate cele trei forme flexionare ale sale), dintre care 289 de
ocurenţţe relevante. Acestea acoperă următoarele sfere conceptuale:
(a) date fizionomice, somatice, climatice: 19 ocurenţe – 6,57%
(b) produse/tehnologii: 42 de ocurenţe – 14,5%; dintre acestea: arhitectură: 23 de ocurenţe
– 7,95% din totalul general; produse culinare: 5 ocurenţe – 1,73%; automobile: 8 ocurenţe –
2,76%; alte produse/tehnologii: 6 ocurenţe – 2,07%;
(c) modele/fenomene/procese culturale şi ideologice: 91 de ocurenţe – 31,48%; dintre
acestea: pluralism, democraţie, libertate, dezvoltare regională: 18 ocurenţe – 6,22% din totalul
general; anomalii sociale şi instituţionale (formalism, birocraţie inutilă, indecizie,
contraperformanţă – îndeosebi în raport cu SUA): 15 ocurenţe – 5,19%; categorii ideologice: 12
ocurenţe – 4,15%; altele: 45 ocurenţe – 15,57%;
(d) trăsături morale: 103 ocurenţe – 35,64%; dintre acestea:
- negative: 54 de ocurenţe – 18,68%, care cuprind: monotonie, plictiseală, uniformizare
psihică, spirit de rutină: 33 de ocurenţe – 11,41% din totalul general; altele: 19 ocurenţe – 6,57%;
- pozitive (educaţie, toleranţă, plăcerea contemplaţiei, ironie fină ş.a.): 49 de ocurenţe –
16,95%;
(e) civilizaţie (în mod generic): 16 ocurenţe – 5,53%;
(f) altele: 18 ocurenţe – 6,22%.
3.2.2. Pe baza datelor de mai sus, putem formula următoarele observaţţii:
(a) heteroimaginea (sau, mai exact, imaginea „supranaţională”, a „Europei” ca întreg, de

979
vreme ce, începând cu 1 ianuarie 2007, şi România face parte din Uniune) prezintă în continuare
un interes mai redus decât autoimaginea (sau, în noile condiţii, faţă de imaginea naţională): 1170
vs. 289 de ocurenţe relevante;
(b) persistă asocierea „europenităţii” cu o funcţie culturală şi civilizatoare, deşi această
metaforă conceptuală identitară se află acum în regres;
(c) metaforele identitare eurocentrice sunt concurate acum puternic de metafore
eurosceptice, atât în planul modelelor culturale, cât şi în acela al trăsăturilor morale (de ex.,
trăsăturile morale negative – 18,68% sunt acum mai numeroase decât cele pozitive – 16,95%);
fenomenul se explică, probabil, prin confruntarea stereotipurilor idealizante asupra Europei cu
realitatea de membru efectiv al Uniunii Europene.

4. „Noi” = tipic românesc vs. tipic european

4.1. O ultimă întrebare a analizei noastre este în ce măsură românii se percep pe ei înşişi,
atât înainte, cât şi după ianuarie 2007, ca europeni şi, în general, cum situează emiţătorii din
perioada monitorizată fenomenele tipic româneşti în raport cu fenomenele tipic europene în cazul
în care cele două metafore conceptuale sunt co-ocurente în cadrul aceluiaşi discurs.
Pentru intervalul 2002-2006, motorul de căutare Google înregistrează o singură co-
ocurenţă, în care cele două concepte sunt opuse unul altuia: Filmul prezintă modalităţilor (sic!)
prin care tinerii îşi exprimă concepţiile şi personalitatea, tipic „europeană” (însă fără a nega
specificul românesc), cu ajutorul hainelor şi accesoriilor.
(http://www.google.ro/url?sa=t&rct=j&q=%E2%80%9EFilmul+prezint%C4%83+modali
t%C4%83%C8%9Bilor%E2%80%9D&source=web&cd=1&ved=0CCkQFjAA&url=http%3A%
2F%2Fwww.europa-la-
liceu.ro%2Fdownload%2Fdownloadurilink51_Europa%2520la%2520liceu%2520-
%2520finalul%2520povestii%2520din%25202006.doc&ei=amjAUOWCBYvGtAbly4C4Bg&us
g=AFQjCNEzgqwwjl4ipFCH4UFUNTp5eFOJLQ)
În schimb, pentru intervalul 2007-2011, se înregistrează 23 de co-ocurenţe, care pot fi
clasificate astfel:
(a) 8 ocurenţe în care tipic românesc se prezintă ca opus lui tipic european, dintre care:
- în 6 cazuri alteritatea e resimţită ca inferioritate românească;
- în 2 cazuri alteritatea e resimţită ca superioritate românească; de ex.: Românii au acel
umor taciturn, puţin sarcastic, mucalit şi deştept care fac un film tipic european şi static să pară
delicios de urmărit. (http://darkjade.wordpress.com/2010/12/02/horror-romanesc/)
(b) 15 ocurenţe în care tipic românesc e asimilat cu tipic european; dintre acestea:
- în 5 cazuri identitatea e resimţită ca o formă de superioritate;
- în 10 cazuri identitatea e resimţită ca o dovadă de inferioritate; de exemplu: acum ce să
zic... omul este prins între două forţe care-i influenţează atât deciziile, cât şi viaţa, asta sau
cealaltă... iar din perspectiva asta, neutralitatea devine un ţel cam greu de atins, mai ales în
condiţiile în care structura noastră mentală tipic europeană este uşor deformată
(http://www.roportal.ro/ discutii/topic/33260-a-fi-sau-a-nu-fi-neutru/)
4.2. Pe baza datelor de mai sus putem formula următoarele observaţţii:
(a) raportată la ocurenţele singulare (tipic românesc sau tipic european: 1170 + 289 =
1459), ocurenţele simultane (23 la număr) indică o asumare încă destul de redusă de către români

980
a identităţii europene şi după integrarea oficială în Uniune;
(b) raportată, însă, la numărul de ocurenţe din perioada preintegrare (1), în perioada
postintegrare se înregistrează o creştere extrem de semnificativă a conştientizării/asumării
identităţii europene în România.

5. Concluzii
În urma analizei comparative a discursului public românesc din perioada pre- (2002-
2006), respectiv postintegrare (2007-2011), se impun următoarele constatări:
(a) înainte de integrare, autoimaginea preponderent negativă a românilor era contrapusă de
către aceştia heteroimaginii preponderent pozitive a „europenilor”;
(b) autoimaginea românilor nu s-a schimbat fundamental în perioada postintegrare;
(c) heteroimaginea „europeanului” s-a schimbat, în percepţia românilor, mai ales în sensul
accentuării elementelor sale negative;
(d) românii se definesc, deocamdată, într-o proporţie destul de redusă ca „europeni”;
(e) atunci când se produce, asumarea identităţii europene de către români se realizează în
momentul de faţă mai ales pe baza identificării unor trăsături negative comune.

Bibliografie:
BELLER, Manfred, LEERSSEN, Joep, eds. (2007). Imagology: The Cultural Construction
and Literary Representation of National Characters: A Critical Survey. Amsterdam/ New
York, NY.
GIBBS, Raymond W., Jr. (1994). The Poetics of Mind: Figurative Thought, Language and
Understanding. Cambridge: Cambridge University Press.
LAKOFF, George (1987). Women, Fire, and Dangerous Things: What Categories Reveal
about the Mind. Chicago – London: University of Chicago Press.
LAKOFF, George, JOHNSON, Mark (1980). Metaphors We Live by. Chicago – London:
University of Chicago Press.
LAKOFF, George, JOHNSON, Mark (1999). Philosophy in the Flesh: The Embodied Mind
and Its Challenge to Western Thought. New York: Basic.
LAKOFF, George, TURNER, Mark (1989). More Than Cool Reason: A Field Guide to
Poetic Metaphor. Chicago – London: University of Chicago Press.
MÜLLER, Cornelia (2008). Metaphors Dead and Alive, Sleeping and Waking: A Dynamic
View. Chicago – London: The University of Chicago Press.
STEEN, Gerard J., DORST, Aletta G., HERRMANN, J. Berenike, KAAL, Anna A.,
KRENNMAYR, Tina, PASMA, Trijntje (2010). A Method for Linguistic Metaphor
Identification: From MIP to MIPVU. Amsterdam/Philadelphia: John Benjamins
Publishing Company.

981
 UTILIZAREA PROCEDEULUI MAPTASK ÎN PROIECTELE ATLAS
MULTIMEDIA PROSODIQUE DE L’ESPACE ROMAN (AMPER-ROM)
ŞI ATLASUL MULTIMEDIA PROZODIC ROMÂN (AMPRom)
The Usage of the MapTask Procedure in AMPER and AMPROM

Scientific Researcher Dr. Anca – Diana Bibiri,

Scientific Researcher Dr. Oana Panaite,
Prof. Dr. Adrian Turculeţ,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi

Abstract
The paper intends to present the MapTask techniques used in the dialectal prosodic
survey in the projects AMPER (Atlas Multimedia Prosodique de l’Espace Roman) şi
AMPROM (Romanian Multimedia Prosodic Atlas). The MapTask is a validated technique in
which two subjects work together to complete the task of navigating a map. They talk on the
basis of two maps of a place (real or imaginary ), with little diferences between them, in order
to reproduce the same route. The aim of this technique is that it offers the opportunity of
comparing in order to confirm and complete the prosodic patterns as those used in fixed
corpora.

Keywords: MapTask, multimedia prosodic atlas, dialectal survey, AMPER, AMPRom.

1. Procedeul interactiv numit maptask este o metodă relativ nouă şi mult utilizată, în
prezent, de culegere a materialului lingvistic de limbă vorbită. Deşi preocupările pentru limba
vorbită au o lungă tradiţie, începând cu retorica antică, preocupată de vorbirea frumoasă şi
persuasivă, lingvistică modernă s-a ocupat multă vreme preponderent de cercetarea textelor
scrise, cu excepţia stilisticii şi, mai ales, a dialectologiei, al cărei obiect de cercetare sunt
varietăţile diatopice ale limbii, cu o formă de existenţă eminamente orală. De altfel, toate
metodele de culegere a limbii vorbite au ca sursă directă sau indirectă procedeele folosite de
dialectologi.
La crearea conceptului modern de „limbă vorbită“ un rol important l-a avut distincţia
făcută de Ludwig Söll (Gesprochenes und geschriebenes Französisch, Berlin: E. Schimdt,
Grundlagen der Romanistik, 1974) – pe baza datelor din franceză, una din limbile în care
deosebirile dintre „scris“ şi „vorbit“ sunt mai evidente – între realizarea materială (medială):
code phonique vs. code graphique şi cea conceptuală: langue parlé vs. langue écrit a limbii,
abordarea nivelului transfrastic, textual, teoria actelor de limbaj (spech-act-theorie: Austin,
Searle). Conceptul de „limbă vorbită“: code phonique şi langue parlé a fost preluat de Peter
Koch&Wulf Oesterreicher (Gesprochene Sprache in der Romania: Französisch, Italienisch,
Spanisch, Tübingen: Niemeyer, 1990) şi inclus în lingvistica varietăţilor unei limbi şi integrat
de lingvistul Eugen Coşeriu într-o „arhitectură a limbii“ (Eugenio Coseriu, Introducere în
lingvistică, Editura Echinox, Cluj, 1995). Aproximativ în aceeaşi perioadă (1972-1979) cercul
lingvistic de la Freiburg condus de Hugo Steger realizează primul corpus amplu de texte ale
limbii germane standard vorbite.

982
 Metodele de culegere a limbii vorbite – care îşi au baza în ancheta dialectală clasică –
au fost dezvoltate de direcţii lingvistice mai noi, ca sociolingvistica, etnometodologia,
textologia, analiza dialogului, analiza conversaţiei, lingvistica contrastivă de orientare
preponderent lingvistică sau didactică. Recunoscându-se faptul că funcţia principală a limbii
este cea de comunicare şi că se realizează mai ales prin dialog - „forma prin excelenţă a
interacţiunii lingvistice“, corpusurile de limbă vorbită au fost concepute, în primul rând, ca
înregistrări de texte în formă dialogată.
Pentru limba română vorbită au fost alcătuite o serie de corpusuri de acest fel, cum
sunt: Corpusul Moldovenesc de limbă română vorbită (vezi Klaus Bochmann, Vasile
Dumbravă (ed.), Limba română vorbită în Moldova istorică, vol. I-II, Leipzig: Leipziger
Universitätsverlag, 2000, 2002), CORV (Laurenţia Dascălu Jinga, Corpus de română vorbită
(CORV), Eşantioane, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002), IVLRA (Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu (coord.), Interacţiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv). Schiţă
de tipologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2002), IV II (Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu (coord.), Interacţiunea verbală (IV II). Aspecte teoretice şi aplicative. Corpus,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007), ROVA (Laurenţia Dascălu Jinga
(Coord.), Româna vorbită actuală (ROVA): corpus şi studii, Editura Academie Române,
Bucureşti, 2011).
Numele metodei de care ne ocupăm a fost impus pentru prima dată (la Universitatea
din Edinburgh, la Human Communication Research Centre – HCRC) prin utilizarea sa la
obţinerea unui corpus amplu de dialoguri pentru limba engleză: HCRC: Map Task Corpus
(Anderson et alii, 1991), ulterior fiind preluat şi de corpusuri mari ale altor limbi, de exemplu
italiana. Textele orale dialogate obţinute pot fi folosite pentru cercetarea aspectelor diferite ale
comportamentului verbal al unor indivizi care participă la o activitate comună, dar cel mai
mult au fost utilizate la analiza dialogului/a conversaţiei cu structuri, acte şi mărci specifice:
acte iniţiative şi reactive, structuri argumentative, enunţuri metacomunicative, utilizarea
modalizatorilor, mărci interactive (de structuare a dialogului, de control, de schimbare a
rolului: turn-taking, fatice, de ezitare, corectare) etc.
În ciuda posibilităţilor relativ limitate prin tematica sa, MapTask-ul a cunoscut şi
continuă să se bucure de o largă utilizare mai ales pentru obţinerea corpusurilor de limbă
vorbită din cel puţin două motive aparente: a. interacţiunea la care sunt provocaţi vorbitorii
facilitează obţinerea unor texte orale dialogate; b. pentru vorbitorii moderni practica efectuării
unor călătorii/excursii imaginare cu ajutorul materialelor cartografice: hărţi, schiţe, planuri
urbane etc. este obişnuită/frecventă şi se realizează verbal prin „dialoguri uzuale“.
Mai important este însă faptul că cercetătorul poate „programa“ sau „provoca“ reacţii
verbale ale informatorilor şi fenomene lingvistice: cuvinte, expresii, construcţii sintactice şi
dialogale prin alegerea obiectelor (care pot fi însoţite de denumirea lor) reprezentate pe schiţă,
prin dispunerea lor, prin diferenţele dintre schiţele cu care lucrează subiecţii: prezenţa vs.
absenţa unor realii, situarea lor în altă ordine etc. Cercetătorul poate interveni în dialogul
subiecţilor, atunci când este nevoie, îndreptându-i într-o anumită direcţie, sugerând sau
propunând direct anumite fenomene lingvistice. În felul acesta se pot obţine în mod
concentrat datele lingvistice urmărite şi care ar fi mai greu de extras din dialoguri reale
înregistrate. Pot fi controlate, de asemenea, mai bine efectele contextului lingvistic şi
extralingvistic.
983
 2. Tehnica MapTask-ului constă în obţinerea unor conversaţii dialogate, de regulă,
între doi vorbitori care participă la o acţiune comună – o călătorie imaginară într-o localitate
(oraş sau sat) realizată pe baza a două schiţe cartografice (vezi anexa 1), pe care sunt fixate
posibile „obiective turistice“, instituţii publice, clădiri, monumente, magazine, parcuri sau
copaci izolaţi, fântâni, poduri etc. Diferenţele dintre cele două hărţi rezultă din manipularea
sistematică a unei variabile în proiectare – măsura în care elementele contrastive sunt partajate
între perechile de hărţi. Hărţile prezintă caracteristici comune în cazul în care o formă
identică şi eticheta ei apar pe ambele hărţi ale celor doi participanţi şi caracteristici diferite
prin trăsătura absent/prezent : unele realii se află doar pe una din hărţi sau sunt altfel
poziţionate. Diferenţele dintre schiţe provoacă întrebări şi răspunsuri pentru identificarea
obiectelor reprezentate. Pe ambele schiţe sau numai pe schiţa celui care are rolul principal în
interacţiune se trasează ruta de parcurs, cu punctul de plecare şi cel final. În cazul când nu are
trasată ruta, al doilea participant trebuie să o identifice, cu ajutorul întrebărilor, şi să o
schiţeze pe harta sa.
Subiecţii sunt aşezaţi la mică distanţă, faţă în faţă, cu hărţile puse în aşa fel (de ex., pe
mese înclinate), încât fiecare să nu vadă harta celuilalt. Dintre cei doi participanţi la acest
procedeu, unul dintre ei este Instructor (Giver), iar celălalt este subiectul care răspunde
(Follower). Printre variabilele independente ale procedeului se numără: conversaţia este
dialogică (face-to-face); partenerii se află în contact auditiv şi optic, spaţial şi temporal;
familiaritatea rezultă, de regulă, din faptul că interactanţii care participă la această acţiune
socială (interpersonală) comună se cunosc; astfel, se creează o atmosferă destinsă, în care cei
doi discută fără constrângeri, uitând de prezenţa microfonului şi nesimţind tensiunea pe care
acesta o induce, de obicei. Aceste trăsături ale situaţiei de vorbire date favorizează
spontaneitatea. Pe de altă parte, rolurile asimetrice – unul dintre vorbitori este cel care
informează despre traseul de parcurs (Giver), iar celălalt este cel care urmăreşte (Follower) şi
desenează ruta indicată – şi fixarea temei prin schiţa topografică au implicaţii asupra
spontaneităţii acestui tip de conversaţie naturală „aranjată“, ceea ce justifică denumirea
corpusului obţinut ca „semispontan“.
Dialogurile obţinute cu metoda MapTask sunt alcătuite, de regulă, din propoziţii
scurte, organizate în secvenţe care durează cca 10-20 de minute, pentru a permite un bun
schimb (turn-taking) între cei doi participanţi, cu relativ puţine întreruperi. Ele sunt transcrise
şi adnotate după cerinţele cerute de necesităţile cercetării ştiinţifice.

3. Proiectul primului atlas prozodic romanic: Atlas Multimédia Prosodique de l'Espace

Roman (AMPER), iniţiat de M. Contini şi aflat în plin „şantier“ şi-a propus cercetarea
modelelor prozodice ale limbilor şi dialectelor romanice pe baza a trei corpusuri care reflectă
trei nivele stilistico-pragmatice: un corpus „fix“ format dintr-o listă de propoziţii structurate
după criterii fixe morfo-sintactice şi silabico-accentuale; un corpus „semispontan“ realizat, de
preferinţă, cu metoda MapTask şi un corpus „spontan“ format din înregistrări libere.
AMPER-ROM, adică partea din atlasul romanic consacrată limbii române şi
dialectelor ei, aplică metodologia comună, care prevede şi înregistrarea unui corpus
semispontan realizat cu ajutorul procedeului MapTask. În privinţa acestui corpus
semispontan, echipa care lucrează la AMPER-ROM a întâmpinat unele probleme legate de

984
aplicarea procedeului MapTask, mai ales în mediu rural, unde vorbitorii sunt mai puţin sau
deloc obişnuiţi cu descifrarea unei schiţe cartografice şi realizarea unei călătorii „imaginare“
pe baza acesteia. Activităţile verbale ale vorbitorilor se realizează pe baza unor „modele de
texte“ recunoscute ca atare şi aplicate de vorbitori. Aceasta explică ezitările şi chiar refuzul
unor informatori – de altfel buni – de a aplica acest procedeu pentru ei insolit. În unele cazuri,
anchetatorul a fost nevoit să renunţe la aplicarea procedeului MapTask, înlocuindu-l printr-o
înregistrare a unor conversaţii între informatori sau între anchetator şi subiecţi.
Pe hărţile interactive utilizate în cadrul anchetelor dialectale prozodice pentru realizarea
atlaselor AMPER-ROM şi AMPRom sunt dispuse un anumit număr de elemente (Mapa A),
care nu se regăsesc toate pe cea de-a doua hartă (Mapa B); aceasta din urmă va fi completată
cu elementele lipsă, pe măsură ce sunt identificate în cadrul procesului de comunicare
interactivă. Iniţiatorul dialogului (Giver) porneşte de la un element etichetat ca punct de
început (în cazul nostru, cetatea), iar respondentul (Follower) urmează ruta indicată, pe
parcursul deplasării pe itinerarul propus de comun acord. Prin întrebări şi răspunsuri de
orientare în spaţiul geografic descris, cei doi actanţi discută astfel încât să identifice obiectele
dispuse pe hărţi. În momentul în care cel care urmează instrucţiunile sesizează absenţa unui
„obiectiv“, acesta este marcat/trasat pe harta sa. Se continuă astfel ruta, până când traseul este
complet şi pe harta interlocutorului, ajungându-se la punctul final (de exemplu, mănăstirea).
Anchetatorul intervine ori de câte ori este nevoie, pe parcursul desfăşurării procesului de
comunicare, pentru a-i ajuta pe participanţi, în anumite cazuri, să utilizeze acele structuri prin
care să provoace faptele lingvistice necesare cercetării ştiinţifice întreprinse.
Pe cele două hărţi se regăsesc caracteristicile şi elementele (unităţile sintactice şi
lexemele utilizate) folosite în corpusul fix AMPER-ROM şi AMPRom. Astfel, din
chestionarul AMPER-ROM sunt preluate în hărţile interactive cele trei substantive trisilabice:
nevasta (paroxiton), pasărea (proparoxiton) şi un căpitan (oxiton) (care împreună cu articolul
nehotărât formează un grup accentual tetrasilabic; forma verbală vede, şapte determinări
adjectivale: frumoasă, harnică, tinerea, galbenă; elegant, amabil, repede şi una substantivală:
(pasărea) papagal. Chestionarul AMPRom cuprinde enunţuri în care se folosesc diferite
structuri sintactice (structuri VO (cu subiect inclus); structuri VS/SV; structuri care conţin
diferite tipuri de întrebări: parţiale, alternative, de confirmare; structuri care cer intonaţia de
suspensie (de continuitate); structuri în care se urmăreşte exprimarea mijloacelor prozodice
de reliefare a raportului de subordonare; structuri exclamative; structuri care conţin
enumerări; structuri afective) şi lexeme accentuate diferit care vor fi utilizate în procedeul
MapTask: substantive: piaţă, portocale, mandarine, mama, tata, soră etc.; verbe: a veni, a
cumpăra, a coace, a se duce, a pleca etc.; determinanţi adjectivali, pronominali şi
prepoziţionali etc.
Participanţii la MapTask sunt de vârstă medie (între 30-60 de ani), unii dintre ei au studii
elementare, alţii studii superioare şi sunt vorbitori nativi ai dialectului respectiv pentru a
surprinde cât mai bine specificul intonaţiei din zona în care se desfăşoară ancheta dialectală
prozodică.
Fişierele dialogului MapTask-ului sunt înregistrate în format digital (cu extensia .wav –
Waveform Audio File Format) cu un reportofon MARANTZ; unda sonoră are o frecvenţă de

985
48 Hz; înregistrările se fac într-un mediu liniştit, fără zgomote de fundal, iar participanţii nu
sunt distraşi de alte persoane sau întrerupţi de anumite zgomote, telefoane mobile etc.
În transcrierea dialogurilor în cadrul MapTask-ului se ţine cont de următoarele
elemente:
• vorbitorii sunt înregistraţi ca Giver şi Follower
• cuvintele neadaptate sistemului românesc sunt scrise cu italice;
• elementele non-lingvistice/non-verbale (ca de exemplu, râsul, tusea, ezitările)
sunt redate între paranteze;
• la final este precizat timpul alocat înregistrării dialogului respectiv.
Transcrierea este urmată de o scurtă prezentare a participanţilor la dialog: profesia,
locul naşterii, vârsta şi iniţialele persoanelor implicate în procesul de comunicare (vezi anexa
2).
Scopul aplicării acestui procedeu este acela de a obţine aceleaşi contururi intonative
sau aceleaşi modele (pattern-uri) intonaţionale ale elementelor utilizate în corpusul semiliber
cu cele folosite în corpusul fix. La o primă analiză, putem aprecia că există similitudini între
pronunţiile informatorilor, indiferent de corpusul obţinut, chiar dacă aplicarea chestionarelor
este oarecum „controlată”.
Sistemul interactiv MapTask utilizat în domeniul prozodiei, are rolul de a furniza
materiale care să confirme sau să întregească modelele prozodice obţinute prin înregistrarea
chestionarului fix (există situaţii în care apar diferite modele prozodice care nu le cuprind
acele modele intonative din corpusul fix). Faţă de înregistrările unor texte orale dialogate
spontane (înregistrările unor conversaţii între informatori sau între anchetatori şi informatori)
MapTask-ul dă posibilitatea de a obţine cuvinte, enunţuri de diferite structuri şi modalităţi
similare celor din corpusul fix cu ajutorul realiilor lingvistice reprezentate pe hartă (inclusiv
cu denumirea lor), dispunerea lor în spaţiu, lipsa unor detalii etc. Pentru verificarea
modelelor/contururilor intonative specifice limbii române, procedeele de tipul MapTask
facilitează verificarea valorii parametrilor acustici pentru fiecare vocală şi acreditează
caracterul natural/naturalitatea elementelor conţinute în corpusul fix.

Bibliografie:
Brown, G., Andersen, A., Yule, G., Shillcock, R. (1983), Teaching talk, Cambridge, U.K.,
Cambridge University Press.
Anderson, Anne, Miles Bader, Ellen Gurman Bard, Elizabeth Boyle, Gwyneth Doherty, Steve
Garrod, Stephen Isard, Jacqueline Kowtko, Jan McAllister, Jim Miller, Catherine
Sotillo, Henry Thompson& Regina Weinert (1991) The HCRC Map Task Corpus
Language and Speech 34(4).
Refice, Mario, Michelina Savino & Martine Grice (1997), A contribution to the estimation of
naturalness in the intonation of Italian spontaneous speech. „Eurospeech“ 1997, vol. 2.
Romano, A., Lai, J-P., Roullet, S. (2005), La méthodologie AMPER, „Géolinguistique“, hors
série 3, Université Stendhal-Grenoble 3, Centre de Dialectologie.
Savino, Michelina (2006), Strategie prosodiche di turnazione in dialoghi italiani Map Task.
„Atti del VI Convegno Nazionale dell’AItLA (Associazione Italiana di Linguistica
Applicata)“.

986
Adrian Turculeţ, Ana-Maria Minuţ. De la AMPER la AMPRom (2007), în Luminiţa Hoarţă
Cărăuşu (coord.) Rezultate şi perspective actuale ale lingvisticii româneşti şi străine,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi,.
Adrian Turculeţ (ed.), La variation diatopique de l'intonation dans le domain roumain et
roman (2008), Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
Adrian Turculeţ. Un nou atlas lingvistic romanic: AMPER (2007), în „Studii şi cercetări
lingvistice“, 2007, ianuarie-iunie, Bucureşti.
Adrian Turculeţ, Oana Beldianu, Anca-Diana Bibiri (2012), Pentru un Atlas multimedia
prozodic român (AMPRom), în Colocviul Internaţional ,,Filologia modernă: Realizări şi
perspective în context european. Abordări interdisciplinare în cercetarea lingvistică şi
literară“, Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie, Chişinău.

Acknowledgements: Lucrarea a fost realizată cu finanţare din Programul Operaţional Sectorial

Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul „Dezvoltarea capacităţii de inovarea şi creşterea impactului
cercetării prin programe post-doctorale“ POSDRU/89/1.5/S/49944.

987
Anexa 1. Exemple de hărţi

988
989
Anexa 2. Mostre de dialoguri între subiecţii participanţi la realizarea corpusului semiliber:

a. Dialogul dintre subiecţii din localitatea Bocşa, judeţul Sălaj:

G.O.: Acela ce ne salută. Cum îl vezi tu pe acela?

M.Ş.: Mândru… (râde)
G.O.: Mândru, dar…
M.Ş.: …mare
G.O.: Şi mare. Dar eu zic că-i tare elegant. Un căpitan elegant! Care ne salută…
M.Ş.: Dacă zici dumneata…e… cum vrei.
G.O.: Dar unde crezi tu, vecină, că lucrează căpitanul acela?
M.Ş.: Apoi eu gândesc că …oarece unitate militară ar fi acolo…
G.O.: Dar, ştii cum îi numele/cum se numeşte acea unitate? Se numeşte altcumva…
M.Ş.: Apoi, poate eu nu oi ştii atâtea…
G.O.: La cazarmă, la cazarmă. Aşa se zice…
M.Ş.: La cazarmă…
G.O.: Acolo lucrează căpitanul acela elegant.
M.Ş.: Apoi, trebuie să mai fie mulţi de-aceia acolo…
G.O.: Da sigur că sunt… Nu toţi sunt căpitani… Şi amabili…Sunt unii şi eleganţi şi amabili.
Sigur că da…

Informaţiile despre participanţii MapTask-ului:

Informaţii despre Giver
- Nume: G.O.
- Profesia: învăţător
- Vârsta: 56 de ani
- Localitatea: Bocşa, judeţul Sălaj.

Informaţii despre Follower

- Nume: M.Ş.
- Profesia: consilier administrativ
- Vârsta: 36 de ani
- Localitatea: Bocşa, judeţul Sălaj.

b. Dialogul dintre subiecţii din localitatea Târgovişte, judeţul Dâmboviţa:

I.P.: Ia uite, ce se vede pe stânga?

S.M.: Cred că e o piaţă.
I.P.: Da, cred că e o piaţă… Uite sunt oameni…
S.M.: Intrăm?
I.P.: Haide să intrăm. Să cumpărăm nişte fructe
S.M.: Intrăm?
I.P.: Da, intrăm…
S.M.: Ce vrei să cumpărăm? Mere sau portocale?

990
I.P.: Hai să luăm nişte mere…
S.M.: Mai bine mere, sunt mai bune, pe sezonul ăsta…
I.P.: Uite o doamna, o nevastă…
S.M.: O fi nevasta căpitanului care se vede peste drum?
I.P.: Da, cred că e nevasta căpitanului că par…
S.M.: da, pare că se cunosc…
I.P.: da… Şi ce are în mână? O colivie cu un papagal?
S.M.: Da. Probabil a cumpărat un papagal?
I.P.: Probabil vrea să dea papagalul căpitanului, să-i facă un cadou.
S.M.: Un cadou…
I.P.: Şi acolo unde-i căpitanul ce se vede? Cred că-i o cazarmă.
S.M.: Da. Şi iese din cazarmă…Probabil a fost acolo căpitanul.
I.P.: Uite, se întâlnesc…
S.M.: …şi se salută. E clar că se cunosc…
I.P.: si uite …
S.M.: Nevasta e frumoasă!
I.P.: Ce frumoasă este!
S.M.: Căpitanul este un domn foarte prezentabil…
I.P.: Este elegant. Căpitanul este elegant!
S.M.: Da.
I.P.: Uite că îi dă papagalul. Am avut dreptate…

Informaţiile despre participanţii MapTask-ului:

Informaţii despre Giver
- Nume: I.P.
- Profesia: profesoară
- Vârsta: 56 de ani
- Localitatea: Târgovişte, judeţul Dâmboviţa.
Informaţii despre Follower
- Nume: S.M.
- Profesia: studentă
- Vârsta: 21 de ani
- Localitatea: Târgovişte, judeţul Dâmboviţa.

c. Dialogul dintre subiecţii din localitatea Bucureşti

A.L.: Nu, n-o luăm pe-acolo. Ascultă-ţi nevasta tinerea. O luăm pe la Arcul de Triumf.
H.T.: Păi o luăm pe acolo, dar dacă dăm de un căpitan de poliţie o să ne zică că e oprit drumul
şi ne-arată…
A.L.: Un căpitan. Ce ne pasă nouă de un căpitan? E un călător elegant…
H.T.: Ei, şi ce dacă e elegant?
A.L.: Tu fă cum spun eu. Eu sunt o nevastă harnică.
H.T.: Nevasta harnică.. nu înseamnă că neapărat nu are în cap o colivie cu pasărea galbenă
sau pasărea papagal, care-i şopteşte tot felul de idei proaste.
A.L.: Vorbeşti ca un căpitan repede.
H.T.: Ce căpitan repede, măi? Un călător elegant care sunt trebuie să aleagă totdeauna drumul
bun. Aşa că, puţin îmi pasă mie de …un căpitan elegant, de.. (ăă), nevasta papagal, de pasărea
papagal sau nu mai ştiu eu ce…
991
A.L.: Hai să ne luăm după pasărea galbenă.
H.T.: Pasărea galbenăăă… Ce pasăre galbenă? (râde)
A.L.: (râde) E o pasăre vopsită.
H.T.: Pasărea galbenă care aleargă după nevasta harnică, cu căpitanul elegant, un căpitan
repede… Asta e tot…

Informaţiile despre participanţii MapTask-ului:

Informaţii despre Giver
- Nume: A.L.
- Profesia: informatician
- Vârsta: 36 de ani
- Localitatea: Bucureşti.

Informaţii despre Follower

- Nume: H.T.
- Profesia: informatician
- Vârsta: 34 de ani
- Localitatea: Bucureşti.

992
 VALENŢE SEMANTICO-STILISTICE ALE TIMPURILOR VERBALE
ÎN LIMBA ROMÂNĂ. PREZENTUL ŞI VIITORUL INDICATIVULUI
Semantical-Stylistic Values of Verbal Tenses in Romanian

Assistant Prof. Dr. Valerica SPORIŞ,

„Lucian Blaga” University of Sibiu

Abstract

This paper is intended as an interdisciplinary research, with a view to highlighting an aspect of the
semantic and stylistic field of the Romanian verb: the category of tense. The “semantic field of temporality”
comprises three sub-fields: the past, the present and the future, which represent at the same time “the reference
tenses”. There are many cases in which the adverbials and other temporal determiners joining the verb identify
the reference tense or carry the semantic load: extended present/future, iterative present/future, close
present/future. In affective speech and in literary style, the boundaries of the verb tenses disappear. In stories
grammar tense does not overlap ontological tense or aesthetic tense (the tense used for telling the events, the
narrative tense, the tense of the utterance, the tense of the reception). The three values of the narrative tense:
order, duration and frequency ensure the multifunctional values of the verb. The discrepancy between the
chronological order of events and the order in which they are related (temporal discontinuity) entails
a(na)chronies which are embodied by prolepsis or by analepsis. The writer/speaker can use the present in his
speech/writing with reference to the past (the historical present, the narrative present, the dramatic present), or
with reference to the future (the present with future meaning). At its turn, the future (the instantaneous future, the
future of politeness) can substitute the present. As a grammar category, characteristic to the verb, the tense has
different embodiments according to some characteristics (temporal, aspectual, modal). Thus, the verb tenses can
highlight a series of secondary and connotational meanings, enriching the stylistic register of linguistic facts.

Keywords: the category of tense, reference tense, a(na)chrony, present, future, the Indicative mood.

Timpul reprezintă una dintre dimensiunile fundamentale ale universului. „Câmpul

semantic al temporalităţii” conţine trei subcâmpuri de interes: trecut (tt), prezent (t0) şi viitor
(tv), acestea constituind şi „timpurile de referinţă”1. Timpul gramatical „îşi are originea în
raportul dintre temporalitatea procesului de comunicare lingvistică şi temporalitatea acţiunii
verbului”2.
Alături de spaţiu, timpul se constituie într-o categorie narativă. Cele trei valori ale
timpului narativ: ordinea, durata şi frecvenţa asigură polifuncţionalitatea verbului. În
naraţiune, graniţele dintre timpurile verbale nu se respectă, deoarece timpul gramatical nu se
suprapune timpului ontologic/real/existenţial sau timpului artistic (timpul evenimenţial,
timpul naraţiunii/enunţării, timpul receptării). Modificarea ordinii temporale
(discontinuitatea temporală) provoacă a(na)cronii, care se manifestă sub forma analepsei →
salt în trecut: „Alexandru parcă o vede… Era astă-toamnă. Se dusese şi el la o şedinţă a
Cenaclului literar (…). Văzuse afişul şi rămăsese foarte surprins (…). Şi hotărâse să
participe neapărat.” (George Şovu, Declaraţie de dragoste) sau sub forma prolepsei → salt în
viitor: „Semeţ, viteaz şi războinic, calităţi înnăscute naţiei lui, (…), îl vom vedea în cursul
acestei istorii, unde va juca o rolă mare şi însemnată (…).”; „Vai! scriam aceste rânduri în

1
Gramatica limbii române [GALR], I, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, p. 394.
2
Dumitru Irimia, Morfo-sintaxa verbului românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997, p.
117.

993
anul 1847. Cine îmi vrea fi zis atunci că abia un an va trece, şi inima-mi va fi şi mai crud de
durere ispitită. Era în vremea unei frumoase deşteptări naţionale (…).” (N. Bălcescu, Românii
supt Mihai-Voievod Viteazul).
În calitate de categorie specifică verbului, timpul „plasează temporal acţiunea,
stabileşte cronologia evenimentelor şi durata acestora, dă coerenţă unui text, jucând un rol
decisiv în organizarea acestuia”3. Categoria gramaticală a timpului cunoaşte varii forme de
realizare, definindu-se din două mari perspective:
- prin raportarea acţiunii/evenimentului/stării la momentul vorbirii/enunţării: „Acum e
sâmbătă, (…). Peste o oră va trebui să fie la o nouă dezbatere din cadrul Cercului de filozofie
pe care-l conduce Socrate, (…).” (George Şovu, Declaraţie de dragoste);
- prin raportarea acţiunii/evenimentului/stării la aspectul procesului: „Au prins să bată
clopotele de furtună. (…) Şi băteau mai tare clopotele.” (Eusebiu Camilar, Stejarul din
Borzeşti) – aspect incoativ → aspect continuativ.
Dincolo de trăsăturile specifice (temporale, aspectuale, modale), timpurile verbale pot
actualiza o serie de semnificaţii derivate, conotative, îmbogăţind astfel registrul stilistic al
faptelor lingvistice. Deseori, mărcile adverbiale şi celelalte determinări temporale care
însoţesc verbul identifică timpul de referinţă sau atribuie acestuia diverse nuanţe semantice.
De exemplu, determinările temporale de genul: de acum (înainte), (începând) de mâine, până
la anul, pe parcursul anului, de ceva timp, de mult timp, de mulţi ani, în timp ş.a. „extind”
acţiunea exprimată de verb, conferindu-i un aspect durativ. Prezentului extins, menţionat de
autorii GALR4: „– Dragul meu Allan, eşti pierdut fără putinţă de scăpare de-acuma…”
(Mircea Eliade, Maitreyi); „«Ali-Gian-Hogea, câţi ani sunt de când mănânc sarea şi
pâinea ta?» «Sunt douăzeci de ani», răspunse turcul.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-
Voievod Viteazul); „Sunt trei ani de când te cat” (Iancu Jianul), îi adăugăm viitorul extins,
mult mai rar întâlnit în exprimare: De mâine înainte nu vei mai absenta de la cursuri!
Acţiunile/evenimentele/stările se pot repeta la anumite intervale de timp, însă valoarea
semantică iterativă5 o dau anumite determinări temporale care însoţesc verbul: ori de câte ori,
zilnic, zi de zi, săptămânal, lunar, anual, din când în când, întruna, timp de…, tot, mai ş.a.:
- prezentul iterativ: „(…) da o dată, de două ori pe lună tot îşi ia ţoaşca de piele (…).”;
„E tot filmul de-aseară, reluare, dar el îl mai vede o dată.” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă
pierdută);
- viitorul iterativ: Pacientul va veni lunar la control.; „– (…) Am să mă mai gândesc
la premiu.” (Al. Andrei, Zăpezile iubirii, II).
Când două acţiuni/evenimente/stări exprimate prin verbe aparţinând aceluiaşi timp de
referinţă se situează temporal în imediata vecinătate, se vorbeşte despre timpuri verbale „de
proximitate”. Alături de viitorul de proximitate6: „(…) Fiţi sigur că vă vom anunţa îndată ce
va sosi ceva.” (I. L. Caragiale, La poştă); „Are s-o şteargă Leana, dacă au s-o cheme (…).”
(Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută), putem avea în vedere şi prezentul de
proximitate: „Cum mă vede, opreşte trăsura (…).” (I. L. Caragiale, Bacalaureat); „şi voi
3
Crina Herţeg, Valori semantico-stilistice ale verbului, în Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica,
nr. 8/1, Alba Iulia, Editura Universităţii „1 Decembrie 1918”, 2007, p. 258.
4
GALR, I, ed. cit., p. 408-409.
5
Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Bucureşti, Editura Vox, 1996, p. 241; GALR, I, ed.
cit., p. 410, 444 ş.a.
6
GALR, I, ed. cit., p. 442.

994
tocmai acum plecaţi spre sud / când ceru-i aiurit şi descusut / când se confundă bocetul cu
naţia?” (Mircea Dinescu, Exil).
Prezentul şi viitorul sunt „forme « vii »”7, deoarece prezintă faptele fie în desfăşurarea
lor actuală, fie din perspectiva aşteptării realizării lor.
I. Prezentul prototipic se caracterizează prin mărcile: [+Simultaneitate/+Coincidenţă
cu t0], [+Real], [-Perfectiv]. Aici încadrăm prezentul de actualitate/instantaneu8: „Primăria
Mediaş îi premiază pe elevii olimpici” (titlu ştire, în Sibiu 100%, nr. 211, 10-16 noiembrie
2012, p. 6). Prezentul de actualitate este apt să reproducă un comentariu jurnalistic (ştire,
reportaj, comentariul unui eveniment sau joc sportiv ş.a.), transmis în direct, la radio sau la
televiziune: „Astafei este blocat de Oros.; Preia pe piept Oros.; Gazul stă foarte bine în
ofensivă.” (Fotbal, DigiSport 1, 19 noiembrie 2012) sau un comentariu ştiinţific
(demonstraţii, explicaţii): „Se iau 100 g pilitură de fier şi 50 g floare de sulf, care se amestecă
cu atâta apă încât să se formeze o pastă groasă de consistenţa plastilinei.”9. Privit din această
perspectivă, prezentul este considerat timp al comentariului10. Datorită valorii sale
„comentative”, prezentul este timpul preferat al discursului eseistic11.
Extrasă din context, forma de prezent are valoare „omnitemporală”12. Caracteristicile
de bază ale prezentului sunt deseori înlăturate prin forţa contextuală, acest timp exprimând fie
participarea intensă a emiţătorului la actul comunicării (prezent descriptiv/liric), fie o acţiune
continuă sau permanentă (prezent etern/permanent). Alături de valoarea sa implicită, timpul
prezent înregistrează o multitudine de semnificaţii temporal-aspectuale.
Prezentul descriptiv13, graţie caracterului său imperfectiv, redă pitorescul descrierilor
subiective, unde sentimentul timpului este, de cele mai multe ori, anulat: „Pe culmea cea mai
naltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată (…). Ea seamănă a fi un
măreţ şi întins palat, (…), unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale
ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea (…) ni le aduce aminte. Un brâu de
munţi ocolesc, (…), toată această ţară, (…) mai multe şiruri de dealuri (…), care varsă urnele
lor de zăpadă (…). Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi,
(…). Păduri stufoase, (…), umbresc culmea acelor munţi. (…) Astfel este ţara Ardealului.”
(N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul).
Cunoscută şi sub denumirea de prezent liric14, această formă verbală poartă cu sine o
umbră de mister: „Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte, / La apus se adun norii,
se întind ca un veşmânt; / Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte” (Grigore Alexandrescu,
Umbra lui Mircea. La Cozia).

7
Ştefan Munteanu, Limba română artistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 262; apud
Eugen Câmpeanu, Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo Vadis, 1997, p. 93.
8
GALR, I, ed. cit., p. 407.
9
http://www.referat.ro/referate/Experimente_chimie_7081b.html
10
GALR, I, ed. cit., p. 407-408.
11
A se vedea, de exemplu, tabelul configurării temporale a eseului stănescian Distanţa dintre gură şi hrană
(Luminiţa Chiorean, Eseul stănescian. Configurare poetică, Târgu-Mureş, Editura Universităţii „Petru Maior”,
2007, p. 43-46).
12
GALR, I, ed. cit., p. 407.
13
Eugen Câmpeanu, op. cit., p. 95; GALR, I, ed. cit., p. 402, 413.
14
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 207.

995
 Prezentul etern/permanent include:
1. Prezentul generic/pancronic15 (acţiunea/evenimentul/starea are caracter universal-
valabil în timp şi în spaţiu):
a. prezentul „copulei logice”/copulativ16: „«Sint dară şi eu muritoriu om, asemenea
tuturor oamenilor.» (Înţelepciunea lui Solomon (…).” (Dimitrie Cantemir, Divanul sau
Gâlceava înţeleptului cu lumea);
b. prezentul gnomic17: „Banii nu aduc învăţătură, învăţătura aduce bani.”; „Prevederea
este mama înţelepciunii.” – adevăruri universale, confirmate în timp prin manifestarea
faptelor enunţate;
c. prezentul aforistic: „Cea dintâi dorinţă a fiecărui popor este dorinţa de a fi.”;
„Faptele mari opresc chiar moartea.” (Mihail Kogălniceanu, Reflecţii) – cugetări, maxime
izvorâte din experienţa de viaţă a gânditorului.
2. Prezentul ştiinţific (ocurent în formularea legilor fizice, a teoremelor, a axiomelor
din domeniul ştiinţelor exacte): „Două corpuri punctiforme de masă m1 şi m2 se atrag
reciproc printr-o forţă direct proporţională cu produsul maselor corpurilor şi invers
proporţională cu pătratul distanţei dintre ele, orientată pe direcţia dreptei ce uneşte centrele de
greutate ale celor două corpuri.” (I. Newton, Legea atracţiei universale).
3. Prezentul juridico-administrativ (ocurent în formularea documentelor, a actelor
administrative, a legilor juridice etc.): „Art. 266. Personalul din învăţământul preuniversitar
are drepturi şi obligaţii care decurg din legislaţia în vigoare, din prezenta lege, din
regulamente specifice şi din prevederile contractului individual de muncă.” (Legea educaţiei
naţionale, 2011).
4. Prezentul geografic (ocurent în textele referitoare la caracteristicile globului
terestru): „Munţii Apuseni sunt munţi tineri, de încreţire, formaţi în orogeneza alpino-carpato-
himalayană. Sunt compuşi în general dintr-un mozaic de roci, predominant calcare; de aceea
se explică numărul foarte mare de peşteri existente în zonă.”18.
Vorbitorul se poate exprima la prezent privind însă înspre trecut (prezentul istoric,
prezentul narativ, prezentul dramatic, prezentul acronic) sau spre viitor (prezentul futuric,
prezentul virtual).
A. Prezentul indicativului substituie trecutul – prezent retrospectiv19: „Pristanda: (…)
Aseară pe la zece şi jumătate, mă duc acasă, îmbuc ceva şi mă dau aşa pe-o parte să aţipesc
numai un minuţel (…).” (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută); „Jupân Dumitrache: (…) la
lăsata secului am mers la grădină la « Iunion »; (…) Ne punem la o masă (…). Trece aşa preţ
ca la un sfert de ceas, şi numai ce mă pomenesc cu un ăla, (…) …” (I. L. Caragiale, O noapte
furtunoasă).
Vorbitorul aduce în prezent, pe calea memoriei, a amintirii sau a rememorării,
acţiuni/evenimente desfăşurate în trecut sau anumite stări din trecut, pe care le retrăieşte însă
cu intensitatea prezentului. În această categorie se înscriu mai multe forme de prezent:

15
GALR, I, ed. cit., p. 409.
16
Tudor Vianu, Prezentul etern în naraţiunea istorică, în Arta prozatorilor români, Bucureşti, Editura Albatros,
1977, p. 413.
17
Ibidem, p. 412.
18
http://ro.wikipedia.org/wiki/Munţii_Apuseni
19
GALR, I, ed. cit., p. 410-411.

996
 a. Prezentul istoric20 este un timp trecut, ca acţiune, dar timp prezent, ca relatare.
Acesta caracterizează operele cu conţinut istoric sau evocativ: „Întoarcerea sa [a lui Mihai-
Vodă, n.n.] în ţară este un marş triumfal; toţi ostaşii sunt încărcaţi de prăzi; poporul îl
priimeşte cu cântece de veselie şi vrăjmaşii tremură de numele lui.” (N. Bălcescu, Românii
supt Mihai-Voievod Viteazul). Există la Nicolae Bălcescu şi un alt tip de prezent istoric,
prezentul contemporan scrierii operei: „Astăzi această vale se află întocmai dupe cum ne-o
descrie analiştii acelor timpuri. Nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crâncenă
pentru libertate!” (op. cit.).
Prezentul istoric este ocurent şi în textele de critică şi istorie literară, în cronici,
recenzii, tabele cronologice ş.a.: „Cronologie: 1813-1815 – Studiază sub îndrumarea
călugărului (…). 1815-1818 – Învaţă la şcoala grecească (…). (…) 1827 – Împreună cu
Dinicu Golescu, Heliade pune bazele (…). (…) 1872 aprilie 27 – Heliade încetează din
viaţă.” (Constantin Măciucă despre I. Heliade Rădulescu, în I. Heliade Rădulescu, Scrieri
alese, Bucureşti, Editura Albatros, 1984, p. 225, 228); „În proza de idei, Heliade procedează
prin şoc (…). Heliade ilustrează virtuos (…). (…) Heliade atacă cele mai dificile probleme
(…).” (Paul Cornea, aprecieri critice despre I. Heliade Rădulescu, în op. cit., p. 254-255).
În pofida distanţei temporale, prin forţa prezentului verbului, acţiunea este proiectată
în prim-plan: „Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare (…). A scrâşnit: – (…) Cum
îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul hanilor?!...” (Eusebiu Camilar, Stejarul
din Borzeşti). Este evident că, din punct de vedere temporal, acţiunea redată prin forma de
prezent indicativ este anterioară atât perfectului compus care-l precedă în enunţ, cât şi
prezentului conjunctivului care-i succedă. În acest caz, se evidenţiază o variantă
particularizată: „un prezent istoric anterior altui prezent istoric”.
b. Prezentul narativ21 [pe care noi îl delimităm de prezentul istoric], îndeplineşte
două funcţii22:
- timp al „actualizării” (se întrebuinţează cu succes în jurnalism): „1 Decembrie
mobilizează toate autorităţile medieşene” (titlu ştire, în Sibiu 100%, nr. 213, 24-30 noiembrie
2012, p. 8) ori „al reliefării”: „În cale, trecând pre lângă Biserica Albă, (…), spun că îl lăsară a
intra în biserică şi, rugându-se, se făgădui lui sfântu Nicolae, (…), că de-l va mântui, să-i facă
mănăstire în numele lui, precum a şi făcut, de se numeşte acea biserică acum Mihai-Vodă.”
(N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul);
- timp al „intercalărilor comentative” [prezentul reflecţiei]: „Nici un monument nu ne
arată că acolo fu lupta cea crâncenă pentru libertate! Atât suntem de nesimţitori la gloria
naţională!” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul); „Pentru mine însă, această
concentrare era o lungă deznădejde. De multe ori, seara, la popotă, era destul un singur
cuvânt ca să trezească răscoliri şi să întărâte dureri amorţite. E îngrozitoare uneori această
putere a unei singure propoziţiuni (…).” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război).

20
Tudor Vianu, Prezentul etern în naraţiunea istorică, în op. cit., p. 411; Tehnica basoreliefului în proza lui N.
Bălcescu, în op. cit., p. 422; Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975, p. 130;
Eugen Câmpeanu, op. cit., p. 94-95; Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, p. 208 ş.a.
21
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, p. 207, 209; Eugen Câmpeanu, op. cit., p. 95; Gramatica de bază a
limbii române [GBLR], Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010, p. 248 ş.a.
22
Mihaela Mancaş, Limbajul artistic românesc modern. Schiţă de evoluţie, Bucureşti, Editura Universităţii,
2005, p. 85.

997
 Prezentul narativ „aduce timpul naraţiunii în timpul cititorului”23: „Gabriel se repede
în camera lui, îşi lasă geanta cu cărţi, dezbracă tunica (…) şi intră (…). În acest timp, Ioana
(…) încălzeşte mâncarea şi pregăteşte masa. Băiatul se spală pe mâini (…). La un moment
dat, scoate limba (…).” (George Şovu, Declaraţie de dragoste).
„Tehnica basoreliefului”24 scoate în evidenţă valoarea prezentului istoric şi a
prezentului reflecţiei: „În aceste minute dureroase, care ar fi desperat pe oricine, Mihai singur
nu desperează [prezent istoric] şi văzând că nu e [prezent istoric] nici un mijloc pacinic de
mântuire, hotăraşte [prezent istoric] a deştepta ţara, a o scula şi a ridica sabia răzbunătoare în
contra barbarilor tirani. (…) Să dăm [prezentul reflecţiei] o ochire acestor eveniminte.
Împărăţia turcească începuse [mai-mult-ca-perfectul narativ] a apune din culmea mărirei la
care ajunsese [mai-mult-ca-perfectul narativ] supt Soliman.”; „Mihai, (…), prevăzând toate şi
luând toate măsurile cerute de împrejurări (…), cum prinse [perfectul simplu narativ] acea
veste, socoti [perfectul simplu narativ] a nu mai întârzia (…). În calea sa, ucide şi fugăreşte
[prezent istoric] mai multe cete de tătari (…).” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul).
c. Prezentul dramatic25 [pe care noi îl delimităm de prezentul istoric] creează
impresia că lectorul devine spectator, ca în cazul reprezentării scenice, implicarea afectivă
fiind maximă, uneori chiar dramatică: „Un fior rece ca gheaţa îi trece prin vine, picioarele i se
taie, un tremur o cuprinde în tot trupul, şi ochii i se painjinesc. Şi ce era nu era a bine!...” (Ion
Creangă, Capra cu trei iezi). Naratorul este şi el implicat direct, ceea ce amplifică
dramatismul acţiunii/stării.
d. Diferit de prezentul etern sau de cel istoric este prezentul acronic/atemporal (pe
care îl considerăm variantă a prezentului „extins”), realizat sub forma prezentului tabular (al
inscripţiilor, „al notiţelor intime pro memoria”26): „Pentru curăţirea mea, fraţii duc torţele în
camera nunţii, / În casele acestea, ei sunt nerăbdători să prăznuiască / Chiar în timp ce se
roagă la Tatăl şi îl preaslăvesc pe Fiul. / (Întru Tatăl şi Fiul) este singurul izvor de Adevăr”
(inscripţie scrisă în greaca veche)27.
Unii lingvişti consideră că prezentul ştiinţific este o variantă a prezentului atemporal.
Mai mult, autorii GBLR stabilesc o relaţie de echivalenţă semantică între prezentul atemporal
şi prezentul etern28, însă, în opinia noastră, nu există suprapunere semantică a termenilor
atemporal (~care nu este determinat de timp) şi etern (~care nu are limite în timp).
B. Prezentul indicativului substituie viitorul:
a. Prezentul futuric29/prospectiv30, însoţit de determinări temporale care indică drept
timp de referinţă viitorul: „–Ia seama, Petre, că mâine în zori plecăm înapoi, pe front!” (Liviu
Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor); „–Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile,
dezertez.” (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război); „(…) – dacă
23
Dumitru Irimia, Introducere în stilistică, p. 209.
24
Tudor Vianu, Tehnica basoreliefului în proza lui N. Bălcescu, în op. cit., p. 421-427.
25
Iorgu Iordan, op. cit., p. 131 (cf. Otto Jespersen); Eugen Câmpeanu, op. cit., p. 95; GALR, I, ed. cit., p. 411
(prezentul dramatic ~ prezentul istoric) ş.a.
26
Tudor Vianu, Prezentul etern în naraţiunea istorică, în op. cit., p. 412.
27
http://jurnalul.ro/it/stiinta/cea-mai-veche-inscriptie-crestina-descrie-ritualul-romanesc-de-inmormantare-
592665.html
28
GBLR, ed. cit., p. 247.
29
Tudor Vianu, Prezentul etern în naraţiunea istorică, în op. cit., p. 411.
30
GALR, I, ed. cit., p. 402, 412.

998
nici în zece minute nu pleacă, poate să nici nu mai plece.” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă
pierdută).
În cazul utilizării prezentului cu valoare de viitor nu contează depărtarea temporală
reală, ci starea psihologică de moment a vorbitorului, certitudinea că acţiunea se va realiza:
„Sunt trei ani de când te cat, / Sunt trei ani ş-o săptămână, / Pân’ te-oi dobândi la mână”
(Iancu Jianul). Realizarea acţiunii deşi este incertă, procesul anticipat este considerat un fapt
sigur: „– (…) mama ia chenzina abia mâine…” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută).
Forma verbală este de prezent, însă timpul de referinţă cerut de determinanţii temporali este
viitorul: „– În cel mult o jumătate de oră aflăm!” (Al. Andrei, Zăpezile iubirii, II).
În interogaţii, prezentul exprimă o acţiune mai puţin sigură, apropiindu-se de valoarea
unui viitor: Oare vine sfârşitul lumii?
Două forme distincte de prezent alăturate – un semiauxiliar de modalitate/aspect şi un
conjunctiv – pot exprima sensul unui viitor apropiat: „Stă să crească iarba-ntr-însa (…).”
(Mihai Eminescu, Călin Nebunul (versuri). Acţiunea este pe cale să se desfăşoare, aspectul
interferând aici cu categoria timpului.
b. Prezentul virtual: Dacă participi, câştigi… – cele două acţiuni nu pot fi simultane,
una precedând-o pe cealaltă sau condiţionând-o. Conjuncţia condiţională redă caracteristica
virtuală, potenţială a prezentului.

II. Timpul de referinţă viitor cuprinde două variante temporale:

1. Viitorul propriu-zis/Viitorul I proiectează acţiunea/evenimentul/starea într-un
interval timp posibil de atins. În cazul viitorului prototipic, mărcilor semantico-aspectuale
[+Posterioritate faţă de t0] şi [-Perfectiv] li se alătură marca specifică întregului mod indicativ:
[+Real]. Dacă indicativul este considerat mod al certitudinii, nu se poate afirma că viitorul se
încadrează aici, deoarece acţiunea exprimată prin forma de viitor este probabilă, chiar dacă
vorbitorul consideră deseori acţiunea săvârşită. Această realitate lingvistică şi ontologică l-a
determinat pe Tudor Vianu să se gândească la posibilitatea de a-l considera un mod verbal
distinct, „al voinţei sau al intenţiei”31.
a. Formele de viitor propriu-zis redau, în general, siguranţa realizării acţiunii: „(…) joi
la orele 14,00, în sala noastră de festivităţi, va avea loc sesiunea de comunicări (…).” (Al.
Andrei, Zăpezile iubirii, I). În interogaţii însă, viitorul lasă loc îndoielii: „– Dar oare vor veni?
– Vor veni.” (Costache Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul).
Asemenea prezentului, considerăm că se poate vorbi şi despre viitorul aforistic
(variantă a viitorului generic32): „Fără familie, nu vom avea societate, nu vom avea naţiune.”;
„Nu vom avea artă şi literatură dacă nu ne vom adăpa în izvoarele naţionalităţii noastre…”
(Mihail Kogălniceanu, Reflecţii).
b. În exprimarea vorbitorilor/scriitorilor se înregistrează ocurenţa masivă a formelor
echivalente de viitor colocvial33, care exprimă o doză mai mare de siguranţă privind realizarea
acţiunii, comparativ cu viitorul prototipic:

31
Tudor Vianu, Structura timpului şi flexiunea verbală, în Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1968, p. 71.
32
GALR, I, ed. cit., p. 403.
33
GBLR, ed. cit., p. 257.

999
 - viitorul construit cu auxiliarul morfologic „a avea”: „– (…) Are să vină foarte
repede, foarte curând şi rândul meu (…).” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); „–
Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu mâna mea! (…) Am să răzbun sângele lui Mitruţ (…).”
(Eusebiu Camilar, Stejarul din Borzeşti); „M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi
am să popesc şi eu!” (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul) – viitor profetic34;
- viitorul construit cu particula invariabilă o + conjunctivul verbului de conjugat: „–
(…) Şi, până la urmă, o să-l conving şi pe tata!” (George Şovu, Declaraţie de dragoste); „–
(…) o să ne ducem, aşa, cu toţii, pe rând… (…).” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă
pierdută).
c. Viitorul popular dezvoltă nuanţe modale diferite:
- nesiguranţă – „modul posibilităţii, al îndoielii”35: „– Om vedea. Că, auzi-l, vine-ntr-
acoace!”; „– Doar dacă om vâna… zimbrul cel mare, l-om sătura (…).” (Dumitru Almaş,
Vânătoarea lui Dragoş); „S-o face el cenuşă? vreun pârjol v-aduce?” (I. Heliade Rădulescu,
Destăinuirea);
- supoziţie: „– Ţi-o fi şi foame, ţie, Vico, (…) ţi-o fi foame, nu vrei ceva?” (Gabriela
Adameşteanu, Dimineaţă pierdută); „– (…) Că de ne-om trage în munţi, ne-o fi mai frig ca
aici…” (Dumitru Almaş, Vânătoarea lui Dragoş); „Când vântu-a trece peste-a apei ării / Tu-i
auzi cântarea lui pe val; / Ţi-i închina viaţa ta visării” (Mihai Eminescu, Fata-n grădina de
aur).
Viitorul popular poate primi conotaţii meditativ-elegiace: „Ce voi fi când m-oi
întoarce / La obârşie, la izvor?” (Lucian Blaga, Cântecul obârşiei).
Prezentul şi viitorul se succedă firesc în textul dinescian Sârma de aur, însă
anticiparea acţiunilor/stărilor se exprimă prin forme distincte de viitor, într-un climax al
imaginaţiei poetice: „te voi duce acolo cu sania / (…) / Mii de popi au să-mi cânte sfeştania /
(…) / mii de muşte-or începe campania / (…) / o să par, sărutat, pocitania / cu o sârmă de aur
în rât”.
În contexte sugestive, viitorul poate să substituie celelalte timpuri de referinţă.
A. Viitorul I substituie prezentul:
a. Viitorul instantaneu apropie temporal viitorul de prezent: „Dacă voi acum veţi
pierde marea cauză română” (Grigore Alexandrescu, Unirea Principatelor); „– Toată viaţa
mea n-am avut timp, (…), însă acum am să mă apuc…”; „O să înceapă acum poveştile cu
madamele ei…” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută).
b. Viitorul îndoielii – în enunţuri interogative, viitorul colocvial se apropie de valoarea
prezentului: „Oare unde-o fi el acum?” (George Şovu, Declaraţie de dragoste); „« (…) Cine
ştie în ce ţăruşi şi-o avea arborele genealogic?» ; „Mare minune dacă dl. matematician n-o fi
un « cască gură » pe malul lacului (…).” (Al. Andrei, Zăpezile iubirii, I); „Ăsta era ofu-lui: ce
fel de negustor oi fi io dacă nu am burtă?” (Gabriela Adameşteanu, Dimineaţă pierdută).
c. Viitorul politeţii sau al modestiei se aseamănă, semantic, cu imperfectul politeţii,
exprimând, în general, teama locutorului de a nu fi refuzat: „– Monşer! te superi dacă te-oi
ruga pentru un pahar cu apă?...”; „(…) Monşer, te superi dacă te-oi ruga să-mi dai batista d-
tale?... numai un moment.” (I. L. Caragiale, Petiţiune).

34
Eugen Câmpeanu, op. cit., p. 110-111.
35
Iorgu Iordan, op. cit., p. 140.

1000
 B. Viitorul I substituie trecutul: Ştim că în 1850 se va naşte Mihai Eminescu.
2. Viitorul anterior/Viitorul II, caracterizat prin mărcile [+Posterioritate faţă de t0],
dar [+Anterioritate faţă de tv], [+Real] şi [+Perfectiv], este un timp de relaţie: „Să uit cum
dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult... / Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!” (Mihai
Eminescu, Departe sunt de tine…).
Prin forma sa popular-colocvială, viitorul II poate reda supoziţia: „L-o fi tras vreun
curent glacial dinspre sud” (Mircea Dinescu, Uşă cu mort); „V-am spus, cum mi se pare, de
nu îţi fi uitat” (Grigore Alexandrescu, Lupul moralist) sau incertitudinea: „S-a trezit de
nenumărate ori (…), întrebându-se dacă Laura o fi ajuns cu bine acasă.” (Al. Andrei, Zăpezile
iubirii, I).
3. Viitorul în trecut36 este o formă distinctă, construită cu imperfectul semiauxiliarului
„a avea” şi conjunctivul verbului de conjugat (ireal, potenţial), exprimând posterioritatea în
relaţie cu un timp trecut: „Acum se lăsa încet, la loc, în pat, (…): avea să intre Maria, avea să
dea la o parte draperiile grele, avea să deschidă larg ferestrele (…) el avea să soarbă (…).”;
„– (…) A ştiut cu precizie momentul când aveau să-l aresteze.”; (Gabriela Adameşteanu,
Dimineaţă pierdută).
Această formă verbală perifrastică poate avea funcţie de anticipare – prolepsă: „Era cu
încă un băiat, un coleg de-al lui, Adrian Merişanu, cum aveam să aflu mai târziu…” (George
Şovu, Declaraţie de dragoste).
A. Viitorul în trecut substituie trecutul: Ştim că în 1935 avea să se nască Nicolae
Labiş.

Bibliografia de specialitate înregistrează numeroase mijloace de redare a categoriei

gramaticale a timpului în limba română, consecinţă a conţinutului semantic deosebit de bogat
al verbului. Intenţia noastră a fost de a evidenţia, de a clasifica şi de a exemplifica valenţele
semantico-stilistice ale prezentului şi ale viitorului indicativului, completând tabloul câmpului
temporalităţii în limba română, ilustrat de lingvişti consacraţi, cu variante a căror specificitate
este de remarcat.

Referinţe bibliografice:
* * Gramatica limbii române, I-II, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005/2008.
* * Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.
Andrei, Mihail, Ghiţă, Iulian, Verbul. Valori expresive, în Limba română. Fonetică,
Lexicologie, Morfosintaxă, Bucureşti, Editura Corint, 1996, p. 228-229.
Câmpeanu, Eugen, Verbul, în Stilistica limbii române. Morfologia, Cluj-Napoca, Editura Quo
Vadis, 1997, p. 87-129.
Chiorean, Luminiţa, Eseul stănescian. Configurare poetică, Târgu-Mureş, Editura
Universităţii „Petru Maior”, 2007.
Constantinescu-Dobridor, Gh., Verbul. Valori de întrebuinţare, în Morfologia limbii române,
Bucureşti, Editura Vox, 1996, p. 259-262.

36
GALR, I, ed. cit., p. 428, 441; GBLR, ed. cit., p. 258.

1001
Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia, Iaşi, Institutul
European, 1999.
Herţeg, Crina, Valori semantico-stilistice ale verbului, în Annales Universitatis Apulensis.
Series Philologica, nr. 8, tom 1, Alba Iulia, Editura Universităţii „1 Decembrie 1918”,
2007, p. 257-263.
Idem, The Semantic And Stylistic Values Of The Indicative Mood, Proceedings of the 1st
International Conference on Linguistic and Intercultural Education, Alba Iulia, 2008.
Iordan, Iorgu, Fenomene morfologice. Verbul, în Stilistica limbii române, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1975, p. 127-153.
Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
Idem, Introducere în stilistică, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
Idem, Morfo-sintaxa verbului românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”,
1997.
Mancaş, Mihaela, Limbajul artistic românesc modern. Schiţă de evoluţie, Bucureşti, Editura
Universităţii, 2005.
Idem, Tablou şi acţiune, Bucureşti, Editura Universităţii, 2005.
Nemţuţ, Alina-Paula, Modurile nepersonale ale verbului în limba română contemporană,
Oradea, Editura Universităţii, 2011.
Vianu, Tudor, Contribuţii la stilistica verbului, în Arta prozatorilor români, Bucureşti,
Editura Albatros, 1977, p. 379-410.
Idem, Studii de stilistică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1968.

1002
 THE MAJOR DIFFERENCES BETWEEN BRITISH AND AMERICAN
ENGLISH IN WRITTEN AND ORAL COMMUNICATION

Assistant Prof. Dr. Narcisa TIRBAN,

Assistant Prof. Dr. Laura Rebeca PRECUP-STIEGELBAUER,
Prof. Dr.Teodor PATRAUTA,
“Vasile Goldis” Western University, Arad

Abstract

The aim of this paper is to emphasize the major differences between British and American English both
in written and oral communication. Moreover, this research is intended to increase everybody’s interest in
studying one or another, and to be aware which English they speak and how correctly or incorrectly they speak
it, depending on the purpose of their uttering. As English has become more than a trend nowadays it proved to be
very interesting the analysis of what type of English we speak, what type of English we hear around us, in
movies, while listening to music or even while chatting online.

Keywords: English, British, American, difference, study, language.

1. Introduction
Nowadays, English is probably the most frequently spoken language in the world,
either as an official language, or as a foreign language. Speaking English has become more
than a trend, more than a fashion. Relative fluency in English is getting more and more to be a
must when it comes to communicating with people belonging to other nations or applying for
a job. But the question is: what kind of English do we speak? For English is not at all a
homogenous language.

2. Major Differences
There are lots of different varieties of English, spoken in different parts of the world,
such as Australian English, South African English, Indian English and so on. However, two
varieties of English are considered to be the most influential and widespread of all:
Commonwealth English, generally known as British English, mainly spoken on the territory
of Great Britain, and American English, the language spoken in the U.S.A. British English is
also spoken across the former colonies of the British Empire (Commonwealth), including
parts of Africa (Egypt and South Africa), Asia (Pakistan, India, Bangladesh, Myanmar,
Singapore, Hong Kong, Malaysia and Thailand), as well as in Malta, Australia, New Zealand
and Ireland, while American English is widely used in much of the East Asia (Japan, South
Korea Taiwan and the Philippines), the Americas (excluding the former British colonies of
Jamaica, Canada and the Bahamas) and Africa (Liberia).
A more special case is Canada, where British English is used in spelling, but
pronunciation and vocabulary are closer to American English. Among the international
organizations, the World Bank, and the Organization of American States tend to use the
American form, while other groups and organizations, such as the International Olympic
Committee, NATO and the World Trade Organization use British English. As we can see,

1003
both British and American English are more or less equally spread throughout the world.
Anyway, the main object of this work is not to establish the winner of a alleged competition
between these two variants of English, but to explain the various differences that there are
between them, differences that often lead to confusions, some hilarious, other extremely
serious. For instance, there was a case of misunderstanding during the Second World War,
when, according to Winston Churchill, a simple word, “to table”, caused “a long and even
acrimonious argument” between the British and the American. To the former, the word means
“to suggest formally in a meeting something that you would like everyone to discuss”, while
for the latter, it has exactly the opposite meaning, that is, “to delay dealing with something
such as a proposal until a future time”. It is even believed that the representatives of the two
nations resorted to an “interpreter” during the war, to avoid further misunderstandings of this
kind.
Of course, it seems at least strange to us, foreign speakers of English, that two peoples
speaking the same language can come this. Or are we talking about two languages? Are the
differences between British and American English that great? Well, if we were to quote G.B.
Shaw, we could say that “England and America are two countries separated by a common
language”. As paradoxical as this statement might seem, it describes an obvious truth.
Considering the fact that, for more than 200 years, the two countries have lived
separate lives, it is natural that there are significant differences in what concerns not only the
language, but also the cultural and social aspects, between the British and the Americans. The
English colonists who arrived on today’s territory of the USA, back in the 17th century, had to
adapt to the new circumstances, their subsequent evolution was determined by them. They
came across a huge area of land, a new type of climate, very different from the one they were
accustomed to; moreover, they encountered groups of people they had never before come in
contact with, the Native American tribes. Its evolution was also influenced by the fact that,
throughout its history, the USA was home to immigrants of a great variety. All this time, the
British Isles had their own fate, the language and the habits suffered some transformations,
too. But to what extent are British and American English different from one another?
Statistics show that the difference has reached 1% and is constantly growing. Nevertheless, it
seems that mass-media, the Internet, and the globalization phenomenon somehow tend to
reduce the regional variation.
Without considering the numerous dialects existing within the two nations, the
differences are set between the standard forms of British and American English. These
distinctive features belong especially to the following domains: spelling, semantics, grammar,
and pronunciation.

2.1. Spelling
There are many spelling differences between the two varieties. The most important
and frequent are the following:
American English British English
-or -our
color colour
flavor flavour
honor honour

1004
 favorite favourite
-ter -tre
center centre
theater theatre
specter spectre
luster luster
-nse -nce
pretense pretence
defense defence
offense offence
-ll -l
skillful skilful
fulfill fulfil
installment instalment
-e -ae/-oe
anemic anaemic
anesthetize anaestethize
ameba amoeba
-in/-im -en/-em
to inclose to enclose
to insure to ensure
inquiry enquiry
In American English, -e, -ue, -me are dropped at the end of nouns:
envelop envelope
catalog catalogue
program programme
There are also some individual words which the Americans spell differently from the
British:
American English British English
jail gaol
curb kerb
pajamas pyjamas
gray grey
maneuver manoeuvre
draft draught

2.2. Semantics (meaning of words)

There are objects that have one name in American English, and a completely different
one in British. For example:
American English British English American English British English
car battery accumulator windshield windscreen
cell phone mobile phone trainers sneakers
gas petrol to fire to sack
faucet tap windshield windscreen

1005
 garbage can dustbin vacation holiday
eggplant aubergine candy sweets
There are also cases when the same word is used in both varieties, but can have a
completely different meaning. For example:
football American meaning British meaning
a game played with a game played with
an egg-shaped ball a round ball that the
that the players can players kick
kick or throw
bathroom a toilet a room with a bath in it
chips thin flat pieces of long thin pieces of potato,
potato, fried and fried and eaten hot
eaten hot

2.3. Grammar
Basically, these kinds of differences refer to tense formation, subject-verb agreement
and the use of present perfect.
a) Form of past tense and past participle
In American English, the –ed form is used with some verbs that in British English are
irregular, such as to learn (learned in American, learnt in British), to dream
(dreamed/dreamt), to spell (spelled/spelt) etc.
Other verbs, regular in British English, are used in the American variant with irregular
forms. For example, verbs like to light, to forecast, to knit, tend to receive, at past tense and
present participle, the irregular forms lit, forecast, knit, instead of lighted, forecasted, knitted.
However, this is not a general rule, because these irregular forms are also encountered in
British English.
Another peculiar aspect in American English is the use of certain forms of past
participle, such as gotten, proven, shrunken, boughten, which are considered very old-
fashioned, or simply not used by British speakers.
b) Subject-verb agreement
In British English, collective nouns (e.g. team, police, army, audience, staff, company,
government etc.) are often followed by a plural verb, while in American English, these are
always followed by a singular. For instance:
Br E: Manchester have won the match.
Am E: Manchester has won the match.
c) Use of the present perfect
When referring to an action which has begun in the past, but is going on in the present,
speakers of British English use the present perfect, while Americans tend to use the past
simple tense. For example:
Br E and Am E: John has already finished his work.
Am: John already finished his work.

1006
 2.4 Pronunciation
There are some pronunciation rules which are different in British and American
English. The most important of all are those concerning stress, some vowel sounds, the voiced
t and vowels followed by an ‘r’.
a) Stress
American and British speakers have different ways of emphasizing a certain syllable
when they utter certain words of two syllables, such as:
word British English American English
ballet [`bæleī] [bæ`leī]
debris [`debri:] [də`bri]
Similar differences can be encountered in words like garage, gourmet, paté, chalet etc.
In words with more than two syllables, Americans tend to emphasize the end. For
example:
word British English American English
secretary [`sekrətri] [`sekrəteri]
preparatory [prīpærətri] [prīpærətəri]
Other words that stick to this rule are conservatory, inflammatory, territory etc; an
interesting case is the word laboratory, which is pronounced [lə`b
r(ə)tri] in British and
[`læbrət:ri] in American English. Another distinguishing element for American English is
the reduction of syllables in words ending in –ile, such as mobile, missile, docile etc. For
example:
word British English American English
hostile [`h
staīl] [`hɑ:stl]
fragile [`frædaīl] [`frædl]
b) The vowel sounds [a:] and [æ]
The British [a:] is pronounced [æ] in American English before fricatives (f, s, θ),
nasals (m, n, η) and the consonant l followed by another consonant. For example:
word British English American English
dance [dɑ:ns] [dæns]
after [`ɑ:ftə] [`æftər]
can’t [kɑ:nt] [kænt]
c) The sounds [ju:] and [u:]
There are some words in which Britons say [ju:] and Americans say [u:]. For example:
word British English American English
tune [tju:n] [tu:n]
tulip [`tju:līp] [`tu:līp]
d) Vowel sounds [
] and [ɑ]
Americans usually pronounce an open o before the p, t, k and l consonants, instead of
the British darker sound. For example:
word British English American English
hot [h
t] [hɑ:t]

1007
 body [`b
di] [`bɑ:di]
problem [`pr
bləm] [`prɑ:bləm]
e) The voiced t
This is also an American invention; it is a t that sounds very much like d. It is heard
when it occurs between two vowels (e.g. better, butter, letter, matter etc), between a voiced
vowel and a consonant (e.g. plenty, winter, bounty, painted, quantity etc), or between two
unstressed syllables
f) Vowels followed by [r]
These are called rhotic or r-coloured; the [r] is not pronounced in British English, but
many American speakers pronounce it. For example:
word British English American English
poor [puə] [puər]
here [hiə] [hi(ə)r]
dirt [d:t] [dərt]

3. Conlculsions
On the whole, these would be the main differences between British and American
English; as expected, there are others, as well, but they are subject to future research.
On the other hand, however different these two varieties might seem, there is only one
English language, which is presently spoken by more than a third of the world’s population.
Choosing what variant to speak remains a matter of preference, but a good speaker of English
should know how to juggle with both or at least should know how to recognize them. Perhaps,
at a certain time in the future, the differences will be erased and we will all speak one single
language. That common language might as well be English; for the time being, English is a
universal language that helps communication between peoples become easier. American or
British, what difference does it make?

Bibliography
Peter Streven, British and American English, Collier-Macmillan, 1972
Margaret Moore, Understanding British English, Citadel Press, 1989
Colleen Cotter (Editor), Sally Steward, 2nd Edition, Lonely Planet USA
Phrasebook:Understanding Americans & Their Culture, Lonely Planet, August, 2001
Macmillan English Dictionary for Advanced Learners, Bloomsbury Publishing, 2002

1008
 VALENŢE SEMANTICE ALE ADJECTIVELOR DIN STRUCTURA
NUMELOR COMERCIALE
Semantic Values of the Adjectives from the Structure of Commercial Brands
Assistant Researcher Adelina Emilia MIHALI,
Technical University of Cluj-Napoca,
The Northern University Center, Baia Mare

Abstract
This study focuses on emphasising the meanings adjectives from the commercial space have,
particularly from business names, shops, clubs, and restaurants. The choice of adjectives as denominative
elements for the commercial area can be explained by the fact that the chromatic or qualitative term is equally
enigmatic and easy to remember, and at the same time it involves compelling marketing strategies. Therefore,
the ambiguous and intertextual discursive techniques that are used in this process are emphasised; the same term
aims at different aspects in different contexts, and the client is the one that gives it meaning. The adjective (either
nominalised or included in the name) becomes a mark of quality for the customer.

Keywords: onomastics, adjective, persuasion, manipulation, semantics.

0. Introducere
Onomastica din domeniul comercial, din ce în ce mai abordată în România, se
caracterizează printr-o varietate morfologică, sintactică şi mai ales semantică. Această clasă
include numele de marcă (brandul), numele de firmă (sau nomenclatura magazinelor,
localurilor, cluburilor care poate să difere de numele firmei propriu-zise) şi numele de
produs1. Toate cele trei categorii se supun unui set de reguli stilistice în privinţa creării
denumirii. Alegerea numelui nu este un proces simplist, ea implicând un întreg ansamblu de
reguli, constrângeri economice, legale şi sociale. Firmele de publicitate, siturile şi forumurile
specializate de pe internet oferă sugestii cu privire la strategiile de marketing pe care
denominatorul trebuie să le aibă în vedere în momentul alegerii numelui. Denumirea trebuie,
în primul rând, să fie distinctivă şi nu descriptivă2, deoarece este folosită în scopuri
economice, individualizând şi desemnând persoana juridică, precum şi serviciile oferite. De
asemenea, ea nu trebuie să se repete, să fie atribuită identic pentru două societăţi din acelaşi
domeniu. Numele proprii au, astfel, două funcţii fundamentale: reflectă identitatea şi
caracterul distinctiv (Bergien 2005: 289), adică individualizează şi disting societatea
comercială de concurenţă. În aceste condiţii, semnul lingvistic devine semn economic, având
trei funcţii bine definite: a) să distingă serviciile bune de celelalte; b) să indice sursa acestora;
c) să reprezinte calitatea (Schack 2008: 61).
În studiul3 de faţă ne oprim asupra semnificaţiilor adjectivelor incluse în structura
numelor comerciale (firme, magazine, localuri, cluburi), culese de pe siturile specializate de

1
Pentru relaţia dintre cele trei clase vezi şi Dorina Chiş (2007).
2
„The requirement of distinctiveness, which is standard in most national trademark laws, disallows the
registration of descriptive signs, i. e. signs that, in trade, may serve to indicate the kind, quality, intended purpose
or any other basic characteristic of the products or services for which the sign is intended to be used” (Schack
2008: 57).
3
Articolul face parte din proiectul de cercetare (în cadrul programului Resurse Umane, PN II) pentru stimularea
constituirii de tinere echipe de cercetare independente (TE), cod 3/2010, finanţat de CNCSIS, pe o durată de 3

1009
pe internet, de pe teren şi din Pagini Aurii. Analiza se face atât după criteriul structural, cât şi
din perspectivă semantică şi discursivă, urmărindu-se rolul pe care adjectivul în are în
nomenclatura comercială (comaparativ cu alte compartimente ale onomasticii), modul în care
este construit mesajul transmis prin denumire, precum şi strategiile de marketing vizate prin
alegerea numelui.
Dacă substantivele au o relaţie strânsă cu realitate, denumind lucruri, fiinţe, fenomene
ale naturii sau noţiuni abstracte, adjectivele valorifică într-o mai mare măsură imaginaţia şi
creativitatea interlocutorului. Acelaşi adjectiv poate crea imagini diferite, în funcţie de
aşteptările fiecărui individ în parte. Rolul adjectivului în onomastică nu poate fi contestat.
Adjectivul apare frecvent în toponimie, fie ca determinant care exprimă o calitate a locului,
fie substantivizat, în această situaţie individualizând obiectul care conţine respectiva trăsătură,
fiind adesea singura mărturie a modificărilor geografice. În antroponimie, poreclele, multe
dintre ele devenite nume de familie, sunt la origine adjective substantivizate care indică
trăsături fizice, morale, de regulă defecte, având un vădit rol zeflemitor. În domeniul
comercial, adjectivele determină alegerile clientelei, vizând persuadarea şi chiar manipularea
acesteia. Ele nu mai descriu, ca în toponimie sau antroponimie, ci face legătura între dorinţele
şi aşteptările oamenilor şi firmă. De altfel, domeniul comercial se construieşte pe relaţia
dintre nevoile indivizilor şi ofertele firmelor, acestea încercând să satisfacă aspiraţiile
clientelei.
Analizând procesul de numire a brandurilor, Kohli şi LaBahn (1995: 5,6) afirmă că
imaginea unei mărci poate influenţa alegerile clientului, iar numele brandului este o parte
importantă din imaginea acestuia. El reprezintă un ansamblu de simboluri şi semnificaţii care
vizează produsul sau serviciul prestat. Numele comerciale ne influenţează mai mult decât alte
cuvinte, deoarece, în urma studiilor efectuate asupra creierului uman, s-a stabilit că fac
legătura cu partea dreaptă a creierului, emoţională (Collingwood 2006: 1). Adjectivul,
substantivizat sau determinant, creează astfel în mintea clientului o anumită percepţie asupra
firmei vizate, influenţând deciziile acestuia. Sunt alese adjective cu o gamă semantică largă,
astfel încât fiecare individ poate opta pentru un sens sau altul, în funcţie de modul său de
abordare a realităţii sociale şi economice.

1. O abordare semnatică a adjectivelor

Ca parte de vorbire subordonată substantivului, acordându-se cu acesta şi limitându-i
extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice (GALR I 2005: 141), adjectivul are rolul
de a evidenţia trăsături inerente ale numelui, cu impact asupra subiectului vorbitor. Numele
proprii au la bază apelative, nume comune, care au fost trecute printr-un intens proces de
individualizare, astfel încât adjectivul poate furniza detalii cu privire la societatea comercială,
multe dintre ele vizând persuadarea clientelei.
1.1. Rolul adjectivului în diferite modele structurale denominative
Adjectivul apare frecvent în numele comerciale ca determinant, în denumiri compuse,
cu funcţia de atribut adjectival, chiar dacă topica şi absenţa articulării împiedică
recunoaşterea facilă a funcţiei sintactice. Stilistic, el îndeplineşte rolul de epitet, fiind în

ani (2010-2013), cu titlul Onomastica din spaţiul public românesc actual: studiu socio- şi psiholingvistic.
Director: conf. dr. Oliviu Felecan.

1010
funcţie de context, epitet cromatic, personificator sau metaforic. Astfel, adjectivul însoţeşte în
numele comerciale:
• substantive comune: Automatic Control, Apa Vie, Activ Cont, Bucătăria Veselă, Case
Noi, Curtea Veche, Casa Veche, Drumul Bun, Ecologia Pură, Forte Grup, General
Grup, Gigant Colos, Izvorul Rece, Moment Suprem, Micul Gigant, Modern Termopan,
Piaţa Mică;
• substantive proprii: Activ Roman, Elegant Mircea, Internaţional Grig, Privat Silviu
Zetea, Practik Pop, Rustic Florian;
• numeral: Agresiv 2000, Astral 1994, Expert 2000;
• abreviere comercială: Com Vital, Enigmatic Com, Extrem Impex, Gingaşu4 Com,
Global Instal, Naţional Co Inc, Prosper Impex, Rustic Construct, Select Com;
• siglă: Creativ IQ, D&C Unic, Exotic-K, Simplu IFN.
În cazul primelor două categorii, dar şi în cadrul structurilor adjectiv + abreviere
comercială, adjectivul vine să completeze informaţiile oferite de nume, marcând caracteristici
estetice ale sediului firmei (vechi, nou, frumos, rustic, mic, mare) sau trăsături afective vizate
(gingaş, pur, vesel). Se ajunge astfel la asociaţii inedite (Bucătăria Veselă, Best Cows,
Elefantul Albastru), pleonastice (Gigant Colos) sau antitetice (Micul Gigant, Nopţi Albe). În
aceste situaţii, nu se urmăreşte descrierea realităţii, ci influenţarea clientului care este atras de
semnificaţia denumirii şi abia apoi de calitatea serviciilor oferite. De asemenea, datorită
faptului că domeniul mercantil este în strânsă legătură cu inovaţia, adaptarea la nou, apar în
nomenclatura comercială influenţe occidentale. Se remarcă un număr mare de adjective în
limbi de circulaţie internaţională, dar şi valorificarea unor structuri nespecifice limbii române,
multe preluate din engleză. Amintim aici poziţia antepusă a adjectivului.
În cazul denumirilor simple, mai puţine numeric, adjectivul este substantivizat, rolul
lui fiind acela de a evidenţia relaţia dintre client şi firmă, atmosfera creată (în special în cazul
restaurantelor, cluburilor) sau de a sublinia calitatea şi domeniul serviciilor, precum şi aria lor
de răspândire: Aderent, Antic, Continental, Diagonal, Diafan, Expresiv, Frontal, Favorit,
Federal, Intim, Intercontinental, Linear, Persuav, Plastica, Rebel, Regal, Robust, Stelară,
Vital.
O altă categorie cuprinde adjectivele create de la numele unor localităţi sau regiuni cu
ajutorul sufixului -(e)an, -(e)ana, folosite atât ca denumiri independente, cât şi în structuri
compuse. Ele exprimă originea locală a firmei, cuprinzând numele localităţii unde îşi are
firma sediul (Arinişana (< Ariniş), Băimăreana Socom (< Baia Mare), Buciumana (<
Buciumi), Glodeana Trans (< Glod), Onceşteana Construct (< Onceşti), Prelucana (<
Preluca), Ruscoveana Pop (< Ruscova), Seineana (< Seini), Someşana (< Someş), Spriana (<
Baia-Sprie), Sigheteana (< Sighetu Marmaţiei), Săpânţana (< Săpânţa), Ulmeana (<
Ulmeni)), fie numele regiunii (Ardeleana Tisa (< Ardeal)), sau al localităţii natale a
proprietarului (Budeşteana), fie sunt formate de la numele proprietarului (Vârsteana).
1.2. Clasificarea semantică a adjectivelor
Din punct de vedere semnatic, adjectivele întâlnite în structura numelor comerciale
sunt atât calificative, cât şi categoriale. Adjectivele calificative exprimă caracteristici variate

4
De remarcat ortografierea numelui după rostirea populară, fără marcarea grafică a articolului hotărât.

1011
ale obiectelor denumite de substantiv (precizat, în cazul structurilor substantiv/ abreviere
comercială + adjectiv, subînţeles, în cazul denumirilor simple5), acestea fiind percepute diferit
de fiecare vorbitor. Adjectivele categoriale caracterizează referentul numit de substantiv,
încadrându-l într-o anumită clasă (GALR I: 142, 143): Privat Silviu Zetea, Privat Kont.
Comparativ cu celelalte domenii ale onomasticii, în clasa numelor comerciale se remarcă
utilizarea unui număr mare de neologisme, aspect determinat şi de regulile specifice în
alegerea denumirii, conform cărora numele unui brand, firmă, produs trebuie să fie enigmatic
şi să rămână cât mai mult timp în uz. Se impune o trecere în revistă a câmpurilor semantice
valorificate. Astfel, adjectivele regăsite în corpul numelor comerciale se referă la:
• culoare: Alb Instal, Alb Prodcom, Casa Verde, Casa Albă, El Negru Trans6, Elefantul
Albastru, Galben, Maro, Negru Company, Pădurea Verde, Pensiunea Trandafirul
Albastru, Oiţa Neagră, Roşu Negru, Roşu şi Negru, Roşu Motors, Terapia Verde, Zile
Verzi;
• utilitate: Global, Global Instal, Global Color, Mocasino Practic, Practic Mitric Com,
Practic, Practică, Practic şi Util, Practik Pop, Priceputul, Perseverent, Utilul,
Universal, Universal Construct;
• calitate: Casa Frumoasă, Decis, Durabil Lang, Eminent, Expert, Expert Auto, Expert
2000, Exigent, Elegant Mircea, Forte Construct, Ideal Construct, Ideal Cons, Ideal
Concept, Ideal Vg. Trans, Invincibil, Instant Confort, Modern Termopan, Poe Perfect
Construct, Proexpert, Perfect Invest, Professional OMG, Profesional RoConstruct,
Prompt asig, Optim Exim, Optim Ro Impex, Salvator, Sigură, Select, Select Com,
Select Plus, Stilat, Vet Expert;
• unicitate, creativitate: Acronic, Autentic, Creativ IQ, Creativ Efect, Decorativ,
Enigmatic Com, Inedit, Inovativ, Magic, Magic Card, Magic Diamant, Prima, Real,
Romantic Aim, Unica, Unica Farm, Unic, Virtual;
• aşezare, aspect zonal: Alpin, Alpina Borşa, Central, Montana, Stil Montan;
• specific: Pensiunea Rustic, Rustic, Rustic Art, Rustic Brad, Rustic Florian.
Adjectivele cromatice, în nomenclatura societăţilor comerciale, au meritul de a crea în
mintea clientelui o corelaţie între cuvânt şi imagine, facilitând astfel impregnarea numelui în
memoria consumatorilor. Fiecare client are o percepţie proprie asupra culorii, în funcţie de
imaginaţia, creativitatea şi dorinţele lui, aspect determinat de polisemantismul cromatic
(Sporiş 2007: 242)7. Culorile descriu un aspect estetic al sediului societăţii comerciale (Casa
Verde, Roşu şi Negru, Salonul Albastru), în aceste situaţii sensul adjectivului fiind confirmat
de realitate. Adesea decorul este schimbat, însă denumirea se păstrează, astfel încât clientul
face mental diverse analogii, supoziţii pentru a explica denumirea. Întâlnim însă cazuri în care
denumirea creată este enigmatică, opacă şi chiar fantezistă: Elefantul Albastru, Zile Verzi.

5
Adjectivele substantivizate presupun existenţa anterioară a unui nume cu care să se acorde în gen, număr şi caz
şi a cărui elidare a dus la întărirea procesului de substantivizare. Genul adjectivului reliefează determinatul
eliptic (firma practică, soluţia practică, magazinul util).
6
De remarcat articulare după modelul limbii spaniole.
7
Pentru o analiză a utilizării adjectivului cromatic în diferite sectoare ale limbii, vezi şi Stoichiţoiu Ichim (2011),
Chelaru-Murăruş (2011), Radu-Golea (2011).

1012
 Cromatica a fost corelată unor stări fizice şi spirituale, astfel încât „se poate vorbi de
un simbolism general(izat) al culorilor, chiar dacă fiecare tip de cultură sau civilizaţie
conservă o anumită tradiţie a conotaţiilor culorilor” (Sporiş 2007: 243).
Dacă în literatură sau în limbajul colocvial, culoarea este corelată unor trăsături morale
(gelozie, depresie, fericire etc.) sau antinomii universale (viaţă – moarte, iubire – ură), în
domeniul comercial ea vizează calităţi ale produsului, ale serviciilor oferite. De exemplu, în
denumirile Alb Instal8, Alb Prodcom9, adjectivul cromatic alb sugerează curăţenia, puritatea
şi perfecţiunea. Galbenul apare ca simbol pentru domeniul agricol, cerealier, fiind culoarea
spicelor de grâu şi a porumbului. Verdele este asociat ecologiei, terapiei naturiste, unui stil de
viaţă sănătos, aspecte „la modă” în societatea actuală, astfel încât denumirile care conţin acest
adjectiv cromatic vând datorită legăturii cu mentalitatea oamenilor. Albastrul trimite la
nobleţe şi creativitate, în prima situaţie, datorită analogiei cu „sângele albastru”, în cea de-a
doua, datorită faptului că este culoarea nemărginirilor. Ultimele două adjective cromatice sunt
frecvente şi în denumirile în engleză, ca urmare a globalizării şi a dezvoltării relaţiilor
comerciale, vizând aceleaşi trăsături: Blue Star, Blue Sport, Blue House, Blue Dream, Blue
Helen, Cori Blue, Blue Angel, Blue Company, Green Space, Green Hidrofor, Lotus Green,
Green Garden.
În categoria adjectivelor care transmit ideea de utilitate, amintim, în ordinea
frecvenţei, termenii practic, ortografiat atât după normele limbii române, cât şi cu k final,
util10, universal şi global. Primele două adjective, calificative, înregistrate atât în denumiri
diferite, cât şi în raport de coordonare în cadrul aceluiaşi nume, se asociază nevoii umane de
achiziţionare a lucrurilor utile şi uşor de folosit în diverse situaţii. Denumirea, în special a
magazinelor, atrage, astfel, atenţia clienţilor, stabilindu-se o relaţie de interdependenţă între
cerere şi ofertă. Adjectivele global şi universal sugerează atât aria de răspândire a firmei, cât
şi multitudinea serviciilor oferite. Persoanele care trec pragul unui magazin denumit
Universal au, cel puţin, încrederea că aici pot găsi orice produs, din game diferite, chiar dacă,
practic, aşteptările clienţilor sunt înşelate. Cuvântul global, pentru care dicţionarele
consemnează şi sensul „total”, are acelaşi efect persuasiv precum adjectivul universal, clienţii
fiind interesaţi de firmele şi magazinele cu o ofertă largă.
Cele mai multe denumiri vizează calitatea, separând produsele, serviciile bune de cele
mai slab calitativ. Şi în acest caz, numele este ales pentru a atrage consumatorii, fără să
reflecte, de fiecare dată, realitatea. Un număr mare de exemple din această clasă conţin
cuvântul expert, termen folosit frecvent în ultimii ani, mai ales în domeniul financiar şi
bancar. Astfel, adjectivul are rolul de a convinge consumatorul de înalta calitate a serviciilor,
de a-i certifica unicitatea firmei pe piaţă. Adesea determină un termen sau o abreviere ce
trimite la domeniul în care activează firma (Vet Expert, Expert Consulting, Expert Consult C),
reliefând valoarea societăţii comerciale prin diferenţierea serviciilor „bune” de celelalte. O
semantică identică are adjectivul profesional „care ţine de o profesie; propriu unei profesii”

8
Instal < Instalaţii.
9
Prodcom < prod (< producţie) + com (< comerţ).
10
Întâlnit atât cu forma neaccentuată, Util, cât şi substantivizat prin articulare, Utilul.

1013
(NODEX), confundat cu termenul profesionist11. Ca frecvenţă, adjectivul ideal este situat
imediat după termenul exigent, fiind regăsit în toate domeniile de activitate, de la
farmacologie la construcţii, de la club la magazin alimentar. Spectrul larg al denumirilor
confirmă puterea numelui care stârneşte în mintea consumatorului o serie de emoţii, gânduri
şi dorinţe ce vizează perfecţiunea.
Adjectivul rustic, cu sensul „tradiţional”, trimite atât la arhitectura clădirilor vechi,
tipice zonei rurale, la gastronomie, pensiuni cu specific tradiţional sau chiar artă, în special
ceramică. Clientul este pus în situaţia în care, dacă denumirea nu conţine un termen care să
vizeze domeniul de activitate, trebuie să opteze pentru un sens în funcţie de aşteptare, sau să
se refere global la toate înţelesurile.
Un statut interesant îl are termenul gratis, întâlnit în onomastica unor firme. Rolul lui
este strict manipulator, deoarece individul este atras printr-un artificiu de marketing.
Clientului i se inoculează ideea că dacă are contact cu respectiva societate comercială, ar
putea beneficia de un serviciu/ produs fără niciun cost.
Multe dintre adjectivele enumerate mai sus induc în eroare clientul pentru că ele
creează o imagine neconformă cu realitate. De exemplu, firma Oriental (Borşa, Maramureş)
administrează un magazin alimentar denumit identic. În momentul alegerii numelui, prin anii
'90, proprietarul s-a gândit că termenul ar fi inedit, atrăgător şi enigmatic, lăsându-i pe clienţi
să îşi creeze propriile imagini cu privire la domeniul de activitate, produsele, serviciile
societăţii comerciale. Aceeaşi discrepanţă între realitatea socială sau economică şi nume este
reflectată de nomenclatura următoarelor firme: Arabesque – materiale de construcţii, Atractiv
– pesticide, seminţe, Agresiv 2000 – distribuţie alimente, Exotic Invest – imobiliare,
Enigmatic Com – construcţii. În aceste cazuri, rolul adjectivului nu este acela de a furniza
informaţii cu privire la societatea comercială, ci de a provoca creativitatea consumatorului
care este liber să facă analogii între numele firmei şi aşteptările lui.
Nu trebuie omis nici numărul mare de denumiri, simple sau compuse, care conţin un
adjectiv în engleză, italiană sau franceză. Folosirea nomenclaturii în limbi de circulaţie
internaţională se explică, pe de-o parte, prin procesul de globalizare, prin deschiderea
occidentală manifestată de români după 1989, dar şi ca o strategie de marketing, proprietarii
mizând pe concepţia încetăţenită în rândul românilor conform căreia tot ce este din afara
graniţelor, nou este bun, de calitate. Prin urmare, folosirea adjectivelor în limbi de circulaţie
internaţională asigură atât distinctivitatea, cât şi atractivitatea numelor. Amintim aici
denumirile englezeşti care conţin un adjectiv cromatic (în special blue „albastru” şi green
„verde”), dar şi cele care vizează calitatea (Best Security, Best Stil, Best Distribution, Best
Cows, Perfect Job, Perfect Place, Royal) sau creează bună dispoziţie (Happy, Happy Kids,
Happy Hill, Happy Plast).

11
Proprietarul unei firme de construcţii cu acest nume anchetat a mărturisit că el s-a referit, în momentul
denominării, la calitatea lucrărilor efectuate de profesionişti (deşi angajaţii au, de cele mai multe ori, experienţă
în domeniu şi nu studii specializate).

1014
 2. Procedee şi strategii discursive
Numele comercial, văzut ca discurs prin care se comunică, verbal şi nonverbal, în
special grafic, informaţii manipulatorii şi persuasive, presupune o permanentă interacţiune
între emiţător (în viziunea noastră, proprietarul denominator) şi interlocutor (clientul). E greu
de stabilit dacă numele societăţii comerciale vizează persuadarea sau manipularea clientului,
în vederea optării pentru serviciile sau produsele oferite, acest fapt putând fi realizat doar în
urma discuţiilor cu consumatorii. Persuasiunea constă „în influenţarea interlocutorului, prin
distragerea atenţiei de la anumite aspecte şi accentuarea altora, în vederea determinării unei
schimbări de comportament, induse de partener şi care este avantajoasă pentru acesta” (Ion
2010: 87), fără ca individul să fie înşelat. Manipularea, însă, vizează inducerea în eroare a
interlocutorului, încălcându-se principiul calităţii, emiţătorul nu mai este sincer cu receptorul
(Ion 2010: 87).
Adjectivul devine, astfel, un instrument de manipulare sau de persuadare, de
convingere a individului să aleagă acea societate comercială care, în viziunea lui, tinde să îi
satisfacă nevoia de calitate. De multe ori, numele indică un nivel calitativ ridicat, negat, în
realitate, de serviciile sau produsele oferite. Vorbim, prin urmare, de manipularea publicului
consumator prin utilizarea unei denumiri neconforme cu realitatea. Seducerea, persuadarea
sau manipularea se face printr-o serie de strategii argumentative, ambiguizante şi intertextuale
(Stoichiţoiu Ichim 2011: 372). În onomastica din domeniul comercial, frecventă este
metafora, ca strategie argumentativă, mizând pe o manipulare conotativă, deoarece sunt aduse
în prim-plan conotaţii diferite pe care clientul le interpretează în funcţie de aşteptările lui.
Amintim astfel câteva exemple: Blue Dream, Best Cows, Elefantul Albastru, Gigant Colos,
Micul Colos, Moment Suprem, Perseverent, Priceputul, Salvator, Stilat, Sigura. În aceste
situaţii, procedeul de numire este metaforic.
Jocul de cuvinte ajută la întărirea numelui în memoria clientului, stimulând fantezia
creatoare a acestuia care are libertatea de a-şi crea o proprie imagine asupra firmei în funcţie
de experienţa personală. Amintim aici jocurile de cuvinte bazate pe similitudini fonetice de
tip paronimic (Save & Safe) sau asociaţii de termeni din aceeaşi sferă (Jeune et Jolie, Practic
şi Util, Perfeto e Pronto).
Personificările completează gama figurilor de stil regăsite în onomastica firmelor.
Vorbim, în primul rând de epitetul personificator care are ca scop apropierea instituţiei de
client prin empatizare şi afectivitate (Apa Vie, Bucătăria Veselă, Elegant Design, Ecologia
Pură, Happy Plast, Happy Hill).
3. Concluzii
Dacă în limbajul uzual, adjectivul oferă informaţii calitative, cantitative sau
categoriale cu privire la obiectele numite de substantive, în domeniul comercial, el este o
strategie de marketing, vizând stimularea creativităţii clientului şi influenţarea alegerilor
acestuia. În momentul creării numelui, proprietarii îşi îndreaptă atenţia asupra adjectivelor,
deoarece au o mai mare valoare conotativă şi imaginativă, fiind într-o mai mică măsură legate
de realitate. Adjective neologice sunt enigmatice şi mai greu de descifrat, dar, în egală
măsură, stimulează curiozitatea consumatorului. Sacadarea numelui este determinată de
absenţa articolului, de alăturarea a două părţi de vorbire diferite fără o ilustrare clară a

1015
raportului de determinare, precum şi de poziţia adjectivului, antepusă determinatului, după
modelul oferit de limba engleză. Prin urmare, adjectivul poate împlini toate cerinţele legale,
semantice şi de marketing pentru a denumi o societate comercială şi a depăşi convenţiile
lingvistice, astfel încât să fie distinctiv cât mai mult timp.

Bibliografie:
Bergien 2005: Angelika Bergien, Global and Regional Considerations in the Formation of
Company Names. În I Nomi nel tempo e nello spazio. Atti del XXII Congresso
Internazionale di Scienze Onomastiche, Pisa, 28 agosto – 4 settembre 2005, II, p. 289-
296.
Chelaru-Murăruş 2011: Oana Chelaru-Murăruş, Despre culori şi nuanţe în epoca globalizării.
Noi termeni cromatici în româna actuală (Studiu de caz: gri şi maro). În Rodica Zafiu,
Camelia Uşurelu, Helga Bogdan-Oprea (eds.), Limba română. Ipostaze ale variaţiei
lingvistice, vol. I: Gramatică şi fonologie. Lexic, semantică, terminologii. Istoria limbii
române, dialectologie şi filologie. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, p.
183-196.
Chiş 2007 : Dorina Chiş, Nume de firmă, nume de marcă, nume de produs. Câteva observaţii.
În Cultură şi comunicare.com, anul I, 2007, nr. 1
http://culturasicomunicare.com/pdf/2007/chis.pdf.
Collingwood 2006: Jane Collingwood, How brand name trigger our emotions. În
PsychCentral, 2006. http://psychcentral.com/lib/2006/how-brand-names-trigger-our-
emotions/ accesat în 16.12.2010.
GALR I 2008 : Gramatica limbii române, vol. I : Cuvântul. Bucureşti : Editura Academiei
Române, 2005.
Gardiner 1954: A. H. Gardiner, The Teory of Proper Names. A Controversial Essay. London:
Oxford University Press.
Ion 2010: Marioara Ion, Aspecte ale persuasiunii în negocierea comercială. În Rodica Zafiu,
Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Controverse,
delimitări, noi ipoteze, vol. II: Pragmatică şi stilistică. Bucureşti: Editura Universităţii
din Bucureşti, p. 87-94.
Kohli; LaBahn 1995: Chiranjeev Kohli; Douglas W. LaBahn, Creating Effective Brand
Names: A Study of the Naming Process. http://isbm.smeal.psu.edu/library/working-
paper-articles/1995-working-papers/12-1995-creating-effective-brand-names.pdf.
NODEX 2002: Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura Litera
Internaţional.
Radu-Golea 2011: Cristina Radu-Golea, Chromatic Terms in Romanian Onomastics. În
Analele Universităţii din Craiova, seria Ştiinţe Filologice, Limbi străine aplicate, anul
VII, 2/2011: 263-271.
Schack 2008: Jørgen Schack, Distinctive names: constraints on brand name creation. În
Onoma 43 (2008): 57-72, Upsala.
Sporiş 2007: Valerica Sporiş, Epitetul chromatic adjectival în Annales Universitatis
Apulensis. Series Philologica. Alba Iulia, tom 3 (2007): 241-248.

1016
Stoichiţoiu Ichim 2011: Adriana Stoichiţoiu Ichim, Un aspect al neologiei semantice :
cromatica politică. În Rodica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan-Oprea (eds.),
Limba română. Ipostaze ale variaţiei lingvistice, vol. I: Gramatică şi fonologie. Lexic,
semantică, terminologii. Istoria limbii române, dialectologie şi filologie. Bucureşti:
Editura Universităţii din Bucureşti, p. 357-378.

1017
 NAMES OF FOOD PRODUCTS IN ROMANIA IN THE CONTEXT OF
GLOBALISATION
Assistant Researcher Alina BUGHEŞIU,
North University Center of Baia Mare,
Technical University of Cluj-Napoca

Abstract
While proposing a semantic and grammatical analysis of names of food products, my paper aims at
underlining the discursive functionality of this onomastic category (i.e. what and how this variety of trade names
communicates). The illustrative material is discussed from a psycho- and sociolinguistic perspective, in the
context of globalisation and the effects it has on contemporary Romanian public space. Names of food products
in this country are indicative of this aspect, as they are defined by the intercultural and interlinguistic contacts
that have occurred in Romanian public space with the 1990s onwards.

Keywords: globalisation, product names, public space, psycholinguistics, sociolinguistics

1. Introduction
The present paper deals with names of food products as indicators of the process of
negotiation between spheres of meaning and identity, which occurs at the level of Romanian
public space as a macro-discursive context that developed a variety of facets after 1989, when
the communist regime was suppressed. The approach adopted starts from a lexical and
grammatical overview of product names, and draws chiefly on semiotics (names of products
are considered as iconic, indexical and symbolic signs) (Smith 2006: 19) and on pragmatics
(relating to the referential intentionality underlying name-giving of products and the factors
that it depends on) (Kleiber 1981 ap. Miron-Fulea 2005: 42-43; Coates 2006: 30).
The framework within which this onomastic sub-class (names of food products <
product names < commercial names) is analysed pertains to psycho- and sociolinguistics, as
the point on this occasion is to delineate and describe how these designations function in use
(what is the psychological behaviour that name givers rely on when choosing a name in this
field) and what they tell about the society in which they exist. To this end, of the ever-
increasing variety of food products (and of corresponding name groups implicitly), the current
article consists in sweets and their designations, aiming at offering a bird’s-eye view of the
onomastic behaviour of this segment of public space. Examples were selected predominantly
from specialised websites like Algida
(http://www.iubesteinghetata.ro/ro_ro/products/napoca/default.aspx), Heidi Chocolate
(http://heidi-chocolate.com/ro/), Kandia Dulce (http://www.kandia-dulce.ro), Mondēlez
International (http://www.mondelezinternational.com/ro/ro/Brands/largest-
brands/index.aspx), Romdil (http:// www.romdil.ro).

2. Names of food products in context and in co-text

2.1. Public space “at a crossroads”
Socio-culturally, names of products exist and function in public space; in their
capacity as commercial designations, product names are markers of society’s evolution, of the
changes that it is subject to at a given (more or less extended) time span, usually on several

1018
planes, since the dimensions of society are interdependent, interrelated causally (e.g. the
transformations in the field of IT that have occurred since the mid-20th century, which have
affected notably, essentially activities in domains like economics, mass media, technology,
and medicine, to name just a few).
In agreement with Stănescu (2012: 39, orig. Romanian, my translation), public space
“implies exchanges of ideas, communication, participation, involvement, and raising
awareness […] for common wellbeing”; therefore, “public space is a plurality of micro-
spaces, a mosaic of components, which is defined by confluences, intersections and
expansions, positions, attachments and dismissals, pressures, collisions and conflicts of
interest.” In other words, public space outlines the common ground between the general and
the particular, between the popular and the individual, as it results from the consensus of the
members of a community, while it is also influenced by values and customs that derive from
private spheres, co-existing by virtue of the relation identity-otherness (i.e. relating to one’s
other in order to sort out the parametres of his/her self). Consequently, public space is formed
from negotiations of meanings, which occur both “by storm” and “by stealth” (cf. Ryan 2004:
218), that is, both explicitly, overtly, “in the foreground of discussion”, and implicitly (truly
noticeable only in diachrony, after events unfold), in an undeclared manner, “in the
background of discussion. Of the two forms of negotiation, however, negotiation by stealth is
the most important, for while negotiation by storm is an occasional process, negotiation by
stealth is a continual one, and accordingly provides the greatest negotiating power. (Indeed
negotiation by storm occurs only when negotiation by stealth breaks down.)” (Ryan 2004:
218). (For instance, when intentions behind a speaker’s utterances are misunderstood by the
listener, and they are clarified, or when commercial names appear unmotivated, opaque to
language users, and they are shed light upon by advertisements and slogans that point to the
associations that these names are meant to convey).
As regards contemporary Romanian public space, the process that has sparked off
significant meaning negotiations is globalisation, the first seeds of which were planted in
Romanian mentality along with the airing, during the communist regime, of Dallas, a famous
American soap opera (although the purpose of its broadcasting was to highlight the decadent
lifestyle encouraged in/by capitalist societies). From the 1990s onwards (namely after the fall
of the regime), Romanianness visibly lost its firmness and became a potpourri of features
appropriated from distinctive models. Of these, the American one exerted the most generous
influence socio-culturally and linguistically, as most Romanians link it to positive values like
advancement, freedom of expression (and other liberties), fairness, equality, and, last but not
least, flexibility (Blommaert 2011: 5), all of which are said to be core aspects of the global
community. According to Blommaert (2012: 5), “We believe we observe globalization
processes whenever we encounter ‘English’ in various parts of the world. We do indeed
encounter globalization, because what we see is en-globalized forms, semiotic forms (such as
the gaming codes) that were at some level prepared to go global, so to speak. But when we
look at their actual deployment, we can see them only through the actual phenomenology of
de-globalization”, which can be defined both as the adaptation of globalisation elements and
policies to communities that are geographically and socio-politically localised, and as the
tendency to turn to values treasured locally for their alleged higher degree of idiosyncrasy.

1019
 By definition, any talk about globalisation is a talk about negotiated meanings, due to
the interlinguistic and intercultural contacts that it gives way to. The negotiation crops up
along the lines of the pairs of variables that have already been introduced: common-particular,
other-individual, global-local, and (to different extents) within all the fields of contemporary
Romanian public space, such as economy, technology, politics, social studies, language, or
commerce. All of these have passed through subsequent changes in the post-Revolutionary
period, and especially along with the second half of the 1990s that brought about the actual
boom of assimilation of Western culture and of English as its lingua franca (i.e. the
Westernisation of society in the wide sense). Onomastics is one of the domains that clearly
mirror these changes, both in its traditional sectors (especially in anthroponymy, if one thinks
about the numerous trends that can be traced in the choice of forenames), and in its
unconventional ones. It is in the context of this latter situation that the present paper deals
with product names (viz. designations of food products, as a sub-division of the more
comprehensive class of commercial names), in order to illustrate the influence of
globalisation-related processes on contemporary Romanian public space linguistically- and
culturally-wise.

2.2. A multi-dimensional and multi-disciplinary characterisation of names of

sweets
Without aiming at an exhaustive presentation of names of food products, the present
paper deals with names of sweets (confections like chocolate, ice cream, candy, toffee,
wafers, biscuits, etc.), as this is one of the sectors of Romanian public space that recorded the
most conspicuous variegation due to the diffusion in the local market of international
companies that opened subsidiaries in Romania, sometimes encompassing their local
correspondents in the field, which were unable to cope with competitiveness and economic
pressure (atypical of Romania prior to 1989). Confections also developed on sociological-
marketing grounds: in the capitalist society that Romania has strived to become (following the
American model imposed by globalisation), children can be considered as a distinct target
group of consumers (which is not to say that sweets are meant for children alone). Advances
in the domain of mass media – i.e. its becoming more age-group oriented, and its availability
in different formats and by different means – contributed largely to this situation.
The type of semiotic and pragmatic behaviour underlying negotiation mechanisms can
also be observed on assessing the evolution and diversification of the system of onomastics,
which in view of the aforementioned developed (enriched and generated) less lexically,
semantically and discursively specific categories, which could therefore be referred to as
border names: e.g., user names, chat names, nicknames, pseudonyms, company names, firm
names, brand names, and product names (sweets names, respectively).
2.2.1. From the perspective of onomastic theory, one could consider names of food
products as chrematonyms, a “catch-all category” that comprises names of commercial,
administrative, economic, and cultural institutions, as well as the objects or services that they
offer (Rzetelska-Feleszko 2008: 595). Similarly, names of food products are pragmatonyms
(Kryukova 2008: 397), names of things or commodities that often fall under the scope of
trademark laws. Names of this kind “denote the objects subjected to advertising”, and in their
case, “the probable impact on the addressee is taken into account at the stage of invention.

1020
Third, they denote an individual object’s symbol, which comprises verbal as well as non-
verbal components” (Kryukova 2008: 397), pictures, signs, logos, and slogans, all of which
contribute to the establishment of the product and its name within a target community (local,
national, international). Thus, it is capital that product names be interpreted beyond their
linguistic structure, in the light of their economic and advertising potential and intended
effects. A product name is an econym (Brandl 2007: 88, cf. Christoph Platen, 1997,
“Ökonymie”: Zur Produktnamen – Linguistik im Europäischen Binnenmarkt, Tübingen:
Niemeyer), a “special agent with clearly delineated tasks that depend on a multitude of factors
mainly defined by its field of application and the underlying marketing and communication
strategies” (Brandl 2007: 88).
2.2.2. Onomastic varieties that tend to behave unconventionally (border names) share
an often arguable proprial status. Nevertheless, product designations (those of food products,
or sweets, as far as this study is concerned) function as proper names, not necessarily as
regards lexical construction and potential grammatical function (contextually, not in isolation)
– since many names have a multifarious appellative basis, but in relation to language use.
However, in time, due to repeated use within a community, some names of products gain
recognition even on the level of language as a system. As Van Langendonck (2007b: 25-26)
puts it, “[…] proper names denote a unique entity not only on the level of language use
(discourse), […] but also on the level of ‘established linguistic convention’ […]. In other
words, a proper name is a conventional linguistic unit, more or less ‘entrenched’ in the speech
community as denoting a unique entity” (likewise Van Langendonck 2007a: 6-7).
Lexically and grammatically, names of sweets can derive from
(1) One word structures and compound names, consisting of
a) proper names (Romanian or international):
- anthroponyms: given names (full forms, mostly female: Eugenia, Heidi, Laura,
Silvana) and hypocoristic forms (Dănuţ; Sugus < Gus, the chameleon painted on the package
in which the toffees are sold, but this name can also be linked to Rom. vb. a suge ‘to suck’,
hence relating to a physical characteristic of the product; Pippo < It. Filippo; Tess);
- place names: continents (Africana < Africa), states (Americana < the U.S.A.),
cities/towns (Poiana < Poiana Braşov, a ski resort in Braşov County, Romania), historical
regions (Kandia < the Kingdom of Candia, the official name of Crete when the island was a
Venetian colony; Napoca < ancient settlement from which the Romanian city of Cluj-Napoca
developed), mountains (Făgăraş < a group of mountains in the Southern Carpathians, in
Romania), and caves (Scărişoara < one of the biggest ice caves in the Apuseni Mountains, in
Transylvania, Romania);
- cultural names from literature (Scufiţa Roşie ‘Little Red Riding Hood’) or commerce
(other brands: Petit Beurre).
b) common nouns (most of which clearly point to containers in which confections are
packed, and this is why they tend to not be perceived as proper names): Cornet (Rom., ‘ice-
cream cone’), Dejavu (< Fr. déjà vu, ‘a feeling of having already experienced a situation’),
Desert (Rom., ‘dessert’), Gemenii (Rom., ‘the twins’), Joy (and Joy Lux, Eng. + Rom.), Leone
(It., ‘lion’), Măgura (Rom., ‘hill’), Mousse (< Fr. or Eng.), Pahar (Rom., ‘glass’ [here ‘cup’]),
Panda (Rom., ‘panda bear’), Picnic (Rom., ‘picnic’), Puf (Rom., ‘puff’), ROM (Rom., ‘rum’,

1021
also sending to the name of the country, Romania), Truffle (Eng.), Vafă (Rom., ‘wafer’), Vis
(Rom., ‘dream’);
c) adjectives: First (Eng.), Majestic (Eng.), Şugubăţ (Rom., ‘facetious’), Unica (Rom.,
‘the one and only’, from unic with feminine enclitic article -a);
d) adverbs: Val Vârtej (< Rom. valvârtej ‘tempestuously, flamingly’);
e) interjections: WOW (Eng.);
f) nonce formations (based either on sound or form associations, or on clusters
resulting from truncation): Anidor (meant to sound French due to its ending, -dor < d’or
‘made of gold’, perhaps in relation to Swiss or Belgian chocolate, famous worldwide),
Cocobis (Rom., cocos ‘coconut’ + biscuiţi ‘biscuits’), Cremita (< Eng. cream, made to sound
Spanish through its ending, -ita, a diminutive suffix), Joypop (Eng., < joy +lollipop), Kand’or
(belongs to the same brand as Anidor, combining the name of the brand, Kandia, with Fr.
d’or), Prens (intending to sound English and relating to Prince, a famous similar brand of
sandwich biscuits), Primola (based perhaps on Primula, the Latin name of the English noun
primrose, but there is no indication in this respect).
(2) Complex constructions (phrases and sentences). Although one can easily notice the
tendency to give short, one word names to sweets (for the plain reason that such structures are
effortlessly remembered by children, the main target-consumers of confections), there are
cases of designations that derive from phrases or sentences for the sake of originality: Poftă
de… (Rom., ‘craving for…’), Mi-e gândul la… (Rom., ‘I’m thinking about…’), followed by
an appellative (e.g. Poftă de… Ciocolată ‘craving for… chocolate’) that functions as the
description of the product, thereby identifying its sub-category.
According to Brandl (2007: 88), “Every name has a specific job profile. […] Specific
marketing strategies are correlated with the different job profiles of brand and product names:
profiles such as umbrella brands, product brands, product group brands, taste varieties,
packaging varieties and so on. At all levels within a brand hierarchy the strategy correlates
with the message the brand is intended to convey. As a result, within the designation of one
product, we typically find various levels of brands and brand names.” Based on the scheme
Brandl (2007: 88) proposes for the identification of distinct levels in the hierarchy of brand
designations, names of sweets in contemporary Romanian public space generally display the
following stratification (which can be found with all brands that this paper takes into
consideration – including Romdil and Algida/Napoca – not just the one that serves as an
example on this occasion):

Table 1. Name hierarchies comprising product designations and their subordinates,

illustrated in relation to the brand Kandia Dulce (Rom., ‘Kandia sweet’)
Product Product description Variant (+ sub-variant)
group
Kandia 1. Tabletă de ciocolată (Rom., 1.a Cream & Biscuits
‘chocolate tablet’) b. Yoghurt & Sour Cherry
c. 75% Cocoa etc.
2. Praline (Rom., ‘pralines’) 2a. Cu alune (Rom., ‘with hazelnuts’)
b. Ambasador (Rom., c.n., ‘ambassador’)

Primola 1. Milk Chocolate 1a. Milk

b. Cocoa & Cereals

1022
 c. Whipped cream etc.
2. Dark Chocolate 2a. 55% Cocoa
b. Whipped Cream & Cocoa Cereals
3. Pralines 3a. Assorted
b. Cocoa & Cereals
4. Primoline Pralines 4a. Assorted
b. Whole Hazelnuts
5. Papi 5a. Milk
b. Strawberry
6. Jaffa cake 6a. Orange
b. Cherry
7. Negresă (Rom., ‘brownie’)
8. American Cookies Crispy Chocolate

ROM Baton cu cremă de rom (Rom., a. Autentic (Rom., adj., ‘authentic’)

‘chocolate bar with rum filling’) b. Biscuit (Rom., c.n., ‘biscuit’)
c. cel Dublu (Rom., m. art. + adj., ‘the double’)
d. cel Mare (Rom., m. art. + adj., ‘the great’)

cel Mare (Rom., m. art. + adj., ‘the great’)

Făgăraş Stafide şi rom (Rom., [chocolate bar
with] ‘raisins and rum’)

1a. Tradiţional (Rom., ‘traditional’)

Sugus 1. Bomboane gumate fructate (Rom., b. Exotic
‘fruity soft candy’) 2a.Viermişori (Rom., diminutive form, ‘little
2. JellyMania worms’)
b.Ursuleţi (Rom., diminutive form, ‘little
bears’)
c. Păianjeni (Rom., ‘spiders’)
d. Cocktail de fructe (Rom., ‘fruit cocktail’)

2.2.3. At this point in the analysis, two important observations need to be made:
- Firstly, it is not difficult to notice that name givers and brand designers tend to opt
for short (usually one word) designations, derived from other proper names, appellative
structures, or innovative (on the spot) constructions. Such choices are accounted for by
cognitive arguments, i.e. names of this kind are easily remembered, because they provide
customers with a broad enough range of associations, without making a given product too
aloof (moreover, the product and its name are distinctive yet categorically frameable) (cf.
Crutch and Warrington 2004: 592).
- Secondly, although Romanian public space is imbued with Anglicisms (on the level
of language use and lexical enrichment) and Americanisms (on the level of conceptual
representation), with some exceptions (e.g. Joy, Majestic, Truffle, WOW), names of product
groups (and to some extent, names of product variants) seem to be able to keep away from
this globalising trend, and steer toward French, German, Spanish, and Italian models (Anidor,
Kand’or, Pippo, as well as Heidi and Cremita, international brands), simply because this field
of products is not necessarily seen (in Europe, anyway) as one of the strongest points of this
cultural background. Alongside names that claim their affiliation to the aforementioned
languages, one also comes across Romanian names, which are rather numerous, contrary to
what one may expect to find in a public space that, until not so very long ago (1989), was

1023
forced to use Romanian alone in the naming of commercial objects/entities. Nevertheless,
Romanian is used here for clarity and transparence (e.g. Cornet, Desert, Pahar etc.), for its
connotations of tradition (Eugenia, which has developed into a common noun used to denote
any oval sandwich biscuits with chocolate cream filling), or for tradition mixed with irony
(ROM, associated with the ethnonym rom ‘a person of Rroma origin’). One could also
mention here Făgăraş cel Mare (Rom., ‘Făgăraş the Great’), Rom cel Dulce (Rom., ‘Rom the
Sweet’), Rom cel Mare (Rom., ‘Rom the Great’), ironically formed according to the
Romanian pattern of names of rulers (given name + masculine article + adjective, e.g. Mircea
cel Bătrân ‘Mircea the Old’, Ştefan cel Mare ‘Stephen the Great’), chosen for the associations
with geographic and historical traditions, and for the innovative, humorous way of actually
revealing that these are large size or particularly sweet varieties of the product.
What indeed appears in English (to an overwhelming extent) on packages of sweets is
their descriptions and the name of (sub-)variants (Liuţe 2005: online). Most often one can see
English used in this respect along with Romanian indicators of novelty (Nou! ‘new’, Reţetă
nouă! ‘new recipe’ + Primola >Milk Chocolate > Cocoa & Cereals), or with other items that
relate to tradition and prestige (1890 < the year when Kandia, the business, was established).
This situation results from the negotiation of meaning between global values and local ones,
and illustrates the statement proffered by Blommaert (2012: 12): “It could be that a large area
of objects and phenomena currently rather unhelpfully captured under the term ‘globalization’
is in actual fact always an instance of englobalization-and-deglobalization, which can be
ethnographically investigated as a dialect of globalizing cultural flows, as ‘accents’ of
otherwise relatively stable cultural patterns.”
All in all, names of sweets are given in view of the potential for associations and
presuppositions that the underlying lexical components, put in a certain context, are bound to
trigger. Therefore, semiotically, names of sweets develop three sign values (Smith 2006: 19):
- iconic: e.g., WOW, which ‘stands for’ the positive reaction customers get when
eating this fruity ice cream;
- indexical: we mean the products when we say their names, or, in other words, names
of sweets make us think of the things named;
- symbolic: names of sweets give way to associations. According to Smith (2006: 20),
“Even though names are used in part, perhaps even primarily, as indices to refer to simple
phenomena, as in George Washington or Albuquerque, the quintessential function of all
words is symbolic; and so when used as names, words carry with themselves some measure of
additional associations.” Of the most common ones, tradition (Heidi, Kandia, Napoca),
prestige (Anidor, Kand’or), accessibility (Laura, Pahar, Vafă), youthfulness (Joy, Primola,
Vis), and playfulness (JellyMania, Sugus) occur frequently.

2.2.4. The semiotic peculiarities of names of sweets determine their discursive

behaviour. From this point of view, it is cardinal that one bears in mind the type of contact
that is established between confection products and customers, and the context(s) in which it
is founded. One generally buys sweets from shops and supermarkets, where customers have
direct access to products, and where the representation of products (visual and/or sound-
related) contributes to a customer’s choice of a certain product (which is also determined by
previous contact with this food), and to the associations triggered by the name of the object in

1024
question (in certain cases ‘suggested’ by advertisements regarding a given confectionery
products). It is only within this bigger picture that we can see that “One of the principal duties
of a name is to maximize the chances of successfully picking out a unique referent in some
context, i.e. referential individuation” (Coates 2006: 28). Outside context, we are unable to
talk about onymic referring (Coates 2006: 30).
Likewise, Kleiber (1981 ap. Miron-Fulea 2005: 42-43) states that referring to
particular entities is one of the discursive functions of proper names (and of names of sweets
by extension): to refer to a particular entity means to locate/isolate it discursively.
Nonetheless, referring seen as such implies that there is a relationship between language user
and named object (Kleiber 1981 ap. Miron-Fulea 2005: 44), which can be accounted for by
the locutor’s ability to make and utter a series of associations regarding an object. These
correlations are negotiated between name givers and customers (name users) by less explicit
means: “Negotiation by stealth derives its importance from the fact that the process that
constitutes the application of the rule of accommodation for meaning is, first, hearer-centred
rather than speaker-centred, and second, continually rather than occasionally invoked. […]
The utility of engaging in negotiation by stealth is, therefore, that it maximises the chances of
maintaining something like a consensus on the meaning of expressions over time” (Ryan
2004: 227), of establishing a named product within a (local or global) community. However,
it is not only a name that facilitates this recognition, but other (verbal and paraverbal)
elements, such as emblems, logos, slogans, or straplines. The role of these messages (e.g.
Kandia: Plăcerea intensă a ciocolatei ‘the intense pleasure of chocolate’; Anidor: Tout la
tendresse du chocolat; Laura: Împarte din inimă ‘share from the heart’ etc.) is to enable
“people to recognise and remember both the slogan and the brand name it represents and
often, particularly in the last fifty years in the confectionery industry, [it] stresses a key
benefit of the product. It also raises positive feelings about the brand with the consumer and
can have a considerable impact on how high consumers rate the product vis-à-vis those of
competitors” (Hughes and Phillips 2007: 158).

Conclusion
The influence of globalisation on Romanian public space is still under way, with non-
local elements of language and culture permeating every dimension of the local society, until
identity (national identity in particular) becomes a blurred concept, since nothing is entirely or
only Romanian. It is a different relationship that is formed between globalising and globalised
parties, one based on a negotiation of meaning. One of the sectors of public space that mirrors
this type of semantic-pragmatic transformation of communication is that of names of sweets
(as sub-category of commercial names, an onomastic class).
While performing a lexical and grammatical analysis of names of sweets (to observe
recent tendencies on this level), the present paper aimed at delineating a number of
characteristics that make up a good name in this field: precision, identification, and
association. The manner of triggering and establishing associations determines the semiotic
behaviour of names of sweets as iconic, indexical, and symbolic signs. Similarly, the way in
which associations are initiated and maintained defines the discursive behaviour of these
onomastic elements that refer by identifying a particular entity, as a result of a negotiation of
meaning. According to Ryan (2004: 228), “We can explain ‘reference-fixing’ by considering

1025
the role that the speaker [i.e. the name giver] plays in the application of the rule [of
accommodation], and ‘reference-borrowing’ by considering the role that the hearer [i.e. the
name user/customer] plays in it. Further, we can observe that a ‘chain of communication’
from one speaker to another is forged (link by link) by repeated application of the rule.”
Meaning negotiation in the case of names of sweets reveals the adoption and adaptation of
“englobal” values to commercial, cultural, and linguistic Romanian public space, examined
by means of a socio- and psycholinguistic pair of eyes.

Acknowledgment: The research made for the present paper was supported by Onomastics in
Contemporary Romanian Public Space: A Socio- and Psycholinguistic Research, a project funded by CNCS in
the “Human Resources” PN II programme, designed for the stimulation of young independent research teams –
TE (code 3, contract number 57/2010, project manager: Associate Professor Oliviu Felecan).

Reference List
Blommaert, Jan. 2011. The Sociolinguistics of Globalization. Cambridge: Cambridge
University Press.
Blommaert, Jan. 2012. Supervernacular and their dialects. Dutch Journal of Applied
Linguistics 1:1 (2012), 1-14. Online. Available at <http://benjamins.com/series/dujal/1-
1/art/03blo.pdf> (Accessed October 15, 2012).
Brandl, Werner. 2007. Buy English? Changes in German Product Naming – A Preview. In:
Ludger Kremer and Elke Ronneberger-Sibold (eds.), Names in Commerce and Industry:
Past and Present. Berlin: Logos Verlag, 87-98.
Coates, Richard. 2006. Some consequences and critiques of The Pragmatic Theory of
Properhood. Onoma 41: 27-44.
Crutch, Sebastian J., and Elizabeth K. Warrington. 2004. The semantic organisation of proper
nouns: the case of people and brand names. Neuropsychologia 42: 484-596.
Hughes, Stephanie, and Diana Phillips. 2007. Branding Has Never Been so Sweet: The
Changing Face of Consumer Society Reflected in the Branding of the Confectionery
Industry. In: Ludger Kremer and Elke Ronneberger-Sibold (eds.), Names in Commerce
and Industry: Past and Present. Berlin: Logos Verlag, 153-166.
Kryukova, Irina. 2008. Russian advertising names as a matter of linguistic fashion. Onoma
43: 397-410.
Liuţe, Ştefan. 2005. Vorbe dulci [Sweet talk]. Grapefruit: Brand as interface. Online.
Available at <http://www.grapefruit.ro/idei/vorbe-dulci/> (Accessed October 15, 2012).
Miron-Fulea, Mihaela. 2005. Numele proprii. Interfaţă semantică-sintaxă [Proper Names:
Semantic-Syntactic Interface]. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.
Ryan, David. 2004. The pragmatic theory of meaning: negotiation by stealth. Language
Sciences 26: 217-229.
Rzetelska-Feleszko, Ewa. 2008. Proper names of shops and firms (retail and services) in post-
communist countries. In: M.G. Arcamone, D. Bremer, D. De Camilli, and B. Porcelli
(eds.), I nomi nel tempo e nello spazio: Atti del XXII Congresso Internazionale di
Scienze Onomastiche, Pisa, 28 agosto – 4 settembre 2005, vol. II. Pisa: Edizioni ETS,
595-600.

1026
Smith, Grant W. 2006. A semiotic theory of names. Onoma 41: 15-26.
Stănescu, Vasile. 2012. Spaţiul public. Gestionare şi comunicare… [Public Space:
Management and Communication…]. Bucureşti: Universul Juridic.
Van Langendonck, Willy. 2007a. Theory and Typology of Proper Names. Berlin/New York:
Mouton de Gruyter.
Van Langendonck, Willy. 2007b. Trade and Brand Names: Proper or Common Nouns? In:
Ludger Kremer and Elke Ronneberger-Sibold (eds.), Names in Commerce and Industry:
Past and Present. Berlin: Logos Verlag, 23-34.

Online resources
Algida. Available at <http://www.iubesteinghetata.ro/ro_ro/products/napoca/default.aspx>
(Accessed October 19, 2012).
Heidi Chocolate. Available at <http://heidi-chocolate.com/ro/> (Accessed October 19, 2012).
Kandia Dulce. Available at <http://www.kandia-dulce.ro> (Accessed October 19, 2012).
Mondēlez International. Available at
<http://www.mondelezinternational.com/ro/ro/Brands/largest-brands/index.aspx>
(Accessed October 19, 2012).
Romdil. Available at <http://www.romdil.ro> (Accessed October 19, 2012).

1027
 THE NATURE OF SLANG:
Spoken, creative and transient
Assistant PhD. Candidate Ildikó Gy. Zoltán
Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureş

Abstract
The gradual change in the attitude of linguistic sciences towards slang at the end of the 19th century
meant that even the most reluctant of linguists had to admit that its study cannot be avoided or neglected. A great
variety of literature about slang has appeared since. The two basic problems that invariably arise whether slang is
discussed in a highly specialised scientific work or in an impressionistic essay: its definition and its description.
The present paper addresses the topic of certain constant characteristics, such as orality, creativity and
ephemerality.

Keywords: slang, linguistics, speech, language, vocabulary

From whichever specialised field or point of view professional or amateur linguists

approach the topic of slang, they all agree on one point: it is just as difficult to define the term
as it is to clearly demarcate its vocabulary or characterise and describe it. The complexity of
slang itself as a linguistic phenomenon is the obvious reason and explanation for the countless
possible definitions.
In order to avoid the haziness or blurring of terms, it would be a good idea to
distinguish more clearly than usual between the lexicological description of slang as a word-
hoard of terms and expressions (i.e. vocabulary) and the sociolinguistic approach according to
which slang is a certain lexical behaviour, a peculiar variant of language usage, a particular
way of speaking. This variant of language usage is in fact a communicational code dependent
on the given situation and defined by the attitude of the speaker – or rather, its use is the
expression of the speaker’s attitude. Self-defence, defiance, opposition and mutiny can all be
included in the emotional charge of slang usage, in which case we can also speak about it as
anti-language depending on how sharply it may turn against the standards and norms it
invariably finds ridiculously restrictive.
Despite the seemingly unsurmountable difficulties of providing a comprehensive yet
succinct definition or description of it, slang does have a few fundamental characteristics that
will occur in the most varied attempts at capturing its essence.
Slang is first and foremost a phenomenon typical of informal spoken language and
thus inseparable from and dependent on the speech situation in which it occurs. Most
prominent among its features are creativity, novelty and freshness but at the same time
ephemerality and inconstancy. This inherent paradox makes slang similar to fashion.

Slang as a phenomenon of spoken language

Slang is a particular way of speaking, a variant of language usage, a situation-
dependent communication code which is defined first of all by the attitude of the speaker – or
rather, the use of which is the expression of an attitude. In this definition the term “speech”

1028
figures prominently since the use of slang is mainly characteristic of verbal communication
and is inextricably connected to the given speech situation.
Looking back on the history of slang research we can see how the gradual change in
the attitude of linguistic science towards slang has also brought significant changes in the way
it is studied today. Even after the original complete disregard and neglect it took slang a long
time to remove (at least partially) the stigma of “vulgar”, “lowly”, “bad” language; for a
prolonged period it was considered a peripheral manifestation of language, a sort of linguistic
deviancy or, at best, an interesting curiosity, a quaint digression from the norms. However,
slang was not the only component of language to suffer this kind of treatment: Connie Eble
enumerates supra-segmental prosodic features, a wide range of vernacular uses, dialects of
low prestige, colloquial expressions, taboo vocabulary and other ordinary realizations of
living language as parts that “are poorly incorporated into the general literary form and,
therefore, easy to set aside” and excluded from the mainstream of linguistic study.
In the second half of the twentieth century transformational-generative grammar made
its appearance in linguistics, but instead of more attention being devoted to slang and its
‘companions’ due to this supposed paradigm shift, quite the opposite happened: “the ideal
speaker-hearer construct and the primacy of competence over performance merely reinforced
the practice of equating language with its standard written form.”
The high prestige written variant of language continued to be regarded as model or
norm and provided the basis for analysing language. This is hardly surprising considering the
fact that traditional western linguistics had concentrated almost exclusively on its study for
more than two thousand years.
This partiality is understandable since written language is easiest to gather, record,
store, examine, systematise and analyse with various methods and procedures: up until the
recent past, more exactly, until the invention of the phonograph at the end of the nineteenth
century, this could not be done with any of the spoken variants.
Linguist H. A. Gleason explained this one-sidedness almost forty years ago: “We have
taken as normative what is really the anomalous kind of language – legal contracts, examples
out of logic texts, and modern descendants from the old classical examples in grammar books.
To this core we have added so much of ordinary language as is not distinct from it – or rather,
so much of ordinary language as we have not yet noticed to be distinct from it. The
malapropisms, poetic figures, popular language play, and ordinary double-talk we hear all
around us may after all be the really typifying human language, extreme cases only of the
ordinary sort of language.”
By the end of the twentieth century the rules of language usage had become more
relaxed both in written texts and in the various modern forms of the media. However, the
statement still holds true: the vocabulary of everyday usage is that part of spoken literary
language that is least frequently recorded in writing. Slang, colloquial or conversational
language, jargon and other informal variants are similar in their being connected to the speech
situation. On the other hand, none of these can exist in a stylistically “pure” form or as an
isolated system: they can only be used effectively in combination with other ‘layers’ or
‘levels’, like the standard or even the literary language.
Until relatively recently there have been few types of written text where slang could
make its unhindered appearance: plays (examples can be found as far back as the classical

1029
Greek comedies), novels and short-stories. Here slang – as the secondary representation of
verbal communication – can occur in dialogues where the author seeks to complete the
portrayal of the characters through their way of speaking, where the realistic and lifelike
depiction of the individual is more important than the elaborately polished phrasing.
Slang lives and thrives in and through dialogue and conversation. The problem of
slang dictionaries and glossaries continues to be the fact that the words, phrases and
expressions that are included in them are taken out of context and severed from the speech
situation – it is the only way they can be listed –, and one of the selection criteria is whether
they are verifiable from some written source. As modern slang studies have repeatedly
pointed out, what we get this way is nothing more than the vocabulary of slang, laid out on
paper: just ‘dead letter’ in itself.
Further complications arise when we consider the fact that in a certain situation a word
can become slang, even if only temporarily, because of the stylistic ‘halo’ projected onto it
from the context. Body language, intonation, pitch or even pauses can have an important role
in signalling that (then and there) a word or expression should be interpreted as slang. These
and similar components of spoken language are beyond the scope of the best dictionaries.
The use of everyday spoken language, including slang, is generally characteristic of
informal situations; just as formal use of language can be expected in official or formal social
contexts. More slang can be heard during a friendly conversation than around the table at a
formal dinner party, in a coach’s pep talk addressed to his team than in a eulogy speech.
However, there is no automatic, clean-cut, constant, never-changing correspondence
between the degree of formality in a situation and the “probability of slang occurrence”.
Generally speaking, several types of rapports have become less formal in modern society:
parent-child, teacher-student or boss-employee relationships have shifted towards the
intimate, unceremonious or casual, but not everywhere and not to the same extent. On the
other hand, language usage can gradually and subtly alter together and parallel with the
relationship itself, or this can happen without any change in the situation (‘metaphorical
shift’). The formality of a speech situation can thus change in time and space, from country to
country, from culture to culture or even according to the variations in the mood of the
participants.
Slang has something significant in common with several other elements of the
vocabulary (such as provincialisms, vogue words, jargon, vulgarisms, etc.) and with other
sub-standard or unconventional variants: it is not the denotative but the social and
interpersonal function of the language they serve in the first place.
Although traditionally linguist and their books or introductory courses on linguistics
would have us believe that language is primarily a means or instrument for conveying thought
and objective information, more recently this view has sparked off considerable debate. It is a
fact each of us has confronted at some time or other: language is not particularly suitable for
this specific role linguists used to assign to it (and was very likely never intended to perform
it). Language often proves rather inadequate and awkward in expressing space relations,
describing feelings and emotions and is only moderately appropriate for transmitting simple
information. It is, however, remarkably serviceable and effective when we want to build and
maintain social relationships or influence others.

1030
 Creativity and ephemerality
When listing the characteristics of slang, creativity and innovation feature prominently
in most definitions – together with ephemerality and transience. This is where the basic
paradox of slang lies: on the one hand, there is the endeavour to renew language and be
different in your speech, on the other hand, the faster and more widely the new slang creations
spread, the more quickly they will wear out. Most slang expressions only enjoy a brief
popularity: they capture public attention with the suddenness of fireworks or a shooting star
and they are just as soon gone, no matter how well-known they might have become
momentarily.
Historical events, changes in social conditions, different trends can also influence the
development of current slang. As a rule, changes in the vocabulary of specialised slangs, for
example, only affect the relatively small circle of its users. “But when through a profession or
a trade, a commotion is brought about in society as a whole, when the public is aroused and
becomes acquainted with the affairs of that profession, then the conditions become favorable
to a transition of the slang of a class to the slang of society. This has happened in this country
when the public attention was drawn, for instance, to contemporary wars, polar expeditions,
the conflict of labour, the insurance scandals, municipal corruption, and the graft of big
business”, states Frank K. Sechrist in his study on the psychology of slang. “Whenever in
history an interest grew up in any sport, as in hunting and hawking, a vocabulary grew up and
had its influence on the general language to the same degree that the popularity of the sport
became general. It is the same with the synonymy of any of the languages ...; the synonymy
follows the liveliest interests.”
“The unconventional language of any period reflects the social and material
environment of the time”, he eventually concludes – and does so at the start of the previous
century, when slang research as we know it was only just beginning.
During and after the wars of the twentieth century countless elements of military slang
entered the language. It is clearly noticeable to the attentive observer that whenever
significant advancement occurs in the most various scientific fields (be it the exploration of
space, medicine or computer science), when industries, professions, sports or even hobbies
gain in popularity, the number of slang words borrowed from their respective specialised
vocabulary will skyrocket and some of them may live on in everyday usage long after their
‘source of origin’ ceased to arouse public interest.
Many slang words lose their original impetus and succumb either to fashion or
conformity as their provocative character gradually weakens when the humorous, mocking,
ironical or disparaging component of their meaning fades or when new synonyms crowd them
out. This transformation is somewhat similar to the fate of the blue jeans. These trousers were
originally designed in the mid-nineteenth century as durable work clothes in the United
States, but teenage children of rich American families began to wear them in the sixties in
protest against their parents’ luxurious life style. However, the blue jeans, or Levi’s, soon
spread worldwide, wearing them as expensive designer clothes became ‘chic’ and lost every
last trace of rebelliousness in the process. Today they are a commonplace item in most
people’s wardrobe, regardless of age or social status.

1031
 Since as a rule the occurrence of a new slang word is connected to the place and the
situation, relatively few of them manage to spread nationwide or even further, usually due to
extensive media coverage. At the same time such excessive popularity can bring about their
‘downfall’: the more frequently a slang word is used, the sooner its freshness wears off, and
as it steadily loses its original impact, a new word pops up to replace it.
In this vicious circle it is impossible to define a clear cause-result relationship.
Because of the relatively short life span of its words productivity is indispensable for slang;
the incessant renewal from seemingly inexhaustible supplies counterbalances the high
‘mortality rate’. Conversely, the huge amount of ‘newborn’ slang is a constant threat to the
older words. This simultaneous novelty and transience makes slang the equivalent of fashion
in language.
Connie Eble discusses the traits that stand at the basis of this comparison in her paper
Lexicon à la Mode, stating that fashion has lately become an increasingly important factor in
the shaping of the lexicon. A closer look at these two phenomena reveals that fashion and
slang most definitely have certain characteristics in common: they can be the expression of
the individual’s quest for identity and status; they can assert individuality by uniqueness and
imaginative deviation from the norm – or conformity to a group by imitation; they are
wasteful because they discard perfectly functional and serviceable items and acquire new
variants just for the sake of their novelty (the latest version has the greatest value and conveys
the highest prestige); they can usually be associated with a certain period; they tend to be
cyclic: certain items can re-emerge after a while and become popular again; and they get out-
of-date extremely fast. Finally, both fashion and language use have become less formal lately,
as have most other forms of social interaction: “Informality is the prevailing style.”
Another peculiarity that fashion and slang have in common is the fact that they appear
sooner and spread faster in the densely populated capitals and big cities than in the smaller
towns, villages or sparsely inhabited regions.
The change and renewal of the vocabulary does not happen at the same rate and to the
same extent in all types of slang. The conclusions drawn by Kari Nahkola and Marja
Saanilahti during their thorough and extensive study of Finnish slang probably hold true, at
least in broad terms, for most languages. The quickest to recreate is teenage slang, or school
slang. The members of the circle who use it change constantly, since practically everyone
passes through it at the appropriate age, but most people stop using it after finishing school.
Next is military slang, especially in countries where the armed forces are fairly numerous or
military service is compulsory for a certain period of time. In the latter case the use of this
slang is again connected to a definite age group, the vocabulary changes more slowly, the
circle of users is more restricted but is replaced with the same regularity. Least prone to
change are the specialised slangs of different professions and hobbies, where the use of slang
is intended primarily to facilitate communication, not to express various shades of meaning or
value judgement. The number of users is considerably smaller, it changes slowly and there is
no age-limit: one might belong to such a circle for a long time, possibly all through adulthood.
When discussing the creativity and ephemerality of slang, or any other of its basic
characteristics for that matter, we should bear in mind that any labelling is relative.
Only a small amount of slang is created by really original ‘invention’; creativity
manifests itself most often in renewing and refreshing: the novel combination, modification,

1032
alteration, shortening or even distortion of already existing elements. ‘Creators’ of slang
might also change the meaning of an ordinary word, borrow from other varieties like cant,
dialects, jargon or even from a foreign language.
Several slang words and expressions do indeed fall into oblivion after a brief life or an
even briefer sparkling appearance, faster than any other category of the vocabulary.
Throughout the ages, such swift extinction must already have been the lot of countless slang
words, most of which never even got recorded. There is nonetheless a more important number
of words that prove so attractive and long-lasting in general usage that they become part of
the accepted neutral style and eventually make the transition to the recognised, legitimate
language. From there some of them take the road of hackneyed clichés; others get stuck in the
‘informal’ category. A select few, however, by some surprising and inexplicable vagary of
fate, may surpass the ‘neutral’ category and end up in the elevated circles of ‘literary’ or even
‘formal’.
On more than one occasion, long forgotten slang words have unexpectedly resurfaced
and experienced a sudden revival. This usually happens due to a new generation of children
exposed to the re-runs of some old classic movie or TV series. Not knowing what
‘anachronism’ is, they might treat these words as their own discovery and breathe fresh life
into them.
Finally, a considerable part of the slang vocabulary has tenaciously remained slang not
only for decades, through more generations, but even for centuries: these words have never
become accepted as standard, but neither have they faded away.

Bibliography
Domaschnev, Anatoli I. (1987) Umgangssprache/Slang/Jargon. In: Sociolinguistics/
Soziolinguitik. An international handbook of the science of language and society 1-2
(1987-1988)
Eble, Connie (2000) Lexicon à la Mode. In: LACUS Forum 26;
http://www.lacus.org/volumes/26.
Eble, Connie (1983) On Defining Slang. In Slang: Deviation or Norm? The Tenth LACUS
Forum, 409-16. Columbia, S.C.: Hornbeam Press.
Eble, Connie (1992) Slang. In: The Oxford Companion to the English Language (Edit. Tom
McArthur), 940-943.
Gleason, Henry Allan (1973) Grammatical Prerequisites. In: Annals of the New York
Academy of Sciences 211: Lexicography in English, 27-33.
Kis, Tamás (2006) Is Slang a Linguistic Universal? In: Revue d’Études Françaises 11: 125-
41
Nahkola, Kari & Saanilahti, Marja (1999) Finnish Slang as a linguistic and social
phenomenon. In: FENYVESI–KIS–VÁRNAI 1999, 51-76.
Neuland, E. and Schubert, D. (2006) Teenagers, Variation, and Young People’s Culture. In:
Encyclopedia of Languages and Linguistics 2, vol. 12, 541-545.
Sechrist, Frank K. (1913) The Psychology of Unconventional Language. In: The Pedagogical
Seminary, Vol. XX, pp. 413-459

1033
TEACHING RESOURCES FOR ESP- FROM THEORY TO PRACTICE

Assistant Prof. Dr. Nicoleta Aurelia MEDREA,

Assistant Prof. Dr. Dana Daniela RUS,
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
This paper tries to identify the standard structure that most of the ESP books follow and examines the
extent to which it meets the ESP learners’ needs. It analyzes their content accessibility to undergraduates and
their potential to develop the communicational skills that the future professionals are expected to master once
they enter the labor market. The aim of this paper is to propose some ways of using these resources to their full
potential, which does not mean narrowing down to a single textbook, but continuously supplementing,
combining and updating these resources in order to make them highly motivating for the students and thus to
engage them in a process of learning that bridges the gap between theory and practice from its outset.

Keywords: English for Specific Purposes, learning, textbooks, communicational skills

The analysis of several ESP course-books has revealed that they generally follow the
same structure focused on developing the four basic language skills: listening, reading,
writing and speaking. These are the skills that are generally assessed by any language test and
they represent the criteria according to which the language level of graduates is established.
Thus ESP courses follow the same structure of any general English textbook and from a
distant perspective it may seem that teaching specialized terminology vaguely differs from
teaching general language. However, once a learner takes up a course on specialized
terminology things change both for the learner who is not familiar with this language and for
the teacher who has to face the challenge of cleverly applying his teaching skills to an area
where he does not function as a specialist. The question arising here is what kind of materials
the ESP teacher should choose and what teaching methods and strategies he should apply in
order to render them in an accessible way and to meet his learners’ needs.
At this stage several issues occur and they mainly revolve round the learners’ profile.
No matter the status of learners, students or professionals, the teacher should first give them a
placement test and establish their level. Then, according to their specific needs, the teacher
can decide whether they should take up a general English course in order to reach the required
level for taking up an ESP course or not. This is actually the situation with the first year
students who enter university with different language training backgrounds, hence with
different language needs (not all the first year students are at the B1 level which is required by
the Common European Framework of Reference for Language). Consequently, they need to
upgrade their listening, speaking, reading and writing skills for general English first and, only
then, they can be required to develop their language abilities in an ESP context to finally
reach the ‘Vantage’ (B2) or ‘Effective Operational Proficiency’ (C1) levels that are covered
for example by ILEC (International Legal English Certificate), an internationally recognized
Cambridge ESOL examination.
Consistent with what we have stated above, if one looks at the typical abilities
expected from a candidate taking an ESP test, the conclusion is that such examinations on
specialized language are largely focused on the language skills followed by the general
1034
English tests. To quote a few required by the ILEC exam: for listening and speaking the
candidates can ask for factual information and understand the answer; can ask questions, for
example for clarification, while following a lecture, talk or presentation; can express own
opinion; can present arguments and give a simple, prepared presentation on a familiar topic;
for reading and writing they can understand the general meaning of non-routine
correspondence; can understand the general meaning of a report even if the topic is not
predictable; can write a simple report of a factual nature and begin to evaluate, advise, etc.;
can write non-routine correspondence where this is restricted to matters of fact (ILEC
Guidelines, p.26). Therefore, from the point of view of developing the four essential language
skills, the available ESP books fully meet the learners’ needs. Courses like Introduction to
International Legal English by Amy Krois Lindner and Matt Firth, International Legal
English by Amy Krois Lindner cover the four main skills that are also required for the ILEC
exam- Listening, Reading, Speaking and Writing.
However, reaching the Vantage level (B2) in a specialized field requires specialist
knowledge in that very specific area of knowledge. This generates problems both for the
students and for the language instructors. They both lack professional knowledge in that
specific domain and the role of the teacher becomes crucial as he is expected to identify the
right teaching materials and methods in order to turn the student from a general language user
into a specialized language user.
In the case of first year students the situation becomes even more problematic because
despite being vantage or proficient users of general English they are faced with a specialized
language they lack knowledge of in their maternal language (even native speakers have
difficulties in understanding specialized terminology such as the language of law). This
drawback can be partly overcome by considering students’ needs. Even though they haven’t
actually shaped their expectations from an ESP course, the teacher may apply a needs’
analysis questionnaire and the questions should refer not only to their favorite topics but also
to the way of rendering them in the class (presentations, debates, discussions, role-plays etc.).
If these are taken into consideration when designing the ESP material, then one may say that
the teacher has reached halfway to designing a successful course.
When the instructor designs the teaching materials, apart from his students’ needs, he
also has to meet the employers’ expectations from the university graduates, which are focused
both on plain English and ESP. The employers’ initial requirements regarding plain English
presuppose students training from a communicative approach so that once these future
professionals enter the world of work they could immediately apply their general language
skills without any additional training. In practice these ‘by default’ skills are expected to be
supplemented by specialized language skills as the employees have to deal with authentic
specialized materials and real-life situations in their specific working environment.
Thus the language instructor finds himself on a dividing line between theory and
practice and his role is to find ways of connecting the two elements of the divide. He has to
constantly adjust the course materials to the labor market needs and he can solve the
conundrum of choosing the proper teaching materials by focusing on several aspects of the
specialized language: the analysis and production of authentic specialized texts, language
functions common to the specialized area, vocabulary learning that goes beyond mere

1035
terminology acquisition and considers larger chunks of language rendered in authentic and
recurrent contexts.
The selection of the written and spoken texts has to cover a wide range of the text
types in use in the specialized area. For instance in the case of Legal English this should
include texts which lawyers have to produce, read and listen to, such as letters of advice,
proposals, interviews or presentations. The students have to be encouraged to identify the
language functions in each text and once equipped with a kind of template of a common
specialized text they have to move to the next level of instruction: they have to produce a
similar text either by writing a letter or email, by taking part in a role-play interview or by
discussing a legal issue, for example.
While these models of communication focus on improving the knowledge of
specialized vocabulary, the teacher should also include exercises that center on common
phrases and word combinations that are not specialized terms but are essential in achieving a
successful communication. What is more, even though the communicational aspect has the
upper hand in the modern process of learning, the teacher should also make sure that the
students are fully equipped with the elements that give consistency in the production of
discourses such as grammatical correctness, word choice and structure elements.
The courses that have been previously mentioned follow both the general and
specialized language perspective; moreover, even though their focus is on the
communicational approach, they also include sections that explain difficult language as well
as unusual or difficult grammar structures because their goal is to enable the student to
effectively and correctly communicative in the specialized domain of law.
Another difficulty that the ESP teacher is faced with is that he finds himself in an area
where he no longer enjoys the position of the professional, yet he is expected to continue to
play his part as a guide for his students. Actually, even though he is not a specialist in that
specific area (a fact that he should be honest about in front of his students and thus attract
them in the process of learning by setting himself as an example of determined learner), he
can still help students a great deal: he has to motivate students to come to the class, to learn in
the class and at home; he has to be an expert on plain English (actually this is what future
employees are first required in order to deal with their clients); he has to set an example for
his students in finding things out (using the internet and dictionaries to provide students with
answers to their question); he has to guide them in doing scientific research and he has to
function as a source of real-life experiences (e.g. providing students with authentic materials
and guiding them in order to properly deal with such situations), (Jeremy Day & Amy Krois-
Linder, 2007, p.8).
When designing the materials for an ESP course, as for any course actually, the
teacher also has to follow certain planning principles such as establishing clear aims, applying
variety and showing flexibility (Callum Robertson, 2002). Thus the teacher should take into
consideration realistic questions, for example what the students know already, what they need
to know, how well they work together and how motivated they are. Variety is required as this
keeps the students interest high and flexibility is expected in order to meet unexpected needs
and thus to fully complete the requirements expressed by the learners. More specifically,
when planning an English lesson the teachers have to bear in mind three important elements:
engage, study and activate (Callum Robertson, 2002). Engage means making students

1036
interested in the class (e.g. by considering their requirements expressed in the needs analysis
questionnaire, as well as any study-related needs expressed during the course); study refers to
the language focus in the lesson which can be a grammar or a vocabulary problem (the
teacher should act as a guide for language learning and should bear in mind that he is not
expected to deliver lectures on specific areas of knowledge); activate involves transferring the
acquired language into practical tasks thus the students get to see the applicability of ESP and
therefore they are prepared to deal with real life situations.
These principles of planning a course are fully met in the design of the courses
mentioned before. Their purposes are clearly established at the beginning and the course
offers full support in achieving them, namely the development of the four language skills in
the legal English: “to improve your ability to read and understand legal texts, such as legal
periodicals, commercial legislation, legal correspondence and other commercial law
documents”, “to increase your comprehension of spoken English when it is used to speak
about legal topics in meetings, presentations, interviews, discussions, etc.”, “to strengthen
your speaking skills and to enable you to engage more effectively in a range of speaking
situations, typical of legal practice, such as client interviews, discussions with colleagues and
contract negotiations” (Amy Krois Lindner, 2006, p. 2). Along with various types of
authentic material, these courses include a variety of tasks that are all designed to build the
core skills of reading, writing, listening and speaking. There are also supplementary exercises
such as games and activities, optional lead-in/ extension for exploiting the grammar and
vocabulary from the reading and listening sections more fully, as well as online tasks at the
end of each unit which are meant to improve the on-line legal English research skills of the
students. This variety betrays the main role of these courses whose main function is to offer
support and not to condition the language instructor when he selects the teaching materials.
The main criterion that takes precedence is the student who must be fully equipped with the
skills required by the ever-changing labor market and the teaching materials must be selected
so that this goal is met.
The analysis of the above mentioned courses on Legal English has revealed two main
important aspects: one is that they offer a variety of exercises for developing the four major
language skills of reading, writing, listening and speaking thus providing the language
instructor with several options when he has to choose the materials that fit the learners’ profile
and at the same time they open new ways for students in furthering their study of the
specialized terminology by making reference to on-line resources whose main function is to
develop their research skills. Thus these courses are valuable resources and their role is to
inspire and not to condition the language instructor. The selection of the teaching materials
should depend on the learners’ profile as well as on the employee’s profile as demanded by
the labor market. Therefore the instructor has to select the materials according to these
requirements, he has to plan his activities properly and he has employ the suitable teaching
methods so that when his students get on the labor market their language skills recommend
them as valuable assets for the companies or institutions they join.

1037
Bibliography

Cited works:
University of Cambridge ESOL Examinations: ILEC Guidelines, retrieved from:
http://www.legalenglishtest.org/downloads/ILEC_Course_Design (31st October, 2012)
Day, Jeremy & Krois-Lindner, Amy (2007) International Legal English, Teacher’s Book,
Cambridge: Cambridge University Press.
Robertson, Calum, “Planning 1”, BBC, Teaching English,2002, retrieved from:
http://www.teachingenglish.org.uk/articles/planning-1 (31st October, 2012)
Krois-Lindner, Amy (2006) International Legal English, Cambridge: Cambridge University
Press.
Reference works:
Dudely-Evans, Tony & Jo St John. (1998). Developments in English for Specific Purposes. A
Multi-disciplinary Approach, Cambridge University Press, Cambridge
Krois-Lindner, A. & Firth, Matt (2008) Introduction to International Legal English,
Cambridge: Cambridge University Press.
Krois-Lindner, A. (2006) International Legal English, Teacher’s Book, Cambridge:
Cambridge University Press.
Smith, T. (2000) Market Leader: Business Law, Pearson Education
Frost, Andrew (2009) English for Legal Professionals, Oxford: Oxford University Press
Brown, G. & Rice, S. (2008) Professional English in Use- Law, Cambridge: Cambridge
University Press.

1038
 INTERDISCIPLINARITATE ÎN CERCETAREA FILOLOGICĂ.
PROIECTUL „MONUMENTA LINGUAE DACOROMANORUM”∗
Interdisciplinarity in Philologic Research (The “Monumenta Linguae
Dacoramonorum” Project)

Scientific Researcher Dr. Ana-Maria GANSAC,

Scientific Researcher Dr. Maria MORUZ,
Scientific Researcher Dr. Mădălina UNGUREANU,
Centrul de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum”,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi

Abstract

Two academic centers, „Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi and Albert Ludwigs Universität of
Freiburg, are developing since 1988 a philological and interdisciplinary project (involving specialists in
philology, theology, philosophy, history and computer science) entitled „Monumenta linguae Dacoromanorum
1688 Bible” (MLD), with the aim of publishing a critical edition of the first Romanian printed Sacred Scripture,
the Bucharest Bible (1688), and the two contemporary Romanian manuscripts of the Old Testament (Ms. 45
from the Romanian Academy Library, the Cluj branch, and Ms. 4389 from the Romanian Academy Library,
Bucharest). The aim of this paper is to present some of the MLD project’s scientific components that define its
complexity in the field of the interdisciplinary approach: the interpretative transcription in the Latin alphabet of
the Romanian texts written in Cyrillic, the accomplishment of a modern translation of the Septuagint, the
hermeneutic perspective on the texts (comments) and the contribution of the computational tools in the research
of the ancient Romanian texts. In the end, we will present the usefulness of the IT components of this project in
the development of a related project, „The first Romanian Translation of the Septuagint (Ms. 45 BAR Cluj). A
Critical Edition with Lingvistic and Philological Studies”.

Keywords: Bible, Romanian language, critical edition, interdisciplinarity

La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi se desfăşoară un amplu proiect

filologic multidisciplinar (la care participă specialişti în filologie, teologie, filosofie, istorie şi
informatică) intitulat „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688” (MLD), al cărui
obiectiv este editarea critică a Bibliei de la Bucureşti (1688) şi a versiunilor contemporane
manuscrise (Ms. 45, de la Filiala Cluj a Bibliotecii Academiei Române şi Ms. 4389 de la
Biblioteca Academiei Române, Bucureşti). Articolul de faţă îşi propune să prezinte o serie de
probleme specifice componentelor proiectului: transcrierea interpretativă a textelor chirilice,
traducerea modernă a Septuagintei de la 1597, perspectiva hermeneutică asupra textelor
(comentariile) şi, mai detaliat, componenta informatică a proiectului, concretizată în realizarea
indicelui de cuvinte şi forme folosind metode şi tehnici specifice prelucrării limbajului
natural.

∗
Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului IDEI/ PCE cod 1578/ 2011-2014, Prima traducere
românească a Septuagintei, operă a lui Nicolae Milescu (Ms. 45 BAR Cluj). Ediţie critică, studii lingvistice şi
filologice, finanţat de CNCSIS–UEFISCSU şi al proiectului Dezvoltarea capacităţii de inovare şi creşterea
impactului cercetării prin programe post-doctorale finanţat prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea
Resurselor Umane în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5/S/49944.

1039
 1. Descrierea proiectului „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688”
Proiectul „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688” (MLD) a fost iniţiat în
1988, la propunerea profesorului Paul Miron, ca urmare a colaborării dintre Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Albert-Ludwigs-Universität Freiburg, cu obiectivul editării
critice a unor texte capitale ale culturii române din perioada veche. Primul text ales a fost
Biblia de la 1688, cunoscută şi ca Biblia de la Bucureşti sau Biblia lui Şerban Cantacuzino
(BB), prima versiune integrală a Sfintei Scripturi tipărită în limba română, care urma să apară,
potrivit planului iniţial, într-o ediţie critică de 25 de volume (24 de volume cuprinzând textul
propriu-zis şi un volum final, cu indicele de nume comune şi proprii).
La propunerea lui N. A. Ursu, s-a decis ca textul propriu-zis al Bibliei de la Bucureşti
să fie editat alături de două versiuni contemporane. Una dintre acestea, păstrată la Biblioteca
Filialei din Cluj a Academiei Române sub forma manuscrisului rom. nr. 45, conţine prima
traducere românească a Vechiului Testament, realizată de cunoscutul cărturar moldovean
Nicolae Milescu Spătarul în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, revizuită de un alt
cărturar moldovean (posibil mitropolitul Dosoftei) şi copiată de Dumitru din Câmpulung
pentru mitropolitul Teodosie Veştemeanul al Ţării Româneşti; supusă încă unei revizii din
partea unui grup de cărturari munteni, din care făceau parte şi fraţii Şerban şi Radu Greceanu,
această versiune a fost apoi publicată în Biblia de la 1688 (fără menţionarea primului
traducător, probabil din motive politice)1. Izvorul folosit de Milescu în traducerea sa îl
constituie Septuaginta publicată la Frankfurt în 1597 (FRANKF.). Cealaltă versiune, care
datează, de asemenea, din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, îi aparţine unui cărturar
anonim, identificat de N. A. Ursu în persoana lui Daniil Panoneanul, care a tradus, aşa cum
mărturiseşte în prefaţă (f. 1v), după o biblie slavonă publicată la Ostrog, în 1581 (OSTROG),
folosindu-se şi de Vulgata (VULG. ANV.) publicată la Anvers, în 1565 (sau, poate, de o
reeditare a ei din 1583, 1645 etc.) şi de versiunea lui Milescu. Textul traducerii lui Daniil
Panoneanul este păstrat în Ms. rom. nr. 4389 de la Biblioteca Academiei Române din
Bucureşti şi nu a fost implicat în realizarea Bibliei de la Bucureşti; relaţia sa cu cartea
patronată de Şerban Cantacuzino este dată de izvorul comun, traducerea spătarului Milescu.
Cele 25 de volume proiectate în seria „Monumenta linguae Dacoromanorum - Biblia
1688” conţin, într-o primă secţiune, pe coloane paralele, textele Bibliei de la Bucureşti, Ms.
45 şi Ms. 4389, în transcriere fonetică interpretativă, precum şi o traducere actuală a
Septuagintei de la Frankfurt; o secţiune de note filologice care consemnează grafiile eronate
sau incerte, formele grafice neobişnuite, notaţiile marginale din manuscrise; o secţiune de
comentarii pe marginea textelor editate; un indice de cuvinte şi forme. La aceste secţiuni se
adaugă, pentru primele opt volume, o secţiune dedicată studiului comparativ al fenomenelor
lingvistice care caracterizează cele trei texte, menit să ofere o imagine asupra stadiului
dezvoltării limbii române literare reflectat de fiecare dintre acestea. Până acum, proiectul s-a
concretizat în publicarea de către Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi a 9 volume
din cele 25 proiectate (Facerea, Ieşirea, Levitic, Numeri, Deuteronom, Psalmi, Isus Navi, I-II Regi
şi I-II Paralipomena), aflându-se în curs de publicare, în 2012, alte două volume (4 Macabei şi
Iov).

1
Alexandru Andriescu, Locul Bibliei de la Bucureşti în istoria culturii, literaturii şi limbii române literare, în
„Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I. Genesis”, p. 7-45.

1040
 2. Interdisciplinaritate în proiectul „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia
1688”
Proiectul MLD a fost gândit de iniţiatorii săi ca unul interdisciplinar, un cadru de
întâlnire a mai multor domenii (filologie, istorie, biblistică, traductologie, hermeneutică),
fiecare cu metodele specifice de investigaţie.2 Desigur că, în primul rând, proiectul este unul
filologic, el constituind o ediţie critică cu operaţiunile şi dificultăţile aferente (transcriere
interpretativă, traducerea modernă a textului Septuagintei, comentarii filologice). Pe lângă
acesta, s-a dezvoltat, în ultimii ani, şi o direcţie de cercetare care priveşte prelucrarea textului
cu instrumentele lingvisticii computaţionale. În cele ce urmează, vom prezenta stadiul actual
al proiectului, descriind fiecare componentă a acestuia şi accentuând, în acest cadru, aportul
ştiinţelor informatice în prelucrarea vechilor texte biblice în limba română3.

2.1. Transcrierea textului

Primul pas în realizarea ediţiei îl constituie transpunerea textului în alfabet latin,
folosind metoda transcrierii interpretative. Dificultăţile sunt cele obişnuite acestei operaţiuni,
care provin din incompatibilitatea dintre un sistem grafic construit pentru o altă limbă (cel
chirilic) şi caracteristicile limbii române: unele slove au mai multe valori; acelaşi sunet poate
fi redat, în alfabetul chirilic, prin mai multe slove, iar alte slove nu au valoare fonetică. A
interpreta grafia chirilică înseamnă a ţine cont de toate aceste realităţi, a judeca fiecare caz în
parte. Adesea, soluţiile oferite de metoda transcrierii interpretative sunt ambigue; pentru
dezambiguizare, transcriptorul recurge la confruntarea cu celelalte versiuni şi cu originalul
traducerii, întrucât, un caz fericit în sfera culturii româneşti vechi, acesta este cunoscut. Să
exemplificăm. În cartea III Regi din Biblia de la Bucureşti, versetul 7, 29 sună astfel: Şi 4
roate de aramă la un mehonóth, şi osiile de aramă; şi 4 porţi ale lor şi umerii lor dedesuptul
scăldătorilor şi umerele vărsate, de laturea omului, zăcînd, unde ultimul cuvânt este scris
zikõ’n7d´ (= zicînd). Prezenţa unui verbum dicendi nu este oportună în acest context, ceea ce
îl determină pe transcriptor să confrunte textul cu cel corespunzător din Ms. 45, unde găseşte
forma qõkßnd. Dat fiind faptul că Ms. 45 conservă un text moldovenesc (în ciuda intervenţiei
copistului muntean, multe trăsături dialectale au fost păstrate) şi, pe de altă parte, dată fiind
valoarea dublă a slovei õ, de ă, dar şi î, lecţiunile posibile sunt dzăcînd şi dzîcînd; evident,
revizorii bucureşteni au reţinut a doua lecţiune, au eliminat particularitatea fonetică
moldovenească (velarizarea lui -i- după dz- dur) şi au tipărit zicînd. Însă confruntarea cu
originalul traducerii lui Nicolae Milescu (Septuaginta de la Frankfurt) arată că termenul
grecesc echivalat este proskeivmenuai, formă a verbului provskeimai ‘to be placed or laid by or
upon, to lie by or upon’ (cf. LIDDELL-SCOTT, s. v.). Aşadar, transcrierea corectă este dzăcînd
în Ms. 45 (este posibil ca, şi aici, copistul să nu fi înţeles varianta originală şi să fi scris
eronat); în textul Bibliei de la Bucureşti va apărea tot zăcînd, cu menţionarea, în notă de
subsol, a erorii.

2
Vezi, în acest sens, Paul Miron, O nouă ediţie a Bibliei lui Şerban, în „Monumenta linguae Dacoromanorum.
Biblia 1688. Pars I. Genesis”, p. 3-6.
3
Vezi Gabriela Haja, Eugen Munteanu, Monumenta linguae..., în „Clarin Newsletter”, nr. 8, 2008, p. 5.

1041
 2.2. Indicele de cuvinte şi forme – prelucrare automată
Indicele exhaustiv de cuvinte şi forme, parte componentă a fiecărui volum, este un
instrument de lucru util în diferite domenii de cercetare: f i l o l o g i e b i b l i c ă – oferind
posibilitatea de a identifica acele cuvinte care sunt atestate pentru prima dată în Biblia de la
Bucureşti sau în manuscrisele paralele; i s t o r i a l i m b i i r o m â n e – furnizând
informaţii atât despre prima atestare în limba română a unor termeni, cât şi despre diferitele
valori morfo-sintactice sau semantice ale acestora; f r a z e o l o g i e – prin marcarea
apartenenţei cuvintelor în îmbinări stabile; p r e l u c r a r e a l i m b a j u l u i n a t u r a l –
prin metoda de lucru ce se bazează pe lematizarea şi analiza morfologică a cuvintelor în
context, se obţine un corpus electronic adnotat, unic între resursele lingvisticii computaţionale
româneşti. Corpusul electronic este lematizat şi adnotat începând cu volumul al VIII-lea4,
ceea ce marchează începutul unei noi etape în desfăşurarea proiectului, cu mijloace
tehnologice moderne5. În seria veche, începută în 1988, date fiind limitările tehnologice ale
vremii, indicele s-a realizat într-o formă mai rudimentară, rămânând la fel de valoros din
punctul de vedere al cercetărilor lingvistice şi filologice, dar mai puţin util în prelucrarea
informatizată a textelor. Informatizarea din seria nouă, precum şi apariţia unor noi ediţii de
texte vechi oferă, în plus, corectarea unor erori existente în primele volume, mai ales în ceea
ce priveşte marcarea primei atestări şi glosarea – stabilirea echivalenţelor semantice în limbile
franceză şi germană, care acum, datorită facilitării accesului la contextul din care a fost extras
un anumit cuvânt, este mai adecvată din punct de vedere semantic.
Conform structurii ediţiei, indicele exhaustiv al numelor comune se realizează numai
pe textul Bibliei de la Bucureşti, în două etape:
2.2.1. Corectarea într-o interfaţă on-line a textului, ţinând cont de contextul pentru
fiecare cuvânt. Această etapă implică o etapă anterioară, de preprocesare automată: textul brut
(blind corpus în terminologia lingvisticii computaţionale) este lematizat (fiecărui cuvânt i se
ataşează o etichetă cu lema/ forma de bază) şi adnotat morfo-sintactic (analiza automată se
realizează ţinând cont de lema stabilită anterior, ceea ce înseamnă că dacă lema este stabilită
greşit, cel mai probabil şi recunoaşterea părţii de vorbire va fi greşită). Resurse informatice
pentru a realiza aceste operaţii există pentru limba română modernă, dar, dat fiind specificul
limbii vechi, o serie de erori vor apărea în mod inevitabil. De aceea, corectarea acestor erori
într-o interfaţă on-line (cu posibilitatea validării aceleiaşi intrări de către mai mulţi specialişti,
atunci când e considerat necesar), ţinând cont de context (versetul respectiv) este cu atât mai
valoroasă, cu cât sistemul este bazat pe învăţare automată, ceea ce sugerează faptul că erorile
frecvente ar trebui să nu se mai repete în volumele procesate ulterior.
Figura 1 reprezintă o secvenţă din interfaţa on-line, unde un verset, afişat sus, în
rândul orizontal, este analizat cuvânt cu cuvânt. Indicele numeric dinaintea fiecărui cuvânt
este important pentru marcarea legăturilor dintre instrumente şi regenţi: auxiliarul se leagă,
astfel, de verbul predicativ, articolul de substantiv, pronume, numeral etc. Numele proprii (cu

4
MLD – Pars VIII, p. 275 ş. u. Programul de adnotare a fost alcătuit, în 2007, în colaborare cu Institutul de
Cercetări pentru Inteligenţă Artificială al Academiei Române.
5
Cu privire la problemele specifice noii abordări, vezi Vlad Sebastian Patraş et al., Resurse lingvistice în format
electronic. Biblia 1688. Regi I, Regi II – probleme, soluţii, în Dan Cristea et al. (ed.), „Resurse lingvistice şi
instrumente pentru prelucrarea limbii române”, Iaşi, 2008, p. 51-60.

1042
excepţia teonimelor) nu sunt analizate, fiind marcate doar cu NP (ultima coloană), ceea ce
înseamnă că ele vor fi eliminate din indicele final, urmând a fi realizat, la finalul seriei, un
indice complet de nume proprii.

Fig. 1
2.2.2. Verificarea finală a indicelui este o etapă necesară, dată fiind structura diferită a
datelor din cele două etape: în interfaţă corectura se realizează contextual, textul este parcurs
verset cu verset şi fiecare cuvânt este verificat şi corectat; în indicele final, aşa cum apare el în
volum, fiecare intrare trebuie să conţină, înaintea enumerării ocurenţelor din text, o marcare
generală, reprezentând lema, notarea primei atestări, toate valorile morfologice prezente,
glosele (echivalenţele semantice în germană şi franceză, care pot reprezenta, uneori, sensuri
diferite ale aceluiaşi cuvânt) şi numărul de ocurenţe, după cum se poate observa din Figura 2,
reprezentând o secvenţă din indicele cărţii Iov, în curs de publicare. De aceea, necesitatea unei
validări finale este mai mult decât evidentă.

adînc : (1551-1553 ES) : adj./s. n. : „1. tief. 2. Tiefe” : „1. profond, 2. profondeur” : (3x)
adînce subst. comun neutru pl. nom./ac. neart. [1] 12, 22;
adîncurile subst. comun neutru pl. nom./ac. art. [1] 28, 11;
mai adînce adj. calificativ gradul comparativ fem. pl. nom./ac. neart. [1] 11, 8;

adormí : (înc. sec. XVI PS. H.) : v. IV : „einschlafen” : „s’endormir” : (5x)

adormind verb gerunziu [1] 14, 12; 22, 11;
adormi-va verb viitor 1 indicativ 3 sg. [1] 27, 19;
au adormit verb indicativ perfect compus 3 pl. [1] 24, 7; 24, 10;
Fig. 2
Acestor două etape, reprezentând munca experţilor filologi, li se adaugă cele două
etape informatice, fără de care etapa filologică nu ar fi îndeajuns valorificată: etapa de
preprocesare, menţionată la punctul 1, şi cea de postprocesare, în care toate corecturile
realizate sunt operate şi asupra corpusului, nu doar asupra indicelui electronic, ceea ce permite
realizarea formatului electronic al volumului care, departe de a fi o simplă carte ce poate fi
citită şi altfel decât pe hârtie, este o resursă extraordinară atât pentru filologi, cât şi pentru

1043
informaticieni. Indicele în format electronic, ataşat fiecărui volum din serie, permite accesarea
informaţiei în mai multe moduri, după cum se poate observa din Figura 3, reprezentând o
secvenţă din indicele cărţii Paralipomenon I. Paralipomenon II6: căutare alfabetică, pe baza
indexului alfabetic din stânga, căutare după capitol şi verset (ultima coloană), şi, de asemenea,
oferă posibilitatea vizualizării oricărei ocurenţe în context: făcând click pe o anumită
ocurenţă, textul din a treia coloană se poziţionează la versetul respectiv, şi, reciproc, prin
simpla poziţionare a cursorului pe un anumit cuvânt din verset se obţin informaţii privind
analiza respectivei ocurenţe în indice.

Fig. 3

2.2.3. Pentru a marca eventualele prime atestări în limba română ale unor cuvinte din
Biblia de la Bucureşti şi din cele două manuscrise contemporane (Ms. 45 şi Ms. 4389),
Indicele de cuvinte şi forme al fiecărui volum din seria MLD conţine, după modelul impus de
către iniţiatorii proiectului, primele atestări ale cuvintelor în limba română. În acest scop, în
noua serie a proiectului MLD au fost preluate, cu unele amendamente, soluţiile propuse în
principalele surse lexicale: Dicţionarul Academiei (DA) şi Dicţionarul limbii române (DLR)7,
H. Tiktin, Rumänisch-deutsches Wörterbuch, volumele I-III, Wiesbaden–Cluj–Napoca,
2000-2005 (TIKTIN). Explicaţiile de mai jos au fost alcătuite pe baza materialului oferit de
volumul al XXII-lea, 4 Macabei, aflat în curs de publicare:
a) Cuvântul titlu, care urmează normele DLR, subsumează toate variantele grafice şi
fonetice ale lexemului: e.g. rotacismele, coborî – pogorî, drept – derept, fier – fier, hier,
mámă – mumă, potrivă – potrivă, protivă, strînge – stringe, spăimîntá – spămînta etc.
b) Bibliografia indicelui a fost actualizată cu ediţii de text apărute recent (Psaltirea
Hurmuzachi, vol. I–II8; Dictionarium Valachico-Latinum. Primul dicţionar al limbii române
[cca 1650]9 etc.), modificându-se, ori de câte ori a fost cazul, şi siglele. S-au corectat o parte
dintre atestările preluate din volumele precedente, pornind de la DA, DLR şi TIKTIN,
verificând atestările în ediţiile de text apărute recent. În cazul cuvintelor care nu au putut fi

6
Monumenta Linguae Dacoromanorum, Biblia de la 1688. Pars IX: Paralipomenon I, Paralipomenon II, Prof.
Dr. Eugen Munteanu (coord.), Ştefan Colceriu, Elena Dănilă, Mioara Dragomir, Ioan-Florin Florescu, Ana-
Maria Gînsac, Gabriela Haja, Elsa Lüder, Maria Moruz, Eugen Munteanu, Sabina Rotenştein, Mădălina
Ungureanu (autori), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011.
7
DA şi DLR = Dicţionarul limbii române, tomurile I-XIX (ediţie anastatică), Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2010.
8
Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu, indice de cuvinte de Rovena
Şenchi. Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
9
Studiu introductiv, ediţie, indici şi glosar de Gh. Chivu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008.

1044
verificate în contextul lor, întrucât multe surse există numai în manuscris, s-a citat atestarea
potrivit sursei care o indică, e.g. lovitúră : (1632 EUSTR. PRAV. 9, cf. DLR), păgîníe : (1680
FL. DAR., cf. DLR), înfricoşáre : (1642 ÎNV. 45a, cf. TIKTIN) etc.
c) Comparativ cu seria veche a proiectului (vol. I-VIII şi XI), în seria nouă s-a indicat
pagina în cazul surselor care nu au indice de cuvinte (nume comune şi proprii), e.g. fericí : (1563
CORESI, PRAXIU 324), filosofíe : (1563 CORESI, PRAXIU 460), îngăduínţă : (c. 1608-1613
VARLAAM, L. 47) etc.
d) În unele cazuri, numele comune au fost atestate prin derivatele lor antroponimice şi
toponimice, e.g. cuptór : (1501 SUCIU / în top. Kuptor), cureá : (1533 DRHB / în top.
Curăluşa), de2 (prep.) : (1504 DLRV / în top. Vai-de-ei), feciór : (c. 1348 DLRV / în antr.
Marco Fecior), vlădícă : (1469 DERS / în antr. Ivanco Vlădica), viteáz : (1400 DERS / în
antr. Dragoş Viteazul), stâlp : (1480 DERS / în top. Stâlpul Scurtului) etc.
e) Alfabetizarea cuvintelor-titlu s-a făcut după principiul Dicţionarului limbii române,
precizându-se însă atestarea formei specifice textului Bibliei de la 1688:

(1) împliní [forma din dicţionar] : (pliní [forma din text] : 1642 CAZ. GOV. 376
[atestarea formei din text]) : v. IV : „erfüllen” : „achever” : (1x)
au plinit verb indicativ perfect compus 3 pl. 12, 14;

(2) înnebuní : (nebuní : 1563 CORESI, PRAXIU 222) : v. IV : „wahnsinnig werden” :

„affoler, devenir fou” : (3x)
să nebuniia verb indicativ imperfect 3 pl. 7, 5;
să te nebuneşti verb conjunctiv prezent 2 sg. 10, 13;
să vă nebuniţi verb conjunctiv prezent 2 pl. 8, 5;

2.4. Comentariile
Concepută ca un instrument auxiliar al ediţiei de text şi structurată pe două
componente majore, filologică şi enciclopedică10, secţiunea de comentarii din cadrul
proiectului MLD scoate în evidenţă, prin compararea textelor editate cu diverse surse,
specificul primelor traduceri ale Bibliei în limba română. Cumulând informaţii din arii conexe
(istoria traducerii textului sacru, istoria biblică, hermeneutică, traductologie, istoria limbii
române, onomastică etc.) şi presupunând cunoştinţe avansate de limbi clasice, comentariile
vizează compararea, din perspectiva domeniilor enumerate mai sus, a celor trei texte editate
(coloanele I-IV) şi a traducerii moderne (coloana a V-a) cu:
a) textele sursă principale sau secundare: Septuaginta de la Frankfurt (1579),
Septuaginta de la Londra (1653), Biblia tipărită la Ostrog (1581), Vulgata etc; o direcţie foarte
importantă în abordarea comentariilor din perspectiva filiaţiei textului biblic românesc o
constituie compararea Ms. 45 cu „versiunea revizuită” din Biblia de la Bucureşti şi sursa
principală, Septuaginta de la Frankfurt (1597)11;
b) traducerile româneşti: versiunile biblice româneşti parţiale din secolul al XVI-lea
(evangheliare, psaltiri etc.) şi versiuni integrale ale Bibliei: Biblia lui Samuil Micu (MICU
1795), Biblia lui Filotei, tipărită la Buzău (FILOTEI 1854-1856), Biblia lui Andrei Şaguna

10
Eugen Munteanu, Notă asupra ediţiei, în MLD Pars – IX, p. 13.
11
Vezi principiile expuse de Ioan Florin Florescu în MLD – Pars IX, p. 245-247.

1045
(ŞAGUNA 1858), Biblia Sinodală (BIBL. 1914), Biblia lui Radu Galaction (RADU.-GAL. 1938),
Biblia lui Nicodim Munteanu (BIBL. 1944), Biblia Sinodală (BIBL. 1968), Biblia lui
Bartolomeu Anania (ANANIA 2011). La această linie „tradiţională” se adaugă alte versiuni
biblice în limba română: versiunea după Vulgata a lui Petru Pavel Aaron (VULG. BLAJ.
1760-1761), versiunea (parţială) a lui Ion Heliade Rădulescu (HELIADE 1858), seria
versiunilor tipărite cu sprijinul Societăţii Biblice Britanice (BIBL. 1868, 1874, şi apoi 1911,
1921), versiunea Nitzulescu (1895), versiunea lui D. Cornilescu (CORN. 1923)12 şi
Septuaginta NEC (SEPT. NEC, proiect coordonat de Cristian Bădiliţă et. al, 2004-2011);
c) traduceri în alte limbi, în special după Septuaginta: Bible d’Alexandrie (proiect de
traducere a Septuagintei în limba franceză, Éditions du Cerf, 1988 – azi), A New English
Translation of the Septuagint (ed. Albert Pietersma and Benjamin G. Wright, Oxford
University Press, 2009) etc.
Structura comentariilor este aceeaşi pentru fiecare carte biblică: o introducere, vizând
informaţii privind paternitatea şi contextul scrierii cărţii respective, urmată de note de ordin
filologic, enciclopedic şi patristic distribuite pe versete. Redăm, pentru exemplificare, două
dintre notele explicative realizate de Ioan Florin Florescu la cartea 1 Paralipomena13:

2:10 Subst. boiêrin (BB, MS. 45) transpune gr. a!rcwn, ‘conducător’, ‘înalt demnitar’,
‘guvernator’, ‘magistrat’. În MS. 4389, voievod reflectă, mai puţin exact, slav.
knåz´. În LXX, a!rcwn echivalează ebr. nasiy’, ‘principe’ sau ‘căpetenie’ a triburilor
lui Israel. VULG. îl redă princeps. Cuvîntul grecesc a pus anumite probleme
traducătorilor din toate timpurile, în lipsa unei echivalenţe satisfăcătoare în termeni
de realia, de unde şi diversitatea transpunerilor chiar în cadrul aceleiaşi versiuni.
Iată, spre exemplificare, echivalenţele pe care termenul le primeşte în Palia de la
Orăştie, în cartea Ieşirea: domn cap de dinainte (12:4), mai-mare (Ex. 15:15),
fruntea gloatelor (Ex. 16:22), domn (Ex. 22:28), întăniu mai-mare (Ex. 34:31;
35:27). Trei secole şi jumătate mai tîrziu, acelaşi termen din Ieşirea va fi redat de
V. Radu şi G. Galaction prin tot atîtea echivalenţe diferite: cap, căpetenie,
principe, voevod, fruntaş. În lipsa unui echivalent cît mai exact, traducătorii au
preferat de regulă transpunerea gr. a!rcwn, respectiv ebr. nasiy’ prin termeni
generali: mai-mare (MICU, BIBL. 1914; SEPT. NEC), cap (BIBL. 1874, BIBL. 1911),
căpetenie (BIBL. 1936, RADU-GAL., SEPT. NEC), dregător (SEPT. NEC) etc.

4:24-26 MS. 4389 face din nou dovada unei inconsecvenţe flagrante în privinţa textului-
sursă după care transpune numele fiilor lui Simeon. După ce în v. 24 primele cinci
nume sînt redate după OSTROG, în v. 25 numele Selum reflectă forma din VULG.
ANV. (Sellum), acolo unde OSTROG are Salemß. Următorul nume, Masan, este
redat iarăşi după OSTROG (VULG. ANV. are Mapsam), pentru ca v. 26 să fie în
întregime transpus după VULG. ANV.:
MS. 4389: Feciorii Masmei: Hamuil, fiiu-său, Zahur, fiiu-său, Semei, fiiu-său.

12
Cu privire la raporturile ediţiilor în limba română ale Bibliei cu originalele acestora, vezi Eugen Munteanu,
Sulla tradizione biblica romena..., în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, nr. 7 (2010), p. 25-27.
13
Ioan Florin Florescu, Comentarii, în MLD – Pars IX, p. 257 şi 262.

1046
 VULG. ANV.: Filii Masma: Hamuel filius eius, Zachur filius eius, Semei filius
eius.
OSTROG: Sav¨dß snÓß ego, Samad snÓß ego, Zakßx¨rß, Selïi snÓß ego.
Privilegierea VULG. ANV. este cu atît mai surprinzătoare cu cît lecţiunea ei este una
particulară, în timp ce OSTROG şi FRANKF. prezintă variante asemănătoare.

Unele explicaţii depăşesc, prin dimensiunea tematicii prezentate, limitele unor simple
note. Din această categorie fac parte comentariile referitoare la echivalarea lexicului
‘guvernării’ (crai, rege, împărat), la termenii echivalenţi pentru desemnarea scribilor
(cărturari, logofeţi, scriitoriu) în traducerea Bibliei în limba română sau la modalităţile de
lexicalizare în limba română a conceptului biblic ajnavqema ‘anatemă’14.

3. Valorificarea resurselor create pentru MLD. Proiectul „Milescu”

Resursele informatice create pentru proiectul „Monumenta linguae Dacoromanorum”
sunt valorificate şi în alte proiecte filologice conexe care implică crearea şi studiul unui
corpus de limbă română veche.
În seria MLD, dată fiind dorinţa de a respecta structura iniţială a volumelor, indicele
exhaustiv se realizează numai pe textul Bibliei de la Bucureşti, însă, în prezent, se derulează,
sub coordonarea prof. Eugen Munteanu, un proiect de cercetare – Prima traducere
românească a Septuagintei, operă a lui Nicolae Milescu (Ms. 45 BAR Cluj). Ediţie critică,
studii15 – al cărui scop este realizarea unei ediţii critice a Ms. rom. 45, cuprinzând transcrierea
interpretativă a textului, facsimile, studii, note filologice şi indice. Proiectul „Milescu”,
conceput ca o completare a cercetării din MLD, cuprinde, aşadar, aceleaşi operaţiuni ca
acesta, cu excepţia comentariilor biblico-filologice (acestea sunt înlocuite de ample studii
filologice şi lingvistice, respectându-se structura consacrată a unei ediţii critice).
Proiectul „Milescu” utilizează instrumentul informatic creat pentru seria MLD;
particularitatea folosirii sale aici constă în adnotarea numelor proprii, în vederea includerii lor
în indice. Se are în vedere şi perfecţionarea programului de adnotare, fapt care implică paşi
importanţi în trecerea de la învăţarea semi-automată la cea automată, în sensul diminuării
procentului erorilor frecvente şi al creşterii celui al analizelor gramaticale corecte, prin
introducerea unor noi funcţionalităţi. Perfecţionarea programului depinde de strânsa
colaborare dintre echipa de filologi şi informaticieni, aceştia din urmă corectând erorile după
fiecare volum indexat atât prin metode statistice, cât şi ţinând cont de problemele semnalate
de echipa MLD. Un alt pas important este recunoaşterea automată a gloselor din volumele
precedente, fără a pierde din vedere faptul că glosarea aceleiaşi intrări din indice poate fi
diferită în funcţie de sensul şi de valorile morfologice diferite în noul volum. După validarea
efectuată de către filologi, se generează automat un indice complet şi corect, care conţine atât
informaţiile specifice, cât şi legăturile dintre fiecare intrare şi context (carte, capitol şi verset
pentru fiecare ocurenţă).
Pe baza indicelui astfel obţinut (şi care, dată fiind cantitatea materialului – manuscrisul
are 912 pagini – nu va fi publicat în volumul tipărit, ci pe un DVD ataşat acestuia) se va
14
Ibidem, p. 251-261.
15
Vezi http://consilr.info.uaic.ro/~mld/monumenta/granturi/ProiectCNCS2011EMunteanu.pdf (accesat la
15.10.2012).

1047
alcătui glosarul ediţiei, prin selectarea, din indice, a cuvintelor vechi, care nu mai au curs în
limba actuală, a termenilor regionali, a cuvintelor cu sensuri învechite, adică a tuturor
termenilor care ar pune probleme de înţelegere cititorului actual.

4. Concluzii
Proiectul „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688” păstrează şi în etapa
actuală liniile trasate de fondatorii săi în 1988, atunci când a fost iniţiat. Una dintre acestea,
dimensiunea sa interdisciplinară, a fost dezvoltată în ultimii ani prin implicarea metodelor
prelucrării informatizate a limbajului natural în analiza şi sistematizarea indicelui de cuvinte
şi forme şi în facilitarea utilizării acestui indice. Prin dezvoltarea acestui instrument,
cercetarea vechilor texte româneşti, în general, şi a textului biblic, în particular, se aliniază
programelor de cercetare existente pe plan mondial, i.e. Bible Works16, software care aliniază
mai multe traduceri biblice, lexicoane, dicţionare sau gramatici, oferind o bună bază pentru
studierea Bibliei sub aspect lingvistic.

Bibliografie

LIDDELL-SCOTT = Henry George Liddell, Robert Scott, A Greek – English Lexicon. A New
Edition Revised and Augmented throughout by Sir Henry Stuart Jones with the
assistance of Roderick McKenzie et alii, With a Revised Supplement, Clarendon Press,
Oxford, 1996.
MLD = Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I. Genesis, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988; Pars II. Exodus, Editura Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, 1991; Pars III. Leviticus, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza” Iaşi, 1993; Pars IV. Numeri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
1994; Pars V. Deuteronomium, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1997;
Pars VII. Regum I, Regum II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008;
Pars IX. Paralipomenon I, Paralipomenon II, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 2011.

Andriescu, Alexandru, Locul Bibliei de la Bucureşti în istoria culturii, literaturii şi limbii

române literare, în „Monumenta linguae Dacoromanorum. Biblia 1688. Pars I.
Genesis”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988, 7-45.
Haja, Gabriela, Eugen Munteanu, Monumenta linguae Dacoromanorum. The 1688 Bible
Project, în „Clarin Newsletter”, nr. 8 (Decembrie), 2008, p. 4-5.
Miron, Paul, O nouă ediţie a Bibliei lui Şerban, în „Monumenta linguae Dacoromanorum.
Biblia 1688. Pars I. Genesis”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988,
3-6.
Munteanu, Eugen, Sulla tradizione biblica romena. Dissociazioni di principio, în „Quaderni
della Casa Romena di Venezia”, nr. 7 (2010), 15-26.

16
Vezi http://www.bibleworks.com/ (consultat la 28.10.1012).

1048
Patraş, Vlad Sebastian, Gabriela Pavel, Gabriela Haja, Resurse lingvistice în format
electronic. Biblia 1688. Regi I, Regi II – probleme, soluţii, în Ionuţ Cristian Pistol, Dan
Cristea, Dan Tufiş (ed.), „Resurse lingvistice şi instrumente pentru prelucrarea limbii
române”, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2008, 51-60.

1049
 REPREZENTĂRI CULTURAL-LINGVISTICE ALE LOCUIRII
Cultural-Linguistic Representation of Habitation
Associate Prof. Dr. Ecaterina CRETU,
Assistant Prof. Dr. Mihaela Buzatu HRIBAN,
„Vasile Alecsandri“ University din Bacău

Abstract
In our paper, we are talking about the symbol of House, seen as a socio-cultural sign, from a practical
point of view, as well as in terms of inner workings in the act of creation. The magical-religious meanings
attributed to the habitat are emphasized in terms of Romanian ethnolinguistics, ethnography and mythology. The
preservation of some basic terms from the denominative system of the dwelling: casă, gospodărie, vatră, sat
[house, household, fireplace, village], which underwent multiple semantic expansions and symbolic-mythical
approaches, shows that dwelling is not just a way of being, but also one of expressing our identity at its deepest
level. The lexemes casă, gospodărie, vatră, sat [house, household, fireplace, village], presented in a wide lexical
field through their role as constituents of a phraseological group, show that the elements of material culture can
become, through their linguistic form and their symbolic valences, signs of ethnic identity and, moreover,
markings of po(i)etical dwelling within the meaning given to the term by Mircea Eliade and Martin Heidegger.

Keywords: dwelling, ethnolinguistics, house, culture, tradition

1. Reprezentarea despre locuire şi trăsăturile fundamentale ale acesteia au ca punct de

pornire adevărul general că „natura umană rezidă în locuire“, în sensul „sălăşluirii muritorilor
pe pământ“ (Heidegger, 1982: 150), fie că vorbim de locuinţa zilelor noastre, fie de cea
săpată în pământ, în stâncă ori în gheaţă sau clădită pe apă, pe crengile unui copac etc., aşadar
de construcţia pentru adăpost, siguranţă, prepararea hranei, îngrijire. Dacă a locui înseamnă a
dispune de un domiciliu, a rămâne, a sălăşlui, căci a fi om înseamnă: „a fi, ca muritor, pe
pământ (Erde), adică a locui“ (Heidegger, 1982: 148), locuirea se împlineşte doar ca
„sălăşluire în tetradă în preajma lucrurilor. Chiar şi atunci când ne raportăm la lucruri care nu
se află în imediata apropiere sălăşluim în preajma lucrurilor însele“, pentru filozoful german
construirea fiind „o ctitorire şi o rostuire de spaţii“. Raportarea omului la locuri şi, prin
mijlocirea locurilor la spaţii, rezidă în locuire. Relaţia dintre om şi spaţiu este – în viziunea
aceluiaşi filozof – „locuirea gândită în chip esenţial“. Dacă esenţa construirii este „oferirea de
locuire“, construirea casei urmăreşte cuprinderea unitară în lucruri a „pământului“, a
„cerului“, a „divinilor“ şi a „muritorilor“ (locuirea e sălăşluire în „tetradă“: pe pământ, sub
cer, înaintea divinilor, alături de ceilalţi muritori). Locuirea ca trăsătură fundamentală a Fiinţei
înseamnă construire, îngrijire şi ocrotire, sub imperativul gândirii; laolaltă, construirea şi
gândirea aparţin locuirii, căci amândouă vin „din spaţiul de exersare al unei lungi experienţe
şi a unei neîntrerupte practici“ (Heidegger, 1982:161). Pentru a aduce locuirea în plenitudinea
esenţei sale, muritorii trebuie să săvârşească orice construire prin respectarea tetradei şi
înţelegerea gândirii ca făcând parte, ca şi construirea din locuire, deoarece gândirea
considerată „l’engagement prin şi pentru adevărul fiinţei“ (Heidegger, 1982:322), realizează
raportul fiinţei cu esenţa omului.
2. Cuvântul locuire este consemnat în lucrări lexicografice româneşti ca derivat al
verbului a locui (< magh. lakni [după loc < lat. locus]) şi are sensul „a locui undeva; aşezare
omenească“. Românul foloseşte cuvântul loc nu doar când situează un lucru în spaţiu, ci şi
când pune un înţeles nou privitor la edificarea fiinţei lui. De aici, rolul lui de constituent în
1050
multiple expresii, perifraze etc. care arată că el ştie bine că toate lucrurile „se fac la vremea
lor“ şi „se pun la locul lor“. În structuri frazeologice, termenul loc capătă o extindere de sens:
„a-şi afla locul“ – „a se stabili undeva“; „a-şi găsi un loc potrivit, a se aciua“; „(a fi) la locul
lui“ – „(a fi) aşa cum se cuvine”. „Vorbeşte la locul lui“; „a nu-şi mai afla locul sau a nu-l mai
ţine (sau a nu-l mai încăpea) pe cineva locul“– „a nu avea astâmpăr sau odihnă; a fi neliniştit,
agitat (din cauza unei bucurii, a unei emoţii“; „a se pune în locul cuiva“ – „a-şi închipui că
este în situaţia altei persoane“, „a judeca un lucru din punctul de vedere al altcuiva“; „a sta
(sau a se ţine, a rămâne) locului“ – a) „a se opri undeva“, „a sta neclintit“, „a rămâne în
nemişcare“; b) „a rămâne permanent sau timp îndelungat undeva“; „a (nu) fi la locul lui (sau
ei)“ – „(despre oameni) “, „a (nu) fi aşa cum trebuie“ etc.
Locul reprezintă „un punct sau o porţiune determinată în spaţiu“. Lexemul loc este
prezent în structuri perifrastice de genul: a o lua (sau a o rupe ori a porni) din loc, cu
semnificaţia: „a pleca de undeva“ sau „a începe o activitate“. În: „(a)-i sări inima din loc“,
emiţătorul exprimă frica sau emoţia intensă. În locuţiunea adverbială „din loc în loc“ (sau
dintr-un loc într-altul), sensul este: „încoace şi încolo“; în limbajul regional, popular, sunt
utilizate structuri cu valoare expresivă: „minte de se opresc apele/de stă soarele în loc“, având
sensul „a spune minciuni foarte mari“ sau „a sta în loc de cineva“, adică „a fi împiedicat de la
o acţiune“. Cu valoare regională, întâlnim şi expresia: „a sta pe loc ca turta-n foc“, cu
explicaţia: „a sta nemişcat“.
În abordarea familiară, este folosită şi expresia „a-i sta mintea în loc“, cu sensul: „a nu
mai înţelege nimic“ sau „a-i veni mintea/minţile la loc“, adică „a se cuminţi“; expresia „a-i
veni inima sau sufletul la loc“ este sinonimă cu „a se cuminţi, a se linişti, a-şi reveni dintr-o
mare emoţie, respectiv, sperietură“.
Expresia „la loc mişcarea“ este „o comandă prin care se revine (asupra unei dispoziţii
sau) asupra unei mişcări greşite“. De cele mai multe ori, chiar dacă expresia este familiară,
tindem în vorbire să utilizăm: „a pune pe cineva la locul lui“, însemnând: „a da cuiva o lecţie
de bună-cuviinţă“. Frecvent întrebuinţate sunt şi expresiile „a sta la un loc cu cineva“, adică
„a convieţui“, „a-şi afla locul“ adică: „a se stabili undeva“ şi „a se învârti locul cu cineva“, cu
sensul: „a avea ameţeli“; „a nu-l prinde locul sau starea pe cineva“, adică „a nu avea
astâmpăr“.
Structura „a sta/a se ţine/a rămâne/a încremeni ţintuit locului“ are sensul „a sta
neclintit“, iar „a pune pe cineva sau ceva la loc sigur“ înseamnă „a pune într-un loc ferit de
orice pericol“, sinonim cu lexemul „a ascunde“. În expresia „a se pune în locul cuiva“,
emiţătorul „se poate imagina în situaţia unei alte persoane, pentru a o înţelege“. Mai rar, este
întrebuinţată expresia: „a nu-l prinde vremea în loc“, cu sensul de: „a fi foarte ocupat“.
În limbajul figurat, este identificată şi perifraza „a-şi încălzi locul“, cu sensul „a sta
mult într-un loc“, iar opusul acesteia este „a încurca locul sau lumea/ zilele” având sensul: „a
stânjeni activitatea celor prezenţi“ sau „a nu fi de niciun folos“.
În textele religioase, este frecventă denominaţia „locurile sfinte“, folosită cu sensul:
„ţinuturi unde a trăit, a propovăduit şi a fost îngropat Iisus Hristos“.
3. Satul românesc învederează particularităţi ale culturii noastre materiale şi spirituale
prin varietatea morfologică a arhitecturii rurale şi prin pitorescul zonei datorat factorilor de
permanenţă ai existenţei ţărăneşti şi anume clădirea de locuri pe potriva fiinţei omului acestor
locuri. Arhitectura satului, prelungire a unei străvechi tradiţii, se continuă şi se fixează, în chip

1051
firesc, în coordonatele lumii mari şi astfel locul îşi asumă un spor de semnificaţii, căci nu e
vorba doar de păstrarea entităţii topografice a unui sit, ci şi de structurile lui identitare.
Se ştie că elementele de cultură materială ce ţin de actul construirii pot constitui,
prin valenţele lor simbolice, însemne ale identităţii, de vreme ce locuirea – ca şi hrănirea –
este una dintre realităţile fundamentale care defineşte omul şi mediul lui social-cultural şi
istoric. Mai mult, reprezentările cultural-lingvistice ale locuirii devin adesea mărci ale locuirii
po(i)etice în sensul atribuit sintagmei de Mircea Eliade, din perspectiva simbolismului
Centrului şi de Martin Heidegger, filozoful pentru care dacă omul este „fiinţa care locuieşte“,
limba este „lăcaşul fiinţei“ (Heidegger, 1992:146).
Limbajul ca formă de obiectivare a spiritului creator reflectă cultura, ideile, judecăţile
asupra realului după cum conceptualizarea acestuia de către societate influenţează expresia
lingvistică. Modul obiectivării realului la nivelul terminologiei locuirii este astfel de natură să
ilustreze structuri de adâncime ale mentalului colectiv, dar şi capacitatea de extindere
semantică a termenilor, consecinţă – cel mai adesea – a marcării mitico-simbolice prin limbaj
a realităţii desemnate.
În sensul celor menţionate, avem în vedere în demersul de faţă terminologia
habitatului (< fr. habitat, MDA, s.v.) rural, în accepţia de mediu geografic în care o populaţie
trăieşte în condiţii naturale omogene, iar prin extindere – mediu în care trăieşte omul, mod de
grupare a aşezărilor umane, suprafaţă ocupată de o populaţie sau teritoriu locuit (de oameni,
de animale, de plante etc.).
Chiar dacă avem în atenţie elemente ale unei variabile geografice, raportabile la o
anumită zonă, cea a Moldovei, ne referim la structuri lingvistice ţinând de configuraţia şi
funcţionarea limbajului definitoriu pentru modul de vieţuire în spaţiul rural şi pentru relaţia
dintre om şi locuinţa sa.
Considerăm oportună această abordare cu atât mai mult, cu cât statutul adăpostului în
diferitele sale ipostaze, spaţii şi zone ale vieţuirii comportă semnificaţii socio-culturale, etnice
şi morale, care îşi găsesc expresia în limba română într-un număr mare de creaţii lexicale şi
construcţii frazeologice. Structurile lingvistice de tipul frazeologismelor şi al proverbelor
având la bază elemente ale lexicului fundamental din sfera locuirii se constituie, ca şi cele
întemeiate pe „imagini ale hrănirii“ (Savin, 2006: 174), într-un cod lingvistic fundamentat pe
modalităţi generale de manifestare a conştiinţei colective, oferind, totodată, o viziune
integratoare asupra relaţiei dintre viaţa socială şi culturală a omului. Interpretarea sensului
frazeologismelor şi al proverbelor (structuri ce aparţin unor forme conservatoare ale
lexicului), analiza mecanismului de semnificare pot lărgi cadrul informaţiei despre om şi
modul lui de viaţă, dată fiind relaţia dintre trăit, gândire şi limbă. Cuvântul şi imaginea
învederează specificul unei lumi ieşită din cadrele timpului şi marcată de credinţe, practici şi
obiceiuri, de principii de gândire şi de reprezentări ancestrale.
Se ştie că o incursiune în istoria cuvintelor este şi o incursiune în istoria culturii şi că
înţelegerea universului culturii tradiţionale este posibilă, doar prin cuprinderea lui dinspre mai
multe discipline; lingvistica este una dintre ştiinţele care servesc acestui scop, deoarece
cuvintele păstrează stocate în memoria lor informaţii despre straturi de cultură care s-au
succedat. Adâncirea cunoaşterii lumii rurale dinspre cuvânt şi cu ajutorul cuvântului conduce,
nemijlocit, la explicarea şi înţelegerea tradiţiei. Aceasta înglobează valori stabile şi
recunoscute ale culturii unui neam fiind vorba nu doar de lumea temporalităţii imediate, de

1052
cuvântul care desemnează, ci şi de cel cu semnificaţii magico-religioase care transcend timpul
oamenilor, de cuvântul care indus într-o reţea de valori simbolice devine acţiune, capătă forţă,
putere de a transforma în sens benefic sau malefic un dat ale fiinţei noastre.
4. Întruchipare a mitului Facerii, casa creaţie făptuită nu doar de homo faber, ci şi de
homo religiosus e un întreg cu întrepătrunderi funcţionale şi afective ce vin din cuminţenia
pământului, din datul firii, ca şi din măsura înţelepciunii ţărăneşti. „Spaţiu cu organizare
fixă“, cum îl defineşte Edward T. Hall (1971: 130), cadru fundamental al activităţii individului sau
grupului, casa este şi locul continuei căutări şi regăsiri de sine, fiind clădită nu doar pentru a
adăposti, ci şi pentru a comunica, în chip tainic cu tot ce se află împrejurul ei. „Spaţiu
socioped“ (Hall, 1971: 130), casa este reducţia la scară umană a universului, reducţie care nu
scapă esenţialul întregului reprezentat, iar adăpostirea nu înseamnă izolare, ci locuire în chiar
centrul lumii.
Deschiderea casei către împrejurimi şi comunicarea cu restul lumii o dau prispa (ucr.
prispa), pridvorul (sl. pritvorŭ), tinda (lat. tenda), toate cu rol de mediator al opoziţiilor
înăuntru-afară. Elementele de construcţie: uşa (< lat. ustia; pl., devenit sg., al lui ustium =
ostium), fereastra (< lat. fenestra), hornul (< ucr. horn) permit comunicarea cu exteriorul, dar
– pentru mentalitatea tradiţională – constituie şi calea pe unde pot pătrunde duhuri malefice.
Din această cauză, aceste „spărturi“ sunt supuse (adesea) unor practici speciale de protecţie
magică.
Satul din zona Moldovei, ca orice sat românesc, e o cetate fără hotare, dar ai cărei
locuitori sunt chemaţi să păzească hotarele firescului. Vorbim astfel despre sat şi gospodărie
ca despre un organism arhitectural închis, în care locuinţa ca modalitate fundamentală a
adăpostirii asigură familiei un spaţiu proteguitor fără a despărţi însă vatra, nu doar în sens
propriu, de element al interiorului locuit, locul unde se face foc, ci şi în cel extins, adică
locuinţă în întregime, aşezare omenească, primară, în raport cu cele dezvoltate ulterior (vatra
satului), loc de baştină (vatra strămoşească) de împrejurimi. Termenul vatră – aşa cum
consemnează lingviştii – ca şi cuvintele bordei, gard, stână moştenit din fondul preroman de
către română şi albaneză (vatrë) (cf. Russu, 1981: 250) cunoaşte o largă răspândire la
popoarele din zona balcanică şi carpatică, o dovadă în plus că un element de cultură materială
poate deveni însemn al identităţii etnice şi „marca forţei civilizaţiei sedentare în faţa spiritului
migrator“.
Pentru individul sau familia satului arhaic, punctul central în spaţiul casei era vatra,
loc al focului, al luminii, al căldurii, loc al preparării hranei, dar şi de oficiere a unor ritualuri
legate de ciclul vieţii. Ea a devenit ca mediator al opoziţiilor înăuntru-afară, lumea de aici-
lumea de dincolo, un loc simbolic în aria semantică a locuirii. Credinţa că vatra e cea dintâi
care necesită atenţie în spaţiul casei este reflectată în ziceri precum „când te apuci să grijeşti
casa, mai întâi vatra s-o ungi“. Asocierea vetrei principiului feminin şi maternităţii (pe vatră
se oficiau ritualuri legate de ciclul vieţii) este prezentă şi la nivelul structurilor frazeologice.
Răspunsul la întrebarea «Da ce face femeia d-tale», «Ia, pe lângă vatră» (Niculiţă-Voronca, I,
1998: 522) confirmă caracterul metonimic al acestui spaţiu, după cum zicerea a îmbătrâni în
vatră cuprinde o extindere a sensului fiind sinonimă cu a rămâne nemăritată în casa
părintească (Zanne, P. III: 430). Alteori, termenul devine marca asumării spaţiului: fie pâinea
cât de rea/tot mai bună-n vatra mea, cu sensul de „nicăieri ca-n casa omului“ (Zanne, P. III:
429).

1053
 În jurul acestui centru consacrat şi stabilit în mod ritualic este organizat spaţiul
propriu-zis al locuirii: casa (nu o casă, ci acasă). Conexiunea simbolică dintre vatră şi casă a
generat şi o altă solidaritate semantică: termeni ca fum (< lat. fumus), sobă (tc. soba), hogeag
(< tc. oţak), cămin (< sl. kamina) ş.a. desemnează atât vatra (cuptorul < lat. coctorium), cât
şi casa (camera < it. camera).
Identitatea casei însumează certificarea spaţială, atestarea temporală şi determinarea
morală, definită, în primul rând, de aspiraţia către durată, echilibru şi frumuseţe simplă.
Înţelepciunea omului de la sat e înţelepciunea măsurii ţărăneşti, pe care omul trebuie s-o aibă
în toate; în acest caz, vorbim de cumpănirea întruchipată în rostul casei clădită pe temelia
timpului asumat, cu credinţa că omul sfinţeşte locul. „În spiritul acestei înţelepciuni –
opinează Sebastian Moraru (2011: 68) – ţăranul refuză veşnicia locului său. El ştie că tot ce
face este trecător“ […]; casa pe care a clădit-o e „o alcătuire pieritoare, materia din care e
făcută va îmbătrâni şi se va duce, odată cu omul care a clădit-o. Şi poate de aceea, un obicei
ţărănesc străvechi hotărăşte ca tinerii căsătoriţi să locuiască neapărat în casă nouă, în casa lor
şi în ea să-şi trăiască viaţa lor.“
5. Casa este – s-a spus adesea – colţul nostru de lume, „primul nostru univers“
(Bachelard, 2005: 36); ea nu este doar un adăpost, nu numai un loc al vieţii şi muncii
cotidiene, ci şi un spaţiu spiritual de cultivare şi de promovare a unor străvechi valori, de
vreme ce, răspunzând unei nevoi fundamentale a omului reprezintă o realitate general-valabilă
şi, de asemenea, anumite principii ale gândirii, aceleaşi pentru individul unei comunităţi
determinată istoric, geografic, socio-cultural, fie că priveşte spaţiul interior, fie că include
curtea, ograda, grădina, gospodăria tradiţională în ansamblu. Casa, aşadar, nu e doar
construcţia propriu-zisă, simbol al adăpostului stabil, ci şi oamenii care locuiesc în acest
spaţiu, loc al convivialităţii, prin şederea sau reunirea familiei (şi a unor membri ai
comunităţii cu anumite ocazii, legate de momentele fundamentale ale existenţei).
Matrice originară a neamului, casa este spaţiul de lucru şi spaţiu de sărbătoare a
gândului şi a sufletului. Sacralitatea casei este ilustrată de înseşi practicile de alegere a
„locului curat“: aşezarea la temelia ei a unei bucăţi de pâine sau de aluat, îngroparea de bani,
a unui cap de cocoş, a unui pahar de vin etc. (Văduva, 1966: 46). Casa poate fi întemeiată
numai pe un loc favorabil construirii, purificat prin aşezarea la temelie a unor obiecte din fier,
boabe de cereale, sare, busuioc sau prin sacrificarea unor animale, păsări (Cf. Taloş, 2001:
29).
În orice nouă aşezare, trebuie săvârşite rituri de întemeiere sau diferite practici pentru
a întări rezistenţa casei şi a-i afla spiritul protector; casa este sfinţită printr-un ceremonial
tipic, prin rituri de agregare, libaţiuni, vizite ceremoniale, cel mai adesea printr-o masă a
instalării în casă nouă.
Aducerea ca dar de casă nouă a unei pâini, alături de sare e, în zona Moldovei, semn
al binecuvântării gospodăriei şi al comuniunii oamenilor. Un reflex al valorii ritualice a pâinii
e întâlnit şi în gestul întâmpinării oaspeţilor cu pâine şi cu sare, practică ce exprimă legătura
spirituală dintre gazde şi oaspeţi. Ai casei sunt bucuroşi de venirea unui străin sau unui
cunoscut, de unde şi zicerea „Vai de casa unde nu intră nimeni!“ Asociată, în genere,
principiului binelui, fiind imaginea-etalon a dreptei măsuri, sarea întruchipează puterea şi
gustul pământului, dar şi elementul purificator şi pavăza împotriva degradării (Savin, 2011:
98). Componenta cotidiană şi cea ritualică a imaginii alimentului sunt valorizate şi în structuri

1054
care exprimă consubstanţialitatea reprezentărilor din câmpul locuirii şi al hrănirii: a mânca
pâine şi sare cu cineva a devenit sinonim cu „a trăi la un loc într-o casă cu cineva“, a avea
legături strânse de prietenie şi îndatorire unul către altul (Zanne, P IV: 58). Credinţa că pragul
casei, ca spaţiu de trecere, trebuie să fie o pavăză explică obiceiul de a presura pe prag sare
sfinţită ca să nu se mai poată apropia necuratul. Tot astfel, se crede că aşezând sare pe
fereastră dormi bine, căci nu se poate apropia niciun rău (Niculiţă-Voronca, I, 1998: 153-154).
Casa face parte din bunurile gospodarului, împreună cu acareturile, cu grădina din
preajma casei, fie ea de legume, de flori, fie livada. De toate acestea se leagă existenţa omului
„adânc prelungită în natură şi intens ritmată în anotimpuri“ (Moraru, 2011: 72). În cuprinsul
unei gospodării tradiţionale trebuie să le privim pe toate la un loc, oameni, lucruri, animale,
aşa cum chipul omului e perceput ca întreg, nu doar parte cu parte. Alcătuirea unei aşezări
ţărăneşti, activitatea familială de ordin gospodăresc, casnic dovedesc că structura şi rostul
casei se situează astăzi, în chip firesc şi necesar, între tradiţie şi modernitate, căci spaţiul rural
se dezvoltă alături de complementarul său geografic şi organizaţional, urban la care se
raportează, explicit şi implicit, într-o diversitate de asemănări şi deosebiri. Dacă rostuirea unei
aşezări gospodăreşti tradiţionale poate fi considerată „o alcătuire de locuri“ (Moraru, 2011:
19): „locul apei“ – fântâna, „locul vieţuitoarelor“ – acareturile de vite şi păsări, „locul
bucatelor“ – cămara, hambarul, „locul nutreţului“ – coşarul, „locul ţesăturilor“ – tinda
deschisă unde se lucrează cânepa şi lâna etc., observăm, fără a manifesta un conservatorism
excesiv, că noul ne apare astăzi în zona la care facem referire „sub forma unui vechi
modificat“. Recunoaştem, în lumea satului, existenţa unor coduri integratoare, cu îndelungată
tradiţie şi a unor mutaţii – într-un timp creat şi recreat permanent –, mutaţii care nu anulează,
ci întăresc ideea că „trăsăturile omului sunt aceleaşi peste tot, dar exprimarea lor în istorie şi
în spaţiu naşte un specific (Andru, 1989: 41), specific relevabil, şi prin constituenţii lexico-
semantici ai ariei lingvistice a locuirii.
Noii alcătuiri de «locuri» ale casei, fie că e vorba de «locul focului» – vatra – «locul
mâncării» – masa şi blidarele, «locul apei» – ulciorul sau găleata, «locul odihnei» – paturile,
«locul oaspeţilor» – laviţele (sau mai curând cel al odăii), «locul bucatelor» – cămara,
Sebastian Moraru, (2011: 19) le adaugă «locul copilăriei» în legătură cu care se întreabă:
„cine îl poate arăta anume“. Am putea răspunde doar descinzând în satul de unde am purces,
neuitând că „vârsta fericirii fără minte“ şi „zburdalnica vârstă a tinereţii“ înseamnă timp
rotitor. Satul înseamnă şi astăzi ritmuri de viaţă cu „nebănuite trepte“, deloc uşoare, dar
înţelept asumată în netihna vremurilor. Noua alcătuire o perpetuează pe cea veche ca pe un
bun câştigat de-a lungul veacurilor, înscriindu-se în procesul de afirmare a unei spaţialităţi
morale, a unei conştiinţe colective aşezate sub zodia căutării rostului său, căci omul purcede –
(din) – şi adastă la „curţile dorului“.
6. De ce nevoia de a se pune la adăpost de forţe potrivnice rostului său şi meşteşugul
de a crea durabil sunt strict legate în lumea rurală de practici magice de întemeiere? Din
perspectiva mentalităţii arhaice, tradiţionale, edificarea unei case sau întemeierea unei
localităţi sunt reiterări simbolice ale creaţiei lumii. Aşa cum în miturile cosmogonice –
inclusiv în cele româneşti – creaţia cosmosului începe din Centrum mundi, tot astfel,
întemeierea unei noi case sau localităţi (vatra casei sau a satului) este legată de un topos
prestabilit în mod magico-ritualic, căci „orice nouă întemeiere umană este, într-un fel, o
reconstrucţie a lumii“. Casa omului arhaic era parte a universului imaginat şi construit de el,
1055
iar acţiunea de a se adăposti în casă nu însemna o izolare de Cosmos, căci, de vreme ce omul,
reiterând mitul creaţiei, venea să locuiască în chiar centrul lumii, casa fiind ea însăşi „o imago
imundi, o icoană a întregului cosmic“ (Eliade, 1943: 116-126).
Satul (< lat. fossatum), casa (< lat. casa), biserica (< lat. basilica) erau edificate, aşa
cum relevă vechi cercetări etnografice, pe locul (în jurul) punctului consacrat unde a căzut
săgeata/securea sau unde a fost înfipt parul. Arhitectura aşezărilor ţărăneşti oferă un model de
receptare simbolică pentru nevoia omului de a se situa într-o Zonă sacră. „Când se întemeia
un sat – susţine o tradiţie de la sfârşitul secolului XIX – cel dintâi om bătea un par în pământ,
pe care îl considera ca fundament sau temelie. În jurul parului se construiau case şi aşa lua
fiinţă un nou sat“ (Ghinoiu, Consideraţii etnografice asupra fenomenului de „întemeiere“ a
aşezărilor, în R. E. F., nr. 2/1979, p. 197).
Practica înfigerii în pământ a unui ţăruş, ce marcheză locul vetrei satului sau al casei
este concludentă pentru rolul spiritual, magico-mitic al construirii, căci acesta este considerat
şi locul întâlnirii celor două lumi. Arnold Van Gennep vorbind de riturile de consacrare
(1998: 25) asimilează ţăruşul sau piatra în picioare care marchează limita teritorială, falusului
– „ideea de unire, prin asocierea cu actul sexual având valoare de adjuvant magic.“
Acest loc consacrat nu fixa doar centrul simbolic al aşezării (vatra satului); el se
suprapunea – aşa cum aflăm la Lucian Blaga (1972: 33) – „centrului lumii“: „Satul nu este
situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca
oraşele, pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii... Satul se integrează într-
un destin cosmic“. O dată determinate centrul şi raza satului, se putea stabili – de regulă, prin
tragerea unei brazde – perimetrul, hotarul „circular“ al satului: ocolul, ocolniţa, cum apar în
vechi documente de hotărnicie, de la slavul okolu = cerc şi kolo = roată. „Când se înfiinţa un
sat, vatra satului se înconjura cu o brazdă; nimeni n-avea voie să-şi pună casa în afară din
brazdă.“ (Fochi, 1976: 137)
În jurul casei este amenajat pridvorul (< sl. pritvoru) – un spaţiu intermediar ca şi
tinda (<lat. tenda), extensie a pragului, a locului în care casa iese în curte şi curtea intră în
casă. Denumirea pridvorului lămureşte, în parte, ambiguitatea lui spaţială: pridvorul (slav.
pered dvor = „înainte de curte“) este un spaţiu dinaintea curţii şi nu dinaintea casei
(Oişteanu,1998:156), fapt care ne indică direcţia din care este receptat spaţiul respectiv şi
anume: dinăuntrul locuinţei.
Vatra, casa şi pridvorul sunt înconjurate de ogradă (< sl. ograda), grădină (< bulg., sl.
gradina), ocol (< bulg. okolu), împrejmuite de un hotar material – gardul (<alb. gardh, sl.
gradu).
Următorul spaţiu, tot (pseudo-)circular şi (pseudo-)concentric, este cel al satului (< lat.
fossatum) propriu-zis, compus din totalitatea gospodăriilor, caselor, vetrelor (un arhaic
indicator demografic era numărul de „fumuri“, deci de vetre, din care era constituit satul), la
care se adaugă construcţiile şi amenajările de folosinţă comună: biserica (< lat. basilica),
cimitirul (<ngr. kimitírion, it. cimitero), moara (< lat. mola), fântâna (lat. fontana), uliţa (< sl.
ulica) etc.
Ultimul hotar (ideal) circular şi concentric delimitează moşia (ţarina) satului de
spaţiul natural rămas în exterior. Satul arhaic apare – aşa cum aflăm în descrierea lui Andrei
Oişteanu – ca un spaţiu cultural, avansând progresiv, în „cercuri“ concentrice, dintr-un punct
„central“ de iradiere, în dauna spaţiului natural, cu care însă intră într-o simbioză sui generis,

1056
căci dacă grădina este „o lucrare armonioasă a omului asupra naturii, o interpretare rodnică a
ritmurilor ei, satul este o grădină de pomi, de case, de eresuri“ (Moraru, 2011: 76).
Potrivit teoriei lui Michael Foucault asupra „cuvintelor şi lucrurilor“ – adoptată şi de
Stelian Dumistrăcel – oricărei realităţi arhaice complexe, îi corespunde o reprezentare
adeseori metaforică la nivelul limbii. Mecanismele gândirii magice care resemantizează lumea
prin asumarea caracterului sacru al fiinţării conduc la o interpretare a practicilor de întemeiere
prin relaţionarea casei de locuit cu riturile de trecere, familiale sau cu cele calendaristice.
Cunoscuta zicere casă de piatră, ca formă primară de limbaj metaforic, aşa cum ni s-a
transmis din vechi timpuri, este o urare adresată tinerilor căsătoriţi de a avea copii, căci
pruncul este considerat ca o nouă zidire, o întemeiere de lume nouă „un simbol ecumenic al
începutului, al lucrului nou, al vieţii totale, al evenimentelor excepţionale, al trăiniciei, al
eternităţii“ (Eliade, 1991: 420). Rostul omului de a-şi face „casă“ (cu sensul de a procrea) nu
are, aşadar, sensul propriu de locuinţă zidită în piatră, ci de întemeiere de către tineri, prin
actul nupţial, a unui nou ciclu vital (Ghinoiu, 2001: 38).
Sintagma casa copilului cu variantele casă de piatră şi casa apei, care desemnează
locul în care începe şi se dezvoltă o nouă viaţă, are accepţia de matrice originară, prototip al
locuinţei lumeşti, spaţiu al procreării, dar şi al apartenenţei consangvine casă-uter. Locuirii în
pântecul matern îi va lua loc, la capătul vieţii pământeşti, adăpostul de veci; purces din
pântecele mamei, omul se întoarce în sânul pământului, în casa de veci.
7. Construirea şi locuirea, fie că este vorba de casa de locuit, de casa imago mundi au
atras în plan lingvistic un limbaj mereu viu care conservă gândirea mitică şi forme primare de
limbaj metaforic. Evoluţia semantică a termenilor, din aria locuirii, determinată de contextul
sociocultural, e profund marcată de valori mitico-simbolice, atâta vreme cât mitul pare a fi un
dat al existenţei umane (Berger, 1988: 77) şi îndelungatul drum al omenirii prin istorie e
vegheat de mituri. Elementele de cultură materială sunt strâns legate de mentalul popular
românesc, dovadă fiind în acest sens, atât extinderea semantică a termenilor casă, locuire, cât
şi prezenţa termenilor în ample câmpuri onomasiologice. Pe temeiul construirii, al locuirii s-
au dezvoltat structuri lexico-semantice, care susţin reprezentarea simbolică a casei
tradiţionale: (A avea) o casă de copii are sensul a avea copii mulţi; expresiile: A-i fi cuiva
casa casă şi masa masă are sensul de a duce o viaţă ordonată, normală, liniştită; A face (sau
a duce) casă (bună) cu cineva are sensul de a trăi cu cineva (în bună înţelegere), a se împăca
bine. Toate acestea au ca reprezentare aşezarea omului în acord cu spiritul casei şi prezenţa
forţei protectoare asupra acesteia, de unde şi conotaţia din sintagmele fundamentate pe
autoritatea discursului religios: Casa lui Dumnezeu, Casa Domnului, Casa Bisericii.
Structurile lingvistice de tipul expresiilor idiomatice, locuţiunilor, proverbelor se
constituie în modalităţi complexe de reprezentare a mentalului colectiv, de exprimare – prin
metaforizarea semnificaţiei literale – a identităţii etnice, socioculturale la nivelul cel mai
autentic. Acestea ilustrează, totodată, dinamica şi expresivitatea limbii, adeverind că
„imaginea a ceea ce reprezintă o stare a limbii este, măcar în parte, şi imagine a stărilor
anterioare şi a celor viitoare şi, în consecinţă, stările viitoare, deşi incongruente cu cele
existente, pornesc în mod necesar de la cele care sunt deja“ (Oprea; Nagy, 2002: 334).
8. Trecerea de la sat la oraş, înţeleasă ca dinamică socială, istoriceşte necesară, nu
presupune dispariţia satului prin transformarea lui în oraş, ci implicarea locuitorilor lui în
câmpuri largi de acţiune care să păstreze imaginea specifică a aşezării rurale, să-i

1057
prelungească identitatea, nu să i-o şteargă. Reprezentările lingvistice şi culturale privind
habitatul rural, structurile aparţinând terminologiei locuinţei – casa, vatra, satul definesc,
aşadar, în timp şi în spaţiu identităţi care scapă globalizării, dar vorbesc grăitor de o
spiritualitate unitară, de unitatea în diversitate şi de o perpetuă complementaritate vechi-nou.

Bibliografie:
Andru, Vasile, Viaţă şi semn (eseuri), Bucureşti, Editura „Cartea Românească“, 1989
Bachelard, G., Poetica spaţiului, trad. de Irina Bădescu, prefaţă de Mircea Martin, Piteşti,
Editura „Paralela 45“, 2005
Coşeriu, Eugen, Lingvistica din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii, cu o prefaţă
de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chişinău,
Editura „Ştiinţa“, 1994
Coşeriu, Eugeniu, Lecţii de lingvistică generală, Chişinău, Editura „ARC“, 2000
Creţu, Ecaterina, Casa şi gospodăria tradiţională de pe Valea Trotuşului. Dicţionar ilustrat
(extras), în vol. Casa – semn al identităţii culturale, editori: Ioan Dănilă, Doina Cmeciu,
Bacău, Editura „Alma Mater“, 2006
Dumistrăcel, Stelian, Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980
Dumistrăcel, Stelian, Până-n pânzele albe: expresii româneşti, Iaşi, Institutul European, 2001
Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti, Editura „Univers“, 1999
Eliade, Mircea, Casă, corp, Cosmos. În vol. Comentarii la legenda Meşterului Manole,
Bucureşti, Editura „Publicom“, 1943
Fochi, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Bucureşti,
Editura „Minerva“, 1976
Ghinoiu, Ion, Panteonul românesc. Dicţionar, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001
Heidegger, Martin, Originea operei de artă, trad. şi note: Thomas Kleininger, Gabriel
Liiceanu, Studiu introductiv: Constantin Noica, Bucureşti, Editura „Univers“, 1982
Hall, Edward, T., La dimension caché, Paris, Seuil, 1971
Moraru, Sebastian, Casa, satul şi devenirea în tradiţia românească, prefaţă de Ovidiu
Drimba, Bucureşti, Editura „Saeculum vizual“, 2011
Oişteanu, Andrei, Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Bucureşti,
Editura „Nemira“, 1998
Oprea, Ioan, Nagy, Rodica, Istoria limbii române literare. Epoca modernă, Suceava, Editura
Universităţii Suceava, 2002
Russu, I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dac şi componenta latino-
romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
Savin, Petronela, Vatra – drumul unei imagini din terminologia locuinţei, în vol. Casa – semn
al identităţii culturale, editori: Ioan Dănilă, Doina Cmeciu, Bacău, Editura „Alma
Mater“, 2006
Tabarcea, Cezar, Poetica proverbului, Bucureşti, Editura „Minerva“, 1982
Taloş, Ion, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2001
Vulcănescu, Romulus, Mitologie română, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1985

1058
Dicţionare
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti“, Micul dicţionar
academic, vol. I-IV, Bucureşti, Editura „Univers Enciclopedic”, 2001-2003
Candrea, Ioan-Aurel, Dicţionar de proverbe şi zicători, ediţie de Ion Bratu, Târgovişte,
Editura „Bibliotheca“, 2002 (ed. I: 1912)
Dicţionar de etnologie şi antropologie, coord. Pierre Bonte şi Michel Izard, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Iaşi, Editura „Polirom“, 2007
Scriban, August, Dicţionaru limbii româneşti, Iaşi, Institutul de Arte Grafice, „Presa Bună“,
1939
Zanne, Iuliu A., Proverbele românilor din România, Bucovina, Ungaria, Istria şi Macedonia.
Proverbe, zicători, povăţuiri, cuvinte adevărate, asemănări, idiotisme şi cimilituri cu un
glosar româno-francez, vol. I-X, Bucureşti, Editura Librăriei Socecu&Comp. (1895-
1912)

1059
 PRAGMATICA ACTULUI DE NUMIRE PERSONALĂ
NECONVENŢIONALĂ
The Pragmatics of Unconventional Personal Naming

Associate Prof. Dr.Daiana FELECAN

Technical University of Cluj-Napoca,
The Northern University Center, Baia Mare

Abstract
The present study is related to a more extensive research project that deals with Romanian
unconventional anthroponyms, which are dealt with as regards their construction mechanisms and discursive
functions.
This approach (theoretical, to a great extent) aims to describe the psychosocial mechanism that
determines the giving of unconventional anthroponyms within a certain community.
Concretely, the article identifies:
- extra-linguistic factors that lead to the formation of unofficial names (in contrast to official names, i.e.
those that are recorded in civil registry documents);
- the relationship established between name givers and named subjects, as well as
- language users’ attitude (as to how the community within which these new name structures are
performed accepts or discards them).
This analysis takes into consideration aspects observed on the pragmatic level of language, along with
socio- and psycholinguistics ones. Consequently, the theoretical framework of this paper consists in pragma-,
socio-, and psycholinguistics.

Keywords: unofficial anthroponym, naming, discursive creativity, formal/informal context of

communication, speech act

1. Preliminarii
Studierea antroponimiei oficiale a devenit, mai cu seamă în lucrările de onomastică ale
ultimelor decenii, o temă predilectă de cercetare. În studiile noastre anterioare1 am evidenţiat
existenţa, în diferite comunităţi lingvistice, a unor formaţiuni denominative neoficiale,
paralele şi substituibile celor oficiale, care deservesc interacţiunea socială, mai exact, asigură
– în calitate de semne verbale ale funcţiei adresative – realizarea funcţiei referenţiale/
designative a limbajului. Se impune ca faptele de limbă avute în vedere să fie investigate,
în primul rând, contextual-dinamic, încadrare ce permite înregistrarea factorilor care le
determină gradul de frecvenţă şi de repetabilitate. În al doilea rând, analiza psiholingvistică
poate contribui la delimitarea a ceea ce este raţional de ceea ce este automatism în
construirea/ întrebuinţarea antroponimelor neconvenţionale (AN), dar şi la stabilirea
raportului dublu între ceea ce este expresie învăţată („discurs repetat”2)/ expresie creată/
modificată („tehnică liberă”), pe de o parte, şi folosire obligatorie/ folosire opţională, pe de
altă parte.

1
Vezi, în acest sens, Felecan 2011; 2012a.
2
Coşeriu (2000: 258-259) distinge, în ceea ce priveşte abordarea sincronică a limbii, două tipuri de tradiţii: „(…)
tehnica liberă a discursului şi discurs repetat. Tehnica liberă cuprinde elementele constitutive ale limbii şi
regulile «actuale» cu privire la modificarea şi combinarea lor, adică «cuvintele», instrumentele şi procedeele
lexicale şi gramaticale; discursul repetat, în schimb, cuprinde tot ceea ce în vorbirea unei comunităţi se repetă
într-o formă mai mult sau mai puţin identică sub formă de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai
puţin fixă, ca fragment, lung sau scurt a «ceea ce s-a spus deja»”.

1060
 2. Obiective
Prezentul studiu face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare3, având ca temă
antroponimele neconvenţionale româneşti, investigate din perspectiva modalităţii de
construcţie şi a funcţiilor discursive pe care le dezvoltă.
Lucrarea de faţă – având caracter teoretic – îşi propune, pe de o parte, să descrie
mecanismul lingvistic şi psihosocial de atribuire a antroponimelor neconvenţionale, iar, pe de
altă parte, să identifice funcţiile comunicative ale acestora la nivelul unei colectivităţi
lingvistice.
Ca metode şi procedee utilizate în analiza expresiilor nominale neconvenţionale, le
vom folosi pe cele ale pragmaticii, sociolingvisticii şi psiholingvisticii4 – ultima perspectivă
menţionată încă neaplicată în bibliografia consacrată acestui aspect al ştiinţei numelor.

3. Actul de numire, ca act de vorbire

3.1. Actul de vorbire
Pe parcursul procesului comunicativ (mai ales verbal, dar şi nonverbal), participanţii la
interacţiune determină modificări în lumea înconjurătoare. Obiectele realităţii capătă nume în
urma producerii unui act verbal/ de vorbire/ de limbaj.
Actul de limbaj5 este definit drept cel mai mic segment de comportament verbal
performat prin utilizarea limbii în circumstanţe comunicative concrete. În producerea unei
secvenţe comunicative, locutorul trebuie să aibă în vedere următoarele particularităţi
pragmatice: „scopul cu care este performat actul de vorbire”; „relaţia dintre cuvinte şi starea
de fapte din lumea reală; starea psihologică exprimată de locutor; relaţia dintre interlocutori;
conţinutul propoziţional al actului de vorbire; condiţionarea actului de vorbire de existenţa
unui cadru instituţional etc.” (Vasilescu 2008 II: 839). Din cele arătate, rezultă că actul de
vorbire are următoarea structură:
- componenta locuţionară (enunţul propriu-zis);
- componenta ilocuţionară (intenţia comunicativă);
- componenta perlocuţionară (realizarea unor efecte asupra interlocutorului)6.
3
Este vorba despre un proiect de cercetare CNCS, având codul PN-II-RU-TE-2011-3-0007 (contract nr.
103/2011), intitulat Unconventional Romanian Anthroponyms in European Context: Formation Patterns and
Discoursive Function, câştigat prin competiţie internaţională în 2011; director de proiect: Daiana Felecan.
4
În formarea unei discipline teoretice corespunzătoare domeniilor investigate, am utilizat ca principale surse
DEP 1999, Ionescu-Ruxăndoiu, Chiţoran 1975 şi Slama-Cazacu 1999.
5
„Actul de vorbire, ca unitate comunicativă, poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii, din propoziţii
eliptice, din porţiuni de propoziţii” (Vasilescu 2008 II: 838).
6
„Într-o situaţie de comunicare dată, un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (componenta locuţionară a actului de
vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire), urmărind producerea unor efecte asupra
alocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire). Componenta locuţionară este rezultatul producerii
unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice, gramaticale şi semantice ale unei limbi date. (…) Orice enunţ
este mai mult decât o structură fonetică-gramaticală-semantică; vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie, cu
scopul de a acţiona asupra alocutorului său, ataşând deci enunţului o forţă convenţională, numită forţă ilocuţionară.
(…) Dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce intenţia vorbitorului,
actul de vorbire este reuşit, este performat cu succes; dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât
alocutorul să deducă intenţia sa, atunci actul de vorbire este nereuşit, eşuat.
Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent, îi umple un gol cognitiv, îl determină să facă anumite
acţiuni motorii, îi induce teama etc. Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire. Din
acest punct de vedere, un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul
scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins)” (Vasilescu 2008 II: 839; vezi şi DSL 2005,
s. v. act).

1061
 3.2. Actul verbal de numire
Una dintre funcţiile fundamentale ale limbajului este aceea de a numi.
Actul verbal de numire, performat de către locutor în discurs direct (adresare) sau în
discurs raportat (referinţă), are drept consecinţă, asemeni oricărui tip de act de limbaj,
instituirea unei modificări în realitatea alocutorului, provocată de semantica expresiei
nominale respective.
Numirea este rezultatul unui act de vorbire declarativ7, întrucât, printr-o secvenţă
lingvistică (componenta locuţionară), vorbitorul intenţionează – folosindu-se de un verb
performativ (componenta ilocuţionară) – să transpună în limbaj o realitate extralingvistică,
acţionând asupra sistemului de cunoştinţe ale interlocutorului (componenta perlocuţionară).
Locutorul îşi specifică produsele nominale cu o forţă ilocuţionară graţie căreia
enunţurile nominale performate îmbogăţesc palierul resurselor limbii (pot fi supuse unei
analize din perspectiva variaţiei stilistice şi sociolingvistice).

3.3. Numire oficială vs. numire neoficială

În cadrul procesului comunicativ, indivizii pot fi identificaţi prin unităţi/ sintagme
antroponimice distincte, dar echivalente, numai una dintre aceste formule fiind convenţională/
oficială, celelalte funcţionând ca neconvenţionale/ neoficiale.
Printr-un verb declarativ („te botez”/ „te numesc X”) se performează acţiunea numirii
convenţionale (cu condiţia respectării ritualului lingvistic şi extralingvistic, care să garanteze
reuşita demersului denominativ).
Înţelegem prin act de numire convenţională/ oficială modalitatea prin care, într-un
cadru corespunzător (biserică, primărie), o persoană învestită cu autoritatea adecvată (preotul,
ofiţerul stării civile) trasează – printr-un act verbal sau prin înregistrarea într-un nomenclator
– coordonatele spirituale şi fizice (apartenenţa, deopotrivă, la o religie şi la o statistică) a nou-
născutului. Rezultatele actului descris sunt numele oficiale, structural mono- sau plurimembre.
În comunicarea interumană, apelarea interlocutorului nu se realizează întotdeauna prin
intermediul numelui oficial, ci vorbitorii recurg adesea la un arsenal extrem de bogat şi variat
de substitute nominale neoficiale. Le numim neoficiale/ neconvenţionale, deoarece ele nu
figurează în vreun document recunoscut de autoritatea statală.
Antroponimul neconvenţional/ neoficial este produsul vorbitorului: el îi decide
structura şi creează noi unităţi care primesc statut de antroponime numai cu condiţia ca
întreaga comunitate sau o parte a ei să le asume.
Asemeni numelor oficiale (compuse, de obicei, din numele de familie şi unul sau mai
multe prenume), şi AN pot fi alcătuite dintr-o singură unitate lexicală sau din mai multe,
numele neoficiale de tip sintagmă fiind denumite de noi formule antroponimice
neconvenţionale – FAN.

7
În cadrul interacţiunii verbale, locutorii emit diverse acte de limbaj: „reprezentative (acte de vorbire prin care
este reprezentată realitatea în plan discursiv), directive (acte de vorbire prin care se dau directive/ ordine/
instrucţiuni etc.), întrebări (acte de vorbire prin care se formulează întrebări), expresive (acte de vorbire prin care
sunt exprimate emoţii, atitudini), declarative (acte de vorbire prin care se fac declaraţii)” (Vasilescu, Vântu 2008
II: 25).

1062
 Am identificat ca produse ale actului de numire neconvenţională următoarele categorii
antroponimice: porecla, hipocoristicul, supranumele, pseudonimul şi nickname-ul8.
AN au rol în organizarea actului comunicativ, îndeplinind funcţia de apel (conativă9),
în scopul identificării interlocutorului. Totodată, asemeni numelor oficiale, ele delimitează
debutul comunicării, rolul lor determinant fiind cel de manifestare a intenţiei de interacţiune.
Actul de numire neconvenţională subscrie unui set de reguli (normei
sociolingvistice10) care vizează posibilitatea (adecvarea) sau imposibilitatea (inadecvarea)
utilizării lor în raport cu statutul de rol al interlocutorului, cu contextul şi cu specificul relaţiei
dintre participanţii la comunicare.

4. AN în perspectivă contextual-dinamică
4.1. (Auto)numirea prin AN este un act de limbaj subversiv, o deviere de la numirea
reală, menită să producă o modificare în lumea înconjurătoare: în primul rând, la nivelul unei
noi entităţi nominale şi în al doilea rând, se modifică privirea lumii înspre cel nou numit.
Altfel spus, se schimbă sistemul de relaţii sociale prin repoziţionarea individului faţă de lume
şi a lumii faţă de el; se modifică raporturile de putere: „faţa pozitivă” şi „faţa negativă” sunt
reconsiderate11.

8
Pentru o descriere detaliată a acestora şi a funcţiilor discursive pe care le comportă în diverse contexte
comunicative, vezi lucrările noastre: Felecan 2010; Felecan 2011; Felecan 2012a; Felecan 2012b.
9
Roman Jakobson identifică şase funcţii ale limbajului: 1. funcţia referenţială (denotativă, informativă),
„orientată spre referentul mesajului”; îi sunt caracteristice enunţuri neutru-informative; 2. funcţia emotivă
(expresivă, interjecţională), „centrată asupra emiţătorului, are ca scop exprimarea atitudinii vorbitorului faţă de
conţinutul enunţului”; 3. funcţia conativă (persuasivă, retorică), orientată spre destinatarul mesajului; 4. funcţia
fatică „asigură menţinerea contactului dintre vorbitor şi interlocutor(i)”; 5. funcţia metalingvistică transmite
informaţii despre cod; 6. funcţia poetică (estetică, literară) „este centrată asupra mesajului” (DSL 2005, s. v.
funcţie).
10
Norma sociolingvistică însumează „complexul de reguli care reglementează variaţia comportamentului verbal
al locutorului (respectiv, alternarea registrelor verbale – îngrijit, formal/ neîngrijite, informale – şi a
subregistrelor componente) în funcţie de sfera de comunicare (a culturii/ a vieţii cotidiene), de tema abordată şi
de condiţiile concrete de desfăşurare a comunicării” (Ciolac 1997: 41). Norma sociolingvistică reglementează
variaţia lingvistică la nivel macro- (la nivelul comunităţii lingvistice se pot identifica următoarele trei tipuri de
variaţii lingvistice: diatopică (variaţie geografică), diastratică (variaţie socială) şi diafazică (diferite variante
stilistice)) şi microsociolingvistic (la nivelul comportamentului verbal individual se înregistrează idiolectul,
adică modul propriu de a vorbi al fiecărui individ). Norma sociolingvistică are, prin urmare, caracter prescriptiv.
La nivelul comunităţii lingvistice, s-au dezvoltat, în principal, două tipuri de variante stilistice: varianta cu statut
sociocultural ridicat, „corespunzătoare sferei culturii” şi domeniilor formale de comunicare (de ex., varianta
literară standard) şi varianta (variantele) cu statut sociocultural (mai) scăzut, „corespunzătoare vieţii cotidiene
şi/ sau sferei creaţiei populare”, domeniilor informale (variantele nonstandard). „La nivelul comportamentului
verbal individual, norma sociolingvistică prescrie alternarea adecvată a registrelor verbale” (şi a subregistrelor
stilistice) în funcţie de „caracterul situaţiilor de comunicare, de subiectul abordat în discuţie şi de modalităţile de
enunţare”. Situaţiilor formale de comunicare trebuie să le corespundă „registrul formal din repertoriul verbal al
locutorului” (iar din cadrul acestui registru, stilul adecvat), după cum situaţiilor informale de comunicare trebuie
să le corespundă registrele verbale informale din repertoriul verbal al locutorului, bazate pe variantele
nonstandard ale limbii (v. Ibidem: 26-27).
11
Termenul de imagine (engl. face) a fost preluat din cercetările sociologice ale lui Goffman. Există un conflict
implicit între dorinţa fiecăruia de a se bucura de aprecierea şi acordul semenilor săi (positive face) şi dorinţa de a
acţiona conform propriilor idei (negative face). Faţă este unul dintre conceptele-cheie în analiza politeţii
lingvistice, definite drept „comportament strategic – deci intenţional – al indivizilor, urmărind satisfacerea
exigenţelor legate de imaginea lor publică în scopul menţinerii sau al restabilirii echilibrului interacţional şi a
unei atmosfere de cooperare, în cursul proceselor comunicative” (Ionescu Ruxăndoiu 2003: 76).

1063
 AN au, în general, o motivaţie comună: posesorul doreşte să modifice propria
identitate reală (prin pseudonime, hipocoristice, nickname-uri, mai rar prin porecle) sau pe a
celorlalţi (prin porecle, hipocoristice, supranume, mai rar prin pseudonime, nickname-uri).
Faţă de numele proprii care implică un fenomen de individualizare istorică, numele
neconvenţionale presupun o individualizare specificatoare.
Dacă prin numele oficial se realizează individualizarea (delimitarea unui existent),
prin AN se realizează o funcţie suplimentară, determinată de intercondiţionările sociale. Prin
crearea AN se intenţionează ancorarea individului sub semnul
- [+Unicitate] – AN distinctive, care marchează scoaterea individului dintr-o
clasă (de ex.: Querida (pentru Oana Zăvoranu, personaj monden), Abramburica (pentru
Ecaterina Andronescu, om politic)) – sau sub semnul
- [–Unicitate] – AN generice, care includ individul într-o categorie (de ex.:
prototipul personajului anonim, al insului mediu: Nea Nae, Nea Fane, Nea Frână (cu varianta
Gigi Frânarul), Nea Sulă (cu varianta diminutivată Nea Sulică); prototipul personajului care
stă de-a curmezişul evidenţei: Gică Contra; prototipul performerei în treburile casnice:
Mariţa, Veta, Bubulina (v. Felecan 2012b)).
Realitatea comportamentală extralingvistică este incapsulată într-un nume printr-un
proces de selecţie (din totalitatea resurselor limbii) a corespondentelor lingvistice care
„traduc” cel mai potrivit nişte caracteristici reprezentative pentru tipul uman respectiv.
4.2. Fiecare limbă istorică îşi are tezaurul propriu de AN. Pe lângă corpusurile
„istorice” proprii, bine delimitate, se poate vorbi de un transfer interlingual, de o interferenţă a
codurilor în ce priveşte antroponimia neconvenţională din mediul „virtual” (vezi modalităţile
structurale de formare a nickname-urilor, alcătuite, în perimetrul aceluiaşi nume de utilizator,
din cuvinte aparţinând la idiomuri diferite (engleză şi română): dark_peste_tot,
dafi_dulcikgirl). Astfel de structuri globalizează/ universalizează/ simplifică limbajul
indiferent de condiţionarea istorică. Se poate vorbi de o normă prescriptivă virtuală, care
decretează anularea standardităţii (proprietatea unui text de a fi corect din punctul de vedere
al normei lingvistice prescriptive şi adecvat situaţiei de comunicare) textelor din limbile
istoric constituite în virtutea accesibilizării unei competenţe idiomatice unitare şi universale.
4.3. AN segmentează continuumul irecognoscibil extraverbal în fante verbale inedite,
celor mai multe adăugându-li-se o forţă afectivă. Faţă de numele proprii „naturale”, acestea
relaxează „strânsoarea” dintre expresie şi conţinut în sensul motivării acestuia din urmă. AN
(fie el opac sau transparent) este un nume „de contrabandă”, întrucât prin el „se vinde” o
informaţie despre posesor.
AN tranzitează „la negru” nivelurile limbajului şi ajung să se oficializeze ca fapte de
limbă. (Vezi situaţiile în care un nume neconvenţional ajunge să depăşească limitele
discursului informal şi devine curent în uzul formal al limbajului. De ex, într-un ziar online
(http://www.paginaintai.net), găsim următoarea ştire:
Fostul preşedinte cubanez Fidel Castro a împlinit, luni, 86 de ani şi a fost aniversat în cea mai strictă
intimitate, la Havana. „El Lider Maximo” a primit omagii şi mesaje din partea prietenilor şi a aliaţilor
politici.)
4.4. Numele neoficial este una dintre cele mai eficiente mostre de creativitate
discursivă, fiind productiv în toate domeniile vieţii şi activităţii umane. Se poate vorbi despre
o specializare a AN

1064
 - diastratică, în sensul că apar în toate mediile profesionale,
- diatopică, fiind ocurente atât în mediul urban, cât şi în cel rural şi
- diafazică, având circulaţie în toate registrele stilistice ale limbii.
Odată cu prima formă de şcolarizare (învăţământul primar) şi continuând cu sistemele
ulterioare de formare profesională, individul socializează şi la nivelul atribuirii de nume
neconvenţionale colegilor, superiorilor ierarhic, subordonaţilor etc. Vorbitorul a simţit
dintotdeauna nevoia de a taxa şi la nivelul invenţiei nominale neoficiale comportamentul
semenilor12.
Nici gradul de instrucţie (presupus mai ridicat în mediul urban, presupus mai scăzut în
mediul rural) nu restricţionează creativitatea nominală neoficială. (În mediile rurale, de ex.,
există repertorii orale străvechi de porecle date fiecărui membru al comunităţii săteşti sau
comunităţii în întregime (vezi, în acest sens, studiile lui Cristureanu 1961; Grecu 1962; Ţâra
1968).
Se poate vorbi şi despre o repartiţie a AN pe diferite registre stilistice (cu subregistrele
aferente fiecărei situaţii de comunicare în parte): de ex., poreclele date în mediul familial între
intimi, deci în vorbirea informală, dar, totodată, poreclele pe care şi le atribuie reciproc
politicienii, prin intermediul mass-mediei, deci într-un registru pretins formal: Dottore –
formula de adresare cu care T. Băsescu l-a numit pe V. Ponta; Curteanul – poreclă dată de cei
aflaţi în partidele de opoziţie preşedintelui suspendat, T. Băsescu, deoarece, în perioada de
aşteptare a deciziei Curţii Constituţionale, acesta susţinea conferinţele de presă din faţa unei
curţi private.

5. Obligativitatea/ neobligativitatea contextuală a utilizării AN

Necesitatea utilizării AN în anumite circumstanţe poate fi interpretată din punct de
vedere psihologic. Mai întâi, în ceea ce priveşte funcţionarea lor, AN sunt secvenţe discursive
care fac parte din deprinderile individuale (reacţia verbală – devenită automatism – a
locutorului de a-şi interpela interlocutorul la nivelul actului preliminar al adresării).
Activitatea mecanică a interpelării cu AN trebuie subordonată unui control conştient al
vorbirii când apar restricţionări de utilizare contextuală.
Accesarea AN este obligatorie sau facultativă, în funcţie de profilul contextului
sociolingvistic în care sunt performate, ţinând seamă, totodată, de faptul că funcţia lor
principală este să regleze interacţiunea umană. Absenţa numirii prin AN în situaţia în care
aceasta s-ar impune (în grup de intimi sau când obiectul numirii neconvenţionale acceptă fără
rezerve antroponimul în cauză) este interpretată ca o abatere de la norma sociolingvistică şi
taxată drept schimbare a sentimentelor faţă de cel numit sau conduită de neatenţie.

12
Vezi cea dintâi lucrare consacrată studiului contrastiv al categoriilor onomastice româneşti poreclă şi
supranume, Candrea 1895. Candrea face distincţie între porecle şi cuvinte de ocară. În funcţie de ideea pe care o
exprimă, poreclele se împart, potrivit autorului, în două categorii: individuale şi generale. Primele se grupează
în: a). privitoare la starea fizică a individului (bătrâneţea, urâţenia); b). privitoare la starea morală a individului
(defecte/ cusururi: prostia, mojicia, grosolănia, frica, răutatea; vicii/ năravuri: beţia, lăcomia, zgârcenia, risipa,
trândăvia, hoinăria, neîngrijirea, necurăţenia, mândria, lăudăroşenia, linguşirea, făţărnicia, limbuţia, înşelăciunea,
corupţia; ireligiozitatea); c). privitoare la starea socială a individului (sărăcia, meserii înjositoare sau rău privite
de popor). Poreclele generale se referă la următoarele naţionalităţi: ţigani, evrei, greci, unguri, saşi, nemţi,
bulgari, sârbi, armeni, ruşi).

1065
 Se pot înregistra, pe de o parte, anumite condiţii situaţionale care anulează caracterul
obligatoriu al performării AN şi, pe de altă parte, pot apărea variaţii în folosirea obligatorie a
acestora. Cauzele pot fi explicate prin evoluţia relaţiilor interumane (de mentalitate, culturale,
de plasări contextuale care nu permit devieri de la practica nominală standardizată: intimii fie
se află într-un context formal, fie în alt tip de interrelaţie – în prezenţa outsider-ilor, de
exemplu).
Utilizarea obligatorie a diferitelor categorii de AN poate varia chiar în cazul aceluiaşi
individ sau în cadrul unei colectivităţi în funcţie de circumstanţele concrete ale actului
comunicativ. Frecvenţa de ocurenţă a AN nu este proporţională cu obligativitatea folosirii lor.
Există situaţii în care e nevoie de timp ca un AN să fie asimilat de microcolectivitate (deci
acestea trebuie să cunoască o oarecare răspândire).
Preluarea AN de către ceilalţi membri ai microcolectivităţii se face odată cu învăţarea
situaţiilor de folosire adecvată, ţinându-se în permanenţă cont de ansamblul de reguli
comportamentale care asigură întreţinerea interacţiunii sociale.
Intrarea AN în fondul pasiv al vorbirii este urmarea firească a învăţării lor (fenomenul
este specific tuturor formelor devenite automatisme).
Utilizarea AN are raţiuni legate de intenţia locutorului (fie de promovare a „feţei
pozitive”, fie de minimalizare a acesteia), în tot cazul, atitudinile care le declanşează sunt
intens marcate afectiv. Crearea şi utilizarea AN pot oferi date despre personalitatea
locutorului (observarea comportamentului verbal fiind una dintre sursele care permit
formularea de judecăţi cu privire la profilul psihologic al individului).
Schimbarea mentalităţii determinată de evoluţia socioeconomică din ultimii ani a
condus la crearea unor AN apte să satisfacă formal şi funcţional cerinţele comunicative
actuale (vezi nickname-urile din comunicarea virtuală).
Se impune ca AN să fie studiate unitar, pe baza structurii, funcţiilor şi subfuncţiilor
care asigură coeziunea (fundamentată pe interacţiunea verbală) comunităţii considerate
(marcă a solidarităţii/ nesolidarităţii intercomunitare).

6. Concluzii
Ca act de permanentă creaţie semnificantă şi semnificată, AN sunt rezultatul unei
atitudini volitive puternic marcate subiectiv (deopotrivă a emiţătorului şi a receptorului).
Realizarea actului de numire neconvenţională este dependentă de anumiţi factori ai
universului de discurs13 microsociolingvistic (unul dintre „cadrele” care intervin în activitatea
de numire). Sensurile pragmatice pe care le dezvoltă AN sunt codificate diferit de la un
individ la altul.
Româna actuală deţine un repertoriu extrem de extins şi variat de AN, care dovedesc o
mare frecvenţă în diferitele contexte ale activităţii umane. Aceasta certifică faptul că ele nu
pot fi studiate făcând abstracţie de factorul social, cultural, psihologic, de mentalitate, dar nici
de dinamica lor.

13
Prin univers de discurs se înţelege „sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau un
enunţ) şi care îi determină validitatea şi sensul” (Coşeriu 2004: 324).

1066
Bibliografie

Candrea, Ion-Aureliu, 1895, Poreclele la români, Bucuresci, Editura Librăriei Socecu &
Comp.
Ciolac, Marina, 1997, Sociolingvistica şcolară, Bucureşti, Editura Bic All.
Coşeriu, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală, trad. din spaniolă de Eugenia Bojoga,
Chişinău, Editura Arc.
Coşeriu, Eugeniu, 2004, Teoria limbajului şi lingvistica generală. Cinci studii, Ediţie în limba
română de Nicolae Saramandu, Bucureşti, Editura Enciclopedică.
Cristureanu, Alexandru, 1961, Supranumele locuitorilor din satul Răchita (raionul Sebeş,
regiunea Hunedoara), în CL, VI, nr. 1.
Felecan, Daiana, 2010, Porecla – reflectare a polifoniei (cazul zonei lingvistice din nord-
vestul României), în Aspecte ale polifoniei lingvistice. Teorie şi construcţie, Bucureşti,
Editura Tritonic, p. 179–201.
Felecan, Daiana, 2011, Antroponime neconvenţionale româneşti: tipare de construcţie şi
funcţie discursivă – premise ale cercetării –, în Maria Marin, Daniela Răuţu (coord.),
Studii de dialectologie, istoria limbii şi onomastică. Omagiu domnului Teofil Teaha,
Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 253–266.
Felecan, Daiana, 2012a, The Dynamics of Generic Terms used to Designate Women in the
Contemporary Romanian Show Business, in Name and Naming: Synchronic and
Diachronic Perspectives, Edited by Oliviu Felecan, Cambridge Scholars Publishing, p.
184–201.
Felecan, Daiana, 2012b, Antroponime cu valoare generică în limba română, comunicare
susţinută la Al 11-lea Colocviu Internaţional al Departamentului de Lingvistică,
Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti: Limba română: direcţii actuale în
cercetarea lingvistică. The Romanian Language: Current Paths in Linguistic Research,
9–10 decembrie, 2011, sub tipar.
Grecu, Doina, 1962, Despre supranumele din comuna Berzovia. II Supranume provenite din
nume de familie, prenume şi hipocoristice, în CL, VII, nr. 1.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Dumitru Chiţoran, 1975, Sociolingvistica. Orentări actuale,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
Ionescu Ruxăndoiu, Liliana 2003, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
Bucureşti, Editura All Educational.
Slama-Cazacu, Tatiana, 1999, Psiholingvistica – o ştiinţă a comunicării, Bucureşti, Editura
All Educational.
Ţâra, Vasile, 1968, Supranumele româneşti din comuna Domaşnea (Caraş-Severin), în AUT,
VI.
Vasilescu, Andra, 2008, Dialogul, în Valeria Guţu-Romalo (coord.), Gramatica limbii
române (GALR), vol. II, Enunţul, Tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei
Române, p. 819-858.
Vasilescu, Andra, Ileana Vântu, 2008, Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, în
Valeria Guţu-Romalo (coord.), Gramatica limbii române (GALR), vol. II, Enunţul,
Tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 25-44.

1067
Dicţionare

Moeschler, Jacques, Anne Reboul, 1999, Dicţionar enciclopedic de pragmatică (DEP),

coordonarea traducerii Carmen Vlad, Liana Pop, Cluj, Editura Echinox.
Bidu-Vrănceanu, Angela/ Călăraşu, Ciristina/ Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana/ Mancaş, Mihaela/
Pană Dindelegan, Gabriela, 2005, Dicţionar de ştiinţe ale limbii (DSL), Bucureşti,
Editura Nemira.

1068
 COMMUNICATION THROUGH TRANSLATION
Assistant professor PhD. Attila IMRE
Sapientia University Cluj-Napoca,
Faculty of Technical and Human Sciences Tg.-Mureş

Abstract
The present article analyses the strong relationship between communication, language and translation in
the 21st century. We can mention both the diversification of communication and the diversification of translation.
The (r)evolution in the translation industry, similarly to machine translation and computer assisted translation –
has had beneficial effect upon cultural translations as well in order to facilitate a more effective communication.
Apparently globalization and localization are among the most important words nowadays, and our paper
formulates the question whether glocalization may happen via translation to serve communication.

Keywords: (r)evolution in translation, globalization, localization, communication

Introduction
Traditionally, the importance of communication has been long debated, either in
‘pure’ form (communication as such), or combined with other keywords, such as culture,
globalization, effectiveness, etc. We would like to argue that translation, from the very
beginning, has been a form of communicating thoughts among various cultures.
In our attempt to bring together communication and translation, we would like to
start with Gadamer’s views, although we are aware that he did not think about communication
as “passing of information from one person to another” but as “some subject matter”
becoming “mutually accessible for two or more people” (Gadamer, 2004, Preface). He also
stated that “invented systems of artificial communication are never languages. For artificial
languages, such as secret languages or systems of mathematical symbols, have no basis in a
community of language or life” (Gadamer, 2004, p. 443). He also added that our verbal world
should not be conceived as a barrier to knowledge, but rather than something embracing
everything, “always open to every possible insight”, although “language as language can be
contrasted with every other act of communication (Gadamer, 2004, p. 551). At this point we
should look into this relationship, as Han correctly observes: human preoccupation
concerning globalization is a very acute problem of our times, as events taking place in one
corner of the globe may affect half of the entire planet (Han, 2009). Culcer (1985) highlights
the balance of the globalization process, stating that both positive and negative impacts should
be considered, and why not focus on interaction between countries, possibilities to develop
human civilization or familiarization of other peoples’ culture?
Seemingly, culture and civilization is impossible without communication and
language, thus the next section tries to look into the relationship between them.

1069
Communication, language and translation
According to Cioran (1999, p. 21), Sieyès once said that only the drunk or crazy ones
might think that anything can be expressed in any known language. Later on Cioran pays
tribute to communication by admitting honestly that getting in touch with people exhausts
him, and from this point of view it is incomprehensible how businessmen, politicians or
merchants meet so many people without ‘dying at the oar’ (Cioran, 1999, p. 71).
It is not our primary aim to clarify the importance of communication on language (or
vice versa), although countless books and articles have been written upon the topic.
Translation studies often mention that language plays the major role in communication;
however, this statement is rather controversial and seems subjective. We are certain that
psychologists, sociologists or communication experts would give different definitions for
communication (including gestures, mimics etc.) and we would like to quote Roy Harris, a
distinguished linguist’s claim, according to which “communication precedes language”
(Harris, 1978, cited in Anderman & Rogers, 2003, p. 89). If we accept this idea, than smaller
‘units’ of language (e.g. written text) are definitely ancillary to communication, and indeed, it
is easy to observe that while devoting much time and money to ‘intercultural communication’,
business experts (and even business anthropologists) are hardly interested in the language
component (Lambert & Hermans, 2006, p. 161).
Nevertheless, in the age of multimedia multi-language business is thriving, and
experts have already recognized the importance of localization in communication: web-pages,
printed advertisements, product information all make use of language, and seem to recognize
and apply Nida’s observation regarding Bible translations:

Since no two languages are identical ... it stands to reason that there can be no absolute
correspondence between languages. Hence there can be no fully exact translations. The total impact of
a translation may be reasonably close to the original, but there can be no identity in detail. (Nida,
1964, pp. 156–60, Weissbort & Eysteinsson, 2006, p. 347).

Lambert offers a further aspect of communication, namely that remote partners may
communicate much better than family members, as proximity in space ceased to be a
necessary condition. Thus the principle of communication is reshaped (e.g. online visual
communication is getting more and more important), as both verbal and written
communication is heavily challenged by cutting edge technology. Belonging to a community
is directly connected to the idea of being a rather active member of an online social group,
directly leading to the weakening of the written canons: “The logo of a given company, its
colours and favourite icons weaken the authority of written (printed) canons. All this leads to
the awareness of the, maybe very ephemeral, goals of communities.” (Lambert, 2006a, p.
170).
In the preface to the second edition of Steiner’s After Babel, it is stated that
“translation is formally and pragmatically implicit in every act of communication, in the
emission and reception of each and every mode of meaning” and “To understand is to
decipher. To hear significance is to translate.” (Steiner, 1998, p. xii). He goes even further
stating that “human communication equals translation” and “a study of translation is a study
of languages” (Steiner, 1998, p. 49), and in his view “Language is the main instrument of
man’s refusal to accept the world as it is.” (Steiner, 1998, p. 228). Weissbort supports
1070
Steiner’s idea (2006, p. 614), explaining that all transactions between human beings resort to
translation, thus human communication indeed can be related to translation, even “the act of
writing may itself be regarded as one of translation.”
Information theory also relies on translation, as in the classical scheme there is a linear
arrangement of the source and the target at the two ends. The channel between the two ends
serves for transmitting the information (code–decode–recode) towards the recipient, even
interference (disturbing elements) may be observed. The act of recoding is in fact translation,
thus we get to the starting point: to translate is to communicate (Weissbort & Eysteinsson,
2006, p. 340). Decoding includes the analysis of the source language segments (word, phrase,
sentence) with the help of a complex knowledge including grammar, semantics, syntax,
idioms and culture and in the process of recoding (in the target language) this ‘arsenal’ is used
again (cf. Wikipedia).
More and more studies prove that thorough target language knowledge is much more
important than the knowledge of the source language, which explains why there is a tendency
to translate into one’s native language. There are notable translators whose endeavour resulted
in famous translations even if they did not speak the source language, such as the Romanian
George Coşbuc (1866–1918) translating from Sanskrit or the Hungarian Sándor Weöres
(1913–1989) translating from Chinese.
At this point it is customary to offer an illustration with the above described (with
arrows, feed-back, etc.), but we support Albert’s view (Albert, 2011) that no picture, image,
scheme or drawing is suitable for illustrating the process of translation, as the translators and
their role are always marginalized this way.
As globalization has become fashionable, communication has turned international as
well, along with politics and economics, and present day media constantly remind us of that,
gaining the impression that the entire world are “next-door neighbours.” (Lambert, 2006b, p.
64).
In our global world communication turned electronic soon, bringing a new notion in
the scheme of communication, namely security. Naturally, the security in communication
entails security in translation as well. As Biau Gil and Pym explain:

Translators quite often work on material that is not in the public domain, and this is indeed one of the
reasons why relations of trust are so important. When sending and receiving files, you will have to learn
various forms of zipping, secure FTP, or other company-specific forms of encoding, with all their
corresponding passwords … electronic communications make it relatively easy to distribute very large
translation jobs between various intermediaries. (Biau Gil & Pym, 2006, p. 7)

Unless guarantee offered, clients do not even entrust translators with particular jobs,
thus translators must be prepared for this new type of electronic communication. Here we can
mention a rather compendious opinion: the days of paper, pencil and rubber are over
(Gouadec, 2007, p. 109). Furthermore, the days of globalization are completed with the days
of localization since the advent of webpages. More and more service providers recognized the
importance of national languages, thus localization through translation entered – via
technology – our lives. Practically everything is localized, starting from computer programs to
product labels, although the quality of localized texts leaves much to be desired. In fact, it is

1071
normal that high quality products are also localized with high quality assurance, whereas bulk,
low-cost products pay less (attention) to localization.

Conclusions
Seemingly we reached the last stage, which was hinted at in 2009 in a film entitled Up
in the Air. The film explains a new word, the combination of global and local, resulting in
glocal. We tend to believe that glocalization will take over, to which the first step was already
taken. The development of information technology brought about changes on multiple levels:
machine translation, computer-aided translation, yet – ironically – we are in danger of
translating fewer and fewer English words into national languages (e.g. computer, week-end,
dealer, shop, etc.). Some might even fear that national languages and cultures will disappear
this way, being replaced by more global ones.
In this paper our initial aim was to highlight the common aspects of communication
and language, but seemingly the (r)evolution of translation plays a vital role in defining
communication. Ineffective communication is meaningless and in our struggle to make it
effective ‘translation’ is involved on multiple levels, bearing in mind the possibility of both
intralingual and interlingual translation.
As for interlingual translation, Rosenzweig stated more than three decades ago that
there are no linguistic particularities in any language that cannot be found (at least in germs)
in all the other languages (cf. Chomsky’s concept of universal grammar), which forms the
basis of the possibility, mission and necessity of translation (Rosenzweig, 1980). However, he
predicts the harmony of all languages one day, which – at least in the present – seems to be
more than utopian. Some languages may play the role of unifiers in mediating culture, such as
English today, which is the lingua franca of international communication in business, politics,
administration, or science on the one hand, but we should mention popular culture and global
advertisement as well (Crystal, 2003).
We believe that there is no reason to worry; as Lungu-Badea (2005) states, translation
pervades our lives, it is omnipresent and indispensable in all fields of activity. As far as there
is a financial interest in keeping languages alive, they will serve the main purpose, which is
communication. And there is this financial interest, as even the European Union supports the
idea of knowing at least two foreign languages, an idea which was not really popular decades
ago.
We can only hope that newer and newer possibilities in life, among which job
opportunities make people more aware of the importance of communication through
translation and interpretation.

Bibliography:
Albert, S. (2011). “A fövényre épített ház” A fordításelméletek tudomány- és nyelvfilozófiai
alapjai. Budapest: Áron Kiadó.
Anderman, G. M., & Rogers, M. (Eds.). (2003). Translation Today: Trends and Perspectives.
Multilingual Matters.
Biau Gil, J. R., & Pym, A. (2006). Technology and Translation. A pedagogical overview.
Translation Technology and its Teaching (with much mention of localization).

1072
 Tarragona: Intercultural Studies Group, pp. 5–19.
Cioran, E. (1999). Füzetek 1957–1972. (P. Réz, Trans.) Mérleg. Budapest: Európa
Könyvkiadó.
Crystal, D. (2003). English as a Global Language (2nd ed.). Cambridge University Press.
Culcer, D. (1985). Comunicare şi traducere. Vatra, XV(6), 6.
Gadamer, H.-G. (2004). Truth and Method. Continuum International Publishing Group.
Gouadec, D. (2007). Translation as a Profession. John Benjamins Publishing.
Han, B. (2009). Traducerea şi Globalizarea Presented at the IETM3, Târgu-Mureş: Editura
Universităţii “Petru Maior”, pp. 602–612.
Harris, R. (1978). Communication and Language. An Inaugural Lecture delivered before the
University of Oxford on 24 February 1978. Oxford: Clarendon Press.
Lambert, J. (2006a). Cultural studies, the study of cultures and the question of language:
facing / excluding the new millennium (2000). Functional Approaches to Culture and
Translation. Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, pp. 163–
171.
Lambert, J. (2006b). In quest of literary world maps (1991). Functional Approaches to
Culture and Translation. Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins Publishing
Company, pp. 63–74.
Lambert, J., & Hermans, J. (2006). From translation markets to language management: the
implications of translation services (1998). Functional Approaches to Culture and
Translation. Amsterdam / Philadelphia: John Benjamins Publishing Company, pp. 147–
162.
Lungu-Badea, G. (2005). Traducerea şi interpretarea sau cele două feţe ale aceleiaşi monede:
comunicarea prin intermediar. Universitatea de Vest din Timişoara. Retrieved from
www.litere. uvt.ro/documente%20pdf/ aticole/uniterm/uniterm%203_2005/lbadea.pdf.
Nida, E. A. (1964). Toward a Science of Translating: With Special Reference to Principles
and Procedures Involved in Bible Translating (First.). Leiden: E.J. Brill.
Rosenzweig, F. (1980). Traducerea – pro şi contra. Orizont literar, 31(25).
Steiner, G. (1998). After Babel: Aspects of Language and Translation. Oxford University
Press.
Weissbort, D., & Eysteinsson, A. (2006). Translation: Theory and Practice: A Historical
Reader. Oxford University Press, USA.

1073
A NEUROLINGUISTIC APPROACH TO LINGUISTIC REDUNDANCY
Assistant Prof. Dr. Laura Carmen CUŢITARU,
“Al.I.Cuza” University of Iaşi

Abstract

This paper proposes a neurolinguistic explanation for the overlap of redundancy as conceptualized by
information theory and redundancy as understood in literary theory.

Keywords: information theory, language recognition, redundancy

1. The Concept of Redundancy

In July and October 1948, Claude Shannon, an engineer working at the Bell
Telephone Laboratories, published two papers in the Bell System Technical Journal, in
which he formulated a set of theorems concerning quick and accurate transmission of
messages from one place to another. Although intended primarily for radio and telephone
engineers, the generalizations Shannon made established laws that proved to govern all kinds
of messages, no matter the medium. He practically established information theory, and its
tenets can be used in order to investigate any system in which a message/information is sent
from a source to a receiver.
One essential condition for any successful communication is that the message should
be received and understood by the receiver. But there is a natural occurrence with
communication systems in general to be exposed to interferences, which, in the jargon of this
field, are called noise. Anything that corrupts the integrity of a message (like image
distortions on a TV screen, static in a radio set, gaps or smudged lines in a written text)
qualifies as noise.
During World War II, Shannon worked on secret codes, and on ways to separate
information from noise. What he found was to become one of the most important concepts in
communications theory: redundancy. In an attempt to give it a definition, Jeremy Campbell
says: “In nearly all forms of communication, more messages are sent than are strictly
necessary to convey the information intended by the sender. Such additional messages
diminish the unexpectedness, the surprise effect, of the information itself, making it more
predictable. This extra ratio of predictability is called redundancy” (Campbell, p.68).

2. Redundancy in Language
Communication is not restricted to man-made channels (TV, radio, and phone); it is a
fact of life, taking place in all biological systems. Shannon himself applied his findings on the
English language, and researchers ever since have been trying to figure out what it is that
preserves the orderly structure and intelligibility of a linguistic system. Attempts have been
made by linguists and non-linguists to identify and exemplify redundancy in language,
starting from the information theory redundancy. I have selected a few examples:

1074
 • Swedish Docent Sharon Hunnicutt, from School of Computer Science and
Communication, Stockholm: [Redundancy is] “the systematicity in one’s language
(and speech). This refers to the information in a complete sentence over and above that
which is essential. […]. Accessibility to stimuli from which to make systematic
inferences may depend upon environment and manner of speaking. In the presence of
noise or a manner of speaking that degrades the speech, one would expect information
(and redundancy) to be decreased” (Hunnicut, pp.53-54). In other words, redundancy
rescues communication in case of failure in the communication system.
• Peter Nübold and John Turner: “redundancy is a feature of the information source
which insures that the communication receiver is able to reconstruct a message that
has somehow suffered from transmission interference or deletion, and so interpret it
satisfactorily” (Nübold and Turner, p.32).
• Canadian psycholinguist Steven Pinker: “Thanks to the redundancy of language, yxx
cxn xndxrstxnd whxt x xm wrxtxng xvxn xf x rxplxcx xll thx vxwxls wxth xn ‘x’ (t
gts lttl hrdr f y dn’t vn kn whr th vwls r )” (Pinker, p.181).
• American computer scientist Jeremy Campbell: “In nearly every passage of English
prose there are words which could be deleted without preventing the reader from
understanding what the author intends to say. And many words would still be
intelligible if one or more of their letters were eliminated:
e.g. lge liv rm, 2BR, basmt” (Campbell, p.69).

3. Information Theory Redundancy vs. Literary Theory Redundancy

In their technical report on linguistic redundancy, given at the University of Chicago
in March 15, 1999, Dr. Marie Gillette from Pennsylvania and Ernst-Jan C. Wit, now Chair of
Statistics and Probability at the University of Groningen, the Netherlands, complain about the
confusion in the domain. In the literature they discuss, they say that “one can observe two
diverging movements. One stresses that redundancy is a form of spurious use of language,
whereas the other identifies redundancy as a certain forced systematicity within the
language”(Gillette, M. & Wit, E., p.4). Consequently, they set out to give their own definition
of redundancy, in which, “in order to be comprehensive, these two elements have to be
incorporated”. In order to do that, they distinguish between grammatical redundancy (“the
internal systematicity and rule-governed behavior of a language in which two or more of its
features serve the same function” ibidem), and contextual redundancy (“the repetition of
information that is, in a grammatical sense, non-obligatory” ibidem). They identify
grammatical redundancy in the English morpheme –s that marks 3rd person singular verbs in
the present indicative, interrogation markers in English (wh- words, and subject-predicate
inversion), agreement of adjectives and articles with nouns in gender and number in Romance
languages, double negation in Romance languages, word-order in English, and English
spelling. Contextual redundancy, on the other hand, is identified in the form of repetitions
either of the same word, or by synonymy, pleonasms and the like.
Such a distinction would be a good idea, because it observes the separation existing
between the two meanings of the word “redundancy”: on the one hand, there is the concept in
information theory that we have seen so far, and on the other there is the concept in literary
theory that means “useless superabundance of words, phrases or images in formulating ideas”
1075
(Marcu, F. & Manea, C., p.915). But in practice, these two authors, like many other
researchers, show a strong tendency to mix them, as they are inclined to see redundant
features of grammar as ones that English could do without, on grounds of intelligibility.
For example, the morpheme –s is termed “truly redundant” (meaning “dispensable”,
“not needed”) because the obligatory presence of the subject near the predicate in English
makes it so. In a paradigm like, say, I go, you go, he goes, we go, you go, they go, the ending
in goes is unnecessary “because it offers no more information than is already expressed by the
subject of the sentence” (Gillette & Wit, p.5). The obvious objection to this is, of course, that,
beside signaling a 3rd person singular agent (just like he, the subject of the sentence he goes),
this morpheme also signals present tense indicative, as opposed to its absence, which, near a
3rd person singular noun, would mark present subjunctive.
In another example, English word-order is identified as a form of redundancy, which
is correct from the viewpoint of information theory: in this language, due to the leveling of
endings that occurred after the Norman Conquest, fixed word-order enables grammatical
relationships to be established between words. But the argument goes: “Probably everyone,
albeit with quite some trouble, understands that `Her book the he gives` stands for the
information that a male subject hands over a set of written sheets of paper to a female subject.
However, when the same information is coded as follows: `He gives her the book`, then it is
clear that the word-order in the sentence does not provide extra information. However, it does
provide the same information (i.e. what is the subject, what is the direct object, etc.) in a more
accessible manner, simply by conforming to the expectations that the receptor has of the
sentence” (idem, p.8).
On the contrary, a sentence like “Her book the he gives” provides no information. No
information (or zero redundancy) means, in communications parlance, noise. In literary
jargon, it is nonsense. Only the small number of words in this sentence makes us figure out
the meaning, and it is precisely the fixed word-order that makes us have expectations about
English. The two authors speak of “no extra information” where there is none, and secondly,
overlap again information theory redundancy with literary theory redundancy when they
forget that, in communications, the extra amount of information is never supplied in the same
form, never by repetition. For example, in the code of traffic signs, a pedestrians’ crossing is
marked redundantly, but not uselessly, by parallel white lines on the road, by a white triangle
against a blue square showing a pedestrian crossing the street, and by two intermittent yellow
lights that alternatively go on and off, all at the same time. Useless would be to put up two or
more identical traffic signs and nothing else. This would be the equivalent of literary theory
redundancy.
However, I believe this tendency to overlap the two kinds of redundancy has an
explanation of a subtler nature that can be detected in Gillette and Wit’s observation that
words and sentences conform to receptors’ expectations. This is true, there are expectations in
the minds of message receptors, but this should not be taken for a sign that we could just as
easily manage without vowels in English, or without word-order. In reality, our language
recognition ability is the end result of a successful process of language acquisition, be it the
mother tongue or a foreign one.

1076
4. Explanation of language recognition/reconstruction
Speaking about image storing and remembering, the American neurologist Antonio
Damasio maintains, in his Descartes’ Error, that images are not stored in the brain as exact
copies of things, events, words or sentences. Whenever we try to recall something, what we
get is an interpretation, a newly reconstructed version of the original, because memory is
essentially reconstructive by nature. In spite of the inexistence of permanent recordings in our
brains, that we all feel that we can summon, in our mind’s eye or ear, some approximations of
the images we once experienced. This suggests that such mental images are transient
momentary constructions, attempts at copying models that used to be known to us. This idea
has been reinforced by preliminary studies on visual remembering, based on PET (positrone
emission tomography) and fMRI (functional magnetic resonance imaging) techniques, which
showed that visual mental imagery activates early cortical areas. The patterns of activity seen
on the computer screen are topographically organized. Neuroanatomical imaging techniques
show that, when a monkey sees certain shapes (a cross, a square), the neural activity in its
early cortices is topographically organized in a pattern that conforms to the shapes seen by
the monkey. In other words, an independent observer watching both the external stimuli (the
shapes) and the pattern of brain activity on the computer screen will recognize structural
similarities.
Taking these findings into consideration, I believe we can apply similar reasoning to
word reconstruction. Concretely speaking, the manifestations of human language can be either
seen (in writing), or heard (in speech). But this is doubled by the existence of a different kind
of language: the psychological reality of it. The mentalese of psycholinguistic discourse, the
silent product of the mind. In mentalese, the minimal meaningful unit is the mental word,
which brings together a concept (idea of) and a mental imprint.
In the process of language learning, when we write, our brain stores any word in visual
format, i.e. making a visual mental imprint of that word available to itself. Similarly, when we
hear and pronounce a word, our brain stores it in audio format, i.e. making a phonological
mental imprint of that word available to itself.
Whenever something is missing from a message, it is in the nature of our neural
biological make-up to automatically start a process of reconstruction by matching the
stimulus/stimuli to the imprints already stored in our memory. Failure in doing so can
obviously occur in children (if they have not completed their first language acquisition
process), or with adults who can either be meeting with a new word, previously unknown, or
suffering from some kind of neurological disorder.
These built-in mechanisms are the ones that enable us to recognize Steven Pinker’s
example with the missing vowels: “Thanks to the redundancy of language, you can
understand what I am writing even if I replace all the vowels with an `x` (it gets a little harder
if you don’t even know where the vowels are)”. They are also the ones that enable us to
understand Jeremy Campbell’s example: “lge liv rm, 2BR, basmt” means “large living-room,
two bedrooms, in the basement” although this one is much harder since the brain has to figure
out the contexts in which we could meet with such formulation (classified ads in newspapers).
In fact, thanks to this example, we can understand that redundancy is not a feature intrinsic to
language: it is, above everything, a quality of the human brain; the fact that we can see it in
language is only the mark that we appreciate this mental feature in one of its effects.

1077
Bibliography:

Campbell, Jeremy. Grammatical Man. New York: Simon & Schuster, 1982.
Damasio, A. Eroarea lui Descartes. Bucuresti: Humanitas, 2004.
Gillette, M. & Wit, E.J.C. Linguistic Redundancy. A Technical Report, March 15, 1999,
University of Chicago, U.S.A. The paper is fully available on:
http://www.math.rug.nl/~ernst/linguistics/redundancy3.pdf
Hunnicutt, S. “Intelligibility versus Redundancy” in Language and Speech, vol.28 (1), 1985.
Marcu, F. & Manea, C. Dictionar de neologisme. Bucuresti: Editura Academiei R.S.R., 1986.
Nübold, Peter & Turner, John. Linguistic redundancy in English aeronautical telephony: a
case study. Technische Universität Carolo-Wilhemina zu Braunschweig, Seminar für
Anglistik und Amerikanistik, 1983.
Pinker, S. The Language Instinct. New York: HarperCollins Publishers Inc., 1995.

1078
 NEOLOGISMUL ŞI APORTUL STILISTIC AL ACESTUIA
ÎN PROZA SCURTĂ A LUI LIVIU REBREANU
The Stylistic Contribution of the Neologism in Liviu Rebreanu`S Short Prose

Assistant dr. Rodica ROMAN*

„Lucian Blaga”University of Sibiu

Abstract

As a progressive writer, Liviu Rebreanu is open to new ideas and trends, which he tries to convey in a
correct and efficient manner while expressing his own beliefs.
The use of neologism increases the significance of the short prose and at the same time adds to the
writer`s art. The use of neologisms in the text is determined by such aspects as the year when the piece was
written, its theme and its subject.

Keywords: neologism, short prose, stylistic analysis, expressiveness, language

Scriitor progresist, Rebreanu este receptiv la nou (idei şi tendinţe) pe care încearcă să
îl redea şi să îl transmită corect şi eficient în exprimarea gândurilor sale. Utilizarea
neologismului înseamnă mult pentru valoarea stilistică a operei şi pentru arta scriitoricească a
creatorului ei. Tudor Vianu declară în acest sens: „Scriitorul care foloseşte neologismul
dovedeşte că îşi sprijină impresiile prin elementele culturii lui şi că, în receptarea imaginii
lumii, a trecut dincolo de naivitatea impresiei, în sfera reflecţiei”1.
Neologismul apare în proza scurtă2 a lui Liviu Rebreanu în proporţii variate date de
conţinutul tematic al fiecărei lucrări. Prezenţa neologismelor în textele caracterizate de
elemente lingvistice populare apare surprinzătoare dacă ne referim la atitudinea rezervată a
scriitorului: „neologismele, în afară de cele de specialitate cu circulaţie numai în anumite
sfere, se generalizează anevoie şi abia după ce suferă transformările noţionale şi formale
potrivite cu spiritul ei”3. Aşadar, criteriul întrebuinţării unui neologism în opera literară este
dat la Rebreanu de folosirea corectă, din punctul de vedere al formei şi al sensului acestor
cuvinte, de cât mai mulţi vorbitori. Analizând prozele rurale, dar şi nuvelele cu cronotop
citadin şi pe cele care au ca temă (şi supratemă) războiul, se constată că tânărul scriitor nu are
reticenţe faţă de cuvintele nou intrate în limbă, ba mai mult, are abilitatea folosirii
neologismului, a integrării lui în textura naraţiunii, mai mult decât se spune de obicei.
Relevăm acest lucru ca o dovadă a capacităţii sale scriitoriceşti de adaptare a textului la

* Address correspondence to Rodica Roman: Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, Facultatea de Litere şi
Arte, bd. Victoriei, nr.5-7, 550024, Sibiu, telefon: 0269215556, e-mail: cristi_roman@yahoo.com
1
Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Chişinău, Editura Hyperion, 1991, p.213.
2
Articolul are la bază textele prozelor publicate în: Liviu Rebreanu, Opere, volumele 1, 2 şi 3, Text ales şi
stabilit, note, comentarii şi variante de Niculae Gheran şi Nicolae Liu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.
Nu am luat în considerare şi, prin urmare, nu vom analiza prelucrările (Dumnezeu, Cupeul fermecat, Venus,
Ţăranul şi coasa, Sentinela, Barba, Sentinela, Sfârşitul, Familia misterioasă şi Ana Maria) pe care Rebreanu le
face după Tolstoi, Szini Gyula şi Mikszath Kalman. În schimb, deşi fac parte din romanul Adam şi Eva, am luat
în calcul cele trei povestiri (Navamalika, Servilia şi Yvonne) pe care Rebreanu le-a publicat ca scrieri
independente în volumul din 1936, Cartea sufletului.
3
Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, în Amalgam, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p.167.

1079
situaţii diferite, fapt remarcat şi de Tudor Vianu, care afirma: „schimbarea vocabularului
împreună cu a mediului este un procedeu constant al stilisticii lui Rebreanu”4.
Fără a lăsa „impresia de căutat” şi „fără dorinţa de a epata”5, Liviu Rebreanu foloseşte
neologisme cu o utilizare mai mult sau mai puţin frecventă. Perfecta lor adaptare rezultă şi din
încadrarea printre celelalte cuvinte fără să se creeze disonanţe. Pentru exemplificarea acestui
aspect prezentăm pasaje din prozele scurte: Golanii şi Strănutarea. În ambele scrieri lexicul
neologic este expresiv cu menirea de caracterizare şi de localizare. În nuvela Golanii
neologismele, în asociere cu elementele de limbaj popular-argotic, „înlocuiesc” cu succes
pagini de descriere şi analiză a mizeriei sociale şi morale a „golanilor”: „Dar obrajii spoiţi c-
un strat gros de pudră şi sulemenele, ochii stinşi, cu cearcănele vinete-negrii, pe care nici
dresurile nu le mai puteau ascunde, buzele cărnoase, muşcate şi vopsite cu carmin, care
păreau o pată de sânge pe o coală de hârtie, şi pălăria-beretă ţanţoşă, aninată peste claia
castanie de păr străin ce-i împovăra capul, erau parcă urmele şi rezultatul celor douăzeci şi
şapte de ani, care nu se mai puteau tăgădui”(Golanii). În nuvela amintită este de remarcat
prezenţa câtorva franţuzisme (bonsuar, fasoane, maşer, randevu etc.) şi a unor lexeme
pitoreşti, toate funcţionale în text (pudră, carmin, burtă, ştrengăriţă etc.), care împreună cu
celelalte forme neologice dau chip şi suflet lumii proxeneţilor şi prostituatelor.
Mai numeroase sunt neologismele în Strănutarea, povestire cu temă citadină: „Didi e
[…] fiica profesorului de dans Nicu Georgescu, [care] de când a ieşit din pension, e nevoită
să stea acasă mereu singură, tristă… [...] [pe Jean Vasilescu] numai ghinionul l-a făcut să ia
casă p-aici, că a stat în Bulevard şi umblă numai cu maşina, dar îi pare bine că a luat
tramvaiul acuma, deoarece astfel a avut fericirea să cunoască pe cea mai drăgălaşă din câte
fiinţe a întâlnit, o fată frumoasă, cultă, manierată, modernă, cum rar se întâmplă să se
găsească la noi, şi simte că, cu o astfel de fată, s-ar putea înţelege, fiindcă are ochii plini de
simpatie, de farmec, de drăgălăşie... În vreme ce Jean vorbeşte şi Didi ascultă uluită şi
încântată, tramvaiul se umple încet-încet de călători.”
Această încărcătură neologică nu e o povară asupra textului, ci, dimpotrivă, ea e
necesară realizării atmosferei bovarice şi creionării ironice a portretelor celor două personaje:
al fetei, Didi – imagine desacralizată şi degradată a Corei din binecunoscuta idilă coşbuciană,
La oglindă şi a tânărului ce se recomandă „Jean Vasilescu, fost funcţionar”, şi el imagine
demitologizată şi degradată a Zburătorului. Îmbinarea reuşită a aspectelor de vocabular,
împreună cu imaginea generală a lumii celor două personaje, dau textului un ton ironic-amar
vis-a-vis de tema erosului atât de gravă şi profundă în viziunea scriitorului şi tratată în cheie
tragică în alte nuvele, precum Răfuiala.
În textele literare neologismul poate avea funcţii diferite6. El apare ca un rezultat al
nevoii de a găsi echivalent verbal pentru noţiunile noi: electric, parfum (Umbre); telefon,
televiziune (Dincolo); „portofoliul finanţelor” (Calvarul) etc. şi ca element nou ce denumeşte
o noţiune veche: doctor (Cântecul lebedei); profesor, teolog (Dincolo); „zei guvernanţi”, a se
pune în contact cu cineva (Calvarul) etc., acest din urmă element fiind utilizat pentru a stiliza
textul, pentru a da culoare şi a crea atmosfera necesară povestirii, sau pentru a evita utilizarea
unor structuri banale.

4
Tudor Vianu, op.cit., p.274.
5
Alexandru Andriescu, Stil şi limbaj, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p.189.
6
Boris Tomaşevski, Teoria literaturii, Bucureşti, Editura Univers, 1973, p.58.

1080
 Împletirea neologismului cu alte elemente de vocabular creşte valoarea lui expresivă;
„...nu numai larga folosinţă a neologismului, ci alternarea acestuia cu expresii culese din
fondul mai vechi şi permanent al limbii, întregeşte aspectul propriu al stilului”7 afirma Tudor
Vianu. De exemplu, în Cumpăna dreptăţii, găzarului i se cere să mai aştepte o săptămână
până la plata datoriei, fapt ce îl supără şi îl face să exclame: „…Ce?... Asta-i vorbă?... Apoi
eu nu mai vreau săptămâna viitoare, auzi?... Mie-mi trebuie gologani, că eu n-am capital să
aştept iar săptămâna viitoare!...”. Faptul că, în aceeaşi frază, termenului gologani i se alătură
neologismul capital potenţează efectul estetic, tragi-comic al situaţiei descrise.
Urmărind fenomenul includerii neologismului în textele prozei scurte rebreniene, se
remarcă şi folosiri nepotrivite sau mai stângace ca cea din exemplul de mai jos.
Cearta domestică dintre glasul Eugeniei, „ascuţit ca împunsăturile de ace” şi
„baritonul lui Ionel” face deliciul celorlalţi locatari ai imobilului, spectatori ai scenelor jucate
de cei doi artişti ai vieţii, chiriaşi ai familiei Arboraş din Tainele iubirii. Utilizarea improprie a
substantivului bariton constituie doar una din componentele ce conturează prezentarea ironică
a personajului Ionel din această proză.
Utilizările de acest fel nu afectează aproape deloc efectul stilistic al textului, ci
dimpotrivă, îl subliniază, dându-i o notă amuzantă sau ironică, în concordanţă cu mesajul
transmis sau cu situaţia prezentată.
O creaţie proprie, interesantă şi plastică în acelaşi timp, este cea construită cu ajutorul
prefixoidului neologic contra-: „Contraziceam cât puteam. […] Eu însă am fost
contrazicătorul calm, agasant, plicticos, care, izbândind, lasă ură sau indispoziţie în urmă.”,
spune protagonistul nuvelei Calvarul, descriind atitudinea lui faţă de oameni şi lume.
Din punctul de vedere al grupării neologismului rebrenian pe clase morfologice, se
constată că cele mai multe construcţii neologice sunt cele nominale, urmate ca frecvenţă de
adjectivele neologice şi de verbele neologice8.
Substantivele aparţin unor domenii diverse. Am individualizat elemente de:
- terminologie ştiinţifică: aparenţă, excepţie, filozofie, materie şi neant, spirit,
superstiţie, intuiţie, raţiune mecanică, distanţă (Dincolo); argument, idee (Întâiul gropar;
Calvarul); concluzie (Alibi; Dincolo); conştiinţă (Cumpăna dreptăţii); efect, evidenţă,
idealism, deziluzie, fantezie, memorie, temperament, document, eveniment, atmosferă, orizont,
frază (Calvarul); etern, atenţie (Umbre); filozof, regulament (La urma urmelor); ideal
(Calvarul; Dincolo); iluzie (Calvarul; Umbre); posibilitate, realitate (Catastrofa; Alibi;
Calvarul); spiritual (Alibi; Calvarul); impresie (Ghinionul, Întâiul gropar); melancolic
(Cearta); proprietar (Omul mic şi oamenii mari; Tainele iubirii); erou (Calvarul; Zevzecul);
cristal (Baroneasa); energie (Tainele iubirii; La urma urmelor); probă (Calvarul;
Mărturisire; Alibi) etc.
- terminologie artistică şi specifică vieţii sociale: amator (Cinema); complexitate,
cultură, literatură, muzeu (Calvarul); detaliu (Umbre); expresie (Întâiul gropar; Calvarul;
Păduchii); intelectual (Idilă de la ţară); operă (Calvarul; Catastrofa); revistă (Cuceritorul;
Calvarul); talent (Calvarul; Alibi; Întâiul gropar); roman (Calvarul; Zevzecul); romanţă
(Tainele iubirii); subiect (Calvarul; Dincolo); poet (Calvarul; Mărturisire); labirint, interior

7
Tudor Vianu, op.cit., p.214.
8
Unele dintre neologisme se repetă în mai multe proze sau de mai multe ori în aceeaşi proză. Ne limităm la
precizarea a maximum trei lucrări pentru un cuvânt.

1081
(O scenă); coridor (A murit o femeie; Păduchii; Divorţul); etaj (Calvarul; A murit o femeie;
Umbre); cameră (Zevzecul); teren (Războiul) etc.
- terminologie din domeniile economic şi tehnic: adresă (La urma urmelor;
Ocrotitorul; Calvarul); afacere, autoritate, fabrică, finanţe, post (Calvarul); automobil
(Calvarul; Ghinionul; Cerşetorul); bancă, contabil (Divorţul); bancnotă, creditor
(Ocrotitorul); birou (Calvarul; Cumpăna dreptăţii; Norocul); capitală (Dincolo; Calvarul);
concediu (Păduchii); copist (Calvarul; Cearta; Divorţul); director (Calvarul; Catastrofa;
Ocrotitorul); economie, exploatare (Calvarul; Tainele iubirii); funcţie (Cuceritorul); ghişeu
(Calvarul; Proştii); inginer (A murit o femeie; Calvarul); locomotivă, vagon (Hora morţii;
Calvarul; Proştii); tren, peron (Proştii; Pungaşul; Calvarul); magazin (Pozna; Pantofii
galbeni); maşină (Hora morţii; Umbre); ocupaţie (Alibi; O scenă); provincie (Culcuşul;
Ocrotitorul); raport (Iţic Ştrul, dezertor; Calvarul, Omul mic şi oamenii mari); registru (O
scenă); serviciu (Norocul; Zevzecul); filiale şi sucursale (Pozna); şosea (Cuibul visurilor;
Hora morţii) etc.
Pentru a exemplifica maniera de includere a substantivelor neologice în text prezentăm
un pasaj din Calvarul: „Gentileţea şi indulgenţa trebuie să predomine într-însele [reportaje],
ca să nu supere pe nimeni; cel mult o aluzie e îngăduită uneori, foarte uşoară şi, dacă se poate,
spirituală... Cu toate acestea, am început să tratez pe reprezentanţii culturii cotropitoare cu
ceea ce se cheamă „severitate obiectivă”.”
Adjectivele denumesc însuşiri (umane sau ale lucrurilor): amorezat, solemn (La urma
urmelor); amoros, blond, brun, ceremonios, galant (Tainele iubirii); antipatic (Ghinionul);
banal (Mărturisire); bizar, clarificat, enorm, excepţional, glorios, invizibil, moral, ordinar,
precis, remarcabil (Calvarul); cochet (Divorţul); curios (Zevzecul; O scenă; Dintele); egoist
(Cântecul lebedei; Păduchii; Calvarul); fascinat (Catastrofa); frecvent (Dincolo); imens;
oportun; splendid (Întâiul gropar); impunător (Omul mic şi oamenii mari); incapabil,
indiferent (Calvarul; Umbre); inevitabil, timid (Calvarul; Dincolo); interesant (Calvarul;
Idilă de la ţară); intim, ireproşabil, pur, radios (Tainele iubirii); miraculos (Alibi); nobil
(Idilă de la ţară); obscur (Domnul Ionică); parfumat (Umbre); profund (Domnul Ionică;
Catastrofa); respectuos (Calvarul; Vrăjmaşii; Cuceritorul); serios (Golanii; Alibi; Calvarul);
sever (Calvarul; Bibi); sincer (Catastrofa; Păduchii); sinistru (Catastrofa); special (Calvarul;
O scenă; Războiul); stimat (Cumpăna dreptăţii; Cinema); straniu (Iţic Ştrul, dezertor;
Calvarul; Golanii); sumar (Calvarul; Alibi); suprem (Fiara; Cântecul lebedei); umil
(Calvarul; Ghinionul; Fiara) etc.
Dăm câteva exemple în context pentru a demonstra plasticitatea adjectivelor
neologice: „mână imaterială” (Dincolo); „...toate câte le povesteşte poetul dispărut sunt
lucruri întâmplate aievea” (Calvarul); „Pantoful ăsta e tot ce se poate mai şic şi mai elegant
[folosit ironic].” (Pantofii galbeni); „Şi mie mi s-a întâmplat de atâtea ori să simt brusc o
spaimă inexplicabilă sau o bucurie mare; atât de misterioasă şi nemotivată. Sunt senzaţiile
cele mai preţioase, fiindcă vin dintr-o lume neexplorată încă şi care poate va rămâne pururi
inexplorabilă.” (Dincolo). De remarcat construcţiile lexicale în jurul neologismului a explora
pe care autorul le realizează şi care au un efect stilistic incontestabil susţinut şi de contextul în
care sunt folosite.
Adjectivele sunt folosite adesea şi adverbial: „buzele lui [David Pop] rostiră
maşinal...” (Catastrofa); „un artist dintre cei mai buni îmi zise [lui Lunceanu]: - Fereşte-te de

1082
Adler. Trebuie să ştii că întrebuinţează toate, absolut toate mijloacele împotriva d-tale...”
(Calvarul); „...am întrebat pe Anişoara, mai mult în glumă şi poate chiar puţin ironic...”
(Cântecul lebedei); soţii Vasilescu „trăiau extrem de modest, dacă nu chiar meschin” (Alibi);
Ghinea „nu mai îndrăzneşte să poruncească prea energic chelnerului” (Cuceritorul) etc.
Verbele neologice conferă, prin caracterul lor semantic şi stilistic, valenţe noi
limbajului artistic al scriitorului: a se sinchisi (Calvarul); a scandaliza (Bibi), a plănui
(Umbre); a exista (Calvarul; Fiara; Umbre); a mecaniza, a demonstra (Dincolo); a exclama
(Domnul Ionică); a inspira (Calvarul); a economisi (Ocrotitorul); a interesa (Calvarul;
Ghinionul; Catastrofa); a protesta (Vremuri războinice; La urma urmelor; Divorţul); a
filozofa (Umbre) etc.
Dintre aceste verbe neologice, unele sunt folosite de scriitor frecvent, pe când altele
apar numai sporadic. De exemplu, verbul a se sinchisi e folosit de 25 de ori în 15 proze, pe
când a se scandaliza este folosit doar în trei, respectiv Bibi, Catastrofa şi Ocrotitorul.
„Ispas mânca, şi-n gând se înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putinţa să facă
bine omenirii şi care nici nu se sinchisesc de omenire” (Cerşetorul).
„Ce se sinchisea dânsul de visurile ei copilăreşti?” (Dintele).
„David, căruia îi cam plăcuse să facă pe necredinciosul şi să scandalizeze pe nevastă-
sa spunând că nu-i Dumnezeu, acuma se închină cucernic, bolborosind: Doamne-ajută!”
(Catastrofa) etc.
Observăm că autorul foloseşte verbe şi substantive, mai rar adjective, din aceeaşi clasă
lexicală: a constata (Zevzecul) / constatare (Alibi); a consulta (Vremuri războinice) /
consultare (Cerşetorul; Calvarul); a examina (Calvarul; Cumpăna dreptăţii; Păduchii) /
examinare (Dincolo); a informa (Calvarul; Cumpăna dreptăţii) / informare (Calvarul); a
contrazice / contrazicere; a ilumina / iluminat (Calvarul); a convinge (Dincolo; Cuceritorul;
Umbre) / convingere (Cântecul lebedei; Calvarul; Ocrotitorul); a discuta / discuţie (Calvarul;
Catastrofa); a organiza / organizare (Calvarul); a proiecta (Calvarul)/proiect (Dincolo); a
explica (Războiul; Dincolo; Divorţul) / explicaţie (Cântecul lebedei; Calvarul; Vremuri
războinice); a tortura (Catastrofa; Golanii; Divorţul) / tortură (Cântecul lebedei); a admira /
admirat (Întâiul gropar; Calvarul); a se resemna (Calvarul; Ghinionul; Cumpăna dreptăţii) /
resemnare (Omul mic şi oamenii mari; Calvarul); a surprinde (Cântecul lebedei; Calvarul) /
surprins (Calvarul; Alibi) etc.
Studiul nu şi-a propus o selecţie exhaustivă a neologismelor, dar se folosesc multe
exemple pentru a arăta că această categorie lexicală este prezentă în toate prozele rebreniene,
că autorul cunoaşte, stăpâneşte şi utilizează neologismul, că preocuparea lui pentru
expresivitatea limbajului este continuă.
Prozele care au ca temă războiul sau activitatea structurilor ce asigură ordinea publică
oferă o serie importantă de termeni neologici specifici armatei şi poliţiei: baionetă
(Catastrofa; Păduchii; Iţic Ştrul, dezertor); dezertor (Calvarul; Iţic Ştrul, dezertor);
comandant (Iţic Ştrul, dezertor; Omul mic şi oamenii mari; Cântecul iubirii); sergent
(Calvarul; Alibi); stat-major (Războiul; Calvarul); manta (Calvarul; Păduchii; Zevzecul);
convoi (Calvarul; Hora morţii); comandă (Calvarul; Catastrofa); instrucţie (Omul mic şi
oamenii mari; Alibi); ofiţer (Cântecul iubirii; Catastrofa; Păduchii); regiment (Iţic Ştrul,
dezertor; Calvarul; Catastrofa) etc.

1083
 Dacă front, căpitan, companie, poziţie sunt frecvente în majoritatea acestor proze,
neologisme precum: baterie, frontieră, lovitură de stat, ocupaţie, patrie, patriot, santinelă,
permis, pericol, refugiat etc. nu se regăsesc decât în Calvarul. Militar apare cel mai des în
Calvarul dar este folosit cu formă substantivală sau adjectivală şi în alte proze precum:
Vremuri războinice; Iţic Ştrul, dezertor; Omul mic şi oamenii mari; Catastrofa; Tainele
iubirii; Bibi (în ultimele două proze numai ca element, detaliu în descrierea atmosferei în care
este plasată acţiunea). Cuvântul ordin apare în toate prozele de război; repetat de 15 ori în
contextul prozei Omul mic şi oamenii mari, neologismul dobândeşte efect ironic şi dă
posibilitatea autorului să prezinte sub acest aspect consecinţele neaşteptate pe care le poate
avea respectarea unui ordin. Tot sugestivă este şi folosirea repetată (de 26 de ocurenţe) a
neologismului mitralieră în nuvela Catastrofa, acesta desemnând arma ce îi aduce ofiţerului
Pop titlul de erou, apoi de victimă a războiului.
Prozele cu tematică citadină dau oportunitatea folosirii termenilor neologici specifici
vieţii mondene şi sociale: amant (Cuceritorul); bal, salon, vizită (Domnul Ionică); butonieră,
fotoliu, a parveni ceva cuiva, consumaţie, politică/politicianism, celebritate (Calvarul); pluş,
servitor, şampanie (Baroneasa); canapea (Cântecul lebedei); chestie (La urma urmelor);
conjugal, salonaş (Umbre); dantelă (Oamenii); a invita la cină (Dincolo); parfum (Umbre;
Dintele); telefon (Omul mic şi oamenii mari; Calvarul); terasă (O scenă); şofer, societate
(Cerşetorul); burghez (Întâiul gropar); celebru (Cearta; O scenă); partid, carieră, televiziune
(Dincolo) etc.
În analiza psihologică a eroilor săi, scriitorul utilizează neologismul pentru redarea
nuanţată a trăirilor şi reacţiilor sufleteşti. Minuţiozitatea cu care se opreşte asupra descrierilor
de personaj justifică folosirea unui număr mare de termeni neologici care denumesc atitudini
sau stări morale, psihice sau afective: egoism (Umbre); revelaţie (Alibi); a renunţa, amabil,
obsesiune, atitudine, indispoziţie, fantezie, generozitate (Calvarul); ambiţie (Catastrofa;
Mărturisire); pasiune (Întâiul gropar); a ceda (Ghinionul; Calvarul); certitudine (Umbre;
Alibi); consolare (Tainele iubirii; Calvarul); convingere (Ocrotitorul; Cântecul lebedei);
devotament (Mărturisire); dezgust (Divorţul); gelozie (Mărturisire; Cântecul lebedei; La
urma urmelor); a implora (Calvarul; Ghinionul; Cumpăna dreptăţii); reverie (Catastrofa); a
sacrifica (Calvarul; Catastrofa); sacrificiu, virtute (Dincolo) etc.
Spre exemplificare selectăm câteva pasaje expresive în acest sens:
Găzarul Şulăm, văzând pe avocatul împotriva căruia voia să depună plângere, „O frică
dureroasă îi gălbenea obrajii...[...] Peste vreun sfert de ceas, Şulăm văzu iar pe Miliţă Dogaru
cu grefierul, şi deodată fu cuprins de frică şi de o nouă licărire de speranţă...” (Cumpăna
dreptăţii).
Trăind „un an de zile sub veşnica ameninţare a unui necunoscut plin de suferinţe”
personajului narator din nuvela Calvarul nu-i rămâne decât speranţa că dreptatea va face
lumină în viaţa lui şi îi va aduce liniştea, dar mărturiseşte apoi: „Fireşte, astea sunt
mângâierile disperării... Dar atunci nici nu-mi dădeam bine seama. Atunci disperarea-mi era
atât de mare, încât mi se părea că-i cea mai trandafirie speranţă...”. Tot el afirma altă dată:
„Mă apucase o emoţie spăimântătoare...” sau, în aceeaşi nuvelă, caracterizarea unui personaj
este prezentată astfel: „Popovici este părintele tuturor compromisurilor. Foarte vioi şi
inteligent, suferă însă de atrofia simţului moralităţii...”.

1084
 În Hora morţii „în aerul îmbâcsit de năduşeală [din vagonul în care se aflau cele două
personaje principale ale povestirii], se scoboară presimţirile stăpânite şi apasă ca nişte pietre
de moară pe sufletele pornite în gura morţii”.
Foarte multe forme neologice, cu precădere din domeniul juridic, se regăsesc în
paragraful următor, aparţinând nuvelei Alibi: „Babulea, de altfel, se simţea el însuşi o victimă
a împrejurărilor neprielnice în care trebuia să instruiască o afacere atât de dificilă. În zadar
căuta dânsul să introducă metode civilizate şi aplice tehnica modernă în conducerea
cercetărilor. Se izbea de primitivismul mediului şi al organelor executive. Până să fie chemat
dânsul la faţa locului, anchetase întâi sergentul de stradă, pe urmă un subcomisar şi, în
sfârşit, poliţaiul însuşi, care, spre a descoperi mobilul crimei, se apucase să scotocească prin
sertare, împreună cu d-na Ziţa Vasiliu, cumnata victimelor, ca să vază dacă şi ce s-a furat...
Nici primul procuror nu s-a emoţionat de tânguirea lui, zicând naiv: - Lasă, dragă Alecule...
Noi n-avem de-a face cu criminali profesionişti care-şi înscriu amprentele digitale în
registrele poliţiei. Tâlharii noştri sunt mai diletanţi şi întrebuinţează tehnica patriarhală...”;
tot aici se întâlnesc: ucigaş, cadavru, şeful parchetului, inculpat, proces-verbal, a reconstitui,
raport, tribunal, a sta la dispoziţie (anchetatorilor), detectiv. Acest text, ca de altfel întreaga
nuvelă, introduce cititorul, prin subiect, în lumea anchetatorilor de poliţie şi, bineînţeles, a
limbajului specific. Excesul de terminologie ştiinţifică pare a transforma nuvela într-un raport
al poliţiei, abordat de scriitor ironic din toate punctele de vedere, al prezentării şi descrierii
anchetatorilor, al metodelor de anchetă folosite de aceştia, al finalizării cercetărilor.
Un număr considerabil de termeni juridici sunt folosiţi în nuvela Cumpăna dreptăţii:
proces, a aresta, avocat, dosar, martor: („...iar de lângă uşa sălii de şedinţe răsună respectos
răspunsul jandarmului: - Prezent!/- Uite-l, strigă grefierul marţial. Şi ia seama bine: a
ultragiat pe domnul judecător!”), dar şi în Calvarul: complice, act, circumscripţie, a executa
un ordin, regulă, încercare clandestină, dezertor, agitator iredentist, miliţian, captivitate şi
Omul mic şi oamenii mari: comisar, subcomisar, circulară, jandarm, exerciţiul funcţiunii,
raport.
Elemente specifice domeniului artistic muzical sunt bine integrate în structuri precum
„ritmul roţilor” (Calvarul; Păduchii), unde efectul auditiv, repetitiv şi ritmat al roţilor devine
sugestiv în context sau „muzica neobosită”, în Ghinionul, devine un element reprezentativ în
surprinderea atmosferei în care personajul ghinionist se confesează unei cunoştinţe: „muzica
se zbătea să înăbuşe gălăgia de glasuri”. Schiţa Cinema este un alt cadru ce permite
introducerea altor neologisme precum: melodie, pian, orchestră, rapsodie, spectator.
Întâiul gropar este piesa care aduce cele mai multe neologisme din domeniul teatrului:
public, artă, artist, scenă, cuplet, a juca, tragedie, comedie, spectacol, rol, manifestaţie,
dramatic, piesă clasică, spectacol, teatru, Hamlet, tragic, critică: „La Bucureşti actorii îşi
aranjează jubileuri şi banchete în fiecare stagiune.” sau în Calvarul: „La Teatrul Naţional se
încuibase o trupă germană de actori, despre care trebuia să vorbim. De obicei, cronicele din
ziare sunt nişte reportaje convenţionale.”
Terminologie ştiinţifică medicală se întâlneşte în mai multe proze: fibră (Catastrofa);
palid, doctor (Cântecul lebedei); creier, respiraţie (Păduchii); amputat, muribund (Calvarul);
operaţie, apendicită (Vremuri războinice); palpitaţie (Calvarul, Dincolo); nervos, depresiune
nervoasă, stomac, dezechilibru hormonal (Dincolo); cheratită (Cerşetorul); a pansa (Iţic
Ştrul, dezertor) etc.

1085
 Conţinutul semantic al unor neologisme permite utilizarea acestora în contexte şi în
domenii diferite, sensul lor exact fiind desprins din context: a circula, a executa, a avansa, a
distruge, a servi, serviciu, spirit, direcţie etc. În Alibi este folosit neologismul a circula cu
sensul de a se spune/a se bârfi/a se auzi: „Circulau legende despre averea” lui Vasiliu, victima
omorului anchetat; tot cu acest sens apare, în Calvarul, substantivul circulaţie „în fiecare zi se
aruncau zvonuri noi în circulaţie despre dezastrul nostru definitiv sau despre opera”
salvatoare a reprezentanţilor politicianismului, pentru ca, pe aceeaşi pagină a nuvelei, să se
regăsească neologismul raportat la un alt domeniu: „Două săptămâni circulaţia pe căile ferate
e suspendată pentru civili.”
Unul din cei doi protagonişti ai schiţei Războiul afirmă: „...Oştile se înşiră faţă-n faţă,
pe urmă încep să avanseze...”, sensul neologismului fiind acela de a înainta; trăsăturile
semantice ale verbului se păstrează şi în exemplul următor din Ocrotitorul: „Dar altă dată să
nu greşeşti, ai înţeles? Căci altmintrelea să ştii că nu te avansez!” îi spune şeful lui Filibaş,
însă domeniul în care este el folosit se schimbă.
Alteori contextul face ca neologismul să suporte o „translaţie de la domeniul
mişcărilor fizice la cel al reacţiilor umane”9, o deplasare de la nivelul fizic la cel uman, ceea
ce conferă textului un efect stilistic neaşteptat: „Sufletul nostru are vibraţii şi rezonanţe pe
care nicio ştiinţă nu le va putea codifica şi explica şi standardiza vreodată, pe care numai
inima noastră le simte şi le dezleagă în limbajul ei tainic. Sufletul comunică permanent cu
cosmosul întreg...” (Dincolo).
Nu se poate omite faptul că multe din titlurile prozelor sunt neologisme alese cu grijă,
sugestive, prin care Rebreanu redă sintetizând mesajul principal al textului: Calvarul;
Cinema; Catastrofa; Divorţul; Alibi; O scenă; Iţic Ştrul, dezertor etc.
Luând în considerare aspecte precum anul apariţiei textului, temele şi subiectele
abordate şi amploarea prozelor, se observă că ascendenţa de neologisme se întâlneşte, firesc,
în vorbirea eroilor intelectuali sau în descrierile privind aspecte ale acestei categorii sociale.
De asemenea, neologismele sunt mult mai frecvente în prozele scrise şi apărute după 1918 (pe
fondul dezvoltării economice şi sociale), funcţia de precizare a neologismului fiind cea mai
importantă. Astfel, un număr mare de construcţii neologice se întâlneşte în Calvarul şi în
nuvela Dincolo, comparativ cu numărul redus al acestora din Ofilire sau Răfuiala, prozele de
început: minut, corp, doftor (Ofilire); a încătuşa, marmoră (Răfuiala). Proze bogate din
punctul de vedere al lexicului neologic sunt şi nuvelele fantastice, al căror caracter livresc este
imprimat de la început de titlurile Navamalika; Servilia şi Yvonne.
O altă observaţie se referă la utilizarea termenilor străini. Cuvintele, sintagmele,
propoziţiile în limba germană, franceză sau engleză sunt frecvente în prozele de început,
autorul urmărind obţinerea unui efect ironic sau comic, cu nuanţe de jargon: „...coûte que
coûte, nu se duce”; „o şterse cu paşi discreţi de cake-walk”; „restaurant par exellence
ofiţeresc”; „cârciuma de niveau domnesc”; „on verra ce que viendra!” (Domnul locotenent);
„Ai primit bleu-rile mele? mă întrebă...” (Sublocotenentul); „Le passé ne se répare point.”;
„Tout est irréparable jusqu’au jour où tout est réparé!” (Cadetul); „Ceilalţi urmăreau cu
invidie căscatul nestingherit al domnului căpitan & comp.” (Ostaşul). Contextul prozelor
militare sau de război permite scriitorului să introducă o serie de împrumuturi lexicale,

9
Carmen Vlad, Textul aisberg, Cluj-Napoca, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2000, p.231.

1086
termeni militari germani precum: „Hier!”; „Abtreten!” (Ostaşul); „Hoch!”; „ausweis-uri”;
„Herr Ionescu!... Herr Ionescu!” (Calvarul); „Langsam!”; hier (Catastrofa) sau kaiser
(Războiul; Calvarul), care nuanţează atmosfera de război descrisă şi transpun cititorul în
aceast cadru.
Alte exemple sugestive aparţin textelor din prozele fantastice. În nuvela Yvonne,
plasarea acţiunii în timpul Revoluţiei de la 1789 din Franţa, îl determină pe scriitor să
folosească denumirea franceză a lunilor anului: „...Sărbătoarea Raţiunii care fusese fixată
pentru 20 brumaire”; „pe la sfârşitul lunii nivôse se răspândise vestea că...”; „pe la sfârşitul
lunei germinal începură turneurile...”; „în primele zile de messidor se răspândi zvonul că...”,
unde cuvintele subliniate reprezintă lunile a doua, a patra, a şaptea şi respectiv a zecea după
calendarul republican.
Tot cu scopul de a lăsa cititorul să pătrundă mai adânc în atmosfera exotică descrisă în
nuvela Navamalika, Rebreanu utilizează termeni străini desemnând elemente specifice Indiei:
„coloane răsucite de bambu”; „fiul lui Kaurava are să ajungă dvija...”; „ceilalţi nevoiaşi [..]
veneau să se închine marelui rishi”; „...te-a lovit vreo săgeată de sirişa din arcul înflorit al
şăgalnicului Kama” etc. Dacă, de cele mai multe ori, sensul termenilor este uşor dedus din
context, alteori, scriitorul este acela ce explică înţelesul cuvintelor: „pe oglinda unui lac [...] se
alintau perechi aurii de ciakravaka, raţa minunată a brahmanilor” sau „se înfioră de trilurile
dulci ale unei kokila, pasărea măiastră care îndulceşte somnul zeiţei Lakshmi”.
Prin exemplele şi comentariile de mai sus s-a dorit evidenţierea unor trăsături ale
limbii folosite de Liviu Rebreanu, trăsături care rezultă din utilizarea neologismului, ilustrând
stilul artistic al scriitorului. Funcţiile neologismului oscilează între nuanţare, stilizare,
potenţare şi livresc, în raport cu tematica şi perioada apariţiei prozei. Infuzia de livresc nu este
la Rebreanu ostentativă, ea datorându-se mai degrabă dorinţei lui de a nuanţa imagini şi
evenimente. În ansamblu, Liviu Rebreanu e atent la echilibru, alternarea dintre fondul comun,
activ al vocabularului lumii prozei sale şi regionalisme, alternarea dintre aceste categorii şi
neologisme, aflându-se într-o perfectă armonie.
Spre deosebire de opiniile austere vehiculate, exprimate de Călinescu în Istoria sa din
10
1941 şi preluate de mulţi alţi critici literari, elementele examinate relevă faptul că Liviu
Rebreanu manifestă o preocupare atentă pentru proprietatea exprimării şi nuanţarea ei prin
utilizarea unei game largi de elemente cu valoare expresivă, stilistică.

10
George Călinescu, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p.731.

1087
 „FAMILIARITATEA” EXPRIMĂRII ÎN PRESĂ
The “Familiarity” of Expression in the Press
Assistant Prof. Dr. Maria-Laura RUS
„Petru Maior” University of Târgu -Mureş

Abstract

The journalistic style does not have a terminology of its own and it borrows from other styles, such as
scientific style, belletristic style, administrative style etc. This combination of elements from different areas does
not mean that the journalist has the ‘liberty’ to use the language as he wants. The article wants to underline the
‘popular-familiar’ language of the press, too argotic or even vulgar, obscene, violent. The most common reason
for this kind of inappropriate language is to gain popularity (unfortunately a cheap one) or ‘to hunt’ the
sensational, without paying attention to the important role of mass-media, that of culturalizing public
consciousness.

Keywords: violence, journalistic style, colloquial, language, argotic term

Unul dintre stilurile funcţionale ale limbii, stilul publicistic sau jurnalistic nu
beneficiază de un limbaj, de o terminologie care să-i fie proprie, ci foloseşte sau mai degrabă
„împrumută” terminologia specifică altor stiluri, precum stilul beletristic, juridic,
administrativ etc., în funcţie de situaţiile prezentate sau comentate. Cu siguranţă, atât presa
scrisă cât şi cea vorbită constituie azi unul dintre principalele mijloace de informare. Ca
urmare a acestui fapt, jurnalistul are datoria, credem, de a fi extrem de atent la limbajul
utilizat. Fără nicio îndoială, el nu trebuie să fie „închis” între nişte limite extrem de rigide, dar
nici să îşi ia libertatea de a se exprima fără nicio rezervă, având în vedere că el este în postura
„vocii moderatoare” în sens superior, a conştiinţei publice, preluând o sintagmă a lui Ilie
Ştefan Rădulescu.
Din nefericire accesul la informaţie prin intermediul mass-mediei nu se erijează în
toate situaţiile într-un factor cu rol formativ, aşa cum ar fi de dorit. Astfel, mass-media devine
adesea un instrument al violenţei, nereuşind să concretizeze în fapt potenţialul benefic. De ce
se întâmplă acest lucru? Limbajul publicistic este adesea atât de contaminat de expresii,
sintagme etc. aparţinând oralităţii (dar unei oralităţi triviale), în ideea de a fi pe înţelesul
cititorului sau pe placul său morbid, încât nu se mai are în vedere faptul că decenţa unei
exprimări poate fi realizată cu atâtea alte mijloace de care limba română dispune. Cu siguranţă
senzaţionalul unor astfel de ştiri sau reportaje se mulează perfect pe realitatea societăţii
noastre (!)
Aceste aspecte ale limbajului jurnalistic au fost tratate de nenumăraţi lingvişti de-a
lungul celor 23 de ani postrevoluţionari. Nu încercăm aici să aducem neapărat fapte sau
motivaţii noi în discuţie, cât mai mult să tragem în continuare semnalul de alarmă asupra
implicaţiilor acestui limbaj.
Există prea multă „colocvializare” în presă, care ajunge să deranjeze, ca orice
modalitate lingvistică folosită în exces. Este binecunoscut faptul că ,,un prim palier al culturii
şi […] al comportamentului este limbajul.” Însă, din păcate „ o mare parte a mass-media
româneşti de azi (în special televiziuni şi ziare) cultivă limbajul excesiv-«colocvial»,
1088
degenerând de fapt în grobian, «şmecheresc», golănesc, de la ton şi până la vocabular”, afirma
şi regretatul George Pruteanu. Mai mult, lingvistul continua cu stilul trivial al multor jurnale
de azi: acesta (stilul) „e puţin a spune că se tăvăleşte în trivialitate mahalagească: dolarii au
devenit «parai», prim-ministrul nu mai «mustră» un subaltern, ci «îi dă peste bot» […], cutare
nu şi-a «procurat un Mercedes», ci «şi-a tras un Merţan» etc. Chiar şi ziare de calitate adoptă
soluţii-hibrid, plasând deasupra unor ştiri, redactate sobru, titluri în registru «manelizat», spre
a forţa o largă atractivitate.”
Nu puţine sunt, într-adevăr, exemplele de acest fel, ba mai mult, ele tind să devină
clişee supărătoare1:
„Am votat că aşa a vrut muşchii mei, că-s mai şmecher” (Evz.ro, 4 august 2012)
„CRBL şi Antonia se rup în figuri în studioul Pro FM” (Libertatea.ro, 17 ianuarie
2012)
„Un gălăţean a plătit al naibii de scump” (Adevărul.ro, 28 octombrie 2012)
„Piticul Boc a fost trimis la dracu’n praznic de un coleg de partid” (Agentia.org, 8
aprilie 2011)2
Atunci când ironia este de bun gust, dacă o putem numi aşa, evidentă de la începutul şi
până la sfârşitul unui comentariu sau când „familiaritatea” exprimării nu este maliţioasă,
limbajul nu dăunează3. Dar când intervine în mod clar vulgaritatea, nu se mai poate accepta
un astfel de limbaj. A se vedea exemple precum:
„Gâlceava judecătoarelor Curţii Constituţionale, un fâs aruncat pe Internet” (Evz.ro,
16 august 2012)
„Guvernul se screme să strângă cureaua” (Ebihoreanul.ro, 17 iunie 2010)
„Miron Cozma îl dă în gât pe Ion Iliescu” (StareaPresei.ro, 26 aprilie 2010)4
În astfel de contexte, registrul argotic ocupă un spaţiu extins, fără a se mai pune
problema moralităţii, fără a se mai recurge la modalităţi decente de exprimare. Astfel, am
selectat exemple precum:
„O clujeancă a dat o ţeapă Ministerului Sănătăţii …” (Ştiri de Cluj, 11 noiembrie
2012)
„ … spaniolii au luat la mişto statuia lui Traian” (Libertatea.ro, 9 mai 2012)
„Statul, pus pe jecmăneală …” (Ziua Cargo, 30 septembrie 2012)
„Vrânceanul care l-a jecmănit pe soţul preşedintei Irlandei …” (Adevărul.ro, 19 iunie
2010)
Problema şi mai mare este că obscenitatea îşi găseşte cu uşurinţă loc în asemenea
comentarii, indiferent că vorbim despre termeni independenţi, sintagme sau expresii. Ce
impresii ne poate lăsa un titlu precum:
„Comunitarii freacă menta” (Ziare.com, 25 februarie 2010)?
Articolul respectiv continuă registrul obscenităţilor şi în conţinut, încă din primul rând:

1
Mai ales atunci când sunt în contradicţie cu stilul sobru al conţinutului.
2
Este de prisos să mai comentăm aici şi faptul că expresia în cauză nu conţine necesara cratimă, ci un alt semn
ortografic, apostroful.
3
Ironia aceasta necesită un simţ special al adecvării la situaţie, la obiect, la registrul de comunicare, altfel
procedeul riscă să scape de sub control.
4
Cele trei exemple de mai sus reprezintă chiar titlurile unor articole din presă! Din păcate, conţinutul este în
acelaşi stil.

1089
 „Poliţia comunitară suge de la bugetul Satmarului în fiecare an zeci de miliarde lei”.
Sau:
„Făcea trotuarul, dar nu de nevoie” (Evz.ro, 21 septembrie 2012) etc.
Prin astfel de jurnalişti, stilul publicistic este coborât în mod categoric „sub limitele
urbanităţii, desfiinţând (cu nonşalanţă sau cinism?) barierele convenţionale dintre
«informaţie» şi «pamflet», dintre «decent» şi «indecent»”5. Bunul-simţ nu mai caracterizează
deloc asemenea comentarii jurnalistice (!)6
„Familiaritatea” aceasta a exprimării în presa scrisă (şi vorbită) a ajuns chiar mai
departe, din moment ce se discută de un timp încoace chiar despre un limbaj al violenţei în
presa românească. Mai mult, „huliganismul verbal” de care vorbea Mioara Avram pare a se fi
instaurat fără nicio problemă în paginile multor cotidiane actuale. „Frecvenţa huliganismelor
verbale în societatea românească actuală este un semn al unei situaţii aparte a corpului social,
dar şi un mijloc prin care ea este instaurată. Presa, ca formă de reflectare şi modelare a
realităţii dizarmonice pe care o trăim, oferă adesea dovezi de forţare a limbii prin lipsă de
instrucţie şi prin improvizaţie joasă şi grobiană.”7 Amintim în acest context şi clasificarea
extrem de interesantă a Ruxandrei Cesereanu asupra registrelor violenţei specifice mentalului
românesc8 (subuman, igienizant, infracţional, bestiar, religios-punitiv, registrul putridului şi al
excremenţialului, sexual sau libidinos, funebru, xenofob şi rasist).
Mass-media, prin diversele forme de manifestare, ar trebui să reprezinte un important
model de exprimare, un factor de educaţie lingvistică. Din nefericire un număr redus de
„agenţi” ai mass-mediei, cum îi numeşte Valeria Guţu-Romalo într-unul dintre articolele sale
din România literară, nu sunt conştienţi de răspunderea socială pe care munca lor o implică,
fapt pentru care „mass-media continuă cu nonşalanţă să agreseze lingvistic pe vorbitorul de
limbă română, oferindu-i continuu exemple negative de exprimare.”9 Se ridică, într-adevăr,
problema conştientizării responsabilităţii „diverselor forme de mass-media faţă de uzul
general al limbii române, prin relevarea rolului de model lingvistic (principal), pe care li-l
conferă statutul lor în viaţa societăţii actuale”10. În aceeaşi măsură se cere şi „ecologizarea
lingvistică a spaţiului public”11.

Bibliografie:
Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, Bucureşti, 1987
Gruiţă, Gligor, Moda lingvistică 2007: norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela 45, Piteşti,
2006

5
Ilie Ştefan Rădulescu, Vorbiţi şi scrieţi corect – Erori frecvente în limbajul cotidian, Editura Teora, Bucureşti,
2004, p. 140.
6
Indiferent dacă vorbim despre jurnale de mare sau mic tiraj, de ziare exclusiv online, decenţa exprimării ar
trebui să le caracterizeze pe fiecare dintre ele.
7
Doina Marta Bejan, Huliganismul verbal şi limbajul violenţei în presa românească actuală, p. 29.
8
Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003. Autoarea
analizează limbajul presei de la Mihai Eminescu până în zilele noastre.
9
Valeria Guţu-Romalo, Media electronică, model de exprimare, în România literară, nr. 28, 2002.
10
Idem.
11
G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007: norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela 45, Piteşti, 2006, p. 12.

1090
Guţu Romalo, Valeria, Media electronică, model de exprimare, în România literară, nr. 28,
2002 (varianta online a revistei:
http://www.romlit.ro/media_electronic_model_de_exprimare)
Rădulescu, Ilie Ştefan, Vorbiţi şi scrieţi corect – Erori frecvente în limbajul cotidian, Editura
Teora, Bucureşti, 2004
http://www.scrigroup.com/diverse/jurnalism/Limba-situatie-punctuatie-in-j14199.php
www.pruteanu.ro/9ultima/pres-cult.htm

1091
 ASPECTE DIALECTALE ÎN GRAIUL DIN COMUNA SCĂRIŞOARA,
JUDEŢUL ALBA
Dialectal Aspects from the Language Spoken in Scarisoara, Alba

Assistant Prof. Dr. Sorin GUIA

„Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi

Abstract
In the light of recent inquiries made in several villages of the Alba County, we focus on the main
phonetic and lexical peculiarities of the patois spoken in Scărişoara, a rather remote and conservative rural
settlement in the Apuseni Mountains. The dialectal analysis is carried out in congruence with the main
sociolinguistic variables: gender, age and socio-cultural background.

Keywords: dialect, sociolinguistic variables, phonetics, vocabulary

Localitatea Scărişoara este situată în judeţul Alba, în zona centrală a Munţilor

Apuseni, pe cursul superior al rîului Arieşul Mare. Se învecinează în nord cu comuna Beliş,
jud. Cluj, la est cu comuna Albac, în sed-est cu comuna Vadul Moţilor, la sud cu comuna
Poiana Vadului, iar în nord-est cu comuna Horea, toate din judeţul Alba.
Recunoscută pentru tradiţiile şi obiceiurile locale, pentru conservarea pînă nu demult a
unor fenomene lingvistice sporadice în spaţiul lingvistic românesc, localitatea Scărişoara
impresionează pe turistul venit sa-i descopere liniştea şi frumuseţile colinelor. Dintre tradiţii şi
obiceiuri, amintim de ritualul preparării Sfintelor Paşte din săptamîna patimilor, care se iau de
către credincioşi pe stomacul gol timp de trei zile după sărbătoarea Învierii Domnului şi de
obiceiul de a împodobi un mieluţ în straie de sărbătoare şi de a-i da drumul să umble în
biserică la slujba de Înviere.
Pentru descrierea particularităţilor graiului din comuna Scărişoara am anchetat şapte
subiecţi, din mai multe familii, de vîrstă şi pregătire diferite. Au fost selectate 75 de întrebări
din NALR pe regiuni şi au fost realizate, în funcţie de subiectul anchetat, cîteva dialoguri pe
teme adaptate în funcţie de situaţia de comunicare.
Vom prezenta cîteva aspecte fonetice şi lexicale specifice localităţii anchetate, care
rezultă în urma transcrierii fonetice şi sistematizării materialului lingvistic.

1. Fapte de natură fonetică

1.1 Vocalismul
a) prin asimilaţie regresivă se manifestă tendinţa de deschidere a lui ă protonic la a
(situaţie în care vocala tonică este a): claditúrặ1, gali≈átâ, grasímį, malái≈, sacárặ,
harmasári⁄, pacurári⁄, primavára; fenomenul trecererii lui ă protonic la a fost notat şi în
cazurile când accentul cade asupra altei vocale, când explicarea fenomenului este mai

1
Toţi subiecţii vorbitori au oferit explicaţii privind terminologia şi tehnica facerii fînului, dar şi diferenţele clare
între claie şi claditură.

1092
anevoioasă: batrîn, carbúnį, catúnį, (mai) marişór, matúşă, padúri≈a, pamînt, parău≈,
razbói⁄2. Fenomenul cunoaşte o frecvenţă mai mare în Ţara Moţilor (la fel ca în Bucovina),
însă, sporadic, a fost înregistrat în toate graiurile dacoromâne3;
b) vocalele -e şi -ă neaccentuate tind să se închidă la į, respectiv ặ, fenomen mai puţin
consecvent faţă de cel similar din Moldova sau Maramureş: cásili , púnį, víşîni , gru≈ásặ,
gúşặ, lásặ, mamặ;
c) monoftongarea diftongului o≈a (de fapt se pronunţă u≈a) la ó (fenomen ce se
datorează labializării lui a şi dispariţiei elementului semivocalic): có dă, bó lă, gó lă,
covó ră, gró pă, pó ťe, scîrbó se, un↑só re;
d) cînd în cealaltă silabă există un alt e, vocala deschisă ę corespunde unui é din limba
literară sau din graiurile munteneşti: fé ťe, lé mn’e, vé ďe4;
e) diftongul e≈a final accentuat se monoftonghează la é 5: (cum să) nimeré (sub. A,
bărbat, de 76 de ani, 4 clase), (cum îţi) viné (la gură) (sub. A);
f) deschiderea lui u protonic: coré nt (sub. A);
g) se păstrează u final afonic şi asilabic doar la sub. A, b., 76 de ani: uŋ’k’u⁄, blid,
curek’u⁄, zăru⁄, zbíĉu⁄;
h) se păstrează r etimologic în farínă la toţi subiecţii vorbitori anchetaţi;
i) sincoparea vocalei anterioare i nu s-a produs în cuvîntul dirept (sub. B, b., 60 de ani,
6 clase), înregistrîndu-se o formă lexicală apropiată de etimom;
j) sincoparea vocalelor posterioare labiale o şi u în acló (sub. A), (să) uscă (sub. B, b.,
60 de ani);
k) după consoanele s, z, ţ, vocalele anterioare e şi i se velarizează, urmare a durificării
consoanelor care le precedă: să (pentru se), zîc, zăr, puţîn, plecaţ; în schimb nu se produce
velarizarea vocalelor anterioare după constrictiva prepalatală ş.

1.2 Consonantismul
a) la nici unul dintre subiecţii anchetaţi, nu se păstrează africata dentală sonoră d ,
care a evoluat la constrictiva dentală z: zăru⁄ (sub. A, b., 76 de ani ), zăr (sub. B, b., 60 de ani
şi sub. C, f., 50 de ani, 8 clase), brîn↑zặ (sub. A), mîn↑z (sub. C);
b) consoana africată alveolo-palatală surdă ĉ se păstrează ca în limba literară şi ca în
graiurile de tip sudic, nealterindu-se prin durificare, ca în Maramureş, sau prin pierderea
elementului oclusiv, ca în Moldova sau Banat: aiĉa, beĉ, ĉęntru, tolĉér, cóĉinặ, piĉóĉ, ĉergặ;
c) în ceea ce priveşte sonora ĝ, remarcăm atît forme cu africata nealterată (fuĝe,
ĝínere), dar şi forme cu africata fricativizată (tráje, plîn↑je, (să) sparja (k’atra), mérjem –
sub. A, galajii≈ě – sub. B);

2
Distincţia dintre cele două tipuri (barbát şi batrîn) a fost făcută iniţial de I. Iordan în studiul Un fenomen
fonetic românesc dialectal: ă neaccentuat > a, în „Revista filologică”, 1, 1927, p. 117-154. Iordan crede că tipul
batrîn s-ar explica prin influenţe străine. În textele din secolul al XVI-lea, fenomenul apare cu deosebire în
zonele unde se vorbeau graiuri de tip nordic.
3
Pentru aria fenomenului şi descrierea lui, vezi şi Todoran 1954: 63-84, Graur 1958: 263-264, Dumistrăcel
1978: 169-171.
4
Fenomenul constituie un arhaism, un stadiu intermediar între diftongul e≈a şi actualul é din limba standard:
fe≈ate > fe te > féte.
5
Fenomenul este întîlnit încă din secolul al XVI-lea în textele scrise în graiuri de tip nordic.

1093
 d) palatalizarea labialelor nu a fost întîlnită cu consecvenţă în înregistrările efectuate
(aşa cum se întîmplă în Moldova şi Bucovina6), avînd un caracter fluctuant: alături de forme
cu labialele palatalizate în diferite stadii, apar mai frecvent formele cu bilabialele p, b, m şi
labiodentalele f şi v nealterate.
În ceea ce priveşte bilabiala surdă p, întîlnim forma arhaică (în stadiu intermediar) de
palatalizare, cu păstrarea labialei (lupk’, opk’iňĉ, ptiĉo rele – sub. A), palatalizarea în stadii
finale, cu pierderea labialei (k’átrâ – sub. A, îŋ’k’edicăm – sub. B, k’etri- sub. D, b., de 81 de
ani, 4 clase). În acelaşi timp, formele palatalizate alternează cu cele nealterate (copil, pivniţă
piru≈on – sub. B şi sub. C; împi≈edicăm - sub. A).
De cealaltă parte, în cazul oclusivei bilabiale sonore b, nu întîlnim forme cu labiala
alterată (bívol – sub. A; bínį – sub. C)7, iar pentru bilabiala nazală m avem atît forma cu
labiala palatalizată în stadiu final (n’iu≈árâ), cît şi forma cu labiala păstrată ca în limba
literară (miu≈árâ, mi≈ez).
În privinţa constrictivelor labiodentale f şi v, formele cu labiala palatalizată în stadiile
h’ (h’é rbį – apare doar la sub. C) şi g’ (g’in ars – la toţi subiecţii; g’é spe8 – sub. B;
g’iţe≈a9 – sub B. Şi C) coexistă cu cele în care labiala este nealterată, mult mai numeroase
(viţe≈a, viţél, víşinį10). Uneori, în acelaşi enunţ, avem h’érbį şi imediat fi≈érbį (sub. C, f., 50
de ani); alteori se pronunţă în primă fază cu labiala nealterată, după care subiectul se
corectează: sub. C, f., 50 de ani, vorbind despre cum se fac răciturile spune fi≈érbi [K]
(spúnim di fapt h’érbį).
e) deşi literatura de specialitate discută şi în lucrări recente de existenţa rotacismului11
în comuna Scărişoara şi în zonele învecinate, fenomenul este nu mai este sporadic, ci doar la
stadiu de aducere aminte. Fenomenul nu îl mai întîlnim nici la cei în vîrstă, situaţi pe coline,
în izolare. Întrebaţi dacă mai folosesc sau dacă au auzit de forme precum i≈írmă (pentru
inimă) sau juríŋcă (pentru juníŋcă), bire (pentru bine), spure (pentru spune), subiectul B, b.,
60 de ani răspunde: am auzit cîndva, la cei care nu puteau vorbi clar; sub. D comentează: sînt
unii care nu puteau vorbi clar; poate prin alte părţi, aicia nu, iar sub. E, f., 81 de ani spune:
nu mai spunem i≈írmă sau írimă; s-a vorbit mai poate pînă la revoluţie.
f) o serie de modificări fonetice completează tabloul limbii vorbite din comuna
Scărişoara: proteza consonantică (proteza consonei laringale h în harmasári⁄ - semnalăm, de
asemenea, şi folosirea lui i final redus, afonizat, asilabic, postconsonantic la singular; proteza
constrictivei dentale z în zbíĉu⁄ (sub. A), zbiĉ, zg’iĉ (sub. B) pntru biĉ; metateza în (ne)
hodiním (sub. A); propagarea în vîrstră (sub. C., f., 50 de ani).

6
Vezi, pentru o prezentare detaliată, Guia (2010: 55-64).
7
Doar subiectul B, b., 60 de ani, la întrebarea Cum îi zici la acela cu care mîi caii şi care e făcut din curea?,
răspunde zbiĉ, zg’iĉ.
8
La întrebarea Cum îi spui la insecta galbenă, care seamănă cu albina, dar nu face miere?, sub. B, b., 60 de ani,
răspunde g’é spe [K] vi≈espe, în timp ce subiectul C, f. 50 de ani răspunde yáspe≈a [K] g’é spį.
9
La întrebarea Ce fată vaca. Dar dacă este de parte femeiască? Subiectul B, b, 60 de ani răaspunde g’iţe≈a şi
imeadiat se corectează viţe≈a.
10
Toţi subiecţii anchetaţi răspund cu labiala nelaterată la întrebarea Cum se numesc acelea care seamănă cu
cireşele, dar sînt ceva mai acrişoare?
11
Trecerea lui n intervocalic la r, în cuvinte vechi latine. Vezi N. Mocanu, Asupra rotacismului dacoromân.
Situaţia actuală în Ţara Moţilor (comunele Scărişoara, Gîrda şi Arieşeni, judeţul Alba), în CL, XVII (1972), nr.
1, p. 81-97; Vasile Frăţilă, Probleme de dialectologie română, Editura Astra, Blaj, 2010, p. 121.

1094
 2. Lexicul
Vom selecta cîteva elemente lexicale specifice zonei de nord-vest a Munţilor Apuseni,
semnalate şi în înregistrările noastre efectuate în comuna Scărişoara.
La toţi subiecţii vorbitori am întîlnit elementul lexical pruŋc şi formele scurte ale
verbelor a mînca şi a lucra (el mîŋcă, ea lúcră).
Semnalăm existenţa unor cuvinte specifice zonei: tolĉér, cu varianta tolĉéri⁄ (pentru
pîlnie), vi≈adră12 (pentru găleată), g’u≈ábă de brîn↑ză (pentru putină), g’in ars (pentru
ţuică), respectiv crámpă (pentru ţuică fiartă), clái≈e (pentru căpiţă), respectiv claditúră
(pentru stog), cotre≈áţă, cóĉină (pentru coteţul găinilor), curcubete (pentru dovleac), lébeniţă
(pentru pepene verde), piĉóĉ (pentru cartofi), (farínă de) malái⁄, curék’, scarîmbe (pentru
surcele), focaríţe, k’ibríti (pentru chibrituri), ştraf (pentru căruţă cu roţi de cauciuc), clisă
(pentru slănină), u≈uŋ’k’u≈ai≈e (pentru soţia unchiului), zbíĉ, corbáĉ (pentru bíĉ), potcovel
(pentru ciocan de bătut potcoave), sîlvoiţă (pentru gem de prune), ĉug’éri ⁄ (oţet de merişoare,
făcut din mere acre, zdrobite un pic), láşcă (pentru tăiţei), ĉufálă (pentru poreclă), gudă, gude
(pentru căţea, căţele), gro să sau feméi≈e împovărată13.
Menţionăm formele lexicale arhaice dirept (sub. A, b., 76 de ani) şi (o) vorovít, în
variaţie liberă cu (o) vorbít (sub. D, b., 81 de ani).
În general, acelaşi subiect vorbitor cunoaşte şi foloseşte fonetisme regionale şi
fonetisme literare în funcţie de interlocutor şi de situaţia de comunicare. În multe cazuri,
vorbitorii se corectează, fie pentru a masca aspectele regionale, fie pentru a le pune în
evidenţă.
O serie de situaţii demonstrează că subiecţii vorbitori au conştiinţa deosebirilor de grai
dintre generaţii, în vorbirea lor apărând fenomene care denotă coexistenţa a două sisteme
lingvistice diferite: cel al bătrânilor şi cel al tinerilor. Cea mai mare parte a subiecţilor face
referire la forme arhaice, dispărute astăzi sau păstrate doar în memoria vorbitorilor. Atît
răspunsurile la întrebările indirecte cît şi rostirile din discuţiile libere depind de relaţia dintre
anchetator şi subiectul vorbitor, de adaptarea în funcţie de contextul situaţional. De fapt, orice
vorbitor prezintă o schimbare a unor variabile lingvistice atunci când contextul social şi
subiectul de discuţie se schimbă. Într-un fel pronunţă când răspunde întrebărilor indirecte
(această metodă de culegere a materialului lingvistic îi poate crea uşoare stări emotive) şi mult
mai aproape de graiul local va vorbi în discuţiile libere sau în conversaţiile cu unii membrii ai
familiei.
Înregistrările actuale efectuate în comuna Scărişoara ne oferă date care, comparativ cu
cele oferite de lucrările anterioare consacrate acestei zone, ne arată pierderea unor fenomene
fonetice şi lexicale considerate specifice zonei, dar şi păstrarea unor elemente specifice fie în
vorbirea subiecţilor anchetaţi, fie păstrate măcar în memoria acestora.

12
La întrebarea Cum îi zici vasului de tablă cu care scoţi apa din fîntînă? subiectul A, b., 76 de ani răspunde
vi≈adră, gali≈átâ, cu menţiunea mai≈ nai≈ínte îi≈ spuni≈a cúpă.
13
La întrebarea O femeie care aşteaptă să aibă un copil cum zici că este?, majoritatea subiecţilor anchetaţi
răspunde gravídă, unii subiecţi prezentînd ca a doua variantă forma gruá≈să, gro să, sau precizînd că aceasta
din urmă nu se mai spune. Doar subiectul D, b., 81 de ani, răspunde feméi≈e împovărată.

1095
Bibliografie
Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Giosu, Ştefan, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Todoran, Romulus,
Dialectologie română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
Dumitrăcel, Stelian, Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica
neologismului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
Dumistrăcel, Stelian, Hreapcă, Doina, Bîrleanu, Ion-Horia, Ancheta dialectală ca formă de
comunicare, Editura Academiei Române, 1997
Frăţilă, Vasile, Probleme de dialectologie română, Editura Astra, Blaj, 2010
Gheţie, Ion, Introducere în dialectologia istorică românească, Editura Academiei Române
Bucureşti, 1994
Graur, Alexandru, Cu privire la ă > a în româneşte, în SCL, IX, nr. 2, 1958, p. 263-264
Guia, Sorin, 2010, L’état actuel de la palatalisation des labiales dans le sous-dialecte
moldave (étude basée sur les donées figurant dans le NALR. Moldavie et Bucovine), în
„Langue et litttérature. Repères identitaires en contexte européen” (Lucrările celei de-a
VIII-a Conferinţe Internaţionale a Facultăţii de Litere, Piteşti, 4-6 iunie 2010), nr.
6/2010, Editura Universităţii din Piteşti, 2010, p. 55-64
Iordan, Iorgu, Un fenomen fonetic românesc dialectal: ă neaccentuat > a, în „Revista
filologică”, 1, 1927, p. 117-154
Ivănescu, G., Istoria limbii române, Editura Junimea, Iaşi, 1980
Mocanu, N., Asupra rotacismului dacoromân. Situaţia actuală în Ţara Moţilor (comunele
Scărişoara, Gîrda şi Arieşeni, judeţul Alba), în CL, XVII (1972), nr. 1, p. 81-97
Petrovici, Emil, Simbioza româno-slavă în Transilvania, în „Transilvania”, 73, nr. 2-3, 1942,
p. 149-156
Puşcariu, Sextil, Limba română, vol. II. Rostirea, Bucureşti, 1959
Rusu, Valeriu, Introducere în studiul graiurilor româneşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1977
Todoran, Romulus, Despre un fenomen fonetic românesc dialectal: ă neaccentuat > a, în
SCL, V, 1954, p. 63-84

1096
 eLEXICOGRAFIA – INTERDISCIPLINARITATEA CA PREMISĂ
PENTRU CERCETAREA LIMBII ROMÂNE1
eLexicography – Interdisciplinarity as a Premise for the Research of
Romanian Language

Scient. Researchers Dr. Elena TAMBA,

Scient. Researchers Dr. Marius CLIM,
Scient. Researchers Dr. Ana CATANĂ-SPENCHIU,
Scient. Researchers, PhD Mădălin PĂTRAŞCU
“A. Philippide” Institute of Philology of the Romanian Academy,
Iaşi Branch

Abstract
During the last years, the Romanian linguistic research in general and the lexicographic one in particular
have known an intensive growth in the natural language processing area. In this direction, interdisciplinary steps
have been taken to provide Romanian electronic dictionaries and text corpora.
For researchers, the Romanian Thesaurus Dictionary in electronic format (eDTLR) and the Essential
Romanian Lexicographic Corpus (ERLC) will provide important and awaited tools for the Romanian language
study.

Keywords: interdisciplinarity, digitalized_lexicography, lexicographic_corpus, linguistic_resources,

e-lexicography

În ultimii ani, atât în domeniul lexicografiei, cât şi în cel al informaticii aplicate s-a
simţit nevoia unei evoluţii interdisciplinare, ca urmare a cerinţelor de dezvoltare pe cât mai
multe direcţii. Astfel, într-o primă fază la propunerea cercetătorilor informaticieni cu
preocupări în domeniul prelucrării limbajului natural, au fost iniţiate unele proiecte comune,
interdisciplinare, care au dus la realizarea unor corpusuri de limbă română sau a unor
programe care să ajute la prelucrarea textelor în limba română, cu rezultate eficiente în
domeniul cercetării acesteia.
Istoricul proiectelor de tip academic, care au presupus o interdisciplinaritate sporită,
începe cu demersurile de informatizare a Dicţionarului Tezaur al limbii române, care
reprezintă cea mai importantă lucrare lexicografică apărută sub egida Academiei Române –
editarea sa a început acum 105 ani; a apărut în două serii: DA (1907-1944), DLR (1965-
2010), fiind publicat în 14 tomuri / 37 volume, totalizând cca 18.000 pagini şi mai mult de
175.000 intrări, cu tot cu variante.
Astfel, începând cu anul 2005, la Iaşi, s-au desfăşurat unele proiecte interdisciplinare,
în care au fost implicaţi lexicografii de la Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, Iaşi,
lingvişti de la Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi
informaticienii de la Facultatea de Informatică, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi
şi de la Institutul de Informatică Teoretică, Academia Română, Iaşi:

1
Acknowledgement: Acest articol a fost realizat în cadrul proiectului CLRE. Corpus lexicografic românesc
esenţial. 100 de dicţionare de bază din Bibliografia DLR aliniate la nivel de intrare şi la nivel de sens, CNCS-
UEFISCDI, cod TE_246/2010, 2010 – 2013TE_246 (55/2010).

1097
 a) Dicţionarul limbii române (DLR) în format electronic. Studii privind
achiziţionarea (cod CNCSIS 1815), grant finanţat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
(MEC) prin Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS),
desfăşurat în perioada 2003–2005. Prin acest proiect s-a verificat şi demonstrat posibilitatea
transformării Dicţionarului limbii române din text tipărit în text electronic adnotat2, prelucrat
cu ajutorul unui program specific, DLRex – un instrument de achiziţionare, prelucrare şi
consultare a DLR, bazat pe o euristică prin care sunt recunoscute diferitele câmpuri formale
ale textului unui articol, putându-se identifica automat textul definiţiilor, al citatelor sau al
siglelor3.
b) Resurse lingvistice în format electronic: Monumenta linguae Dacoromanorum.
Biblia 1688. Regum I, Regum II – Ediţie critică şi corpus adnotat. (MLD. Biblia 1688) (cod
CNCSIS 1454), desfăşurat în perioada 2006–2007. Prin acest proiect a fost găsită o posibilă
metodă de achiziţionare în format electronic a unor cărţi vechi din Bibliografia DLR, cu
aplicaţie asupra a două cărţi din Biblia tipărită la Bucureşti în anul 1688, A împărăţiilor cea
dentâiu, A împărăţiilor a doua, precum şi crearea unor instrumente de indexare şi adnotare
automată, la nivel de cuvânt, a textelor româneşti vechi.
c) DLRI. Bază lexicală informatizată. Derivate. (cod CNCSIS nr. 1609), desfăşurat în
perioada 2007–2008. Prin acest proiect s-a prelucrat un eşantion lexicografic format din
derivatele pe terenul limbii române cu sufixul -ime – de origine latină, şi cele cu -işte – de
origine veche slavă, din seria veche (DA) şi din seria nouă a dicţionarului-tezaur (DLR), şi s-a
demonstrat posibilitatea unificării tehnico-lexicografice a articolelor DA – DLR, prin mijloace
informatice.
Aceste trei proiecte interdisciplinare au anunţat şi pregătit realizarea unui proiect cu
implicare naţională, care a vizat realizarea variantei electronice a Dicţionarului Tezaur al
limbii române – eDTLR. Echipa proiectului a fost coordonată de Facultatea de Informatică,
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, prin prof. dr. Dan Cristea şi a inclus ca
parteneri: Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Academia Română,
Bucureşti; responsabil de proiect acad. Marius Sala (prin dr. Monica Busuioc); Institutul de
Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Iaşi; responsabil de proiect dr.
Gabriela Haja; Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”, Academia
Română, Cluj-Napoca; responsabil de proiect dr. Rodica Marian; Institutul de Cercetări
pentru Inteligenţă Artificială, Academia Română, Bucureşti; responsabil de proiect acad. Dan
Tufiş; Institutul de Informatică Teoretică, Academia Română, Iaşi; responsabil de proiect
acad. Horia Neculai Teodorescu; Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi; responsabil de proiect dr. Eugen Munteanu.
Acest proiect4 a beneficiat iniţial de o finanţare naţională din partea CNMP, iar
ulterior, după decembrie 2010, lucrându-se la finalizarea site-ului eDTLR doar cu ajutorul
unor voluntari – cercetători informaticieni şi lexicografi. Proiectul menţionat, după încheierea
sa, ar trebui, pe de o parte, să pună la dispoziţia tuturor cunoscătorilor sau celor interesaţi de
2
Textul electronic adnotat este un text analizat şi marcat din punct de vedere formal astfel încât să poată fi
consultat, corectat, modificat etc. de către specialiştii lexicografi, cu ajutorul calculatorului. Există posibilitatea
extragerii din formatul complet a unei forme destinate numai consultării, care să se adreseze unui public mai larg
decât cel al specialiştilor propriu-zişi. Pentru detalii, vezi şi Haja, Dănilă et alii, 2005.
3
Pentru o prezentarea detaliată a rezultatelor acestui proiect, vezi Haja, Dănilă et alii 2005.
4
Pentru o prezentare detaliată a proiectului, vezi Dănilă 2010: 37–46.

1098
limba română formatul electronic al Dicţionarului Academiei, pe suport electronic – şi, poate
ulterior, în funcţie de schimbarea politicii lingvistice din România, şi on-line, în acces liber
sau condiţionat – şi, pe de altă parte, să pună la dispoziţia deocamdată doar a cercetătorilor o
arhivă electronică care să cuprindă toate textele din Bibliografia DLR. Prin rezultatele sale,
eDTLR ar pune lexicografia fundamentală pentru limba română într-o situaţie de egalitate cu
cea a limbilor care au deja dezvoltate astfel de resurse: Le Trésor de la Langue Française
Informatisé (TLFi – http://atilf.atilf.fr/); Diccionario de la lengua espanola de la Real
Academia Espagnola (DRAE – http://buscon.rae.es/draeI/); Tesoro della lingua italiana delle
origini (TLIO –http://tlio.ovi.cnr.it/TLIO/index2.html); Deutsches Worterbuch der Grimm
(DWB – http://germazope.uni-trier.de/Projects/DWB); Oxford English Dictionary (OED –
http://www.oed.com/) ş.a.
Pornind de la eDTLR a apărut necesitatea realizării unui alt proiect interdisciplinar:
crearea unui corpus lexicografic românesc – CLRE. Corpus lexicografic românesc esenţial.
100 de dicţionare din bibliografia DLR aliniate la nivel de intrare şi la nivel de sens, care este
finanţat de CNCS-UEFISCDI pentru perioada 2010 – 2013 şi care se desfăşoară tot la
Institutul de Filologie Română „A. Philippide” din Iaşi.
Cu ajutorul unei echipe formate din doar 4 cercetători (3 lexicografi – Elena Tamba,
Marius-Radu Clim şi Ana-Veronica Catană-Spenchiu – şi un informatician – Marius Răschip)
şi cu aportul unui alt informatician voluntar – Mădălin Pătraşcu, proiectul îşi propune să
realizeze o bază de date care să cuprindă dicţionarele esenţiale din Bibliografia DLR, aliniate
la nivel de intrare şi parţial la nivel de sens; să construiască un mediu de programe care să
permită consultarea interactivă a acestui corpus şi care să se constituie într-un cadru modern
de lucru şi cercetare lexicografică, uşor adaptabil la o diversitate de obiective; să realizeze o
listă de cuvinte cvasi-exhaustivă, pentru limba română, pornind de la corpusul aliniat. Astfel,
prin acest demers se vizează: realizarea unui corpus scanat, format din dicţionarele de
referinţă ale DLR (cu respectarea legislaţiei în vigoare în ceea ce priveşte drepturile de
proprietate intelectuală); scanarea şi prelucrarea (OCR-izarea5; parsarea6 textului la nivel de
intrare şi, parţial, la nivel de sens) a acestor dicţionare; realizarea unei interfeţe on-line pentru
validarea/corectarea parsării, precum şi validarea alinierii între textul Dicţionarului Tezaur al
limbii romane (în format electronic, rezultat al proiectului eDTLR) şi dicţionarele de referinţă
din Bibliografia DLR. Dicţionarele alese au fost incluse în trei categorii:
1. dicţionare generale, de tipul:
DA = Dicţionarul limbii române, tom I-II, Tipografia ziarului „Universul”, Bucureşti,
Imprimeria Naţională, 1907-1944;
DLR = Dicţionarul limbii române, Serie nouă, tom VI-XIV, Bucureşti, Editura
Academiei, 1965-2010;
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii romane. Bucureşti, Editura Academiei, 1975;
2. dicţionare auxiliare (care sunt strâns legate de redactarea Dicţionarului Tezaur), de
tipul:

5
Convertirea din format imagine în format text.
6
Identificarea automată a intrărilor din dicţionarele scanate şi OCR-izate anterior.

1099
 Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române. Ediţie îngrijită şi
traducere din limba spaniolă de Tudora Sandru-Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin.
Bucureşti, Editura Saeculum I. O., 2002.
*** Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005.
Florin Marcu, Noul dicţionar de neologisme. Bucureşti, Editura Academiei Române,
1997.
3. dicţionare speciale (enciclopedice ori dicţionare speciale, alese după criteriul
importanţei lor pentru perspectiva diacronică asupra limbii), de tipul:
Dicţionar enciclopedic. [Vol.] I: A–C (1993), [vol.] II: D–G (1996), [vol.] III: H–K
(2000), [vol.] IV: L–N (2001), [vol. V]: O–Q (2004). [vol.] VI: R–S (2006). [vol.] VII: T–Z
(2009). Bucureşti, Editura Enciclopedică;
I.-Aurel Candrea – Gh. Adamescu, Dicţionarul enciclopedic ilustrat. Partea I:
Dicţionarul limbii române din trecut şi de astăzi de I.-Aurel Candrea. Partea II: Dicţionarul
istoric şi geografic universal de Gh. Adamescu. Bucureşti, Editura Cartea Românească,
[1926–1931];
Lexiconul tehnic român. I ş. u. Elaborare nouă. Bucureşti, Editura Tehnică, 1957 ş. u.
În proiect se utilizează, astfel, atât metode lingvistice clasice / tradiţionale (de
exemplu, transliterarea intrărilor în alfabet chirilic sau de tranziţie ori studiul comparativ, la
nivel semantic, al dicţionarelor), cât şi metode noi, de lexicografie computaţională.
Pe plan internaţional, există deja astfel de corpusuri, care facilitează foarte mult
cercetarea atât în domeniul studiului limbii / limbilor, cât şi în cel al informaticii aplicate, al
prelucrării limbajului natural:
– Le rayon des dictionnaires (http://www.atilf.fr/) – colecţie de dicţionare
informatizate franceze, din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XX-lea;
– Nuevo tesoro lexicográfico de la lengua española
(http://buscon.rae.es/ntlle/SrvltGUILoginNtlle) – bază de date cuprinzând versiunile
facsimilate ale tuturor dicţionarelor editate şi publicate de Real Academia Espagnola;
– Das Wörterbuchnetz (http://germazope.uni-trier.de/Projects/WBB/) – reţea de
dicţionare de limba germană, creată la universitatea Trier din Germania.
Pentru realizarea corpusului de dicţionare (CLRE) este nevoie de parcurgerea mai
multor etape care necesită o adaptare în funcţie de specificul lucrărilor lexicografice avute în
vedere. În primul rând este indispensabilă transpunerea în format electronic a celor 100 de
dicţionare. Acest lucru presupune scanarea şi prelucrarea textelor. Astfel se impune utilizarea
atât a unor echipamente performante care să faciliteze achiziţionarea electronică a
dicţionarelor, cât şi a unor programe de prelucrare a scanărilor şi de recunoaştere a
caracterelor care să permită realizarea în bune condiţii a bazei de date. Pentru aceasta s-a
achiziţionat un scaner special pentru cărţi, Atiz BookDrive DIY7. Varianta aleasă s-a dovedit
a fi cea mai potrivită soluţie de digitalizare a cărţilor, din perspectiva costurilor şi a eficienţei,
aceasta din urmă fiind dată de performanţele camerelor digitale SLR şi de suportul de carte în
forma literei V. Scanerul Atiz este prevăzut cu două camere Canon EOS 450D cu lentile de 35
mm. Lentilele EF 35 mm permit o focalizare mai mare şi sunt folosite în special pentru cărţile

7
Mai multe informaţii despre acest produs sunt disponibile pe site-ul http://diy.atiz.com/.

1100
în format A3 sau A2. Scanerul poate fi folosit pentru toate tipurile de cărţi, indiferent de
dimensiune, grosime sau tipul de legătură. În plus, este ideal pentru scanarea şi prelucrarea
cărţilor vechi care necesită o atenţie aparte.
Cea de-a doua etapă presupune transformarea imaginilor scanate în text editabil.
Pentru recunoaşterea optică a caracterelor din imaginile scanate şi pentru procesarea de text a
fost achiziţionat ABBYY FineReader Engine, care înglobează atât sistemul de recunoaştere
optică a caracterelor (OCR), cât şi recunoaşterea inteligentă a caracterelor (ICR),
recunoaşterea mărcii optice (OMR), recunoaşterea codurilor de bare (OBR), procesare de
imagini şi conversia în format .pdf. Acest program permite convertirea rapidă şi cu acurateţe a
documentelor scanate, a fişierelor în format .pdf sau a documentelor în format imagine într-o
varietate de formate Office în care se pot realiza căutări şi care sunt uşor de editat.
Toate aceste echipamente şi programe facilitează o prelucrare informatică de mare
acurateţe a materialului lexicografic avut în vedere.
Cel de-al treilea pas a presupus realizarea unei interfeţe de validare care să permită
verificarea corectitudinii parsării şi validarea intrărilor. Aşadar, dicţionarele scanate sunt
introduse într-o bază de date şi, după parsare, sunt validate de către lexicografi. Interfaţa de
validare permite vizualizarea fiecărei pagini de dicţionar în parte. Pentru fiecare dicţionar este
afişată pagina-titlu, iar lexicograful poate insera toate informaţiile despre dicţionar (autor,
editura etc.). În baza de date dicţionarele sunt identificate după sigla din bibliografia DLR.
Lexicografii validează fiecare pagină, iar în cazurile în care parsarea s-a realizat cu
erori, pagina respectivă este validată doar parţial, urmând a fi reprelucrată şi trimisă din nou
spre validare.
Paginile validate corect au toate intrările recunoscute, aşa cum se poate observa şi în
imaginea următoare.

1101
 În această etapă fiecare dicţionar trebuie tratat separat întrucât există caracteristici
specifice în ceea ce priveşte formatul cuvântului-titlu, felul în care autorul dicţionarului a
delimitat fiecare intrare în parte, care este ordinea informaţiilor în cadrul intrării, cum sunt
prezentate definiţiile etc. Dificultăţile întâmpinate în această fază sunt determinate şi de
cantitatea mare de material care trebuie să fie tratat din punct de vedere informatic – parsat şi
aliniat (cca 100 de dicţionare / aproximativ 150.000 de pagini de dicţionar), dar mai ales de
situaţia dicţionarelor scrise în alfabet chirilic sau în alfabet de tranziţie.
În cazul dicţionarelor în alfabet chirilic şi a celor în alfabet de tranziţie s-a optat pentru
introducerea manuală de către lexicografi, a cuvintelor-titlu, în interfaţa de validare. Aceasta
s-a datorat erorilor de recunoaştere automată a caracterelor, întrucât nu există încă un program
de OCR-izare pentru texte vechi româneşti. Dat fiind faptul că grafia chirilică românească
este destul de diferită pentru texte din epoci şi surse variate, este practic imposibil, pentru
moment, să se recunoască automat un text vechi românesc. De aceea s-a renunţat la
recunoaşterea automată a textului din dicţionarele de acest tip, optându-se pentru o validare
manuală făcută de lexicografi, care, practic, au ataşat o „etichetă” cu transcrierea în alfabet
latin a cuvintelor-titlu. În plus, dicţionarele vechi vor fi aliniate la nivel de imagine şi nu de
text, fiind afişată în format imagine doar porţiunea aferentă cuvântului căutat.
Ultima etapă din acest proiect vizează alinierea la nivel de intrare şi, parţial, la nivel de
sens a informaţiei din dicţionarele vizate.
La sfârşitul proiectului, ne dorim să oferim utilizatorului posibilitatea de a vizualiza,
pentru un anumit cuvânt, toate intrările corespunzătoare din cele 100 de dicţionare, într-o
structură de tipul celei prezentate mai jos.

De asemenea, pentru alinierea parţială la nivel de sens, corelaţiile vor fi făcute în

funcţie de definiţiile din DLR, folosindu-se astfel rezultatele din proiectul eDTLR.

1102
 Prin acest proiect se are în vedere, aşadar, obţinerea unor rezultate care vor permite
ulterior dezvoltarea de aplicaţii de anvergură privind dezambiguizarea semantică a cuvintelor,
selecţii de tipuri de intrări în vederea elaborării de noi dicţionare specializate (tematice,
etimologice etc.), corelarea cu alte resurse lingvistice ori multimedia, ceea ce ar aduce
lexicografia românească la un nivel comparabil cu lexicografia europeană sau chiar mondială.
CLRE reprezintă, astfel, şi un punct de plecare pentru cercetări viitoare, cu precădere în
domeniile interdisciplinare.
În lexicografia românească actuală se pot observa câteva tendinţe care, în general,
implică activităţi interdisciplinare şi care pot fi grupate astfel:
– se continuă realizarea (cu termen neprecizat) a unor ediţii „clasice” (v. continuarea
DLR, reeditarea DEX etc.);
– se lucrează (deocamdată nesistematic) la realizarea unor corpusuri de texte pentru
limba română;
– se realizează corpusuri lexicografice (vezi proiectul CLRE);
– a început utilizarea sistemelor de scriere de dicţionare.

Concluzii
Rezultate ale unor demersuri interdisciplinare, versiunea informatizată a Dicţionarului
Academiei (eDTLR) şi corpusul lexicografic românesc esenţial (CLRE) vor facilita accesul
specialiştilor la nişte instrumente de lucru indispensabile, mult timp aşteptate, foarte utile
pentru studiul limbii române.

Bibliografie

OED = Oxford English Dictionary – http://www.oed.com/.

DWB = Deutsches Wörterbuch “der Grimm” – http://germazope.uni-
trier.de/Projects/DWB.
TLFI = Le Trésor de la Langue Française Informatisé – http://atilf.atilf.fr/
TLIO = Tesoro della lingua italiana delle origini – http://tlio.ovi.cnr.it/TLIO/index2.html

Atkins, B.T.S.; Rundell, M. 2008: The Oxford Guide to Practical Lexicography.

Oxford, Oxford University Press.
Clim, Dănilă et alii 2008: Marius Clim, Elena Dănilă, Gabriela Haja, Premise ale
informatizării cercetării lexicografice academice româneşti în volumul Limba română.
Dinamica limbii, dinamica interpretării, Editura Universităţii din Bucureşti, p. 585 – 591.
Cristea, Răschip et alii 2007: Dan Cristea, Marius Răschip, Corina Forăscu, Gabriela
Haja, Cristina Florescu, Bogdan Aldea, Elena Dănilă, The Digital Form of the Thesaurus
Dictionary of the Romanian Language, în vol. Advances in Spoken Language Technology
(editors Corneliu Burileanu, Horia-Nicolai Teodorescu), Bucureşti, Editura Academiei
Române, p. 195-206.
Dănilă 2010a: Elena Dănilă, eDTLR – base de données et instrument pour la recherche
lexicographique roumaine, in „Philologica Jassyensia”, An VI, Nr. 1 (11), 2010, p. 37–46.
Dănilă 2010b: Elena Dănilă, Despre necesitatea realizării unui corpus lexicografic
românesc esenţial, în „Philologica Jassyensia”, An VI, Nr. 2 (12), 2010, p. 41-50.

1103
 Haja, Dănilă et alii 2005: Gabriela Haja, Elena Dănilă, Corina Forăscu, Bogdan-Mihai
Aldea, Dicţionarul limbii române (DLR) în format electronic. Studii privind achiziţionarea,
Iaşi, Editura Alfa, publicat şi electronic pe www.consilr.info.uaic.ro.
Tamba Dănilă, Clim et alii 2012: Elena Tamba Dănilă, Marius-Radu Clim, Mădălin
Pătraşcu, Ana Catană-Spenchiu, The Evolution of the Romanian Digitalized Lexicography.
The Essential Romanian Lexicographic Corpus, in Proceedings of the 15 th EURALEX
International Congress, 7-11 august 2012, Oslo, eds. Ruth Vatvedt Fjeld, Julie Matilde
Torjusen, Press Reprosentrales, UiO, p. 225, in extenso (pe suport electronic) p. 1014-1017.

1104
ÎNTRE BIBLIA DE LA BUCUREŞTI (1688) ŞI REVIZIA DIN 1795 A LUI
SAMUIL MICU. PROBLEME DE TRADUCERE
“Biblia de la Bucuresti” (1688) and the 1795 Revision by Samuil Micu.
Translation Issues
Scientific Researcher Dr. Ana CATANĂ-SPENCHIU
„Alexandru Ioan Cuza” University of Iaşi

Abstract
This paper has an applied character and accounts for a comparative approach of the Bible from
Bucharest (1688) and the Bible from Blaj (1795), constantly related to the Greek source-texts, Septuaginta
Frankfurt (1597) and Septuaginta Franeker (1709). The comparison aims at an overview of translation
phenomena, starting with Ms. 45, Ms. 4389, and going through the consecutive translations and revisions that
preceded the modern editions of the XXIth century. The differences in translation that have been recorded
represent the main basis for the reflections on translation issues, as well as the common solutions in translation,
which I consider necessary in illustrating the translation phenomenon, although the latter have contributed in a
lesser degree to my overall argumentation. The paper underlines the common solutions, as well as the different
ones for each context, as they are of great importance in identifying the type of relation, be it translation, or
revision, which take place at language levels. The main research objective of our study of the Blaj Bible are: to
provide information regarding the translation methods used by Samuil Micu and to designate the main and the
secondary source-texts for the translation.

Keywords: Bible, translation, Samuil Micu, notes, translation technics, Bucharest Bible, Blaj Bible,
Romanian Biblical Tradition.

1. Note introductive
Urmărind contextele creării operelor şi consecinţele pe care acestea le-au produs în
evoluţia literaturii, Perpessicius, în antologia Scriitori români dedicată tradiţiei culturale
româneşti, afirma cu privire la aceste texte biblice: „o lectură comparativă a celor două
Biblii de la 1688 şi de la 1795, apleacă cumpăna în favoarea celei de a doua” (Perpessicius,
1986: 71). Tot în această lucrare criticul literar se oprea asupra unui verset din Ecleziast
afirmând că: „Biblia de la 1688 zice: «Neam merge şi neam vine şi pământul în veac stă.»
Biblia de la Blaj din 1795 zice: «Neam trece şi neam vine şi pământul în veac stă» prin care
Samuil Micu păstrează „din vechea tălmăcire nedeterminarea arhaică a substantivului”, şi
înlocuieşte „un singur şi superior instinct pe merge cu mult mai sugestivul trece”
(Perpessicius, 1986: 72). Perpessicius dovedeşte în acelaşi context prin referinţa făcută la
motivul literar „vreme trece, vreme vine” din Glossa eminesciană că Samuil Micu „n-a dat
greş”, ci a avut o „intuiţie lexicală şi morfologică şi artistică” în alegerea echivalentului
lexical potrivit (Perpessicius, 1986: 72).
În lucrările de specialitate este cunoscut faptul că Samuil Micu revizuieşte prima
ediţie integrală a Bibliei în limba română, realizând însă, în acelaşi timp, şi o retraducere
pornind de la textul grecesc în ediţia Septuagintei Franeker1 şi nu textul latinesc al Vulgatei,

1
Ioan Chindriş în amplul studiu introductiv intitulat Secolele Bibliei de la Blaj şi Eugen Pavel în cel de-al doilea
studiu intitulat Un monument de limbă literară: Biblia lui Samuil Micu care prefaţează ediţia jubiliară a Bibliei
de la Blaj prezintă textul Septuagintei Franeker ca fiind sursa B1795. Cercetătorii menţionaţi susţin provenienţa
aceastei ediţii greceşti din fondul vechi de carte al călugărilor basilitani al Bibliotecii din Blaj.

1105
textul oficial al tradiţiei catolice. Deşi aparţinea unui unit, textul de la Blaj va fi utilizat
pentru ediţiile ulterioare ale Bibliei: ediţia realizată în 1819 la Sankt Petersburg, ediţia
realizată de episcopul Filotei al Buzăului în 1854-1856, ediţia de la Sibiu realizată de
mitropolitul Andrei Şaguna, şi chiar ediţia din 1914, care reproducea de asemenea Biblia de
la Blaj, însă supusă unei revizuiri masive.
Îmi propun ca, printr-un studiu comparativ, să argumentez strategiile de traducere
pentru care au optat traducătorii celor două texte biblice şi să punctez prin raportare la
textele-sursă greceşti modalităţile prin care aceştia au reuşit să rezolve situaţiile dificile de
traducere. Pentru a aborda în mod corect problemele de traducere ale textului biblic voi avea
în vedere mai ales nivelul lexical, întrucât acesta este mai afectat în procesul traducerii şi
suferă, în acelaşi timp, modificări mai importante. Astfel, voi realiza o prezentare sintetică a
celor mai importante mecanisme de traducere identificate prin comparaţia celor două texte
biblice, şi anume: glosarea şi calchierea.Varietatea problemelor de traducere şi numărul
covârşitor de fenomene care merită a fi discutate impune alegerea spre analiză a celor mai
relevante fenomene şi situaţii de traducere întâlnite.
Lucrarea constituie o abordare comparativă a traducerii textelor Bibliei de la
Bucureşti (1688) şi Bibliei de la Blaj (1795), cu raportare permanentă la textele-sursă
greceşti, Septuaginta Frankfurt (1597) şi Septuaginta Franeker (1709). Comparaţia vizează
o abordare a fenomenelor de traducere începând cu Ms. 45, Ms. 4389, trecând prin
traducerile şi revizuirile consecutive până la ediţiile moderne din secolul al XXI-lea. La
fundamentul consideraţiilor făcute asupra problemelor de traducere semnalate au stat, în cea
mai mare parte, diferenţele de traducere inventariate, precum şi, în număr mai redus,
soluţiile de traducere comune pe care le-am considerat necesare pentru ilustrarea
fenomenului traductologic. Am investigat măsura în care cele mai dificile situaţii de
traducere au fost soluţionate în mod asemănător sau în mod diferit de traducătorul ardelean,
fie printr-o echivalare prin calc lingvistic, fie prin fenomenul lexical al împrumutului sau
parafrazare.
Corpusul de texte valorificat pentru documentare, comparaţie şi sublinierea unor
opţiuni de traducere este reprezentat de: Septuaginta în ediţia realizată de Lambert Bos în
1709 (SEPT. FRANEK.) şi Septuaginta în ediţia realizată la Veneţia în 1687 (SEPT. VEN.),
Septuaginta în ediţia Frankfurt din 1597 (FRANKF.), Septuaginta în ediţia realizată de
Alfred Rahlfs (SEPT. RAHLFS.), Vulgata Clementina în ediţia din 1929 (VULG.),
manuscrisul 45 (Ms. 45) şi manuscrisul 4389 (Ms. 4389)2, Biblia de la Bucureşti (B1688)3,
Biblia de la Blaj4 (B1795), Vulgata de la Blaj din 1760-1761 (VULG. 1760-1761), ediţia de

2
Textele celor două manuscrise (MS. 45, MS. 4389) le-am preluat din ediţia Monumenta linguae
Dacoromanorum a Bibliei de la Bucureşti (B1688).
3
Pentru textul biblic din 1688 am utilizat ediţia Monumenta linguae Dacoromanorum, precum şi Biblia 1688,
ediţie stabilită şi îngrijită de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, vol. I, întocmit de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu,
Alexandru Gafton, Laura Manea, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001; volumul al II-lea,
întocmit de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Alexandru Gafton, Laura Manea, N. A. Ursu, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002.
4
Am valorificat următoarea ediţie a Bibliei de la Blaj (1795): Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii
Vechi şi a ceii Noao, care s-au tălmăcit de pre limba elinească pre înţălesul limbii româneşti (...), Blaj, 1795.
Biblia de la Blaj (1795), Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian Mureşan, mitropolitul Bisericii Unite,
coordonatorul ediţiei Ioan Chindriş, Roma, 2000.

1106
la Sankt Petersburg din 1819 (B1819)5, ediţia realizată de Andrei Şaguna în 1856-1858
(B1856)6, Noul Testament de la Bălgrad (1648) (NTB1648)7, Tetraevanghelul tipărit de
Coresi (1560) (B1560)8, ediţia sinodală din 1914 (B1914)9 şi alte ediţii moderne ale
textului sacru în limba română, precum Biblia realizată de Bartolomeu Anania (ANANIA)
şi Septuaginta în ediţia Polirom, din 2004 (SEPT. NEC.), pe care le-am utilizat pentru
clarificarea sau sublinierea unor aspecte lingvistice.

2. Observaţii filologice asupra unor texte biblice cercetate

Biblia de la Bucureşti (1688), prima traducere integrală în limba română a Sfintei
Scripturi, a dominat spaţiul lingvistic românesc timp de 107 ani, până la apariţia Bibliei
tălmăcite de Samuil Micu, tipărită la Blaj, în 1795. Două sunt motivele care îl determină pe
Samuil Micu să se apuce de o astfel de „îndeletnicire” impresionantă: pe de o parte,
conştientizarea prezenţei cât mai rare în circulaţie a Bibliei de la 1688, iar pe de altă parte, „o
foarte întunecată şi încurcată aşezare şi întocmire a graiului românesc” (Cătră cetitoriu).
Plecând în demersul său de la exemplul pe care îl oferea Biblia de la Bucureşti, Samuil Micu
revizuieşte prima ediţie integrală a Bibliei în limba română, realizând însă, în acelaşi timp, şi
o nouă versiune, pornind de la textul grecesc al Septuagintei în ediţia Franeker şi nu textul
latinesc al Vulgatei, textul oficial al tradiţiei catolice. În spaţiul cultural al Blajului din secolul
al XVIII-lea apar două ediţii ale Sfintei Scripturi care urmează, în mod surprinzător, două
canoane diferite, şi anume: pe cel al textului latin, reprezentat de Vulgata de la Blaj (1760-
1761), şi pe cel septuagintal, reprezentat de Biblia de la Blaj (1795). Acest fapt este de mare
importanţă, dacă subliniem faptul că tradiţia biblică românească10 are drept texte de referinţă
pe de o parte, Biblia cantacuzinească din 1688, iar pe de altă parte, traducerea din 1795,
realizată de către cărturarul unit, după o ediţie grecească a Septuagintei, apărută la Franeker în
1709. Astfel, Samuil Micu, prin alegerea unui text grecesc protestant drept sursă pentru
traducerea sa, a continuat tradiţia începută de Spătarul Milescu, care a tradus după
Septuaginta în ediţia Frankfurt11 din 1597, o ediţie protestantă a tradiţiei aldine. Ediţia Bibliei
de la Franeker12, realizată de elenistul olandez Lambert Bos în 1709, este ediţia-sursă a
5
Ttilul complet al textului este Bibliia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi şi ceii noao, cu cheltuiala
Rosieneştii Societăţi a Bibliei, în Sanktpetersburg, în tipografia lui Nic. Grecea, în anul 1819, august, 15 zile.
6
Titlul complet al textului este: Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii cei vechi şi cei noao, tipărită (...)
sub privegherea şi cu binecuvântarea excelenţei sale, prea sfinţitului Domn Andreiu, Baron de Şaguna, Sibiiu,
1856-1858.
7
Am utilizat ediţia: Noul Testament sau Împăcarea cu legea noao a lui Iisus Hristos Domnului nostru. Izvodit cu
mare socotinţă, den izvod grecescu şi slovenescu pre limbă rumânească..., Bălgrad, 1688 [ediţia modernă:
Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, 1988].
8
Tetraevanghelul tipărit de Coresi, Braşov 1560-1561 comparat Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti 1574,
Ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1963.
9
Titlul complet al textului este: Biblia adecă dumnezeeasca Scriptură a legii Vechi şi a Celei Nouă, tipărită în
zilele majestăţii sale Carol I, Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.
10
Vezi Eugen Munteanu, Tradiţia biblică românească. Coordonate, stadiu al cercetării, potenţial, în volumul
Receptarea Sfintei Scripturi: între filologie, hermeneutică şi traductologie, Lucrările Simpozionului Naţional
„Explorări în tradiţia biblică românească şi europeană”, Iaşi, 28-29 octombrie 2010, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2011, pp. 11-21.
11
Titlul complet: Th'" qeiva" Grafh'" Palaiva", dhladhV kaiV Neva" Diaqhvkh" a&pavnta – Divinae Scripturae
nempe Veteris ac Novi Testamenti omnia, Graece, a viro doctissimo recognita et emendata, variisque lectionibus
aucta et illustra, Frankofurti ad Moenum, apud Andreae Wecheli haeredes, 1597.
12
Titlul complet: H PALAIA DIAQHKH KATA TOUS EBDOMHKONTA. VETUS TESTAMENTUM EX
VERSIONE SEPTUAGINTA INERPRETUM. Secundum exemplar Vaticanum Romae editum, accuratissime

1107
traducerii lui Samuil Micu. Am reţinut pentru comparaţie câteva secvenţe din B1795 şi din
Vulgata tradusă în aceeaşi perioadă la Blaj din care rezultă unele diferenţe:

B1795, Sir.: 1:1-4: VULG. 1760-1761, Sir.: 1:1,2:

1. Toată înţelepciunea easte de la Domnul şi
cu El easte în veac.
2. Năsipul mărilor şi picăturile ploii şi zilele
veacului cine le va număra?
3. Înălţimea ceriului şi lăţimea pământului şi
adâncul şi înţălepciunea cine le va cerca?
4. Mai înainte de toate s-au zidit
înţălepciunea
şi înţăleagerea minţii din veac.
1. Toată înţelepciunea de la Domnul
Dumnezeu iaste şi cu El au fost pururea şi
iaste înainte de veac.
2. Năsipul mării şi picăturile ploii şi zilele
veacului cine le va număra? Naltul ceriului şi
latul pământului şi fundul adâncului cine
le-au măsurat?

Septuaginta realizată de Lambert Bos face trimitere la numeroase traduceri ale textului
biblic, fiind prevăzută cu o prefaţă. Un exemplar din această ediţie se află la Biblioteca
Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române, cotele B 6709 şi R 81820. Volumul include
două hărţi, dar şi imagini ale unor pasaje biblice, realizate de Franciscus Halma. Informaţii
inedite cu privire la sursele utilizate de către Samuil Micu în traducerea Bibliei din 1795 ne
sunt furnizate de către Ioan Chindriş şi Eugen Pavel13. Ediţia olandeză menţionată fusese
stabilită prin confruntarea variantelor din Codex Alexandrinus (A), Codex Vaticanus (B), care
datează din secolul al IV-lea, a versiunilor lui Aquila, Symmachos şi Theodotion, prin
comparaţii cu Tetrapla, preluate din Hexapla lui Origen, printr-o paralelă critică între Biblia
Complutensis, editată la Alcalá de Henares între 1514 şi 1517, Biblia Aldina, din 1518, de la
Veneţia, cu ediţia derivată, tipărită la Frankfurt în 1597, şi între Biblia Romana, apărută, sub
auspiciile lui Sixtus al V-lea, în 1587 (Pavel, 2007: 97). Eugen Pavel a recunoscut în corpul
Bibliei de la 1795 Psaltirea apărută la Blaj, în 1764 (reeditată în 1773, 1780 şi 1786) (Pavel,
2007: 119), o glosă din Cartea Leviţilor, 6: 31 precizează examinarea de către Samuil Micu a
unei surse slavone, identificată în ediţia din 1663 a Bibliei de la Ostrog, iar prezenţa în B1795
a Rugăciunii regelui Manase, inexistentă în ediţia Franeker sau în altă traducere românească,
trimite la textul Vulgatei din 1592 (retipărită în 1690) (Pavel, 2000: 6).
Există însă adnotări în B1795 care nu se regăsesc în aparatul paratextual al ediţiei
Franeker, note care fac trimitere la textul ebraic şi la textul latin al Vulgatei. Ar putea fi vorba
despre o ediţie poliglotă îngrijită de Gui-Michel le Jay, apărută la Paris, în 1645 sau texte de
tipul celor îngrijite de Brian Walton, la Londra, între 1653-1657. O notă redactată de către
Samuil Micu la cartea Iona, 4: 5 face trimitere la Parimiile preste an ale lui Dosoftei, din
1683 (Pavel, 2007: 101-104). Aparatul critic al Bibliei de la Blaj deţine un impresionant

denuo recognitum, una cum scholiis ejusdem editionis, variis manuscriptorum codicum veterumque
exemplarium lectionibus, nec non fragmentis versionum Aquilae, Symachi Theodothionis. Summa cura edidit
Lambertus Bos, L. Gr. in Acad. Franeq. Professor. Franequerae. Excudit Francisus Halma, Illustr. Frisiae Ord.
atque eorundem Academiae typogr. ordinar. MDCCIX.
13
Vezi Ioan Chindriş, Secolele Bibliei de la Blaj, text publicat pentru prima dată ca studiu introductiv la Biblia
de la Blaj (1795). Ediţie jubiliară, Roma, 2000, reluat apoi în volumul Crâmpeie din Şcoala Ardeleană, Editura
Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010, pp. 225-349. Vezi Eugen Pavel, Între filologie şi bibliofilie, Biblioteca
Apostrof, Cluj-Napoca, 2007.

1108
număr de note, introduceri la anumite grupuri de cărţi şi la fiecare carte în parte precum şi
rezumate ale capitolelor. În prima formă a manuscrisului Bibliei nu există introduceri ale
cărţilor biblice, însă în cea de a doua variantă utilizată pentru tipar, Samuil Micu redactează
scurte introduceri, care ar fi fost impuse de Ioan Bob, episcopul care va susţine financiar
tipărirea Bibliei din 1795. Episcopul însuşi va supraveghea verificarea Bibliei alături de
cărturarii blăjeni: Dimitrie Căian, Gherman Peterlaki şi Vasile Filipan, iar primului dintre
aceştia îi sunt atribuite rezumatele capitolelor biblice. În această privinţă, Niculina Iacob a
demonstrat în studiul Limba şi stilul Vulgatei de la Blaj faptul că cei care s-au ocupat de
întocmirea predosloviilor Bibliei de la Blaj (1795), printre care se afla şi Samuil Micu, s-au
inspirat din traducerea lui Aron, iar de multe ori le-au copiat (Iacob, 2007: 791). Samuil Micu
realizase pentru tipărire două studii introductive: Despre S. Scriptură şi un studiu introductiv
la Noul Testament. Cele două introduceri, din anumite motive, nu sunt incluse în varianta
tipărită, însă primul dintre aceste studii este inserat în formă scurtată şi cu modificări
consistente (Chindriş, 2010: 336-337). Traducătorii primelor texte biblice alegeau să îşi
expună prin intermediul elementelor paratextuale diferite informaţii considerate necesare
pentru înţelegerea de către cititor a textului, pentru interpretarea corectă a principiilor şi
opţiunilor de traducere utilizate. Astfel, se considera oportună precizarea, în precuvântările
textelor biblice, a surselor, a obiectivelor propuse, a metodelor, precum şi a stilului dorit.
Acesta este cazul tradiţiei textuale biblice româneşti din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea,
după cum se poate vedea şi în Biblia realizată la Blaj din 1795.14
Septuaginta Frankfurt din 1597 este textul grecesc care a stat la baza traducerii
Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu, alături de versiuni de control precum traducerea
slavonă a Bibliei, tipărită la Ostrog, în 1581, şi Vulgata latină. Manuscrisele 45 şi 4389
reprezintă texte premergătoare Bibliei de la Bucureşti. Ms. 45 conţine traducerea realizată
după Septuaginta a lui Nicolae Milescu, revizuită probabil de Dosoftei în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, iar Ms. 4389 este o traducere a Vechiului Testament după versiunile
slavonă şi latină, atribuită lui Daniil Andrean Panoneanul, realizată în aceeaşi perioadă
(Munteanu, 2008: 24). După cum argumenta Al. Andriescu, în lucrarea dedicată Bibliei de la
Bucureşti15, noul traducător al Ms. 4389 a valorificat constant textul înaintaşului său şi a
reuşit de multe ori să transpună textul biblic într-o formă mai clară (Andriescu, 1997: 119).
Septuaginta Frankfurt reproduce Vechiul Testament, în ediţia publicată de Aldus
Manutius la Veneţia, în 1518. Acest text a fost reimprimat la Strassburg în 1526 (ediţia lui
Johannes Lonicerus), la Bassel în 1545 (ed. Hervagiana), şi apoi tot la Bassel, în 1550 şi
1552, precum şi la Frankfurt am Main, în 1597. Cuprinsul Vechiului Testament este organizat
după criterii protestante, iar o serie de texte sunt aşezate în finalul ediţiei, fiind considerate de
către Martin Luther ca texte apocrife (cf. Cândea, 1979: 117-118). Redactată în scopuri mai
ales didactice, în această ediţie este inclus textul Despre raţiunea dominantă, care pe această
cale va intra în literatura noastră veche, fiind pentru prima oară tradus într-o ediţie oficială a
Bibliei (Cândea, 1963: 42-43). Pe lângă această principală sursă grecească, Nicolae Milescu şi
14
Segmentul de text prezentat cu privire la descrierea Bibliei de la Blaj, sursele Septuagintei în ediţiile Frankfurt
şi Franeker, au fost valorificate în articolul intitulat O iniţiativă interculturală excepţională a cărturarului unit
Samuil Micu: traducerea Bibliei de la Blaj (1795), în revista „Transilvania”, editată de Centrul Cultural
Interetnic Transilvania, sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu, nr. 4, 2012, pp. 62-63.
15
Al. Andriescu, Studii de filologie şi istorie literară, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997,
pp. 90-171.

1109
revizorii săi au utilizat pentru clarificarea unor situaţii de traducere singura versiune integrală
a Bibliei în limba slavonă, tipărită la Ostrog în Ucraina, în 1581, precum şi o ediţie de largă
circulaţie a Vulgatei latine, tipărită la Anvers de Cristophor Plantini (Munteanu, 2008a: 117).
Şerban Cantacuzino îşi va asuma responsabilitatea finanţării şi susţinerii tipăririi integrale a
Bibliei în limba română, iar fraţii Radu şi Şerban Greceanu sunt cei care vor revizui textul
Vechiului Testament tradus de Nicolae Milescu. 16
Manuscrisul 45 aflat la Biblioteca Filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române
conţine o importantă prefaţă redactată de un cărturar anonim, identificat de N. A. Ursu în
persoana lui Dosoftei. Aparatul paratextual reprezentat de acest „cuvânt înainte cătră cititori”
ne oferă informaţii preţioase cu privire la tehnica de lucru a lui Nicolae Milescu:
„Apoi aflând şi noi izvod grecescu, altul de ceale den Fangofort, dupre care au
scris şi Nicolae, am urmat aceluia pentru tocmirea soroacelor şi deplinirea cuvintelor
şi întăritura oxiilor den cât am putut; (...) pentru căci izvodul lui Nicolae pentru
degrabă scriindu-l n-au pus nici unile de aceastea, ci era pentru neîntocmirea lui foarte
cu greu a se înţeleage vorba tălmăcirei şi abaterea cuvintelor”.17
De asemenea, identificăm în această prefaţă şi sursele utilizate de Nicolae Milescu
pentru traduerea sa:
„Iară Nicolae, vrând să aducă şi el cartea aceasta den elinie la rumănie, nefiind
altă dată scoasă la rumănie, au socotit şi au ales un izvod carele-i mai ales decât toate
altele, tipărite în Frangofort şi ales foarte bine pre limba elinească, şi dedesupt cu
multe arătări şi cuvinte puse care le-au tălmăcit alţii (...) pe lângă izvodul acesta au
avut şi izvodul slovenescu şi leteneşte şi au avut şi alt izvodu latenescu, ce au fost scos
de curând den limba jidovească, adecă den izvod jidovăscu.”18
Este interesant de umărit cum, începând cu secolul al XVII-lea, prin traducerea Bibliei
în limba naţională, se va înlătura limba slavonă, limbă care a îmbrăcat tradiţia bisericească
ortodoxă până în acest secol şi care nu va sta la baza traducerilor biblice ulterioare.
Traducerea Noului Testament în limba română s-a făcut în comparaţie cu alte culturi
europene târziu, făcându-şi apariţia, mai întâi în Transilvania, ca rezultat al influenţei
calvinismului (Conţac, 2011: 27). Studiul lingvistic19 riguros întocmit de Alexandru Gafton
asupra textelor B1688 şi a NTB1648 a evidenţiat faptul că textul corespunzător al Bibliei
bucureştene reprezintă „versiune elaborată pe baza celei dintâi”. Pentru Noul Testament din
B1795, Samuil Micu a valorificat mai multe texte biblice anterioare dintre care menţionăm:
Noul Testament de la Bălgrad şi Tetraevanghelul lui Coresi (Pavel, 2007: 132). Analiza
comparativă a acestor texte a pus în evidenţă unele legături de filiaţie şi soluţiile de traducere
pe care cărturarul ardelean le-a preluat din textele anterioare. Am reţinut două exemple în
acestă secţiune pentru a evidenţia diferenţele între aceste texte:
16
Am utilizat aceste informaţii în articolul O iniţiativă interculturală excepţională a cărturarului unit Samuil
Micu: traducerea Bibliei de la Blaj (1795), în revista „Transilvania”, editată de Centrul Cultural Interetnic
Transilvania, sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu, nr. 4, 2012, pp. 63-64.
17
Biblia de la Bucureşti (1688), în seria Monumenta linguae Dacoromanorum, Pars I, Genesis (autorii
volumului: Alexandru Andriescu, Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Elsa Lüder, Paul Miron, Mircea Roşian,
Marietta Ujică), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1988, p. 159.
18
Ibidem, p. 157.
19
Relaţia dintre Noul Testament de la Bălgrad (1648) şi textul corespunzător din Biblia de la Bucureşti (1688),
în Biblia 1688, vol. al II-lea, întocmit de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Alexandru Gafton, Laura Manea, N. A.
Ursu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002, pp. LV-LXXXVI.

1110
B1795, Mt.: 9:16: T1560, Mt.: 9:16: B1648, Mt.: 9:16: B1688, Mt.: 9:16:
Şi nime nu pune ...cu pânză nenălbită ....veşmântul vechiu ...veşmântul vechiu
peatec nou (a) la cu peatec nou cu peatec nou
haină veachie,...
16. (a) Pănură
nenălbită.
B1795, Mt.: 11:20: T1560, Mt.: 11:20: B1648, Mt.: 11:20: B1688, Mt.: 11:20:
Atunci, au început ...începu Iisus a ...a defăima oraşăle ...a defăima oraşăle
Iisus a împuta (b) imputa cetăţilor...
cetăţilor,
n. A defăima cetăţile.

3. Glosele Bibliei de la Blaj (1795)20

Numărul gloselor în Biblia de la Blaj este semnificativ, fie că sunt alcătuite dintr-un
singur element sau din unităţi mai mari precum un întreg enunţ, acestea deţin un important
conţinut cultural şi lingvistic al epocii din care fac parte. Aparţinând meta-textului, cele 1631
de glose identificate în B1795, deşi nu sunt clasificate în mod evident, pot fi sistematizate prin
diferitele lor trimiteri, cât şi prin funcţia pe care o îndeplinesc pentru receptor. Cu toate că
deţinea opţiunea de a realiza o traducere simplă, fără implicarea unor astfel de elemente
paratextuale, cărturarul optează pentru glosare, una dintre tehnicile de traducere care asigurau
informarea potenţialilor cititori, dar şi furnizarea de repere pentru traducerile ulterioare. Am
realizat o clasificare a gloselor B1795 după conţinutul acestora şi după trimiterile către
diferitele surse-model utilizate de traducător, încercând să ofer câteva aspecte ale strategiilor
utilizate de Samuil Micu în traducerea B1795.

3.1. Tipuri de glose clasificate după conţinut

3.1.1. Glose explicative
Destinate cititorului, glosele explicative identificate în B1795 au un conţinut valoros
prin diversitatea de informaţii aduse, oferind posibilitatea de a avea o privire mai profundă
asupra fenomenului lingvistic, asupra procesului de traducere, asupra termenilor religioşi,
precum şi asupra elementelor constitutive ale ritualului creştin. O astfel de glosare permite
cititorului să înţeleagă cât mai clar anumite realităţi necunoscute. În contextul unor pasaje mai
puţin accesibile înţelegerii receptorului, glosele explicative pot avea funcţia de conectori în
fluxul lecturii, uşurând considerabil interpretarea textului biblic. Un alt obiectiv important
îndeplinit prin intermediul gloselor explicative îl constituie explicitarea unor termeni din
limbile de cultură. Aceste precizări sunt importante totodată pentru identificarea ponderii
termenilor de împrumut şi pentru înţelegerea fără echivoc al sensului de către cititorii textului
biblic. Unele cuvinte considerate necunoscute alături de referentul lor sunt explicate sau
comentate pentru a preciza echivalentul din spaţiul lingvistic românesc, evitând astfel, o
neînţelegere şi lărgind spaţiul de cunoaştere al receptorului. Într-un număr mult mai mare

20
Secţiunea dedicată gloselor Bibliei de la Blaj (1795 ) a fost valorificată într-o formă detaliată în articolul
Strategii traductive cu implicaţia glosării. Aplicaţie pe textul Bibliei de la Blaj (1795), aflat în curs de publicare
în revista „Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica”.

1111
decât celelalte glose, notele explicative deţin un conţinut informaţional diversificat, după cum
urmează:
–unităţi de măsură: in (b), n. (b) In era la jidovi o măsură (Iş., 29:40);
– pietre: stâlpi de parin (b), n. (b) Parin, piiatră din ostrovul Paros (Est., 1:6);
– plante: Pârga ariei (e), n. (e): Adecă: pârgă holdelor (Iş., 22:29); teascului (j), n. (j)
Adecă: a viilor (Iş., 22:29); ariot (a), n. (a) Adecă: verdeţuri (4Reg., 4:39); Acanul cel (a) din
Livan, n. (a): Un spin (4 Reg., 14:9);
– animale: berbeace (a), n. (a) Adecă, unul din berbecii cei doi, de capre care s-au zis
în stih 2. (Iş., 29:15); turmele celor tunsă (a), n. (a) Oilor (Ct., 4:2); colun (a), n. (a) Măgariu
sălbatec (Ier., 48:6); colunilor (j), n. (j) Asini sălbateci (Is., 32:14);
– alimente: havone (v), n. (v) Adecă: plăcinte (Ier., 44:19);
– vestimentaţie: chidare (b), n. (b) Acoperemânt capului, mitră. (Iş., 28:36);
– termeni religioşi: sfinţire (v), n. (v) Sfinţitoriu sau casă sfântă, lăcaş sfânt (Iş.,
25:8);
– explicitări ale unor nume proprii:
a) toponime: Ros (b), n. (b) Adecă: vârful muntelui (2 Reg., 15:32); (b) Arnonule, n.
(b) Arnonul easte o cetate (Is., 16:3);
b) antroponime: Şi au preste sine împărat pre îngerul adâncului, numele lui
jidoveaşte easte Avadon şi pe elinie, Apolion (a), n. (a) Adecă: cel ce piiarde (Apoc., 9:11);
– elemente ale ritualului religios: după turnarea lui (v), n. (v) După jertva cea de
dimineaţă, adecă, într-acel chip să se facă, să se jertvească şi al doilea miel, şi să se toarne
vin la el, cum s-au făcut şi cel ce s-au jertvit dimineaţa (Iş., 29:41);
– explicitări cu tematică biblică: n. (j): În ce stă pocăinţa cea adevărată ne învaţă,
că gândurile şi poftele ceale reale să le lepădăm (Is., 1:16); Şi au numit Dumnezeu tăriia (g)
ceriu, n. (g) Tărie să zice aerul, văzduhul, care easte de la pământ în sus cătră ceriu până la
apa cea deasupra, că Dumnezeu deasupra tăriei aceştiia au pus apa ca să stâmpere căldura
cea nesuferită a soarelui, şi aceasta easte apa cea mai presus de ceriuri, de carea să zice în
Psalm 148. 10 (Fc., 1:8);
– explicitări pentru clarificarea conţinutului: În Aviron celui întâiu născut al său
(b) şi l-au întemeiat, n. (b) Adecă: cu moartea lui Aviron (3 Reg., 16:34); Blagoslovit-ai (a)
pre Dumnezeu, n. (a) Adecă: hulit-ai (3 Reg., 21:10); şi întorcea (a), n. (a) Adecă: da dare (4
Reg., 3:4); din umărul (a) casii cel drept, n. (a) Adecă: partea sau unghiul (4 Reg., 11:11);
când împărăţea (v), n. (v) Adecă: au început a împărăţi (4 Reg., 11:21);
– explicitări de natură lingvistică: zi una (v), n. (v) În limba jidovească nu să zice
întâiu, întâie, în loc de a zice întâiu să zice unul, şi în loc de întâie să zice una, precum şi aici
ar trebui să zicem: zioa întâie (Fc., 1:5);

3.1.2. Glose completive

Strategia glosării împleteşte vocea textului-sursă cu cea a traducătorului eliminând
ambiguităţile şi aducând completări logicii textului. Alegem spre exemplificare următoarele
versete pentru a ilustra glosele completive: blăstămat (g) tu, n. (b) Să fii (Fc., 3:14); Şi acum
blăstămat (d) tu, n. (d) Vei fi (Fc., 4:11); Şi au început Noe (b), n. (b) A fi (Fc., 9:20); zic că
Nevrod (v), n. (v) Au fost (Fc., 10:9).

1112
 3.1.3. Glosele sinonimice
Glosele sinonimice ne permit observarea atât a nivelului lexical atins de limba română
la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cât şi a tehnicii de traducere atât de importantă la acest
nivel. Alegem câteva exmple dintre cele mai relevante: să purta (b) corabiia, n. (b) înota,
plutea (Fc., 7:18); să întărea (v), n. (v) Să înmulţea (Fc., 7:19); (b) duhul, n. (b) Vântul, aerul
(Eccl., 1:6); că migăială (g) rea, n. (g) Cuprindere, învăluială (Eccl., 1:13); şi am zidit turn
(b) în mijlocul, n. (b) Besearică, oltariu (Is., 5:2); pământean (b), n. (b) Moştean (Ier., 14:9).
Alte exemple de serii sinonimice sunt cele din contextele 41:29 din Cartea Facerii: îndestulare
(b), n. (b) Îndestulare, prisosinţă,ieftinătate, bucate destule (Fc., 41:29). În contextul 10:29
din Matei întâlnim pentru termenul as (e), nota (e) Asariu, asse sau fileariu (Mt., 10:29).
Filerul este o parte dintr-o coroană fiind cunoscut încă din secolul al XIII-lea. În privinţa
etimologiei, lexicografii sunt de acord cu etimologia maghiară „fillér”, din germanul „Heller”
(Şesan, 2002: 68). Glosa atrage atenţia prin cei trei termeni aleşi pentru a desemna „o monedă
cu valoare mică, ban, para”(cf. Glosar) şi anume: forma asariu, prezentă cu mici modificări şi
în B1688 (Au nu doao păsăreale să vând într-un asarion), forma asse, prezentă în textul
latinesc neschimbată (Nonne duo passares asse veneunt), iar fileariu apare atât într-o notă
marginală din Noul Testament de la Bălgrad (1648), precum cât şi în text.

3.1.4. Glose care conţin variante secundare de traducere

O categorie importantă de glose din cadrul aparatului paratextual al Bibliei de la Blaj
constă în variante secundare de traducere, redactate de traducătorul ardelean sau de revizorii
acestui text. Întrucât textul biblic implică un grad ridicat de dificulate în transpunerea
mesajului biblic, traducătorii fiind de multe ori condiţionaţi de limitele literalităţii şi de o
tradiţie textuală anterioară, glosarea rămâne pentru traducători şi revizori singura modalitate
de corectare, de exerciţiu traductologic, de completare, de exprimare a unor conţinuturi din
limba-sursă pe care limba-ţintă nu le permite. Acest tip de note traductologice, inventariate
într-un număr considerabil, sunt caracterizate de grade diferite de dificultate, evidenţiind în
special nevoia traducătorului de a suplini înţelesul versetului tradus şi nesiguranţa în
traducerea efectuată prin modificări efectuate la nivelul gramatical, lexical, al topicii etc.
Activitatea de traducere implică compararea şi consultarea, în cazul textelor studiate, a
altor versiuni biblice, în limba română sau în alte limbi de cultură, ceee ce a determinat
traducătorii să revină în multe cazuri asupra unor opţiuni anterioare. Variantele secundare de
traducere, reprezentate de un singur termen, grup de cuvinte şi chiar de un verset întreg, au o
importanţă majoră prin faptul că permit criticului de text biblic şi altor traducători ulteriori să
identifice sensuri şi noi posibilităţi de înţelegere a traducerii.
Scopul traducerii realizate de Samuil Micu nu a fost corectarea şi amendarea textului
Bibliei de la Bucureşti, ci acela de a realiza o nouă traducere care să reflecte stadiul de
evoluţie al limbii române din secolul al XVIII-lea şi care să se situeze în cadrul unei traduceri
fidele originalului grecesc. Prin aceste note, traducătorul ardelean a pus în lumină anumite
situaţii de traducere redate în mod neclar, din motive de topică sau chiar de sintaxă, care
impuneau mai multă precizie în vederea păstrării corectitudii şi a fidelităţii. Nivelul lexical al
acestor contexte de traducere pune în evidenţă contribuţii importante prin valorificarea de
către traducători a elementelor moştenite din latină şi a numeroase împrumuturi din limba
greacă.

1113
 Din dorinţa de a oferi mai multă precizie şi unele clarificări suplimentare, traducătorul
recurge la aceste forme secundare de traducere inserate în aparatul paratextual, care nu sunt
caracterizate de o modificare substanţială a formei, şi nici a sensului. Reţinem pentru această
categorie, sub aspect stilistic un exemplu din Înţelepciunea lui Iisus Sirah:
B1795, Sir.: 22:15: Ce e mai greu decât plumbul şi ce e altă numele lui, fără numai
nebun (a),
B1795, nota. (a): Nimic nu e mai greu decât plumbul, fără numai nebunul.
B1688: Ce va fi mai greu decât plumbul? Şi ce e numele lui fără numai nebun?
Sir.: 22:14: FRANKF., SEPT. FRANEK.: u&peVr movlibon tiv barunqhvsetai; kaiV tiv au*tw'/
o!noma a*ll’h# mwrov".
În situaţia de traducere prezentată sub Sir.: 22:15 din B1795 traducătorul a considerat
oportună o nuanţare, adaptând versetul din limba-sursă la structura şi expresivitatea limbii
române. Astfel, a fost inserată în paratext, o soluţie secundară de traducere, pe care
traducătorul nu a avut-o în vedere de la început. După cum se poate uşor observa, versetul
biblic citat a evoluat sub raport expresiv şi sintactic în mod considerabil, varianta din glosă
reprezentând o formă diferită sub aceste aspecte. Abordând versetul şi din punctul de vedere
al traducerii, am observat o transpunere literală în cazul celor două versete biblice româneşti,
în timp ce glosa din B1795, prin utilizarea negaţiei, se îndepărtează de o transpunere servilă,
dar fiind adaptată corespunzător limbii române pentru o înţelegere mai bună a acestui context
de către cititorii mai mult sau mai puţin avizaţi. Forma de viitor, indicativ, pasiv barunqhvsetai a
verbului baruvnw „to make heavy, to be made heavy”(cf. Taylor) a fost echivalată în mod
mecanic şi corespunzător în B1688: va fi mai greu, spre deosebire de traducerea cărturarului
unit, care a recurs pentru acelaşi verb la forma de prezent e mai greu, aspect identificat şi în
adnotare, conferind acestui verset simplitatea şi claritatea necesare pentru a fi repetat şi
memorat cu uşurinţă, precum proverbele.

3.1.3.2 Tipuri de glose clasificate după trimiterea la traduceri diferite şi la alţi

traducători ai Sfintei Scripturi

3.1.3.2.1.1 Glose care fac trimitere la B1688

Referirile la textul biblic de la 1688 sunt deosebit de numeroase în aparatul critic al
B1795, depăşind pentru Vechiul Testament numărul impresionant de 235. Cu un conţinut
variat, prezentând omisiuni, interpolări, variante secundare de traducere, termeni echivalenţi,
sinonime, acestea atestă valorificarea, în mare măsură, a ediţiei bucureştene. Samuil Micu a
plecat de la o bază lingvistică importantă prin consultarea textului de la 1688, glosele cu
trimitere la acest text fiind cele mai numeroase în comparaţie cu celelalte texte menţionate în
paratext, prezentând de cele mai multe ori formulări precum: „Bibliia cea veachie
românească are”, „În cea veachie nu să află”, „În cea veachie lipseaşte”. Din manuscrisele
sale, Samuil Micu a preferat să treacă pentru ediţia tipărită doar notele cu referire la B1688,
lăsând deoparte o mare parte dintre cele care fac trimitere la alte texte consultate. În mod
indirect, el punea astfel în evidenţă importanţa B1688 pentru traducerea sa (Chindriş, 2010:
329). Glosele redactate referitoare la B1688 semnalează anumite contexte aparent neclare sau
ilustrează tendinţa de înlocuire a termenilor consideraţi învechiţi în raport cu limba literară din
secolul său, după cum rezultă din exemplele următoare: ani cinci sute (v), n. (v) În Bibliia cea
1114
veachie românească easte: ani trei sute şi treizeci şi cinci (Fc., 11:11); Şi au trăit Nahor o
sută şeaptezeci şi noao de ani (e), n. (e) Bibliia cea veachie românească: şi au trăit Nahor
şaptezeci şi noao de ani (Fc., 11:24); şi au chemat numele Domnului (a), n. (a) Bibliia cea
rom. are: Domnului, Celui ce S-au arătat lui (Fc., 12 :8); Şi au luat (v) toată călărimea
Sodomei şi a Gomorei şi toate ce avea ei de mâncare, şi s-au dus, n. (v) (v) Bibli. român. are:
şi au luat muntele şi au prădat toată călărimea (Fc., 14:11).

3.1.3.2.1.2 Glose care fac trimitere la textul ebraic

În ceea ce priveşte trimiterile la textul ebraic am putut constata două tendinţe generale:
încercarea de a explicita unii termeni de origine ebraică: 13.(v) Neelasa e cuvânt jidovesc care
însămnează bucurie, săltare, şi consemnarea unor variante de traducere, precum cea
corespunzătoare versetului 2: 2 din Eccl.: 2. (a) În jidovie: nebuneşti? În letinie: râsul l-am.
Această sursă este prezentă şi în manuscrisul copiat pe curat al lui Samuil Micu (Chindriş,
2010: 329), iar Samuil Micu face în peste 40 de contexte o comparaţie cu textul ebraic, după
cum urmează: şi le-au adus la Adam să vază ce nume le va pune, şi tot sufletul viu ce l-au
numit Adam, acesta easte numele lui, n. (d) În jidovie stihul acesta aşea easte: şi după ce au
făcut Dumnezeu din pământ toate fierile pământului şi toate pasările ceriului, le-au adus la
Adam (Fc., 2:19); Acesta acum (dz), n. (dz) Jido.: de astă dată (Fc., 2:23); vina mea (j), n. (j)
Jidov.: fărădeleagea mea (Fc., 4:13).

3.1.3.2.1.3 Glose care fac trimiteri la textul latinesc

Adnotările identificate cu referire la textul Vulgatei nu sunt atât de numeroase,
prezentând, precum în celelalte tipuri de glose, variante secundare de traducere, lecţiuni ale
unor termeni de origine latină, sinonime. Referirile la textul latinesc al Vulgatei pe care le-am
identificat sunt următoarele: (a) Şi au pus cuvânt ca să treacă strigarea prin tot Israilul, de la
Virsavee până la Dan, ca să vină să facă fasec Domnului Dumnezeului lui Israil în Ierusalim,
n. (a) În cea letinească easte: şi au aşezat ca să trimită soli să strâge (2 Cr., 30: 5); (a)
Precum roao la seacere şi ploaia vara, aşea nu easte la cel fără de minte cinste, n. (a) În cea
letinească easte: Precum zăpada vara şi ploaia în vreamea săcerişului (Pild., 26:1); şi faptele
lor în mâna lui Dumnezeu, şi iubirea şi ura (a), nu easte om carele să le ştie, toate sânt
înaintea feaţii lor, n. (a) În cea letinească: şi tot nu ştie omul, de iubire au de ură easte
vreadnic (Eccl., 9:1).

3.1.3.2.1.4 Glose cu trimitere la textul grecesc

Dintr-un număr de peste 40 de glose care discută originalul grecesc, voi prezenta
succint anumite situaţii de traducere cu privire la termeni de această origine. Aceste adnotări
ne arată tehnica lui Samuil Micu de a căuta echivalentul românesc potrivit limbii şi realităţilor
româneşti. Prezentăm glosele din această categorie: domnii (b), n. (b) Grece.: Aceştia sânt
ighemonii, care cuvânt rumâneaşte-l putem zice povăţuitori, voivozi, domni, aşea şi mai jos
(Fc., 36:15); cumplit (a), n. (a) Grece.: scliros, latin.: durus, adecă vârtos, greu, aspru,
cumplit (Fc., 49:3); chip cioplit (a), n. (a) Grece.: să nu faci ţie idoli (Iş., 20:4).

1115
 3.1.3.2.1.5 Glose cu trimitere la un izvor slavon
Textul slavon la care se pare că a apelat Samuil Micu a fost identificat ca fiind ediţia
de la Moscova, din 1663, o retipărire a Bibliei de la OSTROG, din 1580-1581 (Pavel, 2010:
104). Redem aceste note: (a) Şi aceasta easte leagea berbeacului celui pentru păcat, Sfintele
Sfintelor sânt: n.(a) Toate alte limbi aici încep cap. 7, numai cea grecească nu: încă şi ruşii,
carii amintrilea urmează după cea grecească, aici pun cap. 7. (Lv., 6:31); i-l va slobozi în
pustie (a), n. (a) În cea veachie românească Biblie şi cea rusască easte: şi-l va lăsa în pustie,
şi va aduce ţapul preste sine fărădelegile în pământ neumblat (Lv., 16:10).

3.1.3.2.1.6 Glose cu trimitere la Parimiile preste an ale lui Dosoftei, Iaşi, 1683
O notă prezentă în Cartea Pildelor 16:4 face posibilă identificarea unui alt text
consultat de Samuil Micu pentru traducerea sa. Filologul ardelean apelase la Parimiile preste
an ale lui Dosoftei, apărute la Iaşi, în 1683: Frica Domnului easte învăţătură şi înţelepciune şi
începutul mărirei răspunde ei; şi mearge mărirea înaintea celor smeriţi (a), n. (a) În
Parimiiariul tipărit în Iaşi în anul 7191 [1683] şi în Trioadele tipărite în Ţara Românească,
să află şi stihurile aceastea: 5. La om easte voirea inimii; iară de la Domnul răspunsul limbii.
6. Cât eşti de mare, atâta te smereaşte; şi vei afla milă înaintea Domnului Dumnezeu (Pild.,
16:4).
Trei adnotări diferite, din contextele: 3 Reg., 17:22, Pild., 11:26 şi Iona 3:5, fac
trimitere, de asemenea, la acest text: Şi s-au făcut aşea (a), şi s-au întors sufletul pruncului
într-însul şi au strigat pruncul (b), n. (b) În Parimie easte: şi au strigat Ilie şi au auzit
Domnul glasul lui Ilie. n. (b) Într-acelaşi loc: au înviiat (3 Reg., 17:22); Cel ce ţine grâul să-l
lasă neamurilor, (a) iară binecuvântarea easte preste capul celui darnic, n. (a) În Parimie
easte: şi cel ce vinde grâul scump îl blastămă norodul (Pild., 11:26); Şi au zis Domnul cătră
Iona: „Foarte te-ai supărat tu (a)?, n. (a) În Parimie: şi au zis: „Foarte M-am scârbit Eu
până la moarte” (Iona, 3:5).

3.1.3.2.2 Glose care fac trimiteri la alţi traducători

Deosebit de consistente şi diversificate, glosele B1795 sunt destinate să elucideze
unele contexte obscure şi lacunare, să dezambiguizeze anumite elemente echivoce, să
lămurească situaţii de traducere cu un grad mai ridicat de dificultate prin trimiterea la
textele-sursă. Iată unele exemple:
– trimiteri la traducerea Sfântului Ioan Gură de Aur: Şi s-au deşchis ochii (a)
amânduror, şi au cunoscut că era goli, si au cusut frunze de smochin, şi şi-au făcut
acoperemânturi împregiurul trupului, n. (a) Nu de ochii cei trupeşti, ci de priceaperea minţii,
Sfântul Ioan Gură de Aur (Fc., 3: 7);
– trimiteri la traducerea Sfântului Ieronim: Că eu moriu fără de feciori, şi feciorul
slujnicii meale, Masec, acesta Damasc Eliezer (a), n. (a) Adecă: eu fără de prunci voiu muri,
şi fiiul purtătoriului de grijă a căsii meale, carele împarte bucate la casnicii miei şi să
cheamă Damaschin Eliezer, acesta va fi moştean după mine. S. Ieronim (Fc., 15 :2);
– trimiteri la traducerea Sfântului Augustin: Pentru că sufletul fieştecărui trup
sângele lui easte (v), n. (v) Adecă, duhul cel vieţuitoriu în sânge easte. Sau precum Sfântul
Augustin zice: viiaţa această vremealnică mai vârtos cu sânge să ţine în trup (Lv., 17:11);

1116
 – trimiteri la Sfântul Chiril: întru care mă voiu arăta Eu ţie acolo (a), n. (a) S. Chiril
Alexand.: întru care Mă voiu cunoaşte ţie de acolo Dumnezeu (Iş., 30:6);
– trimiteri la tălmăcirea lui Eusevie: ); Şi va fi primpregiurul lui, de unde avea
nădeajde de ajutoriu, întru carii au nădăjduit, aceia cu timpine şi cu alăute vor da războiu
asupra lui din schimbare (d), n. (d) Eusevie tâlcuiaşte cuvântul acesta din schimbare, cum că
din priiatini să vor face vrăjmaşi, ca cum ar zice: să vor muta, să vor schimba, şi din priiatini
să vor face vrăjmaşi (Is., 30:32).

3.1.3.2.3 Tipuri de glose care fac trimitere la texte biblice multiple

Iată unele exemple din această categorie: Şi au trăit Ever, după ce au născut pre
Falec, ani doao sute (d) şi şeaptezeci, n. (d) În Bibliia cea veachie românească şi grece. de la
Alexandriia easte: ani trei sute şi şaptezeci (Fc., 1:17); fiii lui Dedan au fost (a): Asuriim şi
Latusiim şi Laomim, n. (a) Alex.; Bibl. româ. are: Au fost Raguil şi Nandeil [Navdeil] şi
Asuriim (Fc., 25:3).

3.1.3.2.4 Glose care fac trimitere la traduceri variate fără precizarea autorului
Un număr important de glose fac trimitere la alte traduceri, care însă nu menţionează
autorul care le-a semnat sau titlul traducerii. Prin aceste trimiteri, traducătorul B1795 atrage
atenţia asupra unor contexte dificile, sugerând astfel şi consultarea altor traduceri. Prezentăm
exemplele identificate: (g) cu urgiia şi cu iuţimea, n. (g) În unele nu să află: cu urgiia şi cu
iuţimea; şi: (Iez., 5:15); (d) Şi voiu da stârvurile fiilor lui Israel, n. (d) În unele bibl.,
aceastea nu să află: şi voiu da stârvurile fiilor lui Israil înaintea feaţii idolilor lor înaintea
feaţii idolilor lor (Iez., 6:5).

3.1.3.3 Glose orientative

Un număr mai mic de glose conţin informaţii formale privind orientarea cititorului în
textul biblic, omiterea sau interpolarea unor segmente de text din alte texte biblice şi
structurarea unor versete. Prezentăm un exemplu care face parte din această categorie de
glose: Acest psalm deosebi easte scris de David şi afară de numărul celor 150 de psalmi,
când sângur s-au bătut cu Goliiat. Şi în besearică nu să ceteaşte, numai deosebi îl cetim, şi la
sfârşitul lui zicem: Slava (Ps., 151).

4. Calcul şi împrumutul lingvistic

În cartea Numeri, precum în celelalte texte biblice ale Vechiului Testament analizate
comparativ în această secţiune, există numeroase dificultăţi de traducere, având cauze variate:
confuzia unor termeni din textul-sursă grecesc, neînţelegerea unor fragmente, influenţa unor
modele alternative etc. Compararea textului din B1795 cu cel din B1688, raportarea acestora
la textele-sursă greceşti, Septuaginta în ediţia de la Frankfurt şi de la Franeker, identificarea
diferenţelor formale dintre acestea şi, totodată, comparaţia cu ediţiile succesive ulterioare
permit sublinirea unor diferenţe de traducere, identificarea unor segmente omise sau adăugate
şi inventarierea modalităţilor diferite de transpunere.
Un prim exemplu analizat este cel din cartea Numeri, 15:36/38. Compararea versetului
din B1688 („Grăiaşte fiilor lui Israíl şi vei zice cătră ei şi să-ş facă loru sângifu pre
árepile hainelor lor, întru neamurile lor, şi veţi pune pre sângifurile áripilor împletitură

1117
vânătă şi va fi voao la sângifuri) cu cel din B1795 („Grăiaşte fiilor lui Israil şi zi cătră ei să-
şi facă fimbrii pre marginile hainelor sale întru neamurile sale, şi preste fimbriile
marginilor să puie împletitura vânătă.) arată opţiuni de traducere diferite care transpun
versetele textelor-sursă greceşti: lavlhson toi'" ui&oi'" Israhl, kaiV e*rei'" prov" au*touV" kaiV poihsavtwsan
e&aoutoi'" kravspeda e*piV taV ptepuvgia tw'n i&mativw'n ai*" tav" geneaV" au*tw'n kaiV e*piqhvsete e*piV taV
kravspeda tw'n pterugivwn klw'sma u&akinqinon (FRANKF., SEPT. FRANEK.). Termenul grecesc care
pune probleme de traducere este pterugivwn care are sensurile de „aile”, „frange d’un vêtement”,
„appendice en forme d’aile” (Bailly, s.v. ptevrux). Sensul pe care l-a avut în vedere traducătorul
român este de „pan d’un habit” atunci când a atribuit cuvântului românesc aripă sensul de
„poală”, preluat şi de revizorii bucureşteni în B1688 (MLD, Numerii: 28-29). Dar, în B1795,
Samuil Micu a recurs la termenul margine, cu sensul de „margine de haină”, iar în Ms. 4389
traducătorul a decis pentru forma poală, mai adecvat acestui context. În textele biblice din
secolul al XIX-lea (B1865; 1856) am constatat preluarea opţiunii de traducere din textul lui
Samuil Micu: ca să-şi facă fimbrii lu marginele vestimentele sale, prin toate generaţiunile lor
(B1865); să facă fimbrii pre marginile hainelor sale pentru neamurile sale, şi preste fimbriile
marginilor să pue împletitură vânătă (B1856). Chiar şi în următorul secol, în B1914, se
păstrează această soluţie de traducere din B1795: Să-şi facă ciucuri pe marginile hainelor sale
întru neamurile sale, şi preste ciucurii marginilor să fie împletitură vânătă. Ediţiile moderne
alese pentru comparaţie propun substantivul poala < din v. sl. pola (DLR, s.v.), după cum
poate fi observat în contextele corespunzăroare: ciucuri la poalele hainelor (ANANIA);
ciucuri la poalele hainelor (NEC). Tot în acest verset, comparaţia evidenţiază două opţiuni
diferite la nivelul textelor B1688 şi B1795. Astfel, apar paralel în textele menţionate
următoarele forme: sângifu (B1688), fimbrii (B1795, B1865, 1856), ciucuri (B1914,
ANANIA, NEC), desemnând „ciucuri la poalele hainelor, cordoane împletite, având noduri şi
terminate cu un ciucure, de la colţurile veşmintelor de rugăciune” (NEC, nota 15:38, p. 472).
Termenul grecesc care stă la baza acestor transpuneri kravs peda (FRANKF., SEPT.
FRANEK.) care are sensul de „the edge, border, margin, bem of a thing” (Liddell-Scott, s.v.
kravspedon ). Substantivul neutru identificat în B1688 sângif (< tc. sincef, cf. Tiktin, s.v.) are
sensurile de „Einfassung, Bordüre, an Kleidern”, fiind echivalat în B1795 de Samuil Micu
prin substantivul feminin fimbrie (<lat. fimbria) cu sensul de „fire (de lână, de aur etc.) care
atârnă în şir la marginea unei stofe şi a unui veşmânt, ca podoabă, spec. (şi azi, în Mold.) ca
ornament la marginea de jos a traistei ciobăneşti TDRG. (...) Frěmbiě = fimbria. ANON.
Franse. LB. Aurul dă raze, frâmbii...DOSOFTEIU, P.S. 150. Brâul fără frânghi. N. COSTIN
(...)” (cf. DA). Ediţiile moderne se decid în această privinţă asupra substantivului masculin
ciucure (B1914, ANANIA, NEC).
Un alt caz sugestiv pentru a vedea o opţiune de traducere comună rezultată în urma
calchierii în B1688 şi B1795 şi, totodată, modul cum aceasta a fost receptată de ediţiile
româneşti ulterioare ale Sfintei Scripturi este contextul 23:3/4 din cartea Numeri. Fără a
prezenta diferenţe, textele greceşti redau acest verset după cum urmează: kaiV Balaam e*poreuvqh
e*perwth'sai toVn qeoVn kaiV e*poreuvqh eu*qei'an (SEPT. VEN., 23:3; SEPT. FRANEK., 23:4).
Dificultăţile de traducere au fost întâmpinate de cei doi traducători în cazul segmentului
e*poreuvqh eu*qei'an , care a fost tradus în mod identic, prin procedeul calchierii, în textele
biblice româneşti, după cum poate fi uşor observat: Iară Valaam au mers să întreabe pre

1118
Dumnezeu, şi au mers dirept (B1795, 23:4); Şi mearsă dirept şi să arătă Dumnezău lui
Varláam (B1688, 23:3). Verbul grecesc e*poreuvqh este însoţit în acest context de adjectivul
eu*qei'an „straightaway, immidiate, straight, direct” (Taylor, s.v. eu*quv", -ei'a ), „straightway,
forthwith” (Taylor, s.v. eu*quv"). Termenul dirept cu sensul de „imediat, acum” a rezultat în
urma calchierii sensului adverbului grecesc menţionat anterior. Ediţiile moderne traduc în
mod unitar acest termen, menţionând, pe alocuri, sensul adverbului grecesc. Astfel, pentru
această situaţie Septuaginta în ediţia NEC şi traducerea făcută de Bartolomeu Anania propun
soluţia comună: şi s-a dus de-a dreptul (ANANIA, NEC). Ultimul dintre traducătorii
menţionaţi, ataşează acestui context traductiv o glosă care prezintă opţiunea de traducere din
textul ebraic şi sensul cuvântului grecesc, indicând, în acelaşi timp, dificultatea de traducere
întâmpinată în transpunerea acestuia în limba română: Sensul exact „fără abatere”, „fără să
aibă îndoieli”, „fără nici o şovăire lăuntrică”. În versiunea ebraică „s-a dus într-un loc
înalt” sau „pe un munte golaş”(ANANIA, Numerii, 23:4, nota a).
Caracterul neunitar sub aspectul soluţiilor de traducere propuse în cele două texte
biblice studiate poate fi identificat şi în cartea Numeri, 31:20. Comparând versetul
corespunzător din B1688: (Şi toată îmbrăcămentea, şi tot vasul de piiale, şi toată facerea
den piiale de capră, şi tot vasul de lemnu îl veţi curăţi) cu cel din B1795 (Şi toată
îmbrăcămintea, şi tot vasul de piiale, şi tot lucrul din piiale de capră, şi tot vasul de lemn
veţi curăţi) şi cu cel din textele-sursă FRANKF., SEPT. FRANEK. (kaiV pa'n perivblhma kaiV pa'n
skeu'o" dermavtinon kaiV pa'san e*rgasivan e*x ai*geiva" kaiV pa'n skeu'o" xuvlinon afagniei'ete), am identificat o
transpunere diferită în textele biblice româneşti a formei de acuzativ, plural, feminin a
substantivului e*rgasivan „work”, „production” (Taylor, s.v. e*rgasiva, -a"), înrudit cu o altă
formă substantivală des întâlnită în textul biblic e!rgon, -ou „work, deed, ocupation” (cf.
Taylor). Sensul de „lucru” este redat de către Samuil Micu în mod corespunzător, traducătorul
ardelean optând în acest context pentru înlocuirea termenului facerea, rezultat în urma
procesului de calchiere în B1688. Ediţia din 1914 păstrează şi de această dată, soluţia
traducerii din B1795 (şi tot lucrul din piele de capră), iar Septuaginta Nec optează pentru o
formă de feminin a acestui substantiv: şi toată lucrătura din piele de capră.
O altă diferenţă de traducere o întâlnim în contextele 27:4, 27:17, 32:1, 33:14 din
cartea Numeri. În intenţia de a reda cât mai precis sensul textului-sursă, Nicolae Milescu a
optat în traducerea sa pentru imitarea structurilor după modelul grecesc, rezultând de cele mai
multe ori, construcţii calchiate şi forme care nu aparţin unei creaţii independente în limba
română. Spre deosebire de traducerea din Ms. 45, respectiv B1688, Samuil Micu a încercat să
transpună sensul textului biblic prin adecvarea construcţiilor la limba română,
desprinzându-se de modelul reprezentat de B1688 şi păstrându-se în limitele unei traduceri
literale. Astfel, comparând contextul 27:4 din B1688 (Nu să stingă, dară, numele părintelui
nostru den mijlocul norodului său, căci nu iaste lui fecior! Daţi-ne noao ţineare în
mijlocul fraţilor părintelui nostru!”) cu versetul corespunzător din B1795 (Drept aceaea, ca
să nu să stângă numele tatălui nostru dintră norodul său, căci nu are el fecior, daţi-ne
noao moşie întră fraţii tatălui nostru), am identificat o transpunere diferită a textului grecesc
kaiV kthvnh plh'qo" h^n toi'" ui&oi'" Roubhn (FRANKF., SEPT. FRANEK.). Construcţia h^n toi'" ui&oi'"
Roubhn, compusă din verbul h^n (ei*miv „to be, to exist, to have”) de persoana a III-a, singular, la
modul indicativ, imperfect şi forma în dativ, plural toi'" ui&oi'", este transpusă prin procedeul

1119
calchierii în B1688, rezultând nu iaste lui fecior, construcţie care o urmează cuvânt cu cuvânt
pe aceea din textul-model. Samuil Micu pentru acest context reconstruieşte sintagma,
adaptând prin utilizarea verbului a avea la nivel sintactic şi lexical această formă: nu are el
fecior, trăsătura posesiei fiind redată mult mai clar în traducerea biblică din 1795.
Un alt exemplu pe care l-am încadrat în această categorie este 32:1 din cartea Numeri.
Comparând versetul din B1688 (Şi dobitoacele mulţime era fiilor lui Ruvím şi fiilor lui
Gaádu, mulţime multă foarte) cu cel din B1795 (Şi multe dobitoace avea fiii lui Ruvin, şi
fiii lui Gad avea mulţime multă foarte), am constatat o transpunere diferită a versetului
grecesc h^n toi'" ui&oi'" Roubhn kaiV toi'" ui&oi'" Gad plh'qo" sfovdra kaiV ei^don thVn cwvran Iazhr kaiV thVn cwvran
Galaad kaiV h^n o& tovpo"tovpo" kthvnesin (FRANKF., SEPT. FRANEK.). Precum în cazul analizat
mai sus, h^n este transpus în B1688, în contextul de mai sus prin verbul era cu sensul de „a
avea”, spre deosebire de B1795, unde Samuil Micu propune soluţia de traducere dobitoace
avea, apelând la o structură specifică limbii române.
Tot în aceeaşi categorie se încadrează şi contextul 33:14, cuprinzând verbul a fi şi
pronumele sau substantivul în dativ. Comparând versetul din B1688 (Şi să sculară de la Elís
şi să tăbărâră la Rafidín; şi acoló nu era apă norodului să bea) cu cel corespunzător din
traducerea lui Samuil Micu (Şi au purces din Elus şi au tăbărât în Rafidin, şi acolo nu avea
norodul apă să bea), am constatat o traducere diferită la nivelul sintagmei nu era apă
norodului (B1688)/acolo nu avea norodul apă. Această transpunere diferită reprezintă un
indiciu pentru a vedea tehnica prin care structura şi sensul textului biblic sunt redate în
B1795. Chiar dacă schimbările de la nivelul B1795 sunt rezultatul, în cele mai multe cazuri,
nivelului de evoluţie la care ajunsese limba română, este de remarcat acest pas semnificativ pe
care îl face Samuil Micu reconstruind forma şi sensul textului grecesc în limitele unei
traduceri fidele.
Un caz diferit îl constituie 27:17 din cartea Numeri. Comparând versetul din B1795
(Carele va ieşi înaintea feaţii lor, şi carele-i va scoate şi-i va băga pre ei, şi să nu fie
adunarea Domnului ca nişte oi fără de păstoriu”) cu cel din B1688 (Carele va ieşi înaintea
feaţii şi carele va întra şi cei va scoate pre ei şi cine-i va băga; şi nu va fi adunarea Domnului
ca nişte oi cărora nu iaste păstoriu), cu raportare la textele-sursă greceşti (o@sti"
e*xeleuvsetai proV proswvpou au*tw'n kaiV o@sti" ei*savxei au*tou'" kaiV ou*k e!stai h& sunagwghV kurivou w&seiV
provbata oi% ou*k e!stin poimhvn (FRANKF., SEPT. FRANEK.) se constată o diferenţă la nivelul
expresiei ca nişte oi fără de păstoriu (B1795)/ca nişte oi cărora nu iaste păstoriu
(B1688).Sintagma grecească w&seiV provbata oi% ou*k e!stin poimhvn (FRANKF., SEPT.
FRANEK.), redată în mod servil printr-un calc în B1688, este evitată în traducerea lui Samuil
Micu, care omite verbul e!stin „a fi”, fără modificări la nivelul sensului.
Un alt caz interesant se întâlneşte în cartea Numeri, 3:4. Construcţia a fi + dativul din
textul-sursă grecesc care este tradusă în textele biblice româneşti în mod diferit. În privinţa
acestui verset textele greceşti nu prezintă diferenţe: kaiV e*teleuvthsen Nadab kaiV Abioud e!naanti kurivou
prosferovntwn au*tw'n pu'r a*llovtrion e!nanti kurivou e*n th/' e*rhvmw/ Sina kaiV paidiva ou*k h^^n au*toi'" kaiV
i&eravteusen Eleazar kaiV Iqamar met’Aarwn tou' patroV" au*tw'n (FRANKF., SEPT. FRANEK.),
traducătorii români recurgând la soluţii de traducere diferite, după cum urmează: Şi au murit
Nadáv şi Avíud înaintea Domnului, aducând lui foc striin înaintea Domnului, întru pustiia
Sináii; şi feciori nu era la dânşii, şi preoţiră Eliazár şi Ithamár, cu Aarón, tatăl lor (B1688);

1120
Şi au murit Nadav şi Aviud înaintea Domnului, când au adus ei foc străin înaintea Domnului,
în pustiia Sinaii, şi prunci nu au avut, şi au preoţit pre Eliazar şi pre Itamar cu Aaron, tatăl
lor (B1795). Sintagma grecească kaiV paidiva ou*k h^^n au*toi'" este calchiată în B1688 prin verbul
a fi şi acuzativul: şi feciori nu era la dânşii, verbul românesc având în acest context sensul de
„a poseda”. În acest context, Samuil Micu optează pentru verbul a avea: şi prunci nu au avut.
Dacă în această situaţie de traducere, cărturarul ardelean a decis pentru o inovaţie faţă de
textul biblic de la Bucureşti, nu acelaşi lucru se poate constata şi în versetele 5:8, 16:30 tot din
cartea Numeri. Aceste două cazuri atrag atenţia prin opţiunea de traducere comună a fi +
dativul cu sensul de „a avea, a poseda” rezultată prin calchiere. Astfel, în urma comparaţiei
primului dintre aceste contexte, 5:8, din cele două texte biblice româneşti (Iară de nu va fi la
om rudenie ca să dea lui greşala cătră dânsul, păcatul ce să dă Domnului preotului va fi,
afară den berbeacele rugii, pren carele se va ruga cu dânsul pentru dânsul. (B1688); Iară de
nu va fi omului rudenie, ca să întoarcă lui greşeala la dânsul, greşeala carea să întoarce
Domnului a preotului va fi, afară de berbeacele cel de curătire, prin carele să va ruga pentru
el. (B1795)), am constatat în B1795 preluarea, de această dată, a opţiunii de traducere din
B1688, care transpune prin procedeul calchierii sintagma din textul-sursă grecesc: e*aVn deV
mhv h^ tw/' anqrwvpw/ o& a*gcisteuvwn (FRANKF.). Aceeaşi situaţie se poate vedea şi sub 16:30 din
cartea Numeri. În acest verset din B1795 (Ci întru prăpastie va arăta Domnul, şi, deşchizind
pământul, gura sa va înghiţi pre ei, şi casăle lor şi corturile lor, şi toate câte sânt ale lor, şi
vii să vor pogorî în iad, şi veţ cunoaşte cum au întărâtat oamenii aceştia pre Domnul”.) şi din
B1688 (Ce numai întru prăpastie va arăta Domnul şi deschizând pământul gura lui va înghiţi
pre dânşii, şi pre casele lor, şi colibile lor, şi toate câte sunt la dânşii şi se vor pogorî în iad şi
veţ cunoaşte cum au întărâtat oamenii aceştea pre Domnul”.) construcţia sunt ale lor
(B1795), asemănătoare celei din B1688 (sunt la dânşii), reprezintă forme rezultate în urma
calchierii structurii greceşti kaiV pavnta o@sa e*stiVn au*toi'" (FRANKF., SEPT. FRANEK.) Şi în
acest caz verbul e*stiVn este însoţit de un pronume în cazul dativ, cu sensul de „a avea”.
O diferenţă de traducere am identificat-o în cartea Numeri, 6:5. Comparând versetele
din cele două texte româneşti (Toate zilele rugii curăţirii lui, briciu nu va umbla pre capul lui
până să vor umplea zilele câte s-au rugat Domnului, sfânt va fi hrănind chica, părul
capului (B1688); În toate zilele făgăduinţii curăţeniei lui briciu să nu să suie pre capul lui,
până ce să vor plini zilele care s-au făgăduit Domnului, sfânt va fi lăsind să-i crească
chica, părul capului. (B1795)) cu textele greceşti corespunzătoare (pavsa" taV" h&mevra" th'"
eu*ch'" tou' a&gnismou' xuroVn ou*k e*peleuvsetai e*piV thVn kefalhVn au*tou' e@w" a!n plhrwqw'sin ai& h&mevrai
o@sa" hu!xaro kurivw/ a@gio" e!stai trevfwn kovmhn trica kefalh'". (FRANKF., SEPT. FRANEK.)), am
observat traducerea diferită a formei de prezent, indicativ, masculin, a verbului grecesc trevfwn
„to feed”, „to let grow, to nourish” (Taylor, s.v. trevfw ). Spre deosebire de traducerea din
B1688, care este rezultatul unei confuzii, întrucât traducătorul a considerat că verbul
românesc a hrăni deţine toate trei sensurile din limba greacă (Arvinte, 1994: 31), Samuil
Micu realizează o traducere superioară acesteia, indicând în mod clar şi adecvat sensul prin
soluţia oferită: lăsând să-i crească chica.
Recurgând din nou la altă soluţie de traducere, Samuil Micu, în contextul 14:19
(„Iartă păcatul norodului acestuia după mare mila Ta, precum milostiv ai fost lor din Eghipt
până acum.”), din cartea Numeri introduce o nouă traducere a formei verbale de aorist,

1121
imperativ a!fe" (FRANKF., SEPT. FRANEK.) a verbului a*fihmi, care deţine următoarele
sensuri în limba greacă „to acquit, to forgive, to leave unpunished, to spare, to permit, to
suffer, to set free, to abandon” (cf. Taylor). B1688 transpune acest termen printr-un calc
lexical, atribuind verbului românesc a lăsa şi sensul de a ierta, sens mai bine reprezentat în
B1795. Textul biblic românesc din 1856 şi, în secolul următor B1914 vor păstra soluţia de
traducere din textul lui Samuil Micu.
Contextul 9:20 din cartea Numeri este tradus în mod diferit în B1795 faţă de textul
biblic din 1688. Comparând versetul din B1795 (Şi câte zile acoperea norul preste cort, din
porunca Domnului tabărea şi din porunca Domnului purcedea.) cu cel din B1688 (Şi va fi
când va acoperi norul zile cu număr preste cort, pren glasul Domnului vor tâbărî şi pren
porunca Domnului să vor rădica) şi raportându-l la textele greceşti corespunzătoare kaiV e!stai
o@tan skepavsh/ h& nefelh h&mevra" a*riqmw/' e*piV th'" skhnh'" diVa fwnh'" kurivou parembalou'sin kaiV diVa
prostavgmato" kurivou a*parou'sin (FRANKF., SEPT. FRANEK.), am identificat o traducere diferită
a sintagmei greceşti skepavsh/ h& nefelh h&mevra" a*riqmw'/ prin Şi câte zile acoperea norul
(B1795) şi Şi va fi când va acoperi norul zile cu număr (B1688). Substantivul masculin, în
dativ a*riqmw'/ (<a*riqmov", -ou) are sensul de „number, exact number, amount, sum, numbering,
counting” (cf. Taylor). În acest context, termenul are sensul „exact number, amount”. Spre
deosebire de trraducerea din B1688, un calc folosit în detrimentul formei câteva (Arvinte,
1994: 33), Samuil Micu optează pentru o traducere potrivită, care redă întocmai sensul din
textul-sursă. Şi în acest caz, B1914 alege soluţia de traducere din B1795: şi câte zile acoperea
norul preste cort, iar ediţia Septuagintei Nec recurge la o formă nouă: să acopere cortul zile
în şir.
O altă diferenţă pe care am consemnat-o în urma comparării celor două textel biblice
este 1:52 în cartea Numeri. Pentru textul grecesc kaiV parembalou'sin oi& ui&oiV Israhl a*nhVr e*n th/'
e&uatou' tavxei kaiV a*nhVr kataV thVn e*autou' h&gemonivan suVn dunavmei au*tw'n (FRANKF., SEPT.
FRANEK.) textele biblice româneşti studiate optează să transpună în mod diferit formula
a*nhVr...a*nhVr. Samuil Micu decide, şi în acest caz, retraducerea acestui verset şi înlocuirea
soluţiei calchiate din B1688. Prin urmare, versetul corespunzător din B1795 (Şi vor tăbărî fiii
lui Israil, fieştecarele întru al său rând, şi fieştecarele după povăţuirea sa, cu putearea lor.)
propune prin forma fieştecarele o traducere corectă şi care conferă mai multă claritate acestui
context, spre deosebire de soluţia identificată în B1688: Şi vor tăbărî fiii lui Israil, om întru a
lui rânduială şi om după a lui voivozie, cu puterea lor, un calc de semnificat după
substantivele a*nhVr... a*nhVr. Acest termen deţine sensurile de „man, husband”, „a man, any
man”, „each” (cf. Taylor). Autorul traducerii din B1688 a avut în vedere ultimele două
sensuri menţionate ale termenului grecesc. O traducere diferită este oferită de Septuaginta în
ediţia Nec, care propune o traducere literală, cu interpolarea formei fiecare, care aduce un
plus de înţelegere contextului: Iar fiii lui Israel să-şi pună tabăra, [fiecare] bărbat în rândul
său şi [fiecare] bărbat după ceata sa, laolaltă cu oastea sa.
Un alt context ales pentru comparaţie este 30:10 din cartea Numeri. În acest caz,
B1795 (Iară făgăduinţa văduvei, şi a ceii ţipate de la bărbat, câte să va făgădui asupra
sufletului său vor rămânea ei.) decide înlocuirea termenului calchiat scoasă din versetul din
B1688 (Şi ruga văduvei şi ceii scoase de la bărbat câte se va ruga asupra sufletului ei, vor
rămânea ei) cu o nouă soluţie mai adecvată în acest context: a ceii ţipate de la bărbat. Textul

1122
grecesc responsabil pentru această transpunere calchiată este kaiV eu*chV chvra" kaiV e*kbeblhmevnh"
o@sa a!n eu!xhtai kataV th'" yuch'" au*th'" menou'sin au*th/' (FRANKF., SEPT. FRANEK.), forma de
participiu perfect, feminin, singular e*kbeblhmevnh" a verbului e*kbavllw deţine sensurile de „to
cast out of”, „to drive out of”, „to divorce” (cf. Taylor), fiind însoţită de forma de genitiv,
singular, feminin chvra" a substantivului chvra „widow”. Termenul ţipate utilizat de Samuil
Micu pentru traducerea sa are sensul de „a arunca” (ceva nefolositor), „a azvârli” (undeva sau
după cineva), având etimologie necunoscută. În formă tranzitivă, verbul utilizat mai ales în
Transilvania deţine pentru acest context sensul de „a izgoni” (cf. DLR). Chiar dacă
substantivul bărbat reprezintă o interpolare în acest context, întrucât termenul nu l-am
identificat în nici unul dintre textele-sursă utilizate pentru comparaţie, acesta poate fi
identificat în B1688 şi, totodată, în B1795. Sub acest aspect este importantă de reţinut
marcarea interpolării între paranteze în ediţia Septuagintei Nec, după cum urmează: Şi
făgăduinţa văduvei şi a celei izgonite [de bărbat], pe care le-a făcut pe sufletul ei, vor fi
întărite pentru ea. Un alt aspect care merită punctat este traducerea diferită a formei de
nominativ, singular a substantivului eu*chV, care deţine sensul de „prayer, vow, votive
offering” (cf. Taylor), prin substantivul făgăduinţa „promisiune” (cf. DA), care în B1688
deţine pentru acest context sensul de „rugăciune”, termenul ruga din B1795 cu sensul de
„rugăciune” (cf. DLR) este mult mai adecvat.
O altă situaţie de traducere care necesită atenţie este cea întâlnită în contextul 32:17
din cartea Numeri. Comparând cele două versete biblice din textele pe care le analizăm (Iară
noi, întrarmaţi, vom mearge înaintea fiilor lui Israil, până ce-i vom duce pre ei în locul lor,
şi avearea noastră va rămânea în cetăţi zidite pentru lăcuitorii pământului (B1795); Şi
întrarmându-ne, vom mearge strajă-înainte, mai înainte de fiii lui Israíl, până vom aduce
pre ei la locul lor şi va lăcui marfa noastră în cetăţi zidite, pentru ceia ce lăcuiescu pământul
(B1688)) şi raportându-le la versetele corespunzătoare din textele-model: kaiV h&mei'"
e*noplisavmenoi profulakhV provteroi tw'n ui&w'n Israhl e@w" a!n a*gavgwmen au*touV" ei*" toVn e&autw'n tovpon
kaiV katoikhvsei h& a*poskeuhV h&mw'n e*n povlesin teteicismevnai" diav touV" katoikou'nta" thVn ghVn. (SEPT.
FRANEK.); kaiV h&mei'" e*noplisavmenoi parelou'sovmeqa profulakhV, provteroi tw'n ui&w'n Israhl e@w" a!n
a*gavgwmen au*touV" ei*" toVn e&autw'n tovpon. KaiV katoikhvsei h& a*poskeuhV h&mw'n e*n povlesi teteicismevnai"
diav touV" katoikou'nta" thVn ghVn. (FRANKF.), am constatat o traducere diferită a formei de dativ,
singular profulakhV a substantivului grecesc profulakhv,\ -h", care deţine sensurile de „advance
guard, sentinel, outpost, vigil, watch” (cf. Taylor). Forma strajă-înainte este rezultatul
calchierii sintagmei slavone na straΩbu pr\vïi, după gr. profulakh'/ [profuvlax, -ako" <pro-
„devant”+ fuvlax „garde”]. Datorită absenţei termenului grecesc parelou's ovmeqa din
Septuaginta în ediţia Bos, din 1709, această sintagmă este aparent omisă de Samuil Micu. De
fapt, şi în acest caz, diferenţele de traducere de la nivelul textelor biblice româneşti sunt
cauzate de cele de la nivelul textelor-sursă greceşti.
O altă diferenţă de traducere poate fi urmărită în contextul 9:19, în cartea Numeri.
Pentru versetul grecesc kaiV o@tan e*fevlkhtai h& nefevlh e*pi th'" skhnh'" h&mevra" pleivou" kaiV fulavxontai oi&
ui&oiV Israhl thVn fulakhVn tou' qeou' kaiV ou* mhV e*xavrwsin (FRANKF., SEPT. FRANEK.), ediţiile
biblice româneşti propun două soluţii diferite, după cum urmează: Şi când sta norul preste
cort zile multe, fiii lui Israil păzea pazele lui Dumnezeu şi nu purcedea (B1795); Şi când să
trage norul preste cort zile multe şi vor păzi fiii lui Israíl paza lui Dumnezău şi nu să vor

1123
rădica (B1688). Aceste contexte prezintă la nivelul traducerii două aspecte care merită
reţinute pentru analiză. Astfel, sintagma grecească kaiV o@tan e*fevlkhtai h& nefevlh este redată în
B1688 prin: Şi când să trage norul, reprezentând un calc după forma de prezent, persoana a
III-a, singular e*fevlkhtai a verbului e*fevlkw , la diateza activă, având sensul de „to draw to
oneself, to attract”, iar la pasiv sensul de „to be drawn, to be attracted” (cf. Taylor). Spre
deosebire de traducerea din B1688, Samuil Micu propune o traducere adecvată acestui
context, intuind corect sensul de „a rămâne, a sta”, după cum urmează: când sta norul. O altă
situaţie de traducere pe care am sesizat-o în acelaşi context este poziţionată spre finalul
versetului. Termenul grecesc mhV e*xavrwsin este redat în două moduri diferite de traducătorii
români prin formele: nu să vor rădica (B1688)/şi nu purcedea (B1795). Forma de aorist
(activ), plural, persoana a III-a a verbului e*xavirw înglobează sensurile „to lift up”, „to lift up
out”, „to break off camp” (cf. Taylor), fiind transpusă în B1688 prin: nu să vor rădica şi în
B1795 prin şi nu purcedea, transpuneri fidele textelor-model.
O situaţie de traducere care prezintă echivalări diferite la nivelul ediţiilor biblice
româneşti ale aceluiaşi termen grecesc se înregistrează în cartea Numerii, 4:14. În acest verset
din B1795 (Şi vor pune preste el toate vasele cu câte slujesc, şi cleaştele şi furcuţele şi blidele
şi acoperemântul şi toate vasăle jertvenicului, şi vor pune preste el acoperemânt de piiale
vânătă, şi vor pune rudele lui, şi vor lua haină mohorâtă, şi vor acoperi spălătoarea şi
temeiul ei, şi le vor pune în acoperemânt de piiale vânătă, şi le vor pune pre rude.), forma de
acuzativ, feminin, plural taV" kreavgra" (SEPT. FRANEK.) a substantivului kreavgra, -a" „flesh
hook”, „fork for meat” este echivalată în mod corespunzător prin furcuţele în B1795, spre
deosebire de soluţia rezultată în urma calchierii sensului termenului grecesc în B1688:
undeţile de carne, din următorul context: Şi vor pune preste el toate vasele lui câte slujăscu cu
eale: şi căţiile, şi undeţile de carne, şi păharăle, şi acoperemântul, şi toate vasele
jârtăvnicului, şi vor pune preste el acoperemânt de pieale vânătă şi vor pune drugii lui.

5. Concluzii
Odată cu preluarea traducerii din Biblia de la Blaj (1795) în ediţia de la Sankt
Petersburg (1819), acest text a fost valorificat pe tărâm românesc până în secolul al XX-lea.
Privită în diacronie, cercetarea asupra acestui text a provocat probleme de ordin filologic şi,
totodată, de ordin teologic. Trebuie reţinut sub acest aspect faptul că numeroasele situaţii
comparate au pus în valoare în cea mai mare măsură soluţiile de traducere comune dintre
textul biblic din 1795 şi ediţiile din 1819, ediţia de la Buzău, 1854-1856, ediţia de la Sibiu a
lui Andrei Şaguna şi ediţia sinodală din B1914. Chiar dacă vechii traducători nu expun în mod
explicit sursa sau sursele traducerii lor, în urma unei analizei comparative şi a raportării la alte
ediţii din epocă şi la textele-sursă greceşti, se poate identifica textul-model care a stat la baza
traducerii biblice. Majoritatea cazurilor analizate, la nivel lexical, impun următoarea
constatare: B1819, ediţia Şaguna şi B1914 au valorificat pe deplin traducerea lui Samuil
Micu. Vechii traducători ai textului biblic au păstrat în grade diferite fidelitatea faţă de
textele-model utilizate. Acesta este şi cazul traducerii Bibliei de la Blaj, care, deşi aparţinea
unui traducător de rit greco-catolic, a reuşit să se impună între textele biblice care aparţin
spaţiului ortodox. În urma comparaţiei cu textele din perioada modernă, ediţia realizată de
Bartolomeu Anania şi ediţia NEC, am putut constata într-un număr important de contexte, pe
care le-am semnalat pe parcurs, că traducătorii moderni au încercat prin valorificarea
1124
traducerilor de prestigiu anterioare să ofere soluţii de traducere adecvate care să se încadreaze
în limitele unei tradiţii anterioare literale. Dorind să realizeze ediţii de înaltă ţinută, cu un
aparat paratextual bogat, au făcut uz de interpolări, sinonime, parafrazări, beneficiind în acest
sens de instrumente de cercetare moderne. Transpunerea mesajului biblic este o sarcină
dificilă şi limitată de limba-ţintă, iar aceste elementele metatextuale, reprezentate de glose, pot
substitui în multe cazuri o omisiune şi oferă traducătorului şi revizorului o privire de
ansamblu asupra fenomenului lingvistic. Glosele şi versetele discutate în secţiunile anterioare
reflectă activitatea susţinută a lui Samuil Micu de a realiza o versiune îmbunătăţită faţă de
textul de la 1688, atât prin tehnica împrumutului şi cea a calcului, predominând prima dintre
acestea, am arătat prin analiza unui număr important de versete biblice relaţia între Biblia de
la Bucureşti cu textul de la Blaj, gradul de modificări survenite în urma traducerii realizate de
Samuil Micu, precum şi modalităţile prin care traducătorul ardelean se raportează la ediţia din
1688. Prin contexte analizate şi prezentate în cadrul secţiunii calcului, am evidenţiat
importanţa Bibliei din 1795 în cadrul tradiţiei biblice româneşti, care ar trebui considerată un
textus receptus de mare valoare, întrucât stă la baza traducerilor şi revizuirilor ulterioare
alături de Biblia de la Bucureşti. Am constatat, prin raportarea permanentă la textele-sursă, că
anumite diferenţe de la nivelul textelor greceşti au determinat apariţia unor omisiuni şi
interpolări în textele biblice româneşti.

Bibliografie:

A. Izvoare
ANANIA = Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie Jubiliară a
Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de
Bartolomeu Valeriu Anania, Bucureşti, 2001.
B1688 = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură ale cei vechi şi ale cei noao leage toate care
s-au tălmăcit dupre limba elinească spre înţelegerea limbii rumăneşti cu porunca
preabunului creştin şi luminatului domn Ioan Şărban Cantacuzinó Basarabă
Voievodă..., tipărită întâia oară în 1688. Biblia 1688, text stabilit şi îngrijire editorială de
Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu (volum întocmit de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu,
Alexandru Gafton, Laura Manea), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi,
2001, vol. II (volum întocmit de Vasile Arvinte, Ioan Caproşu, Alexandru Gafton, Laura
Manea, N. A. Ursu), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002.
B1795 = Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao, care s-au
tălmăcit de pre limba elinească pre înţălesul limbii româneşti (...), Blaj, 1795. Biblia de
la Blaj (1795), Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian Mureşan, mitropolitul
Bisericii Unite, coordonatorul ediţiei Ioan Chindriş, Roma, 2000.
B1819 = Bibliia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii vechi şi ceii noao, cu cheltuiala
Rosieneştii Societăţi a Bibliei, în Sanktpetersburg, în tipografia lui Nic. Grecea, în anul
1819, august, 15 zile.
B1856 = Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a legii cei vechi şi cei noao, tipărită (...) sub
privegherea şi cu binecuvântarea excelenţei sale, prea sfinţitului Domn Andreiu, Baron
de Şaguna, Sibiiu, 1856-1858.
B1865 = Sânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tradusă şi publicată de Societatea

1125
 Biblică Britanică şi Străină. Tomul întâi, cuprinzând cele cinci cărţi ale lui Moise, Iosua,
Judecătorii şi Rut, Iaşi, 1865, Imprimeria Adolf Bermann, Tomul al doilea, cuprinzând
Samuel I, Samuel II, Regii I, Regii II, Cronica I, Cronica II, Ezra, Neemia, Ester, Iov şi
Psalmii, Iaşi, 1867, Imprimeria H. Goldner.
B1914 = Biblia adecă dumnezeeasca Scriptură a legii Vechi şi a Celei Nouă, tipărită în zilele
majestăţii sale Carol I... Ediţia Sfântului Sinod, Bucureşti, 1914.
FRANKF. = Th'" qeivaâ Grafh'" Palaiva", dhladhV kaiV Neva" Diaqhvkh" a&pavnta – Divinae Scripturae
nempe Veteris ac Novi Testamenti omnia, Graece, a viro doctissimo recognita et
emendata, variisque lectionibus aucta et illustra, Frankofurti ad Moenum, apud
Andreae Wecheli haeredes, 1597.
MLD = Biblia de la Bucureşti (1688), în seria Monumenta linguae Dacoromanorum, Pars IV,
Numeri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994.
NTB1648 = Noul Testament sau Împăcarea cu legea noao a lui Iisus Hristos Domnului
nostru. Izvodit cu mare socotinţă, den izvod grecescu şi slovenescu pre limbă
rumânească..., Bălgrad, 1688 [ediţia modernă: Editura Episcopiei Ortodoxe Române a
Alba Iuliei, 1988].
SEPT. FRANEK. = H PALAIA DIAQHKH KATA TOUS EBDOMHKONTA. VETUS TESTAMENTUM EX
VERSIONE SEPTUAGINTA INERPRETUM. Secundum exemplar Vaticanum Romae
editum, accuratissime denuo recognitum, una cum scholiis ejusdem editionis, variis
manuscriptorum codicum veterumque exemplarium lectionibus, nec non fragmentis
versionum Aquilae, Symachi Theodothionis. Summa cura edidit Lambertus Bos, L. Gr.
in Acad. Franeq. Professor. Franequerae. Excudit Francisus Halma, Illustr. Frisiae
Ord. atque eorundem Academiae typogr. ordinar. MDCCIX.
SEPT. NEC. = Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu et alii (coord.), Septuaginta, vol. I,
Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.
SEPT. RAHLFS. = Septuaginta, id est Vetus Testamentum Graece iuxta LXX interpretes.
Edidit Alfred Rahlfs, Stuttgart, 1979.
SEPT. VEN. = Septuaginta (H Qeiva Grafhv Pallaiav" καιV Nεav" Dιαqηvκης A@παντα – Divina
Scriptura nempe Veteris ac Novi Testamenti Omnia ), Veneţia, 1687.
VULG. = Bibliorum Sacrorum Iuxta Vulgatam Clementiam Nova Editio Breviario Perpetuo et
Concordantiis Aucta Adnotatis etiam locis qui in Monumentis Fidei Solemnibus et in
Liturgia Romana Usurpari Converunt, Curavit Aloisius Gramatica, Typis polyglottis
Vaticanus, MCMXXIX.
VULG. 1760-1761 = Biblia Vulgata. Blaj, 1760-1761, ediţie princeps după manuscris inedit,
coordonatori Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, vol. I-V, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005.
SEPT. RAHLFS. = Septuaginta, id est Vetus Testamentum Graece iuxta LXX interpretes.
Edidit Alfred Rahlfs, Stuttgart, 1979.
SEPT. NEC. = Cristian Bădiliţă, Francisca Băltăceanu et alii (coord.), Septuaginta, vol. I,
Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronomul, Editura Polirom, Bucureşti, 2004.
T1560 = Tetraevanghelul tipărit de Coresi, Braşov 1560-1561 comparat Evangheliarul lui
Radu de la Măniceşti 1574, Ediţie alcătuită de Florica Dimitrescu, Editura Academiei
Republicii Populare Române, Bucureşti, 1963.

1126
B. Dicţionare şi gramatici
Bailly = A. Bailly, Dictionnaire grec-français, édition revue par L. Séchan et P. Chantraine,
Paris, 1996.
DA = Dicţionarul limbii române, tomul I, partea A-B, Bucureşti, 1913; tomul I, partea a II-a,
C, Bucureşti, 1940; tomul I, partea a III-a, D-De, Bucureşti, 1949; tomul II, partea I,
F-I, Bucureşti, 1934; tomul II, partea a II-a J-Lacustru, Bucureşti, 1937, Ladă-Lepăda,
Bucureşti, 1940, Lepăda-Lojniţă, Bucureşti, 1940.
DLR = Dicţionarul limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1965 şi urm.
Glosar = Glosar, în Biblia, adecă Dumnezeiasca Scriptură a Legii Vechi şi a ceii Noao, care
s-au tălmăcit de pre limba elinească pre înţălesul limbii româneşti (...), Blaj, 1795.
Biblia de la Blaj (1795), Ediţie jubiliară, cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian Mureşan,
mitropolitul Bisericii Unite, coordonatorul ediţiei Ioan Chindriş, Roma, 2000.
Liddell-Scott = H. G. Liddell, R. Scott, A Greek – English Lexicon. With a revised
Supplement, Clearedon Press, Oxford, 1996.
Taylor = Bernard A. Taylor, Analytical lexicon to the Septuagint, Expanded Edition, with
Word Definitions by J. Lust, E. Eynikel, and K. Hauspie, Hendrickson Publishers,
Deutsche Bibelgeselleschaft United Bible Societies, Stuttgart, Germany, 2003.
Tiktin = H. Tiktin, Rumänisch-Deutsches Wörterbuch, 3. Überarbeitete und ergänzte Auflage
von Paul Miron und Elsa Lüder, Band I, A-C, Clusium, Cluj-Napoca, 2000; Band II,
D-O, Clusium, Cluj-Napoca, 2003; Band III, P-Z, Clusium, Cluj-Napoca, 2005.

C. Literatură de specialitate
Andriescu, Alexandru, 1997, Studii de filologie şi istorie literară, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi.
Arvinte, Vasile, Studiu lingvistic asupra cărţii a patra (Numerii) din Biblia de la Bucureşti
(1688), în comparaţie cu Ms. 45 şi cu Ms. 4389, în Monumenta Linguae
Dacoromanorum, Biblia 1688, Pars IV, Numeri, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi, 1994, pp.1-44.
Cândea, Virgil, 1963, Nicolae Milescu şi începuturile traducerilor umaniste în limba română,
în „Limbă şi literatură”, vol. VII, Societatea de ştiinţe istorice şi filologice din R.P.R.,
Bucureşti, pp. 29-76.
Cândea, Virgil, 1979, Nicolae Milescu şi începuturile traducerilor umaniste în limba română,
în volumul Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, pp. 79-224.
Chindriş, Ioan, 2001, Secolele Bibliei de la Blaj, în Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a
legii vechi şi a ceii noao (...) Blaj, 1795. Biblia de la Blaj, Ediţie Jubiliară, cu
binecuvântarea Î.P.S. Lucian Mureşan, mitropolitul Bisericii Unite, Ioan Chindriş
(coord.), Roma, 2000, pp. 1-68.
Chindriş, Ioan, 2010, Crâmpeie din Şcoala Ardeleană, Editura DACIA XXI, Cluj-Napoca.
Conţac, Emanuel, 2011, Dilemele fidelităţii. Condiţionări culturale şi teologice în traducerea
Bibliei, Editura Logos, Cluj-Napoca.
Iacob, Niculina, 2007, Limba şi stilul Vulgatei de la Blaj, în Biblia Vulgata. Blaj, 1760-1761,
ediţie princeps după manuscris inedit, coordonatori Ioan Chindriş şi Niculina Iacob, vol.
V, Editura Academiei Române, Bucureşti, pp.789-912.

1127
Munteanu, Eugen, 2008, Lexicologie biblică românească, Humanitas, Bucureşti.
Munteanu, Eugen, 2008a, Biblia de la Bucureşti (1688) în raport cu versiunile ulterioare ale
Sfintei Scripturi în limba română. Un punct de vedere filologic, în „Sfânta Scriptură şi
Sfânta Liturghie, izvoare ale vieţii veşnice”, Secţiunea biblică, Carte tipărită cu
binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. Ediţie
îngrijită de Mihai Vizitiu, Trinitas, Iaşi, pp. 111-134.
Pavel, Eugen, 2007, Între filologie şi bibliofilie, Biblioteca Apostrof, Cluj.
Pavel, Eugen, 2001, Un monument de limbă literară: Biblia lui Samuil Micu, în Biblia adecă
Dumnezeiasca Scriptură a legii vechi şi a ceii noao, Blaj, 1795. Biblia de la Blaj, Ediţie
Jubiliară, cu binecuvântarea Î.P.S. Lucian Mureşan, mitropolitul Bisericii Unite, Ioan
Chindriş (coord.), Roma, 2000, pp. 1-22.
Perpessicius, 1986, Scriitori români, vol. I, Antologie şi prefaţă de Andrei Roman, Tabel
cronologic de Teodor Vârgolici, Editura Minerva, Bucureşti.
Şesan, Dragoş, 2002, Noul Testament de la Bălgrad (1648); carte de limbă şi simţire
românească, Editura Pentru Viaţă, Braşov.

1128
 NON-VERBAL COMMUNICATION ON COMMERCIAL WEBSITES
- ISSUES IN WEBSITE LOCALIZATION

Assistant PhD Candidate Cristian LAKO

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
This paper is a continuation of my previous research in the sphere of translation studies, text typology
and localization. In this paper I focus on issues specific to the localization of commercial webpages and analyse
elements of text and non-text, what needs to be translated and adapted from the perspective of the localization
process.

Keywords: non-verbal communication, e-text, localization, non-text, translation, non-translation, cultural

management,

In one of my previous papers I have looked at several definitions for the term “text”
and the one that best suits web-text or e-text in my opinion is that of Kallmeyer (cited in
Nord, 2005:) who defines text as “the totality of communicative signals used in a
communicative interaction”.
This definition considers text any communication as a production and as a whole, and
I think it is the closest definition to describe the complexity of communication as process and
product on websites. In this case text is seen with regard to websites as the totality of a given
webpage, including on one hand the text itself (the verbal component of the website) and all
graphics, animations, videos and webpages layout on the other hand.
I have to point out that Nord (2005: 16) defines text as “a communicative action which
can be realized by a combination of verbal and non-verbal means.” However, we have to
distinguish for the pupose of this paper, between non-verbal as delimited by Nord and non-
verbal as the totality of all the other elements of a webpage. Nord views non-verbal text as
elements of composition and layout, suprasegmental features (puctuation, using underline or
italics), omission, irony, intentionality etc., while illustrations, diagrams and drawings as
supllements or additional non-verbal means. Nord admits that non-verbal may transmit more
information than the verbal component of a text (2005). This goes along the lines of the
saying - used very often in marketing and mass media: “A picture is worth a thousand words.”
and „Seeing is believing.”
For instance, a brand logo will communicate a lot about who is behind the
communication. A certain brand falls (or not) in the category of „background knowledge”
context due to the branding process. However, a brand involves a lot of prior investment in
terms of communicating. Some websites are trying to build on a picture that is already telling
a story. On websites, often there is an „Our clients” section which displays as pictures the
logos of the most important clients and nothing else. The communicated message and
intentionality is „Buy our services as prestigious companies already have. If we are good

1129
enough for them, definitely we are a good fit for you as well.” Let us look at the following
webpage:

Figure 1: Example of "Our clients" webpage

It is obvious, that apart from the interface text, at the top, which is translated only once
for the whole website, so it is not particular to this one webpage of this website, the translator
does not need to translate anything. Still, localization is needed. If bazaarvoices.com were to
localize their webpage for the Romanian market, most logos from above would be irrelevant.
Relevant are only the logos of the companies that are globally established: Panasonic, Infinity,
Timex and About.com, for instance. But this is relative as the “reader” of this page may be
aware or not about a particular car, watch or information service brand, so the message is
understood only if the Web user previously showed interest in those types of products or
services. The localizer, to bring closer the webpage to the understanding of the targeted user,
the Romanian, would delete irrelevant company logos and replace them with brands that are
well-known in Romania, that is, only if the company established a business relationship with
the respective Romanian companies.
For the sake of simplicity and clearer delimitations I will refer to the text itself as the
verbal component while all of the other website elements (non-text) will be enclosed under
the term non-verbal component. These two components are often referred to as content.
This division goes along the lines suggested by Nielsen (cited in Santini:2010a), for
the classification of websites based on two-dimensional genre model: in terms of a traditional
text and in terms of the communication channel- the Web; and includes website menus,
sitemaps and internal links. Bateman (ibid) uses a tri-dimensional axis for categorizing
websites: content, form, functionality. Functionality is what Nielsen put under the navigation

1130
features of a website. I found this distinction useful to my purpose and will refer to it in my
paper as the functionality component. A forth main component of the website, I consider
important, is its technical component. Whereas the first two components can refer both to
webpages and websites, the functionality and technical components are more practical to be
used at website level only.

The verbal component

In my previous paper I looked at different text types based on the traditional way of
seeing text, that is, prior to the advent of the Web. Bruce (cited in Mehler, 2010) proposed
two main genres for text: social genre and cognitive genre. Other bi-dimensional
categorizations of webpages can be nominal and verbal types, and I propose a third two-
dimensional model that of corporate type and non-corporate.

The cognitive and social genre goes along the lines of Santini(2010b) which calls them
“rethorical genres”, respectivelly “web genres”. The cognitive/rethorical genres have the
features of the traditional printed text typology. As for the social genre, Santini(ibid) proposes
7 other genres of which correspond more or less to actual types of websites on the Web:

Figure 2: Santini's genres

Next I will look at the types of websites acknowledge by most web users. Most
websites fall in one of the three following categories:
- content-based sites (offering information)
- product- or service-based sites (commercial websites)
- social sites (social genre)

1131
 Other classifications of websites list thirteen types of websites, which in terms of
numbers is pretty close to that of genres found by Santini. These website types are ( Shelly
2010: 67-70):
- portal (offers several services under the same brand(email, calendar, news,
search)
- news (the online equivalent of mass media entities(newspapers, radio,
Television)
- informational (websites that acknowledge information of general interest such
as taxes, decisions made at governmental or local level, research result etc.)
- business/marketing (websites belonging to businesses)
- blog (hybrid diary/guide website; content may be of one individual or content
can be contributed by users as well)
- wiki (websites created mainly by the collective effort of the site visitors)
- online social network (websites that allow users to create public profiles that
can be used to access other peoples public profile, to share opinions, use chatrooms games
etc.)
- educational (websites that teach the user on various subjects)
- entertainment (online equivalent of television, but with extra interactivity
added)
- advocacy (lobby, cause, opinion websites)
- web-application (online software working directly from a web browser, for
instance a photo editor)
- content aggregator (websites that gather Web content from different online
sources for reuse or resale)
- personal (websites created and maintained by individuals)

Search engine sites may be considered a specialized type of web-application.

The same as genres intermingle, so do websites fall into several of the above
categories. Looking back at Santini’s genres I think the reality of the internet requires at least
two more important genre types:

- administrative page
- navigation/interconection structure

The administrative genre can be subcategorized into user administration pages and
corporate administration pages. User administration pages are those pages when a user, for
instance, signs up for a certain service (a free email service) by filling in the necessary fields
of the sign up form. Corporate administration pages are pages from which a non-technical
person can directly input/edit/change/delete content. These are also known as CMS (Content
management system). These pages may be needed to be multilingual and the content
administrator would get training on how to use the CMS.

1132
 CMS is also a good tool for handling all the multilingual content. The translator/
localizer can work directly in the CMS and preview the page with the translated text right the
way.
I consider the navigation structure of a website as a separate genre, and while it can be
found on all of the pages of a website, it is a unitary structure, delimited from the rest of the
site both as functionality and visually. Navigation structure consists of the menu, sitemap and
main outgoing links. In one word, everything that is recurring on each of the webpages within
the same website. Navigation structure is only one part of the user interface (UI).
Also, still looking back at Santini’s table, I am not happy with delimiting the front
page genre to newspapers only. The term “front page” would be much more permissive
especially that each website strives to look unique (sometimes even between localised
versions of the same source website.)

The non-verbal component (non-text)

As part of the non-verbal component one has to take into consideration Nord’s
delimitation between intratextual and extratextual dimensions. Some scholars would refer to
this as context, in general. Nord (2005: 41) proposed the following scheme of analysing the
intratextual and extratextual factors:

Figure 3. Intratextualand extratextual factors

First, I will analyse the extratextual factors:

- sender – In the case of websites, and especially commercial websites, it is very
important for the receiver to know who exactly is behind the business. When translating and
localizing, it is important to keep the same values around a brand for instance. There are many
brands that already contain a communication message through the name chosen. In
localization, brand name will never be translated. As they are not translated the translator will
have to explicitate the message borne by the company name in the initial language/culture.
Before branding the role of the translator/marketer as an intermediary is crucial. After
successful branding the company name and brand stand for almost the same message as in the
source language/culture. In localization although the translator plays a major role, he/she is
irrelevant to the receiver as the user is interested in the initiator of the text (website in our
case). If the branding precedes the localization process, that is, the brand is already well-

1133
known to the target culture, localization is a lot easier process. If branding and localization are
done the same time, the two processes should support a coherent message.
- intention – The main purpose of commercial websites is to inform the users
about the products put on sale and to close a deal. It is often the case when the localizer has to
change the message to reflect production capacity. Global mobile phone manufacturers will
first deliver their product to the affluent markets (with the biggest purchasing power), and
then, in stages will deliver to all the markets of the world. So, while in the US a product may
have a firm product launch date, in Romania the launching date will be just estimative. This
will be reflected in the text translated. In the case of web services, there is the advantage of
scalability. Web services can be virtually extended to any number of users. Also, there are
marketing strategies and pricing policies that may differ from market to market – influenced
by cross border taxes, current and predicted exchange rates, etc. For instance, Adobe sells
their software at a certain price in the US but for Europe the price is not the equivalent in
Euros but numerically identical. The administration part of any commercial website will most
likely keep pricing policies separate from the rest of the content.
- receiver – The receiver is the most important factor, especially in ecommerce,
as his/her response can be traced and thus the message (from the marketing campaign to
product specifications, user manual and pricing) can all be changed so that it fits the largest
possible range of buyers. The role of the translator and receiver is that of maintenance (Pym,
2010: 4).
- medium – The medium in this case is the World Wide Web. As the most
complex channel of communication, the major problem with the communication process is
that there are many perturbations: links (external – different website or internal – same
website), advertisements, animated banners, background sound, etc. In localization, I have
already shown that advertising will consider the features of the locale. As for links, there are
always links back to the source text, especially in the case of the globally established
companies. So, the localizer may need to add in several more links than in the existing
website, as an alternative to explicitation, for instance.
- time – This is rather an irrelevant factor in case of commercial websites as
shown previously. Drawn back products from manufacturing will no longer be on sale; hence
no text about them is needed either.
- place – The same as with time, because of the medium, this is a factor that
does not influence how the text is received. Visiting a website is not linked to time and space
and user can return as often as needed.
- motive – The motive of any commercial website is to make sales. Website
visitors are aware of the motive and this is not a factor of great influence in understanding the
message.

Next, I take a closer look at the intratextual factors:

“Intratextual factors are analysed by enquiring about the subject matter the text deals
with (on what subject matter?), the information or content presented in the text (what?), the
knowledge presuppositions made by the author (what not?), the composition or construction
of the text (in what order?), the non-linguistic or paralinguistic elements accompanying the
text (using which non-verbal elements?), the lexical characteristics (in which words?) and

1134
syntactic structures (in what kind of sentences?) found in the text, and the suprasegmental
features of intonation and prosody (in which tone?).”(Nord, 2005: 42)
- the subject matter – in web commerce it generally refers to a category of
products on sale (laptops, tablets, etc) or to a brand (meaning all types of products
manufactured under a particular brand)
- the information – the exact textual content about a product or service and
about how it can be purchased
- presuppositions – assumption made or not by the author. For example, new
features of a product cannot be presupposed, and probably need lengthy verbalization. Or
visitors to the website can be attracted by “what not?” is found on sale. It is a good way of
turning around a potential buyer’s mind. The user might be looking for “cheap cell phones”.
Still, the larger co-text of the verbal text may be “… avoid cheap cell phones”. This does fault
Grice’s maxims but a marketer knows that the most important thing is to bring the visitor to
the “shop”. Good and convincing content may turn the potential buyer into a returning
customer.
- non-verbal elements:
o punctuation: is used to show various suprasegmental units from oral discourse
transferred in writing. They can be used to make co-text clearer or add extra meaning –
“for(e)thought”. Punctuation is culturally specific. For instance, in Hungarian, in a letter, the
usage of the exclamation mark after the opening of the letter is normal (Tanár Úr! –
Professor!), in English and Romanian it is not acceptable, as comma is used. The exclamation
mark indicates a false change of the asymmetric relationship between the sender and the
receiver of the communication.
o font formatting: usage of capital and lowercase letters, different font colour,
different font sizes
o layout: block style or indented style, alignment of text, text spacing, usage of
lists
- lexical characteristics – mostly technical and advertisement related lexical
creativity
- syntactic structures – specific to informative and operative functions related
- suprasegmental features – for instance, font style(bold, italics, underlined)
can be used to stress important ideas.

Non-verbal or non-text refers to both markers within the text (the paralinguisitic
component as seen above) and to visual enhancers that are added to the text. They are called
supplements (Nord, 2005)
Ecommerce websites use the informational and operative functions of the non-text
elements. This translates usually in employing multiple pictures of the product on sale,
professional or customer video reviews, animated user-controlled 360 degree view, usage
demo illustrations or video, advertisements played on television, etc.
The localizer will have to translate texts on pictures but also the videos and prepare the
target text either for dubbing or for subtitling. Or the localizer might want to invite a customer
from the target language to test and review the product.

1135
 Non-verbal elements on websites can be a challenge, especially where the appellative
or operative function of the language is used. The informative function, in the case of
commercial websites, will not cause any problems to the translator/localizer as long as he/she
is familiar with the technical vocabulary employed both in the source language and in the
target language.

Bibliography:
Brown, E. K. Anne Anderson. Encyclopedia of Language and Linguistics, 2.ed. Oxford:
Elsevier Ltd., 2006.
Crystal, David (2006) Language and the Internet. 2nd edition. Cambridge University Press
Darwish, Ali. Optimality in Translation. Victoria: Writescope Pty Ltd, 2008.
Hofstede, Geert and Gert Jan Hofstede (2010) Cultures and Organizations. Software of the
Mind. 3nd edition. New York: McGraw-Hill.
Mehler, Alexander, Serge Sharoff, Marina Santini. Genres on the Web: Computational
Models and Empirical Studies. Dordrecht: Springer, 2010.
Nord, Christiane. Text Analysis in Translation: Theory, Methodology, and Didactic
Application of a Model for Translation-Oriented Text Analysis, 2nd ed. New York:
Rodopi B.V., 2005.
Nord, Christiane (1997) Translating as a Purposeful Activity. Functionalist Approaches
Explained. Manchester, UK: St. Jerome Publishing.
Pym, Anthony (2010) Website localization. The Oxford Handbook of Translation Studies.
Oxford: Oxford University Press, 2011. 410-424.
Rodrigo, Elia Yuste (ed.) (2008) Topics in Language Resources for Translation and
Localisation Philadelphia: Benjamins
Santini ,Marina, Alexander Mehler, and Serge Sharoff. „Riding the Rough Waves of Genre
on the Web.” Alexander Mehler, Serge Sharoff, Marina Santini. Genres on the Web:
Computational Models and Empirical Studies. Dordrecht: Springer, 2010. 3-32.
Santini, Marina. „Cross-Testing a Genre Classification Model for the Web .” Alexander
Mehler, Serge Sharoff, Marina Santini. Genres on the Web: Computational Models and
Empirical Studies. Dordrecht: Springer, 2010. 87-128.
Shelly, Gary B., Misty E. Vermaat. Discovering Computers 2010: Living in a Digital World.
Boston: Cengage Learning, 2010.
Valdes, Cristina (2008) „The localization of promotional discourse on the internet”. In Delia
Chiaro, Christine Heiss and Chiara Bucaria, (ed.) Between Text and Image Amsterdam -
Philadelphia: Benjamins. 227-240

1136
 O RADIOGRAFIE A LIMBII ROMÂNE VORBITE ÎN SPAŢIUL
AUDIOVIZUAL DIN REPUBLICA MOLDOVA
A radiography of the spoken Romanian language in the audiovisual space of
the Republic of Moldova

Dr. Inga DRUŢĂ

The Philology Institute of the Moldavian Academy of Sciences, Chişinău

Abstract

The work is presenting the whole picture of the modern Romanian language from the national
audiovisual, so it is based on the results of monitoring 13 channels of television from the Republic of Moldova in
the period of time September – October 2012. The way in which professionals from the audiovisual speak is the
actual radiography of the modern Romanian language in this particular space.
After selecting the most important aspects of the problem in discussion, our professionals make
conclusions on the quality and some tendencies of the promoted Romanian language at the monitored TV
channels.

Keywords: Romanian language, national audiovisual, monitoring, TV channels, tendencies of the

Romanian language

În septembrie-octombrie 2012, la solicitarea Consiliului Coordonator al

Audiovizualului, o echipă de specialişti de la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe a
Moldovei a monitorizat 13 posturi de televiziune din Republica Moldova. Au fost urmărite
câte 12 ediţii de ştiri de la fiecare post, emisiuni matinale de divertisment şi filme subtitrate
(total: 140 de ore). În cele ce urmează, vom prezenta cele mai relevante rezultate ale
monitorizării, care constituie o radiografie a limbii române actuale din spaţiul cercetat, vom
formula concluzii privind calitatea şi unele tendinţe ale limbii române promovate la posturile
TV monitorizate.
Limbajul actual al emisiunilor televizate reprezintă o evoluţie incontestabilă în
comparaţie cu perioadele anterioare. Abaterile de la limba română literară sunt departe de a fi
calificate ca fiind foarte grave, ţinând, de cele mai multe ori, de lipsa de atenţie, de grabă sau
de specificul limbajului colocvial. Erorile înregistrate se situează pe diferite paliere şi trebuie
interpretate ca atare.

I. Grafie, punctuaţie, pronunţare

1. În etapa anterioară de monitorizare (octombrie-noiembrie 2011), o problemă
comună pentru mai multe posturi TV era absenţa semnelor diacritice în mesajele scrise.
Acum, absenţa diacriticelor este accidentală, excepţie făcând postul Pro TV Chişinău, unde
majoritatea titlurilor sunt în continuare fără diacritice (cf. „SCANTEI LA GUVERN”, 10.IX;
„CORLATEAN LA CHISINAU”, 13.IX; „FLAMANZI LA SCOALA”, 13.IX ş.a.).
Sfidare sau neglijenţă? Cert e că lipsa diacriticelor creează uneori ambiguităţi (flamanzi
„populaţie” sau flămânzi?) ori duce la scrierea „ca pe internet”: „START SI FINISH
DEODATA” (14.IX).

1137
 Accidental, se constată inconsecvenţa aplicării grafiei cu î sau cu â: „raionul Hînceşti”
(EURO TV, 17.IX); „RESPIRĂ ADÎNC”, „sectorul Rîşcani” (Jurnal TV, 26.IX).
Neglijenţele de tehnoredactare (substituiri sau inversări de litere, litere în plus,
litere lipsă, silabe sau cuvinte în plus/lipsă ş.a.) sunt extrem de frecvente, fiind datorate grabei
cu care se redactează ştirile şi lipsei de atenţie (ceea ce totuşi nu le justifică). Unele neglijenţe
sunt deranjante, în special când se deformează grafic nume proprii (nume de persoane şi
toponime): „Barack OMABA” (PRO TV, 13.IX); „Nicolae TOMOFTI” (PRO TV, 15.IX –
Nicolae Timofti, Preşedintele Republicii Moldova); „Corlăţeanu, la Chişinău” (Moldova 1,
13.IX – Corlăţean); „Valeiu Lazăr” (EURO TV, 13.IX); „Bogaţii Molovei” (PUBLIKA TV,
18.IX); „Fiica lui Nicole Sulac...” (EURO TV, 12.IX); „CHUIŞINĂU” (TV 7, 17.IX);
„Comuiştii” (Jurnal TV, 10.IX); „MARŢUL UNIONIŞTILOR” (TV 7, 17.IX) ş.a.
În domeniul grafiei, am înregistrat greşeli grave referitoare la scrierea cu i, ii iii la
finalul cuvintelor: „copii par mai fericiţi” (2 PLUS, 13.IX); „Copii din toate şcolile din ţară
vor avea parte de consiliere psihologică” (EURO TV, 21.IX); „Să nu mai vi la mine cu aşa
întrebări” (Jurnal TV, 12.IX); scrierea formelor verbului a crea: „Suntem pentru excluderea
tuturor aspectelor[,] care crează bariere în circulaţia oamenilor...” (TV 7, 13.IX; semnalăm şi
greşeala de punctuaţie); „Cel ce crează…” (TV 7, 19.IX); „Doar că nu vreau să-i creiez
probleme lui Golub” (TV 7, 19.IX).
Erorile de folosire a cratimei privesc scrierea compuselor cu şef, prim etc. şi a
altor compuse şi derivate (cratima fie lipseşte, fie este superfluă): „protestele anti-japoneze”
(PUBLIKA TV, 18.IX); „anti-trafic” (PRIME, 21.IX); „negociator şef” (CANAL 3, 14.IX);
„medic şef sanitar” (EURO TV, 18.IX); „prim ministru italian” (2 PLUS, 17.IX); „vice-
preşedinte APPLE” (PRO TV, 13.IX); „director-adjunct” (2 PLUS, 12.IX); „comisar-
adjunct” (EURO TV, 17.IX); „decizie şoc” (PUBLIKA TV, 13.IX); „momentele cheie”
(Jurnal TV, 11.IX); „probleme socio-economice” (TV 7, 12.IX); „mass media” (PRIME,
23.IX); „lider surpriză” (Jurnal TV, 12.IX) ş.a.
Din păcate, am consemnat şi greşeli ortografice propriu-zise, comise din
ignoranţă: „Întradevăr” (TV 7, 12.IX); „î-şi fac griji” (TV 7, 12.IX); „cea dea XX-a ediţie”
(Jurnal TV, 12.IX); „cea dea XI-a ediţie” (Jurnal TV, 3.X); „vre-o explicaţie” (Jurnal TV,
18.IX); „li sa promis” (EURO TV, 19.IX).
Am înregistrat şi cazuri de scriere greşită a unor cuvinte, abrevieri şi nume
proprii: „distabilizează situaţia” (Jurnal TV, 10.IX); „bussines” (Jurnal TV, 12.IX); „Spania
ne înşeală” (EURO TV, 12.IX); „mln. de euro” (EURO TV, 17.IX; PRIME, 21.IX; 2 PLUS,
18.IX ş.a. – mil.); „bld. Ştefan cel Mare” (EURO TV, 19.IX); „b-dul Moscovei” (Jurnal TV,
12.IX); „Munchen” (CANAL 3, 8.IX – München); „Ciadâr Lunga” (Jurnal TV, 12.IX –
Ceadâr-Lunga); „VAN-DAMME” (2 PLUS, 17.IX) şi „VAN DAME” (N4, 17.IX – VAN
DAMME).
Semnalăm şi cazuri de nerespectare a normelor ortografice în vigoare care privesc
scrierea cu majusculă/minusculă: „concursul naţional al tinerilor instrumentişti Antonina
Lucinschi” (Moldova 1, 12.IX); „La Berlin s-a dat startul Salonului aviatic internaţional”
(PUBLIKA TV, 12.IX); „Banca Europeană pentru investiţii” (PRIME, 21.IX); „Codul
Penal” (PUBLIKA TV, 18.IX); „Avertizarea Cod Galben de ploi” (EURO TV, 21.IX); „Ziua
Europeană a limbilor” (Jurnal TV, 26.IX); „Ziua naţională a Germaniei” (Jurnal TV, 3.X);
„Într-o lună, Guvernul a acumulat...” (2 PLUS, 10.IX – guvernul) ş.a.

1138
 2. În domeniul punctuaţiei, cele mai multe greşeli se referă la folosirea virgulei. Am
înregistrat numeroase situaţii în care virgula, obligatorie conform normei, lipseşte: înainte de
conjuncţiile coordonatoare adversative (iar, dar, ci): „Poarta era deschisă dar el a sărit
gardul” (Jurnal TV, 12.IX); pentru a izola o apoziţie: „astăzi 11 septembrie este posibilă...”
(Moldova 1, 12.IX); „Preşedintele PSD, Victor Şelin figurează în calitate de bănuit” (EURO
TV, 14.IX); „Noi, armenii vrem să locuim...” (TV 7, 17.IX); pentru a marca elipsa verbului:
„Filat la sfat cu Medvedev” (Moldova 1, 10.IX); „Ambasador SUA ucis în Libia” (EURO
TV, 12.IX).
Virgula este folosită greşit între subiect/grupul subiectului şi regent: „temperatura
aerului[,] va creşte” (PUBLIKA TV, 10.IX); „Turul doi[,] costă” (Moldova 1, 12.IX); „zeci de
artişti cu dizabilităţi[,] au încântat publicul” (2 PLUS, 10.IX); „Oricine atacă Statele Unite ale
Americii[,] nu va scăpa nepedepsit” (CANAL 3, 11.IX); „Cei care vizitează oraşul iubirii[,]
au şansa să admire cele mai frumoase obiective turistice” (EURO TV, 19.IX); „Cine se va
eschiva de la plata impozitului[,] riscă închisoare” (PRIME, 21.IX) şi în alte situaţii:
„Maşinile[,] cu numere străine[,] pot fi înregistrate[,] până pe 1 octombrie” (2 PLUS, 10.IX);
„Considerăm[,] că este un pas important...” (TV 7, 13.IX); „Tenismena de 30 de ani[,] Serena
Williams[,] a câştigat titlul la US Open” (PUBLIKA TV, 10.IX).
3. Sextil Puşcariu sublinia că nu baza de articulaţie cu care ne-am născut e cea care
contează, ci aceea dobândită prin deprindere. De aceea, elemente ca accentuarea, intonaţia şi
baza de articulare, care pot părea unora secundare, sunt de fapt elemente de bază în actul
rostirii, particularizând o limbă în raport cu alta.
Am înregistrat abateri referitoare la rostirea hipercorectă a unor cuvinte: „furage”
(Moldova 1, 3.X – furaje); „stângeneală” (Moldova 1, 3.X – stânjeneală).
O serie de abateri privesc rostirea greşită a unor cuvinte de uz curent (rostite
popular/regional): „metri patraţi” (Moldova 1, 11.IX); „dacă vă înscriţi pe site-ul...”
(CANAL 3, 13.IX); „au exploadat zece... rezervoare” (Moldova 1, 18.IX); „o îmbâcşesc de
parfum” (Jurnal TV, 3.X) sau neologice: „raider” [raider] (PRO TV, 10.IX; Jurnal TV,
10.IX; 11.IX; 13.IX; EURO TV, 12.IX; PUBLIKA TV, 12.IX; PRIME, 19.IX; 2 PLUS, 19.IX
– [reider]); „bannere” [banere] (EURO TV, 14.IX; PRO TV, 14.IX – [benăre]);
„businessmanul” [biznismanul] (EURO TV, 12.IX – [biznismenul]); „preşedenţie”
(Moldova 1, 12.IX; PRO TV, 10.IX); „bodyguarzii” [bodiguarzii] (Jurnal TV, 12.IX; PRO
TV, 15.IX – [bodigarzii]; „tenismanul Andy Murray” (Jurnal TV, 18.IX – tenismenul). Sunt
pronunţate greşit şi unele nume proprii: Bruxelles [brucsel] (PRIME, 10.IX, 17.IX; EURO
TV, 14.IX; 2 PLUS, 18.IX, 20.IX; Moldova 1, 24.IX – [brüsel]; „Dublin” [dublin] (PRO TV,
13.IX; N 4, 13.IX – [dablin]); „Singapur” (Moldova 1, 12.IX –Singapore).
Se constată şi pronunţarea greşită (trunchiată, familiară etc.) a unor numerale:
„optăsprezece jucători” (PRIME, 10.IX); „optăsprezece lei” (PRO TV, 12.IX); „şaisprece
septembrie” (TV 7, 10.IX); „şapsprezece ani” (N 4, 11.IX); „secolul şapsprezece” (Jurnal
TV, 12.IX); „şapsprezece mii” (Jurnal TV, 13.IX) ş.a.
Sunt frecvente şi greşelile de accentuare a substantivelor comune şi a numelor
proprii: inspector (N 4, 10.IX; PRO TV, 15.IX); administrator (Moldova 1, 11.IX; EURO
TV, 12.IX; CANAL 3, 12.IX; PUBLIKA TV, 12.IX; TV 7, 13.IX; Jurnal TV, 17.IX, 26.IX);
„instructorii” (CANAL 3, 25.IX); „psiholog” (Jurnal TV, 13.IX); „industrie” (Jurnal TV,
12.IX, 18.IX); „cumul” (TV 7, 13.IX); „robot” (CANAL 3, 11.IX); „dispută” (Jurnal TV,

1139
12.IX, 18.IX; EURO TV, 13.IX; PUBLIKA TV, 17.IX); „standard” (PRO TV, 12.IX;
Moldova 1, 13.IX; TV 7, 17.IX); „taxi” (Moldova 1, 17.IX); „editor” (2 PLUS, 17.IX; Jurnal
TV, 18.IX); „studio” (PRIME, 19.IX); „credit” (2 PLUS, 21.IX); „simbol” (CANAL 3,
25.IX); „limită” (Moldova 1, 3.X); „Rusia” (EURO TV, 10.IX; PUBLIKA TV, 10.IX; TV 7,
10.IX); „Qatar” (CANAL 3, 25.IX – Qatar); „să exercite” (PUBLIKA TV, 10.IX);
„determină” (PRIME, 11.IX, 12.IX; PUBLIKA TV, 12.IX); „ameninţă” (Jurnal TV, 10.IX;
PRO TV, 12.IX, 13.IX; PUBLIKA TV, 17.IX; EURO TV, 17.IX; Jurnal TV, 17.IX) ş.a.
Remarcăm că unele accente incorecte sunt determinate de influenţa limbii ruse.

II. Gramatică
4. Morfologie. Formele hibride de indicativ imperfect vroiam, vroia, vroiau etc.,
folosite în locul celor corecte, fără -r- în radical – voiam, voia, voiau etc. –, semnalate în etapa
precedentă de monitorizare, încă apar la unele posturi TV: „deputat român, care vroia să-i
facă un cadou unui om de afaceri” (Jurnal TV, 17.IX); „cei care vroiau să participe” (TV 7,
17.IX).
Am înregistrat şi acum utilizarea verbului a trebui cu forma de indicativ prezent,
persoana I trebuieşte şi persoana a III-a plural trebuiesc. Pentru indicativ prezent este corectă
doar forma (unică pentru toate persoanele şi numerele) trebuie: „Lui Ronaldo îî trebuiesc
încă patru milioane...” (Jurnal TV, 11.IX); „reguli... care nu trebuiesc omise” (Jurnal TV,
19.IX).
Se observă forma greşită a unor verbe conjugate cu sufixele -ez sau -esc: „ÎI sfătui pe
sirieni să nu vină aici.” (PRO TV, 10.IX); „Eu vă sfătui să luaţi Economistul” (Jurnal TV,
26.IX); „Medicii... au încercat... să-l resuscite” (Jurnal TV, 12.IX). Am înregistrat şi o situaţie
inversă, de conjugare greşită cu sufix: „Anual, 20 de giuvaiergii absolvesc un colegiu tehnic
din Capitală” (Jurnal TV, 26.IX) – conform DOOM 2005, verbul a absolvi se conjugă fără
sufix.
O greşeală frecventă este accentuarea pe sufix, în loc de radical, a verbelor de
conjugarea a III-a, la imperativ, persoana a II-a plural, atunci când sunt urmate de clitice
pronominale: „scrieţi-ne” (EURO TV, 14.IX); „Spuneţi-ne ce s-a întâmplat” (Jurnal TV,
17.IX); „Spuneţi-ne, vă rog, este prima dată când organizaţi un asemenea concert?” (Jurnal
TV, 26.IX); „Aduceţi-mi, vă rog, terminalul!” (PUBLIKA TV, 18.IX); „mai puneţi-vă mai
mulţi bani în portmonee” (Jurnal TV, 26.IX).
Am înregistrat, rar, şi forma greşită a verbului a merita – se merită. Verbul
a merita nu este însă reflexiv: „Efortul se pare că s-a meritat” (PRIME, 25.IX); „se merită”
(PRIME, 26.IX). Semnalăm şi trecerea accidentală a verbului a scădea de la conjugarea a
doua la a treia: „euro va scade” (CANAL 3, 11.IX).
Am atestat şi forme greşite de plural ale unor substantive: „pieţile internaţionale” (2
PLUS, 13.IX); „victimile justiţiei” (EURO TV, 12.IX); „indicile termice” în loc de indicii
(TV 7, 11.IX, 13.IX, 18.IX ş.a.); „chinejii” în loc de chinezii (Jurnal TV, 26.IX).
Se observă concurenţa între desinenţele de neutru plural -e şi -uri: „tricolore”
(EURO TV, 14.IX – tricoloruri); „suveniruri” (Moldova 1, 26.IX – suvenire).
Am înregistrat şi forme greşit declinate la genitiv-dativ: „prepararea mămăligăi-
gigant” (Moldova 1, 10.IX – mămăligii); „o parte a povestei” (N4, 17.IX); „angajaţii morgăi”
(Jurnal TV, 18.IX – morgii); „învingătorii olimpiezii” (Moldova 1, 23.IX).

1140
 Sporadic, am întâlnit substantive încadrate greşit la alte genuri: „sunt recomandate
odorizantele naturale” (Jurnal TV, 12.IX – odorizanţi); „Marfa avea timbrul de acciz al
Republicii Moldova” (PUBLIKA TV, 13.IX – acciză).
Am înregistrat, la unele posturi monitorizate, substantive feminine create prin moţiune
în cazul unor substantive numai cu formă de masculin: „lidera mondială Victoria Azarenka”
(2 PLUS, 10.IX); „Indonezia este lideră într-un clasament mondial” (PUBLIKA TV, 11.IX);
„Organizaţia este lideră în traficul de droguri” (PUBLIKA TV, 13.IX); „aşa-zisa ministră...
de la Tiraspol” (N 4, 13.IX); „ministra de Externe de la Tiraspol” (EURO TV, 13.IX).
Fenomenul ar putea fi tratat ca o tendinţă de „feminizare” a unor substantive; din seria citată
însă credem că are şanse de a se impune numai forma lideră.
O greşeală răspândită este înlocuirea formei adverbiale maximum cu cea a adjectivului
corespondent, maxim: „cu maxim de puncte” (PRO TV, 12.IX); „fără mâncare omul poate
trăi maxim trei zile” (Jurnal TV, 12.IX); „vor fi maxim 26 [] grade” (TV 7, 17.IX; în acest
exemplu semnalăm şi absenţa prepoziţiei de după numeral); „maxim 16 mii de lei amendă”
(Jurnal TV, 17.IX). Forma maxim este folosită greşit şi în locuţiunea adverbială *la maxim, în
loc de la maximum: „să asigure la maxim” (CANAL 3, 14.IX); „tiparniţa de bani, turată la
maxim” (Jurnal TV, 19.IX); „Daţi muzica la maxim” (Jurnal TV, 26.IX).
La unele posturi monitorizate, am constatat preferinţa pentru numeralul cardinal în
locul celui ordinal pentru a desemna data. Numeralele cardinale se utilizează pentru a preciza
data începând cu 2. Pentru data de 1, conform tradiţiei, se foloseşte numeralul ordinal întâi
(nu unu): „unu ianuarie 2013” (EURO TV, 10.IX); „unu august 1927” (Moldova 1, 18.IX).

5. Sintaxă. Dezacordul. Dezacordul dintre predicat şi subiect

Unele dezacorduri se produc prin atracţia altui termen din enunţ, din cauza topicii
componentelor enunţului. Alte dezacorduri au cauze semantice, atunci când există o
neconcordanţă între forma şi sensul unui termen aflat în poziţia de subiect. Pe lângă factorii
de natură lingvistică (atracţia, sensul), apariţia dezacordurilor este favorizată de diverşi factori
specifici comunicării orale: neanticiparea mesajului, neatenţia, rapiditatea comunicării: „În
scurt timp va începe examenele” (PUBLIKA TV, 17.IX); „Acest lucru... vor obliga băncile
să sporească măsurile de securitate” (PUBLIKA TV, 18.IX); „sfaturile unui prieten mai în
vârstă vă va ajuta” (Moldova 1, 12.IX); „Securitatea ministrului Economiei şi a liderului PL
au fost asigurate de bodyguarzi” (Jurnal TV, 12.IX); „Părintele Pavel este unul din preoţii
din Republica Moldova ce nu doreşte impozitarea Bisericii” (Jurnal TV, 19.IX); „PCRM
anunţă că vor contesta legea” (N4, 17.IX); „Fracţiunea PCRM au cerut astăzi convocarea
şedinţei...” (EURO TV, 17.IX); „Comunitatea Romilor au încercat...” (TV 7, 17.IX); „Ziua
se vor atinge valoarea de 25-28 grade Celsius” (TV 7, 12.IX).
Nerespectarea regimului verbal este o greşeală gravă: „Moscova nu crede
lacrimilor” (EURO TV, 11.IX – corect: Moscova nu crede în lacrimi); „oamenii
s-au dezamăgit de iniţiativa integrării în Uniunea Europeană” (PUBLIKA TV, 10.IX –
corect: oamenii sunt dezamăgiţi de iniţiativa integrării în Uniunea Europeană). Fenomenele
citate reprezintă calcuri gramaticale după limba rusă.
Un caz specific, răspândit în audiovizualul din Republica Moldova şi în limbajul
public, este utilizarea verbului a trebui cu supin în loc de participiu: „Ceea ce trebuie de făcut
e ca legea să funcţioneze” (Moldova 1, 10.IX – corect: trebuie făcut); „cum trebuie de jucat

1141
împotriva Angliei” (Jurnal TV, 12.IX); „trebuie de făcut aceasta” (CANAL 3, 12.IX); „Nu
trebuie de confundat această mână de oameni cu vasta majoritate a cetăţenilor noştri”
(EURO TV, 17.IX); „Trebuie de luptat cu corupţia” (TV 7, 17.IX); „trebuie de construit
stadionul” (EURO TV, 20.IX).
Frecvenţa îngrijorătoare a acestor construcţii eronate ne îndreptăţeşte să constatăm că
formula s-a generalizat atât în limbajul televizual, cât şi în exprimarea vorbitorilor.
Am înregistrat două tipuri de utilizare greşită a formelor articolului genitival al:
utilizarea invariabilă a formei a; utilizarea unei forme acordate greşit, cu alt element din
enunţ, prin atracţie: „Ministerul Educaţiei de la Bucureşti a publicat listele provizorii a celor
admişi” (Jurnal TV, 11.IX – ale); „domeniul culturii sau a justiţiei” (Moldova 1, 13.IX – al);
„presupuse urme a unei secte” (CANAL 3, 12.IX – ale); „autorii jocurilor trucate şi a
pariurilor aranjate” (TV 7, 18.IX – ai); „După 12 etape a Mondialului de Formula 1...”
(PUBLIKA TV, 18.IX – ale); „Gestul disperat a unui copil” (PRIME, 20.IX – al);
„preşedintele Dumei de Stat al FR” (EURO TV, 11.IX – a); „Ambasadorul Statelor Unite, al
cărui ţară...” (2 PLUS, 18.IX – a); „banii vor fi din profitul Căii Ferate al Moldovei” (EURO
TV, 24.IX) ş.a.
Uneori articolul genitival este confundat cu prepoziţia a: „reprezentanţi ai 25 de ţări”
(EURO TV, 11.IX – a); „La reuniune au participat reprezentanţi ai peste 70 de companii”
(PUBLIKA TV, 13.IX – a).
Am atestat şi dezacorduri ale adjectivelor numerale compuse. Cel mai frecvent se
greşeşte prin utilizarea formelor de masculin în locul celor de feminin (sau invers). În general,
această greşeală se întâlneşte la numeralele compuse: „opt sute şaizeci şi unu de construcţii”
(TV7, 10.IX); „prejudiciile se ridicau la patruzeci şi una de milioane de dolari” (PRO TV,
10.IX); „treizeci şi unu de persoane” (Moldova 1, 11.IX); „fete... de la douăsprezece la
şaisprezece ani” (2 PLUS, 12.IX); „locul douăsprezece în clasament” (2 PLUS, 17.IX); „zece
din cele doisprezece rezervoare cu chimicale” (Moldova 1, 18.IX).
Pentru exprimarea orei, numeralul doi şi numeralele compuse cu doi trebuie să aibă
formă de feminin. Am înregistrat, nu foarte frecvent, folosirea formelor de masculin în astfel
de contexte: „Toate le aflaţi la ora doisprezece” (Jurnal TV, 12.IX); „Startul Velohorei va fi
dat la ora doisprezece” (Moldova 1, 20.IX).
Utilizarea fără prepoziţia funcţională pe a pronumelui relativ care cu funcţie de
complement direct este o greşeală persistentă: „dacă la întrevederea care au avut-o” (N 4,
11.IX); „Da, vedeţi filmul care trebuie să îl vedeţi” (Jurnal TV, 12.IX); „aluat care îl punem
deasupra merelor” (Jurnal TV, 26.IX).
Apariţia unui şi parazitar în încercarea de a evita o cacofonie (ca şi campion) se
extinde şi în exemple unde nu mai este vorba de cacofonii (ca şi premier): „formarea noastră
ca si personalitate” (Moldova 1, 19.IX); „părerea dumneavoastră personală ca şi cetăţean, ca
şi locuitor al Chişinăului” (Jurnal TV, 19.IX); „figurăm ca şi cei mai săraci din Europa”
(Jurnal TV, 19.IX); „cum priviţi dumneavoastră ca şi expert” (Moldova 1, 3.X); „vinul ca şi
produs agroalimentar” (Jurnal TV, 3.X) ş.a.
Numeralele de la 20 în sus nu se ataşează direct substantivului, ci sunt urmate de
prepoziţia de. Am identificat şi în această etapă de monitorizare extrem de multe situaţii de
omitere a prepoziţiei la toate posturile TV: „o sută mii lei” (EURO TV, 11.IX); „26 grade
Celsius” (TV 7, 10.IX); „cei peste 1,5 milioane protestatari” (Moldova 1, 12.IX); „75

1142
milionari” (Jurnal TV, 18.IX); „în proporţie de 20 procente” (TV 7, 18.IX); „Poliţa medicală
va costa cu 300 lei mai mult” (PRIME, 25.IX); „22 candidaţi” (PUBLIKA TV, 17.IX) ş.a.
Semnalăm şi greşeala inversă (mai rar), de folosire a prepoziţiei de după numerale de la 1 la
19 şi după numeralele compuse cu acestea: „Până la sfârşitul anului au rămas 110 de zile”
(Moldova 1, 12.IX); „208 de automate” (EURO TV, 20.IX); „104 de bănci” (EURO TV,
20.IX); „Pentru cele 110 de districte urmează să fie aleşi 110 de deputaţi” (PRIME, 22.IX).
Comoditate, ignoranţă sau neglijare conştientă a normei?
Suprapunerea mai multor tipare sintactice are ca rezultat apariţia într-un anumit
context a unei prepoziţii specifice altui tipar sintactic. Am înregistrat mai multe cazuri de
folosire incorectă a unor prepoziţii: „Alertă la Buiucani” (TV 7, 10.IX – în); „mese doldora
cu bunătăţi” (Jurnal TV, 10.IX – de); „La sud se vor atesta +7°C” (Jurnal TV, 11.IX – în);
„temperatura la termometre” (TV 7, 10.IX – în); „Pe acest caz a fost deschis un dosar penal”
(N4, 10.IX; PUBLIKA TV, 11.IX; CANAL 3, 14.IX – în); „Lucrurile s-au schimbat spre
bine” (EURO TV, 13.IX – în); „Cum simţiţi publicul de la Moldova?” (Moldova 1, 19.IX –
din); „primar de la nordul ţării” (Jurnal TV, 3.X – din).
Nemarcarea relaţiilor sintactice în titlurile redactate în stil telegrafic este un
fenomen pe care l-am întâlnit constant la toate televiziunile monitorizate. Greşeala este mai
frecventă în contextele în care se precizează calitatea sau funcţia unei persoane. Cauza este
uneori spaţiul insuficient pe burtiere, care impune limitarea mesajului la un anumit număr de
caractere. Totuşi, fenomenul se extinde şi în sintagmele scurte, unde relaţiile sintactice dintre
componente ar putea fi marcate foarte uşor. Înşiruirea de cuvinte fără marcarea relaţiilor
sintactice dintre ele poate crea ambiguităţi şi ajunge să se constituie într-un tipar chiar şi în
exprimarea orală: „Igor Dodon lider PSRM” (EURO TV, 10.IX); „Dorin Chirtoaca primar
Chisinau” (PRO TV, 10.IX – în acest exemplu lipsesc şi diacriticele); „Mihai Godea
preşedinte PAD” (N 4, 12.IX); „Natalia Catană mama copil de 3 ani” (PRIME, 12.IX); „Ion
Caras selecţioner Moldova” (EURO TV, 17.IX); „proprietară maşină avariată” (Jurnal TV,
18.IX); „TIZIANO producător mobilă” (2 PLUS, 19.IX); „Nicolae Timofti preşedinte
Moldova” (EURO TV, 20.IX); „Nichifor Corochii preşedinte CSM” (CANAL 3, 25.IX);
„Ion Arvat şef local” (Moldova 1, 11.IX); Valeriu Reniţă preşedinte clubul “Sfântul
Gheorghe” (PUBLIKA TV, 13.IX; în acest exemplu semnalăm şi ghilimelele neromâneşti)
ş.a.

III. Lexic, semantică

6. Pleonasmul (constând în asocierea unor cuvinte apropiate din punct de vedere
semantic) rămâne o greşeală destul de frecvent întâlnită în emisiunile de televiziune: „în
perioada anilor” (N 4, 10.IX; PUBLIKA TV, 13.IX); „membrii partidelor PL şi PLDM”
(Moldova 1, 11.IX); „La fel ca şi peste ocean...” (CANAL 3, 11.IX); „la fel ca şi Alexandru
Gaţcan” (PUBLIKA TV, 11.IX); „Franţa îşi suspendă temporar misiunile sale diplomatice în
20 de ţări musulmane” (EURO TV, 17.IX); „cum ar fi, de exemplu” (TV 7, 17.IX); „str.
Calea Orheiului” (Jurnal TV, 19.IX); „aniversarea celor douăzeci de ani de existenţă ai
formaţiei…” (PRIME, 19.IX);
Am înregistrat cuvinte utilizate cu o formă incorectă: „excrocherie” (Moldova 1,
10.IX; PRIME, 13.IX); „lumina lazerului” (PRIME, 12.IX); „dendrarium” (PRIME, 12.IX;
2 PLUS, 13.IX); „stenduri” (PRO TV, 14.IX, 15.IX; TV 7, 17.IX; Jurnal TV, 3.X);

1143
„microbus” (Jurnal TV, 18.IX); „studiou” (Jurnal TV, 19.IX); „rezervaţie peizagistică”
(PRIME, 26.IX) ş.a.
Nu este recomandabil ca structura construcţiilor fixate în limbă să fie modificată. Am
înregistrat câteva expresii modificate, uneori din cauza suprapunerii mentale peste alte
construcţii asemănătoare semantic sau/şi formal: „să pună la întrebări” (Moldova 1, 12.IX);
„Ecologiştii bat un semnal de alarmă...” (TV 7, 12.IX – trag un semnal de alarmă); „nu vă
îmbătaţi cu apă chioară” (PRIME, 19.IX – apă rece). Cităm şi un exemplu „macabru”:
„Liberalii dezmint informaţia şi spun că şi-au tras în ţeapă colegii din PSRM” (Jurnal TV,
18.IX). Iată până unde se poate ajunge atunci când cineva confundă expresiile a trage în ţeapă
şi a da/a trage ţeapă...
Am consemnat şi cuvinte nepotrivite, unele simţite ca fiind mai „nobile” (a servi, în
loc de a mânca sau a bea; a debuta, în loc de a începe etc.), altele fiind inadvertenţe
contextuale: „în debutul şedinţei guvernului” (PRO TV, 10.IX); „debutul revoltei” (EURO
TV, 17.IX); „să serviţi prânzul la o terasă” (Jurnal TV, 12.IX); „serviţi şi o cafeluţă în
această dimineaţă” (PRIME, 19.IX); „speakerul Marian Lupu” (Moldova 1, 19.IX, 21.IX,
24.IX; multiple atestări şi la alte posturi TV – preşedintele parlamentului; termenul speaker
nu corespunde realităţii politice din ţara noastră); „savurăm ultimele momente ale acestui
defileu de modă” (Moldova 1, 26.IX – prezentare/defilare de modă; calc după fr. défilé de
mode).
Unele abateri privesc utilizarea anglicismelor şi calcurile după engleză. În locul
corespondentelor româneşti, se preferă deseori „traduceri” neadecvate ale unor cuvinte şi
construcţii din limba engleză: „nu ar fi oferit suport liberal-democraţilor” (Jurnal TV, 11.IX –
spijin); „Moldova va beneficia... de suportul şi asistenţa autorităţilor ungare” (N4, 11.IX);
„cu suportul Ministerului Sănătăţii” (Moldova 1, 11.IX); „şi cu suportul PLDM” (TV 7,
11.IX); „Chişinăul mizează pe suportul Ungariei” (CANAL 3, 12.IX); „pentru a acorda
suport cetăţenilor moldoveni” (EURO TV, 13.IX); „Acţiunea va avea loc în cadrul unui
proiect realizat cu suportul Guvernului Cehiei” (PUBLIKA TV, 13.IX); „să-şi schimbe
locaţia” (PRO TV, 11.IX – locul); „primul tanker cu petrol” (Moldova 1, 12.IX –
petrolier/tanc petrolier); „tinerii... aplică adesea la mai multe instituţii” (CANAL 3, 13.IX);
„aplicaţi pentru servicii aflate prin apropiere” (Jurnal TV, 3.X).
O problemă sensibilă în limbajul televizual din Republica Moldova este prezenţa a
numeroase calcuri după limba rusă şi împrumuturi inutile (xenisme). Nu toate sunt calcuri
lexicale sau semantice, există şi structuri gramaticale preluate fără discernământ, dar am ales
să le tratăm aici, pentru a releva amploarea fenomenului: „rechizitele bancare” (EURO TV,
10.IX – datele de identificare ale băncii/datele bancare); „autobuze dotate cu condiţionere”
(N 4, 10.IX – climatizoare/aparate de aer condiţionat); „aveţi un azart enorm” (Jurnal TV,
12.IX – elan/entuziasm); „În rezultat, deţinătorii au fost eliminaţi.” (PRO TV, 11.IX –
ca/drept rezultat; calc înregistrat şi la TV 7, 10.IX; EURO TV, 18.IX; Jurnal TV, 18.IX;
Moldova 1, 21.IX); „unităţile de transport nu vin direct din uzină” (EURO TV, 10.IX –
mijloacele de transport; formulă generalizată şi la alte posturi: Moldova 1, 10.IX; TV 7,
10.IX; Jurnal TV, 10.IX; 2 PLUS, 17.IX ş.a.); „în salonul autocarului” (TV 7, 11.IX – în
autocar/în interiorul autocarului); „nu şi-au devamat automobilele” (CANAL 3, 10.IX –
vămuit); „ea putea pretinde la dreptul de proprietate” (TV 7, 11.IX; calc prezent şi la PRIME,
11.IX; CANAL 3, 11.IX); „să vedem cum s-a isprăvit ea acolo sus” (Moldova 1, 12.IX – s-a

1144
descurcat); „Biroul pentru reintegrare de la Chişinău a refuzat să se expună pe marginea
mesajului” (PUBLIKA TV, 18.IX – să se pronunţe; calc înregistrat şi la CANAL 3, 11.IX;
Jurnal TV, 11.IX; EURO TV, 12.IX; TV 7, 12.IX; N 4, 17.IX ş.a.); „trecătorii... au luat apă
în gură” (Jurnal TV, 12.IX – tăceau mâlc/tăceau ca peştele); „oraşul Kaluş, unde ne aflăm
noi la moment” (Jurnal TV, 12.IX – pentru moment/acum/în acest moment); „va ieşi uscat
din apă” (CANAL 3, 25.IX – va scăpa basma curată) ş.a.
Am consemnat şi greşeli de neadecvare contextuală, atracţii semantice, diverse
confuzii: „Moldova să se dezvolte ca stat integru” (Moldova 1, 11.IX – unitar); „Taxele…
sunt stabilite de asociaţiile părinteşti, iar ea nu a făcut altceva decât să le vocifereze.” (PRO
TV, 11.IX – să le anunţe); e încrezut în viitorul acestui sport” (PRIME, 12.IX –
sigur/încrezător); „depistarea unui preşedinte al Centrului Naţional de Integritate” (Jurnal
TV, 18.IX – identificarea); „În fiecare an orchestra-model participă la peste 150 de
manifestaţii din ţară” (Moldova 1, 12.IX – manifestări); „se va organiza o companie de vot
pubică” (Jurnal TV, 18.IX – campanie; atracţie paronimică); „Învăţătorii spun că metoda
predării simultane sustrage atenţia elevilor” (PUBLIKA TV, 17.IX –distrage); „Un tir
prăbuşit… sustrage atenţia şoferilor” (Moldova 1, 22.IX); „nu au fost finisate lucrările de
reparaţie” (PUBLIKA TV, 12.IX – încheiate/finalizate; cf. şi Moldova 1, 18.IX, 19.X;
CANAL 3, 25.IX) ş.a.
Sintetizând, susţinem că limba română din audiovizualul naţional tinde să se identifice
cu limbajul (îngrijit) public oral din Republica Moldova. Abaterile de la normă constatate
nu au aceeaşi gravitate; unele sunt accidentale, datorate grabei sau lipsei de atenţie, altele sunt
tributare snobismului sau imitaţiei (anglicismele ori cazul lui ca şi). Mai grave sunt
fenomenele de atentare la elementele structurale de bază ale limbii (regimul verbelor,
calcurile), forţarea sintaxei, modificarea construcţiilor fixe. Din păcate, anumite erori sunt pe
cale să se generalizeze atât în limbajul audioviualului, cât şi în exprimarea publică. E vorba în
special despre unele preferinţe constante de pronunţare (microbus, studiou, stend) sau de
accentuare a cuvintelor (administrator, standard, dispută, editor) ori despre confuziile
semantice de genul a finisa pentru a finaliza, a (se) expune pentru a (se) pronunţa, speaker
pentru preşedinte al parlamentului ş.a., ca şi despre răspândirea formulei *la maxim pentru la
maximum. Pericolul este ca eroarea să devină normă prin adoptarea ei de către un număr mare
de vorbitori aparţinând publicului de televiziune.
În perioada dintre monitorizarea din 2011 şi monitorizarea curentă, din 2012, la unele
televiziuni au fost organizate seminare de instruire a personalului implicat în producerea
emisiunilor, au fost procurate dicţionare şi lucrări de cultivare a limbii. Pe de altă parte,
Consiliul Coordonator al Audiovizualului din Republica Moldova, îngrijorat de numărul mare
şi de persistenţa greşelilor de exprimare în audiovizualul naţional, a făcut un demers în
legislativ în vederea amendării Codului audiovizualului cu sancţiuni pentru greşelile grave de
exprimare care vor fi înregistrate şi în viitor. În condiţiile în care Parlamentul Republicii
Moldova va accepta modificările propuse, am putea spera că producătorii de emisiuni vor fi
mai responsabili în ceea ce priveşte calitatea limbii române promovate la posturile TV
naţionale.

1145
Bibliografie selectivă
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Univers
Enciclopedic, 2005
Rodica Lăzărescu, Dicţionar de capcane ale limbii române, Bucureşti, Corint, 2006 Valentin
Guţu, Dicţionar al greşelilor de limbă, Chişinău, Arc, 1998
Ion Ciocanu, Noi şi cuvintele noastre, Chişinău, Pontos, 2011
Alexei Palii, Dicţionar de dificultăţi şi surprize ale limbii române, Chişinău, Epigraf, 2008
Inga Druţă, Magia cuvântului, Chişinău, AŞM, 2012

1146
 MEMORIA NUMELOR (IM)PROPRII DIN BASARABIA
The Memory of (Im)Proper Names from Basarabia

Dr. Viorica RĂILEANU

The Philology Institute of the Moldavian Academy of Sciences, Chişinău

Nu există cea mai frumoasă limbă din lume, după cum

nu există cea mai frumoasă naţiune – există numai nişte
prielnice sau nefavorabile vecinătăţi. (Grigore Vieru)

Abstract

Onomastics (toponymy and anthroponymy) manages, not rarely, to shed light on the research of our
history. However, in Bessarabia, the territory on which there succeeded and were mixed many peoples
throughout centuries, proper names help to identify problems concerning the symbiosis between the Romanians
and other ethnic groups.
Ethnic contact between the Russians and the Romanians from Bessarabia, during 200 years after the
annexation of Bessarabia to the Russian Empire, however, had serious consequences on antroponymyc
nomenclature. Historical materials recorded during investigation reveal that proper names, in an arbitrary way,
suffered a number of deviations from natural laws of the Romanian language.

Keywords: anthroponymy, bicentennial, ethnic contact, de-Russification, proper names.

Basarabia1 este provincia românească dintre Prut şi Nistru, care a avut nenorocul să fie
megieşă cu spaima lumii civilizate: Rusia. Deşi Imperiul Rus a dispărut, simţul realităţilor
trecute nu a dispărut la noi cu totul.
La 16 mai 2012 s-au împlinit 200 de ani de când două imperii hulpave - Turcia şi Rusia
- au rupt în două Ţara Moldovei. Graniţa a trecut pe trupul viu al Moldovei, care de 200 de ani
doare, fiind încă o rană deschisă. O perioadă istorică trepidantă, care stârneşte, deopotrivă,
nedumerirea, perplexitatea, panica şi compasiunea.
Istoricii români, care au studiat politica promovată de ţarism în Basarabia în perioada
1812-1917, au constatat că a fost o politică de deznaţionalizare a românilor basarabeni, având
drept scop declarat „identificarea provinciilor cucerite cu statut cuceritor”. [1, p. 117]
Ştefan Ciobanu menţiona că „după răpirea rusească din 1812… Basarabia s-a pomenit
izolată în mijlocul torentului rusificator”. Şi avea dreptate. În 1912, cu prilejul împlinirii unui
1
Trebuie menţionat că până în 1812, numele de Basarabia desemna o mică parte din pământurile Moldovei
amplasate în partea de sud a interfluviului Prut-Nistru, care nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte
ţări româneşti. A fost numită aşa în cinstea voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al
XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor. Explicarea denumirii de Basarabia o găsim la profesorul şi
geograful rus, ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev
Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918: „În timpul ocupaţiei
ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă
după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin
Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul”. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea
Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului”. Mai târziu numele de
Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii. [Petru Caraman. Românitatea Basarabiei văzută de
ştiinţa oficială sovietică. În: Basarabia, Chişinău, 1992, nr. 2, p. 106; Mircea Rusnac. Recensăminte şi mărturii
în Basarabia Ţaristă (1812 - 1918) -
http://istoria.md/articol/446/Recens%C4%83minte_%C5%9Fi_m%C4%83rturii_%C3%AEn_Basarabia_%C5%
A2arist%C4%83]

1147
secol de asuprire străină, Petre Cazacu se întreba, în lucrarea sa O sută de ani de robie: „Ce s-
a făcut în această sută de ani în Basarabia de către bunul nostru vecin, care de sute de ani
strigă că a fost, este şi va fi „eliberatorul popoarelor balcanice”?” Răspunsul l-a formulat chiar
cel care-şi pusese întrebarea, într-un singur cuvânt: „Rusificare”.
Ce mesaj au românii basarabeni pentru ruşi după 200 de ani de „istorie comună”?
Mesajul, s-o spunem cu onestitate, e trist, pentru că scump am plătit şi mai plătim această
„drujbă”.
În perioada ţaristă, bolşevică, sovietică, deşi mecanismele de deznaţionalizare a
populaţiei băştinaşe au fost diferite, scopul urmărit a fost acelaşi: ştergerea identităţii
naţionale a românilor basarabeni. [2]
Prima grijă a noilor stăpâni ai Basarabiei, după „anexarea-ocupaţie”, a fost să
zădărnicească orice manifestare deschisă năzuinţei spre unire, prin suprimarea treptată a
oricărei urme de autonomie locală, prin unificarea administrativă, deportări şi colonizări2.
Ocupaţia rusească nu se mărgineşte în a impune doar obligaţii politice şi economice, ci
ia parte la dezavuarea valorilor naţionale bine organizate şi înzestrate, pe care le supune fără
nici o excepţie la vexaţiuni. Căută să altoiască, pe sufletul basarabeanului blajin, cultura altui
popor străin, cu altă structură sufletească şi cu alte aspiraţiuni, pretinzând chiar o aservire
culturală, prin introducerea limbii ruse în instituţiile publice: în 1824 limba rusă este impusă
ca limbă de comunicare în toate relaţiile oficiale din provincie, în 1842 predarea în limba
română a fost interzisă în şcolile secundare, începând cu 1860 a fost interzisă în şcolile
primare, iar din 1883 utilizarea limbii române a fost interzisă şi în biserici. Cu ajutorul şcolii,
Imperiul Rus a încercat să rusifice pătura cultă din Basarabia; cu ajutorul bisericii, ea
nădăjduia să rusifice populaţia rurală. Era ceea ce şi-ar fi dorit oricare tiran străin, ocupând o
ţară cu o istorie şi o cultură milenare  decapitarea memoriei ei ancestrale. Au trecut 200 de
ani de dominaţie, dar, şi până azi, intelectualul şi ţăranul român din Moldova aşezată în
stânga Prutului nu vorbeşte altă limbă decât cea românească, nu se roagă lui Dumnezeu decât
în limba părinţilor şi bunicilor săi!
Spre regret, o descălecare ţaristă, sau de altă factură rusă, s-a făcut în onomastica
noastră. Am putea chiar afirma că rusificarea Basarabiei în secolul al XIX-lea a început de la
nume. Or, astăzi, după două secole de deznaţionalizare în galop a Basarabiei, dacă ne luăm
după nume, se creează impresia că am fi mai degrabă o ţară de ruşi moldovenizaţi. E vorba de
o chestiune delicată, ce ţine atât de sentimentele personale, cât şi de cele naţionale.
Teologul rus Pavel Florenski afirma: „Spune-mi numele tău şi am să-ţi spun cine eşti”,
dând de înţeles că destinul nostru se conţine în numele fiecăruia dintre noi. Tot el zicea că „un
nume strâmb înseamnă şi un destin strâmb”. Să fi ştiu oare acest lucru şi „eliberatorii” noştri?
Probabil, da, pentru că există numeroase documente istorice care atestă că încă sub ocupaţia

2
În momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau
majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti. Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului
recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucraineni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni
1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%. [Ion Nistor. Istoria Basarabiei. Chişinău, 1991, p. 203]
În câţiva ani, Bugeacul a devenit un veritabil mozaic de naţionalităţi. Între anii 1812-1834, prin strămutarea
ţăranilor români în Siberia, Caucaz, Amur, Turkestan etc. au dispărut 47 de sate din Basarabia. Prin urmare,
putem fi de acord cu N. Iorga, care susţine că în acest timp au părăsit Basarabia cel puţin 30.000 de suflete.
În 1907 ruşii şi ucrainenii din Basarabia totalizau 24,6%! Un rezultat „fructuos” al unei rusificări de o sută de
ani!

1148
ţaristă, în multe sate din Basarabia, toţi locuitorii cu nume de familie româneşti se pomeneau
peste noapte cu altele, schimonosite sau traduse. Adaptarea forţată la modelul onomastic
rusesc a fost impusă abuziv şi făcea parte din politica panslavistă3 de asimilare şi
deznaţionalizare a popoarelor colonizate. Promotorii maleficei politici au elaborat mai multe
metode rapide şi eficiente de rusificare a numelor de familie. În primul rând, prin amplificarea
lor cu sufixe slave. Cercetătorii au constatat că pe parcursul secolului al XIX-lea, diecii
actelor româno-slave, pentru a caracteriza mai precis funcţia de patronim a unui nume, au
înlocuit sufixul românesc -escul cu sufixele slave care au aceeaşi funcţie: -ov, -ovici, -ev, -
evici, -ici4. De ex.: Popov şi Popovici în loc de al Popei sau Popescul; Manev, Braevici în loc
de al Manii sau Brăescul; Bârlici, Draganici în loc de Bârlescul, Draganescul; Dulcici,
Jumătatevici, Limbădulcevici, Mălaevici, Năsturelovici, Porcovici etc. sunt alte exemple
atestate în documentele istorice [3, v. I, p. 285, p. 287; v. II, p. 59, p. 407, p. 416]. Ulterior
sufixele -ov, -ev puteau forma derivate şi de la alte cuvinte ce serveau drept caracteristică a
persoanei, de la porecle şi, mai ales, de la numiri de profesii [4, p. 47-57]. Astfel, s-a ajuns ca
sufixul -ov, să fie ataşat fără discernământ la un şir impunător de nume, mutilându-le şi
deplasându-le într-un cadru lingvistic grotesc, care nu se integra nicicum în sistemul
gramatical românesc. Iată câteva exemple excerptate din Arhiva Naţională a Republicii
Moldova: Constantin Balanov, Constantin Burianov, Alexandr Crudov, Iosif Daculov,
Gheorghii Gaiducov, Vasilii Gandacov, Calistrat Hinculov, Grigorii Jumarov, Vasilii
Levodarov, Gherasim Lucov, Pavel Moldovanov, Piotr Munteanov, Andrei Negruţov, Ivan
Raculov, Matfei Saracov, Gheorghii Spiridonov, Ivan Spoialov, Piotr Surdulov, Anton
Ţaranov, Grigorii Teslarov, Gheorghii Tomov, Vasilii Untilov, Cozma Ursov, Gavriil Vierov.
[5, p. 168-169]
Un alt sufix rusesc, care a cunoscut o largă popularitate în transcrierea deformantă a
numelor româneşti este sufixul -ii/ -schi/ -schii, atestat şi astăzi în număr mare: Artenii5 (175),
Istratii (920), Manolii (225), Surujii (109), Timoftii (56), Vanghelii (140), Vrabii (1409);
Braşovschi (50), Buzovschi (46), Comorschi (84), Hotinschi (67), Manastârschi (39),
Monastârschi (60), Roşulschi (55), Smochinschi (54), Ştefanschi (58), Benderschii (33),
Moldavschii (13), Toporovschii (40), Urschii (10) etc.
Uneori are loc şi substituirea sufixului românesc -escu, -aşcu prin -esco, -aşco şi a lui -u
final prin -o: Piotr Alexandresco, Gheorghii Popesco, Mihail Stroesco, Ivan Bodesco Maria
Macaresco, Iacov Vedraşco, Vasilii Negro, Dimitrii Petco, Pavel Luppo etc. [5, p. 171; 6, p.
128]
De asemenea, se observă substituirea lui -ă /-u /-e final prin -a şi trunchierea rădăcinii:
Babalunga (14), Babilunga (13), Barbaneagra (97), Buzâla (65), Garuţa (127), Jumara (12),
Mamaliga (1392), Placinta (1164), Sacara (675), Ţaralunga (347); Struţa (130), Rogoza
(22); Palaria (58) etc.

3
Curent politic apărut în sec. XIX, care urmărea unirea într-un singur stat a tuturor popoarelor slave.
4
Formele de patronime în -ov, -ev şi -ovici, -evici, conform unei legi speciale din Rusia, se deosebeau între
ele. La formarea patronimelor cu sufixele -ovici, -evici aveau dreptul numai reprezentanţii păturilor sociale
superioare şi se ataşau numai la prenumele tatălui. Toţi ceilalţi, chiar şi feciorii celora care se numeau cu -ovici, -
evici, îşi formau patronimul cu -ov, -ev.
5
Numele de familie nominalizate se găsesc în baza de date antroponimice a Republicii Moldova, iar cifra
indicată în paranteze se referă la numărul purtătorilor din întreaga ţară.

1149
 Dacă prin ataşarea sufixelor slave nu se ajungea la un nume cu o rezonanţă rusească
credibilă se recomanda traducerea denumirilor meseriilor şi preluarea acestora ca nume de
familie: morarul devenea Melnic, pădurarul – Lisnic, fierarul - Cuzneţov etc.
După 1812, conţopistul ţarist îl întreba pe ţăranul nostru:
– Как зовут? („Cum te cheamă?”)
– Creţu.
– Будешь Кучерявый. („Vei fi Kucereavâi.”)
Pe un altul:
– Как зовут?
– Nu ştiu.
– Ты что, дурак? („Eşti tâmpit?”)
– Da, zicea acela fără să înţeleagă ce e întrebat.
Azi toţi nepoţii lui sunt Durac sau Duracov. [7]
La mai mulţi elevi, viitori preoţi şi dascăli, cu nume de Scurtu sau Bălan, li s-au
schimbat numele de familie de către autorităţile şcolare, dânduli-se nume după sărbătorile
bisericeşti: Preobrajenschi (astăzi atestăm doar o singură persoană cu acest nume) sau, în
general, un nume „mai sonor”, desigur, în ruseşte: Bogoliubov, Bogomolov, Bogoslov,
Bogorad, Dobrograi etc. [6, p. 130]
În secolul XIX administraţia rusă a introdus şi aplicat în Basarabia formula cu trei nume
la antroponimele româneşti, a fost introdus şi acordul în gen al patronimului şi al numelui de
familie etc., etc.
În cazul numelor de familie, înstrăinate fără voia purtătorilor lor, e cazul să intervină o
lege de re-românizare. O cale de urmat ar fi iniţiativa Comisiei pentru cultură al
parlamentului din Azerbaidjan, care a pregătit un proiect de lege pentru derusificarea numelor
de familie ale cetăţenilor azeri. Acest proiect prevede ca toţi nou-născuţii să fie trecuţi în acte
cu numele derusificat, adică fără ternminaţia -ov ori -ev pentru bărbaţi şi -ova ori -eva pentru
femei, iar pentru toţi ceilalţi derusificarea numelui să fie opţională. [11]
În perioada investigată au fost batjocorite şi prenumele noastre, fiind exclusiv „traduse”.
Nu mai atestăm Ion, Vasile, Gheorghe, Ştefan, Tudor, Dumitru, Grigore, Petru, Alexandru,
Ilie. E un fapt confirmat: dacă îţi declarai copilul Ion, funcţionarul rus, deprins cu traducerea,
scria automat Ivan, Ştefan se prefăcea în Stiopa, Stepan ş.a.m.d.
În timpul stăpânirii ruşilor, părinţii mai îndrăzneţi alegeau intenţionat copiilor nume
„pretenţioase”, „străine”, de cele mai multe ori latine, nu doar pentru a-şi afirma prin aceasta
ataşamentul la lumea latină, ci pentru a nu permite traducerea în rusă a numelor de botez.
Deoarece când declarai Corneliu, Liviu, Ovidiu, Tiberiu, Titu, Traian, Virgil etc. funcţionarul
nu găsea nici o paralelă slavă şi era silit să scrie numele în forma propusă. [8, p. 54]. Ulterior,
toate prenumele care nu se pretau rusificării erau interzise.
Lingviştii, scriitorii basarabeni s-au revoltat continuu faţă de starea de lucruri din
domeniu onomasticii, avertizând că funcţionarii rusolingvi ne-au schimonosit numele cu sau
fără voia noastră. [9, p. 122] Ca reacţie, multe persoane încearcă să-şi redobândească numele
de familie din trecut, să revină la prenumele autentice. În Cuvânt moldovenesc (Газеты
националы молдовеняскы) din 30 august 1918, este publicat un material despre învăţătorul
Axentev, tânăr învăţător basarabean şi un inimos luptător naţionalist, care „… nu vrea să se
mai numească Axentev, ci Axente! Petre Axente. Pe „v” l-am dat pe apa sâmbetei, de sufletul

1150
ţarismului şi al fostei „maici” Rusia. ... Mi-am dat seama că litera aceasta însemna robia, pe
care o suferim mai mult de o sută de ani! … mult rău şi mai ales multă ruşine ne-au pricinuit
nouă „v”-urile, „schi”-urile şi celelalte particule pe care ni le-au atârnat ruşii de nume, ca
semn că ne ţineam de ei cu trup şi suflet”.
Acest regim ignobil, fără amploarea de altădată, tinde a se perpetua la nesfârşit, întrucât
şi astăzi persistă încă o sumedenie de recidive regretabile. Este vorba de continuarea
practicilor sovietice de deznaţionalizare şi de rusificare a denumirilor6 şi a numelor
băştinaşilor români basarabeni, prin a le pune în actele de identitate numele mutilate în
perioada sovietică. O practică vicioasă pentru care nu găsim o altă explicaţie decât o gravă
carenţă a simţului pentru real, a sistemului care lâncezeşte.
În anii ′90, conform Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite şi hotărârilor de
Guvern ale Republicii Moldova, s-a trecut la scrierea numelor naţionale tradiţionale, la
derusificarea numelor din actele de identitate. Numele erau derusificate în mod automat. S-au
dat buletine de identitate şi paşapoarte. S-a scris Ion şi nu Ivan, Sergiu şi nu Serghei, Petru
sau Petre şi nu Piotr, Ştefan şi nu Stiopa sau Stepan. Din nefericire, termenul de valabilitate al
unor buletine a expirat. Azi, când oamenii merg să le reperfecteze, li se spune că prenumele
lor sau ale părinţilor, care au fost cândva rusificate, apoi românizate, vor fi deja transcrise ca
în documentele zise originale sovietice. Din cauză că organele stării civile, împreună cu
secţiile de paşapoarte sau de evidenţă a populaţiei, nu şi-au făcut datoria, nu au făcut ordine
definitivă în Registrul stării civile, astăzi, din nou, numele trebuie românizate. Or, specialiştii
de la oficiile stării civile pe lângă faptul că nu ţin cont de normele limbii de stat şi nici de
voinţa fiecărei persoane în parte, chiar dacă aceştia insistă asupra variantei corecte, nu se
conduc nici de documentele de arhivă. [vezi 10] Dacă în certificatul de naştere sovietic e scris
în grafie chirilică Gheorghii, Vasilii, Valerii, Anatolii etc., în acte se trece varianta dialectală
moldovenească, incorectă şi neliterară: Gheorghi, Vasili, Valeri, Anatoli etc., în loc de
prenumele corecte Gheorghe, Vasile, Valeriu, Anatol etc.
Ne vom referi şi la alt aspect aparent insignifiant, dar în realitate extrem de relevant,
care trădează un anumit gen de exclusivism velicorus. Presa din Federaţia Rusă, de exemplu,
nu conteneşte să scrie şi acum Gheorghii Ghimpu (corect: Gheorghe Ghimpu), Vasilii Tarlev
(corect: Vasile Tarlev), Serghei Mocanu (corect: Sergiu Mocanu), Aleksandr Tanase (corect:
Alexandru Tănase), Dmitrii Diacov (corect: Dumitru Diacov) etc. Într-un articol regretatul
poet Grigore Vieru este numit Grigorii Vieru (Григорий Виерy), iar Ministrul de externe,
Iurie Leancă, devine Iurii Leancă (Юрий Лянкэ). Exemplul este urmat de publicaţiile,
posturile de radio şi canalele TV de limbă rusă din Republica Moldova. Iată doar câteva nume
spicuite de pe portalul ava.md: Valerii Lazar (corect: Valeriu Lazăr), Dmitrii Braghiş (corect:
Dumitru Braghiş), Anatolii Ţaranu (corect: Anatol Ţăranu) etc. Totodată, pe acelaşi site scrie
Gregory Peck, Nataly Portman, George Bush. Nu-i exclus ca autorii să nu fi fost rău
intenţionat, să nu fi avut nimic împotriva numelor noastre, dar totuşi ne întrebăm: de ce lui
Peck, Portman, Bush nu i se schimbă prenumele, iar poetului nostru naţional, şi nu numai, i-a
fost refuzat acest drept, obligându-l să devină Grigorii? Părerea noastră e că printr-o atare

6
Toată lumea s-a obişnuit deja cu faptul că în limbile străine, care folosesc alfabetul latin, denumirea
capitalei Republicii Moldova este transpusă ca şi în originalul românesc: Chişinău. Centrul European Comun de
Vize din Republica Moldova, situat la Ambasada Ungariei din Chişinău, a introdus însă capitalei noastre o
denumire nouă: Kisinyov.

1151
exprimare, cu voie sau fără voie, se dovedeşte emfază şi lipsă de respect şi, vrând-nevrând, se
scuipă pe ceea ce avem mai scump: pe identitatea noastră naţională, pe dreptul de a ne numi
în conformitate cu tradiţia şi în spiritul limbii române.
Nu vrem să ni se trunchieze numele, să ni le pocească cineva, aşa cum noi nu încercăm
să le schimonosim pe cele străine.
În perioada investigată, în sfera onomasticii din Basarabia avem înregistrate numeroase
exemple ce denotă abateri de la normele fireşti ale limbii române, având urmări grave asupra
întregului sistem antroponimic. Materialele istorice sunt o dovadă că organele administrative
ruseşti au rusificat, ba au şi schimonosit în mod arbitrar numele româneşti, în scopuri politice,
de deznaţionalizare, de rusificare. [6, p. 132] Astăzi pentru a ne salva de politicile de
deznaţionalizare şi a supravieţui deznaţionalizării, populaţia băştinaşă a Republicii Moldova
nu are altă cale decât de a goli până la fund oricare formă sau încercare de rusificare forţată şi
de a se integra în spiritualitatea românească, deoarece conştiinţa de neam, conştiinţa că mai
avem un rost şi o menire pe acest pământ al strămoşilor, a rămas încă vie în sufletul
românului basarabean.
Azi mai mult ca niciodată avem nevoie de unitate, dar, mai întâi de toate, de unitate în
demnitate şi cred că e posibil odată ce nu „bietul om” e „sub vremi”, ci „vremile sunt supt
cârma omului”, parcă aşa spunea cronicarul Miron Costin.

Referinţe bibliografice:
VARTA, ION, DRAGNEV, DEMIR, 2005, Istoria Românilor. Epoca modernă, Chişinău, Editura
Civitas.
Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926.
BOGDAN, IOAN, 1913, Documentele lui Ştefan cel Mare, vol. I-II, Bucureşti.
ЧИЧАГОВ, В. К., 1959, Из истории русских имен, отчеств и фамилии, Москва.
CODREANCA, LIDIA, 2012, Interferenţa bilingvă în onomastica românească din Basarabia (1812-
1918). Limba Română (Chişinău), 2012, nr. 5-6, p. 167-174.
COSNICEANU, MARIA, 2012, Nume româneşti cu sufixe slave (preferate de purtători sau impuse de
administratori?). Omagiu profesorului universitar, conferenţiar doctor Ion Melniciuc, Chişinău,
2012, p. 126-132.
DABIJA, NICOLAE, Despre numele basarabenilor.
http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/02/04/despre-rusificarea-numelor-
moldovenilor-basarabeni/ 14.11.2011
GRAUR, ALEXANDRU, 1965, Nume de persoane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.
RĂILEANU, VIORICA, 2011, Numele: marcă în configurarea şi „distanţarea” identităţii. Akademos.
Revistă de ştiinţă, inovare, cultură şi artă, 2011, nr. 4, 120-123.
Interpelare făcută de Vitalia Pavlicenco în şedinţa din 15.02.07 în Parlamentul Republicii Moldova în
legătura cu rusificarea numelor românilor din Republica Moldova; http://www.mail-
archive.com/romania_eu_list@yahoogroups.com/msg21817.html
Baku: proiect de lege privind derusificarea numelor de familie 12.02.2010;
http://www.europalibera.org/archive/news/20100212/445/445.html?id=1956670

1152
 RHETORICAL COMMUNICATION
IN THE ANATOMY LESSON BY PHILIP ROTH

Assistant Dr. Corina PUŞCAŞ

"Petru Maior" University of Târgu-Mureş

Abstract
Published in 1983 as the third installment of the Zuckerman saga, The Anatomy Lesson is set in 1973
and features an ailing 40-year-old Nathan Zuckerman. Roth constructs his narrative in a form that breaks
conventional patterns. The communication he proposes is not straightforward: this is a third person novel that
turns out to be a third-person autobiography. Roth's (and Zuckerman’s) choice is meant to point out the
relationship between narrative form and character identity.

Keywords: the rhetorical approach to narratives, third-person autobiography, Nathan Zuckerman, the
narrative as therapy

The Anatomy Lesson has been given extensive attention since its publication in the
early eighties and most of the critics or reviewers approached it focusing on the thematic. In
what follows the reading of this novel is done through the perspective offered by the theory
of the rhetorical approach to narratives, as the purpose of this paper is to view it as a
purposive communicative act. The theory of the rhetorical approach to narratives sees the
books as achieving their significance by advancing a coherent story (by means of creating
and solving tensions and instabilities) about possible people and a possible fictional world, by
proposing some generalizations which highlight general truths about the world, and by
assessing the artistic technique that conveys the message as efficiently as possible. This is a
method which calls for close reading and naturally builds the act of interpretation on the act
of reading. Therefore, my reading is meant to offer a fresh way of thinking about the subtle
and not-so-subtle communication Roth initiated in The Anatomy Lesson, as well as about
textual form, authorial agency, and reader response.
Published in 1983, this third installment of the Zuckerman saga is set in 1973, and
features an ailing 40-year-old Nathan. The epigraph to the novel, taken from the Textbook of
Orthopedic Medicine by James Cyriax, M.D., states: “The chief obstacle to correct diagnosis
in painful conditions is the fact that the symptom is often felt at a distance from its source.”

PROGRESSION
Similarly to the previous book of the series, in The Anatomy Lesson the author
chooses to introduce the first major instability not until almost in middle of the narrative (the
end of chapter II). In this case the principle of movement in the first part of the narrative is
the relief of tension between narrator/writer and the authorial audience. Everything up to the
introduction of the first instability (but also for about two dozen pages after) serves to
disclose information about the protagonist and his environment, information that is necessary
for the authorial audience's understanding of how and why he will act the way he does in the

1153
focused narrative of related events (of chapters III-V) that follows this point. This
arrangement makes the following parts of the story move with economy and power to its
climax.

Chapter I. “The Collar”

When he is sick, every man wants his mother; if she's not around, other women
must do. Zuckerman was making do with four other women. He'd never had so
many women at one time, or so many doctors, or drunk so much vodka, or done so
little work, or known despair of such wild proportions. Yet he didn't seem to have a
disease that anybody could take seriously. (ZB 297)
This is how the novel begins. It is a paragraph which introduces a cognitive, probably an
affective and definitely an ethical tension. Everything that follows after this paragraph in
chapter I, II and most of III, and which appears to be scattered information, is in fact meant
eventually to elaborate on this first paragraph statement and will add up to a coherent set of
preliminary conditions for the central events of the story.
Thus, the audience learns it is 1973 and Nathan Zuckerman, now 40, is in pain. The
pains started in 1972 (“eighteen months ago”). Since then, Nathan has tried countless medical
approaches, but not one of his doctors could find the root of his illness. He has also resorted
to a number of gadgets (“the hot shower by Hammacher Schlemmer”, “the electronic pain
suppressor” etc.), but in vain. “By December 1973, he’d run out of hope of finding a
treatment, drug, doctor, or cure – certainly of finding an honest disease.” (ZB 314) To
diminish the “hot line of pain that ran forward behind his right ear into his neck, then
branched downward beneath the scapula like a menorah held bottom side up” (ZB 298) and to
be able to sit or stand, Nathan wears an orthopedic collar. But that does not help him very
much. He is still unable to write, unable to do his daily chores, unable to do anything but lay
down on his ‘playmat’ and watch the trials of Richard Nixon sideways. “Through his prism
glasses he followed our President’s chicanery – the dummy gestures, the satanic sweating, the
screwy dazzling lies. He almost felt for him, the only other American he saw daily who
seemed to be in as much trouble as he was.” (ZB 302) To alleviate pain he takes “Valium or
aspirin or Butazolidin or Percodan or Robaxin [or] […] the vodka. And as tens of millions of
Russians have known for hundreds of years, that is the best pain suppressor of all” (ZB 314).
He also distracts himself from the pain by engaging with one of his four women who take
care of him in sexual activity back down there on the playmat (”step right up, sit right
down”).
The most disconcerting effect of his condition is his impossibility to write anymore.
“Writing the last page of a book was as close he’d ever come to sublimity, and that hadn’t
happened in four years.” (ZB 299). Interestingly, when he makes the inventory of his writing
outcome he enumerates “four published novels, […] three buried alive” (idem). Because of
the unbearable aching it entails, he cannot write by himself, either by hand or at the new IBM
(meant to replace the old manual Olivettis, he had been “hammering” at for 20 years). He
cannot write with the help of a secretary either: “[h]e couldn’t write without seeing the
writing” (ZB 303). Even when he forces himself to concentrate and ignore inconveniences, he
realizes that he has “nothing left to write, and with nothing to write, no reason to be […]
Every thought and feeling, ensnared by the selfness of pain” (ZB 301-2).

1154
 With his writing at a standstill, Zuckerman considers all possible causes suggested by
his diagnosticians: tension or loneliness or “finding new ways to be unhappy’’ (319) or guilt
over the complications his writing has wrought on his family or penance for his literary and
financial success or punishment for having affronted people with his indecency or for having
enrages his tribe with his shamelessness or unconscious fear of every imaginable
achievement or failure (e.g. “frightened of being admired and frightened of being despised”
ZB 320) or unconscious suppression of his own talent “for fear of what it’d do next” (idem).
“But Zuckerman wasn’t buying it […] He had great faith in his unconscious – he could never
have come this far without it.” (ibidem) Shostak remarks that in this novel Roth "questions
[…] the psychoanalytic doctrine according to which somatic phenomena always mean" (41;
emphasis in original).
He also rejects the explanation related to pain as a test of character. His twenty years
of writing have demonstrated enough character: obstinacy, artistic principles, determination
and patience. And then it strikes him: pain has come to “rescue Zuckerman from the wrong
calling” (ZB 321), to replace a life of relentless work, loneliness, projects, suppressions and
self-justification with what he has recently experienced because of his suffering: laziness,
voices (of women) and diversity, escapades, surrender and an unjustified life. This is how the
chapter ends. Placed in this noticeable position this doubt about his practicing this profession
is a very important clue: “[h]is pain is professionally dehabilitating, but Zuckerman is not
exactly suffering from a writer's block in terms of subject but more from an intense doubt as
to the social validity of his profession. Zuckerman's doubts center on whether producing
novels ‘matters’ in any significant sense” (Frank, unpaginated Internet source)

Chapter 2. “Gone”
This title alludes to Zuckerman’s multiple losses: “[g]one, mother, father, brother,
birthplace, subject, health, hair – according to the critic Milton Appel, his talent too” (ZB
324). Narrative progression continues with tension relief throughout the second chapter. If the
first chapter is meant to reveal information about his physical and mental condition at the
time the sequence of events start unfolding, this chapter illuminates two junctures in the
protagonist’s recent past. One is the greatest loss of all: the death of his mother. There is a
controlled and tender portrayal of Zuckerman’s grief at his mother’s death:
the mother who’d been so enormous to him for the first ten years of his life was as
diaphanous in recollection as the chiffon hood. A breast, then a lap, then a fading
voice calling after him, “Be careful.” Then a long gap when there is nothing of her
to remember, just the inevitable somebody, anxious to please, reporting to him on
the phone the weather in New Jersey. (ZB 329)
The episode of his mother’s death and funeral also reveals Zuckerman feeling of guilt
for having put his mother through an ordeal with the publication of Carnovsky. When he
discovers an obscene and hate-filled note on a green index card addressed to his mother by
someone who hated Zuckerman’s books and took it out on her, he thinks:
He’d walk over to Meyer Lansky’s hotel to find out from the bell captain who
could be hired to do a little job. Why not that for a change, instead of flying back to
New York to file the green index card under “Mother’s Death”? You could not be a

1155
 nothing writer fellow forever, doing nothing with the strongest feelings but turning
them over for characters to deal with in books. (ZB 343)
But he flies home. This is a first clue that Frank is right in recognizing “an intense
doubt as to the social validity of his profession [...] Zuckerman's problem is that he does not
know if the novel that transformed him into a wealthy and famous writer did indeed kill his
father” (unpaginated). All this furnished the doubt! On page 440 we have the enforcement.
The other juncture in the writer’s recent past is the attack the critic Milton Appel
unleashes upon Zuckerman’s career earlier that year, i.e. May 1973, accusing him of talent
loss, of coming from a “thin personal culture”, of having no historical sensibility, of “being
the worst of Jewish writers” and “a social menace”. To make matters worse several days
before the action of this novel begins to unfold, Appel indirectly turns to Zuckerman to have
him write a letter in support of the Israel Jews. This stratagem enrages Zuckerman who starts
having an inappropriate behavior. This is a very noticeable detail. This is the first time he
displays this side of him outside his books, the non-character narrator underlines. Frank
notices that his reaction is directly connected to his own doubt “as to the social validity of his
profession. Zuckerman's doubts center on whether producing novels ‘matters’ in any
significant sense. The absurd consequences of his writerly success has, ironically, voided the
vocabulary he previously engaged to morally make sense of, and defend, to himself and
others what he does for a living” (unpaginated).
Zuckerman calls Diana and asks her to come over (the second woman in his life
whose portrait is briefly made, creating o detour from the narration of Zuckerman’s angry
reaction) and later dictates a furious letter to her addressed to the critic. When the girl refuses
to type it, they quarrel and Zuckerman announced her that he intends to change careers and
become an obstetrician, for which reason he is going to medical school at the University of
Chicago. How does he motivate this decision? “I want to forget Jews […] Enough of my
writing, enough of their scolding. […] Who quarrels with an obstetrician? […] No [more]
words, just stuff.” (ZU 369) Here the progression brings to light for the first time the novel’s
major instability. His assured statement of intention at this point in the narrative raises some
doubt in the authorial audiences to whether it will in fact be fulfilled. Frank names
Zuckerman’s attitude - the “morally crippling doubt” of literature versus the belief in
exacting science - and he writes: “Zuckerman there is certainty in medicine”.

Chapter 3 “The Ward” (a term alluding to his apartment which suffocates him and
enhances his suffering instead of relieving it)
Interestingly, this chapter’s movement forward is effected by means of an alternation
between progression by tension and progression by instability. Although the narration by the
non-character narrator is done by looking back to events that have already happened, the
beginning of the chapter makes clear that this is when the novel’s focused action begins to
unfold. It is one morning in December 1973, a few days after Zuckerman and Diana disputed
over the letter to Appel and his decision to go to medical school. Zuckerman receives both
the confirmation of admission to the medical school in Chicago – classes start on 4th January
(now the audience interest is propelled by the desire to see what comes out of his going to the
medical school. Will he change professions indeed?), and Dr. Kotler’s pillow brought by a
delivery man. The parcel is an opportunity for the narrator to reveal information about

1156
Zuckerman’s meeting the dolorologist Dr Kotler, a short gregarious Jew in his 70s and fellow
townsman (another father figure) and by memory associations the other two of Roth’s
women: Gloria and Yaga. Zuckerman is fascinated by Yaga as a potential character, therefore
keeps interrogating her hoping he will finally get back to writing. But his efforts amount only
to his confirmation that writing cannot help the people pouring out their stories, being
treatment only to writers. Even so, at this point in his life, he cannot administer himself this
treatment as “[…] he could [not] make their stories his, no matter how passionate and
powerful they seemed beside his trivialities […] the story he could dominate and to which his
feelings had been enslaved had ended. Her stories weren’t his stories and his stories were no
longer his stories either” (ZB 394-5).
A blank space between lines lets audience know narrative switched back to the real
time and Nathan is shown preparing for the 800-mile flight to Chicago: he tries to suppress
pain with a hot shower, takes a Percodan, a few marijuana puffs, packs his bags and phones
Jenny (one of his women, a genuine wife material for Zuckerman - in her latest letter she
invited him to move to the mountains and marry her), Dr Kotler (to make an appointment for
a pain-relieving session of hypnosis) and, eventually, Milton Appel. All these phone calls are
meant to offer him reasons to stay or to provide him psychological alleviation of pain. He
fails each time: when Jenny answers he hangs up, he makes the appointment but never goes
to see the doctor, moreover, the invectives and the furious arguments he lays out in his brief
phone conversation with Appel have the effect of making him feel worse.
From the moment Zuckerman decides to phone Appel the action on the next three
pages progresses by an alternation of fonts: roman, regular font when conveying
Zuckerman’s rage, as well as his driven and determined thoughts and actions, and italic font
when expressing Zuckerman’s attempts to reason and to prevent himself from making a huge
mistake:
Too late for reason: he had Harvard on the phone and was waiting to be connected
to the English department. The real shit side of literature, these inspired exchanges,
but into the bitter shit I go if churning up shit is what it takes to get better. Only
Appel has nothing to do with the pain. The pain pre-dates that essay by a year.
There are no Jewish evil eyes or double Jewish whammies. Illness is an organic
condition. […] Go get hypnotized. Even that’s less primitive than this. Let the
oracular little dolorologist be your fairy godfather, if it’s a regressive solution
you’re after. […] But no further appeals to the Court of Appels. (ZB 400)
The phone discussion which follows determined a 1985 NY Times reviewer to state
that “Roth, characteristically scrupulous, presents Appel as dignified, serious and sincere, and
Zuckerman as dangerously lunatic in this matter” (apud Wallace 25). This, together with the
observation on the typing artifice above, hints at a more complex narratorial method than the
apparent one. I believe that in between Philip Roth, the implied author, and Nathan
Zuckerman, the 40-year old character, there is another conscience: that of a more mature,
saner and older Nathan Zuckerman narrator, one that has chosen to detach himself from a
previous frame of mind and course of actions and, therefore, writes as if the character and the
narrator were two different people. The easy access into the main character’s mind (free
indirect discourse) could be an obvious argument in this respect.

1157
 Chapter 4 “Burning”
The next chapter finds Zuckerman on board the flight to Chicago, his pain and doubts
kept under control with vodka and marijuana. A nearby passenger’s curiosity about him
triggers his impulse towards impersonation. Zuckerman delights in assuming the identity and
calling himself Milton Appel, creating a new character for the critic as a pornographic
publisher, subjecting the reviewer to extreme humiliation and holding him up for massive
ridicule. “There is living fiction all around and fiction is taken for truth and life turned into
art” (Singh 22). He needs to discharge the anger he has against Milton Appel. He maintains
this act, which looks like a Zuckerman “with a Peppler inside” (Singh 100), almost to the end
of the book in his conversations with the strangers. “He couldn’t have stopped even if he
wanted to. Let him speak” (ZB 456) is what the narrator concludes the chapter with.
The enacted fantasy about the pornographer Milton Appel is shaped as an allegory for
his real life conflict with his detractors: just as the writer Nathan Zuckerman has made efforts
to defend his sexually-driven novel as a depiction of what is human and natural and real,
“Milton Appel”, the pornographer, defends his occupation. “Nobody is putting these people
in chains! I am taking them out of their chains! I am a monster with something to offer! I am
changing American fucking forever! I am setting this country free!” (ZB 473)
Once in Chicago Zuckerman visits his friend from college days Freytag, at present a
doctor anesthesiologist. Zuckerman, fueled by guilt and the vodka and Percodan he ingested
to alleviate his back pain, refuses to believe Freytag's observation that "everybody's trapped
in the thing he does best" and therefore exists within limits, within history (ZB 610).
Chapter 5 “The Corpus”
Zuckerman is propelled through Chicago by pain, anger, remorse, Percodan, alcohol
and a woman driver in wicked black boots. He is undone by a visit to a Jewish cemetery. In a
hilarious scene, Zuckerman ends up passing out in the cemetery, his fall broken by a
tombstone, which, Freytag tells him “sounded like a rock hitting the pavement. You took the
impact on the point of the chin. Burst the skin. Your two front teeth snapped just below the
gum line” (ZB 670). The accident takes place during an out-of-the-blue violent confrontation
with the elder Freytag, in which Zuckerman sees the spirit of his father and of all fathers, the
moment the old man says the following (echoing Zuckerman's father’s curse on his son):
“How can all of this end with Gregory? Eat shit? To his father? I'll break his neck for what
he's done to this family! I'll kill that little bastard! I will!” (ZB 667). “Freytag's fury
precipitates the ultimate Oedipal catastrophe, the son's decision to kill his father” (Wallace
28-29). The last things he sees before regaining consciousness in the hospital are his driver's
boots.
His jaw is broken and is wired shut. Ultimately his voice is silenced. He stops
speaking and takes up writing again. The last section of the novel depicts Zuckerman's stay in
the hospital recovering from his burst mouth. At the end the audience again witnesses what
might be considered a fault: Freytag and Walsh treat Zuckerman's burst mouth, but do not
consider doing so with the back pain. Nowhere till the very last word in the novel Zuckerman
is offered alleviation to this pain, let alone a satisfactory explanation of its causes. This means
failing to solve the novel’s major instability. Apparently this is how things stay, factually,
there is a compromising solution to this instability and the one concerning Zuckerman’s
desire to change a career: Zuckerman learns that because pain comes in all sizes and shapes,

1158
medicine, too, is affected by doubt and has its own limits (Frank). Zuckerman is not
recovered completely, but his back pain fades to the point where he is able to write again and
explain for himself (as well as his “readers” because, as a result of this alleviation he can and
does write his autobiography) in written form that his back pain is an immanet and
unexplainable condition with which he must cope:
Everybody wants to make pain interesting--first the religions, then the poets, then,
not to be left behind, even the doctors getting in on the act with their
psychosomatic obsession. They want to give it significance. What does it mean?
What are you hiding? What are you showing? It's impossible to suffer just the pain,
you have to suffer its meaning. But it's not interesting and it has no meaning - it's
just plain stupid pain. (ZB 439)
According to Frank, understanding that there is pain which cannot be alleviated is a critical
point in the successful maintenance of self-identity: pain has become an integral part of that
identity.
Nathan’s return to his calling occurs when he has his jaws wired shut, which makes
him unable to talk, and forced to listen and observe others in pain. The very moment of this
return takes place “[i]n communicating with an emergency room doctor, Gordon Walsh, who
is an ex-Demoral addict, [when] Zuckerman writes what will become the first sentence of
what will become The Anatomy Lesson and thus turns the novel into a third person
autobiography, and thus a kind of history.” (Frank)
The bottom line of this third novel is the writer’s failed attempt at getting a second
life. A host of negative circumstances make him blame everything on and condemn his
vocation He is sick and tired of the plight of being a writer and therefore he would trade them
for “the feel of life, of being alive”:
I’m sick of raiding my memory and feeding on the past. There’s nothing more to
see from my angle; if it ever was the thing I did best, it isn’t anymore. I want an
active connection to life and I want it now. I want an active connection to myself.
I’m sick of channeling everything into writing. I want the real thing, the thing in
the raw, and not for the writing but for itself. Too long living out of the suitcase of
myself. I want to start again for ten hundred different reasons. (ZB 442)
When the novel ends it is obvious that Zuckerman is not going to become a doctor,
but at least he has overcome his writing block. This change of heart is connected with his
passion for writing. At the centre of his self-hood is his excessive imaginative force. More
specifically, authentic experience is denied to Zuckerman because at the centre of his
selfhood is his compulsion to write, to channel everything into writing. It is true that this is an
acceptance which is still a little postponed in this novel, as the final lines of the book: “He
still believed that he could unchain from a future as a man apart and escape the corpus that
was his” (ZB 505) emphasize that “Zuckerman’s struggle for complete self-hood is far from
over for Zuckerman” (Singh 101).

TECHNIQUE
Despite not being narrated in the first person this novel is written by Zuckerman,
which in fact is similar to the case of Lolita. The way in which the non-character narrator
uses style to collapse the distance between him and the character Nathan Zuckerman is a

1159
clear sign that the former is Nathan Zuckerman. The third person signals a moral distance
between what was going on at that particular time in Zuckerman’s life and the attitude the
author Nathan Zuckerman has toward those events at the time he writes this book.
Thus, Roth constructs his narrative in a form that breaks conventional patterns: a third
person novel that turns out to be a third-person autobiography - Zuckerman sees himself as an
interesting case which deserves a history of sorts. Roth's and Zuckerman’s choice is meant to
point out the relationship between narrative form and character identity. As Frank notices,
this technique highlights “the intellectual distance between the Zuckerman who experienced
the identity transformation triggered by two kinds of pain, and the Zuckerman, having
learned the ‘lesson’ who narrates the case history” (unpaginated).
The book is the result of Nathan Zuckerman’s realization of the role of writing and its
value - to make sense of the experience which is as important as understanding how some
pains can be diagnosed and alleviated:
Zuckerman learns that what he can do as a writer is to demonstrate that there are
things that cannot be alleviated [or explained], but that the ineffable, like pain, can
be understood by locating that phenomenon within a cultural and autobiographical
context, in narrative. […] Zuckerman knows that a novel cannot definitively
account for them either--there are no cultural overseers, just various professionals
operating within their respective epistemological and moral limits--but a novel can
point out this fact. (Frank)
According to the same critic, although doctors can reveal the physical and physiological
dimensions of disease, they have not the tools to explain the significance of the experiencing
of that disease in a patient's necessarily changed life. To put it another way, they do not have
the vocabulary to re-transform the patient into the person. With The Anatomy Lesson, Roth
suggests that novelists occupy useful social roles by showing how narrative can be
therapeutic in delineating that significance, by capturing the “before” and “after” in one fell
swoop. Through constructing the modernist autobiographical narrative of “how I got to the
point where I can tell the story just told,” the narrator gains some control over the
transformations responsible for the telling.
The non-character narration is explained by Roth in this way:
The Ghost Writer is narrated in the first person, probably because what’s being
described is largely a world Zuckerman’s discovered outside of himself, the book
of a young explorer. The older and more scared he gets, the more inward-looking
he gets, the further out I have to get. The crises of solipsism he suffers in The
Anatomy Lesson is better seen from a bit of distance. (RMO 300)

CONCLUSION
Zuckerman's third person autobiographical narrative provides an illustration of a
compulsive writer’s capacity to construct a language which can help him articulate defining
life issues and in this way gain a better sense of who he is because he is capable to articulate
how he has become. The point this novel makes is that turning first-person experiences into
third person autobiography is a means to make the ineffable of his insecure and instable
identity describable, definable, and ultimately meaningful and livable. It is a narrative of self-
identity by a writer so harshly affected by unfavorable personal experiences that he needs a
1160
language of interpretation, offered by autobiography, to transfer the private world of the
ineffable into the general and public world of the explainable.

Bibliography
Frank, Th. H. “The interpretation of limits: Doctors and novelists in the fiction of Philip
Roth”. Journal of Popular Culture. Bowling Green: Spring Vol. 28. Iss. 4 (1995).
<http://lion.chadwyck.co.uk>. 16 May 2008.
Phelan, James. Narrative As Rhetoric: Technique, Audiences, Ethics, Ideology. Columbus:
Ohio State Univ. Press, 1986
Roth, Philip. Reading Myself and Others. London: Vintage Books, 2007
Roth, Philip. Zuckerman Bound: A Trilogy and Epilogue. New York: Farrar, Straus and
Giroux, 1985.
Shostak, Debra B. Philip Roth: Countertexts, Counterlives. Columbia: University of South
Carolina Press, 2004.
Singh, Nandita. Philip Roth: A Novelist in Crisis. New Delhi: Classical Publishing Co, 2001
Wallace, J.D. “‘This Nation of Narrators’: Transgression, Revenge and Desire in Zuckerman
Bound”. Modern Language Studies, Vol. 21, No. 3, (Summer 1991), pp. 17-34.
<http://www.jstor.org/stable/3195085>. 16 May 2008

1161
 UTILIZAREA EUFEMISMELOR IN DISCURSUL POLITIC
The Preference for the Usage of Euphemisms in Political Discourse

Assistant Prof. Dr.Oxana CHIRA,

“Alecu Russo” State University of Bălţi, The Republic of Moldova

Abstract

One of the methods of mitigation used in political discourse is the euphemism, which not just avoid
undesireable aspects from political area, but also protects the receiver.
The euphemism represents a powerful weapon which is used by politicians and journalists in order to
express the elusive point of view upon politics. In recent political discourses from the media we observe a string
of political euphemisms, but in order to recognize them it is necessary first of all to know the political actions of
this state.

Keywords: euphemism, wordplay, borrowings, occasionalism, polysemy, lexical interference.

Nimeni nu poate contesta eficacitatea comunicării politice rezidă de cele mai multe ori
în mijloacele de camuflare, de atenuare a problemelor sociale sau în substituirea unor
concepte istorice sau termeni politici. De aceea în discursurile politicienilor din toate
timpurile se poate observa tendinţa lor de a utiliza astfel de strategii care le-ar permite să
camufleze aspectele negative ale realităţilor, efectele neplăcute ale acţiunilor politice cu
scopul de a-l afecta cît mai puţin pe destinatar. Dintre aceste mijloace fac parte şi
eufemismele care nu sunt altceva decît nişte mijloace de aplicare a strategiilor verbale în
vederea evitării adevărului dur şi „îndulcirea” acestuia. Este necesar să precizăm că interdicţia
politică se referă nu doar la lexicul utilizat de politicieni şi membrii de partid, ci şi la cel
utilizat de cei care se pronunţă pe marginea problemelor social-politice, istorice, situaţia
economică, precum şi o serie de termeni utilizaţi pentru denumiri de profesii. Cercetătorul
german A. Bohlen este de părerea că majoritatea eufemismelor politice reflectă tabuuri
existente. Ele slujesc pentru a ajunge pe deplin la zonele tabu. Astfel, deseori, este exclus din
context cuvîntul război, utilizîndu-se eufemismul conflict, cum ar fi Conflictul din Kosovo sau
Conflictul din Iugoslavia. După cum se poate observa este omis dublu denotatul negativ: în
primul rînd, din cauza omiterii cuvîntului război, iar în al doilea rînd, din cauza că
ascultătorul se concentrează asupra teritoriului” (Bohlen, 142).
Vom insista, în cele ce urmează, asupra unor observaţii care, din punctul nostru de
vedere, nu sînt lipsite de importanţă. Astfel, din perspectivă coşeriană, textul politic are funcţii
specifice, precum „ascundere a gândirii”, „falsificare intenţionată a lucrurilor”, „nerespectarea
adevărului, însă cu aparenţa de a-l spune fie fără posibilitatea de verificare a celor spuse, fie
folosindu-se de posibilitatea ca cele spuse să fie interpretate şi în alt mod, într-un sens
«inocent», ceea ce îi este propriu insinuării” (Coşeriu: 1996, 15).
În general, eufemismele politice pot fi clasificate în baza funcţiilor lor: a) eufemisme
care ocolesc discriminarea; b) eufemisme prin care se accentuează ironia; c) eufemisme prin
care se evită desemnarea unor situaţii neplăcute.

1162
 Eufemismele politice constituie rezultatul compromisului dintre pragmatică şi
semantică. Prin urmare, utilizînd aceste eufemisme în discurs, trebuie să se ţină cont de
factorii atît lingvistici (precum sînt diversele procese semantice), cît şi de factorii
extralingvistici (precum este situaţia politică, intenţia emiţătorului, scopul contextului etc.).
Studierea lexico-semantică şi pragmatică a potenţialului eufemismului politic ne permite să
urmărim formarea şi funcţionarea eufemismelor în limbajul politic actual nu numai din
Republica Moldova, dar şi din România. Pentru început, invocăm doar unele exemple. Astfel,
se utilizează, din intenţia de a evoca perioada istorică (epoca de aur pentru „epoca lui
Ceauşescu”), de a ironiza trecutul (pe vremea lui Ilici pentru „în timpul sovietic”; doamna de
la Ţarul Nicolai pentru „o doamnă în vîrstă”), de a evita incitarea oamenilor (istoria integrată
pentru „istoria românilor”, marş unionist pentru „mişcare de renaştere naţională”, sau
evenimentele din 7 aprilie pentru „proteste”).
În general, eufemismele din domeniul politicii pot fi examinate sub diverse aspecte.
Examinîndu-le din punct de vedere structural, ne putem convinge că 68% dintre ele sînt
alcătuite din mai multe cuvinte, iar 32% din cuvinte aparte. Acest lucru se datorează faptului
că expresiile eufemistice ajută să se evite confruntarea directă cu subiectul neplăcut, deoarece
numărul mare de termeni îndepărtează atenţia receptorului de la informaţia transmisă. Pot fi
distinse trei tipuri de eufemisme politice din punct de vedere structural:
− prin extindere: cuvînt → expresie: „comunist“→ posesorul carnetului roşu,
„bataie”→ acţiune disciplinară, „Putin”→ masculul dominat rus („Lumea”, 6/2011, p. 20),
„inflaţie” → peste prognozele guvernului;
− prin constrîngere: expresie → cuvînt: „criză economică” → recensiune, „criză
economică”→ răscruce;
− prin echivalenţă: „familie săracă” → familie vulnerabilă, „demiterea” → optimizare,
„economie falimentară” → economie în regres.
Diferite sunt şi mijloacele de formare a eufemismelor politice:
a) Abrevierea. Majoritatea eufemismelor exprimate prin intermediul abrevierilor
desemnează numeroase organisme, instituţii economice sau partide politice (deseori forma
abreviată a eufemismului ignoră etimologia cuvîntului). De exemplu, PSD „Partidul Social
Democrat” şi PDL „Partidul Democrat Liberal” şi sînt folosite ca eufemism pentru preşedinte
în seara de duminică sau, eufemismul este preşedinte în dimineaţa de luni (eufemisme
apărute în urma alegerilor preşedinţilor T. Băsescu şi M. Geoană). Unele eufemisme cu forme
abreviate sînt reţinute în scopuri criptologice (racheta MX, operaţiunea RYAN pentru „atacul
cu rachete nucleare”) sau expresive (asasinarea lui JFK pentru „omorîrea lui John F.
Kennedy”).
b) Antonimia.
înţelegere ≠ neînţelegere = „conflict”: „Va dispărea neînţelegerea dintre Moldova şi
Transnistria dintre Moldova şi Găgăuzia” („Lumea”, 7/2011, p.101).
c) Metonimia.
„Kremlinul caută instrumente noi de presiune asupra Moldovei” (Kremlinul substituie
„guvernul Federaţiei Ruse”).
d) Metafora.

1163
 „Cînd a plecat de la PLDM Alexandru Tănase, un confrate de condei observa incisiv
că a căzut o ghindă” („Timpul”, 03.05.2011, p. 7). Prin metafora a căzut o ghindă (or stejarul
este simbolul PLDM) se face aluzie la faptul că partidul PLDM „se destramă”.
e) Împrumutul lexical.
pierderi colaterale (<engl. collateral damage): „Razboiul din Irak provoacă pierderi
colaterale în... Finlanda” (www.adevarul.ro, 20.06.2003); foc prietenesc1 (<engl. friendly fire)
„Ucişi de foc prietenesc” (www.evz.ro, 12.06. 2008); Otcizna roşie (<Patrie roşie pentru
URSS): „…gloriosul trecut de luptă şi de muncă al Otciznei roşii?!” („Semn”, nr. 2, 2010, p.
25).
f) Creaţii ad-hoc. Majoritatea dintre eufemismelor formate ad-hoc fac parte din
categoria adjectivelor de tipul: „Fiecărei minciuni iliesciene (de genul: Nu ne vindem ţara! îi
corespunde o minciună băsesciană (de genul: „Voi susţine micii întreprenzători!)” („Lumea”,
2/2010, p. 60); „Apar elemente voroniste în retorica lui Lupu” (www.pldm.md, 14.12.2010).
Totodată, menţionăm că creaţii analoage stalinist, leninist, hitlerist, nu mai pot fi considerate
eufemisme, deoarece sînt uşor decodabile şi îndeplinesc rolul unui disfemism.
g) Deraierea lexicală. Fenomenul de deraiere lexicală include, după St. Dumistrăcel,
„o frază-clişeu, pe care toată lumea o cunoaşte, al cărei sfârşit deci îl poate ghici oricine,
vorbitorul, la un anumit loc, „deraiază”, înlocuieşte sfârşitul unui cuvânt cu sfârşitul altui
cuvânt care are acelaşi început, păcăleşte pe auditor şi produce un efect comic” (Dumistrăcel:
2006, 211). „Nu de alta, dar ei profanează simbolul lui Ştefan cel Mare, se fac hoţi de ţară şi
ljepatrioţi. Sau, cum zicea un cunoscut publicist, PATRIHOŢI” (www.timpul.md, 12
.01.2011). Această contaminare cu atestări unice dintre Patrioţi şi Hoţi face aluzie la Partidul
„Patrioţii Moldovei”, pe care autorul îi consideră drept „patrioţi falşi, corupţi”.
h) Nominarea aproximtivă. Nominarea aproximtivă reprezintă şi ea un procedeu
semantic de îmbogăţire a stratului eufemistic. Aceste structuri, avînd în componenţa lor
îmbinările „un fel de”, „aşa-zisul/zisa”, „un tip de…”, „un gen de…”, „aşa-nimita”, devin
modalităţi de exprimare foarte generale şi comode politicienilor sau jurnaliştilor, deoarece ei,
deşi se detaşează, într/un anumit fel, de afişarea directă şi publică a anumitor adevăruri, totuşi
le izbuteşte să dea o evaluare depreciativă a celor comunicate. De exemplu: „Aşa-zisele
«atacuri raider» au ajuns la Înalta Curte de Justitie din Londra (London High Court of
Justice), informează Jurnal de Chişinău” (www.ziare.com, 14.06.2012).
i) Numerale. În memoria unor popoare unele numerale conţin sensuri reprobabile.
Astfel, anii 33 pentru nemţi înseamnă „regimul faşist”, iar pentru locuitorii din republica
noastră anii 46 se asociază cu „foametea în Moldova”. De regulă, eufemismele politice se
caracterizează printr-un grad înalt de generalizare, care permit, receptorilor, să raporteze
propriile viziuni politice la cele citite sau auzite. Nu de puţine ori, ascultătorul sau cititorul e
pus în situaşia de „a-şi pune la contribuţie” şi propriile cunoştinţe. Astfel, luînd cunoştinţă de
sentinţă că „toţi urmează să fie condamnaţi conform articolulului 66 al Codului de procedură
penală al Ucrainei” (Dabija, p.47), ascultătorul sau cititorul trebuie să cunoască conţinutul
articolului respectiv (adică art. 66 care se referă la faptul că infractorul e duşman al
poporului).

1
În război greşeala de a bombarda propriile trupe se numeşte "foc prietenesc" .

1164
 j) Extensiunea sensului. De exemplu, verbul a remania nu a fost folosit cu referire la
persoane, întrucît sensul de bază al neologismului este acela de a face modificări, a aduce
schimbări în organizarea unei instituţii, în cuprinsul unei lucrări, al unei legi (Dumistråcel:
2011, 227). Actualmente însă, acest cuvînt se utilizează cu referire la persoane şi are sensul de
„demitere”: „Remanierea cadrelor la MAI va continua”.
Merită atenţie comportamentul eufemismelor politice la nivel semantic, întrucît ele se
caracterizează printr-o serie de trăsături:
a) Ironie. În presa politică, eufemismul nu este utilizat doar pentru a se evita diverse
forme de discriminare sau desemnarea unor realităţi neplăcute, ci poate avea funcţie ironică.
Orientarea discursului către comunicare şi nu către reprezentare face din acesta instrumentul
ironiei care „derivă din relaţia pragmatică a semnului cu vorbitorul, nu cu referentul său”
(Zafiu: 1987, 68). De exemplu: dorm în camere separate pentru „au viziuni politice de
conflict”; spaţiul carpato-băsesciano-pontic pentru „spaţiul carpatic al lui Băsescu şi Ponta”.
Deseori politicienii fac exces de eufemisme ironice, riscînd să transforme comentariile lor în
ofense sau atacuri la adresa cuiva: „Se ştie foarte bine, s-a tot vorbit nu o dată, despre
afacerile de tip mafiot care se derulează în Republica Moldova şi sînt “krîşuite2” direct din
cabinetul prim-ministrului” (www.vox.publika.md, 14.08.2012 ).
b) Abstractizare. Nu de puţine ori politicienii manipulează publicul prin utilizarea unor
concepte abstracte de tipul principii, valori, basme politice, teme politice picante, tranziţie.
Sintagma politica de austeritate care nu înseamnă altceva decît „scăderea deliberată a
nivelului de trai” apare tot mai frecvent în limbajul politicienilor cu scopul de a anunţa, într-o
formă atenuată, despre aspectele negative ale crizei economice în ţările din UE. Noţiunea ca
atare are o evidentă nuanţă în dicţionare fiind date sinonimele sobrietate, asprime, severitate,
care nu explică pe deplin ce fel de politică se preconizează.
c) Neclaritate. Prin intermediul eufemismului politic, tinde vorbitorul să creeze
formule noi neclare publicului, precum în următorul exemplu: „Delegaţia americană a fost
nevoită, ulterior, să depună eforturi pentru a răspunde întrebărilor presei despre lipsa de
alchimie dintre cei doi” („Timpul”, 20.06.2012), alchimie cu sensul de „activitate politică cu o
componentă ocultă”; „Ministerul Sanatatii planifica să înceapă reorganizarea spitalelor cel
târziu peste 3 ani”. În ultimul timp, cuvîntul, reorganizare s-a impus în Republica Moldova
cu sensul de „comasare, închidere, restructurare” etc., păstrîndu-şi sensul primar de „nouă
organizare”, „reprofilare”, de aceea „situaţia spitalelor” devine neclară.
d) Polisemie. Mulţi termeni eufemistici reprezintă accepţii speciale ale cuvintelor
polisemantice. În jurul unui nucleu comun se dispun semnificaţii diferite ale aceluiaşi cuvînt.
Termenul polisemantic liberalizare preia rolul de eufemism în condiţiile în care lexemul
scumpire este înlocuit pentru ca să se atenueze efectul unor măsuri nepopulare luate de
guvernanţi în perioada post-sovietică: „Eu ştiam că acordul cu FMI implică o liberalizare a
preţului la energie şi la combustibil ceea ce înseamnă o reaşezare şi probabil o creştere a lor”
(www.stiri.com.ro, 13.01.2012).
e) Ambiguitate. Şi ambiguitatea e o caracteristică a eufemismului politic care deşi se
justifică prin dorinţa politicianului de a-i proteja pe ceilalţi, este totuşi, întîi de toate, o formă
de autoprotejare: „Discursul politic din Franţa ultimelor zile musteşte de eufemisme. Cuvinte

2
Krîşuit (< l. rusă kрыша „acoperiş”) cu sensul de „protecţie”.

1165
precum austérité sau rigueur sunt evitate cu obstinaţie, deşi toată lumea ştie că tăierile de
cheltuieli nu pot fi amânate la nesfârşit” (www.capital.ro, 08.09.2012). E cert că François
Hollande preferă termeni ca redressement sau „restabilirea“ finanţelor publice, evitînd
formulele negative, care ar provoca sentimente de ostilitate dar şi de panică în rîndurile
poporului francez. Cu alte cuvinte „eufemismul constă în înlocuirea conştientă de către
locutor a unei expresii lingvistice cu sens sau conotaţie negativă prin alta, neutră sau pozitivă,
pentru a se evita producerea unui efect negativ” (Zafiu: 2007, 21).
g) Complexitatea excesivă a structurii expresiilor. În limbajul politic, este mult mai
important cum se spune ceva, decît ce se spune, şi din perspectiva acestui obiectiv, îşi
îndeplinesc rolul „de minune”. În felul acesta, eufemismele ajută la camuflarea adevărului
prin crearea neutralităţii sau a conotaţiei pozitive. Din aceste motive, politicienii şi/sau
jurnaliştii nu realizează aşteptările pragmatice ale ascultătorilor şi/sau ale cititorilor deoarece
informaţia este prezentată într-o formă neutră, nepretenţioasă. Drept exemplu, ar putea fi
invocate sintagmele din limbajul politicienilor utilizate pentru sensul univoc al îmbinării
limba română: limba maternă, limba de stat, limba naţională.
Trebuie să menţionăm că eufemismele politice poartă amprenta timpului pe care îl
traversează comunitatea respectivă şi, fireşte, durata lor de întrebuinţare e în funcţie de
perioada de existenţă a realităţilor date. Astfel, cuvintele zece ani fără dreptul la
corespondenţă au funcţionat ca eufemism („condamnare la moarte prin împuşcare”) doar în
perioada stalinistă. Cuvîntul tovarăş va avea funcţia eufemistică atîta timp cît persoana va
împărtăşi ideologia comunistă, prorusească. Pornind de la realităţile prin care trece astăzi
economia Republicii Moldova, vom consemna eufemisme precum precum a disponibiliza,
plan de comasare, strategie de restructurare, îndemnaţi la odihnă/pensionare, a fi pus pe
liber, persoana fără ocupaţie, a comprima, a comasa, a restructura, a optimiza, a remania,
desfacerea contractului de muncă etc. Pe de o parte, aceste eufemisme substituie politicos
lexemele sau expresiile cu o conotaţie negativă („şomer”, „a elibera din funcţie”, „a
concedia”, „a reduce” etc.), iar pe de altă parte, posibilele revolte. E cazul să remarcăm că,
eufemismele ,diacronic privite, se modifică precum şi ideologia statului unde sînt utilizate:
comprimare trece după anii 1980 în restructurare, de la care mai tîrziu se obţine eufemismul
restructurat pentru „şomer”.
Indiscutabil, eufemismul, în general, iar cel politic, în special, are părţile sale atît
pozitive, cît şi negative. Din aceste considerente, examinarea lui unilaterală poate avea
consecinţe nedorite. Cu alte cuvinte, utilizarea lui în discursurile politice e o chestiune destul
de profitabilă, dar şi anevoioasă, întrucît există, deopotrivă, şanse ca dialogul să-şi atingă
scopul său să fie pus în dificultate.

Referinţe bibliografice:

Bohlen A., Die sanfte Offensive. Untersuchungen zur Verwendung politischer Euphemismen in
britischen und amerikanischen Printmedien bei der Berichterstattung über den Golfkrieg im
Spannungsfeld zwischen Verwendung und Mißbrauch der Sprache. Frankfurt/ Main (u.a.), Peter
Lang, 1994.
Coşeriu E., Limbaj şi politică, în Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 5, p. 10 – 29, Chişinău,
1996.

1166
Dabija N., Tema pentru acasă, Iaşi, Princeps Edit, 2009.
Dumistrăcel S., Discursul repetat în textul jurnalistic. Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2006.
Dumistrăcel S., Lexic românesc. Cuvinte, metafore, expresii. Iaşi, Casa Editorială Demiurg Plus, 2011.
Zafiu R., Limbaj şi politic, Bucureşti, Editura Universităţii, 2007.
Zafiu R., Figurile textului ironic, în Semiotică şi poetică, Cluj, Editura Universităţii “Babeş-Bolyai,
1987.

1167
 PECULIARITIES OF THE LEXIS USED IN FINANCIAL ENGLISH
Assistant PhD Candidate Daniela DĂLĂLĂU
“Petru Maior” University, Târgu Mureş

Abstract
The world of finance is a highly dynamic and competitive one. Thus, specialists working in this field
have to face and cope with new and challenging communication situations all the time. Within this context,
English has rapidly become the international language of finance. Initially, Financial English professionals
focused solely on the functionality of the language and research into the characteristics of the core lexis used in
Financial English was relatively limited. However, things have started to change recently. Therefore, the aim of
this paper is to highlight some of the peculiarities of the lexis for specific purposes used in magazine articles
covering financial topics (taken from The Economist) as compared to the general vocabulary used in articles
covering common everyday issues (taken from The Guardian).

Keywords: Financial English, core financial lexis, corpus-driven analysis, keywords

1. Introduction
The ESP field has changed a lot over the years, switching from one area of interest to
another. One of the most important changes is the one mentioned by Dudley-Evans & St
John and it refers to a shift in importance as far as Business English is concerned “One major
change has been the emergence of Business English as a major strand of ESP teaching. Early
ESP work was dominated by English for Science and Technology.... However, in the 1990s
… the largest area of growth is Business English.” (Dudley-Evans & St John, 1998:31)
Things have continued to evolve and other more specific areas of the general world of
business have developed rapidly. Taking into consideration that business is a rather broad
term, which covered several sectors initially (such as providing goods and services,
commerce, management, marketing, finance, accounting, etc.), Business English has proved
to be insufficient for learners with more specific needs performing activities in more specific
fields.
The financial sector is highly dynamic, competitive and marked by rapid changes.
Thus, this has led to an increasing need for teaching and learning Financial English.
This internationalization of English in the world of finance is based on at least two
major causes. Firstly, there has been an irreversible growth in financial institutions
worldwide, and we refer here to retail banks, investment banks, insurance companies, etc.,
which have turned from national into international and set up subsidiaries everywhere in the
world.
Secondly, the micro and PC revolution and computerization in general, as well as the
extensive use of the Internet have provided the vehicles for the English language.
The developments mentioned above had major effects on the increasing need for using
English in financial transactions on the financial markets and the stock exchanges worldwide.
There have been several decisive aspects in the development of the world of finance, which
are worth being mentioned here as they have determined the use of the English language as
the “lingua franca” of finance at international level:
• the development and importance of Wall Street;

1168
 • the major role of City in Great Britain;
• the creation of the Single Market within the European Union;
• the adoption in Frankfurt, Luxembourg and Tokyo of English as the lingua franca for
currency dealers and stock brokers;
• the increasing influence of international financial banking, aid agencies and
organizations, the World Bank, the OECD (the Organization for Economic and Co-operation
Development) is documented in their publications in English.
Taking into consideration all the things mentioned above, it is obvious that English is
necessary for international financial transactions, among non-native speakers.
In the beginning, Financial English professionals focused on the functionality of the
language and research into the characteristics of the core lexis used in Financial English was
relatively limited. However, things have started to change recently. Thus, this paper aims to
highlight some of the peculiarities of the lexis for specific purposes used in magazine articles
belonging to Financial English.

2. Methodology
The present paper is based on a corpus-driven comparison and analysis of English
press articles. In order to carry out the research presented in this paper, we used a computer
software – WordSmith Tools version 6.0 and we compiled a corpus of approximately 62,000
words.
The corpus consists of two smaller corpora of similar sizes. Our aim was to create a
specialised corpus, focusing on the language used in financial articles, and a general corpus
with articles containing everyday general English. Sinclair (2001) explains the difference
between a general corpus and a specialised corpus. The former provides the researcher with
information about the “language as a whole”, whereas the latter provides information about
the “characteristics of the genre”.

Firstly, we compiled a Financial English (FE) corpus, which is a selection of articles

taken from The Economist. We focused on 30 articles chosen mainly from the Finance and
economics section and we covered a period of six months, from January 2012 to June 2012.
Secondly, we compiled a General English (GE) corpus, consisting of 35 articles
selected from the English newspaper, The Guardian, during the same period. The difference
in the number of articles comes from the fact that we wanted to have approximately the same
number of words in both corpora, and since some of the articles in The Guardian were shorter,
we needed more articles.
According to its functions, we used Wordsmith in three ways. Firstly, we used the
Wordlist tool to generate a frequency list (see Annexe 2) for each corpus, which arranges all
the words in the corpus in order of frequency and the number of times they appear. The
statistics function can analyse features such as type/token ratio, word and sentence length, etc.
Secondly, we used the KeyWords tool to find and identify words which are unusually frequent
or infrequent in the FE corpus compared to the GE corpus (see Annexe 3). Thirdly, we used
the Concord tool to find all the examples of a word in the corpus and show them in
concordance lines. This tool was particularly helpful for seeing how certain words are used in

1169
context, identifying common collocations and establishing if words are used with a general,
sub-technical or technical meaning.
The results obtained with the three WordSmith tools are presented and discussed below
both from a qualitative and a quantitative point of view.

3. Analysis and discussion

We first used the WordList tool to generate lists of the most frequent words found in
the FE corpus as well as in the GE corpus (see Annexe 2) and to make a general statistical
analysis aiming to compare features such as word and sentence length (see Annexe 1). The
statistical analysis of the two corpora reveals that mean word length (in characters) is longer
in the FE corpus than in the GE corpus. Although the FE corpus contains more sentences than
the GE corpus, the mean (in words)/sentence is slightly lower in the FE corpus than in the GE
corpus.
One interesting peculiarity, which the statistical analysis highlights, is that the FE
corpus has a lower lexical diversity. This is obvious when comparing the number of tokens
(words), types (distinct words) and the TTR (type/token ratio) in the two corpora.
Lexical diversity is defined as a measure of how many different words are used in a
text and is often used by researchers as a synonym for lexical richness. However, authors like
Read (2000) and Malvern et al. (2004) explain that the lexical diversity measure is only one
part of the multidimensional feature of lexical richness. Thus, Read suggests other factors
such as lexical sophistication, number of errors, and lexical density (Read 2000). The
traditional way to calculate lexical diversity is the ratio of different words (types) to the total
number of words (tokens), the so-called type-token ratio, or TTR.
One common aspect of the TTR measure is that text samples containing large numbers
of tokens give lower values for TTR and vice versa. Put another way, this means that a longer
text in general has a lower TTR value than a shorter text. Therefore, the use of the TTR is
relevant for comparisons only when texts are of equal length.
Our comparison reveals that although there is a slight difference in the number of
tokens between the two corpora (FE corpus – 30,419, GE corpus – 30,729), this is not enough
to explain the difference in the number of types (FE corpus – 4,835; GE corpus – 5,718), and
TTR (FE corpus – 15.89; GE corpus – 18.61) respectively.
As for the lists of the most frequent words found in each corpus, Annexe 2 presents the
top 50 most frequent words in both the Financial and General corpora. It is worth mentioning
that, after generating the lists using the WordList tool, we took into consideration only content
words.
Comparing the two lists, we notice that there is little overlap between them. There are
only four words that appear on both lists (year(s); say(s)/said; government(s) and see). The
verb say is the only content word in both lists that has mainly the same function, i.e. it is used
to report what people state. Considering that these texts are newspaper articles, its usage is
understandable. The verb see is used almost exclusively to make reference to financial
statistics (e.g. see chart) in the FE corpus. The word year is frequently used, in the FE corpus,
for reporting the extent to which financial aspects change (expressed as a percentage) over a
period of one year (e.g. Greek GDP shrinking by as much as 7% a year). It is also found in
collocations such as bubble years, referring to years in which an economic cycle is

1170
characterized by rapid expansion followed by a contraction. The noun government appears in
the FE corpus in a considerable number of collocations with a clear financial meaning (e.g.
government bonds; government-bond yields; government debt; government borrowing;
government accounting; government accounts).
The two word lists of both corpora were then used, with the help of the KeyWords
tool, to generate the key words list. Key words are words that appear in a text more or less
frequently. There are two types of key words. The ones that occur with greater than normal
frequency are called positive key words, and those that occur with lower than normal
frequency are known as negative key words. Comparing the Financial corpus to the General
corpus produced a list of 92 key words with 74 positive key words and 18 negative keywords.
Annexe 3 presents 55 positive key words and 6 negative key words that were identified.
The positive key words list includes 39 of the top 50 most frequent words in the FE
corpus (e.g. bank(s), euro, debt, capital, investors, equity; investment; growth, billion, GDP,
markets, returns, countries, zone, bonds, funds, etc.). Besides these, there are also nine other
key words that seem to belong clearly to the world of finance and that can be part of the core
financial lexis (loans, deposits, ECB, liquidity, premium, IMF, prices, shares, creditors,
currency, yield). However, there are words such as capital, growth, returns, losses, shares
and rates that can be classified as sub-technical words. Using the Concord tool may help us to
decide if they are used with different meanings, as different parts of speech, or with different
collocations in the two corpora. There are also five words (private, zone, union, risk and
crisis) that do not seem to have a clear connection to the world of finance and Concord may
shed some light on their usage in the FE corpus. The positive key words list contains three
function words (its, is, by) that will be further investigated using the Concord tool.
The negative key words list contains mainly functional rather than content words,
which can be divided as personal pronouns, possessive adjectives, conjunctions, contractions
and auxiliaries, and they will be analysed using Concord.
Once we identified the most frequent words and the key words, the Concord tool was
used to see how some of these words are used in context, especially whether they are used
differently in the two corpora.
As mentioned above, there are five words that appear as positive key words on the list,
but these are not clearly connected to finance (private, zone, union, risk and crisis).
The adjective private appears 76 times in the FE corpus. In all examples, it collocates
with words related to finance such as:
• private-equity firms/ /performance/investments/executives/managers/ownership;
• private
investors/borrowers/creditors/bondholders/debt/companies/capital/saving/pensions;
• private-sector finance/debt/bonds/tax/accounting rules/creditors/saving/losses;
• private-money creation;
In the GE corpus, private appears 10 times. In two examples, it collocates with
businesses and companies:
• many institutions are looking more and more like private businesses, not public
services;
• while private companies make substantial profits.

1171
 These are the only examples that may be somehow related to the financial world. In
our opinion, they are rather related to the business world in general. In the rest of the
examples, it collocates with words from general English such as:
• private treaty/collection/assessment/individuals/train/detectives/road.
As far as the noun zone is concerned, it collocates with types of currencies in all 49
examples in the FE corpus. The most used one is the euro in 48 cases, in examples such as:
• The euro zone has also softened the terms of its loans to Greece.
and it is used with the word sterling only once:
• The Irish left the sterling zone.
In the GE corpus, the word zone appears only once, and it collocates with comfort.
• I had also existed within a comfort zone of my established skills...
The noun union appears to be used quite differently in the FE and the GE corpora.
There are only three examples of union in the GE corpus, which is too few compared to the 30
examples found in the FE corpus. Although all examples in both corpora share the same basic
meaning of unity, the difference comes from the fact that union collocates with different
words in both corpora. In the GE corpus, union is found in the following examples:
• the lecturers' union;
• the Public and Commercial Services union;
• at the heart of the student union on the Woodhouse Lane campus.
Of the 30 examples found in the FE corpus, eight refer to the European Union and this is not
strictly related to the world of finance. However, the articles containing this collocation
describe the financial situation within this area. In 15 examples, union collocates with
banking, forming the collocation banking union.
Two examples were found for each of the following words:
• currency union;
• fiscal union;
• monetary union.
The word risk appears 48 times in the FE corpus, and in most of the examples, it is
used in collocations with a clear financial meaning, such as risk premium, equity risk
premium, credit risk, risk-free interest rate, risk-averse investors. However, the meaning of
risk is more general in some examples (e.g. it leaves the investor at risk from inflation). In the
GE corpus, risk appears only in five examples, all of them having a general meaning (e.g. the
issue most at risk; you risk wasting your time and money).
The noun crisis appears 31 times in the FE corpus and it collocates with words that
have an obvious financial meaning (banking crisis; debt crisis; euro crisis, financial crisis).
In the GE corpus, only one example was found and it has a general sense.
Using the KeyWord tool was useful for identifying a group of words that can be
classified as sub-technical (capital, growth, returns, losses, shares and rates). Therefore, our
assumption was that they were used differently in the two corpora, and in order to check it, we
used the Concordance tool.
All 99 examples of capital found in the FE corpus used it in the financial sense. Only
one example of capital was found in the GE corpus, and it referred to a capital city (e.g.
making the capital [London] the dourest place in the country).

1172
 The word shares appears 25 times in the FE corpus, and it is a noun referring to shares
in a company, in all the examples. Some of the most common collocations are:
• preference shares;
• market shares;
• bonds and shares;
• to issue shares;
• to list shares.
In the GE corpus, we found only one example of the word shares, but here it is used as
a verb and it has a general meaning (what he shares with his dad).
The noun rates was found in 28 examples in the FE corpus. In all cases, it collocates
with words clearly related to the world of finance (interest rates; inflation rates, deposit
rates; borrowing rates, lending rates, London inter-bank offered rates /LIBOR rates). In the
GE corpus, only two examples of rates were found, none of them related to finance (divorce
rates; lower rates of depression and other psychiatric disorders).
As for the words growth and returns, the examples found in the GE corpus (two
examples of growth and one example of returns) have a financial meaning as well. The word
losses does not appear at all in the GE corpus, thus it is impossible to compare usage.
However, it is worth mentioning that the meaning is clearly financial in all examples of these
three words, in the FE corpus. Therefore, they may be part of the core lexis, especially
collocations such as credit growth, dividend growth rate, GDP growth, returns on assets,
returns on equity, investment returns, private-sector losses.
After analysing these words using the Concord tool, we can state that they may be part
of the core financial lexis as sub-technical words.
The three function words (its, is, by), which appear on the positive key words list,
were also investigated using the Concord tool. Its is used 150 times in the FE corpus and only
43 times in the GE corpus. In the FE corpus, its is used almost exclusively to refer to financial
institutions, countries or continents. The main reason is that the financial articles cover topics
related to the description and analysis of the financial situation or performance of different
financial institutions or countries. However, in the GE corpus, its refers to a range of objects,
places, and only occasionally to companies.
As far as by is concerned, it appears in 105 examples in the GE corpus and in 221
examples in the FE corpus. In most of the examples, in the GE corpus, it is used as a
preposition, especially after passive structures for indicating who does something or what
causes something. It is also used in some examples to refer to a particular moment or time (by
day, by now, by the time they reached Earth). Beside these uses in the general corpus, in the
FE corpus, by is extensively used for showing how much aspects related to the world of
finance have changed or how much difference there is between things (The MSCI global
share index is up by almost 9%; cutting its benchmark interest rate by 50 basis points).
As for is, it appears 524 times in the FE corpus compared to 309 times in the GE
corpus. Although it is used in both corpora as an auxiliary verb, a verb and a linking verb, it is
used more often as an auxiliary verb and as a linking verb in the FE corpus. As an auxiliary
verb, it is used for forming the present continuous tense of verbs that describe actions that are
in progress (Portugal ... is injecting capital into its banks; Some of the additional money that

1173
the IMF is seeking to raise), but also for forming passive structures (The government is
expected to pump €10 billion; The FGD is funded by contributions from the banks). As a
linking verb, it is used for providing information and describing financial tools, institutions or
situations (Capital elsewhere is scarce; to convince investors that its debt is sustainable).
Analysing the negative key words list, we notice that the “most” negative key words
are personal pronouns (I, he, we, she), whose use is very limited in the FE corpus. I only
appears four times in the FE corpus compared to 371 times in the GE corpus. In one case it
appears in the name of a bank (Citi f/i), and in three examples, it is used as personal pronoun
between inverted commas, when quoting the exact words of certain people.
He appears in 22 examples in the FE corpus, and it is used mostly to quote the
opinions of financial experts. On the contrary, it is used in 178 examples, in the GE corpus.
The use of she is even more limited in the FE corpus, as it appears only 4 times compared to
93 times, in the GE corpus. It is obvious that there is a difference in gender, which might
suggest that the world of finance is hardly accessible to women. The only women mentioned,
in the FE corpus, are Mrs. Christine Lagarde and Mrs. Angela Merkel.
As for we, it appears 18 times in the FE corpus, compared to 159 times in the GE
corpus. In almost all cases, it is used between inverted commas and it refers to a financial
institution, company or government. On the contrary, in the GE corpus, it is used to refer to a
group of people (family, friends, students, etc.), but also to people in general.

4. Conclusions
In spite of the fact that the corpus used for analysis was not large enough to be able to
establish “core language” with any degree of certainty, the comparison made between the FE
corpus and the GE corpus highlights some noticeable differences between the two corpora.
As demonstrated in the paper, a number of words and collocations stand out as clearly
belonging to the world of finance. Using the Keyword and Concord tools, some of these were
classified as technical and sub-technical. Although words presented in the lists may form part
of the core financial lexis, these lists are far from exhaustive. It needs to be mentioned that
there are words (e.g. inflation, tax, dividend, monetary, income, revenues, bondholders, etc.)
that appear twenty times or fewer in the financial frequency list, and because of this, they
were not taken in consideration when the programme generated the key words list. Thus, they
do not appear on the key words list. However, this does not mean that they are not part of the
core lexis of Financial English, either as technical or sub-technical words.

Annexe 1. Statistical analysis of the two corpora

Financial English General English
Tokens 30,419 30,729
Types (distinct words) 4,835 5,718
Type/token ratio (TTR) 15.89 18.61
Mean word length (in characters) 4.82 4.64
Sentences 1,560 1,531
Mean (in words)/sentence 19.5 20.07
1-letter words 948 1,208

1174
2-letter words 5,008 5,095
3-letter words 5,372 6,156
4-letter words 5,402 5,457
5-letter words 3,659 3,574
6-letter words 2,889 2,633
7-letter words 2,789 2,412
8-letter words 1,904 1,694
9-letter words 1,380 1,221
10-letter words 879 759
11-letter words 386 402
12-letter words 220 220
13-letter words 111 142
14-letter words 33 33
15-letter words 17 13
16-letter words 4 4
17-letter words 3 4
18-letter words 0 0
19-letter words 0 1
20-letter words 0 1

Annexe 2. Top 50 most frequent words in the Financial and General word lists
Financial word list General word list
Word Freq % Word Freq % Word Freq % Word Freq %
banks 212 0.68 says 47 0.15 said 116 0.37 day 28 0.09
euro 127 0.41 GDP 46 0.15 time 99 0.32 home 28 0.09
bank 110 0.35 market 45 0.15 people 62 0.2 long 28 0.09
debt 103 0.33 fund 44 0.14 says 59 0.19 see 28 0.09
capital 99 0.32 public 41 0.13 years 51 0.16 go 27 0.09
year 92 0.30 returns 40 0.13 children 50 0.16 hope 27 0.09
European 89 0.29 bonds 38 0.12 new 50 0.16 make 27 0.09
money 84 0.27 central 37 0.12 life 46 0.15 country 26 0.08
private 76 0.25 rate 36 0.12 year 46 0.15 want 26 0.08
investors 74 0.24 high 35 0.11 work 43 0.14 education 25 0.08
banking 73 0.24 interest 35 0.11 like 42 0.14 mother 25 0.08
countries 70 0.23 term 35 0.11 get 39 0.13 dad 24 0.08
investment 70 0.23 funds 33 0.11 last 39 0.13 good 24 0.08
equity 68 0.22 governments 33 0.11 never 39 0.13 great 24 0.08
firms 67 0.22 chart 32 0.10 way 39 0.13 part 24 0.08
government 67 0.22 deficit 32 0.10 know 34 0.11 right 24 0.08
growth 62 0.20 crisis 31 0.10 family 33 0.11 take 24 0.08
billion 56 0.18 assets 30 0.10 government 33 0.11 little 23 0.07
markets 56 0.18 buy 30 0.10 think 33 0.11 parents 23 0.07
economy 49 0.16 costs 30 0.10 made 32 0.1 running 23 0.07
financial 49 0.16 union 30 0.10 support 30 0.1 social 23 0.07
zone 49 0.16 credit 29 0.09 women 30 0.1 student 23 0.07

1175
risk 48 0.15 economies 29 0.09 say 29 0.09 told 23 0.07
see 48 0.15 fiscal 29 0.09 school 29 0.09 book 22 0.07
years 48 0.15 loans 28 0.09 things 29 0.09 services 22 0.07

Annexe 3. Key words in the Financial word list

RC. RC. RC. RC.
Key word Freq % Freq % Keyness Key word Freq % Freq % Keyness
Positive key words
banks 212 0.68 0 294.79 fiscal 29 0.09 0 40.24
euro 127 0.41 0 176.42 loans 28 0.09 0 38.85
debt 103 0.33 0 143.04 financial 49 0.16 6 0.02 38.4
capital 99 0.32 1 127.66 central 37 0.12 2 38.34
bank 110 0.35 4 0.01 123.65 governments 33 0.11 1 38.15
investors 74 0.24 0 102.73 deficit 32 0.1 1 36.83
banking 73 0.24 0 101.34 losses 26 0.08 0 36.08
European 89 0.29 3 101.29 crisis 31 0.1 1 35.5
equity 68 0.22 0 94.4 deposits 25 0.08 0 34.69
investment 70 0.23 1 88.05 assets 30 0.1 1 34.18
firms 67 0.22 1 83.97 ECB 24 0.08 0 33.3
growth 62 0.2 2 71.03 liquidity 23 0.07 0 31.91
billion 56 0.18 1 69.04 fund 44 0.14 7 0.02 29.96
GDP 46 0.15 0 63.84 costs 30 0.1 2 29.43
markets 56 0.18 2 63.1 premium 21 0.07 0 29.14
its 150 0.48 43 0.14 63.08 market 45 0.15 8 0.03 28.55
countries 70 0.23 7 0.02 59.95 IMF 20 0.06 0 27.75
zone 49 0.16 1 59.59 prices 20 0.06 0 27.75
private 76 0.25 10 0.03 57.52 shares 25 0.08 1 27.6
is 524 1.69 309 1 57.06 rates 28 0.09 2 26.92
money 84 0.27 16 0.05 50.83 creditors 19 0.06 0 26.36
economy 49 0.16 3 49.22 currency 19 0.06 0 26.36
returns 40 0.13 1 47.49 yield 19 0.06 0 26.36
funds 33 0.11 0 45.79 union 30 0.1 3 25.68
bonds 38 0.12 1 44.82 Negative key words
chart 32 0.1 0 44.4 I 4 0.01 371 1.2 -477.47
by 221 0.71 105 0.34 42.51 he 22 0.07 178 0.57 -138.92
rate 36 0.12 1 42.15 we 18 0.06 159 0.51 -129.19
risk 48 0.15 5 0.02 40.42 his 13 0.04 128 0.41 -108.85
economies 29 0.09 0 40.24 she 4 0.01 93 0.3 -101.19
credit 29 0.09 0 40.24 said 16 0.05 116 0.37 -85.57

1176
Bibliography
Dudley-Evans, T. & St John, M. (1998). Developments in ESP: A multidisciplinary
approach. Cambridge: Cambridge University Press.
Hutchinson, Tom & Waters, Alan. (1987). English for Specific Purposes: A learning –
centered approach. Cambridge: Cambridge University Press.
Kennedy, Cris and Bolitho, Rod. (1984). English for Specific Purposes. London: Macmillan
Publishers.
Malvern, David, Brian Richards, Ngoni Chipere & Pilar Duran. (2004). Lexical diversity and
language development: quantification and assessment. New York: Palgrave Macmillan.
Read, John. (2000). Assessing vocabulary. Cambridge: Cambridge University Press.
Sinclair, John McH. (2001). Preface. In M. Ghadessy, A. Henry and R. L. Roseberry (eds.).
Small corpus studies and ELT, vii–xv. Amsterdam: John Benjamins.

1177
 History, Elites and Cultural Mentalities

ASPECTE ALE CONSTRUCŢIEI IDENTITARE: ONOMASTICA

Cazul românilor din Transilvania sec XIX
Aspects of Identitary Construction: Onomastics. 19th Transilvanians’ Case
Study
Assoc. Prof. Dr. Luminiţa CHIOREAN
Prof. Dr. Cornel SIGMIREAN
„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

The questions which generated the structure of the essay with the title Aspects of Identitary
Construction: Onomastics. The Case of the Romanians in Transylvania in the 19th century were: How does the
ethos relate to collectivity? Is there one or are there more identities in a delimited space, like the one of Central
Europe? What are the causes that generate the differences between national identities? Europe whither: a single
European identity or national identities? etc.
The answers are found through the research on the role of onomastics in creating national identities,
echoes of a "Tower of Babel" that the contemporary society desires to renovate under the unique architecture of
a European identity. Onomastics proves to be the phenomenon involved (in)voluntarily in generating national
identities - application: the case of Romanians. The research is done from two perspectives: (1) a diachronic
perspective, which proposes onomastic patterns like the 'prioritary' politic(-religious) one; the fashion of other "-
isms"; the linguistic pattern; and (2) the synchronic perspective, which offers the patterns: "Romanic"; "miroir";
"competitive" (anthroponims/ geographic area).

Keywords: cultural nation vs civic nation, European identity vs European alterity, ethnophones vs.
allophones, onomastic variety, onomastic patterns.

De-a lungul timpului, Europa a oferit şi încă mai prezintă oferta unui tablou
contrastant al societăţilor angajate dinamic în procesul de identificare, nu perceput ca produs,
ci ca proces aflat într-o asiduă lucrare având ca puncte de referinţă: comunitatea de limbă, de
teritoriu, de religie şi de organizare politică.
Europa contemporană are aproape 200 de popoare sau etnii1, cu menţiunea că, din
punct de vedere istoric, cel mai mozaicat spaţiu al continentului nostru este cel al Europei
Centrale.
Din punct de vedere istoric, Europa Centrală este teritoriul cuprins între Franţa la Vest,
Rusia la Est şi Imperiul Otoman la Sud. Un spaţiu care, în mare parte, a aparţinut, în Evul
Mediu, Imperiului romano-german, din care, în secolul al XIX-lea, s-au născut două entităţi
statale, Germania, un stat preponderent german şi Imperiul austro-ungar, în care elementul
etnic german (austriecii) era minoritar, dar deţinea puterea politică prin Casa Domnitoare de
Habsburg2. Creat mai ales după 1683, pe fondul Reconquistei austriece, Imperiul habsburgic
1
Vezi Jean Cuisenier, Etnologia Europei, Institutul European, Iaşi, 1999.
2
Pentru istoria Imperiului habsburgic vezi, mai ales, Erich Zölner, Istoria Austriei, vol. I, II, Ediţia a VIII-a,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997; Robert A,Kann, A Historyof the Habsburg Empire, 1525-1918, Berkelei,

1178
reunea între graniţele sale germani, cehi, maghiari, polonezi, italieni, popoare cunoscute la
sfârşitul secolului al XVIII-lea ca „naţiuni istorice”, şi români, slovaci, sloveni şi ruteni,
denumite „naţiuni fără istorie”. Mai erau şi cazuri aparte, ca sârbii, croaţii, slovenii, italienii,
iar începând cu secolul al XIX-lea evreii. În avangarda tuturor naţiunilor din Europa Centrală
au stat germanii, care au jucat rolul de vector de transmisie a culturii occidentale spre Europa
Centrală şi de Est. Majoritatea curentelor culturii occidentale – barocul, iluminismul,
romantismul sau pozitivismul au ajuns în mediile central-est-europene prin intermediul
oamenilor de cultură şi al universităţilor germane.
Din punct de vedere religios, Europa Centrală reprezintă de asemenea un spaţiu de
confluenţă a mai multor religii. Iniţial, a fost un spaţiu de marcaţie între Biserica Apuseană
(catolică) şi Răsăriteană (Greacă). În secolul al XVI-lea, pe fondul reformei religioase
promovată de M. Luther şi J. Calvin, în Europa Centrală s-au creat bisericile lutherană şi
calvină. Sub influenţa ideilor lui Michael Servet, în Transilvania s-a creat o comunitate
antitrinitariană. Românii, popor latin, care reprezentau majoritatea populaţiei Transilvaniei
erau, în mod paradoxal, de religie greco-orientală (ortodoxă), ceea ce a făcut ca ei să nu poată
intra în orbita de cultură şi civilizaţie a Europei de Apus3. La începutul secolului al XVIII-lea,
pe fondul ofensivei austriece spre Europa de Est, în urma căreia Ungaria şi Transilvania devin
posesiuni austriece, românii ortodocşi sunt invitaţi să se unească cu Biserica Romei, pe baza
celor patru puncte florentine4. Astfel, în peisajul religios al Transilvaniei a apărut Biserica
greco-catolică, considerată de istorici „o poartă de acces a spiritului occidental”5.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în spaţiul Europei
Centrale are loc naşterea naţiunilor moderne. De reţinut că atât statul-naţiune , cât şi naţiunea
fac referire la poporul care trăieşte între aceleaşi graniţe.
Şi totuşi: dacă „naţiunea are o cultură, valori şi simboluri comune, statul naţional are
obiectivul de a crea o cultură, simboluri şi valori comune, scria Guibernau Montserrat.
Membrii naţiunii pot privi în urmă, înspre trecutul lor istoric; dar dacă membrii unui stat
naţional ar proceda astfel, s-ar putea trezi în faţa unei pagini albe: fie pentru că acel stat
naţional pur şi simplu nu a existat, fie pentru că aparţinuseră, cândva, unor etnii diferite.”6
În „Identitate europeană”(2006), Grete Tartler7 face o incursiune pertinentă în teoriile
privitoare la definirea naţiunii şi a statului-naţiune. Astfel, Ernest Geliner (antropolog)
considera că statul-naţiune determină identitatea naţională, drept consecinţă fiind
standardizarea culturală, omogenitate care devine precondiţie a naţionalismului. Teoria cade
în absenţa argumentelor pertinente referitoare la sacrificiile reclamate de naţionalism (ex.

California University Press, 1974: Jean Béregér, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, Editura Teora,
Bucureşti, 2000; A.J.P.Taylor, Monarhia habsburgică 1809-1918, Editura ALFA, Bucureşti, 2000.
3
Eugen Lovinescu, Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti, 1992, p.6.
4
La 6 iulie 1439, la Conciliul de la Florenţa, cele două biserici, latină şi greacă, au semnat documentul Laetentur
caeli. Prin semnarea acestui document cele două biserici urmau să revină la vechea lor unitate de dinainte de
1054, păstrându-şi identitatea instituţională şi religioasă. Platforma de unificare a celor două Biserici era
cuprinsă în cele patru puncte: a) recunoaşterea primatului papal; b) folosirea azimei pentru cuminecătură; c)
filioque, faptul că Sfântul Duh (Spirit) provine nu numai de la Tatăl, ci şi de la Fiu; c) doctrina purgatoriului ca
loc de purificare a sufletelor. (Vezi August Franzen, Mică istorie a Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg,
Bucureşti, 2000, pp. 282, 283, 533, 539).
5
Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Editura Dacia, Cluj, 1994, p.2.
6
Guibernau Montserrat, Nationalisms: the nation-state and nationalism in the twentieth century, Polity Press,
Cambridge, 1996.
7
Grete Tartler, Identitate europeană, Cartea Românească, 2006.

1179
definirea patriotismului). Anthony Smith (sociolog) plasa geneza identităţii naţionale la
sfârşitul sec. al XIV-lea, când realitatea istorică confirmă încorporarea de către comunitatea
aristocratică a straturilor mai ample ale populaţiei în cultura proprie, inventându-se noi tradiţii
fundamentate pe un vechi substrat. Benedict Andersen pleda pentru existenţa naţiunilor ca
eşafodaj psihologic, inventându-şi tradiţia prin exuberanţa comunităţii pentru trecut (fapt
posibil prin procesul unui „print capitalism” – prin tipărituri, „naţiunea imaginată”
conştientizează alteritatea limbii (tipărituri, mai întâi în latină, apoi, din sec. al XVII-lea, în
limbile naţionale, situaţie care a decis supremaţia limbilor puternice în detrimentul dialectelor
neimportante, ce au dispărut). Hagen Schulze (istoric) pleda pentru naţiune ca veche trăsătură
a civilizaţiei europene, care, în timp, a cunoscut progrese şi regrese, în funcţie de istorie.8
Grete Tartler remarcă imposibilitatea evoluţiei naţiunii către statul-naţiune fără petrecerea
evenimentelor istorice radicale din viaţa comunităţilor, cum ar fi, de pildă, Revoluţia franceză,
apreciindu-l pe Jean-Jacques Rousseau ca principalul autor al schimbării filosofiei absolutiste,
conform căreia elitele erau ostile reformelor iluministe, precum libertate, egalitate. Secolul al
XIX-lea va impune moda centralizării democratice, ajungându-se astfel la discrepanţe între
stat şi comunitate, mase, conflict care a impus naţiunea ca factor important al unităţii
europene, în sensul că, dacă nu ar fi existat sentimentul de naţiune, Europa ar fi fost victima
unui proces de dezintegrare naţională, sfârtecare care ar fi dus la moartea ideii de Europă.
Prin urmare, în accepţia lui Friedrich Meinecke9, naţiunea reclamă distincţia a două
tipuri: naţiunea culturală – etnicitate, limbă, rasă, istorie comună - şi naţiunea civică –
cetăţenia domină identitatea sau cetăţeni legaţi democratic şi suveran, indiferent de cultură sau
etnie, poporul autoguvernându-se după principiile rousseauiste. Excepţia acestui proces îl
reprezintă Germania: conceptul Kulturnation defineşte importanţa culturii şi a limbii, chiar
dacă ţelul elitelor era unificarea politică (invocat în contemporaneitate de ţările tradiţionaliste
ca Austria10).
Ideea de naţiune se impune, în special, în Europa Centrală, drept o creaţie a culturii
germane, aşa cum a fost ea exprimată în opera lui Johann Gollfried Herder (1744-1803)11.
Vădit deranjat de supremaţia Franţei în sec. XVII - XVIII, Herder pledează pentru Volkgeist –
„spiritul” poporului, singurul depozitar al tradiţiilor şi amintirilor unei naţiuni; insistă pe
definirea naţiunii ca entitate etnică şi culturală, ceea ce duce la declanşarea naţionalismului,
iar în Est, ajungându-se la puncte nevralgice. Vectorul de expresie este limba naţională, limba
comună a tuturor membrilor unui popor. Pentru filosoful german, limba naţională reprezintă
nucleul intim al identităţii unui popor.
Aşa cum arată Anne-Marie Thiesse, „pour lui, c`est dans le génie de la langue que
réside l`âme de la nation”12. Modelul herderian de naţiune a fost preluat de elitele naţionale

8
Apud Grete Tartler, op.cit, pp.71-72.
9
Apud Grete Tartler, op.cit, pp.76.
10
Hofmannsthal vorbea de „spaţiul spiritual la naţiunii”, accesând mituri despre naşterea naţiunii, simboluri
identitare generate în baza unui proces estetic complex (Apud Grete Tartler, op. cit.)
11
G.J.Herder, Scrieri despre limbă şi poezie, filosofia istoriei, idea de umanitate, geniu şi educaţie procedate de
un jurnal, Bucureşti, Editura Univers, 1973.
12
Anne-Marie Thiesse, Crearea identităţilor naţionale în Europa secolelor XVIII-XX, Editura Polirom, Iaşi,
2000, p.39. Naşterea naţiunilor şi a naţionalismelor s-a bucurat de o impresionantă literatură de specialitate, din
care amintim: Bernard Baertschi, Kevin Mulligan, Naţionalismele, Editura Nemira, Bucureşti, 2010; E.J.
Hobsbawm, Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: Program, mit, realitate, Editura ARC, Chişinău,
1997; Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Institutul European, Iaşi, 1997.

1180
din Europa Centrală. Anthony Smith distinge trei perioade în evoluţia naţionalismului,
particular, în special, modelului de „naţiune culturală”: o perioadă la începutul secolului al
XIX-lea, când promotorii naţionalismului erau preocupaţi de aspectele de natură culturală şi
lingvistică a identităţii naţionale, punând accent pe descoperirea, eventual inventarea
elementelor identitare; a doua etapă s-a consumat la 1848, când elitele naţionale încearcă prin
programe politice să pună în practică ideea de stat-naţiune; respectiv, a treia etapă, în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, când prin alfabetizarea masificată se creează naţionalismul de
masă13. Pedagogiile naţionale creează pe seama popoarelor un întreg tezaur de elemente
identitare, limbă, obiceiuri, eroi, o istorie glorioasă, origini ilustre etc.
Mircea Eliade (istoric al religiilor) menţiona că, în zorile lumii moderne, „originea se
bucura de un prestigiu aproape magic. A avea o origine bine stabilită înseamnă, de fapt, a te
prevala de o viziune nobilă. „Suntem urmaşii Romei” – repetau cu mândrie intelectualii
români din veacul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Conştiinţa descendenţei latine era însoţită la ei
de un fel de participare mistică la măreţia Romei .”14
O valoare aparte în inventarul identitar îl ocupă onomastica; naţiunile îşi selecţionează
un adevărat glosar de nume şi prenume care să le definească. Inspirată multă vreme din
calendarul creştin, catolic sau ortodox sau din fondul comun biblic, numele, începând cu
secolul al XIX-lea, încep să fie naţionalizate.
Asumându-şi origini romane, românii descoperă onomastica latină (ex. Aurelius,
Titus, Horatiu), ungurii apelează atât la mai vechile nume ale protomaghiarilor, cât şi ale
hunilor (ex. Attila sau Ildikó). La fel procedează slavii. Viena, în încercarea de a da coerenţă
imperiului, promovează onomastica germană. Cu cât relaţiile interetnice se radicalizează, cu
atât mai mult onomastica devine un teren de confruntări interetnice. Budapesta, devenită după
1867 a doua capitală a imperiului, prin împărţirea acestuia în două entităţi: Austria
(Cisleithaniza) şi Ungaria (Transleithania), în încercarea de a transforma elementul etnic
maghiar în naţiune dominantă, promovează o politică de maghiarizare a numelor. În anul
1881, în Ungaria a luat fiinţă Societatea centrală de maghiarizare a numelor de persoană,
condusă de Telkes Simon. În anul 1898, preşedintele de atunci al acestei societăţi, Telkes
Simon, a publicat lucrarea Hogy Magyarositsuk A Vezetékneveket? (Cum să maghiarizăm
numele de familie?). În prima parte a lucrării se justifică necesitatea maghiarizării neamului.
Aşa cum prin botez omul devine creştin şi câştigă drept de cetate în societatea creştină, tot
astfel, prin maghiarizarea numelui, prin acest botez naţional, reuşeşte persoana maghiară cu
nume străin să fie acceptată definitiv în societatea maghiară, între adevăraţii fii ai naţiunii. Se
făceau recomandări cu privire la alegerea numelui: „să fie unguresc”, „să fie scurt”, „să sune
bine ungureşte”, „să se pronunţe frumos şi corect pentru străini”, „noul nume să fie de aşa
natură încât să se ştie că-i unguresc”, „să se evite acele prenume care se pot traduce sau
modifica”15. Autorul înşiră o listă întreagă de nume care sunt reprezentative pentru maghiari.
Măsurile propuse aveau în vedere atât maghiarizarea numelor nemaghiare, ale
slovacilor, rutenilor, sârbilor, românilor din statul ungar, cât şi evitarea germanizării numelor
maghiare. Autorul regreta că, din păcate, evreii, care, potrivit recensământului din 1900,
reprezentau 4,5% din populaţia Ungariei (Transleithaniei), preferau nume germane. În ideea

13
Apud Christian Chereji, Identităţi ale Europei Centrale, Editura Accent, 2004, p.66.
14
Mircea Eliade, Aspecte ale mitului, Bucureşti, 1978, p.171.
15
Telkes Simon, Hogy Magyarositsuk A Vezetékneveket?, Budapesta, 1898, p.9.

1181
configurării identităţii naţionale, în 1898, s-a dat Legea pentru maghiarizarea numelor
toponimice şi a altor locuri.
În replică, naţiunile din imperiu îşi creează şi promovează, într-o adevărată bătălie
identitară, numele considerate specifice onomasticii naţionale. Intelectualii slovaci, ca de
exemplu Pavel Josef Šafávik într-o Istorie a limbii şi literaturii slave după toate dialectele,
apărută în 1826, argumenta că limbile slave nu sunt altceva decât dialecte ale unei limbi
comune protoslave. Asemenea idei erau cuprinse şi în operele altor intelectuali aparţinând
slavilor din fostul imperiu dunărean, slovacul Ján Kollár, slovenul Anton Linhart, Ljudevit
Gaj, fondatorul Mişcării ilire care prefigurează naşterea iugoslavismului.
Elita intelectuală a românilor din Transilvania accentuează ideea originii pur romane a
poporului român. Ca urmare, promovează o înnoire a limbii române, prin excluderea din
limba vorbită a influenţelor slave, maghiare, turce etc. şi printr-o infuzie de cuvinte din limba
latină sau din limbile neolatine, franceza, italiana, având loc o relatinizare a limbii. Aproape
se propunea o reinventare a limbii. S-a ajuns ca astăzi fondul francez din limba română să
reprezinte 40% din vocabular şi o frecvenţă de 20%.
Vom ilustra, în continuare, tendinţa de modernizare a sistemului de denominaţie
onomastică manifestată ca preocupare imperativă în antroponimia românească din secolul al
XIX-lea. Interpretăm onomastica ca fenomen implicat (in)voluntar în generarea identităţilor
naţionale din Transilvania. În acest sens, propunem două direcţii de cercetare: diacronică, prin
modele onomastice, precum: „prioritar” politic(-religios); moda altor„-isme”; modelul
lingvistic; respectiv, sincronică, ilustrată prin: modele de provenienţă latină; moda
occidentală (modele culte romanice şi germanice); modelele „en miroir”; respectiv, modelele
„concurenţiale” (antroponime/ areal geografic), model la care nu vom apela în această lucrare,
fiind posibil de aplicat dacă referinţa o constituie numele(de familie)16. Or, noi ne-am axat
doar pe studiul prenumelor.
Drept corpus, am folosit volumul Istoria formării intelectualităţii româneşti din
Transilvania şi Banat în epoca modernă17, autor Cornel Sigmirean, Anexa. Lista studenţilor
români de la universităţile din Europa Centrală şi de Vest, optând pentru două eşantioane:
Universitatea Regală Maghiară Budapesta. Facultatea de Teologie(pp.344-354);
Universitatea „Ferencz Jozsef” Cluj. Facultatea de Filozofie, Limbi şi Istorie (pp.580-588)

I. Tabloul procesului de maghiarizare

• Universitatea Regală Maghiară Budapesta. Facultatea de Teologie
1 2 3 4 6 7 8 n
1 Ádám Demeter Jenő Gábor István Ágoston György János 44
2 Adorján Ernő Simon Gyula László József Péter 9
3 Ambrus Vazul Tivadar Miklós
4 Antal Sándor
5 Bálint
6 Endre
7 Gergely
8 Illés

16
La nivelul comunităţii dintr-un areal, şi azi se observă „încărcătura” onomastică/ arbore genealogic şi/sau
17
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă, Ed.
Presa Universitară Clujeană, 2000, pp. 344-354; pp. 580-588.

1182
 9 Jakab
10 Manos
11 Ladislau
12 László Vazul
13 László Endre
14 Lázár
15 Pál
16 Tamás
17 Viktor Sándor
18 Zachariás
18 6 9 8 6 14 40 53

146 studenţi cu nume maghiarizate, din care frecvenţă mare: János 30,17%; Péter 6,16%;
György, József, Miklós, Sándor, fiecare 5,48%; opţiunea pentru varietate onomastică: 18
nume, reprezentând 12,33%

1 2 3 4 5
1 Alexandru Alexander Aurel Demetrius Basilius
2 Andreas Augustinus Emil Georgius
3 Arcadius Gabriel Ioannes
4 Ariszton Iusztin Kornel
5 Aron Koriolan Silvius
6 Athanasius Nicolaus
7 Atanaz Romulus
8 Augustin Stefanus, Stephanus
9 Aurelius Valer
10 Auxentie Viktor
11 Emericus Virgil
12 Fransicus
13 Felician
14 Gratian
15 Geraszim
16 Gusztav
17 Ioan
18 Izidor
19 Iosefus
20 Iulius
21 Justin
22 Kamil
23 Konstantin
24 Leontin
25 Livius
26 Ludovicus
27 Michael
28 Nerva
29 Octav
30 Oktav
31 Octavianus
32 Oktavian
33 Ovidiu
34 Petrus
35 Samuel (bibl.)

1183
 36 Szabin
37 Sofronius
38 Theodorus
39 Trajan
40 Titus
41 Valer Traian
42 Victor
43 Zenob
43 22 15 8 5

93 studenţi cu nume româneşti şi model „en miroir”, din care cu frecvenţă mare: Basilius
5,38%; opţiunea pentru varietate onomastică: 42 de nume, reprezentând 43 de nume, adică
46,24%.
Total: 239 studenţi, din care: 93 rom. – 38, 91%; 142 maghiarizare – 61,09%

• Universitatea „Ferencz Jozsef” Cluj. Facultatea de Filozofie, Limbi şi Istorie

1 2 3 4 5 6 7 27
1 András Ágoston Jenő Vazul Viktor Sándor György János
2 Antal Demeter József
3 Athanász Gábor László
4 Cyprián Gergely Miklós
5 Demjén Kornél Péter
6 Elek Mihaly
7 Endre Szilárd
8 Ferencz Tivadar
9 György-Szilárd
10 Gyöző
11 Illés
12 Irén
13 István
14 János-Szever
15 Kamil
16 Konstantin
17 Koriolanus
18 Lajos
19 Margit
20 Pál
21 Szilvia
22 Szilveszter
23 Szilvius
24 Szabin-Pompejus
25 Traján
26 Vince
27 Zakariás
27 16 18 4 5 6 7 27
Total 110

1184
110 studenţi cu nume maghiarizate, din care frecvenţă mare: János 24,55%; György
6,36%, Sándor 5,45% şi Viktor 4,55 %; varietate onomastică: 27 nume, reprezentând
24,55%

1 2 5 6
1 Ana Cornelia Emil Aurel
2 Aron Pompilius
3 Avram
4 Basilius
5 Benjamin
6 Cornelius
7 Eleonora
8 Eneas
9 Florian
10 Gabriel
11 Iustinian
12 Leontina
13 Nicolaus
14 Paulu
15 Sebastian
16 Silviu
17 Virgil
18 Szilvius –Horatius
18 4 5 6
Total 33
33 studenţi cu nume româneşti şi model „en miroir”, din care cu frecvenţă mare: Aurel
18,18%; Emil 15,15%; varietate onomastică: 18 nume, reprezentând 54,55%.

Total: 143 studenţi

93 corespondenţe – 65,03%
2 magh. – 1,40%
23 rom. – 16,08%
12 rom. grafem k – 8,39% 24,48% rom. 30, 78%

9 lat. – 6,29%

1 fr. – 3,91%
1 combinaţie magh. cu lat.- 3,91% 15,64%
1 combinaţie rom. cu lat.- 3,91%
1 gr. grafem k - 3,91%

Concluzie 1: Rom. Ion (ebr. Johanan), cu variantele Ioan, Ioannes (germ. Iohannes), este cel
mai răspândit nume de persoană la toate etniile Europei. Este firesc să domine şi începutul de
sec. XIX în Transilvania. În plus, este cel mai uşor de substituit cu echivalentul onomastic
magh. János.

1185
Concluzie 2: Remarcăm efortul, rezistenţa etnofonilor în faţa procesului de maghiarizare,
conştientizând iminentul pericol al pierderii identitare. De aici, opţiunea populaţiei majoritare
româneşti pentru scutul identitar format din modelul „romanic” cu respectarea etimonului
latin (ex. Aureliius, Titus) şi cel lingvistic, „prioritar” ortodoxist, uşor exagerat în „afişajul”
public prin expresia finalizată în desinenţa lat.– us/pentru cea gr.–os, spre a obţine ecoul
omofonului grecesc (ex. Theodorus/ gr. Theódoros). Mecanismul lingvistic este simplu şi
constă în reiterarea (şi/ sau neuitarea) desinenţelor latine pentru substantivele proprii: -us
(masc.); -a (fem.) prin similitudini ortoepice, obţinându-se astfel forme duble (gr. şi lat.) ale
aceluiaşi nume (de persoană) prin alterarea desinenţei –os (gr.) în –us(lat.)
Concluzie 3: Astfel se explică înregistrarea unui procent considerabil în opţiunea pentru
varietatea onomastică a etnofonilor, situaţie pe care o interpretam atât ca expresie a libertăţii
în alegerea modelului occidental – german, francez, englez, timid de altfel ca manifestare (de
46, 24%, la Facultatea de Teologie faţă de 12,33% sau cel de 54,55%, Facultatea umanistă
faţă de 24,55%), cât şi ca model comportamentist tolerant, avertisment benefic gândindu-ne la
perspectiva unei naţiuni civice, care se lasă încă aşteptată.

II. Tablou etimologic. Modele onomastice

Eti- Latina Onomastică Greacă, neogreacă Germană Alte modele
mon biblică (ebraică) (derivare regresivă, (-isme)
prin care se renunţă
la des. –os)
1 Adorján=Adrian Ádám= Adam Antal=Anton Ernő= Ernest lat. Cornelius
(lat. Hadrianus) (bibl. Adam) (gr. „anthos”, floare) (germ. Érnust)
2 Ágoston , Ana Ambrus = Ambrosie Ferencz lat. Eneas
Gusztáv (ebr. Hannāh) (gr. Ambrósios) =Francisc
=Augustin (germ.
(lat. Augustinus) Franziscus)
3 Aurél (lat. Áron Alexandru= Sandor Ludovicus, lat. Horátius
Aureli[an]us) (bibl. Aaron) (gr. Aléksandros) Ludovic=Lajos
(germ.Ludovic)
4 Bálint =Valentin Avram Arcadius lat. Iúlius
(lat. Valentinus) (bibl. Avram, (gr. Arkádios;
Abrām, rom. Arcadie)
Abrāhām)
5 Gratian (lat. Gabor= Gabriel, Ariszton lat. Livius
Gratiánus) Gavril (gr. Hariton;
(ebr. Gabriel18) rom. Aritina)
6 Gyula=Iuliu, Eleonora (de Athanasius, lat. Pompilius
Iulian origine arabă; Athanasz, Atanaz(gr. osc. Pompeius
(lat. Iúlius) ebr. Ellinor) Athanasios)
7 Justin, Ilie=Illés Auxentie lat. Silvius
Iusztin=Iustin (ebr. Elijáh) (gr. Auxentios,
(lat. Iustinus) rom. Axente)
8 Emil (lat. Ion, Ioan, András, Endre = lat. Octavianus
Aemilia; gr. Ioannes =János Andrei
Aimilios – (ebr.Johanán) (gr. Andréas)
aimylios=duios,
blând)

18
Nume teoforic frazeologic: -el reprezintă numele divinităţii, Elohim, ca în: Daniel, Natanael, Rafael, Samuel

1186
9 Kamil=Camil Jakab =Iacob Demeter=Dumitru, lat. Romulus
(lat. Cámillus) (ebr. Jaakób) Dimitrie, Demetrius (lat. Romanus)
(gr. Demétrios)
10 Kornél = Cornel, József = Iosif, Demjen =Damian lat. Titus
Cornelia Iosefus (gr. Damianós)
(lat. Cornélius) (ebr. Joséph)
11 Koriolan Manos =Manuilă Gyorgy=Gheorghe, germ. Felician
=Coriolan (bibl. Immanuél) Georgius (lat. Felícius)
(lat. Coriolanus) (gr. Geórgios)
12 Cyprian (lat Samuel Geraszim=Gherasim germ Fransicus
Cyprianus) (bibl. Samuel) (gr. Gerásimos) (Franziscus)
13 Szilárd, Lázár =Lazăr Gergely=Grigore germ.
Konstantin (ebr. Eleazár) (gr. Gregórios) Michael
=Constantin (lat.
Constantínus)
14 Iustinian Mihaly= Mihai Irén=Irina (gr. gr. Andreas
(lat. Iustiniánus) (ebr. Mikael) Eiréné)
15 Szilvius , Sylvia Simon=Simion Istvan=Ştefan, engl.
=Silviu (ebr. Shímeón) Stefanus, Stephanus Alexander
(lat. Silvius) (gr. Stéphanos)
16 Szilveszter= Zacharias , Jeno=Eugen fr. Benjamin
Silvester Zakariás (gr. Eugénios) (ebr.
(lat. silva) =Zaharia Benyamín)
(ebr.Zakarjáh)
17 Leontina , Izidor,Isidor Florian rom.
Leontin (gr. Isídoros)
(lat. Leo)
18 Octav =Oktav, Elek =Alexa Emericus
Oktavian (gr. Alexas, Alexías, (rom. Emeric;
(lat. octavus al 8- Alexíos) magh. Imre)
lea copil)
19 Ovidiu (lat. Ladislau,
Ovidius) Laszlo,Vazul,
Basilius = Vasile
(gr. Basíleios)
20 Viktor =Victor Miklos= Nicolae,
(lat. Víctor, Nicolaus
Victóris) (gr. Nikólaos)
21 Gyöző =Victor Peter= Petru, Petrus
(lat. Víctor, (gr. Petros; arm.
Victóris) Kepha)
22 Margit=Margaret Sofronius, Sofronie
a (gr. Sophrónios)
(lat. margarita
perlă)
23 Pál =Paul, Pavel, Tamas =Toma
Paulu (gr. Thomás)
(lat. Paul(l)us)
24 Sebastian Tivadar= Theodorus, 10 latinisme
(lat. Sebastianus) Teodor (gr.
Theódoros)
25 Szabin=Sabin Zenob,Zenovie 3 germanisme
(lat. Sabinus) (gr.Zenóbios)

1187
 26 Szever= Sever, Nerva (gr. Minerva) 1 grecism
Severin
(lat. Severinus)
27 Traján =Traian 1 englezism
(lat.Traiánus)
28 Valer (lat. 1 fr.
Valérius)
29 Virgil 1 rom.
(lat. Vergílius)
30 Vince=Vincenţiu 1 magh.
(lat. Vincéntíus)
30 etimon latin 16 etimon ebraic 26 etimon grecesc 3 etimon 18 –isme
9 rom./ model 5 rom. /model 6 rom. /model german 18 rom./model
etnofon etnofon etnofon „pro”-etnofon
14 „en miroir” 4 „en miroir”

• 93 de (pre)nume, din care: etimon lat. – 32. 62% origine romană

etimon gr. – 27,96% ortodoxie
etimon ebr. – 17,20% ortodoxie
etimon germ. – 3,23% element cult
alte – isme – 19,35%  latinisme – 55,56%
germ. – 16,67%
gr.,engl.,fr., rom.,magh.–5,56%
• Din 93 de nume, sunt folosite: 38 doar de etnofoni 19 - 40,86%
56 de etnofoni şi alofoni – 60,22%
din acestea (56), avem:
38 corespondenţe onomastice proprii – 67,86%
18 corespondenţe onomastice „en miroir” – 32,14%
Concluzie 4: Inechitatea procentuală a reprezentării etimologice între opţiunea iniţială a
comunităţilor de români şi obligativitatea acceptării echivocului identitar prin maghiarizarea
numelui demonstrează că, în Transilvania sec. al XIX-lea, nu există un proces de
aculturalizare reciprocă între etnii, situaţie care îi rămâne de rezolvat societăţii umane în
crearea identităţii europene, odată ce a intrat în această ecuaţie.
Concluzie 5: Modelul „en miroir” a etniilor, caracterizat prin asimilare şi conservare, prin
obţinerea dubletelor antroponimice, antrenează odată cu lupta identitară şi un alt aspect: acela
al îmbogăţirii onomasticii naţionale, fiindcă numele funcţionează în contextul naţiunii care le
reprezintă. Cu cât mai multe nume, cu atât mai bogată poate fi comunitatea convieţuind sub
acoperişul aceleiaşi naţiuni. Dintre cele 93 de nume inventariate în cataloagele selectate ale
elitelor transilvane, 56 de nume( 60,22%) erau folosite de ambele categorii etnice, fapt validat
prin modelul evolutiv şi „creativ” al corespondenţelor cu nume proprii, procentul de 67, 86%
fiind relevant pentru disponibilitatea în onoma (nume, cuvânt, semnificaţie), în inventarea şi

19
Etnofoni – indivizi ce au ca limbă maternă limba etniei; alofoni, care au o altă limbă. (apud Jean Cuisenier,
Etnologia Europei, traducere de Marinela Blaj, prefaţă de Dumitru Stan, Institutul European, 1999, p. 94)

1188
inventarierea numelor de persoane, respectiv prin modelul „en miroir”, insistând pe principiul
grafic specific limbii maghiare – procent iarăşi important: 32,24%.
Concluzie 6: Numele Florian pledează pentru cultivarea onomasticii româneşti: lat.
Florianus rom. Florea + sufixul de origine – ian Florian.
Concluzie 7: În opinia noastră, rivalitatea dintre cele două etnii a avut ca efect, nu
deconstruirea, ci apărarea cu sfinţenie a identităţii fiinţei etnice, chiar sacrificând, deseori
inutil, sentimente şi trăiri. Tot ce-i posibil ca, în timp, Transilvania mileniului III să dea
modelul unei naţiuni civice, reprezentativ pentru dinamica spaţiului multicultural, prin
aculturaţie şi enculturaţie.
Concluzie 8: Onomastica poate oferi documente relevante pentru studiul aspectelor
socioantropologice a formării şi evoluţiei identităţilor naţionale.
În UE, susţine Grete Tartler în eseul asupra „identităţii europene”, „există în
continuare state definite ca „naţiuni culturale”, altele ca „naţiuni civice”, deşi, teoretic,
naţiunile din UE au depăşit asemenea definiţii, (…) aflându-se într-un proces de redefinire.”20
Prin urmare, cum statul-naţional se impune ca necesitate imperativă a societăţilor,
fiind structura care apără drepturile individuale ale cetăţeanului prin constituţia naţională, se
solicită impetuos existenţa statului cu o societate dinamică, flexibilă, tolerantă, cooperantă.
Va domina oare identitatea europeană sub a cărei umbrelă identităţile naţionale să se
tolereze între ele, astfel încât comunităţile europene să pledeze pentru existenţa unei naţiuni
civice? E întrebarea la care vor avea răspunsul generaţiile conştiente că, dacă naţionalitatea
este ereditară, identitatea se construieşte printr-un proces coroborativ între moştenire şi oferta
culturală a Celuilalt cu care împarţi statul-naţional. În opinia noastră, identitatea este
alteritatea spectrală, în care respiră o varietate de modele culturale, funcţie de etnicitate.
Astfel, în spaţiul UE, identităţile naţionale nu pot fi decât figuri ale alterităţii europene.

Bibliografie:
Baertschi, Bernard; Mulligan, Kevin - Naţionalismele, traducere de Ion Doru Brana, Editura
Nemira, Bucureşti, 2010.
Béregér, Jean -Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, Editura Teora, Bucureşti, 2000.
Bernath, Mathias - Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, traducere de.
Marionela Wolf, prefaţa de Pompiliu TeodorEditura Dacia, Cluj, 1994.
Chereji, Christian - Identităţi ale Europei Centrale, Editura Accent, 2004.
Cuisenier,Jean - Etnologia Europei, traducere de Marinela Blaj, prefaţă de Dumitru Stan,
Editura Institutul European, 1999.
Eliade, Mircea - Aspecte ale mitului, Editura Univers, Bucureşti, 1978.
Franzen, August - Mică istorie a Bisericii, Editura Galaxia Gutenberg, Bucureşti, 2000.
Guibernau Montserrat, Nationalisms: the nation-state and nationalism in the twentieth
century, Polity Press, Cambridge, 1996
Herder, G.J. - Scrieri despre limbă şi poezie, filosofia istoriei, idea de umanitate, geniu şi
educaţie procedate de un jurnal, traducere şi prefaţă de Cristina Petrescu, Editura
Univers, Bucureşti, 1973.

20
Grete Tartler, Op.cit., p.78

1189
Hermet, Guy - Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, traducere de Silvia Dram;
prefaţă de Al. Zub, Editura Institutul European, Iaşi, 1997.
Hobsbawm, E. J. - Naţiuni şi naţionalism din 1780 până în prezent: Program, mit, realitate,
traducere de Diana Stanciu, Editura ARC, Chişinău, 1997.
Ionescu, Christian – Mică enciclopedie onomastică, Editura Enciclopedică Română,
Bucureşti, 1975.
Kann, Robert A - A Historyof the Habsburg Empire, 1525-1918, Berkelei, California
University Press, 1974.
Lovinescu, Eugen- Istoria civilizaţiei române moderne, Editura Minerva, Bucureşti, 1992.
Montserrat, Guiberneau - Nationalisms: the nation-state and nationalism in the twentieth
century, Polity Press, Cambridge, 1996.
Sigmirean, Cornel - Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în
epoca modernă, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000.
Simon, Telkes - Hogy Magyarositsuk A Vezetékneveket? Budapesta, 1898.
Tartler,Grete - Identitate europeană, Cartea Românească, 2006.
Taylor, A.J.P. - Monarhia habsburgică 1809-1918, traducere de Cornelia Bucur, Editura
ALFA, Bucureşti, 2000.
Thiesse, Anne-Marie - Crearea identităţilor naţionale în Europa secolelor XVIII-XX,
traducere de Andrei-Paul, Corescu, Camelia Capverde, Giuliano Sfichi, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
Zölner, Erich - Istoria Austriei, vol. I, II, Ediţia a VIII-a, traducere de Adolf Ambruster,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.

1190
 E-LEARNING – A NEW PARADIGM
FOR EDUCATING AND TRAINING HUMAN RESOURCES
Prof. Dr. Petruţa BLAGA
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
Training human resources in organizations is a mandatory and continuous process, aimed at improving
the market position of organizations in a competitive environment characterized by high dynamism, which
requires the continuous adaptation of knowledge and skills of human resources. Amid rapid change and
technological progress of information and communication technology, and amid globalization trend in higher
education and elimination of boundaries between students, new perspectives for educational practice have
opened. Thus, educational practice has been completed with modern methods of teaching, learning and
assessment specific to an information society.
Initially used only as a generic term that referred to the development of an electronic environment to
provide more flexible learning, e-learning has become more than a simple experiment. At present, e-learning has
become a viable alternative to traditional training methods, so it has been adopted by many educational
institutions, especially due to the benefits of continuing education and the wide applicability within most diverse
organizations. Specialized studies published in the last five years show a growing use of e-learning by
organizations.

Keywords: human resources, training, e-learning.

Introduction
Training human resources in organizations is a mandatory and continuous process,
aimed at improving the market position of organizations in a competitive environment
characterized my high dynamism, which requires continuous adaptation of skills and
competences of human resources.
In the context of globalization and unprecedented development of information
technologies, and the need for lifelong training resulting in an increased demand for
education, the traditional methods of training based on the classical teaching of knowledge
through tutors are outclassed by the alternatives offered by distance education and learning
based on modern technologies of communication, generically called e-learning technologies.
E-learning will bring about a new revolution in the education of human resources.
Transmitting information and learning in an open system, professionally and consistently held
through special psycho-pedagogical methods and techniques, becomes a buyable commodity.
It is obvious that traditional education will never lose its advantage of the direct
dialogue between teacher and students, through which an ideal framework for modeling
personality is created, maintaining a stronger spirit of competition, but also a mutual
psychological support. But the Internet and the e-learning technologies offer new training
opportunities of human resources, which are not required to be given exclusivity.
However, e-learning offers convenient and efficient access to the latest information
and knowledge, new and effective methods of teaching, learning and knowledge assessment,
lifelong training and formation. In this sense, e-learning is an alternative to lifelong learning
in the information society of today or tomorrow.

1191
E-Learning – Technology Of Training Human Resources
The exponential growth known by the information and communication technique in
the last decade has led to a true revolution in the training of human resources. Amid the rapid
changes and technological progress and amid the globalization tendency of higher education
and the elimination of boundaries between students, new perspectives have opened to
educational practice. Thus, the educational practice has been completed with modern methods
of teaching, learning and assessment methods, which are specific to an information society.
Initially used only as a generic term that referred to the development of an electronic
environment to provide more flexible education, e-learning has become more than a simple
experiment. It has been proved, based on experimental studies and projects that the use of e-
learning together with the information and communication technologies offers the possibility
to improve the educational process significantly. At present, e-learning has become a viable
alternative to traditional training methods, so it has been adopted by many educational
institutions, especially due the benefits of continuing education or the possibility of its wide
applicability within most diverse organizations. Specialized studies published in the last five
years show a growing use of e-learning within organizations.
The information society is characterized by the explosive growth of digital
information through information and communication technology products. Building an
information society cannot be done without research and investment projects, both in ICT
(Information and Communication Technology) and in education. The ultimate goal being
competence, no technology, theory or approach will eliminate or neglect the teacher-learner
relationship. All will be comfortable and effective tools to both the teacher and the student.
Sometimes these tools are unique if compared to the traditional tools of education.
In this context, e-learning is an extremely effective way to implement educational
programs both for higher education and for other forms of education, as it adapts to the needs
of students and pupils as well as to the needs of adults who want to train in latest areas and
technologies under lack of time conditions, varying degrees of training and different ability of
assimilation.
The particular impact of e-learning is largely due to the multimedia technologies for
its achievement, the benefits of using these technologies in e-learning education being mainly
to reduce time, to adopt customized programs, to adjust rapidly to the changes and new
knowledge in various fields, to have extended possibilities of interdisciplinary education and,
not least, to significantly reduce the educational costs.
The advances in information technology together with the changes in society cause the
creation of new paradigms for education and training. These massive changes have a
significant impact on the educational and training systems. Participants in this educational and
training paradigm require rich learning environments supported by well-designed resources.
E-learning is not a new phenomenon, but continues to be a topic of great interest in
education.
E-learning will force employees to become responsible for their own leaning and
development. Soon their access to learning programs will not depend anymore on the
approval of the organization’s management, which currently approves of limited participation
in training courses. The availability of e-learning programs practically allows employees to

1192
benefit from e-learning programs to the extent that they want and need help to prepare for
their future job.
E-learning has become one of the main educational forms of training human resources.
However, the society is quite inert in overcoming the traditional classroom learning style that
requires the physical presence of the teacher. Human beings are social beings, and this has not
changed much since the establishment of the oldest university in Bologna, Italy. Arguably, the
educational events from the traditional classroom (face to face) will continue to play an
important role in education, even if communication technologies tend to become more and
more efficient, especially in areas such as: Team building, Personal coaching, Networking,
Culture building.
E-learning allows a completely different approach to the concept of lifelong learning.
Through e-learning, learning can be achieved through a model involving both face to face
learning and communication technology-based learning; this mixed method of delivery is
called blended learning.
The experience of organizations that have implemented educational e-learning
programs has revealed that the major problem is not the use or non-use of e-learning, but how
e-learning can provide student-centered education, cost effective training, employment
opportunities as a result of training human resources, and ease of access to educational
content, etc.

E-Learning – Current Way to Develop Education

The spectacular growth of communication technologies has created the latest version
of distance learning, which is electronic learning (e-learning).
Distance learning assumes that learning must take place from the student’s point of
view, regardless of time, place and pace. Distance learning “allows people to learn at the
time, place and pace that satisfy their conditions and requirements. The emphasis is on
openness to opportunities by removing barriers resulting from geographic isolation, personal
or work commitments or conventional course structures, which often prevented people’s
access to the training they need” (Manpower Services Commission, 1984, p. 7). According to
United States Distance Learning Association (USDLA), distance learning is any type of
educational activity in which the instructor and the students are separated in time and space
(Carliner, 2004).
The American Society for Teaching and Development (ASTD) defines e-learning as a
wide range of applications and processes that include Web-based learning, computer assisted
learning, virtual and digital classrooms. The definition varies depending on the way it is
organized and used, but essentially it involves electronic means of communication,
educational and professional training.
E-learning ranges from simple forms of training to complex types of undergraduate or
postgraduate degrees such as master’s degrees or PhD. The courses delivered through
communication technologies have the advantage of serving groups of learners who may be in
any locations. Also, it offers educational materials that can be distributed synchronously or
asynchronously, thereby ensuring the possibility of an international collaboration, regardless
of time, zone or geographic location.

1193
 E-learning is a paradigm shift, not only for learners, but also for teachers, trainers,
administrators, technical and organizational staff. The students, the instructors and the staff
are familiar with the structure of a traditional educational system where the teacher and the
students meet face to face in the classroom. On the other hand, e-learning is an innovative
way to provide an education in which the students, the teachers and the auxiliary staff do not
interact directly. The learning in such an environment is different from the traditional
classroom instruction. The traditional classroom training takes place in a closed system
(within a classroom, school, or a textbook, etc.), while the e-learning takes place in an open
system (the learning limits extend to an open and flexible space, which requires a special
attention and feedback on the results of the learning processes). They must be given the best
support systems, so that they do not feel isolated and do not contribute to an increased school
dropout (Khan, 2005).
Most universities in the world and thousands of training and consultancy organizations
provide e-learning-based courses. Also, many large organizations have integrated the e-
learning in their training structure of human resources. The groups of students can access the
educational resources through a portal and a learning management system or a course
management system.
E-learning has led to the need of creating new educational products and new strategies
for maintaining these products. In addition to its website, its educational portal and learning
management system, the organization must provide the technological infrastructure that can
support the e-learning initiative. The organizations interested in human resource training
through e-learning must establish a vision of their training policy before making any financial
investment in equipment or software. Once the vision is established, the organization should
evaluate their own technological capabilities and determine whether it is possible to provide
educational services based on e-learning or it is more cost effective to outsource all or part of
the required educational services and technological infrastructure. After establishing the
technological infrastructure, the organization must establish how the educational content for
the e-learning programs will be developed. Quality-e-learning courses are thus developed,
while others offer specialized digital elements to be integrated into its content, such as
simulations, multimedia graphics, video, etc. (Encyclopedia of Management)
E-learning is often considered to be similar to online learning, but Marc Rosenberg
(2007), an expert in the world of organizational learning, argues that online learning is a form
of e-learning when the computer is connected to the Internet, intranet or extranet (private
forms of Internet that limit the access of authorized users). Since the learning materials are
available through the Internet, they can be connected to electronic resources such as electronic
references, electronic mail and discussion forums (Carliner, 2004).

Conclusions
Online learning is becoming more accepted in the workplace. Institutions invest
heavily in the development and implementation of online programs. Academic institutions,
corporations and government agencies around the world are increasingly using the Internet
and the digital technologies to provide education and training. At all levels of these
institutions, the individuals are encouraged to participate in online learning activities.

1194
 Living in a society based on knowledge and information can be quite demanding, both
for individuals and organizations, as well as society in general. We live in the age of
computers and the letter “e” (electronic) has become a natural part of our vocabulary. The e-
mail, e-dating, e-business, e-commerce and e-learning are the future and there is no way we
cannot ignore that.

References:
American Society for Training & Development – ASTD, http://www.astd.org/
Carliner, S. (2004), An Overview of Online Learning, HRD Press, Inc., Massachusetts, United
States
Khan, B. H. (2005), Managing E-Learning Strategies: Design, Delivery, Implementation and
Evaluation, Idea Group Inc., United States of America
Manpower Services Commission – MSC (1984) „A New Training Initiative”, United
Kingdom, http://education.stateuniversity.com/pages/3181/Manpower-Services-
Commission-%28MSC%29.html
Rosenberg, M. (2007), The eLearning Guild's Handbook of e-Learning Strategy, The
eLearning Guild, California
United States Distance Learning Association – USDLA (2009) „Timeline & Evolution of
Distance Learning in the U.S.”, http://www.usdla.org/mini_websites/timeline/start.html
* * *, „Defining e-Learning”, About e-learning. A comprehensive up-to-date guide for e-
learning and accredited online distance education, http://www.about-
elearning.com/history-of-e-learning.html
* * *, „Continuing Education and Lifelong Learning Trends”, Encyclopedia of Management,
http://www.enotes.com/management-encyclopedia/continuing-education-lifelong-
learning-trends

1195
ISTORIE ŞI ADEVĂR. DIN DISCURSUL GENERAŢIEI INTERBELICE
History and Truth. From the Discourse of the Inter-War Generation

Assoc. Prof. Dr. Corina TEODOR

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
This study aims to analyse the way in which the writing of history came into the attention of the
interwar generation of professional historians, emphasizing especially their interrogations regarding the purpose
of history, the connections with other disciplines, the methodological priorities, the objectivity of the historians
etc. The analysis is based on the public speeches delivered by three of the teachers from Cluj University, in 1919
- Pârvan, Lapedatu and Lupaş -, during the inaugural classes at the university. As the receivers of such speeches
were representing both academic elite, but especially young students, we can see how much the image of history
as discipline has won in meaning, because of these necessary theorizations.

Keywords: positivist historiography, historical discourse, historical truth, interwar Transylvania,

University of Cluj

Maniera de a teoretiza despre rostul şi metodologia istoriei a cunoscut schimbări

semnificative, de la o generaţie istoriografică la alta. După profesionalizarea istoriei, mai ales
după ce ea a ocupat o poziţie mai confortabilă între ştiinţele socio-umane, doar nu întâmplător
secolul al XIX-lea fusese denumit „secolul istoriei”, discursul istoric s-a diversificat,
captivând nu numai atenţia specialiştilor, ci şi a publicului larg.
Studiul de faţă îşi propune o analiză a felului în care scrierea istoriei intră în atenţia
profesioniştilor români ai generaţiei interbelice, relevând în special interogaţiile acestora
vizavi de finalitatea istoriei, de legăturile cu alte discipline, priorităţile metodologice şi
obiectivitatea istoricilor. Analiza se bazează pe discursurile publice rostite de aceştia în
lecţiile inaugurale la universitate, cu specială privire asupra ardelenilor. Cum receptorii unui
atare discurs provin atât din mediul academic elitist, cât mai ales din rândul tinerilor studenţi,
putem vedea în ce măsură imaginea acestei discipline- istoria- a câştigat ca relevanţă, datorită
acestor necesare sistematizări. De asemenea, putem urmări ascendenţa şi descendenţa unor
atari teoretizări în istoriografia română.
Istoriografia interbelică din Ardeal a traversat pe de o parte, avatarurile aceloraşi
adaptări la exigenţele şcolii critice, dar pe de altă parte şi-a păstrat o continuitate tematică, mai
ales stilistică, cu perioada anterioară. Universitatea din Cluj, care din 1919 îşi schimbase nu
doar limba de studiu, ci în parte parte şi corpul profesoral, a fost cel puţin în privinţa ştiinţei
istorice, mai ales în primii ani, tributară regatului României. De acolo a preluat şi modelul
lecţiilor de deschidere, ce fuseseră inaugurate de Xenopol la Iaşi în 1883, după o tradiţie ce
funcţiona în spaţiul universitar german1, şi care fuseseră de fapt iniţiate la noi de Mihail
Kogălniceanu, la 24 noiembrie 1843, la Academia Mihăileană. Pentru omul politic din zodia
romantismului a contat încă de atunci impactul unui atare discurs festiv asupra auditorului şi

1
Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p.167.

1196
spiritul nou în care acesta era ancorat, deloc întâmplător în jurul a ceea ce ar fi o patrie
ideală2.
În schimb, discursul lui Xenopol din anul 1883 îşi avea însemnătatea sa fiindcă schiţa
o topică, o problematică, care va fi ulterior urmată şi de alţi istorici, în texte similare. Istoricul
ieşean definea istoria ca o ştiinţă, de esenţă factologică, chiar dacă în cercetările sale el va
depăşi această frontieră, interesat fiind şi de moravuri şi mentalităţi. Metodologic, resursele
documentare erau importante nu doar pentru ca scriitura să fie mai expresivă, ci şi pentru a
asocia valenţele adevărului3.
Toamna anului 1919 a reunit studenţimea clujeană în jurul a trei magiştri care
inaugurau fiecare un curs, dar totodată fixau în conştiinţele contemporanilor propriul orizont
istoriografic. Astfel, dacă reţinem observaţia rectorului Sextil Puşcariu din 10 octombrie
1920, că Universitatea din Cluj „s-a înjghebat sub patronajul d.lor Iorga, Pârvan şi Gusti,
membri ai Academiei Române, pentru Facultatea de Litere”4, atunci nu e de mirare că titularul
cursului de istorie veche şi istoria artei, Vasile Pârvan, pe care l-a onorat venind de la
Bucureşti în semestrul I, pentru a ţine 10 ore pe săptămână, lăsând la plecare societăţii
studenţeşti întreg onorariul său de profesor5, se detaşa de colegii săi nu atât prin talentul
didactic, cât prin faptul că era deja în opinia publică a istoricilor români, cotat ca un filosof al
istoriei şi istoric al lumii antice, ce-şi împlinise formaţia intelectuală în vecinătatea unei triade,
a şcolii critice Onciu, Iorga, Bogdan6. „Lecţia lui de deschidere – îşi amintea Puşcariu- a fost
cât se poate de frumoasă, iar cursurile ce le face - ţine 11 ore pe săptămână – sunt atât de
luminoase şi întreţesute totdeauna cu atâtea observaţii originale, încât e o fericire pentru elevii
lui de a-l asculta”7.
Într-adevăr, elogiul fostului rector, sintetizat în remarca vizavi de esenţa estetică a
discursului, fusese poate alimentat de arta cu care savantul de la Bucureşti a îmbinat rostirea
filosofică cu cea istorică, fără a ezita ca în dialogul său imaginar între prezent şi trecut să
cheme martori tocmai din generaţia anticilor: „ca Diogenes din Sinope, profesorul
contemporan are a căuta, în şcoală, ca şi în lumea largă, cu lampa aprinsă, şi ziua oameni:
oameni întregi, noi, în care pâlpâie flacăra ideii”8. Dar „datoria vieţii noastre” o rezuma
Pârvan în strânsă legătură cu impulsul formativ ce trebuia asumat de noua universitate: „toate
marile întrebări ale sufletului omenesc conştient de continuitatea istorică a gândirii omeneşti
luptătoare, se pun din nou: cum să se facă cercetarea realului; cum să se îndrumeze căutarea
adevărului; cum să se înţeleagă frumosul; cum să se ia poziţie faţă de lume şi viaţă; cum să se
ajute selecţionarea naturală a talentelor şi a geniilor; cum să se înnobileze scopurile vieţii
sociale, politice, naţionale; cum să se dea lupta cu infinita bestialitate omenească, smulgând
câţi mai mulţi semeni de-ai noştri din noroiul în care se bălăceau zilnic; toate aceste întrebări,

2
Idem, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 389-392.
3
Idem, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p. 168.
4
Raportul rectorului Sextil Puşcariu despre activitatea Universităţii din Cluj de la înfiinţarea ei, cetit cu ocazia
şedinţei inaugurale din 10 oct.1920, în Anuarul Universităţii din Cluj, an I, 1919-1920, Cluj, 1921, p.5.
5
Suma donată era de 9000 de lei. Ibidem, p. 7.
6
Pompiliu Teodor, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj Napoca, Editura Accent, 2002, p.193.
7
Sextil Puşcariu, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p.464.
8
Vasile Pârvan, Datoria vieţii noastre. Lecţie de deschidere a cursurilor de Istoria antică şi de Istoria artelor,
ţinute în semestrul de iarnă 1919/1920 la Universitatea din Cluj, citită în ziua de 3 noiembrie 1919, în vol.
Idealul universităţii moderne, ed.îngrijită de Vasile Puşcaş, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1994,
p.54.

1197
care singure pot justifica sechestrarea atâtor libertăţi individuale în folosul binelui social,
trebuie să preocupe pe întemeietorii unui nou aşezământ oficial de cultură socială şi de cultură
creatoare”9.
Rostind acest discurs la Cluj Pârvan relua de fapt un eseu ideatic experimentat la
Bucureşti în 1909 când, prin lecţia introductivă intitulată Istoria culturală antică, definise
natura, metoda, izvoarele şi problemele acestei istorii, dar se îndepărtase de rigoarea
pozitivistă, preferând teme mult mai generoase, elaborate sub incidenţa filosofiei, moralei şi a
istoriei culturii10. Clio era pentru el „zâna devenirii gândului”, fără de care am fi reduşi la
„întunericul unei singure vieţi”11. Recunoaştem în această definiţie atmosfera filosofică a
idealismului german, din care s-a alimentat Pârvan, care îl îndemnase să renunţe la imaginea
istoricului artizan şi să o prefere pe cea a istoricului filosof12. Chiar şi atunci când îşi defineşte
public metoda, Pârvan nu a ezitat să facă apologia aceleiaşi filosofii germane, căci: „metoda
noastră e cea a cultivării şi selecţiunii sufletelor superioare, prin punerea la probă a fiecărui
individ care ne este încredinţat cu piatra de încercare a Cultului Ideii”13. Aşa încât pentru
savantul arheolog colectarea documentelor, fără ca acestea să fie apoi trecute cu maximă
atenţie prin filtrele valorizării şi comprehensiunii devine aproape o tentativă inutilă: „a face
ştiinţă astăzi se cheamă a strânge materiale. Se uită că nu poate strânge materialul decât acela
care-l înţelege şi valorifică principiar, cauzal, efectiv. Real-criticismul înţelept ca gând prim,
şi vechi ca însuşi Socrate, deplin îndreptăţit ca sistem de înţelegere a lumii, numai pe baza
perfectei şi adâncei ei cunoaşteri efective, adus în epigonii de astăzi la un hamalâc stupid al
tuturor nechemaţilor care adună fără niciun spirit superior, ordonator în haosul faptelor, tot ce
le cade sub simţuri, fiindu-le total indiferent şi neinteligibil de-i caracteristic ori zadarnic şi
mut”14.
Aşadar, se poate spune, plecând de la impactul acestui discurs asupra contemporanilor,
dar mai mult, de la felul în care Pârvan a derulat exigenţele istoriei – cunoaştere, că el a trasat
un model al acestor discursuri inaugurale la Cluj, rostind „prima lecţie românească în nou
creata Universitate românească a Ardealului... care a fost o mărturisire de credinţă şi un
program de acţiune”15.
Teoretizările filologilor din ultimele decenii, dar care mai apoi au vizat şi discursurile
cu conţinut istoric, la fel ca şi traducerile unor lucrări de hermeneutică, au oferit şi istoricilor
istoriografiei posibilitatea de a percepe aceste discursuri într-o coloratură nu doar semantică,
ci şi mult mai tehnică. Astfel, s-a impus azi constatarea că discursul ar trebui interpretat drept
o convergenţă dintre: 1.structura ideilor exprimate în text; 2.structura proceselor de gândire

9
Ibidem, p. 56.
10
Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p.172-173.
11
Discurs rostit la deschiderea cursului de istorie antică din 7 nov. 1918 şi reprodus în Memoriale în 1923.
Ibidem, p. 173.
12
Pompiliu Teodor, op.cit., p. 194.
13
Vasile Pârvan, op.cit., p. 59.
14
Ibidem, p. 72.
15
După cum evoca 16 ani mai târziu rectorul Florian Ştefănescu Goangă, Discurs inaugural şi dare de seamă
rostite în ziua de 3 noiembrie 1935 cu ocazia deschiderii solemne a anului universitar 1935/1936, în Anuarul
Universităţii Regele Ferdinand I pe anul şcolar 1934/1935, Cluj, 1935, p. 5.

1198
ale celui ce produce discursul; 3. structura limbii şi 4. structura relaţiei dintre cel ce produce
discursul şi cel ce îl recepţionează16.
Dinspre această schemă de analiză, celelalte două discursuri rostite în toamna lui 1919
la Universitatea din Cluj aparţineau unor profesori din aceeaşi generaţie, Ioan Lupaş şi
Alexandru Lapedatu17, care primiseră deja recunoaşterea ştiinţifică, ca membri ai Academiei,
primul din 1916, al doilea din 191818. Şi în cazul lor relaţia cu auditoriul clujean era una de
început, plină de căutări reciproce, iar antecedentele unei experienţe didactice, se regăseau
doar în biografia lui Lupaş, acumulate în mediul confesional, ortodox de la Institutul teologic-
pedagogic Andreian din Sibiu, între anii 1905-1909. Îi unea însă admiraţia pentru istoriografia
profesată în regatul României, îndeosebi pentru Iorga, pe care cel dintâi îl întâlnise şi îl
audiase în repetate rânduri, la început la Budapesta, iar cel de-al doilea îl avusese profesor în
timpul studiilor universitare de la Bucureşti. Acest ataşament al istoricilor ardeleni pentru
Iorga va rămâne aproape constant în întreaga epocă interbelică, astfel că nu e deloc
întâmplătoare decizia Consiliului Facultăţii de Litere de a-l desemna profesor de onoare în
anul 192919.
Numit profesor la Universitatea din Cluj, în şedinţa din 25 august 1919, la propunerea
comisiei universitare a Consiliului dirigent, Lapedatu şi-a început activitatea la Facultatea de
litere şi filosofie, la catedra de istorie veche a românilor, fiind confirmat prin decretul regal
din ianuarie 192020. Cu prilejul inaugurării studiilor istorice în limba română la Cluj, la 6
noiembrie 1919, ca profesor de istorie veche a românilor, Alexandru Lapedatu rosteşte public
lecţia de deschidere intitulată Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei române.
Discursul acesta valida într-un fel descendenţa sa din şcoala istoriografică română, fiind o
prelungire a unui interes pentru istoria istoriografiei române, aşa cum acesta fusese anterior
formulat de Ioan Bogdan21 şi Nicolae Iorga22 . La fel ca şi colegii săi de la Cluj, Lapedatu a
fost preocupat să stabilească locul Transilvaniei într-o istorie în cadre naţionale, să accentueze
pe de o parte, destinul ei distinct în regatul maghiar, iar pe de altă parte, legăturile cu românii
de dincolo de Carpaţi.

16
Delia Marga, Introducere în analiza discursului. Cu referire la istorie şi la sfera publică, Cluj-Napoca,
Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2003, p.91.
17
Pârvan era născut în 1882, Lupaş în 1880, iar Lapedatu în 1876.
18
Discursurile lor de recepţie au deschis noi căi interpretative în istoria istoriografiei. Lupaş l-a rostit în 1920,
vorbind despre Nicolae Popea şi Ioan Micu Moldovan, iar Lapedatu în 1923, despre Istoriografia română
ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi. Cf. Dorina N. Rusu,
Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1999, p. 293 şi 305.
19
Emil Haţieganu, Raportul rectorului pe anul universitar 1928/1929, în Anuarul Universităţii Regele
Ferdinand I pe anul universitar 1928/1929, Cluj, 1929, p.7.
20
Pompiliu Teodor, Alexandru Lapedatu, istoric al istoriografiei, în Idem, Incursiuni în istoriografia română a
sec.XX, Oradea, Fundaţia culturală „Cele Trei Crişuri”, 1995, p. 49.
21
Un pas decisiv în istoria istoriografiei a fost discursul de recepţie la Academia Română al lui Ioan Bogdan
intitulat Istoriografia română şi problemele ei actuale. Discurs rostit la 8 (21) aprilie 1905, Bucureşti, 1905.
22
Iorga a făcut în repetate rânduri referiri la evoluţia istoriografiei române şi la probleme legate de metoda şi
teoria istoriei. Elocvente sunt textele: Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei (lecţie de deschidere la
Universitatea din Bucureşti- 1894), Despre utilitatea generală a studiilor istorice (lecţie de deschidere la
Universitatea din Bucureşti- 1895), Frumuseţea în scrierea istoriei (lecţie de deschidere la Universitatea din
Bucureşti- 1897), Moralitatea şi armonia istoriei (lecţie de deschidere la Universitatea din Bucureşti- 1900),
Istorie şi sociologie (lecţie de deschidere din 1903), ş.a., reproduse de istoric în Generalităţi cu privire la studiile
istorice, ed. IV, Iaşi, Editura Polirom, 1999.

1199
 Pentru prima dată la Cluj, Lapedatu propunea un curs de istoriografie română, în care
dialogul cu trecutul să fie util prezentului, chiar şi viitorului: „în cursul special de istoriografie
română pe care l-am anunţat la această universitate şi pe care-mi propun să-l duc de la
anonimii analişti de pe vremea lui Alexandru cel Bun până la istoria zilelor noastre, voi avea
ocazia să arăt, în chip amănunţit şi documentat, tot ceea ce s-a produs pe acest teren”23.
Iniţiator al studiilor de istoria istoriografiei în Transilvania, continuând exemplul dascălilor
săi, Iorga şi Bogdan, Lapedatu a rămas nu doar fidel şcolii critice, dar s-a afirmat ca un istoric
de vocaţie, căruia nu i-au fost străine nici lecturile, nici exerciţiile de stil ce ţineau de istoria
antică, de cea medievală ori de modernitatea timpurie sau târzie.
Lecţia rostită la Cluj era aşadar o incursiune în istoriografia română, de la
Kogălniceanu la generaţia critică, în care a făcut loc, cum era firesc, şi istoricilor ardeleni24.
Paralelismul istoric între mediul istoriografic din Ardeal şi cel de dincolo de Carpaţi e de
altfel firul roşu al discursului său, aşa cum apare de la primele sale formulări. Lapedatu privea
deopotrivă în oglinda trecutului, ca şi în cea a prezentului, mai ales că înfiinţarea noii
universităţi pe care fusese chemat să o slujească se înscria, în opinia sa, într-un proces de
reorganizare instituţională, început odată cu deschiderea celor din Iaşi şi Bucureşti, dar şi într-
o metamorfoză politică, consecinţă a unirii din 191825. Paralela istoriografică dintre trecut şi
prezent putea avea nu doar un efect informativ, căci cine ar fi putut neglija sintezele, chiar şi
aşa perfectibile, la care ajunsese scrisul românesc, prin Xenopol şi Iorga26, dar mai ales un
efect formativ. Sunt semnificative reflecţiile pe care le face istoricul pe marginea
convergenţelor metodologice dintre cei ce au făcut studii în ţară şi cei ce au făcut studii în
străinătate, majoritatea fideli tentaţiilor pozitiviste. Nu lipseşte mărturisirea publică a
admiraţiei faţă de eforturile lui Iorga, de a oferi spre cercetare noi izvoare, culese din arhive
străine27. Dintr-un astfel de bilanţ nu putea lipsi nici schiţa unui viitor scenariu al cercetărilor
româneşti. Întrebarea aparent simplă, ce-ar mai fi de făcut, fusese în anii anteriori utilizată
adesea de Bogdan şi Iorga, după cum nici concluziile lui Lapedatu nu erau străine de cele ale
foştilor săi magiştri. Aşadar, istoriografia română ar trebui să urmeze două culoare principale,
pe de o parte, cel al editării izvoarelor, cu atât mai mult cu cât unirea din 1918 redefinise în
cadre naţionale o parte din acest patrimoniu documentar28, iar pe de altă parte, cel al
reconstituirilor tematice, acolo unde contururile erau încă abia schiţate şi unde erau aşteptate
studii diverse, atât în privinţa istoriei politice, cât şi în cea a istoriei judiciare, militare,
instituţionale sau culturale29.
Câteva zile mai târziu, la 11 noiembrie 1919, la deschiderea cursului de istoria
Transilvaniei ce-i fusese încredinţat, Lupaş a rostit propria lecţie de deschidere, în care şi-a
propus să detalieze factorii istorici ai evoluţiei naţionale româneşti. Interogându-se asupra
rolului Transilvaniei, într-o istorie în termeni naţionali, el prelua în parte sugestii formulate de

23
Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei române, în Anuarul Institutului de
Istorie Naţională, Cluj, vol.I, 1921-1922, Cluj, 1922, p. 11.
24
Pompiliu Teodor, op.cit., p. 50.
25
Alexandru Lapedatu, op.cit., p.9.
26
Ibidem, p. 9.
27
Ibidem, p. 11.
28
Ibidem, p. 12.
29
Ibidem, p. 12-13.

1200
Mancini la 1851, pentru a pleda convingător asupra rolului jucat de mai mulţi factori:
geografic, etnografic, religios, tradiţional, juridic, moral etc.30
Dacă referinţa dominantă în acest text era la o autoritate din sfera Risorgimento-ului
31
italian , nu au lipsit nici influenţe dinspre formulările metodologice ale lui Ranke sau dinspre
metodologia lui Fustel de Coulanges32, pe care-l citează spre final, probabil impresionat de
esenţa propunerii sale, subscriind la aceasta: „pentru o zi de sinteză trebuiesc ani de
analiză”33. Sensibil la o problematică istorică transilvăneană, în jurul căreia se ordonaseră
toate contribuţiile sale ştiinţifice anterioare, Lupaş a asociat cursul nou pe care-l inaugura cu o
direcţie nouă a istoriografiei devenită naţională: „suntem chemaţi a despica o brazdă nouă în
ogorul ştiinţei şi al culturii noastre naţionale”34. Tonul aminteşte de textele sale militante de
dinainte de 1918, chiar dacă aici ia doar conotaţii naţionale, nu şi ortodoxiste.
Să remarcăm şi trimiterea pe care o face la discursul ce fusese rostit în urmă cu câteva
zile de colegul său, Lapedatu, evocat cu siguranţă din postura istoricului participant, dar şi în
contextul asocierii sale cu cerinţele formulate de acesta: cei doi profesori solicitau o bibliotecă
„care să cuprindă toate productele tiparelor româneşti”35, o arhivă centrală şi un institut de
istorie naţională. În parte, aceste aspiraţii se vor împlini curând, înfiinţarea Institutului de
istorie naţională, condus de Lupaş şi Lapedatu, fiind doar o etapă din procesul de
instituţionalizare a culturii române interbelice.36
Lupaş nu a omis nici priorităţile metodologice, pe care le ordonează în ceea ce el a
definit drept regula de aur a istoriografiei moderne: „precisiunea în amănunte, penetraţiunea
în rostul adevărat al evenimentelor şi expunerea clară”37. E destul de transparent în acest text
atât pozitivismul autorului, aşa cum acesta fusese preluat din ambianţa universitară
budapestană, îndeosebi dinspre dialogul cu profesorul său Henrik Marczali, dar şi leitmotive
constante din istoriografie, precum cel legat de adevărul istoric. O temă veche, aproape la fel
de veche ca însăşi istoria, de când aceasta a dorit a se contempla în propria oglindă şi a admis
să-i fie examinată efigia în continuă metamorfoză38. O temă de altfel la fel de copleşitoare ca
şi pentru filosofi, în condiţiile în care conceptul de adevăr are atât o încărcătură filosofică, cât
şi un reflex practic în scrisul istoricilor. Vizavi de această relaţie simetrică între adevăr şi o
realitate obiectivă, istoricii ardeleni din generaţia interbelică au urmat practic scenariul ce
fusese trasat încă din 1898 de Langlois şi Seignobos în Introduction aux études historiques, în
care reiteraseră în termeni mult mai convingători decât predecesorii, diferenţa dintre istoria-

30
Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, Editura Academiei, 1985, p.174-175.
31
Fiind inspirat de textul Delle nationalità come fundamento del diritto delle genti (1851) al lui Mancini.
32
Ştefan Pascu, Pompiliu Teodor, Introducere la Ioan Lupaş, Scrieri alese, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1977,
p.25.
33
Ioan Lupaş, Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, vol. I,
1921-1922, Cluj, 1922, p. 27.
34
Ibidem, p. 24.
35
Ibidem, p. 25.
36
Acest institut a fost primul care şi-a început activitatea la Cluj în anul universitar 1921-1922, urmat de cel de
istorie universală condus de Ion Ursu, iar mai apoi de cel de studii clasice, condus de D.M.Teodorescu. Cf. D.
Călugăreanu, Dare de seamă despre activitatea universităţii din Cluj în anul şcolar 1921-1922, în Anuarul
Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1921-1922, Cluj, 1923, p.16-17.
37
Ioan Lupaş, Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti, în Anuarul Institutului de Istorie Naţională, vol. I,
1921-1922, Cluj, 1922, p. 26.
38
Alexandru Zub, Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p.177.

1201
realitate şi istoria- cunoaştere. Cea dintâi devenea evident idealul oricărei reconstituiri
istorice, cea de-a doua aspira să ajungă la o cât mai fidelă reprezentare a unei realităţi trecute.
Rostul educativ al istoriei, descifrarea adevărului istoric şi utilitatea izvoarelor
reprezintă pentru Lupaş o triadă metodologică, faţă de care îşi va păstra afinitatea pe tot
parcursul carierei sale universitare clujene. Aceste leitmotive apar şi în discursurile pe care le
va rosti peste ani, la aceeaşi universitate, bunăoară într-un moment de cumpănă al istoriei, în
anul 1939. Chiar şi atunci, afinitatea lui Lupaş continuă să fie cea faţă de un mentor al
pozitivismului, Leopold von Ranke, de altfel unul din istoricii invocaţi adesea de Iorga, mai
ales pentru formularea fără drept de apel din Istoria Reformaţiunii: „adevărul e numai unul”39.
În aceeaşi similitudine semantică, Lupaş cântărea greu în balanţa cunoaşterii semnificaţia
istoriei, din perspectiva legăturii strânse dintre trecut şi prezent: „toţi suntem copiii trecutului,
fie că vrem, fie că nu vrem, ori nu putem să ne dăm seama de aceasta în orice clipă”40. Asocia
astfel reflecţiile lui Ranke, finalitatea pragmatică rostită de istoricul german, pentru care
înţelegerea prezentului era cu neputinţă fără cunoaşterea trecutului41. Adevărul, ar trebui să
fie, aşa cum şi Iorga formulase în 190342, inspirat de acelaşi Ranke, în opinia lui Lupaş, esenţa
oricărei reconstituiri istorice, „din isvoarele credinţei neşovăitoare, ale muncii fără preget”43.
Discursurile asupra statutului istoriei, aşa cum au fost formulate de elita istoriografică
ardeleană din 1919, se înscriu în coordonatele temporale ale reînnoirii instituţionale de după
unire. Este greu să descoperim în formulările lui Pârvan, Lupaş sau Lapedatu o unitate
ideatică vizavi de meseria de istoric, atâta vreme cât diferite medii formative şi-au pus
amprenta asupra lor. Totuşi, câteva idei se înscriu într-un univers semantic comun, moştenit în
parte de la generaţia critică de istoricii români, iar pe de altă parte preluat după modelul
filosofiei istoriei profesate în alte medii europene. Leopold von Ranke, Fustel de Coulanges,
Theodor Mommsen, Karl Lamprecht, pentru a-i aminti doar pe cei mai prezenţi în laboratorul
istoricilor noştri, nu erau doar modele pentru istoricii de la Cluj, dar şi cei din lecturile cărora
se fortifica o conştiinţă a istoricului profesionist, care nu trebuia să omită nici finalitatea
pedagogică, nici efectul tonic al ideilor împărtăşite de la catedră ori rigoarea metodologică.

Bibliografie:

Bogdan, Ioan, Istoriografia română şi problemele ei actuale, Bucureşti,1905.

Călugăreanu, D(imitrie), Dare de seamă despre activitatea universităţii din Cluj în anul
şcolar 1921-1922, în Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1921-1922, Cluj,
1923, p.1-14.

39
Nicolae Iorga, Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei, în Idem, Generalităţi cu privire la studiile
istorice, ed.IV, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p.63.
40
Ioan Lupaş, Valoarea educativă a istoriei naţionale. Lecţie inaugurală rostită cu prilejul deschiderii festive a
cursurilor la Universitatea din Cluj, 29 oct.1939, în Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj pe anul
şcolar 1938/1939, Cluj, 1940, p.27.
41
Ibidem.
42
Nicolae Iorga, Istorie şi sociologie, în Idem, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. IV, Iaşi, Editura
Polirom, 1999, p.89-90.
43
Ioan Lupaş, Valoarea educativă a istoriei naţionale. Lecţie inaugurală rostită cu prilejul deschiderii festive a
cursurilor la Universitatea din Cluj, 29 oct.1939, în Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj pe anul
şcolar 1938/1939, Cluj, 1940, p.33.

1202
Discursuri de recepţie la Academia Română, ediţie îngrijită de Octav Păun şi Antoaneta
Tănăsescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1980.
Haţieganu, Emil, Raportul rectorului pe anul universitar 1928/1929, în Anuarul Universităţii
Regele Ferdinand I pe anul universitar 1928/1929, Cluj, 1929, p.5-11.
Iorga, Nicolae, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed.IV, Iaşi, Editura Polirom, 1999.
Lapedatu, Alexandru, Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografiei române, în Anuarul
Institutului de Istorie Naţională, Cluj, vol.I, 1921-1922, Cluj, 1922, p.1-18.
Lupaş, Ioan, Factorii istorici ai vieţii naţionale româneşti, în Anuarul Institutului de Istorie
Naţională, vol. I, 1921-1922, Cluj, 1922, p. 19-45.
Lupaş, Ioan, Scrieri alese, ediţie îngrijită de Ştefan Pascu şi Pompiliu Teodor, Cluj Napoca,
Editura Dacia, 1977
Lupaş, Ioan, Valoarea educativă a istoriei naţionale. Lecţie inaugurală rostită cu prilejul
deschiderii festive a cursurilor la Universitatea din Cluj, 29 oct.1939, în Anuarul
Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj pe anul şcolar 1938/1939, Cluj, 1940, p.22-
33.
Marga, Delia, Introducere în analiza discursului. Cu referire la istorie şi la sfera publică,
Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2003.
Pârvan, Vasile, Datoria vieţii noastre. Lecţie de deschidere a cursurilor de Istoria antică şi de
Istoria artelor, ţinute în semestrul de iarnă 1919/1920 la Universitatea din Cluj, citită
în ziua de 3 noiembrie 1919, în vol. Idealul universităţii moderne, ed.îngrijită de Vasile
Puşcaş, Cluj Napoca, Fundaţia Culturală Română, 1994, p.53-73.
Puşcariu, Sextil, Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
Raportul rectorului Sextil Puşcariu despre activitatea Universităţii din Cluj de la înfiinţarea
ei, cetit cu ocazia şedinţei inaugurale din 10 oct.1920, în Anuarul Universităţii din Cluj,
an I, 1919-1920, Cluj, 1921, p.1-20.
Rusu, N. Dorina, Membrii Academiei Române 1866-1999. Dicţionar, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1999,
Ştefănescu Goangă, Florian, Discurs inaugural şi dare de seamă rostite în ziua de 3
noiembrie 1935 cu ocazia deschiderii solemne a anului universitar 1935/1936, în
Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I pe anul şcolar 1934/1935, Cluj, 1935, p. 5-34.
Teodor, Pompiliu, Incursiuni în istoriografia română a sec.XX, Oradea, Fundaţia culturală
„Cele Trei Crişuri”, 1995.
Teodor Pompiliu, Introducere în istoria istoriografiei din România, Cluj Napoca, Editura
Accent, 2002.
Zub, Alexandru, Clio sub semnul interogaţiei. Idei, sugestii, figuri, Iaşi, Editura Polirom,
2006.
Zub, Alexandru, De la istoria critică la criticism, Bucureşti, Editura Academiei, 1985.
Zub, Alexandru, Mihail Kogălniceanu istoric, Iaşi, Editura Junimea, 1974.

1203
 I PRODROMI DELLA TERZA GUERRA D’INDIPENDENZA NELLA
STAMPA ROMENA DI TRANSILVANIA. IL PERIODICO ALBINA∗
∗

Assistant Prof. Dr. Giordano ALTAROZZI

„Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

The present paper aims to stress the echo of the Italian Risorgimento among the Romanians from Transylvania.
In particular, the study focuses on the way in which the Romanian national circles see and evaluate the evolution
of the international situation in 1867, when it anticipates the risk of a conflict between Austria, Prussia and Italy,
culmination of Italian Risorgimento process.

Keywords: Idea of Nation, Transylvania, Risorgimento, Third Italian War of Independence

Nel corso dell’Ottocento si afferma sempre più in tutta Europa l’idea di nazione
moderna, giunta a piena maturazione in Occidente alla fine del secolo precedente, a
conclusione di un processo di lunga durata1. Le idee della Rivoluzione francese, punto
culminante di tale processo, si diffondono rapidamente in tutta Europa, portate prima dalla
nascente stampa, poi e soprattutto dalle armate francesi, che almeno all’inizio fanno sperare
nella morte di quelle rigide strutture sopranazionali che sono gli imperi tradizionali e nella
loro sostituzione con attori politici nuovi che rappresentino gli interessi dei popoli divenuti
ormai nazioni2. La situazione dell’Europa centro-orientale non è però adatta a
un’affermazione pacifica della nuova idea. Qui infatti la Storia non ha consentito quel
processo di omogeneizzazione dei diversi elementi etnici in uno spazio culturale condiviso,
che è stato invece possibile in Europa occidentale grazie all’affermazione definitiva dello
Stato moderno, che significa in primo luogo sconfitta dei particolarismi tradizionali
dell’epoca medievale3. A lungo gli imperi plurinazionali che dominano questa parte del
continente riescono a garantire un modus vivendi pacifico tra le diverse popolazioni. La
situazione cambia però con il Settecento, come conseguenza della comparsa di un primo
sentimento di appartenenza nazionale e della contemporanea crisi degli imperi quali forme di
organizzazione del potere politico. Lo scoppio della Rivoluzione francese, la conseguente
affermazione dello Stato nazionale moderno, come pure quella della nuova cultura romantica
portano le diverse popolazioni dell’Europa centro-orientale a interrogarsi sulle loro
particolarità e ad accentuare gli elementi di differenziazione rispetto a quelli di comunanza.

∗
Il presente contributo è il risultato delle ricerche svolte nell’ambito del Progetto “Transnational Network for
Integrated Management of Postdoctoral Research in Communicating Sciences. Institutional Building
(Postdoctoral School) and Fellowship Program (CommScie)” – POSDRU/89/1.5/S/63663, finanziato dal
Programma Settoriale Sviluppo delle Risorse Umane 2007-2013.
1
Cfr. Federico Chabod, L’idea di nazione, Laterza, Roma – Bari 2004; Hagen Schulze, Aquile e leoni. Stato e
nazione in Europa, Laterza, Roma – Bari 1995.
2
Per una panoramica generale si veda Angelo Tamborra, L’Europa centro-orientale nei secoli XIX-XX (1800-
1920), Vallardi, Milano 1971.
3
Cfr. Giovanna Motta, La nuova organizzazione dello Stato nell’Europa dell’età moderna, in “Anuarul
Institutului Italo-Român de Studii Istorice”, I, 2004, pp. 23-36.

1204
 Esemplificativa della situazione generale della regione è l’evoluzione storica della
Transilvania, regione plurietnica, plurilinguistica e pluriconfessionale in cui la comparsa del
senso di nazionalità comporta la nascita di problemi di convivenza di lunga durata. Nel
processo di costruzione dell’identità nazionale un ruolo centrale spetta all’elemento culturale.
Un gruppo può infatti sviluppare una propria identità specifica soltanto quando si riconosce in
valori, norme, ideali comuni4. E in tale processo un ruolo di primaria importanza per le
nazioni “giovani” – per quelle nazioni, cioè, che ancora non sono riuscite a sviluppare e
affermare una propria cultura specifica – è rivestito dai modelli, tratti in genere da nazioni
storiche, già affermatesi sul piano culturale, con cui esse hanno diversi punti di contatto.
Dell’importanza della cultura come elemento identitario necessario per l’affermazione della
nazione, come pure di quella dei modelli, sono convinti i maggiori esponenti del movimento
nazionale romeno di Transilvania: «caci cultur’a si literatur’a cutarui poporu e in strinsa
legatura cu bunastarea lui... Poporulu cultu nu póte fi seracu, natiunea ce si-are literatur’a
sa propria, nu-si póte perde natiunalitatea»5, scrivono i fondatori del giornale Albina nel
primo editoriale della serie, continuando idealmente la battaglia iniziata da Simion Bărnuţiu
nel 1842 con l’articolo “Unu documentu pentru limba română din an 1842”6 in risposta al
tentativo di imposizione dell’ungherese quale lingua ufficiale nei pubblici uffici, nella scuola
e nell’amministrazione ecclesiastica. In tale contesto i modelli di riferimento divengono in
modo quasi automatico quelli provenienti dalle nazioni “sorelle”, la francese, che per prima
sviluppa un moderno sentimento di appartenenza nazionale, e soprattutto l’italiana, che si
trova ancora in una fase di creazione di un sentimento identitario diffuso e, soprattutto, di uno
Stato unitario che ne esprima politicamente i valori7.
Il Risorgimento italiano rappresenta infatti un movimento politico-culturale di
riferimento per tutte le giovani nazionalità dell’Europa centro-orientale8. Nazione storica per
definizione, culla dell’Impero romano e patria dell’Umanesimo e del Rinascimento,
nell’Ottocento l’Italia non è ancora riuscita a dotarsi di una struttura politica unitaria, e anzi
nel corso del XVIII secolo essa è finita sotto un crescente controllo straniero, rappresentato
dall’imperatore austriaco. La sua lotta per l’unità diventa dunque anche lotta per
l’indipendenza, accrescendo le simpatie di quelle nazionalità che, nell’Europa centro-
orientale, esprimono aspirazioni simili. Il messaggio di molti esponenti del Risorgimento
italiano vicini alle tesi espresse da Giuseppe Mazzini, la presenza di personalità carismatiche
come Giuseppe Garibaldi, definito nel 1870 «the most romantic hero of our century, the most

4
Cfr. Paul Ricoeur, Soi-même comme un autre, Éditions du Seuil, Paris 1990, in particolare pp. 39-54.
5
Andreu Mocioni, Georgiu Mocioni, Antoniu Mocioni, Alesandru Mocioni, “Cristos a inviatu!”, in Albina, I, n.
1 del 27 marzo/8 aprile 1866, p. 1. La doppia datazione dei numeri è dovuta all’adozione congiunta dei calendari
giuliano e gregoriano, di riferimento per la vita religiosa il primo, valido come calendario civile il secondo.
6
Simion Bărnuţiu, “Unu documentu pentru limba română din an 1842”, in Foaia pentru minte, animă şi
literatură, XVI, n. 38 del 23 settembre 1853, pp. 285-288; XVI, n. 39 del 30 settembre 1853, pp. 295-298.
7
Sui legami esistenti tra il Risorgimento italiano e il movimento nazionale dei romeni di Transilvania, cfr.
Giordano Altarozzi, Echi letterari italiani nella Transilvania del XIX secolo, in “Transylvanian Review”, vol.
XXI, Supplement No. 3 (2012), pp. 533-545.
8
Per un’analisi del movimento risorgimentale si rimanda all’ormai classico Luigi Salvatorelli, Pensiero e azione
del Risorgimento, Einaudi, Torino 2010 (I ed. 1943). Sull’influenza esercitata dal Risorgimento italiano sul
parallelo movimento nazionale romeno, cfr. Ştefan Delureanu, Risorgimento italiano e Risorgimento romeno, La
città del sole, Napoli 2005.

1205
famous man on the planet»9, il particolare processo di unificazione nazionale in cui gli strati
popolari giocano un ruolo sempre importante, tutti elementi in linea con la dominante cultura
romantica, attirano le simpatie e l’interesse dei popoli oppressi d’Europa. L’Italia diventa, per
questi, un modello da seguire e imitare, molto più attrattivo del modello tedesco, l’altro
grande caso di nazione storica non ancora organizzata in Stato nazionale, che sceglie invece
una via moderata, che si propone il raggiungimento dell’obiettivo strategico nel lungo
periodo, da perseguire attraverso una via che oggi definiremmo funzionalista.
I due modelli di riferimento di unificazione nazionale sono dunque estremamente
diversi: basato sui moti rivoluzionari prima e sulla lotta politico-militare poi quello italiano,
con il 1848 a fare da spartiacque tra le due fasi; più graduale e progressivo quello tedesco, che
contesta per tutta la prima metà del secolo il primato dell’Austria all’interno della
Confederazione germanica senza giungere però a crisi particolarmente rilevanti10. Nonostante
le diverse vie scelte, però, tra i due movimenti esistono delle coincidenze contingenti, che
favoriscono un certo avvicinamento soprattutto nella seconda metà del secolo. In particolare,
la sconfitta del movimento rivoluzionario quarantottesco porta al definitivo abbandono della
via dei moti insurrezionali. In Italia ciò favorisce un cambiamento radicale nelle posizioni di
molti esponenti del movimento nazionale, sempre più critici nei confronti del pensiero e
dell’azione mazziniani; è il caso per esempio di Daniele Manin, patriota e presidente della
Repubblica veneziana nel biennio 1848-1849, che nel 1855 pubblica un articolo-manifesto in
cui dichiara di ritenere prioritaria l’indipendenza e l’unificazione d’Italia, dicendosi
contestualmente convinto che tali obiettivi possano essere raggiunti nel migliore dei modi
sotto la guida dei Savoia: «Convinto che anzitutto bisogna fare l’Italia, che questa è la
questione precedente e prevalente, dico alla Casa di Savoia: Fate l’Italia e sono con voi – Se
no, no. E dico ai costituzionali: Pensate a fare l’Italia e non ad ingrandire il Piemonte, siate
italiani e non municipali, e sono con voi – Se no, no»11.
Tra la fine degli anni Cinquanta e l’inizio del decennio successivo si produce dunque
un cambiamento significativo nel processo di unificazione nazionale italiano, e quest’ultima
viene assunta come obiettivo politico dal Regno di Sardegna che si pone alla testa – con
Vittorio Emanuele e il suo primo ministro Camillo Benso conte di Cavour – del movimento
nazionale. Evoluzione simile ha luogo in Germania, dove il ruolo di promotore dell’unità è
assunto dalla Prussia, soprattutto dal momento dell’avvento al trono di Guglielmo I nel 1858 e

9
Cit. in Alfonso Scirocco, Garibaldi. Citizen of the World. A Biography, Princeton University Press, Princeton
2007, p. X. La citazione appartiene all’artista e critico d’arte inglese Philip Gilbert Hamerton. Per le simpatie che
la figura di Garibaldi raccoglie tra i romeni, cfr. Dan Berindei, “Giuseppe Garibaldi e i romeni”, in Aldo
Alessandro Mola (a cura di), Garibaldi generale della libertà. Atti del Convegno Internazionale (Roma 29-31
maggio1982), Ufficio Storico SME, Roma 1984, pp. 313-330.
10
Sull’evoluzione politica che porterà all’unificazione della Germania cfr. Matthew Levinger, Enlightened
Nationalism. The Transformation of Prussian Political Culture 1806-1848, Oxford University Press, Oxford
2000; Alan J. P. Taylor, The Course of German History. A Survey of the Development of German History since
1815, Routledge, London – New York 2001 (I ed. 1948), in particolare capp. 3-6.
11
Cfr. Alberto Mario Banti, Il Risorgimento italiano, Laterza, Roma – Bari 2004, pp. 102-104, che contiene la
citazione dell’articolo maniniano. Nello stesso senso si veda il testo delle conversazioni che Daniele Manin ebbe
a Parigi con William Nassau Senior, riportati in Denis Mack Smith, Il Risorgimento italiano. Storia e testi,
Laterza, Roma – Bari 2010, pp. 306-311.

1206
della nomina a cancelliere del barone Otto von Bismarck nel 186212. L’evoluzione simile e
l’esistenza di un nemico comune nella persona dell’imperatore austriaco, che rappresenta
l’ostacolo principale all’unificazione di Italia e Germania, porta a un avvicinamento anche
politico tra Piemonte e Prussia, che si traduce in un’intesa militare denominata Alleanza italo-
prussiana, firmata a Berlino l’8 aprile 1866 e con la quale si prevedono le modalità
dell’entrata in guerra dei due Stati contro l’Austria, come pure i rispettivi compensi nel caso
la guerra abbia esito positivo. In particolare, l’art. 4 stabilisce che in caso di vittoria all’Italia
spetterà il Lombardo-Veneto e alla Prussia territori austriaci equivalenti come popolazione13.
La possibilità di un conflitto che coinvolga direttamente l’Impero asburgico interessa
da vicino i romeni di Transilvania, che da un secolo conducono una lotta finalizzata al loro
riconoscimento quale nazionalità costituzionale dell’Impero, e quindi portatrice di pari diritti
con le altre già riconosciute. Lo stato di conflittualità tra Austria, Prussia e Italia viene
peraltro in un momento cruciale per i destini della Transilvania. Vienna si trova infatti alle
prese con le nuove rivendicazioni dei magiari, che continuano – seppure con strumenti diversi
– la politica varata fin dagli anni Quaranta da Kossuth Lajos; in tale contesto, una sconfitta
dell’Austria e il conseguente ridimensionamento territoriale si tradurrebbero in un
indebolimento delle posizioni austriache – su cui tradizionalmente fondano le loro speranze e
rivendicazioni i romeni di Transilvania – e un conseguente rafforzamento di quelle magiare
nella disputa sulla futura organizzazione dell’Impero14.
È dunque naturale che i periodici editi dai romeni di Transilvania registrino ogni
minima notizia in merito al potenziale conflitto tra Italia, Prussia e Austria. Tra questi, si è qui
scelto di analizzare il caso del periodico Albina, il cui primo numero appare a Vienna l’8
aprile 1866 – lo stesso giorno in cui a Berlino viene firmata l’alleanza italo-prussiana – da
Vincenţiu Babeş e Andrei Mocioni con lo scopo dichiarato di: «a mediloci statorirea unui
adeveratu programu natiunale, adeca:... cu ajutoriulu celoru mai solidi si zelosi, mai esperti,
invetiati si probati barbati ai natiunei nóstre, a combiná, a representa si a aperá câile si
modalitatile cele mai potrivite spre ajungerea susatinsului nostru scopu natiunale comunu»15.
Il nuovo foglio si propone dunque di favorire gli interessi dell’intera nazione romena,
fungendo tra l’altro da polo d’attrazione delle diverse anime del movimento nazionale e
quindi da cassa di risonanza dei diversi progetti di cui queste sono portatrici. A differenza di
altri fogli e gazzette, Albina appare nella capitale imperiale, da dove le notizie rilevanti per la
nazione romena possono essere raccolte in tempo reale e quindi analizzate e trasmesse: «... am
fundatu acésta fóia in Viena, cugetandu noi, cumca in impreguirarile [sic!] de facia o

12
Per il ruolo giocato dai due capi di governo nei rispettivi processi di unificazione nazionale cfr. tra gli altri
Alan J. P. Taylor, Bismarck: l’uomo e lo statista, Laterza, Roma – Bari 2004; Rosario Romeo, Vita di Cavour,
Laterza, Roma – Bari 2011.
13
Il testo dell’accordo in Ottavio Barié et al., Storia delle relazioni internazionali. Testi e documenti (1815-
2003), Monduzzi Editore, Bologna 2004, pp. 59-60.
14
Per una trattazione generale cfr. Keith Hitchins, A Nation Affirmed: The Romanian National Movement in
Transylvania, 1860-1914, The Encyclopaedic Publishing House, Bucharest 1999. Sui tradizionali rapporti di
lealtà dei romeni di Transilvania verso la dinastia d’Asburgo si veda Liviu Maior, In the Empire: Habsburgs and
Romanians. From Dynastic Loyalty to National Identity, Romanian Academy – Center for Transylvanian
Studies, Cluj-Napoca 2008. Una conferma dell’importanza che gli ungheresi attribuivano al potenziale conflitto
tra Austria, Prussia e Italia si trova in Eugenio Koltay-Kastner, Kossuth e Garibaldi nella guerra del 1866, in
“Rassegna storica del Risorgimento”, XLVIII, fasc. I, 1961, pp. 91-103.
15
Andreu Mocioni, Georgiu Mocioni, Antoniu Mocioni, Alesandru Mocioni, “Cristos a inviatu!”, cit., p. 1.

1207
capitala, o cetate mare européna ca Viena, unu locu, unde se faurescu sortile poporeloru, unu
puntu in carele se intalnescu mai dese ori cele mai multe interese si cei mai vediuti faptori a-i
nostri, multu mai bine va corespunde conditiuniloru si postulateloru unei foi romane
destinata pentru natiunea intréga»16.
E infatti fin dal suo primo numero, Albina registra quanto avviene all’interno della
Confederazione germanica, dove i contrasti tra Austria e Prussia diventano di giorno in giorno
più tesi. Lo scopo delle tensioni, organizzate ad arte da Bismarck, è quello di alterare
l’equilibrio interno della Confederazione a favore della Prussia, e per raggiungere il suo
obiettivo il canelliere prussiano pare disposto a scatenare una guerra che potrebbe avere effetti
estremamente gravi anche sugli equilibri interni all’Austria. L’origine del conflitto risiede –
secondo i redattori del foglio – nello statuto dello Schleswig-Holstein, principato che Austria
e Prussia avevano strappato due anni prima, tramite una breve guerra, alla Danimarca. Sulla
base del Trattato di Vienna che il 30 ottobre 1864 aveva posto fine al conflitto, il principato
era stato ceduto incondizionatamente alle due potenze principali della Confederazione
germanica, e subito avevano fatto la loro comparsa i problemi in merito al modo di gestione e
amministrazione dei nuovi territori. La controversia era stata apparentemente risolta nel
dicembre 1865, quando Austria e Prussia avevano firmato la cosiddetta convenzione di
Gastein che attribuiva l’amministrazione dello Schleswig alla Prussia e dell’Holstein
all’Austria, la quale cedeva contestualmente i propri diritti sul ducato di Lauenburg17. Ma la
situazione cambia rapidamente; ottenuti i compensi territoriali attesi e rafforzata così la
propria posizione interna, Bismarck comincia a sviluppare una politica volta a ridurre il peso
specifico austriaco all’interno della Confederazione germanica e così: «Dupa acestu tratatu
Prussia si-dede totu mai tare pre fatia cà ar voí anessiunea celoru doue principate, dar’
vedindu cà acést’a n’ar fi la placul Austriei, pare cà-i vine in cugete a se luá la bataia»18.
La situazione non è però tanto facile da risolvere. Per poter dichiarare guerra, infatti,
c’è bisogno di un casus belli, da trovare in fretta anche perché l’accordo con l’Italia prevede
all’art. 5 che: «Questo trattato cesserà di avere vigore tre mesi dopo la firma, se in tale
intervallo la Prussia non avesse dichiarato guerra all’Austria»19; ma questo: «i da domnului
Bismark mai multu de capu,càci nu scie unde se gasésca “casulu de resbelu”»20. In mancanza
di altri motivi di conflitto, la Prussia ricorre alla riforma della Confederazione germanica,
proponendo la creazione di un parlamento eletto in modo diretto21. Bismarck viene così
incontro alle esigenze degli strati più progressisti della società tedesca, ottenendo in tal modo
il sostegno dei liberali, i quali: «vrendu nevrendu cauta sê se alature lui Bismark, desì sunt
convinsi cà fapt’a acésta nu e in consonantia cu semtiemintele lui... Germania scie cà
scopului lui Bismark e anessarea principateloru Schleswig si Holstein, si cà propunerea
pentru reforma e numai maniera, prin care cugeta cà si-va ajunge scopulu, formandu-si –
póte – majoritate in confederatiune»22. Che questo sia lo scopo di Bismarck è d’altra parte
confermato in modo indiretto dal testo dell’accordo con l’Italia, il quale all’art. 2 recita: «Se i

16
Ibidem.
17
Cfr. John Breuilly, La formazione dello stato nazionale tedesco, il Mulino, Bologna 2004, pp. 80-85.
18
Albina, I, n. 1 del 27 marzo/8 aprile 1866, p. 4.
19
Ottavio Barié et al., op. cit., pp. 59-60.
20
Albina, I, n. 1 del 27 marzo/8 aprile 1866, p. 4.
21
Ibidem, n. 2 del 6/18 aprile 1866, p. 1.
22
Ibidem.

1208
negoziati che S[ua] M[aestà] il Re di Prussia sta per aprire con altri Governi tedeschi in virtù
di una riforma della Costituzione federale conforme ai bisogni della Nazione germanica non
riuscissero, e S[ua] M[aestà] per conseguenza fosse messa in condizione di prendere le armi
per far prevalere le sue proposte, S[ua] M[aestà] il Re d’Italia, dopo l’iniziativa presa dalla
Prussia, appena ne sarà informato, in virtù della presente convenzione, dichiarerà guerra
all’Austria»23.
Un conflitto tra le due potenze principali del mondo tedesco rischia però di gettare
l’Europa intera in una guerra di vaste proporzioni che nessuno sembra volere; le speranze di
pace ricadono dunque, ancora una volta, sul concerto delle grandi potenze e in particolare
sulla Francia, interessata più di altri a ogni alterazione dell’equilibrio in Germania: «Veri-ce
resbelu póte atinge tiér’a prin periclu generale séu desclinitu. Periclele generali atingu pre
popórele ce nu ieu parte la resbelu, si acést’a ar fi situatiunea Franciei in fati’a
conflagratiunei ce ar erumpe intre Austria si Prussia»24. Per questo – sostengono i redattori
del periodico – Napoleone III ha evitato di prendere una posizione netta a favore dell’una o
dell’altra parte, né ha lasciato l’impressione che una volta scoppiata la guerra, l’atteggiamento
francese possa cambiare. Per questo: «fric’a din ceste doue dile d’in urma e esagerata», né
appare certo che la guerra rappresenti una certezza25.
L’atteggiamento dell’imperatore dei francesi è d’altronde ondeggiante; nel 1865 egli
fa sapere a Costantino Nigra, ambasciatore italiano a Parigi, che in caso di guerra tra Austria e
Prussia, la Francia rimarrà neutrale e non si opporrà a un eventuale coinvolgimento dell’Italia
al fianco di Berlino. Le finalità di Napoleone III sono d’altronde chiare: approfittare del
contrasto in corso tra le due potenze egemoni della Confederazione germanica al fine di
ottenere guadagni territoriali sul confine franco-tedesco, e in particolare in Belgio26. Tale
atteggiamento sostanzialmente benevolo nei confronti di Prussia e Italia si mantiene anche
all’inizio del 1866, quando le trattative tra Firenze e Berlino subiscono alcune battute
d’arresto dovute alla mancata reciprocità del trattato d’alleanza; anzi, è proprio l’intervento di
Napoleone III a convincere un riluttante Alfonso La Marmora – primo ministro del Regno
d’Italia – a firmare il testo dell’accordo, garantendo un intervento della Francia nel caso la
Prussia esca dalla guerra27.
Firmata l’intesa, però, Napoleone III comincia a modificare il proprio punto di vista;
l’Austria infatti, temendo di essere presa in un conflitto su due fronti, propone un accordo che
prevede la cessione del Veneto alla Francia, che a sua volta lo cederebbe all’Italia e il
pagamento di una somma di denaro da parte dell’Italia all’Austria, ottenuta tramite un prestito
da parte del governo francese, il tutto previa annessione della Slesia prussiana da parte
austriaca e sempre che Francia e Italia mantengano un atteggiamento di neutralità in caso di
conflitto austro-prussiano28. La proposta austriaca sorride a Napoleone III per diversi motivi.
In primo luogo essa offre alla Francia un ruolo centrale nella cessione del Veneto all’Italia, il

23
Ottavio Barié et al., op. cit., p. 59.
24
Albina, I, n. 2 del 6/18 aprile 1866, p. 4.
25
Ibidem.
26
Cfr. Sandro Bortolotti, La guerra del 1866, Istituto per gli studi di politica internazionale, Milano 1941, pp.
60-65; Luigi Chiala, Cenni storici sui preliminari della guerra del 1866 e della battaglia di Custoza, Voghera
Carlo Tipografo, Firenze 1870, pp. 63-65.
27
Sandro Bortolotti, op. cit., pp. 108-118.
28
Ibidem, pp. 148-149. Si veda in merito anche Albina, I, n. 13 del 4/16 maggio 1866, p. 1.

1209
che garantirebbe la riconoscenza degli italiani; poi, una sconfitta prussiana a opera di
un’Austria ridotta dal punto di vista territoriale consentirebbe a Parigi di giungere a una più
facile e vantaggiosa modifica della frontiera renana; infine, una soluzione pacifica della
questione verrebbe incontro alle aspettative dell’opinione pubblica francese e toglierebbe armi
all’opposizione parlamentare29.
La proposta austriaca non trova esito positivo presso La Marmora, che ne valuta i tanti
effetti negativi: in primo luogo il venir meno all’accordo appena firmato con la Prussia
significherebbe inimicarsi in modo definitivo Berlino; poi, l’Italia si dovrebbe indebitare con
la Francia per pagare all’Austria la somma pattuita come compensazione per la cessione del
Veneto; e soprattutto, il fatto che l’accordo diverrà valido soltanto in caso di occupazione
della Slesia prussiana da parte austriaca, tuut’altro che facile da prevedere30. Nonostante ciò,
risulta chiara da questo progetto politico, come pure dall’alleanza italo-prussiana, la centralità
della Francia nell’evoluzione degli avvenimenti, che non sfugge ai redattori dell’Albina,
secondo i quali l’atteggiamento di Napoleone III è tutto fuorché neutrale: «Acel’a nu pórta
neutralitatea in inima, carele fatia cu Prusi’a partenesce “politec’a de anesiune”, éra in
Florenti’a predica “oportunitatea”. Daca Napoleon ar vre pace, Bismark si Lamarmora n’ar
cutezá sê se misce»31. E invece le notizie che arrivano da diverse parti d’Europa non fanno
prevedere nulla di buono, tanto più che in Italia non solo l’esercito è mobilizzato in vista di
un’imminente guerra, ma si fanno preparativi per la costituzione di un corpo di volontari da
affidare alla guida del generale Garibaldi o a persona da questi designata32. La crisi poi,
iniziata come questione isolata, tende a generalizzarsi; mentre Prussia, Austria e Italia
rifuggono le proprie responsabilità, affermando tutte che i loro preparativi bellici sono
determinati dal comportamento dei vicini, gli altri Stati minori della Confederazione
germanica non possono far altro che imitarne il comportamento. Ma i timori di un conflitto in
Germania hanno attirato anche l’attenzione della Russia, che ha inviato proprie truppe –
benché ancora in numero ridotto – ai confini con Prussia e Austria, mentre la Grecia si
prepara a cogliere qualsiasi occasione si presenti per accrescere il proprio territorio a danno
dell’Impero ottomano, e la Serbia fa lo stesso nei Balcani. L’unico motivo per cui le ostilità
non sono ancora scoppiate è che, secondo il periodico transilvano: «nu se gasesce pana acù
cine sê incépa lupt’a»33.
I venti di guerra continuano dunque a spirare sull’Europa; da tutte le parti ci si arma, e
dappertutto giungono notizie che riportano dettagli circa la formazione di corpi di volontari34.
«Conchidiendu de la aceste pregatiri s’ar crede cà relatiunile diplomatice s’au ruptu, dar nu

29
Luigi Chiala, op. cit., pp. 154-162. L’influenza dell’opposizione parlamentare, rappresentata da Adolphe
Thiers, sul comportamento dell’imperatore è sottolineata anche nell’editoriale di Albina, I, n. 8 del 20 aprile/2
maggio 1866, p. 1; una trattazione più esplicita delle posizioni del Thiers in Albina, I, n. 10 del 24 aprile/6
maggio 1866, p. 3.
30
Cfr. Giancarlo Giordano, Cilindri e feluche. La politica estera dell’Italia dopo l’Unità, Aracne, Roma 2008, p.
66. Diverso il punto di vista del Mack Smith, secondo il quale il rifiuto di La Marmora è determinato dalle
proprie convinzioni personali, basate su un senso dell’onore che non gli permette di violare un accordo appena
firmato e dal desiderio di condurre una campagna militare vittoriosa. Cfr. Denis Mack Smith, Storia d’Italia dal
1861 al 1997, Laterza, Roma – Bari 2011, pp. 96-97.
31
Albina, I, n. 9 del 22 aprile/4 maggio 1866, p. 1.
32
Ibidem, p. 2.
33
Ibidem, n. 10 del 24 aprile/6 maggio 1866, p. 1.
34
Ibidem, n. 11 del 27 aprile/9 maggio 1866, p. 1; n. 12 del 1/13 maggio 1866, p. 1.

1210
e asiè»35, i negoziati continuano, seppure con un ritmo troppo lento. Di tale situazione è
incolpato Napoleone III, il quale nonostante la dichiarata neutralità – che poi neutralità non è
– lavora segretamente a proprio vantaggio; tutte le difficoltà politiche con cui si confronta
l’Europa sono infatti determinate: «de ur’a ce o are Napoleone pentru tratatele de la 1815»36,
come d’altra parte riconosce l’imperatore stesso nel famoso discorso tenuto a Auxerre il 6
maggio 186637. Si torna così a parlare di un nuovo congresso delle grandi potenze, stavolta
non organizzato dalla Francia, bensì da Russia e Gran Bretagna. Gli estensori del foglio
romeno si dichiarano però scettici sugli effetti che potrebbe produrre un simile congresso.
Posto il ruolo giocato segretamente da Napoleone III, la Prussia non accetterebbe di rimettere
la decisione al concerto delle grandi potenze; Bismarck infatti vuole a ogni costo i principati
danesi, ma è cosciente che nel quadro di un congresso generale sulla situazione europea non
avrebbe possibilità di raggiungere il risultato sperato, vista la mancanza di qualsiasi
fondamento delle sue rivendicazioni38.
Nel frattempo un’altra questione interviene ad agitare ancor più le acque del sistema
europeo. A Parigi si tiene infatti una conferenza con lo scopo di dare soluzione alla questione
dei Principati danubiani, rimasti senza domnitor dopo l’abdicazione di Alexandru Ioan Cuza.
Si tratta di una questione cruciale, da cui dipende l’equilibrio europeo, e di tale importanza
non possono non rendersi conto i romeni, tutti direttamente interessati, che vivano nei
Principati o in Transilvania; e infatti in Albina si nota: «In momentulu candu Turci’a séu
Rusi’a va intrá in principatele romane, se deschide cestiunea orientului»39. Ma anche la
Questione d’Oriente non è altro che uno degli aspetti di un più ampio sistema internazionale
basato sull’equilibrio tra le grandi potenze, per cui ogni alterazione della situazione esistente è
destinata a produrre effetti che portino a un nuovo equilibrio; nel particolare momento storico
rappresentato dal 1866, dunque: «Se recere numai unu atacu catu de micu in cutare parte a
Europei, pentru a incinge de locu intr’o mare de focu confederatiunea nemtiésca, desclinitu
Austri’a si Prusi’a, Itali’a si Orientulu, nepomenindu de poterile cari póte vor intrevení mai
tardìu»40.
Di ciò sembra convinto anche il papa, che secondo i redattori dell’Albina spera in una
sconfitta diplomatica o militare dell’Italia per poter recuperare una parte dei territori persi nel
1861: «càci crede cà a batutu ór’a din urma a unitatei italiane»41. I francesi infatti – è
convinto Pio IX – approfitteranno della crisi internazionale per occupare Napoli, mentre la
Russia andrà in aiuto all’Austria garantendone le posizioni in Galizia, assicurando così
maggiori risorse da utilizzare sul fronte meridionale. Il risultato sarebbe la creazione di una

35
Ibidem, n. 11 del 27 aprile/9 maggio 1866, p. 1.
36
Ibidem. Il punto di vista degli estensori del periodico si avvicina molto alle posizioni espresse dal Thiers in un
famoso discorso parlamentare; in merito cfr. Gustave Rothan, La politique française en 1866, Calmann-Lévy,
Paris , pp. 124-125. La posizione di Napoleone III in merito all’assetto europeo uscito dal Congresso di Vienna
era d’altra parte nota fin dal 1863, quando l’imperatore aveva pronunciato il suo discorso nella sessione
inaugurale del Parlamento affermando che: «tratatele de la 1815 nu mai potu durá, éra cestiunile politice
pendinti se voru deslegá séu prin congresu european, séu prin resbelu»; cfr. Albina, I, n. 14 del 6/18 maggio
1866, p. 1.
37
Cfr. Gustave Rothan, op. cit., pp. 125-129. Per il testo del discorso in italiano cfr. Luigi Chiala, op. cit., p. 167.
38
Albina, I, n. 12 del 1/13 maggio 1866, p. 1.
39
Ibidem, n. 13 del 4/16 maggio 1866, p. 1.
40
Ibidem.
41
Ibidem, p. 3.

1211
confederazione italiana da porre sotto l’autorità pontificia, secondo il modello neoguelfo a suo
tempo proposto da Vincenzo Gioberti. Tale punto di vista non è però condiviso dal popolo
romano, e sembra che dalla Città Eterna parta il fiore della gioventù, desiderosa di arruolarsi
nelle formazioni volontarie organizzate da Garibaldi: «numai in nóptea de 1-2 l[una]
c[urenta] fugira d’in Roma 50 de teneri spre scopulu numitu. Ostasi italiani paresescu
stindardele papali, si e téma cà in casu de resbelu S[antitatea] Sa va poté contá numai pre
soldati straini»42.
La guerra appare dunque ogni giorno più vicina, né i tentativi di Gran Bretagna e
Russia valgono a riportare la situazione internazionale a un clima di collaborazione.
«Inarmarile si pregatirile de tóte partile sunt aprópe a se finí, si relatiunile diplomatice
amenintia cu ruptura. Nemicu nu ne iérta a ne mai indoí: suntemu in ajunulu unui resbelu»43.
La colpa della situazione attuale è attribuita in via esclusiva ai progetti egemonici di
Bismarck, e l’Austria è considerata vittima degli appetiti del cancelliere prussiano. In tale
contesto, i romeni di Transilvania non esiteranno ad accorrere – come gli altri popoli
dell’Impero – in soccorso di Vienna, cogliendo l’occasione per dimostrare ancora una volta la
loro fedeltà all’imperatore, ovviamente nel tentativo di migliorare la propria situazione nei
confronti degli ungheresi44.
La situazione evolve invece in una direzione inaspettata. Napoleone III infatti – che
come visto ha già cominciato a cambiare il proprio atteggiamento – promuove l’idea di un
congresso europeo chiamato ad affrontare tutti i temi ancora irrisolti: questione veneta,
problema dei principati danesi, riforma della Confederazione germanica. Ma la proposta
francese ha anche un altro obiettivo, ossia quello di prendere tempo per far riguadagnare
all’Italia la propria libertà di manovra, limitata dall’accordo firmato con la Prussia45. In tal
senso, il governo francese ottiene un timido sostegno da parte di Gran Bretagna e Russia, che
evitano però di implicarsi a fondo nel progetto. La situazione rimane dunque tesa46. E infatti il
progetto naufraga, stavolta per il rifiuto dell’Austria, sempre più convinta che soltanto una
guerra possa consentirle di ottenere la Slesia in cambio del Veneto, ormai considerato
perduto. Alla Francia non rimane dunque altra soluzione che dichiarare, il 7 giugno, interrotto
ogni progetto di congresso47.
La soluzione della crisi spetta ormai alla guerra. I romeni di Transilvania avevano
sperato in una soluzione pacifica della controversia, consci del fatto che un conflitto avrebbe
in ogni caso effetti dirompenti sulla vita dell’Impero e, soprattutto, sugli equilibri interni tra le
diverse nazionalità. E tali timori non tarderanno a concretizzarsi. Sconfitta in guerra, infatti,
l’Austria si vede costretta a porre mano al progetto di riforma interna che porterà, l’anno
seguente, all’Ausgleich o Compromesso austro-ungarico e alla conseguente trasformazione
dell’Impero in Duplice Monarchia.

42
Ibidem, pp. 3-4.
43
“Resboiulu si noi”, in Albina, I, n. 14 del 6/18 maggio 1866, p. 1.
44
Ibidem.
45
Cfr. Gustave Rothan, op. cit., pp. 145-146.
46
Albina, I, n. 15 del 8/20 maggio 1866, p. 1.
47
Cfr. Gustave Rothan, op. cit., pp. 146-154.

1212
 RELAZIONI ROMANIA-ASIA ORIENTALE: UN APPROCCIO MULTI
O INTER-DISCIPLINARE?
PhD Candidate Andrea CHIRIU
University of Cagliari

Abstract
This paper aims to show in few words the main guidelines of my Ph. D. research. The research is about
the relationship between Romania and East Asian countries; this relationship has already been subject of a
relative good number of studies until now, but in a disorganic way.Some black hole is still present. The argument
embraces more themes, like history, economics, law, sociology. Because of this reason, an interdisciplinary
approach is needed to analyze in a uniform way the numerous facets of the East-Asian-Romanian ties.

Keywords: interdisciplinarity, East-Asia, Romania, methodology, analysis

1 - Introduzione
Evitando di risalire agli epici viaggi di figure quasi leggendarie quali Nicolae
SpatarulMilescu nel 1675 – 1678 e l’ingegnere BazilAssan alla fine del diciannovesimo
secolo o allo scambio di carteggi fra il principe Carlo I e l’imperatore cinese, le relazioni fra
Romania e Asia orientale hanno visto la luce nel periodo fra le due guerre mondiali, per poi
intensificarsi dopo l’instaurazione del regime socialista a Bucarest.
Oggi, ragioni economiche spingono per un rafforzamento dei rapporti fra un paese
ancora alla ricerca del proprio ruolo all’interno dell’Unione Europea e le rampanti
economiche est-asiatiche. In questo senso, lo studio delle relazioni fra Romania e Asia
orientale può risultare paradigmatico per una più ampia analisi dei rapporti economico-sociali
che intercorrono fra i paesi dell’Asia orientale e quelli dell’Europa centro-orientale
recentemente entrati nell’Unione Europea. Peraltro, alcune dinamiche già presentatesi nei
rapporti asiatico-romeni potrebbero riproporsi anche nei più vecchi membri della UE.
Un’analisi di tipo comparativo si rende quindi obbligatoria nello studio di queste tematiche.
Questo mio breve intervento intende dunque illustrare le linee guide della mia ricerca
di dottorato, incentrata, per l’appunto, sullo studio delle relazioni fra la Romania e i paesi
dell’Asia orientale.

2 – Lo studio delle relazioni fra Romania e Asia orientale: lo stato dell’arte.

Lo studio delle relazioni fra Romania e Asia orientale abbraccia varie discipline:
storia, economia, politica, diritto, sociologia.
La storia delle relazioni fra Romania e Asia orientale è stata ampiamente analizzata,
seppure esistano ancora dei buchi neri. Grande attenzione è stata data ai rapporti con il
gigante cinese. In questo senso, l’opera di catalogazione dei documenti diplomatici realizzata
dall’Ambasciatore RomulusIoanBudura1 è esiziale. Evitando di citare i numerosi articoli
accademici apparsi su varie riviste, e rimanendo nell’ambito delle monografie per ragioni di
spazio, è sicuramente importante anche il lavoro di un altro membro della diplomazia

1
Si tratta di: RomulusIoanBudura, Politica independentă a Românieişirelaţiileromâno-chineze 1954-1975,
Bucarest, 2008; RomulusIoanBudura, Relaţiileromâno-chineze 1880-1974, Bucarest, 2005.

1213
Romena, Ion Buzatu2, senza dimenticare l’opera a cura di Florea Dumitrescu3. Altri autori, tra
cui Mihai Croitor4 e Liu Yong5, si sono invece concentrati sui rapporti fra Romania e Cina
nel contesto della guerra fredda e del conflitto sino-sovietico in particolare . Le relazioni
politico-diplomatiche sino-romene, almeno fino agli anni Ottanta, sono dunque state oggetto
di approfondita ricerca da parte degli storici. Minore spazio hanno trovato i legami che
Bucarest, grazie alla sua politica di relativa autonomia da Mosca, ha intessuto nello stesso
periodo con gli altri paesi dell’Asia orientale, sia appartenenti al campo comunista (si pensi al
Vietnam6), sia ai non allineati, sia ai paesi filo-americani (Giappone su tutti). Tali legami sono
stati finora oggetto di trattazione in pochi, sparuti, articoli (spesso memorie di personale
diplomatico7) o in via accidentale nell’analisi delle relazioni sino-romene; meritano dunque di
essere approfonditi. Insomma, lo storico può ancora giocare una parte importante nello studio
delle relazioni fra Romania e Asia orientale.
Il lato economico delle relazioni fra Romania e Asia orientale è diventato di stretta
attualità in anni recenti. Se fino a pochissimi anni fa la principale questione economica
oggetto di dibattito, all’interno della cornice data dalla relationship asiatico-romena, era il
pesante deficit della bilancia commerciale di Bucarest nei confronti dei paesi dell’Estremo
Oriente, oggi la crisi economica che affligge l’Europa spinge il paese balcanico (ma non solo)
a cercare nuove fonti di finanziamento e di investimento. E allora, quale miglior soluzione se
non attrarre investimenti diretti esteri (IDE) dai paesi dell’Asia orientale, finora appena
scalfiti dalla crisi globale? Sono così iniziati ad apparire svariatipezzi giornalistici e articoli
accademici sul tema8, mentre risultano assenti le monografie. In realtà il tema non ha avuto
dal mondo accademico l’interesse che meriterebbe. Basti pensare al vero e proprio proliferare
di articoli, monografie, workingpapers, policy briefs e così via sulle relazioni economiche fra
Europa centro-orientale e paesi asiatici quali Cina, Giappone, Corea del Sud: queste opere
prendono sovente in considerazione la Rep. Ceca, l’Ungheria, la Polonia, ma spesso
tralasciano di occuparsi della Romania.
La sociologia è entrata prepotentemente nello studio delle relazioni fra Romania e
Asia orientale con l’originarsi del fenomeno dell’immigrazione cinese a Bucarest. L’opera più
specifica in questo campo è quella della Wundrak9, ma non vanno dimenticati i lavori di

2
IonBuzatu, Istoria relaţiilorRomâniei cu China. Dincele mai vechitimpuripânaînzilelenoastre, Meteor Press,
Bucarest, 2005.
3
FloreaDumitrescu, a cura di,Evantaiulcelor 10000 ganduri: Romania si China: treiveacuri de istorie,
EdituraIonCristoiu, Bucarest, 1999.
4
MihaiCroitor, Romania si conflictulsovieto-chinez (1956-1971), Mega, Cluj-Napoca 2009.
5
Liu Yong, Sino-Romanian Relations 1950’s – 1960’s, INST, 2006.
6
Sul tema, si vedano le memorie di Paul NiculescuMizil, RomâniaşiRăzboiul americano-vietnamez,
EdituraRozaVânturilor, Bucarest, 2008.
7
A mero titolo esemplificativo, si vedano Lucian D. Petrescu,
Roluldiplomaţieiromâneînnegocierilepentruîncetareaconflictuluidin Vietnam. Sprijinulacordat de
Româniaînobţinereavictoriei finale, in “PaginiidinDiplomaţiaRomâniei”, Vol. I, Junimea, Iaşi, 2009, pp. 223-
231; GheorgheSavuica, RelaţiileRomâniei cu state din Asia de Sud şi Sud-Est înperioada 1967-2006, in
“PaginiidinDiplomaţiaRomâniei”, Vol. III, Junimea, Iaşi, 2009, pp. 280-297.
8
Per esempio:CorneliuRussu, Marius Bulearca, Chinese Economic Reform and the Romanian-Chinese Economic
Relations, in “Buletinul”, Universitatii Petrol-Gaze din Ploiesti, Vol. LXI, n. 4/2009, Seria StiinteEconomice, pp.
45-52, http://www.upg-bulletin-se.ro/archive/2009-4/6.%20Russu,%20Bulearca.pdf.
9
RixtaWundrak, Die chinesische Community in Bukarest. Einerekonstruktive, diskursanalytischeFallstudieuber
Immigration und Transnationalismus, VS Verlag, 2010.

1214
eminenti studiosi quali Nyiri10, Piecke11, Benton12, e altri ancora. Costoro hanno analizzato in
dettaglio le migrazioni cinesi in Europa orientale, inclusa la Romania. Vi sono poi numerosi
studi realizzati e/o commissionati da istituzioni ufficiali e opere generaliste sul tema
migratorio in Romania13. Tuttavia, anche qui sono riscontrabili dei buchi, in particolare la
connessione fra comunità cinese in Romania e le dinamiche commerciali e degli investimenti,
nonché l’analisi delle comunità vietnamita e filippine nel paese balcanico.
Il diritto è stata la disciplina più trascurata nello studio delle relazioni romeno-
asiatiche. Eppure, gli spunti di interesse non mancano, a partire dall’esame dell’evoluzione
dei trattati bilaterali, dal regime socialista al post ceausismo e fino all’accesso nell’Unione
Europea, che ha determinato la necessità di adattare tutta la struttura giuridica delle relazioni
bilaterali intrattenuta da Bucarest con i paesi est-asiatici ai dettami di Bruxelles.
Una volta individuati i settori delle relazioni fra Romania e Asia orientale che
necessitano un approfondimento d’analisi, è obbligatorio comprendere quale approccio
utilizzare per la ricerca. Volendo rispondere a esigenze di uniformità, tali da comprendere
tutte le discipline e gli ambiti sopra menzionati, è da escludere un approccio settoriale.
Bisogna quindi optare per un approccio multidisciplinare o interdisciplinare.

3 – Approccio multi o inter disciplinare nello studio delle relazioni fra Romania e Asia
orientale
Il dizionario Treccani intende il termine “multidisciplinare” quale sinonimo di
“pluridisciplinare”, ovverosia “Che riguarda più discipline, più materie, più campi di
indagine e di studio”14. Il medesimo dizionario intende per “interdisciplinare”: “Che
abbraccia unitariamente più discipline, o che comunque interessa più discipline”15.
Approfondendo:“In particolare, detto di programmi di ricerca scientifica, modelli
interpretativi di fenomeni, progetti costruttivi, analisi concettuali che coinvolgono discipline,
cioè specializzazioni, diverse, utilizzandone aspetti complementari, e contribuendo a scoprire
l’unità di fondo nell’odierno sapere specialistico che, in quanto tale, appare frammentario e
in continua suddivisione”16. Dunque, sebbene spesso utilizzati come sinonimi, i termini
“multidisciplinare” e “interdisciplinare” hanno significati diversi. Differenza all’apparenza
lieve ma in realtà importante: un approccio allo studio multidisciplinare abbraccia diverse
discipline, ma le mantiene separate fra loro, parallele, senza che esse si intersechino. Al
contrario, un approccio interdisciplinare punta alla commistione delle varie discipline al fine
di ottenere uno studio unitario. A titolo esemplificativo, attraverso un approccio

10
Fra le sue molte opere: Pál Nyiri, Igor Saveliev, Globalizing Chinese Migration: Trends in Europe and Asia,
Burlington,Ashgate, 2002.
11
Franck Pieke, Recent Trend in Chinese Migration to Europe: Fujianese Migration in Perspective, IOM
Migration Research Series, n. 6, 2002.
12
G. Benton e F. Piecke, a cura di, The Chinese in Europe, PalgraveMacmillan, 1998.
13
Tra cui: Iris Alexe, a cura di, The beneficial regularization of immigration in Romania, Soros Foundation
Romania, Bucarest, 2010; Chen Xiao, Souls in Exile: A study of Chinese Migration Workers in Romania,
International Labour Organization, Office for China and Mongolia, Johannes Gutenberg University of Mainz,
Germany, 2010, http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---asia/---ro-bangkok/---ilo-
beijing/documents/publication/wcms_145833.pdf, pag. 13.
14
http://www.treccani.it/vocabolario/tag/multidisciplinare/.
15
http://www.treccani.it/vocabolario/tag/interdisciplinare/.
16
Ibidem.

1215
interdisciplinare, è possibile trattare temi tipicamente sociologici anche con gli strumenti che
usualmente caratterizzano le discipline matematiche ed economiche.
La politica internazionale è forse una delle materie di studio che, per via della sua
difficile e sfumata definibilità, si presta maggiormente a un approccio interdisciplinare. Ciò
vale anche per lo studio delle relazioni fra Romania e Asia orientale. Riprendendo l’esempio
prima menzionato, laconnessione fra comunità cinese in Romania e l’interscambio
commerciale sino-romeno offre lo spunto per:
• studiare in maniera uniforme come l’approvvigionamento di beni da parte
della comunità migrante influisca sul trend delle importazioni romene dalla Repubblica
Popolare Cinese;
• quantificare le ricadute delle attività commerciali avviate dai cinesi
nell’economia reale romena;
• comprendere il grado d’integrazione della comunità cinese nel tessuto socio-
economico romeno;
• investigare sull’eventuale presenza di fenomeni di dumping e/o aggiramento
delle normative europee in materia di importazione dei beni, sulla risposta delle autorità ad
essi e sull’adeguamento della relativa legislazione.

4 – Alcune linee metodologiche17

Trattandosi di un approccio di ricerca interdisciplinare, è doveroso avvalersi di più
strumenti metodologici, che di seguito si provvede a illustrare velocemente:

Indubbiamente, il primo strumento da utilizzare è la ricerca negli archivi istituzionali,

in primis quelli dei ministeri degli esteri dei paesi oggetto di studio. Tenendo presente il
lavoro di catalogazione operato dall’Ambasciatore Budura prima menzionato, l’attività di
ricerca presso gli archivi romeni risulta sicuramente alleggerita. Praticamente inesplorati
risultano invece essere gran parte degli archivi dei paesi est-asiatici che però pongono al
ricercatore europeo almeno tre problemi principali:
1. distanza geografica;
2. differenze linguistiche;
3. accessibilità agli archivi.
Se i primi due problemi elencati sono superabili con i necessari finanziamenti che
permettano viaggi intercontinentali e adeguati servizi di traduzione, il terzo punto rischia di
essere uno scoglio inaffrontabile, almeno al momento. La maggior parte dei paesi est-asiatici
considerati, infatti, mantiene in vigore normative e modalità d’accesso agli archivi fortemente
restrittive.
Parallelamente alla classica ricerca archivistica, non va sottovalutata la recente
comparsa di archivi online. Molte istituzioni ufficiali hanno iniziato l’opera di
digitalizzazione dei propri documenti e alcune di esse li hanno resi disponibili online. Per
esempio, sono particolarmente utili i testi dei trattati bilaterali resi disponibili dal Ministero

17
Questo paragrafo intende illustrare brevemente alcune linee guida che ho seguito nell’espletamento della mia
attività di ricerca. Queste linee guida si basano sull’esperienza personale e non riprendono nessuna teoria
metodologica particolare.

1216
degli Esteri romeno nel proprio sito http://www.mae.ro/ e i resoconti delle visite ufficiali
bilaterali presenti nel sito della Camera dei Deputati del Parlamento di Bucarest,
http://www.cdep.ro/. Testi di trattati bilaterali sono ricavabili anche dalla banca dati online
dell’Organizzazione delle Nazioni Unite, http://treaties.un.org/.
Il fenomeno degli archivi online riguarda però soprattutto collezioni documentali non
propriamente ortodosse, ma non per questo meno importanti ai fini della presente ricerca.
Senza pretendere di essere esaustivi, ancora una volta per ragioni di spazio, fra questi
troviamo:
• i documenti della Central Intelligence Agency consultabili in base allo
Freedom of Information Act, al sito http://www.foia.cia.gov/; l’attività di messa online dei
documenti è ancora in corso e per ora quelli utili alla presente ricerca sono relativamente
pochi; fra questi vi sono i reports relativi all’aiuto allo sviluppo concesso dall’Europa
socialista ai paesi in via di sviluppo; navigando fra i numerosi omissis e parti ancora secretate
dei documenti in oggetto, sono rilevabili importanti dati sulle relazioni economiche fra
Romania e alcuni paesi est-asiatici;
• gli Open Society Archives della Central EuropeanUniversity; si tratta di
collezioni documentali sia cartacei che digitali, questi ultimi disponibili all’indirizzo web
http://osaarchivum.org/index.php. Ai fini della presente ricerca risulta essere particolarmente
utile la collezione dei “Records of Radio Free Europe/Radio Liberty ResearchInstitute, 1949-
1994” presente in questi archivi.
L’analisi delle relazioni economiche fra Romania e Asia orientale non può ovviamente
prescindere dall’utilizzo di dati statistici ufficiali su commercio e investimenti. Questi sono
resi disponibili dalle istituzioni dei paesi in oggetto ma anche da altre fonti, quali Eurostat,
Banca Mondiale, Organizzazione Mondiale del Commercio, Organizzazione per la
Cooperazione e lo Sviluppo Economico, Fondo Monetario Internazionale, Banca Europea per
la Ricostruzione e lo Sviluppo. Da notare che tutte queste istituzioni internazionali, come pure
gran parte (ma non tutte) di quelle nazionali, mettono online tali dati. Il problema nell’analisi
di questa grande mole di dati sorge dalla mancanza di uniformità e dalle numerose
discrepanze. Queste istituzioni, infatti, utilizzano metodi differenti per la classificazione dei
dati. Con riguardo all’interscambio commerciale, alcuni fanno riferimento ai prezzi FOB
(Free on Board, esclusi i costi di trasporto internazionali), altri ai prezzi CIF (Cost, Insurance
and Freight, inclusi i costi di trasporto internazionale, che solitamente non superano circa il
20% del valore delle merci). Ancora, i dati posso includere o meno al loro interno le imposte
sui consumi, ove presenti. Per ciò che concerne gli investimenti, soprattutto quelli asiatici in
Europa orientale, essi possono non essere effettuati direttamente dalla Casa Madre asiatica,
bensì attraverso il ricorso a succursali estere (spesso dai cosiddetti “paradisi fiscali”, nel caso
cinese, in particolare le Isole Cayman e/o Vergini), diventando così difficilmente
quantificabili.
Per meglio rendere l’idea delle differenze che possono sussistere fra i diversi dati, si
riporta la seguente tabella relativa agli investimenti diretti esteri cinesi in Europa orientale
nell’anno 2010:

Investimenti esteri cinesi in Europa orientale, anno 2010. Dati espressi in milioni $.
Per MOFCOM s’intende il Ministero del Commercio della Repubblica Popolare Cinese.
1217
 IDE STOCK 2010 IDE FLUSSI 2010
Dati Dati Dati Dati
Diferenza Differenza
Eurostat MOFCOM Eurostat MOFCOM
EU-27 8927 12502 -3575 977 5963 -4986
Bulgaria 23 19 4 7 16 -10
Rep. Ceca 72 52 19 3 2 1
Ungheria 139 466 -326 131 370 -239
Polonia 325 140 185 11 17 -6
Romania 69 125 -56 -9 11 -20
Slovacchia 49 10 39 23 0 22
Fonte: Thilo Hanemann, Daniel H. Rosen, China Invests in Europe. Patterns, Impacts and
Policy Implications, Rhodium Group, giugno 2012, http://rhgroup.net/wp-
content/uploads/2012/06/RHG_ChinaInvestsInEurope_June2012.pdf.

Come si può facilmente notare, le differenze non sono di poco conto. Nell’esaminare
questi dati un approccio interdisciplinare è dunque necessario per non incorrere in errori e
mettere ordine. La sola analisi statistico-matematica dei dati economici, senza l’ausilio di
conoscenze e strumenti politico-storici, potrebbe infatti portare a conclusioni errate.
Gli aspettativi quantitativi e qualitativi dell’indagine in oggetto sono infine soddisfatti
attraverso il ricorso a questionari e interviste.
Lo strumento del questionario (o intervista strutturata) può essere utilizzato sia per
indagini economiche (venendo somministrato, per esempio, alle imprese asiatiche operanti in
Romania) sia in ambito sociologico (si pensi all’esame della comunità cinese a Bucarest). La
somministrazione del questionario può avvenire secondo diverse modalità: mediante intervista
faccia a faccia, auto-somministrazione con restituzione differita, auto-somministrazione con
restituzione immediata, auto-somministrazione guidata, interviste telefoniche, questionari
telematici (mediante posta elettronica o direttamente on line). Con riguardo all’indagine sulle
imprese asiatiche in Romania, si può ricorrere sia alla auto-somministrazione con restituzione
differita (concedendo il tempo alle imprese per organizzare e fornire i dati richiesti) sia al
questionario telematico (utile soprattutto per soprassedere alla distanza geografica). Per ciò
che concerne il questionario “sociologico”, l’intervista faccia a faccia appare più indicata, al
fine di instaurare un rapporto di fiducia con l’intervistato che non pregiudichi la genuinità dei
dati. Ovviamente, i questionari devono trovare il giusto equilibrio nella lunghezza (un
questionario breve permette di non abusare del tempo e della disponibilità delle persone,
ridurre il numero di rifiuti e l’incompletezza dei questionari, contrastare le risposte frettolose
e imprecise dovute a stanchezza e noia, ridurre i costi di somministrazione, codifica e
inserimento dati; allo stesso tempo, però, un questionario lungo può includere tutti gli
elementi rilevanti ai fini conoscitivi, compresi quelli di cui non si ha certezza della loro
utilità) e nell’organizzazione delle domande (possibilmente, devono essere brevi, chiare,
concrete).
Oltre al questionario, si può ricorrere anche all’intervista discorsiva(una forma
particolare di conversazione tra due o più soggetti, finalizzata a raggiungere una meta
cognitiva precedentemente definita da parte dell’intervistatore) o a quella semi-strutturata
(detta anche guidata, con cuiil ricercatore segue una traccia, non rigida, che riporta gli

1218
argomenti da affrontare). Nel caso si debba intervistare un esponente del mondo
imprenditoriale o un uomo politico, l’intervista guidata potrebbe maggiormente rassicurare
l’intervistato (soprattutto se la traccia è preventivamente sottoposta ad esso); l’intervista
discorsiva, per via dei suoi aspetti più “confidenziali” e colloquiali18sembra più indicata per le
indagini nei confronti di esponenti delle comunità migranti, al fine di rafforzare il rapporto
fiduciario cui si è innanzi accennato.

5 – Cenni conclusivi
Sebbene le relazioni fra paesi dell’Asia orientale siano state oggetto di alcuni studi,
esistono ancora margini piuttosto ampi per un loro approfondimento. La mia ricerca di
dottorato, attualmente in corso, mira dunque a riempire almeno in parte questi spazi,
utilizzando un approccio interdisciplinare e il più onnicomprensivo possibile.

6- Riferimenti Bibliografici
Testi base sullo studio delle relazioni Romania-Asia orientale:
Alexe I., a cura di, The beneficial regularization of immigration in Romania, Soros
Foundation Romania, Bucarest, 2010.
Benton G., Piecke F., a cura di, The Chinese in Europe, PalgraveMacmillan, 1998.
Budura R. I., Relaţiile româno-chineze 1880-1974, Bucarest, 2005.
Budura R. I., Politica independentă a României şi relaţiile româno-chineze 1954-1975,
Bucarest, 2008.
Buzatu I., Istoria relaţiilor României cu China. Dincele mai vechi timpuri pâna în zilele
noastre, Meteor Press, Bucarest, 2005.
Croitor M., Romania si conflictul sovieto-chinez (1956-1971), Mega, Cluj-Napoca 2009.
Dumitrescu F., a cura di, Evantaiulcelor 10000 ganduri: Romania si China: trei veacuri de
istorie, EdituraIonCristoiu, Bucarest, 1999.
Hanemann T., Rosen D. H., China Invests in Europe. Patterns, Impacts and Policy
Implications, Rhodium Group, giugno 2012, http://rhgroup.net/wp-
content/uploads/2012/06/RHG_ChinaInvestsInEurope_June2012.pdf.
Yong Liu, Sino-Romanian Relations 1950’s – 1960’s, INST, 2006.
Nyiri P., Saveliev I., Globalizing Chinese Migration: Trends in Europe and Asia, Burlington,
Ashgate, 2002.
Niculescu Mizil P., România şi Războiul americano-vietnamez, Editura RozaVânturilor,
Bucarest, 2008.
Petrescu L. D., Rolul diplomaţiei române în negocierile pentru încetarea conflictului din
Vietnam. Sprijinul acordat de România în obţinerea victoriei finale, in “Paginii din
Diplomaţia României”, Vol. I, Junimea, Iaşi, 2009, pp. 223-231.
Pieke F., Recent Trend in Chinese Migration to Europe: Fujianese Migration in Perspective,
IOM Migration Research Series, n. 6, 2002.
Russu C., Bulearca M., Chinese Economic Reform and the Romanian-Chinese Economic
Relations, in “Buletinul”, Universitatii Petrol-Gaze din Ploiesti, Vol. LXI, n. 4/2009,

18
Ovviamente, nei limiti per cui il ricercatore de comunque mantenere un’impostazione il più neutrale possibile
e non farsi troppo coinvolgere emotivamente.

1219
 Seria StiinteEconomice, pp. 45-52, http://www.upg-bulletin-se.ro/archive/2009-
4/6.%20Russu,%20Bulearca.pdf.
Savuica G., Relaţiile României cu state din Asia de Sud şi Sud-Est înperioada 1967-2006, in
“PaginiidinDiplomaţiaRomâniei”, Vol. III, Junimea, Iaşi, 2009, pp. 280-297.
Xiao Chen, Souls in Exile: A study of Chinese Migration Workers in Romania, International
Labour Organization, Office for China and Mongolia, Johannes Gutenberg University
of Mainz, Germany, 2010, http://www.ilo.org/wcmsp5/groups/public/---asia/---ro-
bangkok/---ilo-beijing/documents/publication/wcms_145833.pdf, pag. 13.
Wundrak R., Die chinesische Community in Bukarest. Einerekonstruktive, diskurs analytische
Fallstudieuber Immigration und Transnationalismus, VS Verlag, 2010.

Alcuni utili riferimenti bibliografici sulla metodologia:

Alivernini F., Lucidi F., Pedon A., Metodologia della ricerca qualitativa, Il Mulino, 2008.
Antiseri D., Trattato di metodologia delle Scienze Sociali, UTET Università, 1998.
Beveridge W. I. B., The art of scientific investigation, New York, 1951,
versioneelettronicadisponibileall’indirizzo:
http://archive.org/stream/artofscientifici00beve/artofscientifici00beve_djvu.txt.
Bruschi A., Metodologia delle Scienze Sociali, Mondadori, Milano, 1999.
Kvale S., Interviews: an introduction to qualitative research interviewing, Sage Publications,
Londra, 1996.
Marradi A., Metodologia delle Scienze Sociali, Il Mulino, 2007.
Patton, M. Q., Qualitative Research and Evaluation Methods, SAGE, 2001.
May T., Social research: issues, methods and process, Open University Press, Buckingham,
2001.

Sitografia:
• http://osaarchivum.org/index.php.
• http://rhgroup.net.
• http://treaties.un.org/.
• http://www.cdep.ro/.
• http://www.foia.cia.gov/.
• http://www.mae.ro/.
• http://www.treccani.it.

1220
 PERSPECTIVE HISTORIQUE SUR
LA LEGISLATIONS FORESTIERE ROUMAINE

Prof. dr. Lucreţia DOGARU

“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Ce travail est une étude de la perspective évolutionniste sur les actes juridiques de base dans le domain
forestièr, à partir du XIX e siècle jusqu’ à nos jours et qui ont été appliquées sur les territoires roumains.
Mentionner dans ce contexte: La loi des forêt en Bucovine en 1786, Codex de Forêt en 1881, le Code forestier
roumain de 1910, le Code forestier de 1962, Le code forestier de 1991 et le nouveau Code forestier de 20081.
Résultat de la présente étude concernent le législateur romain en domain forestier, se manifeste au fil du
temps pour régler cette question et d'établir des règles de base de la gestion durable des forêts et autant le
développement et leur conservation durable. D'autre part, indique que les statuts de forêt faits saillants et les
tendances des époques historiques qui ont été appliqués chacun.
L'objectif des lois forestiers, visant à réglementer les relations sociales sur la forêt a évolué au fil du
temps, atteignant de fournir un cadre et des outils pour le développement et la gestion durable des forêts.

Keywords: legislation, development, code

Les dispositions légales portant sur les forêts, couvrent à la fois les codes forestieres
adoptés en Roumanie et aussi l’enssemble des règles en matière de protection des forêts qui
sont contenues dans les diverses lois2.
L’Organisation de la forêt pour la Bucovine, est la loi qui est mentionnée dans la
doctrine comme étant, après la législation sylvicole de Transylvanie parue en 1781, le plus
ancien code sylvicole roumain, quoiqu’il comprenne une série de notions techniques et
spécifiques qui ne sont pas juridiques non plus3.
L’organisation de la forêt pour la Bucovine est mentionnée par certains auteurs sous
dénomination de L’ordonnance forestière de Josef le second, et elle est précédée en Bucovine
par une ordonnance émise en janvier 1776 par Le Baron Spleny, le général commandant de la
province. On peut dire que, l’occupation de la Bucovine par les Autrichiens a signifié le
commencement d’une époque avec des aspects positifs du point de vue de la qualité de l’acte
législatif émis par le gouvernement.
La législation de 1786 est la première législation pour la Bucovine4 qui réussit à
synthétiser une série vaste de connaissances scientifiques toutes ayant comme but une
meilleure gestion des forêts de Bucovine, en insistant surtout sur la réglementation claire et
efficace dans la matière des déboisements de même que sur la régénérations des forêts5.

1
Vers les detailes, voir L. Dogaru, Le code forestie roumaine. Présentation de l'évolution, II édition, Ed.
Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.
2
Sur la protection et le régime juridique des Forêts, voir, E.Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed.
C.H. Beck, Bucarest, 2009, pp. 336-365.
3
Voir Gh. T. Kirileanu, Cel mai vechi Cod silvic românesc. Orândueala de pădure pentru Bucovina dată de
Împăratul Iosif al II-lea în 1786, Bucarest, 1908, p. 56.
4
Le texte du cet ancien monument législatif est paru dans La Revue des Forêts par le souci de l’érudit Gh. T.
Kirileanu dans l’année 1908.
5
R. Ichim, Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina, Bucarest, Ceres, 1988, pp. 193-199.

1221
 L’ancien code sylvicole de Bucovine comprend un système de principes généraux de
même que des normes qui réglementent la bonne gestion des forêts6. Le plaisir de lire cette
« organisation de forêt » écrite dans la langue de « nos chroniques de chevet » avec le charme
d’une langue oubliée, est doublée par le réalisme de ces normes et même de leur actualité, en
soulignant l’existence d’un esprit écologique dont a fait preuve à cette époque-là l’empereur
Josef le second.
La législation de Bucovine est donnée dans l’intérêt de la classe sociale dominante, en
prévoyant que le droit de propriété sur les forêts apparient seulement aux grands propriétaires
fonciers et donc ceux-ci pourront revendiquer les forêts des autres personnes des
communautés villageoises aussi. La loi comprend des principes généraux concernant la
conservation des forêts, leur « dans bonne organisation” et exploitation raisonnable, des règles
concernant la nécessité de le marquer les espèces d’arbres, des règles concernant la
transmission des obligations et la responsabilité juridique et aussi les règles que doivent être
respectées en vue de conserver et régénéree la forêt.
Il est intéressant d’analyser le mode d’individualisation des punitions, en fonction de
la position sociale et de la culpabilité des auteurs, mais aussi les conseils pour l’exploitation
des forêts des montagnes.
L’application des normes et des règles comprises dans cette législation est discutable,
son importance consistant plutôt dans son caractère démocratique dans cette période.
Le Code sylvicole de 1881, représente la première loi-cadre de réglementation des
relations forestières de l’ancien Royaume promulguée en juin 1881. Il représente pour la
Provinces roumaines, mettant bien en évidence les besoins de la société roumaine dans cette
époque-là. Cette loi a comme source d’inspiration le code forestier français de 1927, étant
très proche de celui-ci, en arrivant parfois à la traduction fidèle de quelques normes.
L’apparition de ce code est en grande mesure due à certains politiciens du pays,
comme le ministre des finances de cette époque-là, I. C Bratianu de même qu’aux insistances
du Roi Charles le Premier7.
Dans la première partie de la législation sont indiqués les organes par lesquels est
exercé le contrôle du personnel sylvicole et on applique les dispositions du code, en précisant
que l’organe tutélaire des forêts, soumises au régime sylvicole est l’administration du
domaine et des forêts de l’Etat. En reflettant la mentalité libériste de l’époque, au sens de
laisser une liberté plus grande à la propriété privée, dans le 2e Titre du code sont mentionnées
les forêts soumises au régime sylvicole. En analysant d’un point de vue critique cette
tendance, quoique la loi représente une « garantie pour sauver une importante partie de la
propriété forestière roumaine », toutefois la liberté qu’elle laisse aux personnes privées,
surtout à la propriété des paysans, intensifiera le processus de destruction des forêts8.
Le Code introduite pour la première fois dans la langue roumaine la notion de régime
sylvicole. Il faut remarquer que, bien qu’à cette époque-là, la majorité du domaine forestier
roumain soit détenue par les personnes privées, le législateur roumain a évité de spécifier les

6
Const. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti-din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucarest, Ceres, 1975,
pp. 127-136.
7
Voir, Const. C. Giurescu, op.cit, pp. 135.
8
R. Rossetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. De la origini până la Regulamentul Organic, Bucarest,
1907, pp. 478-483.

1222
restrictions qui s’imposent à la propriété forestière privée.Mais, un aspect positif est
représenté par la disposition à travers laquelle le législateur impose l’organisation des
aménagements sylvicoles sans lesquels on ne se pouvait pas passer à l’exploitation des forêts
et qui doit tenir compte de sa conservation. La loi sylvicole comprend aussi une clause
restrictive qui interdit l’exploitation des forêts soumises au régime sylvicole, sans l’existence
de l’aménagement. On peut rencontrer différentes dispositions concernant l’exploitation des
forêts et aussi des disposition sur les faits qui constituent les délits commis dans les forêts
soumises au régime sylvicole. Ces dispositions sur le sanctionnement des délits sylvicoles
sont critiquables car elles instituent un seul régime pénal pour des fautes différentes, dont le
degré de gravité est différent, en résultant ainsi un manque de gradation logique de la
punition, de discrimination faite par le législateur. Ce qui est intéressant c’est non seulement
la manière dont le législateur établit les conditions et les critères selon lesquels certains faits
concernant les forêts sont considérés des délits sylvicoles mais aussi la modalité de calcul et
d’accordage des dédommagements civils.
Nous appréciations que la loi sylvicole de 1881 représente par elle-même un pas
appréciable pour la société roumaine mais il faut dire qu’après son adoption, elle a été, à juste
raison, assez souvent critiquée, surtout par les sylviculteurs qui avaient une forte préparation
professionnelle. En ce qui nous concerne, même si la législation de 1881 est critiquable sous
beaucoup d’aspects, nous considérons comme salutaire tant son apparition que le contenu des
ses dispositions, qui relèvent des idées démocratiques du législateur roumain de cette époque.
Le code sylvicole de 1910, abrogeait entièrement le Code sylvicole de 1881, et en
Transylvanie et en Bucovine la loi sylvicole hongroise XXXI de 1879, la loi autrichienne pour
les forêts communales du 1897 et la loi du 1906 à propos des forêts non soumises au régime
sylvicole; au niveau de la Bessarabie, le nouveau Code sylvicole abrogeait la loi sylvicole
russe de 1776 appliquée après l'annexion autrichienne de 18129.
Tel qu'il a été montré dans la doctrine et dans tous les périodiques de ce temps-là,
l'époque 1881-1910 est dominée par le Code sylvicole de 1910, dont le but aurait dû être,
ainsi qu'il résulte de l'exposition des raisons, l'interruption de la destruction des forêts et
l'institution d'un système par lequel assurer la conservation du fond forestier. L'abrogation du
Code Sylvicole de 1881 était principalement déterminée par le fait que ce code contenait
certaines dispositions périmées et incomplètes. En réalité, la législation qui allait être abrogée
n'était pas complètement incompatible avec les objectifs nationaux et écologiques mais sa
mise en application nécessitait l'existence d'un groupe sylvicole spécialisé qui soit incapable,
par son nombre et sa préparation professionnelle, d'assurer le respect des réglementations.
La nouvelle loi de 1910, essayait de limiter les exceptions des régions sylvicoles, de
telle manière que les agents sylvicoles de l'Etat aient dans leur administration ou dans leur
pouvoir de contrôle et de surveillance une surface forestière si grande que possible, sans être
exceptées les forêts appartenant aux institutions qui avaient un service bien organisé ou les
forêts des paysans Par cette loi on a envisagé la soumission des propriétaires des forêts faisant
partie d’une région sylvicole à toutes les obligations qui en dérivent de son application.
En dépit de tout cela, le Code sylvicole roumain de 1910 a été créé par une « certaine

9
V. I. Harnagea, Const. Gr. Zotta, Codul legislaţiei silvice, adnotat şi comentat, Tipografie Naţionale, 1931, pp.
40.

1223
omission », pour créer le cadre favorable à la réalisation des intérêts d'une classe10.
Par ces dispositions on envisageait l'élargissement de la sphère des sujets qui se
rendaient responsables pour la violation des dispositions légales de même que l'application de
certaines sanctions qui assurent tant la punition du coupable que la réparation du préjudice
produit. Pour qu’il n’existe pas de lacunes au sujet de l'obligation et de la manière de
réalisation de l'arrangement sylvicole, ont été prévues les situations qui réclamaient sa
rédaction, la manière de rédaction de même que les sanctions applicables aux personnes
responsables en cas d’enfreinte de ses dispositions.
Un aspect positif c’est que le législateur de 1910 introduit des dispositions a l'égard
des paysans, en les obligeant de fixer leurs statuts qui vont comprendre leurs droits et la
manière de leur mise en oeuvre, de même que les organes représentatifs sous peine de défense
de l’exploitation au hasard des forêts possédées. Le code consacrait les nouvelles tendances
qui se manifestaient dans le cadre des formes associatives de la propriété, en ce qui concerne
l'individualisation de la propriété sur les forêts qu'ils possédaient.
La législation sylvicole réglemente le droit de préemption, institution connue dès le
début de l'apparition du droit de propriété, dans le cas des détournements faits par les paysans
propriétaires, en consacrant par les modifications ultérieures, le droit de préemption de l'Etat
pour l’achat des forêts des paysans11.
Il est important à retenir le fait que l'adoption et la votation du Code sylvicole de 1910
fût conforme à une tendance internationale. Apres l’adoption du Code sylvicole roumain de
1910, une série de lois, sans une importance spéciale dans l’évolution de la législation
sylvicole, ont été adoptées des lois qui ont déterminé parfois une régression en ce qui
concerne la conservation du fond forestier.
La législation de 1910 représente apparemment le triomphe du système actuel de droit
roumain qui n’admet pas l’application, en tant que règle, de certaines dispositions
coutumières. En fixant des normes d’exploitation systématique et de défense des forêts, des
attributions pour les agents sylvicoles pour la conservation et l’amélioration du fond forestier
et pour l’augmentation de la force de production, des normes concernant le transport du bois
par l’eau, la déposition de certaines cautions par les propriétaires pour le reboisement,
l’administration et le contrôle des propriétés des paysans, le Code sylvicole de 1910, reste
important par l’idée d’une reforme sylvicole.
L'élaboration du Code sylvicole de 1962, répond généralement aux impératifs
politiques du régime socialiste instauré par le pouvoir communiste après de la 2e guerre
mondiale. La tendance de vider le contenu de droit de la propriété privée ou de limiter ses
caractères, manifestée dans le régime socialiste est présente aussi en ce qui concerne les
forêts. Bien sur que la raison de cette tendance est l'objectif de pouvoir absolu du
communiste, La mise en pratique des mesures nécessaires pour atteindre ce but a
définitivement transformé le droit de propriété, celui-ci ne pouvant plus être exercé comme un
droit absolu, sacro-saint et inviolable. Le code sylvicole de 1962 a stipulé que les forêts sont
la propriété de l'Etat et forment le fond forestier national.

10
En ce sens, l'historien Const. C. Giurescu, a apprécie le caractère moderne de cette législation grâce aux
mesures destinées à assurer une exploitation et un développement durables des forêts.
11
Voir, D. Ivanescu, Din istoria silviculturii româneşti, Bucarest, Ed. Ceres, 1972, pp. 44-46.

1224
 L’adoption du Code sylvicole de 1962, a reflété les changements sociaux et
économiques qui ont eu lieu dans cette époque-là en Roumanie, en répondant aux besoins
d’harmonisation législative avec les textes légaux en vigueur et avec les principes
économiques et juridiques socialistes12. À la base de l’élaboration du code sylvicole de 1962
s’est trouvée la conception de réglementation légale unitaire du régime d’organisation
sylvicole. Le code sylvicole de 1962 constitue une « loi cadre » qui comprend des normes
générales concernant l’administration, la bonne gestion et la défense du fond forestier, à la
base duquel ont été élaborés ultérieurement les actes nécessaires à la mise en œuvre concrète
de ces normes.
Ce code contient des dispositions qui fixent le régime juridique de la circulation des
biens qui constituent le fond forestier, les règles applicables dans la matière de leur gestion et
protection, et des normes générales concernant les sujets de droit, les droit réels principaux
par lesquels l’accomplit l’administration du fond forestier et le régime juridique de la
circulation des terrains forestiers. On trouve des normes sur la gestion du fond forestier, sur la
garde et la protection des forêts et des terrains couverts de végétation forestière et aussi des
normes concernant la circulation des matériaux en bois et sont prévus les faits qui constituent
des contraventions et des infractions sylvicoles.
Suite à l’élaboration de cette législation sylvicole, le fond forestier, le régime général
des forêts, a été soumis tant à ses dispositions qu’aux normes générales qui gouvernaient la
propriété d’Etat. En ce qui concerne la bonne gestion et l’exploitation rationnelle, dans la
période d’application de ce code sylvicole, ses normes ont atteint l’objectif envisagé par le
législateur au moment de leur élaboration.
L’élaboration du Code sylvicole de 1962 représente tant la soumission des forêts à un
régime unitaire dans le but de leur développement durable et aussi un pas en avant du
gouvernement politique de cette époque-là : l’assurance de la conservation dans le patrimoine
de l’Etat de cette source financière très importante, par l’institution d’un régime de contrôle et
de sanctionnement dur.
Le code sylvicole de 1996, comprend les règles de base en ce qui concerne le fonds
forestier, son administration et exploitation, les actes illicites qui portent atteinte aux valeurs
sylvicoles protégées de la forêt et la responsabilité juridique qui y est impliquée13.
Ayant une réglementation spéciale en matière forestière, parce que les forêts peuvent
se trouver actuellement tant dans la situation d’objet de la propriété publique que de la
propriété privée, les dispositions du Code sylvicole seront complotées par d’autres
dispositions qui réglementent, selon le cas, le régime de droit public ou de droit privé. Par
l’adoption de ce nouveau code est expressément abrogée la Loi no 3/1962- le Code Sylvicole,
de même que d’autres actes normatifs adoptés avant 1990. Cette réglementation forestière est
corrélée avec les nombreuses dispositions juridiques adoptées dans la matière de la
reconstruction du droit de propriété privée, en général et en ce qui concerne les forêts, en
particulier, des normes comprises dans les actes normatifs, comme la Loi du Fond foncier no.
18 de 1991.

12
Const. C. Giurescu, Pădurea în viaţa şi istoria poporului romîn, Bucarest, Maison d’édition RSR, 1981.
13
Voir, I. Machedon, Le Code sylvicole de 1996, commente et adnote, Ed. Tridona, Bucarest, 1999, pp. 3-5.

1225
 Adopté par la Loi no 26 de 4 avril 1996, ce code a subi quelques modifications
ultérieures, principalement par l‘Ordonnance du Gouvernement no 96/1998, concernant la
réglementation du régime sylvicole et l’administration du fond forestier national, la Loi no
75/2002 pour la modification et la complétion de l’Ordonnance du Gouvernement no
96/1998, par la Loi no 66/2002 pour l’approbation de l’OUG no. 226/2000 en ce qui concerne
la circulation juridique des terrains à destination forestière et par l’OUG
no.139/2005,concernant l’administration des forets de Roumanie.
Des réglementations du Code forestier de 1996, résulte que toutes les activités qui se
déroulent en liaison avec le fond forestier sont précédées par la phase de la prévention, une
prévention des facteurs négatifs qui pourraient atteindre l’intégrité du fond forestier; sont
mentionnés en ce sens des facteurs qui peuvent impliquer ou non l’action humaine de même
que les attributions qui incombent tant aux organismes spécialisés dans l’administration du
fond forestier mais aussi à d’autres autorités publiques.
Tout comme le codes forestiers antérieurs, celui de 1996 contient des règles pour
l’administration et l’exploitation du fond forestier, des règles concernant la protection des
forêts et des normes spéciales pénales et contraventionnelles pour sanctionner les actes qui
portent préjudice au régime sylvicole et a l’intégrité du fond forestier. Parce qu’il y a eu des
controverses dans l’interprétation et dans l’application des dispositions de l’art. 97,
ultérieurement a été adoptée l’Ordonnance du Gouvernement no 96/1998 par laquelle est qui
inclus dans la catégorie des sujets actifs de l’infraction mentionnée le propriétaire de la forêt
aussi.
En général, des dispositions du Code sylvicole de 1996 résulte l’intention du
législateur d’assurer la conservation et la protection de la forêt de même qu’une utilisation et
exploitation rationnelle. En dépit de tout cela, le rôle du code sylvicole de 1996 a ete un rôle
très difficile dans une période historique de la Roumanie, car d’une part n’a pas été finalisé le
processus de structuration de la propriété privée, à la base duquel se trouvent les lois de
reconstruction du droit de propriété privée, et d’autre part, en tenant compte de la spécificité
de la forêt, un bien ayant une valeur inestimable, la conformité de la politique forestière
nationale aux standards écologiques mondiaux, s’avère nécessaire14.
Après seulement 12 ans d'existence, le Code forestier de 1996 (loi no. 26/1996), avec
ses modifications ultérieures et les suppléments, est expressément abrogé par la Loi n.
46/2008 - Code forestier de 2008. En outre, par l'entrée en vigueur du nouveau Code forestier
sont abrogé autres règlements en domain. Le Code forestier de 2008, qui régit le statut
juridique des forêts nationales, constituant l'acte normatif qui inclut les principes les plus
importants et les règlements sur la gestion, la protection et le développement des forêts
nationales.
Essayer un aperçu et une analyse de la régulation des relations sociales à la lumière de
l'évolution de la forêt, nous vous présentons ci-dessous certains aspects de la nouveauté, mais
en même temps de distinction par rapport aux règlements antérieurs dans ce domaine, comme
elle en avait etablit par le pouvoir législatif . Le Code forestier actuel traite de la même la
notion de la forêt nationale, dont l'élément de base est la forêt, sont définis les principe de la
gestion durable de propriété forestière, la gestion des forêts propriété publique et privée. Le

14
Voir, M. Duţu, Tratat de dreptul mediului, edition III-eme, Ed. C.H.Beck, Bucarest, 2007, pp. 270- 276.

1226
régime forestier mis en place par des lois forestières antérieures comme régime juridique
particulier qui doit subir le fond forestier national est couvert par le nouveau code forestier qui
établit l'obligation pour tous les propriétaires de forêts. En outre, le nouveau code forestier
définit, pour un meilleur contrôle du régime forestier et une meilleure protection des forêts,
des règles claires pour laquelle la structure de contrôle de surface existe. Nous considérons
que l'imposition d'une telle exigence constitue une garantie de protection efficace de la
propriété privée. Il traite la notion de la gestion durable des forêts, établissant les principes et
les mesures spécifiques de gestion des forêts, la conservation de la biodiversité, la restauration
écologique, la régénération et l'entretien des forêts, en assurant l'intégrité des forêts
nationales, la lutte contre le feu et de sécurité des forêts nationales. Le nouveau Code forestier
prévoit également l'obligation pour les propriétaires forestiers, autres que le gestionnaire de la
forêt publics.
Pour assurer l'intégrité de la forêt nationale est établie l’interdiction sur les terres
forestières propriété publique car elles faire le sujette à la création de droits de propriété; on
prévoit également que la propriété ne peut pas être divisée en dessous de 1 ha. Mais le
nouveau code forestier a des provisions qui ne sont pas de nature à assurer l'intégrité de la
forêt domaniale.
Le Code forestier de 2008, constitue le cadre juridique général de la protection des
forêts roumaines et de leur développement durable, établissant ainsi un complexe de règles
visant la protection qualitative et la protection quantitative de ces catégories de produits. Il
établit un ensemble de règles pour la restauration écologique, la régénération des forêts, en
assurant l'intégrité des forêts nationales, la prévention et lutte contre l'incendie, de sécurité et
de protection des forêts. Cette loi établit un ensemble de règles pour la restauration
écologique, la régénération des forêts, en assurant l'intégrité des forêts nationales, la
prévention et lutte contre l'incendie, de sécurité et de protection des forêts.
Le Code traite aussi les questions de la responsabilité en matière foresterie, et établit
les formes de responsabilité juridique (civile, pénale et administrative), dans la situation de
violation relative des forêts.
Il faut dire aussi qu’il y a actuellement une nouvelle proposition de modification du
Code sylvicole de 2008.

Conclusions. On peut constater que les questions juridiques de protection du fonds

forestier national, mais surtout celle de protection et de développement durable des forêts, ont
représenté pendant le temps une partie intégrante de la politique économique et législative de
notre pays.
Le législateur roumain a visé la protection des forêts à travers l’élaboration de lois et
par l’établissement des normes juridiques spéciales relatives à l’administration, à la protection
et à la gestion de ces catégories de biens, ayant des fonctions si multiples et complexes.
L’approche historique des codes sylvicoles a eu comme principal objectif la mise en
évidence de leurs principaux mérites, mais aussi de leurs éventuels inconvénients, en essayant
de suggérer que l’intérêt général doit joindre les opérations de protection, de développement
et de gestion durable de ces biens, d’une grande importance économique et écologique.

1227
Bibliographie:

L. Dogaru, Le code forestie roumaine. Présentation de l'évolution, II édition, Ed. Risoprint,

Cluj-Napoca, 2008.
M. Duţu, Tratat de dreptul mediului, edition III-eme, Ed. C.H.Beck, Bucarest, 2007.
Const. C. Giurescu, Istoria pădurii româneşti-din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Bucarest, Ceres, 1975.
Const. C. Giurescu, Pădurea în viaţa şi istoria poporului romîn, Bucarest, Maison d’édition
RSR, 1981.
V. I. Harnagea, Const. Gr. Zotta, Codul legislaţiei silvice, adnotat şi comentat, Tipografie
Naţionale, 1931.
R. Ichim, Istoria pădurilor şi silviculturii din Bucovina, Bucarest, Ceres, 1988.
D. Ivanescu, Din istoria silviculturii româneşti, Bucarest, Ed. Ceres, 1972.
Gh. T. Kirileanu, Cel mai vechi Cod silvic românesc. Orândueala de pădure pentru
Bucovina dată de Împăratul Iosif al II-lea în 1786, Bucarest, 1908.
E.Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Ed. C.H. Beck, Bucarest, 2009.
I. Machedon, Codul silvic din 1996. Comentat şi adnotat, Ed. Tridona, Bucarest, 1999.
R. Rossetti, Pământul, sătenii şi stăpânii în Moldova. De la origini până la Regulamentul
Organic, Bucarest, 1907.

1228
 DESPRE RELIGIE, NAŢIUNE ŞI NAŢIONALITATE ÎN EUROPA
Religion, Nation and Nationality in Europe
Prof. Dr.Gheorghe MIHAI, Vest University of Timişoara
Prof. Dr. Lucretia DOGARU, „Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
Culturile naţionale europene au fost puternic marcate de creştinism care s-a cristalizat în Europa cu mult
anterior formării naţiunilor ce şi - au urmat propria lor istorie. Aşa cum ordinea publică romană nu a prins
rădăcini nici în Orientul Apropiat, nici în nordul african, la fel ordinea publică europeană nu este decât aparenţă
şi iluzie dincolo de fruntariile continentului.
Naţiunea este o realitate socială , o comunitate naţională stabilă, stabilitate ce asigură crearea de instituţii
şi susţinerea unui sistem politico administrativ coerent. Statul naţional e garantul raţiunii politice a naţiunii.
Suveranitatea naţională nu se delegă, ca şi identitatea naţională. Naţiunile nu pot delega cuiva suveranitatea, nici
identitatea lor; ele şi-au limitat natural suveranitatea prin relaţiile lor de colaborare şi convieţuire. Numai statele
declarate naţionale au pretins o suveranitate absolută, de altfel irealizabilă.
Comunitate Europeană e dezirabil să fie o comunitate de naţiuni, în care fiecare naţiune să-şi
autocontroleze şi limiteze mutual suveranitatea pentru exerciţiul unei suveranităţi comune.

Keywords:

Religia în Europa
Culturile naţionale europene au fost puternic marcate de religia creştină. Creştinismul s-
a cristalizat în Europa în timpul imperiului roman, sub domnia lui Tiberius, succesorul lui
Octavian Augustus, deci mult anterior formării naţiunilor. Inaintea lui, avem peisajul social
multicultural numit al elenismului, care a impus egalitatea între zeităţile diferitelor popoare,
pentru a se ajunge la un anume consens, la un modus vivendi de natură comercială. Intâlnirea
efectivă a filosofiei greceşti cu religiile egiptene, babiloniene, ebraice a condus la concluzia că
Dumnezeu are mai multe nume, că nu ar fi nici o deosebire conceptuală între credinţele varia
de pe cuprinsul Imperiului Roman. Viaţa religioasă superficială, lipsa de preocupări spirituale
autentice, deruta morală, incultura au dus la deruta a câtorva generaţii. Cosmopolitismul
politic şi etic a fost urmat de acela mitomagic şi ocultoritualic, soluţie neviabilă care şi-a pus
pecetea pe conturarea unui tip de om rătăcitor într-o lume fără frontiere, haotică şi
fragmentată, în căutarea a ceva în care să creadă şi de care să se ataşeze cu certitudine. În
atare mediu roman decadent creştinismul s-a răspândit cu repeziciune dinspre est spre vest,
dinspre sud spre nord, devenind în sec. IV religie de stat. Asimilat cu lesne de către popoarele
autohtone şi de migratorii împământeniţi, creştinismul se afirmă ca liantul cel mai puternic
între ele, ca dimensiune majoră a culturii popoarelor care se năşteau. Religia de stat, se
instituţionaliză, bisericile creştine se organizară într-o ierarhie clericală cu patriarhi şi
mitropoliţi în vârf. Destul de omogene teologic, ritualic şi administrativ câteva sute de ani,
structurile formale creştine au intrat în conflict între ele, în special cele din spaţiul politic latin
cu acelea din spaţiul politic romeic (bizantin). După cum se ştie, locuitorii Imperiului roman
de Răsărit îşi spuneau şi se numeau romei, capitala imperiului – Noua Romă (NeaRoma),
musulmanii, începând cu sec. XII numeau Rumelia teritoriul imperiului, iar pe locuitori
romei, rumeli pentru a oculta unitatea Imperiului Roman şi a crea falsa opoziţie apus-răsărit.
Conflictul a dus la o primă mare ruptură în 1054, latinitatea constituindu-se în Biserica

1229
Catolică condusă de patriarhul de Roma autointitulat Papă, grecitatea în Biserica Ortodoxă
condusă de patriarhul de Constantinopol. In consecinţă se dezvoltară două variante ale culturii
creştine – romană şi romeică (bizantină), aparent în opoziţie. În realitate, renascentiştii italieni
din sec. XIV-XV erau total dependenţi de operele intelectualilor romeici (bizantini), refugiaţi
acolo de năvălirile turceşti In secolul XV din Biserica Catolică se desprinse aceea Protestantă
care, apoi, se fragmentă în numeroase comunităţi neoprotestante. In ultimii patru sute de ani,
cu forţa armată, prin misionarism ori pur şi simplu prin contagiune, creştinismul – de
provenienţă europeană - deveni religie planetară, ca şi islamismul – de provenienţă arabică - şi
budhismul de provenienţă indiană. In Europa, instituţiile creştine au creat, în cursul veacurilor
nu numai o reţea funcţională de biserici şi mânăstiri, dar şi de spitale, azile, de şcoli şi
universităţi, promovând, susţinând şi apărând valorile morale, estetice, filosofice şi juridice
potenţate de creştinism astfel încât s-a conturat spiritualitatea proprie unui homo europensis.
În secolele XVII-XIX procesul istoric a cristalizat în Europa forma naturală de
comunitate numită naţiune. Dependente de condiţiile specifice socio-economice şi politice,
precum şi de spiritualitatea lor, naţiunile europene au afirmat, pe rând, aceleaşi caracteristici:
prioritatea relaţiilor comunitare în raport cu autonomia individului, diversitatea culturală în
raport cu asimilarea, calitatea vieţii faţă de asimilarea bogăţiei materiale, dezvoltarea durabilă
în raport cu dezvoltarea economică nelimitată, recreerea faţă de munca necontenită, drepturile
universale ale omului în raport cu dreptul de proprietate, cooperarea la nivel global1. Cel puţin
trei din aceste caracteristici sunt puternic impregnate de idealurile creştine, indiferent dacă
recunoaştem sau nu. Subliniez, caracteristicile menţionate aparţin naţiunilor, nu statelor
europene. Rasismul, şovinismul, ateismul decurg din ideologii promovate prin politici de stat
de către guvernanţii interesaţi să o facă şi au fost inoculate ca şi cum ar fi fost în interesul
destinatarilor.
Naţiunile europene urmează propria lor istorie şi nu au atins simultan nici vârsta
tinereţii, nici pe aceea a maturităţii. Sub acest aspect aproape că sunt incomparabile naţiunile
slovenă, slovacă, estonă sau cu naţiunile engleză, franceză, suedeză sau olandeză. Numai că
orice exagerare obturează observaţia ştiinţifică; la scara istoriei umane multimilenare
comunitatea naţională ocupă ultimele patru secole, iar distanţa istorică între momentele
constituirii naţiunilor europene este şi mai mică. Ţinând seama de multiplicarea şi adâncirea
conexiunilor de interdependenţă şi influenţă reciprocă, la sfârşitul sec. XX naţiunile mature
sunt înscrise pe linia dezvoltării durabile, pe când cele tinere se află în incertitudinile fazei de
eliberare din capcana materialismului liberal, propriu începutului de secol XIX englez.
Statele europene au inventat colonialismul înainte să fie naţionale sau în timp ce se
afirmau ca naţiuni. Imperiile coloniale europene au fost, pe rând, puteri planetare dominante:
Spania, Portugalia, Olanda, Anglia, Franţa. Au făcut export de produse finite, de cultură, de
artă, de religie, de filozofie, dar experimentele lor nu au reuşit, deşi au încercat să le ducă la
capăt cu forţa armată. Mai interesant, democraţiile europene nu au reuşit să implanteze decât
surogate de democraţie dincolo de limesul european.
Aşa cum ordinea publică romană nu a prins rădăcini nici în Orientul Apropiat, nici în
nordul african, la fel ordinea ordinea publică europeană nu este decât aparenţă şi iluzie
dincolo de fruntariile continentului.

1
A se vedea, J.Rifkin, Visul european, Ed. Polirom, Iasi, 2006, p. 12.

1230
Naţiune şi naţionalitate în Europa.
Procesul istoric a avut loc astfel încât naţiunea să apară prima dată în Europa2.
Continentul nostru vădeşte numeroase naţiuni, fiecare cu istoria sa, mai mult sau mai puţin
zbuciumată, fiecare cu urcuşurile şi coborâşurile ei, fiecare cu iluziile, speranţele şi
dezamăgirile ei. Naţiunile s-au fărămiţat politic, s-au unificat şi reunificat în formaţiuni statale
cu invidiile şi geloziile acestora, cu orgolii militare, politice şi economice ale acestora
satisfăcute într-un grad care n-a mulţumit niciodată succesiunile de guvernanţi. Europa este
primul continent, în istorie, cu naţiuni constituite în state suverane şi tot primul care a dat
naştere la grave tulburări din pricina insatisfacţiilor etatice naţionaliste, cu rezonanţe pe
întreaga planetă.
Întrebarea „Ce este naţiunea?” prezumă că există indiscutabil o realitate socială pe care
încercăm să o definim. Chiar dacă-i dăm o sută de definiţii şi nu convenim în legătură cu
respectivele definiţii, naţiunea ca realitate socială există, aşa cum chiar dacă dăm o mie de
definiţii culturii aceasta există de sine ca realitate socială3.
Nu ţine de abordarea de faţă să intrăm în dispute terminologice şi conceptuale asupra
naţiunii. Vom spune doar că identificăm în naţională acea comunitate stabilă istoric, teritorial,
economic, lingvistic, cultural, stabilitate ce-i asigură crearea de instituţii neformale pentru
coeziune şi continuitate şi poate să susţină un sistem politico-administrativ coerent. Fiind
naţională, comunitatea se numeşte naţiune. Oferim astfel un răspuns la întrebarea „Ce este
naţiunea?”, pentru a putea discuta despre multitudinea de naţiuni ale Europei. Comunitatea
sau comunităţile prenaţionale, popoarele, îşi cristalizează procesual caracterele de naţiune: în
timp ce se stabilizează teritorial, îşi sublimează limba totodată cu limpezirea orizontului
axiologic necesar atât edificării instituţiilor într-un ansamblu de tradiţii, cât şi pentru
activităţile productive şi de schimb de bunuri Toate acestea împreună îi asigură tot mai
puternic coeziunea şi continuitatea până când, conştientă de sine şi de diferenţele de alţii, se
delimitează politico-juridic în stat naţional, dacă împrejurările îi permit. Statul naţional e
garantul raţiunii politice a naţiunii şi, în anumite condiţii, factor pozitiv în afirmarea de sine a
acesteia, iar în alte condiţii e factor distructiv sau obstacular. Statul poate fi bi- sau
multinaţional, pe când o naţiune bi- sau multietatică nu are înţeles decât ca viclenie politică.
Nu e obligatoriu ca teritoriul etatic să acopere teritoriul naţional, datorită graniţelor
trasate în urma unor tratate multilaterale încheiate, de obicei după un război devastator
interetatic, din care rezultă învingători şi învinşi: stare de fapt consfinţită de o stare de drept.
Din mişcarea cvasipermanentă a graniţelor etatice europene au rezultat „minorităţile
naţionale”, adică fragmente ale unei naţiuni deja conştientă de sine rămasă, prin jocurile
istoriei politice, în cuprinsul altui sau altor state. În ultimii 150 de ani teritoriul alsacienilor a
revenit când Germaniei, când Franţei; teritoriul românilor din nordul subcarpatic desprins prin
războaie de teritoriul naţional, a revenit, în ultimile două secole, când statului rus, când
statului austriac, când statului ucrainian. Statul numit Marea Britanie cuprinde comunitatea de
irlandezi, fragment al naţiunii irlandeze, care în Marea Britanie constituie ceea ce se cheamă
„minoritate naţională”; comunităţile de finlandezi din Suedia şi Rusia aparţin naţiunii

2
Paul Thibaud, în Nation et Europe au XX eme siecle:de la sacralisation negative a la sacralisation positive,
Revue Politique etrangere, vol. 65, no. 3/2000, susţine: „Il n’y a pas de nation en dehors de l’Europe”.
3
Despre creaţia statelor naţiune, a se vedea, Thomas Hobles, Leviathan, 1651.

1231
finlandeze, dar în aceste state constituie „minoritate naţională”; comunităţile de germani din
Polonia, Franţa, Olanda şi Danemarca aparţin naţiunii germane, dar în statele actuale ale
acestora constituie „minoritate naţională”, ca şi comunităţile de slovaci, ucrainieni şi austrieci
din Ungaria, comunităţile de unguri din Slovacia, România şi Serbia, comunităţile de români
din Ucraina de vest, Serbia de nord şi Bulgaria de nord, comunităţile de turci din Grecia şi
Bulgaria, comunităţile de valoni şi flamanzi din Belgia, comunităţile de albanezi din Grecia şi
Serbia, comunităţile de italieni şi maghiari din Austria, comunităţile de finlandezi din Rusia,
de greci în Albania şi Macedonia, de basci din Spania şi Franţa, comunităţile de irlandezi din
Marea Britanie, de armeni şi kurzi în Turcia etc. De facto, asemenea comunităţi aparţin prin
fondul mentalului lor naţiunilor turce, sârbe, germane etc. Aceste minorităţi naţionale locuiesc
pe teritoriile altor state dinainte ca statele respective să aibă graniţele care să le separe de
naţiunea-întreg şi schimbarea graniţelor în numele reunirii cu naţiunea ar genera probleme
insolubile prin orice mijloace s-ar rezolva. Uneori naţiunea îşi pierde organizarea de stat, fiind
cuprinsă înlăuntrul altui stat, alteori e divizată în chiar statul său, cum a fost cazul maghiarilor
în Imperiul austroungar sau e divizată în două state, cum a fost Germania sau România după
al doilea război mondial.
Minorităţile etnice, aflate în spaţiul unei naţiuni privesc populaţiile eterogen lingvistic şi
social care n-au atins nivelul de conştiinţă naţională. Putem ilustra situaţia prin trimire la etnia
găgăuză din Republica Moldova In acelaşi spaţiu observăm şi altfel de minorităţi:
confesiunile şi sectele religioase care nu ţin seama de graniţele etatice; 15 milioane de
musulmani în UE, creştinii sunt ortodocşi, catolici, protestanţi, organizaţi în structuri
suprastatale. Naţiunea germană cuprinde creştini catolici şi protestanţi, naţiunea spaniolă
cuprinde creştini catolici şi protestanţi şi musulmani, naţiunea română cuprinde creştini
catolici, greco-catolici, ortodocşi şi protestanţi etc. Chiar minorităţi naţionale sunt divizate
religios.
În plus de naţiuni şi minorităţi naţionale Europa ne prezintă un peisaj complex de etnii,
răspândite înlăuntrul a diferite entităţi statale: laponii în Suedia, Norvegia şi Finlanda;;
kosovarii în Albania, Macedonia şi Serbia; tătarii în România, Ucraina şi Rusia etc.
Identificăm etnii situate înlăuntrul unui stat: bretonii şi sarzii în Franţa; secuii în România,
găgăuzii din Republica Moldova. Ca să contabilizăm numărul triburilor, uniunilor de triburi,
etniilor din Africa şi SudAmerica ne-ar lua multă vreme şi mult efort. Există un mintal
colectiv – artistic, juridic, religios -al triburilor şi etniilor, manifest în fiecare purtător al
acelora
O situaţie aparte o prezintă etnia ţigănească răspândită în Europa din Portugalia până în
Urali, din Danemarca până în Cipru. Numele generic al acestei etnii e „Ţigan” (gitan,
zigeunen, ţâgan, rrom) şi e posibil să numere peste zece milioane de indivizi. Grupurile lor,
numite „şatră”, nu vorbesc o limbă comună, ci idiomuri penetrate de limbile naţiunilor în care
trăiesc, dar putem identifica note comune ale unei tradiţii păstrate peste tot. In afară de ţigani
propriu-zişi există ţigani metisaţi cu românii, cu ucrainienii, cu spaniolii, cu italienii, cu
germanii, cu ungurii, cu polonezii etc. Apoi, ţiganii propriuzişi şi cei metisaţi au adoptat fie
creştinismul ortodox, fie cel catolic, fie cel protestant sau neoprotestant. Majoritatea
ţigănească e săracă sau foarte săracă, cu o elită intelectuală sau financiară extrem de redusă.
Este dificil să apreciem după criteriul cantităţii că un stat este eminamente naţional sau
multinaţional sau multietnic. Problema e a calităţii. Să reţinem că statele naţionale europene,

1232
sunt democratice şi cu parlamente pluripartidice, deci care au adoptat constituţional principiul
egalităţii cetăţenilor între ei şi faţă de stat, indiferent de naţionalitate, religie, sex sau rasă.
Istoria politică a statelor europene este extrem de conflictuală, în pofida retoricii. Din
antichitatea greacă a statelor-cetăţi, trecând prin aceea a imperiilor sclavagiste – grec, latin,
bizantin - apoi prin cea a statelor senioriale medievale, a statelor protocapitaliste, a celor
liberale şi dictatoriale ale secolelor XIX şi XX, istoria politico-juridică a statelor europene e o
succesiune de drame şi iluzii în căutarea unui echilibru între satisfacerea intereselor materiale
cu aspiraţiile spirituale ale guvernanţilor şi guvernaţilor, ale individualului şi colectivităţilor;
iar găsirea acestui echilibru rămâne încă un deziderat.
În primul rând, numeroasele războaie între state; raţiunea politică de a fi a tuturor
guvernanţilor; numai în Europa au existat războiul de o sută de ani, războiul de şapte ani,
războiul de cinci ani ş.a. între state şi coaliţii de state. Din vremea cetăţilor mesopotamiene şi
până azi, a fost războiul prin intermediul căruia să stabilească pacea lor, binele lor, adevărul
lor, justiţia lor. Guvernanţii statelor vremelnic puternice au căutat să impună, prin forţa şi prin
ameninţarea cu forţa militară, primordial, o ordine zonală, regională, continentală, universală
(în sensul istoric al termenului). Statele cucerite deveneau „aliate”, erau distruse, erau
anexate. Ultimele războaie militare mondiale le-au declanşat statele europene, războaiele
militare coloniale le-au susţinut statele-metropole europene – Marea Britanie, Franţa, Belgia,
Italia – democraţii liberale date mereu ca exemple. De aceea, a considera că rădăcina cauzală
a acestor războaie interetatice stă în naţiune sau/şi religie este impropriu şi manipulator.
În al doilea rând, înregistrăm înlăuntrul statelor europene războaie , răscoale, revolte şi
„revoluţii”, care au antrenat spontan sau premeditat deformant diverse grupuri sociale,
datorate opţiunilor subiective de viaţă materială şi spirituală, atât anterior formării naţiunilor,
cât posterior acestei formări.
Din constatarea că naţiunile există pentru sine, pentru alţii şi printre alţii rezultă o seamă
de consecinţe: deosebirile dintre naţiuni dau propriul fiecăreia, fără să le pună în opoziţie sub
vreun aspect – cultural, lingvistic, religios, socioeconomic – astfel încât naţionalismul
naţiunilor nu trebuie confundat cu naţionalismul politico-ideologic. Una e naţionalismul unui
partid politic, care poate fi şovin, alta e naţionalismul unei naţiuni, care e conştiinţa de valorii
de sine şi a situaţiei sale în ansamblul naţiunilor; de aceea instituţionalizarea unei Europe a
naţiunilor este o înfăptuire întrutotul posibilă4. Suveranitatea naţională nu se delegă, ca şi
identitatea naţională. Naţiunile nu pot delega cuiva suveranitatea, nici identitatea lor. Pe de
altă parte, naţiunile şi-au limitat natural suveranitatea prin relaţiile lor de colaborare şi
convieţuire. Numai statele declarate naţionale au pretins o suveranitate absolută, de altfel
irealizabilă5. De aici: o Comunitate Europeană e dezirabil să fie o comunitate de naţiuni, în
care fiecare naţiune să-şi autocontroleze şi limiteze mutual suveranitatea pentru exerciţiul unei
suveranităţi comune6.

4
Pierre Mannet, Les raison des nations: reflexion sur la democratie en Europe, Ed. Gallimard, Paris, 2006.
5
În acest sens, H Arendt, în Originile totalitarismului, 1951, republicată în Ed.Humanitas, 2008, Bucureşti,
scria: „Une entiere souverainete national n’est possible qu’aussi longtemps que la fraternite de la nation existe
car c’est cet esprit de solidarite et d’entente tacite qui empeche les gouvernements d’exercer totalement un
pouvoir souverain”.
6
Gheorghe Mihai, Fundamentals Law: argumentation and interpretation law , Lumina Lex, Publishing House,
Bucharest, 2000.

1233
Bibliografie:

H Arendt, Originile totalitarismului, 1951, republicată în Ed.Humanitas, 2008, Bucureşti.

Thomas Hobles, Leviathan, 1651.
Pierre Mannet, Les raison des nations: reflexion sur la democratie en Europe, Ed. Gallimard,
Paris, 2006.
Gheorghe Mihai, Fundamentals Law: argumentation and interpretation law, Lumina Lex,
Publishing House, Bucharest, 2000.
J.Rifkin, Visul european, Ed. Polirom, Iaşi, 2006.
Paul Thibaud, Nation et Europe au XX eme siecle:de la sacralisation negative a la
sacralisation positive, Revue Politique etrangere, vol. 65, no. 3/2000.

1234
 QUALUNQUISMO E OPINIONE PUBBLICA. IL MOVIMENTO DEL FRONTE
DELL'UOMO QUALUNQUE

PhD Candidate Roberto SCIARRONE,

Sapienza università di Roma

Abstract

“The December 27, 1944 was circulated in Rome a new week: L’Uomo qualunque. Northern Italy still
bore the scars of World War II and in the center - south life trying to resume its normal rhythm. From cartoon
head could think of a humorous paper, with a note explaining the contrary felt that it was a publication that,
through caricatures, cartoons and satirical, was tired of the whole political class time. According to Guglielmo
Giannini Fascism had been fought through passive resistance that as he had worn while anti-fascism had not
done enough. His analysis was clear: anti-fascist exiles and consisted of "professional politicians" opponents and
enemies of the "professional politicians" that constituted fascism. The denigration that Giannini launched anti-
Fascist political professionals express the climate of Italy in the years 1944 - 45. The most important aspect of
the internal political situation was then represented by the unit of the six anti-fascist parties of the CLN”.

Keywords:

Il 27 dicembre 1944 veniva diffuso a Roma un nuovo settimanale: L’Uomo

qualunque. L’Italia settentrionale portava ancora le cicatrici del secondo conflitto mondiale e
nel centro – sud la vita cercava di riprendere la sua normale cadenza. Dalla vignetta della
testata1 si poteva pensare a un foglio umoristico, ma una nota avvertiva del contrario
spiegando che si trattava di una pubblicazione che, attraverso caricature, vignette e toni
satirici, era stufa di tutta la classe politica del tempo. L’articolo di fondo, di Guglielmo
Giannini, spiegava bene le finalità della pubblicazione il cui senso veniva riassunto dal titolo
Abbasso tutti! Che campeggiava in prima pagina. Giannini, direttore del giornale, era anche
l’autore di buona parte degli articoli del primo numero2. Nell’articolo di fondo, il direttore,
precisava che il nuovo giornale non apparteneva a nessun partito e che gli uomini politici
professionali tenevano a soqquadro l’Italia litigando costantemente intorno a cinquecento
posti di deputato. Inoltre indirizzava svariati epiteti contro la classe politica italiana: vociatori,
scrivitori, sfruttatori, iettatori. Secondo Guglielmo Giannini il fascismo era stato combattuto
attraverso la resistenza passiva che man mano l’aveva logorato, mentre l’antifascismo non
aveva fatto abbastanza. La sua analisi era netta: antifascisti e fuoriusciti erano costituiti da
“uomini politici professionali” avversari e nemici degli “uomini politici professionali” che
costituivano il fascismo3. Affermava quindi che gli italiani non avevano bisogno dei politici
ma solo di amministratori. Bisognava ricostruire strade e infrastrutture, aumentare i mezzi di
trasporto, facilitare il reperimento dei viveri, organizzare l’economia attorno una moneta
stabile e seria. Per far questo, secondo Giannini, occorreva un buon ragioniere e non
servivano né Bonomi, né Croce, né Selvaggi, né Nenni, Togliatti e De Gasperi. Insomma,

1
Dietro un enorme “U” in rosso, iniziale di “Uomo qualunque”, presentava un povero ometto sotto un torchio
manovrato da una serie di anonime mani e dalle cui tasche saltavano fuori, nella stretta, numerose monete.
2
M. Lo Vecchio – Musti, Il qualunquismo. Cronache di un nuovo movimento politico, Roma, 1950, p. 2.
3
S. Setta, L’Uomo qualunque. 1944 – 1948, Roma – Bari, 1975, p. 4.

1235
citando i politici di punta dell’epoca il direttore dell’Uomo qualunque chiariva a tutti i lettori
del primo numero le sue idee e la propria filosofia politica. Prima contestazione alla classe
politica antifascista giunta al potere dopo il crollo del regime mussoliniano4. Le denigrazioni
che Giannini lanciava ai professionisti politici antifascisti esprimono il particolare clima
dell’Italia degli anni 1944 – 45. L’aspetto più rilevante della situazione politica interna era
allora rappresentato dall’unità dei sei partiti antifascisti del Cln5. C’erano differenze notevoli
tra i programmi dei vari partiti che si unirono contro il fascismo ma, su alcuni punti basilari,
quali l’abbattimento del prepotere delle forze capitalistiche esisteva una buona convergenza.
Il Paese stava attraversando ore delicate e importanti, e la comune ansia progressista e
innovativa degli uomini che ne erano alla guida lasciava sperare che fosse giunta l’occasione
storica per infondere un contenuto sociale alla nuova rivoluzione nazionale: inserire cioè le
masse popolari nella vita dello Stato, compiendo così ciò che le promesse risorgimentali
avevano auspicato, l’Italia liberale ostacolato e la dittatura soffocato6. Su queste speranze,
soprattutto, Palmiro Togliatti aveva per buona parte impostato, nell’aprile del 1944, la nota
“svolta di Salerno”7. La decisone del leader comunista di accettare di entrare a far parte del
governo Badoglio veniva a sbloccare la situazione politica interna. Mentre il conflitto bellico
dilaniava il continente europeo e non solo, le grandi potenze stavano già prospettando i futuri
assetti internazionali. L’Italia era entrata a far parte sin da subito della sfera anglo-americana,
ufficialmente dichiarato dall’Unione sovietica nell’ottobre 1944, quando Churchill e Stalin,
con la conferenza di Mosca, stabiliranno la rispettiva influenza sui Paesi balcanici8. Ad ogni
modo, la massiccia presenza militare degli eserciti anglo-americani in Italia, avrebbe
comunque impedito qualsiasi insurrezione per una violenta trasformazione delle strutture in
senso socialista da parte delle correnti rivoluzionarie italiane. Inoltre, con la “svolta di
Salerno”, Togliatti aveva spronato le sinistre a percorrere una via fatta di collaborazione con i
partiti borghesi. Del resto, anche i cattolici si mostravano molto interessati ad una
collaborazione con Togliatti nel nome dei comuni ideali del rinnovamento. I partiti antifascisti
avevano ottenuto un significativo successo dopo la Liberazione di Roma9, ed il primo governo
Bonomi vedeva luce proprio grazie alla volontà condivisa dei sei partiti del Cln contro i
4
Si veda G. Candeloro, Storia dell’Italia moderna. La seconda guerra mondiale. Il crollo del fascismo. La
resistenza (1939 – 1945), Milano, 2002.
5
Il Comitato di liberazione nazionale (Cln) era una formazione interpartitica formata da movimenti di diversa
estrazione culturale e ideologica, composta da rappresentati di comunisti (Pci), democristiani (Dc), azionisti
(PdA), liberali (Pli), socialisti (Psiup) e demolaburisti (Pdl). Alla seduta di formazione, tenuta a Roma il 9
settembre 1943, parteciparono Ivanoe Bonomi (Pdl, Presidente), Scoccimarro e Amendola (Pci), De Gasperi
(Dc), La Malfa e Fenoaltea (PdA), Nenni e Romita (Psi), Ruini (Dl) e Casati (Pli). Si veda A. Pizzoni, Alla guida
del CLNAI, Bologna, 1995.
6
G. Dorso, L’occasione storica, Torino, 1955 (raccolta di articoli del periodo 1943 – 46, la maggior parte dei
quali – maggio-dicembre 1945 – pubblicati sul quotidiano L’Azione di Napoli).
7
La cosiddetta “svolta di Salerno”, avvenuta nell’aprile del 1944, prende il nome da una iniziativa di Palmiro
Togliatti, su impulso dell’Unione Sovietica, finalizzata a trovare un compromesso tra
partiti antifascisti, monarchia e Badoglio, che consentisse la formazione di un governo di unità nazionale al quale
partecipassero i rappresentanti di tutte le forze politiche presenti nel Comitato di Liberazione Nazionale,
accantonando quindi temporaneamente la questione istituzionale. L’iniziativa si concluse con l’accettazione di
una mediazione di Enrico De Nicola concernente il trasferimento di tutte le funzioni ad Umberto di Savoia, quale
Luogotenente del Regno e l’indizione di una consultazione elettorale per un’Assemblea Costituente e la scelta
della forma dello Stato solo al termine della guerra. Si veda l’esaustivo volume di E. Di Nolfo e M. Serra, La
gabbia infranta. Gli Alleati e l’Italia dal 1943-1945, Bari, 2010.
8
Cfr. W. Churchill, La seconda guerra mondiale, Milano, 1963, vol. VI, p. 257.
9
4 giugno 1944.

1236
tentativi ripetuti della monarchia di riaffermare, con Badoglio, la continuità del vecchio Stato.
Il Cln si era presentato sin dal principio come rappresentante della volontà popolare
antifascista, nell’Italia liberata esso aveva accettato compromessi con la monarchia e con gli
alleati, ma al Nord la situazione era diversa. Nelle zone liberate, il Cln Alta Italia si proclamò
vero e proprio organo di governo e, nell’attesa delle truppe alleate, assunse tutti i poteri,
nominando funzionari e soprattutto avviando, con propri decreti, un’azione epurativa che
puntava alla defascistizzazione esemplare della dirigenza economica10. L’obiettivo del Cln
Alta Italia era di realizzare sotto la pressione della volontà popolare, un repentino
rinnovamento delle strutture attraverso provvedimenti come l’allontanamento dell’alta
dirigenza industriale e l’istituzione nelle fabbriche dei consigli di gestione. Nell’Italia centro –
meridionale, che non aveva vissuto l’esperienza della lotta di Liberazione, regnava un clima
ostile alimentato da fenomeni di corruzione diffusi. L’opposizione qualunquista, che come
abbiamo detto s’inserisce in questo clima, avrebbe generalizzato tali fenomeni di malcostume
ma sicuramente alla base qualcosa di vero esisteva. Per quel che concerne la politica epurativa
tutte le forze politiche erano d’accordo con sostanziali differenze sull’estensione e sugli
obiettivi. Della necessità di colpire il alto e accondiscendere in basso si rendevano conto tutti,
da Sforza a Nenni, da Togliatti a Parri, ma in concreto l’epurazione si ridusse, come aveva
profetizzato Nenni, a mancare gli obbiettivi antiborghesi che ad essa avevano attribuito le
sinistre e provocando nel Paese una crescente opposizione alla coalizione antifascista11. Un
equivoco fondamentale, per la storiografia italiana sull’argomento, coinvolgeva pensiero e
azione di tutti i partiti, quello di ritenere profondamente radicato nel popolo italiano lo stesso
spirito antifascista e la stessa volontà di rinnovamento che accomunava, a livello di élites,
comunisti, cattolici e liberali. L’epurazione fu appunto l’indice di tale equivoco, evidente e
quanto mai difforme alle aspirazioni sociali di un popolo che aveva dovuto affrontare immani
sacrifici durante la guerra. Gravissimi i danni subiti nel settore edilizio, con circa tre milioni e
900mila vani distrutti o inagibili, un quarto della rete ferroviaria era andato distrutto, un terzo
dei ponti, quasi la metà dei carri merci , l’80% delle carrozze viaggiatori. L’agricoltura aveva
subito danni per 20 miliardi di lire e l’industria vedeva seriamente colpiti i settori meccanico e
siderurgico, con una riduzione della capacità produttiva di circa il 20% (rispetto al 1938). Non
meno complicata si presentava la situazione finanziaria, caratterizzata, nel 1945, da un debito
pubblico di circa 906 miliardi (1939: 145) e da un deficit del bilancio statale di circa 230
miliardi. Inoltre l’aumento della circolazione della moneta, aggravato dall’emissione di am-
lire da parte delle truppe alleate, provocava un drammatico e continuo aumento dei prezzi, che
nel 1945 risulteranno di venti volte superiori a quelli prebellici12. La gravità della situazione
economica e finanziaria si ripercuoteva direttamente sulla disoccupazione (2milioni nel 1946)
e in un abbassamento generale del tenore di vita, in questa situazione attecchì la borsa nera, il
banditismo e la corruzione13. In tutta Italia serpeggiava individualismo e anarchia oltre che

10
Decreto del Cln Alta Italia del 26 ottobre 1944; cfr. L. Valiani, Il partito d’Azione, in L. Valiani – G. Bianchi –
E. Ragionieri, Azionisti cattolici e comunisti nella Resistenza, Angeli, Milano, 1971, p. 410.
11
Cfr. R. Palmer Domenico, Processo ai fascisti, Milano, 1996.
12
L’Am-lira ovvero Allied Military Currency è stata la valuta che l’AMGOT mise in circolazione in Italia dopo
lo sbarco in Sicilia avvenuto nella notte tra il 9 e 10 luglio del 1943. Il valore era di 100 “am-lire” per un dollaro
degli Stati Uniti. Totalmente intercambiabile con la normale lira italiana per decisione militare, contribuì alla
pesante inflazione che colpì l’Italia verso la fine della Seconda guerra mondiale.
13
Cfr. Annuario della congiuntura economica italiana. 1938-1947, a cura di A. De Vita, Firenze, 1949, pp. 1-2.

1237
una stanchezza morale senza precedenti. Un governo di emergenza, che si fosse preoccupato
principalmente della ricostruzione materiale, avrebbe costituito forse il migliore esordio per
tale opera di riconquista. Invece era giunto al potere l’antifascismo,col suo moralismo
intransigente che finiva col colpire a destra e a manca tra i piccoli lasciandosi sfuggire i veri
complici della dittatura. Non era davvero un giornale umoristico, quindi, quello che
Guglielmo Giannini aveva lanciato il 27 dicembre 1944. Nei suoi fondi e nelle sue caricature
erano mostrati, fin dall’inizio, archetipi destinati a colpire nel profondo la maggioranza
moderata, ostile al clima antifascista. Nel mentre pubblicò il suo primo numero Giannini si
trovava dubbioso circa la strategia da perseguire: cercava di farsi spazio nella vita politica del
Paese ma non sapeva ancora su quali precise posizioni, fondamentalmente cercava consensi.
E li trovò. Poneva sullo stesso piano fascismo e antifascismo e contestava il diritto del
secondo di esercitare il potere14. Mentre dichiarava di apprezzare il realismo comunista, e in
una rubrica del suo settimanale lodava il «compagno Stalin» e il «compagno Molotof»
definendolo dotato di «straordinario ingegno»15, in un’altra, Cronache immaginarie, Giannini
pubblicava gli articoli che sarebbero stati scritti se Mussolini non avesse dichiarato la guerra il
10 giugno 1940, facendo così propria l’opinione che, se il Duce fosse rimasto neutrale, il
popolo italiano, oltre che il fascismo, avrebbe avuto benessere e stabilità economica,
immaginando perfino una svolta democratica della dittatura16. Contraddizioni e ambiguità a
parte, il nuovo giornale mostrava subito di possedere parecchi requisiti per affermarsi con
successo tra il pubblico: in primis il prendersela contro tutti e tutti, poi il linguaggio
scorrevole, percepito vicino dalle classi popolari. La parte del giornale rivolta a mietere
consensi e simpatie era appunto la rubrica Le Vespe, nella quale Giannini riassumeva le
proprie idee politiche e si occupava di fatti e personaggi dell’attualità, con ironia e sagacia17.
Nenni e Selvaggi, Bonomi e Sforza, l’epurazione e il Cln furono i protagonisti delle prime
“vespe”, accanto ai consueti episodi di costume. L’ostilità nei confronti della coalizione di
governo antifascista era destinata ad accentuarsi con la totale liberazione del Paese. Inoltre in
quel periodo gli episodi di violenza aumentarono. La tensione rivoluzionaria delle masse
partigiane aveva trovato un immediato sfogo, nelle giornate d’aprile, nella punizione dei
collaborazionisti, esecuzioni sommarie e crimini brutali si susseguirono per parecchio tempo.
Nonostante i gravi problemi, la situazione dell’ordine pubblico non era in realtà così
catastrofica come poteva sembrare, l’opinione pubblica, spesso, era portata a generalizzare
fenomeni di delinquenza e di banditismo e di parlare di anarchia dominante. Disordini e

14
Non firmato (ma G. Giannini), rubrica Specola, “L’Uomo qualunque”, 3 gennaio 1945.
15
Non firmato (ma G. Giannini), Il compagno Molotof, ivi, 24 gennaio 1945.
16
Non firmato (ma G. Giannini), rubrica Cronache immaginarie (datate anno VI, 26 luglio 1943, n. 16), ivi, 24
gennaio 1945: «Mussolini proclama lo scioglimento del Partito fascista e ridona al popolo le libertà statutarie in
vista di importanti e impegnativi avvenimenti». Le Cronache immaginarie apparvero sull’Uomo qualunque fino
al 31 gennaio 1945.
17
Sull’origine della rubrica Le Vespe cfr. la prima Vespa del n. 1 dell’Uq (27 dicembre 1944): «Questa rubrica fu
iniziata su “Il Domani” nell’edizione che si cominciò a pubblicare a Napoli nel 1909, dopo la fine del “Domani”
romano di De Felice. Del piccolo quotidiano napoletano furono fondatori Arturo Assante e Guglielmo Giannini,
allora giovinetto, biondo, poeta e temerario: al punto di non spaventarsi di rubare rubrica e titolo della rubrica ad
Alfonso Karr, uno dei maggiori giornalisti dell’Ottocento. Ma chi la fa l’aspetti: e Giannini, dopo il grande
successo ottenuto derubando e imitando Karr, fu a sua volta derubato e imitato da tanta gente, che credette di
imitare e derubare soltanto lui. Oggi la rubrica riprende perché così piace e fa comodo al primo ladro; e sarà
quella che fu sul “Domani” e su “Kines”. Gli inesperti e i giovani son dunque avvisati: non cadano nell’errore di
crederci ladri dei nostri ladri».

1238
violenze diffuse si aggiungevano alla già paventata azione epurativa e più in generale politica
dei Cln come ultimi pezzi che stavano ormai completando quel puzzle di una conquista
rivoluzionaria del potere in nome degli ideali del proletariato. Il peso delle forze della sinistra
era divenuto, nel giugno 1945, notevole. Alla guida della nuova coalizione governativa vi era
Ferruccio Parri, proprio durante il suo governo vennero a galla le tensioni interne che abbiamo
descritto. A rendere instabile il governo Parri e provocarne la caduta, contribuirà in modo
decisivo un altro elemento: la constatazione, da parte dei dirigenti cattolici e liberali, della
dilagante avversione al governo, e più in generale all’antifascismo al potere, dell’opinione
pubblica moderata italiana. Il primo numero dell’Uomo qualunque aveva ottenuto un discreto
successo: 25mila copie stampate, vendute all’istante, a cui vanno aggiunte altre 80mila
ristampe. Si trattava quindi di un successo politico prima che giornalistico, secondo Giannini.
Il direttore del giornale sentiva che il suo stile riscuoteva consensi e fu attaccato duramente
anche dall’Unità per mano del De Vita a cui rispose con la solita veemenza tipica del suo
istrionico stile. Giannini condannava il potere in quanto tale, quale che ne fosse la colorazione
ideologica, in quel periodo il potere era l’antifascismo, il suo bersaglio principale. Il direttore
dell’Uomo qualunque fu inoltre deferito dall’ordine dei giornalisti ma un ricorso, presentato al
Consiglio di Stato, ottenne esito favorevole e una sentenza successiva stabiliva la sospensione
del decreto del prefetto Persico. Insomma: il mito di Giannini s’andava sempre più
imponendo all’opinione pubblica italiana. Egli comprendeva bene la contraddizione in cui
sarebbe caduto, egli che rifiutava per principio gli uomini politici, fondando un nuovo partito.
Dopo le numerose delusioni patite dalla sinistra e un avvicinamento all’area liberale il 18
luglio 1945 dichiara: «L’Uomo qualunque che nell’estate del 1943 era solo un uomo, che nel
dicembre 1944 era solo un giornale, oggi è la più grande forza politica italiana»18. Giannini si
rivelava ormai il capo armato di un movimento d’opposizione dai caratteri non ancora ben
definiti e per certi versi ambigui, ma la cui importanza era ormai pubblica agli occhi degli
avversari. Il suo modo di comunicare, attraverso il giornale di cui era direttore e principale
editorialista, comprendeva l’utilizzo della satira e della caricatura. Il nuovo stile sarcastico e
tagliente era anzitutto espressione di un’epoca che aveva visto crollare, l’uno dopo l’altro, i
templi innalzati dai sogni di gloria e grandezza. L’8 agosto del ’45 Giannini scriveva un
editoriale dove rinnovava tutto il suo disprezzo per i professionisti della politica italiana. Nel
giro di pochi giorni migliaia di nuclei (struttura scelta a imitazione della cellula comunista)
erano stato costituiti in tutta Italia. Nonostante i risultati positivi con cui procedeva
l’organizzazione del movimento, ancora nell’autunno del ’45 Giannini sperava che il Partito
liberale, da lui ritenuto il naturale partito della borghesia, si decidesse ad accogliere le masse
raccoltesi attorno all’Uomo qualunque, a rendersi interprete delle loro istanze, ma non fu così.
A Giannini non rimaneva altra scelta che quella di porsi senza ulteriori indugi a capo del
movimento da lui suscitato. Le speranze di un radicale rinnovamento della società italiana
erano destinate a subire una nuova delusione il 2 giugno 1946, data del referendum
istituzionale e delle elezioni per l’Assemblea costituente, le prime dopo il ventennio fascista a
suffragio universale. La sconfitta, nonostante la vittoria repubblicana era stata di tutte le forze
di sinistra che, nel complesso, avevano conquistato poco più del 46%. Per il Fronte
dell’Uomo Qualunque i risultati del 2 giugno furono, ad ogni modo, tutt’altro che

18
Non firmato (ma G. Giannini), Non solamente anticomunisti, «Uq», 18 luglio 1945.

1239
insignificanti, esso si affermava come quinto partito. Tuttavia nel 1947 il
partito qualunquista assunse un atteggiamento più conciliante verso il quarto governo di De
Gasperi che aveva segnato l’estromissione dei comunisti dalla compagine governativa. Questo
avvicinamento alla Democrazia Cristiana rappresenterà però la fine del successo popolare del
Fronte dell’Uomo qualunque. I sostenitori delusi dal nuovo posizionamento dichiaratamente
governativo abbandonano il partito. In maggio alle regionali in Sicilia, fanno una lista,
“Blocco Democratico Liberal Qualunquista”, che ottiene il 14,7 per cento, mentre in
parlamento ben 14 deputati qualunquisti escono dal gruppo formando una separata Unione
Nazionale. L’anno seguente, nelle elezioni politiche del 18 aprile, entrò nel Blocco Nazionale,
una coalizione elettorale, di centro-destra, insieme al PLI. La lista ottenne solo 19 deputati e
10 senatori. Il partito di Giannini si scioglierà nel volgere di pochi mesi, confluendo nelle sue
componenti maggioritarie nel Partito Nazionale Monarchico e nel PLI, qualche altro
esponente minore aderirà al neonato Movimento Sociale Italiano. Il termine “qualunquismo”
rimarrà da quel momento in poi nel lessico politico italiano con evidente accezione negativa,
definendo atteggiamenti di sfiducia nelle istituzioni democratiche, di diffidenza e ostilità nei
confronti del sistema dei partiti. In verità il movimento fu tutt’altro che disinteressato alla vita
politica del Paese, ma piuttosto sfiduciato dal sistema partitocratico e dallo scarso interesse
che la politica mostrava verso i reali problemi della gente, dell’uomo qualunque appunto.

Risultati elettorali

Lista Voti % Seggi

Assemblea Fronte dell'Uomo

Politiche 1946 1.211.956 5,27 30
Costituente Qualunque

Politiche 1948 Camera Blocco Nazionale 1.003.727 3,82 19

Senato Blocco Nazionale 1.400.249 6,20 10

1240
 COMUNICAREA UN DEZIDERAT AL TRANSPARENŢEI ÎN
FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR ŞI AUTORITĂŢILOR PUBLICE
Communication: a Challenge of Transparency in the Functioning of Public
Institutions and Authorities
Steliana C. GLIGA
Medicine and Pharmacy University of Târgu-Mureş
Assistant Prof. Dr. Olimpiu A. SABĂU POP
”Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Transparenţa trebuie să devină o componentă esenţială a instituţiilor publice şi să asigure un acces mai
larg al cetăţenilor la informaţiile şi documentele aflate în posesia instituţiilor statului. Lipsa transparenţei duce la
o încredere scăzută a cetăţenilor în aceste instituţii precum şi în forţa şi importanţa actelor emise de acestea.
Relaţia funcţionar public – cetăţen a fost întotdeauna una destul de controversată. Lipsa de
profesionalism a funcţionarilor în relaţiile cu publicul, birocraţia excesivă, corupţia, mersul greoi al procedurilor
administrative, aglomeraţia sunt în mare, problemele care intervin în această relaţie.
Cetăţenii consideră competenţele de comunicare ca fiind esenţiale pentru buna funcţionare a
autorităţilor publice, alături de alte trăsături cheie ale funcţionarilor cum ar fi onestitatea, credibilitatea,
competenţa profesională, experienţa în specialitate, cooperarea etc.
Obligaţiile profesionale ale funcţionarilor implică de foarte multe ori lucrul direct cu persoane din afara
instituţiilor astfel, funcţionarul este confruntat, pe parcursul unei singure zile, cu o diversitate de personalităţi şi
abordări de aceea, funcţionarii trebuie să deţină un set de competenţe de comunicare prin care să fie eficienţi atât
în situaţii ofensatoare pentru ei, cât şi atunci cand trebuie să facă faţă unei persoane excesiv de vorbăreţe.

Keywords:

Comunicarea este un vector esenţial în lumea contemporană şi în acelaşi timp de

informare corectă, de la sursă, a cetăţeanului fiind un câştig al statului de drept consacrat
constituţional.
Comunicarea publică se referă atât la schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate
publică, cât şi menţinerea liantului social.[1]
Comunicarea instituţională este o comunicare extraorganizaţională prin care instituţia
din administraţia publică urmăreşte să-şi întărească imaginea, să suscite în jurul ei un climat
de încredere şi simpatie din partea cetăţenilor.[2] Ea dă informaţii despre serviciile care le
oferă, încearcă să-i amelioreze imaginea de ansamblu sau, pur si simplu, vrea să facă
cunoscute şi să-şi promoveze valorile.
Comunicarea se subscrie şi noţiunii de transparenţă care implică o comunicare
reciprocă dintre autorităţi şi cetăţeni sub mai multe aspecte: accesul liber la informaţiile de
interes public, transparenţa decizională, transparenţa execuţiei bugetare şi identificarea
personalului în raport cu terţii.
Transparenţa are rolul de a preveni acţiunile care ameninţă integritatea publică
(corupţia) şi de a evalua performanţa administraţiei publice locale şi trebuie să devină o
componentă esenţială a instituţiilor publice.
Transparenţa urmăreşte asigurarea unui acces mai larg al cetăţenilor la informaţiile şi
documentele aflate în posesia instituţiilor statului, participarea cetăţenilor la procesul
decizional şi asigurarea legitimitătii, eficacităţii şi responsabilităţii administraţiei faţă de
1241
cetăţean iar prin comunicare se urmăreşte, o relaţie de proximitate cu cetăţeanul, apropiindu-
se de acesta şi intrând în dialog pentru a-i cunoaşte nevoile şi dorinţele, venind astfel în
întâmpinarea acestuia.[3]
În ultimii ani România a parcurs un proces important de reformă în ceea ce priveşte
transparenţa decizională în administraţia publică. Asigurarea transparenţei instituţionale este
reglementată de Legea nr. 52/2003 care completează demersul legislativ început de Legea
nr.544 /2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Trecând în revistă
obligaţiile pe care cele două legi le pun în sarcina autorităţilor publice, se observă că Legea
nr. 544/2001 dispune crearea unui compartiment specializat pentru informare şi relaţii
publice, care are sarcina de a furniza informaţiile de interes public, respectiv a unui birou
specializat, cel al purtătorului de cuvânt, care are rolul de a oferi informaţii mijloacelor mass
media iar Legea nr. 52/2003 reglementează participarea cetăţenilor la două procese diferite -
cel de elaborare a actelor normative şi cel de luare a deciziilor în cadrul şedintelor forurilor
deliberative.
Prin aceste două legi se încearcă sporirea gradului de responsabilitate a administraţiei
publice faţă de cetăţeni şi sporirea gradului de transparenţă la nivelul întregii administraţii
publice.
Cetăţenii pot participa la procesele reglementate de Legea transparenţei fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţa politică, avere sau
origine socială.[4]
Legislaţia curentă răspunde celor mai exigente cerinţe şi este comparabilă cu cea a
altor ţări din Uniunea Europeană dar, cu toate acestea, autori de specialitate, practicieni şi
reprezentanţi ai societăţii civile au criticat aceste legi, motivând că multe din prevederile ei nu
sunt implementate în practică deoarece foarte multe autorităţile publice nu aplică efectiv
transparenţa decizională şi nu informează permanent cetăţenii cu privire la activitatea
desfaşurată iar accesul la informaţiile de interes public este destul de dificil pentru cetăţeni şi
jurnalişti.
Lipsa transparenţei conduce la încrederea scăzută a cetăţenilor în instituţiile statului,
în forţa şi importanţa actelor normative emise de acestea.
Autorităţile publice trebuie ca, prin întreaga lor activitate, să urmărească satisfacerea
interesului general al populaţiei, să se apropie de cetăţeni şi să menţină un contact permanent
cu aceştia adică trebuie să comunice, să fie deschise dialogului, să respecte şi să ia în
considerare cetăţeanul. O relaţie deschisă, de parteneriat, va uşura fluxul de informaţii în
ambele sensuri.
Imaginea unei autorităţii sau instituţii publice este dată de percepţia publicului despre
aceasta, majoritatea cetăţenilor fiind nemulţumiţi de modul cum funcţionează administraţia
publică şi consideră că toţi funcţionarii sunt corupţi sau cel puţin coruptibili şi sunt iritaţi de
lipsa de informare a acestora.
Cetăţenii care vin în contact cu instituţiile publice au nevoie să ştie cui şi cum să se
adreseze, ce documente trebuie să completeze sau ce proceduri trebuie să urmeze. Instituţiilor
publice le revine obligaţia de a pune la dispoziţia publicului informaţii cu caracter practic, de
natură să facă cunoscute cetăţenilor regulile pe care trebuie să le respecte în demersurile lor,
să le înlesnească accesul acestora în raport cu serviciile publice.[5]

1242
 Cel mai frecvent, cetăţenii solicită informaţii de interes public direct, faţă în faţă, iar
cei care lucrează în departamente destinate relaţiilor directe cu publicul nu au întotdeauna
posibilitatea de a crea o reacţie pozitivă deoarece şi interlocutorii lor vin uneori cu propriul
bagaj de probleme şi emoţii care nu întotdeauna contribuie la un climat de respect şi bună
relaţionare. De aceea, funcţionarii trebuie să deţină un set de competenţe de comunicare prin
care să fie eficienţi în orice situaţie.
Aşteptările publicului sunt în general foarte mari în privinţa furnizării de servicii
publice, cetăţenii considerând competenţele de comunicare ca fiind esenţiale pentru buna
funcţionare a autorităţilor publice, alături de alte trăsături cheie ale funcţionarilor cum ar fi
onestitatea, credibilitatea, competenţa profesională, experienţa în specialitate, cooperarea etc.
Conducătorii instituţiilor publice trebuie să acorde o atenţie deosebită antrenării
funcţionarilor publici în facilitarea comunicării dintre aceştia şi cetăţeni. Este evident că fără
comunicare nu poate fi organizare, căci atunci nu există posibilitatea ca grupul să influenţeze
comportamentul individului. Pe lângă aceasta, disponibilitatea anumitor tehnici de
comunicare va determina, în mare parte, modul în care funcţiile de luare a deciziilor pot şi
trebuie distribuite în instituţie.[6]
Prin comunicaţiile interne raţional organizate şi funcţionale personalul este în mod
continuu informat despre tot ceea ce se întâmplă în cadrul instituţiei acestea având un rol
foarte important pe linia instruirii şi a motivării personalului, contribuind astfel la realizarea
calităţii prestaţiilor şi la o mai bună satisfacere a nevoilor şi exigenţelor cetăţenilor.[7]
Conduita funcţionarului public este reglementată de lege prin Legea nr. 7/2004 privind
Codul de conduită al funcţionarilor publici. Aceasta se vrea a fi o lege generală, de drept
comun pentru toate categoriile de funcţionari publici, independent de cum persoana în cauză
ocupă temporar sau permanent o funcţie publică în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Chiar dacă regulile de conduită ale funcţionarilor publici expuse în cadrul Legii nr.
7/2004 sunt specifice serviciului public, ele pot fi extinse prin asemănare şi altor categorii de
profesionişti: medicii, avocatii, arhitectii, consilierii de specialitate etc.
Codul urmăreşte să asigure creşterea calităţii serviciilor, o bună administrare în
realizarea interesului public, eliminarea birocraţiei şi a faptelor de coruptie din cadrul
administraţiei publice, menţinerea la nivel înalt a prestigiului funcţiei publice, crearea unui
climat de încredere şi respect reciproc între cetăţeni şi autorităţile publice.
Codul deontologic al funcţionarului public prevede faptul că funcţionarul public are
obligaţia unui comportament bazat pe respect, bună credinţă, corectitudine şi amabilitate, de a
nu aduce atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii persoanelor din cadrul instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea. De asemenea, acesta trebuie să adopte o atitudine imparţială şi
justificată pentru rezolvarea clară şi eficientă a problemelor cetăţenilor, cu respectarea
principiului egalităţii acestora în faţa legii şi a autorităţii publice.
Tot în cadrul obligaţiei de a respecta regula imparţialităţii, legea cere funcţionarului
public să aibă o conduită care să asigure egalitatea de şanse şi tratament cu privire la
dezvoltarea carierei în funcţia publică pentru funcţionarii din subordine prin examinarea şi
aplicarea cu obiectivitate a criteriilor de evaluare a competenţei pentru personalul din
subordine, atunci când propun sau aprobă avansări, promovări, transferuri, numiri sau
eliberări din funcţie ori acordarea de stimulente materiale sau morale, excluzând orice formă
de favoritism sau discriminare.

1243
 Astfel, se desprinde ideea că prin Codul deontologic al funcţionarului public
legiuitorul a înteles, în principal, reguli morale de conduită pe care funcţionarul trebuie să le
respecte în cadrul activităţii desfaşurate în cadrul instituţiei, dar şi ca simplu cetăţean, în
relaţiile sale cu semenii.
Transparentizarea autorităţilor publice este un proces dinamic. Pe masură ce legea este
din ce în ce mai aplicată, autorităţile administraţiei publice vor fi din ce în ce mai
transparente, pentru că vor avea exerciţiul aplicării legii.[8]
Transparenţa trebuie să devină o componentă esenţială a instituţiilor publice şi să
asigure un acces mai larg al cetăţenilor la informaţiile şi documentele aflate în posesia
instituţiilor statului. Lipsa transparenţei duce la o încredere scăzută a cetăţenilor în aceste
instituţii precum şi în forţa şi importanţa actelor emise de acestea
Aplicarea reală a principiului transparenţei ar duce la o mai mare încredere în legi şi
reglementări iar încrederea în cadrul legal va avea ca rezultat un mai mare grad de respectare
a legii, va garanta servicii publice administrative de o calitate superioară şi o mai bună
informare şi implicare a comunităţii.

Bibliografie:

[1] Pierre Zémor, La Communication Publique, Presses Universitaires de France, Paris, 1995
[2] Alexandru Nedelea, Marketing în Administraţia Publică, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2006
[3] V. A. Munteanu , Marketing public, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006
[4] Alistar Victor, Transparenţa decizională în administraţia publică, Institutul Naţional de
Administraţie, Bucureşti, 2005
[5] Florin Coman – Kund , Politica de comunicare externă a colectivităţilor locale, Editura
Economică, Bucureşti, 2000
[6] Herbert A. Simon, Comportamentul administrativ, Editura. Ştiinţa, Chişinău, 2004
[7] Almos Vorzsak (coord.), Marketingul serviciilor, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2004
[8] Alistar Victor, Transparenţa decizională în administraţia publică, Institutul Naţional de
Administraţie, Bucureşti, 2005

1244
 UNDERSTANDING CULTURAL DIVERSITY IN HEALTH CARE

Assistant Prof. Dr. Laura Ioana LEON

Medicine and Pharmacy University “Grigore T. Popa” Iaşi

Abstract
Over the last 25 years there has been considerable pressure from professional medical bodies
throughout the world to improve training and evaluation of doctors with regard to communication skills. Skill in
communication is essential in establishing a good relationship between doctors and patients. Therefore
communication should be a systematic part of all medical education. The idea of this research came witnessing
the increasing number of Romanian physicians who choose to carry out their medical profession in English
speaking environments. Once these graduates find themselves in the foreign medical system, they are confronted
both with the linguistic and cultural barriers. A medical doctor needs to be able to fully understand and
communicate with his / her patient. Therefore, our main goal is to create the possibilities to develop the language
and interpersonal skills essential to the establishment and maintenance of rapport between doctors and their
patients.
Keywords: cultural diversity, health communication, transcultural communication

Introduction: The Concept of Culture

The role of culture in heath communication started to receive increasing attention in
the 1980s with the emerging understanding that health communication efforts needed to
respond to the shifting cultural landscape in order to be effective. This created the climate for
multicultural health communication efforts. The emphasis on multicultural population
emphasized the necessity to develop an understanding of culture in international health
communication efforts. Culture is one of the most debated concepts found in social sciences
and humanities. According to a classic definition formulated by Edwards Tylor in 1871,
“culture … taken in its wide ethnographic sense is that complex whole which includes
knowledge, belief, art, morals, laws, custom, and any other capabilities and habits acquired by
man as a member of society (Tylor, 1871). In 1995, C. Airhihenbuwa noted: “It has become
common practice in the field of public health and in the social and behavioral sciences to pay
lip service to the importance of culture in the study and understanding of health behaviors, but
culture has yet to be inscribed at the root of health promotion and disease prevention
programs, at least in the manner that legitimates its centrality in public health praxis”
(Airhihenbuwa 1995: 12). In the decade following this observation, health communication
theorizing and practice has taken a turn towards incorporating culture in health
communication. Therefore scholars have increasingly stressed upon the necessity to develop
communication frameworks rooted in the culture and context of those who are at the heart of
health promotion efforts. The above mentioned specialist in health communication,
Airhihenbuwa, writes that health is a cultural construct and health theory and practice must be
rooted in cultural codes and meanings. These values are notions of community rules,
traditions, health beliefs, socio-economic ability, societal power structures, education,
religion, spirituality, gender roles and exposure (Airhihenbuwa 1995: 12). C. Helman adds
that in every human society beliefs and practices related to health are a central feature of

1245
culture: “both the presentation of illness, and others’ response to it, are largely determined by
socio-cultural factors” (Helman 1986: 71). This growing awareness of cultural differences
globally is based on the understanding that there are many different ways of perceiving and
interpreting health across different cultural groups, and, in order to become effective, health
communicators need to become aware of these cultural differences (Hammerschlag 1988:
146). Cultural differences were conceptualized as barriers to effective health communication
efforts.
For medical students this topic is particularly important because the world nowadays is
becoming increasingly globalized and doctors, wherever they may practice, they will have
culturally diverse populations. Thus culture can be an important influencing factor in doctor-
patient communication. Patients may not share the same perspective upon the world as their
doctor and there may be different expectations of the doctor-patient relationship.
During our EFL seminars at the “Gr. T. Popa” University of Medicine and Pharmacy,
we noticed that virtually every student whom we encountered during classes and discussions
admitted incidents of social unease that they attributed to diversity. They were also aware of
the fact that nowadays doctors travel a lot and, furthermore, within a few yeas, by the time
they graduate, they might think about this possibility of seeking for a job outside the
Romanian cultural context. We also realized that few students felt confident that they had
adequate knowledge and skills for intervention in those complex interactive situations. The
students were, in other words, more aware and sensitive that knowledgeable and skillful,
though, probably, for the majority of them, language skills were not a problem. Their lack of
confidence was displayed in their communication patterns, which tended to change when
topics that they considered “sensitive” arose. Students were sensitive, but few were prepared
for situations that involved diversity. Most had learned to tolerate diversity, but not how to
live with it in a manner that let them appreciate and value it. They did not know how to
effectively manage themselves in a diverse environment. Due to the fact that the number of
Romanian doctors that try to find a job in the medical field abroad increases every year, one
of the purposes during the ESP seminars (English for Specific Purposes, in our case, Medical
English) should be that of preparing our students to confront the great amount of differences
they are likely to experience in the doctor-patient encounter that would take place in an
English-speaking environment. However this is not an easy goal to meet. We try to present a
framework for understanding social processes underlying the significance that is attached to
differences, and a set of strategies for communication and intervention to bridge the gasps
formed by those differences. The promotion of diversity moves beyond tolerance, generosity
and “good deeds”, and even beyond common decency, to confronting differences and
developing awareness, sensitivity, knowledge and skills that encourage authentic, effective
interaction, that is, interaction that is enhanced rather than hindered by differences.

Health Beliefs and Practices

Every society has a culture, and every cultural group has a system of beliefs and
practices that reflect its general worldview but also relates specifically to health and illness
(Helman 1990: 31). When talking about health care, communication is frequently the first
challenge that involves diversity. Recognition of care alternatives, development of confidence
in cross-cultural communication skills, and the ability to analyze situations in specific terms,

1246
require practice. In order to become comfortable with the skills required for effective
interaction in situations involving diversity, practice of those skills is of primary importance.
Therefore we do believe that our goal as teachers of ESP (Medical English) is to make our
students aware of the necessity to master all these skills and, at the same time, create the
necessary background in our seminars and courses to make them familiar with everything that
may require the possession of such skills. “Case studies, questions, discussions of myths,
simulation, role play and visuals encourage participants to examine their own and others’
beliefs and values as a basis for understanding and respecting diversity” (Gorrie 1989: 78).
Thus many patients bring to the clinical encounter models of health and illness that are
quite distinct from those of the doctor. Language differences and different understandings of
the meaning of symptoms and illnesses can make communication between patients and health
care providers very difficult. Cultural understandings of morality, health and illness have
important implications during the medical encounter. For example some patients may refuse a
particular kind of treatment or insist upon a specific form of care. All these may raise
questions about reasoning abilities or decision-making capacity. Therefore, in order to
understand such patients, doctors and nurses need to learn how patients interpret their
illnesses and comprehend the diagnostic, the prognostic of the disease and the information
regarding the treatment.
Cultural explanations of health and illness, along with understandings of the
appropriate social roles of family members and health care providers, are mingled with
interpretations of what constitutes thoughtful moral conduct. These various ways of thinking
about illness, health care, patient-physician relations suggest this cultural diversity that
demands explicit recognition in the field of medicine.

Cultural and Social Diversity

The communication skills needed for exploring multicultural issues are a special case
of the core skills used to understand the patient’s perspective (both in gathering information
and in explanation and planning) and build the relationship. In the present day world, one of
continuous fluctuation and of people’s migration, our doctors have to become aware of the
fact that we are reversing the process and exploring how the core skills of discovering the
patient’s perspective apply to the specific difficulties of multicultural situations where the
doctor and the patient often hold differing perspectives. T.M. Johnson says that “each culture
is a textured pattern of beliefs and practices, some of which are coherent and consistent and
others contested and contradictory” (Johnson 1995: 95). Johnson suggests that doctors must
explore a patient’s health beliefs and views of their symptoms and illness in every medical
interview. If doctors ignore this advice, they risk making assumptions or value judgments or
stereotyping patients. This can lead not only to conflict, but also to inaccuracy. In
multicultural contexts – indeed in all cases of diversity between physician and patient –
discrimination is a potential problem. Johnson makes the following points which doctors may
find useful when consulting with a patient who comes from a culture different from his / her
own. A person’s culture provides him or her with ideas about heath and illness, notions about
casualty, beliefs about who controls healthcare decisions and notions about how steps in
seeking healthcare are made. Johnson along with other colleagues has also developed a useful
explanatory model which sets out common differences between Western-trained physicians

1247
and traditional ethnic patients. Their main finding was that there were a number of barriers to
patient satisfaction, to doctors giving a diagnosis and treatment and the patients receiving it.
These barriers were related to the patient’s cultural experiences, ideas, beliefs, and
expectations as well as language difficulties.
P.R. Myerscough (1992) and Z. Eleftheriadou (1996) have also provided useful
information about a number of problems related to culture that are commonly encountered by
Western physicians. Examples given include the importance of the family structure and
lifestyle, women’s role, attitudes towards women and their children, dress, religion, food and
fasting, and life and death. W.J. Ferguson and L.M. Candib (2002), in their review of culture,
language and doctor-patient relationship, mentioned that ethnic minority patients with
insufficient English were less likely to engender emphatic responses from their physicians,
were more likely to receive less information generally, and were unlikely to be encouraged to
develop partnership in decision making. Here is a list of potential points of difference or
barriers to effective interaction that require special attention when the cultural and social
backgrounds of the physician and the patient are different. In terms of language, the physician
must communicate in a language in which he / she is not fluent, he / she is exposed and has to
understand the patient’s use of slang, accent or dialect etc. In terms of non verbal
communication there are some other problems that may come along and function as barriers
in establishing a coherent dialogue between the doctor and the patient: physical touch, body
language, proximity (closeness / distance), eye contact. In the category of sensitive issues,
probable mention should be made of the following: sexuality – including sexual orientation,
sexual practices and birth control, uneasiness about some physical examinations, use and
abuse of alcohol and other substances, domestic violence and abuse and sharing bad news.
But, since we speak about performing a doctor’s job in a different cultural environment, the
most important category is, nonetheless, that in which we include the cultural beliefs. Here
mention should be made of the interpretation of symptoms (what is considered normal and
abnormal), beliefs about efficacy of treatment alternatives, attitudes towards illness and
disease, use of complementary or alternative sources of healthcare, gender and age
expectations about roles and relationships and the role of the doctor and the social interactions
related to power and ways of showing respect. Last but not least, there is another category that
may function as a barrier as well in establishing the coherent dialog between the doctor and
the patient. This is the category of medical practice issues / barriers in which we may include
the extent of doctor-patient partnership, the extent of family involvement, meaning personal
and family responsibility for healthcare and treatment, doctor’s assumptions, stereotyping or
prejudices and the concurrent consulting with a practitioner of complementary or alternative
medicine.
Such knowledge of different ethnic or cultural contexts in which a physician practises
is useful and, in some cases, vital. It can give the doctor confidence and may allow some
“short cuts” to be made. However, the core skills of understanding each individual patient and
their particular health beliefs, no matter the culture they may come from, remain essential.
Labelling the patient with the attitudes and outlook of a whole race or culture may be just as
damaging as not being sensitive to cultural issues at all. The doctor’s objective must be to find
out each individual patient’s unique perspective and experience of illness. This is equally
important when both doctor and patient share the same culture. There are therefore two

1248
conflicting communication issues to be faced by the clinician, namely how to avoid making
assumptions about a patient based on their ethnicity, and how at the same time to value and be
willing to explore and understand cultural differences that might make a considerable
difference to how you care for the patient. It is not surprising that the development of mutual
understanding and trust between a patient and a doctor from different cultural backgrounds
often takes time and effort on the part of both parties.

Conclusions
Medicine is an important context in which to consider the issues of pluralism and
diversity for several reasons. Like other domains of practical knowledge, medicine focuses on
specific cases that demand we translate abstract or general principles, procedures, values, and
intuitions into explicit choices and actions. Doctors have to negotiate a common
understanding and course of action with their patients. Moreover, health care involves some
levels of interaction starting from the bodily physiology of illness and treatment through the
interpersonal dynamics of the clinical encounter, to the social, institutional, and governmental
policies and practices that define the health care system. At the center of health care is the
clinical encounter which has its own exigencies that include: the relationship between the
healer and the sufferer, the vulnerability of the suffering individual, the necessity for clinical
responsibility and the ways in which the patient and the clinician are connected to larger
social and cultural backgrounds.

Bibliography
Airhihenbuwa 1995: C. Airhihenbuwa, Health and Culture: Beyond the Western Paradigm,
Thousand Oaks, CA, Sage.
Collier 1988: M.J. Collier and M. Thomas. Cultural Identity: An Interactive Perspective in
J.J. Kim and W.B. Gudykunst (eds), Theories in Interactive Communication (pp 99-
120), Newbury Park, Ca, Sage.
Cugh 1993: V. Cugh, E. Dillman, S.M. Kurts, J Lockyer and J. Parboosingh, Multicultural
issues in medical curriculum: implications for Canadian physicians, Med Teacher 15,
83-91
Eleftheriadou 1996: Z. Eleftheriadou, Communicating with Patients of different Back grounds
in M Llyod and R Bor (Eds), Communication Skills for medicine, London, Churchill
Livingstone.
Ferguson 2002: W. J. Ferguson and L.M. Candib, Culture, language and doctor-patient
relationship, Farm Med 34; 353-61.
Gorrie 1989: M. Gorrie, Reading clients through cross cultural education, 15 (10) Journal of
Gerontological Nursing, 29-31.
Hammerchlag 1988: C. Hammerchlag, The Dancing Healers: A Doctor’s Journey of Healing
with Native Americans, San Francisco, Harper.
Helman 1986: C. Helman, Culture, Health and Illness, Bristol, Wright.
Helman 1990: C. Helman, Culture, health and illness: An Introduction for health
professionals, London, Wright.

1249
Johnson 1995: T.M. Johnson, Hardt E.J. and A Kleinman, Cultral factors in S.M. Putnam and
A Lazare (Eds) The Medical Interview, Clinical Care and Research, New York,
Springer-Verlag.
Kim 1988: Y.Y. Kim, On Theorizing intercultural communication in Y.Y.Kim and W.B.
Gudykunst (eds), Theories in intercultural communication (pp 11-21). Newbury Park,
Ca, Sage.
Myerscough 1992: P.R. Myerscough, Talking with Patients: A Basic Clinical Skill, Oxford,
Oxford Medical Publications, Oxford University Press.
Pedersen 1988: P. Pedersen, The Three Stages of Multicultural Development: Awareness,
Knowledge and Skill in P. Pedersen (Ed), a Handbook for developing multicultural
awareness (pp 3-18), Alexandria, VA, American Association for Counseling and
Development.
Tyler 1871: E. Tyler. Primitive culture, Volume One. New York: Harper and Row.

Acknowledgements
This paper is a result of the project “Transnational Network for Integrated Management of
Postdoctoral Research in Communicating Sciences. Institutional building (postdoctoral school) and
fellowships program (CommScie)” - POSDRU/89/1.5/S/63663, financed under the Sectoral Operational
Programme Human Resources Development 2007-2013.

1250
 COMUNICAREA DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII. O PERSPECTIVĂ ISTORICĂ
Communication between Parents and Children – a Historical Perspective

Assistant Prof. Dr. Georgeta FODOR

Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş

Abstract

The connections between parents and children are one of the favorite subjects of historians that deal
with mentalities. It is also truth that in the Romanian historiography few are the studies dealing with this
fascinating topic. Indeed the historical resources at our disposal are not so generous but this is no excuse for not
trying to reveal a side of the family members’ relations. Thus, the present study is to be considered more a
methodological approach designated to set some possible paths of interpretation and future approaches on the
subject. It deals with the XVIIth century Romanian society form a documentary perspective as we tried to
identify and also briefly analyzed the records which could be useful for writing the history of the relations
between parents and children.

Keywords:

Pentru a evita orice interpretare greşită dată fiind generozitatea înscrisă în titlul se impun
o serie de clarificări. Conceptul de comunicare la care facem referire în acest context trebuie
înţeles ca fiind de fapt raportul şi legăturile dintre părinţi şi copii iar, perspectiva istorică face
trimitere la modul în care aceste raporturi au fost identificate la nivelul societăţii româneşti din
veacul al XVII-lea.
Din perspectivă istoriografică, subiectul face, de asemenea, trimitere la o temă doar
tangenţial şi insuficient abordată în istoriografia română, contrar situaţiei din spaţiul occidental
unde G. Duby şi Ph. Ariés marcaseră, cu decenii în urmă, începuturile acestui domeniu. Este
vorba despre efortul de a construi o istorie a copilului şi a copilăriei care lipseşte încă din
peisajul istoriografic românesc, o istorie care apare astăzi ca fiind mai degrabă un şantier în
lucru care îşi aşteaptă cercetătorii. Într-adevăr, un astfel de subiect, şi nu doar dacă ne referim
strict la cazul românesc, nu se expune istoricului decât extrem de rar căci în societăţile trecute,
veacul al XVII-lea pe care îl avem în cauză de pildă, puţine sunt momentele în care autorii şi-au
făcut„timp şi loc pentru sentimente”. Iar, sursele care ne permit identificarea unuia dintre
aspectele care „umanizează” istoria sunt, şi nu doar la o primă analiză, extrem de lacunare.
Obiectul acestei studiu îl constituie aşadar dorinţa de a evidenţia câteva dintre ipostazele
în care un astfel de subiect se regăseşte în documentele elaborate în cadrul societăţii româneşti
din veacul al XVII-lea, fixând mai degrabă câteva repere metodologice pentru o eventuală
cercetare viitoare care se impune cu necesitate.
Considerăm că un astfel de demers trebuie să pornească de la delimitarea surselor
documentare care ar putea sta la baza unei astfel de cercetări. Din această perspectivă nu putem
să nu accentuăm faptul că cele mai mari dificultăţi de cercetare sunt date de natura acestor surse
pe care istoricul le are la dispoziţie. Dar, înainte de toate, o întrebare se impune a-şi găsi
răspunsul: Care sunt aceste posibile surse care să ne permită abordarea unui astfel de subiect?
Fără îndoială, analiza acestui aspect trebuie să pornească de la identificarea normelor
juridice care au reglementat funcţionarea relaţiilor între membrii unei familii precum şi de la

1251
acelea care au reglementat modul de construire a cuplului. Din această perspectivă suntem
întrucâtva norocoşi căci atât formarea cuplului prin căsătorie cât şi familia au fost dintotdeauna
subiect de dezbatere al normelor juridice. Datorită acestor texte, cu valoare de lege, suntem în
măsură să reconstituim un veritabil model de structurare şi existenţă a cuplului. Pentru spaţiul
românesc extracarpatic, la baza acestui model se află Pravilele româneşti. Pentru secolul al
XVII-lea pravile care trebuie analizate sunt Cartea Românească de Învăţătură, tipărită din
iniţiativă domnitorului Vasile Lupu, şi respectiv Îndreptarea Legii, varianta munteană a pravilei
moldoveneşti, tipărită din ordinul lui Matei Basarab. Valoare lor este cu atât mai mare cu cât ele
sunt şi primele codificări ale dreptului românesc. Cât priveşte valoarea lor documentară pentru
identificarea limitelor şi a cadrului în care trebuiau să se desfăşoare relaţiile dintre părinţi şi
copii o altă precizare legată de natura acestor izvoare se impune: ele sunt profund impregnate de
religie şi vin prin influenţa bizantină. Dar nu ne aflăm în faţa unor preluări ad litteram, ci de o
adaptare la nevoile societăţii româneşti a timpului.
Dar, un astfel de demers nu se poate limita la analiza acestor norme juridice căci ele nu
ne oferă decât o perspectivă teoretică, ideală a acestor relaţii. Raportul între membrii familiei
româneşti a veacului al XVII-lea poate fi reconstituit numai prin apelul, obligatoriu, la alte surse
documentare precum: scrisori personale, memorii, testamente precum şi acte de ctitorie sau de
danie către lăcaşurile de cult.
Nu se pune problema unei ierarhizări sub aportul informaţional al acestor surse
documentare căci un astfel de subiect nu poate fi reconstituit decât prin însumarea informaţiilor
din toate aceste izvoare cu atât mai mult cu cât nu există, decât cu foarte puţine excepţii,
documente explicite care să ne permită conturarea modului în care au funcţionat relaţiile dintre
părinţi şi copii. Dar, comparativ cu normele juridice, toate aceste surse, însumate ne pot oferi de
fapt o imagine mai veridică asupra modului în care a funcţionat în mod efectiv relaţia dintre
părinţi şi copii în lumea românească veche. Atare fapt este evident în condiţiile în care textele
de lege ne oferă doar perspectiva ideală, imaginea perfectă asupra modului în care ar fi trebuit
să funcţioneze aceste relaţii, dar cum bine se ştie, nu puţine sunt cazurile, documentele stau
mărturie în acest sens, în care relaţiile dintre părinţi şi copii erau departe de idealul impus de
lege.
Este, de asemenea, firesc deşi recunoaştem deopotrivă că este mult mai confortabil în a
porni un astfel de demers de la documentele cu valoare de normă, de la cele care fundamentează
de fapt limitele legale în care trebuiau să se deruleze aceste raporturi. Nici aceste surse nu fac
excepţie de la regulă în sensul că informaţiile se regăsesc mai degrabă indirect ceea ce
presupune de multe ori o lectură printre rânduri. În epoca aflată în discuţie, normele juridice la
care facem trimitere sunt profund impregnate de elementul religios căci tot ceea ce ţine de viaţa
de familie, de maniere şi morală se aflau sub incidenţa religiosului. Biserica este aceea care
deţine „monopolul” asupra vieţii private a individului, ea este aceea care fixase cadrul în care
membrii unei familii trebuiau să îşi deruleze existenţa, tot ea a fost instituţia chemată să
corecteze toate devierile şi abaterile de la morală. Familia românească a veacului al XVII-lea
este prin esenţă familia creştină. Biserica Ortodoxă a fost aceea care a definit-o şi care a
reglementat şi fixat raporturile dintre membri ei.
Dincolo de toate aceste precizări de natură metodologică, abordarea impune de
asemenea şi delimitarea celor două concepte fundamentale ale acestui subiect: ce trebuie să
înţelegem, sau care este sensul corect al cuvântului „familie”. Sau, ce trebuie să înţelegem prin

1252
noţiunile de „copil/copii” în accepţiunea veacului al XVII-lea românesc? Definiţiile acestor
termeni, departe de a fi rigide, sunt mai degrabă orientative. Ele pot porni de la acelaşi pravile
româneşti. Atenţie se impune căci termenii nu a fost folosiţi cu aceleaşi accepţiuni în diversele
societăţi ale timpului. De pildă, în societatea românească a secolului al XVII-lea, „rămasă încă
profund tributară modelului romano-bizantin familia nu se restrângea strict la persoanele legate
prin rudenie ci cuprindea şi servitorii şi alţi apropiaţi”1. În schimb, pentru familia, în sensul
contemporan al cuvântului, erau utilizaţi termenii: neam şi casă. Chiar verbul care exprimă
întemeierea unei familii – „a se căsători” - vine în limba română de la substantivul casă,
moştenit din latină. Familia restrânsă, de sânge, în evul mediu românesc era casa. Uneori, în
chip eronat, casă din textele vechi româneşti a fost însă receptat în timpurile noi drept loc de
trăit, bordei, construcţie, adăpost.
Familia veche românească aşa cum reiese şi din terminologia de rudenie a avut un
caracter nuclear şi anume de familie butuc, copiii după căsătorie mutându-se în propria casă cu
excepţia ultimului născut care avea rolul de a îngriji pe părinţii vârstnici şi a asigura permanenţa
neamului în locurile originare2.
Normele juridice de care aminteam stabilesc aşadar cadrul şi limitele în care membrii
familiei interacţionau. În fapt, din aceste relaţii de familie rezultau anumite consecinţe privitoare
la puterea părintească, tutela, averea copiilor minori precum şi la drepturile succesorale ale
copiilor în averea părintească şi reciproc ale fraţilor şi surorilor şi ale descendenţilor lor3.
În condiţiile în care conceptul de familie îşi regăseşte o definire relativ uşoară, dovadă a
interesului manifestat de către Biserică în acest sens, mult mai dificil este de a defini conceputul
de copii în condiţiile în care subiectul încă mai generează în istoriografie, dezbateri aprinse. În
plus tentaţia de a proiecta asupra conceptului accepţiunea contemporană a termenului este destul
de mare. Ne vom ţine însă departe de aceste controverse amintind doar cele două definiri aflate
la antipozi: prima care susţine că putem vorbi pentru perioada medievală despre copii şi
copilărie, iar cea de a doua care susţine contrariul, copilul nefiind privit decât ca şi un adult în
miniatură. Lipsa de unitate de opinie este însă explicabilă tocmai prin dificultăţile cercetării
acestui aspect. Din aceste controverse reţinem însă opinia Barbarei E. Hanawalt care, într-unul
dintre studiile consacrate copilăriei sublinia, şi pe bună dreptate, faptul că istoricii şi-au
concentrat prea mult atenţia încercând să demonstreze că termenul de copilăriei a existat în evul
mediu şi implicit să demonstreze faptul că Ph. Ariès, L. Stone şi alţi istorici ai modernităţii
timpurii se înşeală4. Ca atare „concentrându-ne atacurile într-o singură direcţie - definirea
copilăriei - am neglijat relaţia cu dublu sens dintre părinţi şi copii şi de asemenea am omis cu
desăvârşire importanţa pe care a avut-o comunitatea în creşterea şi protejarea copiilor”5.
Cum ar trebui totuşi să înţelegem conceptul de „copilul” evului mediu? A existat sau nu
conceptul de copilărie în societatea medievală şi dacă da care ar fi definiţia sa?6 Sunt întrebări
1
Ecaterina Lung, Imaginea familiei între realitate si utopie în opera lui Antim Ivireanul, în Revista Istorică,
Tom XVII, Nr. 5-6, 2006, p. 139.
2
Ioan Ceterchi (coord.), Istoria Dreptului românesc, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 504
3
O. Sachelarie, N. Stoicescu (coord.), Instituţii feudale din Ţările române. Dicţionar, Bucureşti, 1988, Vocea:
Familie. p. 192.
4
Barbara E. Hanawalt, Narratives of a Nurturing Culture: Parents and Neighbours in Medieval England, în
Essays in Medieval Studies, vol. 12, 1995, p. 1.
5
Ibidem.
6
Georgeta Fodor, Destine comune. Viaţa femeilor între public şi privat. Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania, Cluj-Napoca, 2011, p. 206.

1253
care nu îşi pot găsi răspunsul decât prin analize profunde, prin lectura „printre rânduri” a
documentelor7.
În ceea ce priveşte conceptul de copilărie mai avem încă un drum foarte lung de parcurs
în condiţiile în care sursele directe despre această perioadă din viaţa individului sunt foarte
reduse8. În plus, cum ar trebui să definim conceptul: a fost copilăria doar o perioadă de tranziţie
spre maturitate?9 Ceea ce ştim cu certitudine, la nivel teoretic, este că această perioadă a
copilăriei se încheia foarte devreme - 12/14 ani10. În rest istoria copilăriei este un coşmar din
care abia recent am început să ne trezim11.
Indiferent de definiţia pe care o revendicăm un fapt este cert: conceptul de copil a existat
chiar şi dacă îl înţelegem strict ca fiind, în primul rând, rodul logic şi raţiunea de a fi, a
căsătoriei şi totodată ca fiind sursa necesară perpetuării numelui. Aceasta nu înseamnă însă că
nu au existat sentimente faţă de copii, doar că ele nu se materializează la fel ca şi în zilele
noastre. Apoi, importanţa naşterii unui copil era dată şi de sexul acestuia căci - într-o societate
dominată de bărbaţi - băieţii erau fără îndoială mult mai bine primiţi în familie decât fetele -
considerate de multe ori, cu atât mai mult cu cât numărul lor era mai mare, ca fiind o povară
pentru părinţii care trebuiau, în perspectivă, să se gândească la înzestrarea lor12.
Textele juridice româneşti îi tratează pe copii bună ca fiind o categorie distinctă. Ele
urmăresc prin norme concrete definirea acestei categorii şi totodată încearcă protejarea lor atât
de eventualele abuzuri din partea părinţilor cât şi din partea unor străini. Normele juridice de
sorginte bizantino-slavă insistă mai ales asupra definirii acestei categorii de vârstă. Astfel
Nomocanonul lui Manuil Malaxos vorbeşte despre vârsta emancipării – majoratul – redând
extrase din Matei şi Armenopol. Potrivit lui Matei „emancipaţi se cheamă copiii pe care tatăl lor
i-a căsătorit şi le-a dat partea lor sau oarecare parte şi se conduc singuri şi locuiesc separat de
tatăl lor sau şi împreună cu el sau altfel cumva; sau şi nu i-a căsătorit şi le dă partea lor şi-i
declară emancipaţi. Şi neemancipaţi se cheamă copiii aceia care nu au luat de la tatăl lor nicio
parte, ci locuiesc împreună sub ascultarea şi la voia lui”13. Şi Cartea Românească de Învăţătură
şi Îndreptarea Legii insistă asupra conceptului de copil din punct de vedere juridic14. Textele
operează totodată şi distincţia între copiii rod al căsătoriei şi cei adoptaţi: „când face neştine
copil cu muiarea lui cea ce e blagoslovită pre leage, acel copil se chiamă adevărat. Iară când ţine
neştine muiare în casa lui neblagoslovită şi să culcă cu dânsa … de va face copil, se chiamă
hireş. Iară când se culcă cu muiarea afară de casa lui, acela copil ce va face se chiamă copil. Iar
când va naşte copil şi niminea nu ştie care tată l-au făcut, nice acela ce l-au semănat, acela se

7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Ibidem.
10
Ibidem.
11
Lloyd de Mause, The History of Childhood: The Evolution of Parent-child relationship as a Factor în History,
Londra, 1974, reed. 1980, vezi în acest sens şi Sophie Oosterwijk, The Medieval Child: An Unknown
Phenomenon, în Editor Stephen J. Harris, Byron L. Gvigsby, Misconceptions about the Middle Ages, 1999-2001,
p. 1.
12
Georgeta Fodor, op. cit., p. 206.
13
Nomocanonul lui Malaxos, cap. 218. (glava 278). De notat este faptul că acest corpus tratează problema
copiilor din perspectiva moştenirii. Din aceeaşi perspectivă a dreptului de moştenire se operează şi distincţia
fete-băieţi.
14
Dat fiind faptul că avem de-a face cu norme de sorginte religioasă atât Nomocanonul cât şi pravilele încep cu
analiza ritualului botezului.

1254
chiamă întunecat”15. Alte aspecte pe care le întâlnim în aceste pravile fac referire la puterea şi
prerogativele părinteşti, la obligaţiile copiilor faţă de copii, la moştenire şi modul de
reglementare al ei, la situaţia orfanilor16, tutela şi curatela etc. Acestea sunt de fapt normele care
ne permit a identifica, la nivel juridic şi în mod ideal, cum trebuiau să se deruleze relaţia dintre
părinţi şi copii. Trei sunt aspectele care pot caracteriza această relaţie: puterea părintească,
supunerea şi aspectul contractualist al relaţiei.
Pravilele obligau părinţii să-i întreţină şi să-i înzestreze pe copiii lor. Totodată ei erau
aceia care puteau să-i renege, să-i dezmoştenească etc. căci dragostea nu venea gratuit ci mai
mult ca şi un contract de întreţinere şi ajutor reciproc: părinţii se preocupau de creşterea,
educarea, protecţia copiilor. În schimb aceştia trebuiau să le dea ascultare, iar la vreme de boală
sau de bătrâneţe a părinţilor ei trebuiau să se îngrijească de ei. Grija pentru părinte nu înceta nici
după moarte căci copiii trebuiau să se ocupe de pomenile care să asigure mântuirea şi liniştea
celor răposaţi. Puterea părintească, aproape nelimitată, supunerea dar şi aspectul contractualist
al relaţiei se reflectă şi în practica juridică. Copiii erau obligaţi să îşi respecte, să îşi asculte şi
să-şi îngrijească părinţii altfel puteau fi ameninţaţi, în mod legal, cu dezmoştenirea dar şi cu
pedeapsa divină. Pravilele îndeamnă copiii să cinstească şi să asculte de părinţi căci „acela ce
cinsteaşte pre tată sau pre mumă, acela se izbăveaşte de păcatele lui şi adună vistiariu de
bunătăţi. Acela ce cinsteaşte pre tată-său sau pre mumă-sa, acela va trăi mulţi ani”17. Textele
sfătuiesc de asemenea pe copii, în schimbul iertării păcatelor şi a mântuirii, să îngrijească pe
părinţii ajunşi la bătrâneţe. Ele fac din aceasta o datorie morală şi creştină: „cui iaste frică de
Dumnezeu, acela cinsteaşte pre tat-său şi pre mumă-sa; pentru că ruga şi blagoslovenia tatălui şi
a mumănii întăreaşte casa feciorilor, iar blestemul lor dezrădăcinează şi temeaele. Fie-ţi milă de
tată-tău şi de mumă-ta la bătrâneaţele lor, ca să te izbăveşti de tot răul şi în vreame de scârbă-ţ
va veni bucurie. Şi cum se topeaşte ghiaţa de soare, aşa vor peri păcatele tale. Că blestemat iaste
de domnul carele va urgisi şi urgiseaşte pe tată-său şi pre mumă-sa” căci „care tată şi mumă au
sau ţin locul făcătoriului, al domnului şi Dumnezeului şi mântuitorului nostru Isus Hristos într-
această lume”18.
Autoritatea părinţilor asupra copiilor este aproape absolută şi fără drept de apel
(exceptând cazurile unor infracţiuni sau abuzuri ale acestora asupra copiilor). Ei se află sub
autoritatea tatălui atâta timp cât sunt minori şi chiar şi după majorat. Pravilele româneşti din
secolul al XVII-lea preiau şi în acest caz modelul bizantin: „copilul se eliberează de sub puterea
părintească prin moartea tatălui”19. Astfel cum prevăd normele, nu prea era loc de împotrivire în
condiţiile în care dezmoştenirea reprezenta poate „arma” cea mai puternică de control pe care
părinţii o aveau asupra copiilor lor. Conform Pravilelor româneşti din veacul al XVII-lea
cazurile în care părinţii îi puteau dezmoşteni pe aceştia sunt următoarele:

15
Îndreptarea Legii, glava 207, p. 215.
16
Textele juridice insistă asupra procedurilor de adopţie şi implicit asupra drepturilor copiilor înfiaţi. Practica
adopţiei este frecvent întâlnită în documente. Îndeobşte se practica adopţia din rândul familiei, a unor nepoţi,
nepoate şi de cele mai multe ori în cazul în care nu existau moştenitori legitimi pentru a evita prădalnica.
17
Îndreptarea Legii, glava 283, p. 275.
18
Ibidem.
19
Harmenopulos, Hexabiblos, c. I., tit. XVII, 1 în Şt. Pascu, Vl. Hanga, Crestomaţie pentru studiul istoriei
statului şi dreptului R.P.R, Bucureşti, 1963, p. 632.

1255
 „Cine va ridica mâna pre părinţii lui şi-i va bate, sau va zice lor mustrare cum nu se
cade, sau întru greşeală-i va dosădi, adică va bănui că greşesc, sau viaţa lor va vrăjmăşi ca să-i
omoară.
De să va afla trupeaşte întru păcat cu maşteha lui, sau cu posadnica tătne-său.
De să va face pârâş asupra părinţilor lui şi pentru acea pâră vor cădea în grea pagubă.
De să vor afla părinţii zăcând în boală în multă vreame, sau vor fi în sărăcie şi în
slăbiciune, şi feciorii se vor lepăda de dânşii şi nu le vor ajuta, nice vor purta grijă de dânşii ...
Feciorul, de va avea tată şi va lua muiare fără voia şi sfatul tatâne-său, acela să n-aibă de în
bunătăţile tatâne-său nemica numai ce să fie fără de moştenire”20.
Deşi autoritatea paternă este de necontestat aceasta nu trebuie să ne determine să
înţelegem absenţa unor drepturi pentru copii. Minuţiozitatea cu care aceste norme juridice
încearcă să definească raporturile dintre membri unei familii nu trebuie să ne surprindă ea
făcând trimitere la importanţa pe care familia, celula de bază a societăţii, o are într-o societate în
care religiosul este omniprezent. Nu trebuie deci să ne mire nici faptul că, subiectul normelor
juridice îl constituie şi problema adopţiilor. Protejarea orfanilor a fost unul dintre marile merite
ale creştinismului, dar dincolo de considerentele religioase, imperativele pragmatice ale
asigurării succesiunii explică această preocupare. Astfel, se pot explica şi normele juridice care
se preocupă de fixarea unor regulilor pentru înfiere. În sistemul cutumiar, înfierea se făcea,
atunci când era posibil, cu consimţământul părinţilor. El apare sub forma „a da/a lua de
suflet”21. Procedura are valoare juridică întrucât persoana odată înfiată intra ca membru cu
drepturi depline al familiei adoptive: „rudenia acestei înfieri se numără până la opt spiţe, ca şi a
sfântului botez, numai la suitori şi la coborâtori”. Potrivit Nomocanonului lui Malaxos (citând
din Matei) „înfierea o fac unii, pentru că nu au copii sau li se nasc mulţi şi mor şi au rămas fără
copii şi, din lipsa lor, nenorociţii părinţi iau copii străini şi îi fac copii de suflet ai lor”22. O dată
în plus, teoria este confirmată de practica juridică. Documentele atestă şi ele faptul că înfierea a
fost destul de uzitată, preferată fiind mai ales de către persoanele/familiile care nu aveau copii şi
care doreau de cele mai multe ori să evite prădalnica, adică să evite pericolul ca averea să
ajungă în patrimoniul domniei în absenţa moştenitorilor direcţi. În genere, acest procedeu era
practicat în interiorul aceluiaşi grup familial: se adoptau nepoţi – de frate, de soră – şi doar
arareori străini(e evidentă dorinţa părinţilor de a evita înstrăinarea proprietăţilor). Un act care
atestă raţiunile şi condiţiile în care se recurgea la procedeul înfierii este atestat în1566, în Ţara
Românească. Actul de întărire emis de către domn preotului Ivan şi soţiei acesteia Stana atesta
că cei doi fuseseră luaţi „în loc de fii” de către bunicul lor lipsit de alţi moştenitori şi „popa Ivan
să aibă să-i îngrijească şi să le fie ca nişte părinţi ai lor. Iar popa Ivan i-a socotit ca pe nişte
părinţi şi i-a îngrijit şi i-a cinstit cum se cuvine. Şi când au slăbit la vreme de bătrâneţe, chiar şi
la moarte, i-a îngrijit pe toţi, că au murit de ciumă. Astfel i-au slujit şi i-au pomenit ca pe
părinţi”23. Şi Mihăilă cu soţia sa Voica vor înfia datorită faptului că nu au avut moştenitori
direcţi. Cei doi vor fi făcut „fiu fără păcat” pe nepotul lor Mihail grămătic pe care „de mic l-au

20
Îndreptarea Legii, glava 283, p. 275.
21
I. Ceterchi, op. cit., p. 502.
22
Nomocanonul lui Manuil Malaxos, cap. 157 (glava 195 în Cartea Românească de Învăţătură), p. 790.
Îndreptarea Legii, glava 95, p. 192: „Fecioria de suflet o fac unii căce nu nasc copii, sau, zice, mulţi nascu şi mor
şi rămân fără coconi şi, de ciuda lor, mişeii părinţii iau coconi striini şi şi-i fac lor feciori sufleteşti cu sfintele
molitve; şi le sânt aceia ca şi feciorii carii au născut trupeaşte şi întru rudenie şi întru moştenire şi întru spiţe”.
23
Documente privind Istoria României (DIR). XVI. B, III, Doc. Nr. 262, p. 224.

1256
crescut şi la bătrâneţea lor i-au dat toate averile lor iar nepotul lor Mihail să-i hrănească şi să-i
cinstească în viaţa lor, iar după morte să-i pomenească”24.
Mult mai dificil este a identifica însă care este relaţia sufletească dintre părinţi şi copii,
căci indiferent care dintre definiţiile copilăriei/copilului ni le asumăm nu putem contesta
existenţa unei astfel de relaţii. Şi aici intervin celelalte categorii de documente.
Ceea ce nu putem contesta e însă că, pare de neconceput ca în perioada în care cea mai
populară imagine era aceea a Fecioarei cu Pruncul Isus să nu fi existat afecţiune pentru copii în
viaţa de zi cu zi25. Lipsa sentimentelor, ignorarea copilului, sau tratarea sa ca un simplu adult în
miniatură sunt toate aspecte încadrabile în concepţiile greşite sau stereotipurile despre societatea
medievală26. La nivelul relativ superficial al tratării singurele manifestări ale afecţiunii părinteşti
par să se fi limitat, în genere, la preocupare de a-i creşte, educa şi apoi înzestra27. Dar aceasta nu
înseamnă că istoricul trebuie să se limiteze la acest aspect de suprafaţă al relaţiei. Pe de altă
parte, unitatea de măsură a sentimentelor e diferită de aceea din zilele noastre. Tot ca şi
manifestări ale afecţiunii părinteşti trebuie interpretate şi acele preocupări ale părinţilor de a
asigura un viitor pentru copii lor.
Dacă încercăm totuşi să punctăm cum se manifestau sentimentele „obişnuite” între
părinţi şi copii,vom constata din nou faptul că mărturiile vremii nu se opresc asupra acestei
realităţi decât foarte rar şi mai cu seamă în situaţii ieşite din comun. Un astfel de caz ne este
oferit de o reprezentare iconografică unică în aria sud-estului european: Despina, văduva lui
Neagoe Basarab ţinându-şi în braţe feciorul, este înfăţişată alături de Maria, plângând pe Isus
mort28.
Nu toate femeile însă manifestau aceeaşi grijă şi dragoste pentru copiii lor ca şi Despina
sau ca şi greu încercata soţie a lui Constantin Brâncoveanu obligată să asiste la uciderea soţului
şi a celor patru băieţi29. Au existat şi femei care nu şi-au dorit copii şi ca atare au apelat la
diverse metode contraceptive, sau la întreruperi de sarcină30. Acestea din urmă se practicau în
pofida faptului că normele juridice existente în principate le interziceau cu desăvârşire. Tot ca şi
o preocupare faţă de copil stau pedepsele extrem de dure pentru vina pruncuciderii.
Pruncuciderea, infracţiune eminamente feminină, era pedepsită atât de către autorităţile laice cât
şi de cele bisericeşti deoarece avem de-a face cu un păcat capital şi nu doar cu o infracţiune.
Pruncuciderea era, din punct de vedere canonic, pedepsită ca şi crima: „iară muiarea … de-l va
omorî de voe, ca un ucigaş să se canonească. Iară ceaia ce-ş va urgisi copilul carele va naşte şi-l
va lăsa de va muri, şi aceaia ca ucigaşii să se canonească”31. În practică se accepta şi
răscumpărarea pedepsei după cum atestă şi un document din 1609 prin care „Costantin
Moghilă, pentru un copil mort găsit la Corlatele; e ucis de mă-sa şi îngropat. Se ordonă lui
Petraşco Mare Vornic să iea 50 de boi ca pedeapsă. Dă Vistierul Boul bani şi iea satul cu 100 de
galbeni”32. Pedepsită era şi contracepţia asimilată, din punct de vedere canonic, crimei. Potrivit
24
DIR. XVI. B, V, Doc. Nr. 177, p. 166-167, 1584 iulie 3, Târgovişte.
25
Georgeta Fodor, op. cit., p. 214.
26
Ibidem.
27
Ibidem.
28
D. C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV – XV, Bucureşti, 1973, p. 411.
29
Georgeta Fodor, op. cit., p. 215.
30
Ibidem.
31
Îndreptarea Legii, glava 374, p. 350.
32
Studii şi documente cu privire la istoria românilor. V. Cărţi domneşti, zapise şi răvaşe, Bucureşti, 1903, p.
397.

1257
pravilelor „carea de în mueri va purta erbi sau le va mânca ca să nu facă feciori, sau va face într-
alt chip meşteşug de va omorâ copilul în pântecele ei, sau-ş va otrăvi zgăul acolo unde să
zămisleşte copilul ca să nu mai facă copii, aceaia ca un ucigaş să se canonească”33. Acelaşi
canon era prescris de către Antim Ivireanul în Începătură şi Învăţătură pentru Spovedanie.
Prelatul înscria printre întrebările spovedaniei şi pe cea referitoare la contracepţie: „aşijderea şi
muerile să le întrebi, au doară vor fi purtând erbi sau vor fi băut erbi să nu facă copii” iar, „de se
va afla să fi făcut iale lucru ca acesta, ca ucigaşii să să canonească”34.
Tot ca şi materializare a sentimentelor faţă de copii poate fi înţeasă şi preocuparea
pentru viitorul copiilor. Ea transpare mai cu seamă din testamentele părinţilor.
Luate în ansamblul lor, aceste acte ilustrează preocuparea autorilor de a reglementa
proprietăţile deţinute şi mai ales de a se asigura că ele vor rămâne în posesia familiei. Din nou
primează preocupările cotidiene, pragmatice, din nou soarta averii este aceea care interesează în
condiţiile în care aceasta reprezenta sursa principală a puterii şi prestigiului. Cu prilejul
redactării testamentelor exista timp şi loc pentru manifestarea sentimentelor.
Raporturile dintre părinţi şi copii mai sunt vizibile şi la nivelul scrisorilor personale sau
la cele cu valoare de testament cum sunt de pildă scrisorile Elenei Cantacuzino. Ele deschid o
altă perspectivă asupra acestor relaţii în condiţiile în care semnatara lor insistă şi asupra
transmiterii unor valori morale şi nu doar materiale.
Aceleaşi scrisori conţin uneori şi sfaturi, pilde de viaţă care vădesc grija şi dragostea faţă
de copii. Astfel, în 1690 de pildă Alexandru Mavrocordat Exaporitul scria fiului său Nicolae o
scrisoare extrem de emoţionantă:
„Prea-iubitului mieu Nicolae, mări de bine. Am fost cuprins de plăcere la fiecare din
scrisorile tale, iubite ca din măruntaiele mele, mângâietoare ca şi cum ar fi fost cu scumpătate
potrivite pentru rost bun şi eleganţă. Frumoasă strălucire, frumoasă eleganţă, să trăieşti şi să
mergi tot înainte!
Dar toate aceste posibile direcţii de cercetare atrag după sine altele noi, dovedind
complexitatea acestei tematici. Amintim doar câteva dintre ele: Ce anume aşteptau copiii de la
părinţi? Care erau raporturile dintre fraţi şi surori? Cum se manifestau sentimentele dintre
părinţi şi copii, dintre fraţi şi surori?
Toate aceste întrebări îşi vor putea afla răspunsul doar printr-o cercetare integrată a
tuturor surselor documentare discutate în prezentul demers. Faptul esenţial care se desprinde
însă în urma acestei studiu este că istoria relaţiilor dintre părinţi şi copii poate fi scrisă cu
maximum de obiectivitate şi chiar dacă, la o primă vedere, izvoarele documentare, nu par să fie
generoase cu informaţiile despre acest raport.

33
Îndreptarea Legii, glava 374, p. 350.
34
Antim Ivireanul, Predici, Bucureşti, 1962, p. 306.

1258
 LIMBAJUL NONVERBAL ÎN VIAŢA POLITICĂ. CONSIDERAŢII
ISTORICE.
Non verbal communication in political life. Historic aspects
Assistant Prof. Dr. Istvan FABIAN
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract
The non-verbal language is one of the most important aspect of representation of a political leader in
many cases his gestures being a mark of his personality. The historic study of body language is rather “young”
only in the 1970-1980s the first studies concerning the “history of gestures’ appeared. The present paper
approaches a few aspects concerning the use of body language in Ancient history, more precisely in the classical
Greek-Roman world. From the body language of the Greek elite for whom the body was an element of authority
and up to the sermo corporis of Cicero and Quintilianus, body language was a continuous challenge for the
political leaders of Antiquity. Their gestures represents paradigms for modern political elite and a spring of
cultural and political paradigms.

Keywords: body-language, Antiquity, sermo corporis, Cicero, Quintilianus.

Definite drept “mişcări şi posturi conştiente sau nu prin care sunt comunicate
atitudini şi sentimente” 1 limbajele nonverbale sunt parte organică a personalităţii noastre dar
şi al sistemului comunicaţional interuman. Având în vedere faptul că se consideră că abia 7%
din comunicarea interpersonală este verbală şi 93% este non-verbală2 este de înţeles de ce
recursul la gestică este un element primordial de persuasiune politică. Mesajul non-verbal
„poate fi intenţionat şi exprimat într-un cod convenit ca de exemplu clipirea ochilor, surâsul,
semnele făcute cu capul (...) alteori poate fi vorba de un mesaj neintenţionat şi exprimat
simptomatic, ca atunci când cel (cea) care transmite roşeşte de ruşine, sau face o grimasă de
durere ori tresare, fiind pus în încurcătură”3. Studiat în prezent de antropologi, lingvişti şi
psiho-sociologi, limbajul non-verbal a fost clasificat în funcţie de regiuni, segmente sociale,
grupuri de vârstă, şi epoci istorice4. Privind în retrospectiva istorică, ne dăm seama că studiul
gesturilor pe plan istoric este mult mai greu decât observarea lor în viaţa cotidiană, şi acesta în
pofida faptului că istoricii de artă au acordat o „atenţie deosebită atitudinilor şi gesturilor în
pictură şi sculptură,deoarece ei trebuiau să stăpânească limbajul înainte de a putea decodifica
tabloul”5. Bineînţeles, istoricii nu pot urmări corpurile în mişcare dar există o serie de izvoare
literare şi/sau artistice care pot furniza detalii despre gestica vremurilor trecute. La fel ca şi în
prezent „gesturile constiuiau un element indispensabil în interacţiunile sociale din trecut şi în
al doilea rând pot furniza cheia pentru decodifiacrea unor valori şi interese caracteristice
pentru o anumită societate; cum ar spune istoricii francezi, gesturile explică mentalitatea”6

1
http://oxforddictionaries.com/definition/english/body%2Blanguage?q=body+language
2
James Borg, Body language. 7 lessons to master the silent language,2008 UK, 2010 US, Pearson Education
Inc. p.VI
3
Jan Bremmes, Hermann Roodenburg, O istorie culturală a gesturilor,Ed. Polimark, Bucureşti, 2000,p.11.
4
S-a stabilit existenţa a şapte expresii faciale universale: fericire, tristeţe, supărare, frică, surprindere, dispreţ şi
desgust.
5
David Efron, Gesture and Environment,New York, 1941 apud. Bremmes-Roodenburg op.cit. p.14 n.11.
6
Ibidem p.15

1259
Limbajul vorbit şi cel non-verbal constituie un tot unitar dacă avem în vedere faptul că orice
sentiment poate fi exprimat la fel de bine prin ambele limbaje. Dar pe de altă parte să nu
uităm că „o <scăpare> non-verbală o privire înşelătoare sau o ezitare momentană poate
submina întregul efect al unei declaraţii aparent sincere”7
Cât priveşte trecutul, istoricii ajung la două concluzii deosebit de contradictorii: pe de
o parte limbajul non-verbal al trecutului prezenta conotaţii diferite de cel al prezentului dar, pe
de altă parte există şi foarte multe similitudini. Piciorul drept in faţă însemna hotărâre şi spirit
intreprizător şi la egipteni şi la romani dar şi în zilele noastre, picioarele îndepărtate până la
lăţime umerilor însemna stabilitate şi forţă, plecarea ochilor îsemna/înseamnă timiditate şi/sau
supunere, folosirea excesivă a coatelor şi în antichitate dar şi în evul mediu şi în
contemporaneitate sunt semne ale teritorialităţii şi dominanţei.
Lumea clasică greco-romană, aşa cum ne dezvăluie izvoarele literare, punea un mare
accent pe limbajul gesturilor mai ales în ceea ce priveşte leadership-ul militar şi politic. La
greci gestica este legată în special de două aspecte: mersul şi statul în picioare. Mersul apăsat
cu paşi mari este o constantă a eroilor lui Homer de la Paris care se apropie de Menelau „cu
paşi întinşi”8 la Ajax care îl înfruntă pe Hector cu „cu zâmbet pe faţă şi făcând paşi întinşi”9 ,
Hector care ataca corăbiile grecilor „cu paşi întinşi”10 „Makrobamon” era considerat tipul
bărbatului ideal, intreprinzător, eficace însuşiri reluate în sec.II a.Chr de „sofistul Polemondin
Symrna care (....) consideră că amplitudo gressus (paşii mari) denotă fides (credinţă)
sinceritas (sinceritate), magna efficacia (mare eficacitate), animus elatus (suflet elevat), et
irae absentia (lipsă de mânie)”.11 Coordinatele comporamentale impuse de Homer se menţin
şi în epoca clasică a civilizaţiei greceşti adăugându se doar un singur aspect: mersul lent şi cu
viteză constantă.
Legat de mers sunt alte câteva aspecte corporale de care un lider grec, care dorea să se impună
trebuia să aibă în vedere: mişcarea mâinilor şi poziţia palmelor: Pare se, aşa cu reiese şi din
„Prometeu înlăţuit”12 de Eschil că a-şi flutura mâinile, mai ales cu palmele deschise, era un
gest de efeminare, supunere. Cel cu mâinile ridicate şi palmele deschise indica faptul că „este
neînarmat şi că, simbolic a renunţat la statutul de bărbat”13 Modelul masculin prin excelenţă
ţinea mâinile încleştate, eventual gesticula cu degetul arătător întins, aşa cum se poate observa
pe multe din reprezentările picturale sau statuare ale vremii. Un alt aspect era direcţia privirii
şi poziţia capului. Aceste aspecte erau destul de restrictive şi privite ca norme sociale(ca în
Japonia medievală şi contemporană): tinerii (în special spartanii) nu aveau voie sa privească o
persoană în vârstă în ochi (la japonezi şi astăzi contactul vizual mai sus de torace în unele
cazuri este interzis) iar sclavii trebuiau sa meargă cu ochii în pământ şi capul întro parte.
Pentru greci era esenţial ca un lider să aibă verticalitate (atât la propriu cât şi la figurat),

7
Ibidem p.15
8
Homer, Iliada, 3,22
9
Homer, Iliada, 7.211-4
10
Homer, Iliada 15.306
11
Bremmes-Roodenburg op.cit. p.25
12
Mă hărţuieşti zadarnic, degeaba vrei să stai de vorbă cu talazul.Să nu-ţi inchipui că vreodată, înfricoşat de
hotărârile lui Zeus se va întâmpla să am simţire de muiere, că eu asemenea femeilor, îl voi ruga cu mâinile
întoarse către cer pe cel pe care îl urăsc năprasnic să mă desfacă din cătuşe Eschil, Rugătoarele, Perşii, Şapte
contra Tebei, Prometeu înlănţuit, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, p. 180
13
Ibidem p.29

1260
privirea fixă, mâinile încleştate (avea voie să utilizeze în gesturi doar arătătorul), mersul
apăsat cu paşi mari şi egali.
În lumea politică contemporană, mersul reprezintă o dovadă a puterii, agilităţii şi
hotărârii. John F Kennedy a fost primul preşedinte care a folosit din plin acest avantaj. În
campania prezidenţială din 1960 tânărul JFK şi a folosit pe deplin atuurile legate de mers ca
expresie a forţei în defavoarea mult mai staticului Nixon. Cel care a făcut însă din mers o
„formă de artă”14 a fost Ronald Reagan care deplasânduse întotdeauna cu paşi mari şi hotărâţi
crea o impresie puternică de avânt şi forţă, silinduşi colaboratorii să pară că se străduiesc să
ţină pasul cu el15. La fel Bill Clinton a adoptat un stil de mers apăsat cu paşi mari, iar George
W. Bush i-a călcat pe urme. Considerat fiind preşedintele american care pobabil a avut cea
mai bună condiţie fizică (alerga o milă-1.600m în 7 minute)16 , Bush a creat totuşi o impresie
de artificiu în mersul său pentru că nu avea structura corporală a lui Reagan sau Clinton. Un
exemplu elocvent în acest sens era întălnirea cu preşedintele la summitul de la Camp David cu
preşedintele Vladimir Putin: cel din urmă a dat o „reprezentaţie” impresionantă a forţă
exprimată prin mersul său vioi şi folosirea masivă a mişcării umerilor (tipică de altfel
luptătorilor) exprimând astfel ceea ce analiştii au numit: „puterea unui prădător” în timp ce
Bush prin mersul său liniştit şi aproapă fără să şi mişte umerii dădea impresia de calm şi
control.17
Lumea romană, inspirânduse din tradiţiile greceşti dar folosind şi experienţa proprie
elaborează un set întreg de norme ale comportamentului non-verbal utile politicienilor. Pentru
lumea romană oratoria era nu o artă ci mai degrabă o ştiinţă. În cadrul acestuia, sermo
corporis şi eloquentia corporis18 după cum afirma Cicero, erau elemente esenţiale de
persuasiune dar şi norme comportamentale. Eruditul roman afirma clar: „in oratore ... acumen
dialecticorum ,sententiae philosophorum, verba prope poetarum, memoria iuris consultorum,
,vox tragodeorum, gestus paene summorum actorum est requiendus”19 . Tonalitatea vocii,
ritmul vorbirii, gestica erau menite să fie conforme cu mesajul verbal. Cel care a elaborat cel
mai complet tratat despre aceste aspecte a fost Marcus Fabius Quintilianus, primul profesor
public de retorică din Roma, autorul compendiului Institutio oratoria în 12 volume.Volumul
11 de ocupă de limbajul non-verbal descriind stadiile şi formele de exprimare non-verbală pe
care fiecare politician ar trebui să le adopte în discursurile sale. Ca un tipic roman pragmatic
Quintilian analizează toate aspectele non-vebale ale discursului: ochii, poziţia capului, nasul(
niciodată nu era voie să se facă un gest cu nasul), braţele, mâinile, corpul, mişcările degetelor,
şi chiar utilizarea vestimentaţiei (a togii).20 În acest context parcă prefigurând pe Eckman21,
Quintilian propune mai multe tipuri de gesturi: naturale „care pornesc în mod firesc din noi”
şi gesturi „care indică anumite lucruri prin mijlocirea imitării”. Din prima categorie fac parte

14
Peter Collet, Cartea gesturilor. Cum putem citi gândurile oamenilor din acţiunile lor.Bucureşti, Editura Trei,
2005, p.112
15
Ibidem p.112
16
Ibidem p.115
17
Harry Witchel în „Secrets of body language” http://www.youtube.com/watch?v=AQENwD-QlRA
18
Cicero, De oratore 3.222
19
Cicero, De oratore 1.128 Un orator trebuie să aibă viclenia unui dialectician, gândirea unui filosof, cuvintele
aproape ca ale unui poet, memoria unui jurist, vocea unui actor tragic şi discursul practic al celui mai desăvâşit
actor.
20
Bremmes-Roodenburg op.cit. p.43
21
Paul Eckmann, Wallace Friesen, Hand movements în The journal of communication vol.22, 1972.p. 353-374

1261
gesturile de tip „indicator”, „ideografic” şi „dirijoral”.Celei de a doua categorii îi corespund
gesturile „ilustrative”, „bătăi executate în ritmul discurului”22 Remarcabilă este sublinierea
retorului roman: un politician care susţine un discurs trebuie să ştie să facă diferenţa între
gesturile retorice şi cele teatrale (inacceptabile pentru un orator). Quintilian insită asupra
faptului ca gesturile să fie în concordanţă a cu partea discursului: exordium-introducere,
gesturi calme şi postură reţinută în timp ce toga „stă pe umeri”.Discursul trebuia început
printro atingere uşoară a capului prin frământarea degetelor şi printrun suspin adânc: „arătând
că îşi adună toate energiile în vederea efortului şi trădându-şi frământarea printrun suspin
adânc”23. Urmează naratioîn care sunt stabilite anumite aspecte, gesturile pot exprima
admiraţie „palma mâinii drepte se întoarce încet în sus degetele, începând cu cel mic se
îndoaie unul după altul, apoi palma se desface din nou şi mâna se readuce în poziţia
iniţială”.24 Cât priveşte toga, „se lasă să alunece spre spate” sau supărare prin apăsarea
pumnului în partea dreaptă a pieptului.
Partea a treia, şi cea mai spectaculoasă din punctul de vedere al limbajului non-vebal
este: argumentatio când se argumentează propia poziţie şi se combate cel al adversarului.
Acum sunt admise gesturile agresive: „degetul mijlociu şi inelar îndoite sub degetul mare” sau
„trei degete îndoite sub degetul mare în timp ce arătătorul este întins (...) iar toga (întro poză
combativă-n.n.) este aruncată pe umeri”.25 Quintilian insită mult asupra togii: considerată nu
numai ca îmbrăcăminte a elitei dar şi instrument al paralimbajului: însă dincolo de acest
aspect, toga trebuie să fi imaculată, fără urmă de extravaganţă sau neglijenţă. De asemenea
sunt interzise gesturile largi, frenetice cum ar fi cele de încuviinţare sau negare cu capul,
fluturarea mâinilor, zgălţâirea umerilor sau orice alt gest care „împrăştie o asemenea ploaie de
lovituri în direcţie posterioară încât este o imprudenţă să stai în spatele oratorului.”26 Mâinile
nu pot fi ridicate peste nivelul ochilor sau sub nivelul toracelui, niciodată să nu depăşească
nivelul umerilor în lateral şi este de preferat ca gesticulaţia să fie făcută cu mâna dreaptă,
stânga fiind folosit doar ca un auxiliar.(fapt normal de vreme ce ţinea pliurile togii).27 O
gestică mai largă este acceptată doar în cazul împăraţilor şi înalţilor magistraţi întrucât se
presupunea că audioriul lor este mult mai mare şi deci trebuia să crească şi amplitudinea
gesturilor.
Tributară Romei, dar şi al diplomaţiei medievale, sfera politică contemporană
utilizează, mai mult sau mai puţin voit, toată gama de gesturi propuse de Quintilian cu
diferenţa că se pune un accent deosebit şi pe unele aspecte non-verbale care erau necunoscute
şi/sau interzise în practica politică romană. Dacă lumea greco-romană considera ca fiind „
common sense” abţinerea de la expresii faciale şi folosirea nasului în gestică, astăzi nu ne
putem imagina ca un politician să abordeze un aşa zis „poker face”. Exemplele care recurg la
asemenea limbaj non-verbal (de vreme ce şi lipsa de expresie poate fi un emiţător de mesaje
non-verbale) sunt atât de rare încât fac deliciul analiştilor: exemplu clasic este tot preşedintele
Vladimir Putin. La el însă, ca şi mulţi alţi contemporani sau predecesori foloseşte tonalitatea
vocii ca element paralingvistic de persuasiune. O voce profundă este întotdeauna mai plăcută
22
Bremmes-Roodenburg op.cit. p.43
23
Quintilian De institutio oratoria vol XI passim
24
Quintilian De institutio oratoria 1oo
25
Quintilian De institutio oratoria 144
26
Quintilian De institutio oratoria 114
27
Bremmes-Roodenburg op.cit. p.50

1262
decât una tensionată. Cea dintâi exprimă dominanţa, masculinitatea şi grija aspecte deosebit
de apreciate de auditoriu. Cea din urmă, „care tinde să aibă un sunet metalic”28 produce la
rândul ei tensiune, agresivitate, dar i anxietate. Preşedinţi ca Reagan, Clinton29, Obama, Putin,
premieri ca Tacher (care a fost însă sfătuită să coboare tonalitatea vocii ca să sune mai cald),
sau Toni Blair sunt exemplele pozitive din prima categorie. Cea de-a a doua categorie-în mod
interesant este asociată cu dictatorii: Hitler, Mussolini, Castro. La timbrul vocii se adaugă un
element exenţial: gesturile mâinilor, întro gamă mult mai variată decât la romani (şi gesturi
care lor li se păreau exagerate sau de prost gust). Quintilian sigur că a rămâne stupefiat să
vadă în cadrul discursurilor politice mai agresive: pumni - închiderea mâinii în pumn şi
folosirea lui ca un ciocan pentru sublinierea ideilor: Hrusciov, împunsătura - folosirea
degetului arătător pentru a sublinia o idee, a avertiza: JKF, Clinton, Obama -, apucare a
obiectelor sau persoanelor reale sau imaginare, zgârierea - folosirea simbolică a unghiilor prin
flexarea degetelor care aduc unghiile în poziţie de atac: Hillary Clinton, M. Tacher, tăierea
folosită de politicieni pentru a ajunge la esenţa unei probleme sau de a arăta rezolvarea ei
printro cale nu tocmai diplomatică: Ceauşescu, John Major, Clinton30.
Bazată pe aparenţe, politica atrage persoanele fascinate de comportamentul uman. Ca
şi subterfugiile şi impresiile false pe care se bazează deseori. Deoarece „politicenii petrec
atâta timp pretinzând că sunt ceea ce nu sunt, există şanse foarte mici ca ei şă şi arate din
greşeală adevăratele sentimente sau intenţii prin comportament. Dramele politicii, felul în care
politicienii îşi abandonează colegii, fac înţelegeri secrete, schimbă alianţe, creează diversiuni,
şi îşi acoperă spatele, aruncă vina asupra altora şi îşi asumă merite pe care nu le au – toate
aceste lucruri fac ca probabilitatea apariţiei unor indicatori care să i dea de gol să fie mult mai
mare”.31

28
Collet, op.cit. p.118
29
Mark Goodman, Mark Gring, Brian Anderson, The visual byte: Bill Clinton and his town hall meeting style, în
The
Journal of communication, Volume 1, Issue 1, 2007
http://www.scientificjournals.org/journals2007/articles/1014.htm
30
Lizzie Widdicombe The Way They Move în The New Yorker 23 Iunie, 2008
http://www.newyorker.com/magazine/bios/lizzie_widdicombe/search?contributorName=lizzie%20widdicombe
31
Collet, op.cit. p. 137

1263
 DILUTION AND COMMERCIALISATION OF BRITISH ORAL HISTORY
SYMBOLS IN THIS CONTEMPORARY INTERDISCIPLINARY SOCIETY

Assistant Prof. Dr. Laura Rebeca PRECUP-STIEGELBAUER,

Assistant Prof. Dr. Narcisa TIRBAN,
Assoc, Prof. Dr. Rodica Teodora BIRIS,
“Vasile Goldis” Western University, Arad

Abstract

The contemporary society we live in nowadays is a tremendously complex, ever-changing and ever-
adjusting one. The aim of this paper is to emphasize the dilution and the commericialisation of the three British
Oral History Symbols in this interdisciplinary society, namely, Robin Hood, King Arthur and Jack the Ripper.
These well known symbols are no longer valued, or are employed as a simple convention, and in some cases
scarcely endowed with a substitutive value; or else as something probable, used as a synonym for what might
perhaps come to be, that is, for something allegorical and incomplete that would need a rational translation and
logical or analytic interpretation in order to be understood, hence interdisciplinary “translation” having an
important part.

Keywords: Oral History, individualism, pragmatism, dilution, society

As stated in the abstract, the contemporary society we live in nowadays is an

extremely complex one. First and foremost, some definitions need to be given to the term
dilution, in order to understand the approach the title infers. Hence, according to the Oxford
Dictionary, the word dilution in its second part of the definition states that it is the action of
making something weaker in force, content, or value.
Moreover, the contemporary society we focus on in this article here, is going to be
closely linked to the word pragmatism. Consequently, according to the same dictionary,
pragmatism is an approach that evaluates theories or beliefs in terms of the success of their
practical application. These two concepts, dilution and pragmatism, brought together with
the previously mentioned Oral History Symbols give birth to our Contemporary
Interdisciplinary Society.
Some explanations with regard to what the symbol means, studies and expresses must
be made, an idea must be given of what an ensemble of symbols in action might trigger about.

By ensemble of symbols in action, we mean the world of symbol as it is

experienced by a traditional or primitive society, a society in which symbol
as well as myth, and especially rite, which encompasses the totality of a
people’s daily activities, are still flourishing. In such a society, symbols are
understood in their essential meaning as direct connection with the sacred,
and not as convention, allegory, or metaphor, not as something vague and
exterior to the being. For traditional, primitive societies, the symbol-and
every expression or manifestation, whether macrocosmic or microcosmic, is
symbolical-constitutes a real sign, or ensemble of living signs fused and
related with one another through the plurality of their significates, shaping a

1264
 revealing language or ciphered code of their own, through which they also
cohere with the society in which they are manifested.1

Just like myth or rite, symbol is the connection between a reality that is common
sensical, perceptible, hands on, and cognizable at first glance, and the mystery of its authentic,
secret nature, which is its origin. After all, symbol, legend, myth, and rite are an expression
that reveals itself in the way they manifest themselves, and effectively establish the bridge
between the known and the unknown, between a level of reality that is ordinarily perceived
and the invisible principles that have occasioned it. At the same time, this bridge “constitutes
their raison d'être as such, to which they attest in their transformation into vehicles. This
immediately endows them with a sacred character-one of taboo, if you will-in their capacity
as a direct expression of the principles, forces, and original energies of which they are the
transmitters. “2
It goes without saying that the notion of “symbol” in contemporary society is very
different. This is due to the fact that symbol is no longer valued, or is employed as a simple
convention, and in some cases scarcely endowed with a substitutive value; or else as
something probable, used as a synonym for what might perhaps come to be, that is, for
something allegorical and incomplete that would need a rational translation and logical or
analytic interpretation in order to be understood. This comes down to saying that it is no
longer taken unequivocally as the emissary of an energy and force, but is confronted as an
object independent of its medium, an object that must be considered empirically in the
laboratory of the mind. Such is the awkwardness and reticence that it arouses. Of course, it
also very frequently occurs-almost as the norm-that symbols are not even noticed, or simply
are ignored, as if they did not actually exist because we do not notice or consume them, or as
if they had no value because they are unknown and their significance is ignored.
This is owing to the fact that our contemporary society, pridefully and pragmatically
desacralized the connection with origins and the idea of a level superior to simple matter, or to
physical, empirical verification. We have become a society that refuses to accept the validity
of the old Oral History transmitted values and symbols. The initial social values intended to
be transmitted by the legend of King Arthur or by the story of Robin Hood and Jack the
Ripper suffered a severe switch. We perceive the contemporary society which is based upon a
system of core social values, as built on an antithesis between self–other, man–nature,
individual–community, community–society, people–government, people–(state) nation, and
(state) nation–world system. The corresponding views of right and wrong on these types of
relationships are core values or core symbols and concern perceptions of morality, nature,
groups, society, politics, nation, and the world.
The act of communication has been altered or sometimes even interrupted. The
contemporary society made the symbol, the value, which were mediators between the two

1
Federico González, Los Símbolos Precolombinos: Cosmogonía, Teogonía, Cultura* (Barcelona: Ediciones
Obelisco, 1989). Translator: Dr. Robert R. Barr. * 2nd edition, revised and fully illustrated: El Simbolismo
Precolombino, Cosmovisión de las Culturas Arcaicas, Kier, Buenos Aires, 2003.) p54
2
Federico González, Los Símbolos Precolombinos: Cosmogonía, Teogonía, Cultura* (Barcelona: Ediciones
Obelisco, 1989). Translator: Dr. Robert R. Barr. * 2nd edition, revised and fully illustrated: El Simbolismo
Precolombino, Cosmovisión de las Culturas Arcaicas, Kier, Buenos Aires, 2003.) p55

1265
realities put into antithesis previously, be understood in a limited way. Consequently, the
world surrounding us becomes a grey area, a horizontal multiplication of undefined gestures
performed in mechanical fashion, almost without our intending them, and saying nothing to
anyone, on account of the self-censorship imposed on us by the formation bestowed by
today’s society. People nowadays tend not to admit whether something is white or black, but
rather grey in order for everything to remains outside of us, and to be foreign to us, not to let
ourselves be hurt. The once transmitted values, intended to educate what was wrong and what
was bad, what was courageous and what was cowardice, values that made the symbolical path
of communication possible, were transformed in order to adjust to this contemporary world,
where we are surrounded by the idea of Symbols as Efficiency, Values as Pragmatism and
more than that Culture as Business.
Something stands between us and the meaning of symbol and value throughout
history, just as something stands between us and reality. Therefore, a new word needs to be
introduced, defined and explanation of how it fits our value diluted contemporary society is
needed: Individualism. According to the same dictionary, individualism, or self-reliance is a
social theory favouring freedom of action for individuals over collective, or it is the habit or
principle of being independent. This new concept has separated us from our initial meant
context to the point that there is constantly a space between what is and ourselves, between
being and otherness. This space gives us, the moderns, the guarantee, that we have a strong
personality, with which we identify ourselves, and which makes us believe that we know best
and we have what it takes to succeed by ourselves.
The result of individualism is distress and desire, solitude and dilution, disintegration.
After all, the cohesion guaranteed by symbols, their mediating and coherence inducing
function, goes unacknowledged, has been forgotten, or, still worse, is twisted by our
contemporary understanding, which shows us the reality of the world as external and hostile,
as foreign as it is indifferent. It becomes something as cold, distant, and empty of content as
ourselves, while it is actually a matter of a universe perfectly integrated in the harmony of its
parts and correspondences, and not a reality expressing itself as fragmentary. The universe is
a gigantic organism, which includes ourselves in the sanguine torrent of its cosmic life, but
which we are accustomed to contemplate as an atrocious or curious thing, failing to relate it
immediately to ourselves-or perhaps, in the best of cases, seeing it as something agreeable
when observed from a distance.
In such a society as described before, things do not occur in linear manner, they occur
with a purpose. Every day is considered to be THE day, and everything is so alive and hands
on that no thing can occur on the spur of the moment, spontaneously, naturally. The human
being constantly experiences the eternity of the present not thinking too much of the past but
considering a better future. The pragmatic contemporary society actively participates in
everything. There is not something just for some, and something else for the others. We all
want everything because “we can”. It is true that existence seen in this way is a risk, and
doubtlessly an ongoing adventure, however, it is a dream from which apparently we do not
want to be awaken. This being the social contemporary background in which we live, society
needed to find different ways for conveying the message.
As aforeproved, because the social background has changed, so has the transmitter of
the Oral History values. Living in a society which belongs to the Age of Information, the

1266
Internet and the Mass-Media have taken a great part in spreading the once Oral History
transmitted values and symbols. These channel powers made it possible for almost everybody
to have access to information, to knowledge, hence, to education. Nowadays, education has
different means of reaching the persons willing to be educated and learn. The Internet is
definitely one of the most powerful information distribution channels. To emphasise this, we
went online, typed on a search engine King Arthur and we received 17,100,000 results.
Furthermore, we typed Robin Hood and I received 46,600,000 and then we typed Jack the
Ripper and the result was 6,370,000. To counterbalance this, we went to the local library, in
Arad, our hometown, where we did the same research. The result was embarrassing. The total
number of the aforementioned characters did not reach one hundred. Some might say that we
come from a small town, and they are right, others might say that we have limited our search,
or that we are just unlucky of not living in a metropolis like London. They are all right,
consequently, nowadays, all the new transmitters of the information should be taken into
consideration and taken advantage of. The amount of information people have access to
nowadays, if they pay the effort is amazing.
To make it even easier for some people who do not find time to go to the library, or to
google the information, there are still the old radio and TV. Instead of having the old Middle
Age Transmitters, like the minstrels, or the bards, or the foresters from Robin Hood’s period,
we can always turn to Oprah, or Dr Oz, or we can watch movies. Regarding movies, we can
say that they are a life saviour for the old Oral History values, symbols, stories.

Bibliography

Federico González, Los Símbolos Precolombinos: Cosmogonía, Teogonía, Cultura*

(Barcelona: Ediciones Obelisco, 1989). Translator: Dr. Robert R. Barr. * 2nd edition,
revised and fully illustrated: El Simbolismo Precolombino, Cosmovisión de las Culturas
Arcaicas, Kier, Buenos Aires, 2003.)
Oxford Dictionary, edited by Julia Elliot with Anne Knight, Chris Cowley, published 2002
Andrews, Elizabeth, Faeries and Folklore of the British Isles, Arris Publishing, Ltd, Moreton
in Marsh, Gloucestershire, 2006
Armstrong, Karen, A Short History of Myth, Canongate, Edinburgh, 2005
Arnold-Baker, Charles, The Companion to British History, Routledge, London, 2001
Gardiner, Juliet, The History Today Companion to British History, Collins & Brown Ltd,
1995

1267
 ASPECTS REGARDING COMMUNICATION BETWEEN JUSTICE
AND CIVIL SOCIETY
Assistant Prof. Dr. Olimpiu A. SABĂU POP
“Petru Maior” University of Târgu-Mureş

Abstract

Communication subscribes to the notion of transparency in the legal working of authorities who have to
publish permanently their work. Transparency involves a mutual communication between authorities and
citizens in several aspects: access to public information, transparency in the decisions take, transparency
regarding the activities of the legal persons.
Publishing the criminal judgments is made in the form established by the court through the written press
or audiovisual or other means of audiovisual communication. The number of appearances can’t be more than 10,
if the distribution is done through the written press or audiovisual. If other audiovisual media broadcasts, the
duration can’t exceed 3 months. The prevention of the criminal law must be interpreted in the broader context of
crime prevention through measures that should be taken involving the social, economical and juridical plans.

Keywords: communication, civil society, criminal judgments, justice

JEL Cod: K14, K40, C 70

Through the article we intend to identify the communication between the judicial
authorities and citizen with by achieving the ambitions imposed by the general principles of
achieving justice at both national and supra-legislative (international) levels.
The communication also subscribes to the concept of transparency in the workings of
the judicial entities, which constantly need to make their work public. Transparency implies a
mutual communication between the authorities and litigants in several aspects: freedom of
access to information of public interest, transparency in decision making, transparency of
budget implementation and the identification of staff in relation to third parties.
The dissemination of criminal judgments of conviction shall be carried out in
statement, in the form prescribed by the court through written or audiovisual media or by
other means of audiovisual communication, designated by the court. The number of
appearances cannot be greater than 10, if the dissemination is made through print or
audiovisual means. In the case of audiovisual broadcast by other means, its duration may not
exceed 3 months.
The problem of preventing criminal offences under the law must be approached and
interpreted in the wider context of the prevention of crime, through complex measures which
are adopted taking into consideration the social, economic and legal context beginning with
the study and identification of the causes and conditions that lead to or contribute to
perpetrating crimes1.
Specific to the judicial system is the abidance of the principle of public sittings of the
sessions of the court. Each person has the right to a public trial in accordance with the
ambitions of the European Court of Human Rights thus takes place with the protection of the
citizen of a secret that justice cannot be subject to the public. What we want to be done is,

1
Fl. Steteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 173;

1268
mainly, that better communication of justice in the field of criminal law, through the
publication of the conviction, leads to increased confidence of society in the act of
justice. Subsequently, the reasons of general prevention are better assimilated by the citizens
who having information, in the media, about the large number of criminal convictions handed
down by courts shall refrain from violating the law, as explained in a simplistic formula "the
power of example."
Establishment of criminal policy of the State must be done by integrating a
communication strategy of the judiciary and civil society. The argument on which we base
these concerns the public consciousness in the printing of the fact that justice in the field of
criminal law is effective, i.e. the extent to which civil society is aware of the nature of the
pretzel to sanction offenders, the fear of punishment will generate committing a number of
lesser offenses.
The activity of judicial authorities in the field of the promotion of the anti-social
phenomenon of crime and criminal liability by punishing those who have committed crimes,
rests at the skyline of waiting of the society as a whole, but also to the idea of security of each
individual concerned generally recognized as social values to be defended and that the system
has the appropriate reactions in the suppression of antisocial facts.
The way for communicating with the society of the factors of the justice is poor and
neglected, as a separate state power in its mechanisms currently acts as a gearing close
normally disinterested communication with the outside. By the middle of the legislative
framework which restricts such potentials, so present in the other powers of the state.
The organizational structure of the judicial is organized only in the interest of functional
system, regulated and evaluated referring only to itself, has no interest and is not bound to
express the solutions to the outside.
Any attempt in finding out some actions or solutions, it reacts in the sense that it
influences the work of the Court, which public opinion has justified the unfavorable
phenomenon interprets and sits more strongly the veil of mystery and even potential
subjectivity which explains the lack of confidence in justice.
Here is the need for communication, an expression of the decisions of the judiciary
while keeping intact the professional beliefs and correct application of the law.
Communication – essential in a modern world vector and at the same time, the correct
information from the source of the citizen is a gain of consecrated the constitutional rule of
law.
The professional plan of development solutions should be considered, as all existing
possibilities in the procedural law, of justice communication with society as a whole, while
preserving the specificity of the domain with the proposals and arguments to facilitate
communication. This in addition to the existing public consultation processes, pronouncement
of judgments in open court, the institution of the bearer of the parquet and other courts,
relationship with other legal professional bodies (lawyers, notaries, legal advisors, bailiffs).
In particular, is made in relief the publishing activity, discussing solutions in the media,
publishing solutions on the internet, publishing solutions of the European Court of Human
Rights on the processes on the portal site and the courts.

1269
 The impact of public citizens, curiosity, especially to small communities in which it
originated a particular criminal phenomenon, should be taken into account but with leaving
the judiciary to keep posting2.
Communication itself is seen on the stages of the judicial process, where the
explanations are of interest on certain moments of completion of the procedures. The solution
is for the interested public opinion and often appears strange on the cases of each particular
case reported in other particular cases, where the public or even persons involved may have
questions on solutions and different treatment of those prosecuted for justice.
Communication with the public through the media is essential, but you cannot ask
magistrates to have skills to justify to the public, because you have complied with the special
status of a professional is mainly within the system. The place of communication may be used
in connection with the negotiation of a social group no matter how eloquent would it have,
and on the other hand communication with society as a whole shall be made by legal structure
within the limits of the judiciary power as follows from art. 124-129 of the Constitution and
organic laws, texts that govern the system.
Unlike other activities in society, including those of the powers in the state of rule of
law, the Court concluded by judicial decision, in relation with the public may not be pursued
any notoriety any sympathy, whereas here, the communication can be a success if you have
two things: respect justice, confidence and ensure that the law was applied without
bias. Apparent issues receive a cognitive assessment, and after they have been drawn up by a
discussion on the details of legal interpretation with substantial content.
This awareness cannot take place without a better communication between judicial
bodies representing the judiciary and civil society as a whole. Legal instruments that already
exist and which can achieve this, we will refer below, must be used and in this direction.
Legal and juridical regulations and criminal policy of the rule of law intended to reduce
crime within reasonable limits, to protect social values that fall within the scope of criminal
law and ensuring the protection and defense sense for all members of society. These
objectives shall be achieved by making the necessary arrangements for the prevention of
crimes.
Criminal law, through its content and the penalties provided for, provide so-called
general deterrence, and insofar as they are pronounced in criminal punishment, deterrence is
achieved concrete special opposite the condemned, but also towards other people prone to
committing.
Crime prevention is, therefore, both by raising all persons on entry into the law, which
requires special measures for advertising at the time of its promulgation and subsequent legal
propaganda a sustained and adequate punishment of those who despised the obligation to
comply with the mandatory provisions of the criminal law.
There are in the normative system in force in the two legal texts relating to the theme
that we will face this succinct3.
ART. 71 ^ 7 Criminal Code, relatively recently introduced by law No. 278/2006
includes:

2
Mitrache, C., Mitrache, C., Drept Penal român, Parte Generală, Ed. Universul Juridic, 2006, Bucureşti, p. 27;
3
Paşca, V., Codul penal comentat, Partea Generală, Vol. I, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 401;

1270
 "Displaying a final decision of conviction or its dissemination is carried out at the
expense of the legal person convicted.
By displaying or circulating the judgment of conviction cannot be revealed to the
victim's identity, except in cases where there is consent or legal representative.
Displaying the judgment condemning the statement, in the form and places set by the
Court, for a period between one month and three months.
Dissemination of the judgment of conviction is made in the statement and in the form
prescribed by the Court, through the print media or audiovisual works or by other means of
communication audiovisual, designated by the Court.
If the broadcast is made by print or audiovisual court determines the number of
occurrences, which may not be less than 10, and in the case of audiovisual broadcast by other
means, its duration may not exceed three months. "
Art. 30 of the Law no. 78/2000 for the prevention, detection and sanctioning of acts of
corruption disposes:
"The final judgment of conviction or acquittal may be published in newspapers, or,
where applicable, local, referred to in the judgment."
All in the same way there are a number of international legal acts referring to the
publication of judgments of conviction: Criminal Convention on Corruption, adopted at
Strasbourg on 27 January 1999, the Corpus Juris (2000), the United Nations Convention
Against Corruption, the United Nations Convention Against Organized Crime (Palermo
2000), The African Union Convention (Maputo, 2003), European Civil Convention Against
Corruption (1998), the Agreement Establishing the Group of States Against Corruption
(GRECO), The European Union Framework Decision on Combating Corruption in the Private
Sector (Council of Europe, 2003), the Convention Against Corruption Involving Officials of
the European Community or of Member States of the Union, the Council Resolution for a
Comprehensive Policy on the Fight Against Corruption within the European Union (Council
of Ministers, 2005), The Inter-American Convention Against Corruption (1996), the European
Convention on Transfrontier Crimes (STE 132).
Prevention of criminal offences under the law is carried out by a considerable extent and
by taking safety measures, such as criminal law sanctions, because these measures and
eliminate the danger that some of the States were noted at the time of the offence under the
penal law, prevent new offences were committed by the person concerned4.
The problem preventing criminal offences under the law must be approached and
interpreted in the wider context of the prevention of crime, through complex measures are
adopted in social, economic and legal systems on the study and identification of the causes
and conditions that lead to or contribute to perpetrating crimes.
We propose our request to have a starting point on regulatory actions that I have
described briefly above and finality consists in the identification of legislative solutions for
communication needs refilling.
What we want to be done is, mainly, is that better communication of Justice in the field
of criminal law, through the publication of the conviction, leads to a high society trusts in the
Act of justice. The secondary reasons preventing General are better assimilated by having

4
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept Penal. Parte Generală, Ed. Universul Juridic, 2006, p. 190;

1271
knowledgeable citizens who, in the media, about the large number of criminal convictions
handed down by courts shall refrain from violating the law, as explained in a simplistic
example formula "power of example".
Interdisciplinary character and legislative news that is based on this article have not
been proposed as reform of the judiciary or best practices in the administration of the
judiciary. By way of example, the publication of judgments of conviction on crimes of
corruption will result in the removal of stigma put Romania's "corrupt" without
corruption. The metaphorical language of creation this license that is found in a document of
the Romanian justice is truth striking Romanian society to which the authorities do not show
reactions as the phenomenon.
In this way, by the present article we identify solutions for the opening act of justice by
the civil society and the citizen.

1272