Instituţiile comunitare

1. Parlamentul European

În procedura de codecizie şi cooperare, Parlamentul are rolul de organ legislativ şi

de autoritate bugetară, îndeplinind, distinct şi funcţia de control politic al Comisiei.1
Deputaţii europeni sunt grupaţi pe grupări de partide politice, considerate că
exprimă voinţa politică a cetăţenilor europeni.
Evoluţia Parlamentului European poate spune multe despre dezvoltarea în general a
Comunităţii. Începând doar ca o instituţie consultativă, în 50 de ani, Parlamentul European
devine un organ tradiţional legislativ. Din 1979, Parlamentul European este compus din
deputaţi aleşi prin votdirect. În baza art.189 TCE, după modificările aduse de Tratatul de la
Nisa2, Parlamentul European nu poate avea mai mult de 732 de membri3. În baza art.197
TCE, membrii parlamentului aleg preşedintele, care are atribuţiile formale de a coordona
activităţile şi prezida şedinţele, precum şi de a reprezenta Parlamentul în relaţii externe. O
atribuţie importantă a preşedintelui este semnarea în urma adoptării de către Parlament a
bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional. Cu
selectarea preşedintelui, sunt aleşi încă paisprezece vicepreşedinţi4, care îndeplinesc în marea
majoritate atribuţii de asistare a preşedintelui Parlamentului
1.1. Protocolul asupra lărgirii Uniunii Europene (A), anexă la Tratatul de la Nisa,
în art. 2, conţine noile prevederi privind Parlamentul European, care fixează numărul
reprezentanţilor aleşi în fiecare stat membru începând cu "1 ianuarie 2004 şi cu efect în
mandatul 2004 - 2009", stabilind că:
- numărul total al acestora este de 732, iar
- repartizarea lor pe statele membre este următoarea: Belgia - 21, Danemarca - 13,
Germania - 99, Grecia - 22, Spania - 50, Franţa - 71, Irlanda - 12, Italia - 72, Luxembourg - 6,
Olanda - 25, Anglia - 17, Portugalia - 22, Finlanda - 13, Suedia - 18 şi Regatul Unit - 72.
Textul prevede şi repartiţia locurilor pentru statele candidate, după criteriul
numărului cetăţenilor naţionali; România ocupă locul 7 cu 33 de deputaţi, după Polonia
(5) şi înainte de Olanda (25), Belgia, Grecia şi Portugalia (cu câte 22), Ungaria şi Republica
Cehă (câte 20) ş.a.
1.2. Distinct, Conferinţa a adoptat că "Finanţarea partidelor" politice la nivel
european făcută din bugetul Comunităţilor Europene nu poate fi folosită, direct sau
indirect, pentru funcţionarea partidelor politice la nivel naţional.
Prevederile asupra finanţării partidelor politice se aplică, pe aceeaşi bază, tuturor
forţelor politice reprezentate în Parlamentul European.
În Tratatele de instituire a comunitãţilor europene se prevedeau ca organe similare: -
Adunarea Comunã CECO; Adunarea CEE, CEEA. Actul Unic European a statuat denumirea

1
John McCormick, Understanding the European Union – a concise introduction, Edition Palgrave, New York,
London, 1999. pag.102.
2
Divizarea locurilor în Parlamentul European s-a efectuat cu probleme, în anumite cazuri a fost încălcat şi
principiul echităţii şi democraţiei, spre exemplu în cazul Republicii Cehia şi Ungariei, care au primit locuiri mai
puţine decât li se convine.
3
Art.190(2) TCE enumără numărul de reprezentaţi în Parlamentul European din fiecare Stat Membru.
Parlamentarii sunt aleşi pe o perioadă de cinci ani de către alegătorii din cele 27 de state membre ale Uniunii
Europene, în numele a 492 de milioane de cetăţeni. Numărul parlamentarilor de la un stat este direct proporţional
numărului populaţiei acelui stat.
4
Vezi in acest sens, Regulamentul de Organizare a Parlamentului European, punctul 19.

1
comunã de Parlament European. El se compune din reprezentanţi ai popoarelor statelor
reunite în Comunitate care exercitã puterile ce le sunt încredinţate prin aceste tratate. În urma
reuniunii Consiliului de la Nisa din dec. 2000 s-a decis ca numarul parlamentarilor sã fie de
728, stabilindu-se şi o distribuţie a nr. de locuri acordate fiecãrui stat. Pentru a conferi o mai
mare reprezentabilitate Parlamentului European, este necesarã alegerea membrilor sãi prin vot
universal, direct şi conform unei proceduri unitare pentru toate statele membre. Nu s-a reuşit
însã adoptarea unor norme unitare de alegere. În conformitate cu Tratatul de la Maastricht se
instituie dreptul de vot şi de a fi ales pentru toate persoanelecare posedã cetãţenia Uniunii
Europene. Durata mandatului parlamentar este de 5 ani, începînd cu prima sesiune care
urmeazã alegerilor noului parlament. Imunitãţile de care beneficiazã parlamentarii comunitari
sunt reprezentate de:
~ libera circulaţie, fãrã nici un fel de restricţie administrativã sau de altã natura privind
deplasarea la şi de la locul reuniunilor parlamentare;
~ imunitate afuncţioneazã privind cercetarea, reţinerea sau urmãrirea pe motive de opinie
sau a votului exprimat în exercitarea atribuţiilor;
~ imunitatea personalã pe timpul mandatului.
Atribuţiile Parlamentului European sunt clasificate în 3 categorii: - Atribuţii de control
politic; - Atribuţii de consultare simplã; - Atribuţii de decizie. Biroul lãrgit al Parlamentului
European propune ordinea de zi care este adoptatã de cãtre Parlament. Dezbaterile
Parlamentului sunt publice. Parlamentul îşi desfãşoarã lucrãrile în quorum de cel puţin 1/3 din
membri sãi. Parlamentul delibereazã cu majoritatea absolutã a voturilor exprimate -> în afara
cazurilor cînd nu este prevãzutã majoritatea calificatã. Votul este personal şi nu poate fi
delegate.
Parlamentul European are trei atribuţii principale:
- Legislativă, care împreună cu Consiliul, prin intermediul a mai multor proceduri
(consultării, co-deciziei, acordului, cooperării) examinează şi modifică draft-urile legislative
propuse spre adoptare;
- Bugetară, prin care în fiecare an în luna decembrie, Parlamentul European adoptă
budgetul Comunităţii. În continuare, prin cooperare cu Consiliul, verifică implementarea
acestuia de către Comisie. 5
- Supravegherea executivului, prin care Parlamentul verifică activitatea Comisiei, cu
dreptul de a solicita explicaţii, aplicarea moţiunii de cenzură privind activitatea acesteia şi
aprobarea numirii membrilor. Tratatul de la Maastricht6 a adăugat noi competenţe
Parlamentului pentru protecţia şi mai amplă a cetăţenilor UE, prin care se pot institui Comisii
de Anchetă care investighează încălcările sau contravenţiile administraţiei în implementarea
Legislaţiei comunitare.
2. Consiliul
a). Consiliul European al şefilor de state şi guverne – este reglementat în Actul Unic
European şi Tratatul de la Maastricht. Pentru prima datã s-a reunit în aceastã formulã în
martie 1975 la Dublin. Reuniunile sale se desfãşoarã sub preşedinţia şefului de stat sau de
guvern care exrcitã preşedinţia Consiliului Miniştrilor.
Competenţele Consiliului European sunt destu de greu de definit, el are un dublu rol
de decizie şi de direcţionare. Competenţele sale sunt: - impulsionarea şi relansarea politicilor
comunitare generale; - orientarea construcţiei europene prin stabilirea liniilor directoare de
ordin politic general; - coordonarea politicilor comunitare; - definirea noilor sectoare de

5
Din punct de vederea a puterii de decizie asupra alocării banilor din budgetul Comunitar, Parlamentul poate
decide asupra „cheltuielilor ne obligatorii”, care de obicei ţin de domeniul social şi politica regională, cercetarea,
ajutoare umanitare şi programe pentru refugiaţi.
6
Vezi art.193 T.C.E

2
activitate; - rol de mediere, de gãsire a unui punct de vedere convergent în domeniul
cooperãrii politice.
Documentele Consiliului European adoptate în exercitarea competenţelor sale sunt:
- decizii; - decizii de procedurã care presupun trimiterea la Consiliul Miniştrilor; - directive şi
orientãri; - declaraţii.
Distincţia faţã de Consiliul Miniştrilor îi conferã calitatea de instituţie sui generis.
Consiliul European acţioneazã atît în calitate de organ comunitar dar şi ca organ
interguvernamental.7
Dispoziţiile art. 3 din protocolul asupra lărgirii UE (anexă a TN) stabilesc ponderea
votului membrilor în Consiliu în cazurile în care este aplicabil votul calificat al majorităţii:
Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit - câte 29, spania - 27, Olanda - 13, Belgia, Portugalia
şi Grecia - câte 12, Suedia şi Austria - câte 10, Danemarca, Irlanda şi Finlanda - câte 7 şi
Luxemburg - 4. Textul nou mai prevede că: "Pentru adoptarea lor, deciziile vor avea nevoie
de cel puţin 169 de voturi pentru, din partea a cel puţin două treimi dintre membri (art. 23-2
Tratat CE).
Protocolul (anexa - diagrama 2) conţine şi repartizarea conţine şi repartizarea
ponderii voturilor ce revine noilor state candidate (12), astfel că totalul acestor voturi ajunge
la numărul de 345. România ocupă, de asemenea, locul 7 cu 14 voturi, după Germania, Marea
Britanie, Franţa, Italia (câte 29), Spania şi Portugalia (câte 27).
Este catalogată ca cea mai importantă instituţie comunitară. Pe lângă o serie de
atribuţii vaste şi proceduri, întruneşte necesitatea cooperării diplomatice şi colegiale privind
protecţia şi promovarea intereselor naţionale a membrilor ce îl compun. Consiliul îşi are
sediul la Bruxelles şi în baza art.203 TCE este format din reprezentanţi, la nivel de membri ai
guvernelor Statelor comunitare, care sunt autorizaţi să adopte decizii obligatorii pentru statul
pe care îl reprezintă. Spre deosebire de Comisie, Consiliul nu are o componenţă stabilă 8. În
funcţie de tematica discutată în Consiliul participă miniştri de profil din cadrul guvernelor
statelor membre. Cei mai importanţi reprezentanţi ai guvernului în Consiliu sunt miniştrii de
afaceri externe, acest Consiliul fiind denumit Consiliul de Afaceri Generale, care are cele mai
multe şedinţe în decursul anului în comparaţie cu celelalte Consilii.
De o importanţă majoră, în special după implementarea Politicii Europene
Economice şi Monetare, este şi Consiliul Economiei şi Finanţelor (ECOFIN), compus din
miniştrii economiei şi finanţelor ale statelor membre.9
Preşedinţia Consiliului este reglementată de art. 204 TCE, care a instituit un sistem
de rotaţie între statele membre, cu o durată de preşedinţie de 6 luni. Preşedintele prezidiului
este numit ministrul de externe al statului membru care deţine preşedinţia.
Din punct de vedere funcţional, după cum s-a menţionat şi mai sus, Consiliul este
cel mai important organ legislativ al Comunităţii, care adoptă acte legislative, la propunerea
Comisiei. La nivel lucrativ Consiliul este ajutat, în baza art. 207 TCE, de COREPER, care
este compus din reprezentanţii permanenţi, delegaţi de statele membre la Bruxelles.
COREPER la rândul sau este divizat în COREPER I – compus din vice-reprezentanţii
permanenţi cu atribuţii tehnice şi economice, şi COREPER II – compus din reprezentanţii
permanenţi (ambasadorii statelor membre) cu atribuţii deja politice. Toate şedinţele
Consiliului sunt pregătite de COREPER şi de regula chestiunile asupra cărora s-a convenit

7
Beatrice Tanlêghe, Le Conseil euorpéen, PUF, Paris, 1993.
8
David Vaughan, Aidan Robertson (editors), Law of the European Union, Richmond, 2003
9
Flore Pop, Comunităţile europene şi realizarea Spaţiului Economic European, Revista Transilvană de Ştiinţe
Administrative, nr.2(8)/2002.

3
pozitiv în acest grup sunt direct aprobate de Consiliu fără a fi discutate suplimentar.10 În
cazurile în care aspectele în discuţie nu sunt soluţionate în cadrul COREPER, acestea sunt
inserate în agenda şedinţei Consiliului, care trebuie să găsească o înţelegere referitor la
problema în cauză. Mentionam faptul ca COREPER este denumirea uzuală, folosită
informal, pentru acest Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai guvernelor statelor membre
pe lângă Consiliu.
Consiliul nu este limitat în competenţele sale legislative. În acelaşi timp poate
conferi Comisiei puterea de a implementa Legislaţia adoptată11, prin adoptarea regulamentelor
sau deciziilor.
În cadrul Consiliului există trei proceduri de votare: a) prin unanimitate b) prin
majoritate simplă şi prin c) majoritate calificată. Tratatul prevede ca Consiliul, în cazurile în
care nu este expres stipulată procedura prin care trebuie să fie votarea, votează cu majoritatea
membrilor săi, adică prin majoritate simplă. Procedura de vot prin majoritate calificată este
cea mai larg răspândită şi de obicei este expres prevăzută în articolele din Tratat, şi presupune
că fiecărui stat membru îi este alocat un număr de voturi proporţional numărului populaţiei
ţării, clar prestabilite în art. 205(2) TCE.
Procedurile de vot menţionate mai sus sunt aplicate în cadrul pilonului I al Uniunii
Europene. În cadrul pilonului II şi III, Consiliul reprezintă comunitatea în domeniile de
politică externă şi securitate comună, de obicei după obiective general definite la şedinţele
Consiliului European. 12
Este recomandabil de a investiga problemele de funcţionare a Consiliului, care
conform mai multor critici sunt descrise ca ineficienţă şi lipsă de productivitate. Se tot discută
necesitatea reformării acestei instituţii după extinderea Uniunii Europene la 27 de membri ai
săi13, din motive că astăzi o propunere a Comisiei necesită minimum o examinare de 16 luni
până la o decizie finală a Consiliului. Desigur multe eforturi s-au depus pentru depăşirea
acestor deficienţe, astfel fiind lansate recomandări concrete14 pentru reducerea numărului
„formaţiunilor” Consiliului la cel mult cincisprezece şi sporirea rolului de coordonare a
Consiliului de Afaceri Generale.

3. Comisia
Comisia – este denumirea comunã pentru“Înalta Autoritate”prevãzutã în Tratatul
CECO şi pentru Comisiile constituite pe baza Tratatelor CEE şi CEEA. În urma reuniunii
Consiliului de la Haga din dec. 2000 s-a stabilit ca deocamdatã numãrul membrilor acesteia sã
nu depãşeascã 27 de comisari, cîte unul pentru fiecare stat membru. Tratatele de la Maastricht
şi Amsterdam stabilesc o procedurã conform cãreia rolul Parlamentului în alegerea Comisiei
este sporit ca de altfel şi rolul preşedintelui Comisiei în procedura de desemnare a
comisarilor.15 Astfel Parlamentul European trebuie consultat de cãtre guvernele statelor
membre cu privire la persoana pe care doresc sã o propunã drept candidat la preşedinţia
Comisiei, Parlament care poate aproba sau nu aceastã desemnare. Statele membre solicitã
acordul preşedintelui desemnat al Comisiei cu privire la desemnarea şi a comisarilor.
Mandatul Comisiei este de 5 ani, putînd a fi reînnoit. În statutul comisarilor este stipulat: - sã

10
Se poate spune că existenţa acestor comitete specializate subminează tot mai mult activitatea COREPER ca
organ tehnic cu caracter general, miniştrii agriculturii şi cei de finanţe folosind tot mai mult aceste grupuri de
lucru în mod autonom faţă de COREPER
11
Vezi art.202 TCE.
12
Vezi diferenţa între Consiliul de miniştri şi Consiliul European.
13
Părerea Parlamentului European, adoptată în Raportul Bourlange din 1999.
14
Vezi Constiutional Law of the EU, Sionaidh Dougls – Scott, 2002, pag. 83-84.
15
Denumirea de “Comisie Europeană” a fost adoptată numai după Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană, anterior fiind folosită sintagma “Comisia Comunităţilor Europene”. Cu toate că denumirea s-a
schimbat, în documentele oficiale se întâlneşte în continuare şi vechea denumire.

4
fie cetãţeni ai statelor ce-I desemneazã; - sã-şi exercite atribuţiile în deplinã independenţã de
statele cãrora le aparţin, acţionînd numai în interesul general al Comunitãţii; - de a nu accepta
instrucţiuni; - nu pot îndeplini în perioada mandatului nici o altã activitate profesionalã
renumeratã sau nu. În cazul neîndeplinirii condiţiilor necesare executãrii funcţiilor sau dacã au
comis o faptã gravã, comisarii pot fi declaraţi demişi de cãtre Curtea de Justiţie. Comisarii îşi
pot da şi demisia în mod voluntar. Ei pot fi înlocuiţi sau nu pentru perioada de mandat
restantã. Comisia poate fi demisã prin moţiunea de cenzurã a Parlamentului.
În funcţionarea sa Comisia are la bazã principiul colegialitãţii. Procedura adoptãrii
deciziilor este prezentatã în regulamentul interior al Comisiei, care stabileşte cvorumul şi
adoptarea deciziilor cu majoritatea simplã. În conformitate cu tratatele comunitare, Comisia
îndeplineşterolul unui guvern. Dintre atribuţiile Comisiei putem enunţa: - dreptul de iniţiativã
legislativã, propunerile sale fiind trimise Consiliului Miniştrilor; - urmãrirea modului de
respectare a dispoziţiilor tratatelor comunitare şi a dreptului derivat; - rolul de a negocia
acordurile comerciale externe. Comisia procedeazã la o repartizare a domeniilotr sale de
activitate cãtre fiecare membru al sãu. Raporturile dintre Comisie şi Parlament sunt
reglementate prin tratate.
Funcţia publicã comunitarã, reprezintã o noţiune complexã care cuprinde
administrarea comunitãţilor europene, statutul agenţilor şi funcţionarea acestora. Funcţionarii
publici sunt în numar. de aprox. 25 000. În principiu, naţionalitatea funcţionarilor este cea a
ţãrilor membre. Majoritatea funcţiilor se ocupã prin concurs, anunţat prin Jurnalul Oficial al
Comunitãţii Europene. Funcţionarii sunt împãrţiţi în 4 categorii A – D, fiecare categorie la
rîndul ei avînd un nr. de grade (A, B, C = 8 grade; D = 4 grade). Funcţionarii care ocupã
rangul a1 (directori generali) şi A2 (directori) nu sunt recrutaţi prin concurs ci pe baza voinţei
instituţiilor cãrora le aparţin. Dintre privilegiile şi imunitãţile funcţionarilor comunitari
enunţãm: - imunitatea de jurisdicţie pentru actele îndelinite de cãtre aceştia în exercitarea
calitãţii lor oficiale, imunitate ce se extinde şi dupã încetarea funcţiilor comunitare; - scutirea
de impozite naţionale cu privire la sdalariile şi celelalte sume bãneşti acordate de cãtre
Comunitãţi.
Protocolul privind lărgirea UE (art 4) include noi dispoziţii care prevăd că:
- membrii Comisiei sunt aleşi în baza competenţei lor generale şi independenţa lor
trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli;
- Comisia are în competenţă un reprezentant naţional din partea fiecărui stat
membru şi că,
- numărul membrilor Comisiei poate fi modificat de către Consiliu, care statuează cu
unanimitate de voturi.
Când Uniunea va avea 27 de state membre, numărul membrilor Comisiei trebuie să
fie mai mic decât numărul statelor membre, urmând să fie aleşi printr-un sistem de rotaţie
bazat pe principiul egalităţii.
În sfârşit, prin norma finală (pct. 4) a Protocolului se prevede că "orice stat care
aderă la Uniune are dreptul ca, în momentul aderării sale, să aibă un reprezentant naţional ca
membru al Comisiei", până la adoptarea deciziei Consiliului.
Tratatul de la Nisa conţine norme care întăresc puterile preşedintelui Comisiei,16
aceasta urmând să decidă repartiţia voturilor, remanierea responsabilităţilor comisarilor pe
durata m andatului său ş.a.

16
Tratatul de la Lisabona nu prevede un anume termen de timp privind propunerea de către Consiliul European a
candidatului pentru funcţia de preşedinte al Comisiei. Se menţionează doar obligativitatea de a se ţine cont de
alegerile pentru Parlamentul European. Putem să presupunem că se intenţionează ca noul Parlament ales să
aleagă preşedintele Comisiei şi ulterior să îşi dea acordul asupra componenţei acesteia şi nu un parlament aflat la
final de mandat.

5
 După cum s-a menţionat deja Consiliul European este o „instituţie” alta decât
Consiliul de Miniştri sau Consiliul Uniunii Europene. Baza formală a Consiliului European a
fost pusă la Summit-ul de la Paris din 1974, care ulterior a fost codificată în art.2 din Actul
Unic European şi mai târziu în art.4 din Tratatul de la Maastricht.
Rolul acestei instituţii este apreciat drept foarte înalt, în special, în procesele
politice ale UE. Consiliul European este compus din şefii statelor membre şi se întruneşte cel
puţin de două ori pe an pentru a stabili obiectivele generale de dezvoltare a Comunităţii.
De ceva timp Consiliul European joacă un rol important în procesul de integrare
europeană, fiind prima sursa a unor decizii istorice, concluziile adoptate de Preşedinţie
devenind „biblii” pentru viitoarele acţiuni ale Comunităţii. Astfel scopul şi funcţiile
Consiliului European sunt mai mult politice şi de luare a deciziilor de nivel înalt, decât
legislative, cu toate că de facto nu are personalitatea de instituţie Comunitară conform
prevederilor Tratatului CE.
Comisia este instituţia caracterizată drept cea mai supranaţională vis-a-vis de
celelalte instituţii ale Comunităţii. Este un organ permanent, compus din delegaţi propuşi de
statele membre, pe un mandat de cinci ani, prezidaţi de un preşedinte ales la propunerea
Consiliului, cu majoritate calificată şi aprobat de Parlament. Consiliul, împreună cu noul
preşedinte, elaborează lista membrilor comisiei, care se întocmeşte în conformitate cu
propunerile făcute de fiecare stat membru.17 Lista finală este nominal discutată şi fiecare
membru în parte este aprobat de Parlament.
Competenţele Comisiei prevăd iniţierea şi aplicarea politicilor şi Legislaţiei
comunitare. Este unica instituţie ce deţine dreptul de iniţiativă asupra elaborării politicilor,
începând cu adoptarea unor măsuri generale ca Cărţile Albe şi ajungând la propuneri
legislative concrete, şi este efectuată în cooperare cu toate organismele comunitare şi
guvernele statelor membre. În acelaşi timp Comisia are şi un rol activ procesual în
supravegherea elaborării bugetului Comunităţii şi aplicării corecte a prevederilor Tratatelor.18
Pentru efectuarea sarcinilor stabilite de Tratat, Comisia este divizată în Directorate
Generale, fiecare responsabil de un sector specific, în total în număr de 36. Directoratele
Generale sunt create analogic politicilor Comunitare, astfel fiecare politică în parte
beneficiază de coordonare din partea unei mici sub-instituţii a Comisiei. Fiecărui preşedinte al
Comisiei, aşa numiţii „comisari”, îi este atribuit un portofoliu şi nu doar responsabilitate de
coordonare a unui Directorat General. În portofoliul primit sunt cuprinse în activitate mai
multe Directorate Generale şi servicii specializate ale Comisiei.
Comisarii, conform art.213 TCEE, cu toate că continuă să menţină relaţii cu statele
membre care i-au desemnat, sunt obligaţi să se abţină de la influenţe şi instrucţiuni din partea
statului din care provin. Transparenţa şi imparţialitatea sunt principiile ce guvernează
mandatul unui comisar european. În acelaşi timp există principiul de colegialitate care domină
metodele de conlucrare în cadrul Comisiei, principiu ce înseamnă că toate deciziile trebuie să
fie luate colegial în cadrul şedinţelor şi că nici un comisar nu ar trebui să manifeste prea multă
independenţă faţa de luarea unor astfel de decizii.
Procedura de bază pentru luarea deciziilor în cadrul Comisiei este prin vot majoritar
al comisarilor. În total numărul de comisari este de 27, inclusiv reprezentanţii României şi
Bulgariei ce au aderat în ianuarie 2007. Cu toate acestea regulamentul de funcţionare a
Comisiei prevede şi posibilitatea de delegare şi împuternicire pentru adoptarea deciziilor.
4. Justiţia comunitară
4.1. Tratatul de la Nisa conţine Protocolul asupra statutului Curţii de Justiţie (C.J.),
a Tribunalului (Curţii) de Primă Instanţă (C.P.I.) şi norme relative la o nouă instituţie

17
Actuala Comisie Europeană, condusă de Jose Manuel Baroso din Portugalia, aflat la al doilea mandat de
preşedinte al Comisiei, îşi va încheia mandatul în 2014
18
Cornelia Lefter, Drept comunitar instituţional, Ed. Economică, Bucureşti, 2001. pag.119

6
judiciară - Camera Jurisdicţională.
Potrivit art. 220 C.E., în formularea nouă (art. 2 TN), "Curtea de Justiţie şi Tribunalul
de Primă Instanţă, fiecare în cadrul jurisdicţiei proprii, asigură respectarea legii în
interpretarea şi aplicarea prezentului tratat".
Noile prevederi stabilesc expres criteriul conform căruia cele două instanţe sunt
formate din câte un judecător din fiecare stat membru, iar, până la noua extindere, sunt
formate din câte 15 judecători şi 8 avocaţi generali (erau 9 până acum). Avocatul general
continuă să aibă funcţia de autoritate profesională imparţială şi independentă, care pune
concluzii în anumite cauze, potrivit competenţei determinate prin statut.
Tratatul de la Nisa prevede şi pentru Tribunalul de Primă Instanţă avocaţi generali,
statutul Curţii de Justiţie fiind aplicabil atât judecătorilor, cât şi avocaţilor primei instanţe.
Instituind o nouă instanţă judiciară denumită Camera Jurisdicţională (art. 2 pct.
32), căreia să i se stabilească prerogative privind soluţionarea cauzelor în anumite materii
specifice, TN reglementează şi calea de atac a recursului la C.P.I. contra hotărârilor date în
primă instanţă de Camera Jurisdicţională.
Protocolul B, anexă la T.N, cuprinde norme privind "Statutul judecătorilor li avocaţilor
generali" (Titlul I - art. 2-8), "Organizarea" curţii (Titlul II - art. 9-18), "Procedura" (Titlul III
- art. 19-46), "Tribunalul de Primă Instanţă al Comunităţilor Europene" (Titlul IV - art. 47-62)
şi "Prevederile finale" (Titlul V - art. 63-64).
2.4.2. De asemenea, Conferinţa a adoptat un număr de 6 Declaraţii relative la
Justiţia comunitară (nr. 12-17) prin care:
- solicită Curţii şi comisiei sp examineze ansamblul reparaţiei competenţelor între
Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă, în special în sfera recursurilor directe;
- să se definească prevederile esenţiale ale procedurii de revizuire în Statutul Curţii, cu
privire specială la rolul părţilor în procedura Curţii, efectul procedurii de revizuire asupra
caracterului executoriu al deciziei C.P.I. şi efectul deciziei C.J. asupra litigiului;
- în cazurile excepţionale în care Curtea decide să revizuiască o decizia C.P.I. asupra
unei chestiuni prejudiciale, trebuie să acţioneze în cadrul unei proceduri de urgenţă;
- cere Curţii şi Comisiei să pregătească, în cel mai scurt timp posibil, un proiect de
decizie pentru crearea unei Camere Jurisdicţionale competentă în a soluţiona litigiile dintre
Comunitate şi particulari în primă instanţă ş.a.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este unica instituţie judiciară a
Comunităţii. Este compusă din trei curţi: a) Curtea de Justiţie(CEJ) b) Tribunalul de Primă
Instanţă19 c) Tribunalul pentru Serviciul Public. Desigur sarcina principală a acestor instituţii
este de a examina legalitatea măsurilor Comunitare şi asigurarea interpretării şi aplicării
uniforme a Legislaţiei comunitare.20
Curtea este alcătuită din douăzeci şi cinci de judecători, opt avocaţi generali, care
sunt numiţi de către statele membre pentru o perioadă de şase ani, mandat după expirarea
căruia poate fi reînnoit. Pe lângă curte funcţionează Registrul, care este organul de secretariat
şi management al departamentelor de sub autoritatea Preşedintelui Curţii.
Curtea poate întruni în componenţă deplină în Camera Mare de treisprezece
judecători sau în Camere de trei sau cinci judecători. Se poate întruni în componenţă deplină
şi în cazurile, care în litigiu este un stat membru sau o instituţie, şi este cerut expres acest
lucru. Celelalte episoade sunt audiate de camerele de trei şi cinci judecători. Preşedinţii

19
Motivele pot fi incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de către tribunal, iregularităţi de
procedură vătămătoare pentru parte.
20
Înainte de lărgirea Uniunii la 25 de membri, erau schimbaţi fie 7, fie 8 judecători, alternativ; aceeaşi soluţie
“inegală” se aplică în continuare, la 27 de membri;

7
camerelor de cinci judecători sunt aleşi pe o perioada de trei ani iar cei a camerelor de trei
judecători pe o perioadă de un an.21
Prin activitatea sa Curtea a dezvoltat intr-o măsură enormă Legislaţia comunitară,
a stabilit şi implementat principiile de bază ce reglementează Comunitatea, a protejat şi
promovat respectarea prevederilor Tratatelor şi Legislaţiei comunitare.22 Prin jurisprudenţa sa,
Curtea, a identificat obligaţiunea curţilor naţionale şi a administraţiilor de a aplica Legislaţia
comunitară în toate sferele de competenţă şi să protejeze drepturile subiecţilor Dreptului
comunitar. Astfel au fost dezvoltate principii ca efectul direct al Legislaţiei comunitare,
precum şi cel al supremaţiei Legislaţi ei comunitare.
Jurisdicţia CEJ este prevăzută de către Tratatul CEE cu următoarele acţiuni23:
- Procedura Referinţelor Preliminare, în baza cărora Curtea comunică cu toate
instituţiile instanţele naţionale care aplică Dreptul comunitar. Această procedură are drept
scop asigurarea aplicării uniforme a Legislaţiei comunitare de toate statele membre, astfel
în cazurile în care curţile naţionale în soluţionare unui litigiu au necesitatea de a interpreta
Legislaţia comunitară, pot adresa o referinţă la Curte;
- Procedura de chemare în judecată a unui stat membru care nu şi-a onorat obligaţiunile
conform prevederilor Tratatelor. Procedura dată poate fi iniţiată sau de Comisie sau de un
alt stat membru, în cazul în care un alt stat nu îşi îndeplineşte obligaţiunile asumate în baza
Tratatului. Dacă statul membru se găseşte vinovat şi nu corectează încălcările, Curtea îl
poate sancţiona dur, prin aplicarea unor amenzi usturătoare.;
- Procedura de contestare a legalităţii Actelor comunitare (Procedura de Anulare),
prevede dreptul Curţii de a revizui legalitatea actelor adoptate de Consiliu, Comisie,
Parlament sau Banca Europeană, la cererea unui stat membru sau, în cazuri când actul are
caracter direct şi individual, la cererea persoanelor fizice sau juridice din statele membre;
- Procedura de examinare a apelurilor, adresate hotărârilor emise de Tribunalul de
Primă Instanţă;
- În situaţii excepţionale, Curtea poate revizui hotărârile adoptate asupra apelurilor
examinate de Tribunalul de Primă Instanţă a deciziilor emise de Tribunalul Serviciului
Public.

5. Curtea de Conturi (sau Curtea de Auditori)

Aceasta este cea de a cincia instituţie oficială de audit a Comunităţii, prevăzută în art.7
al TCE, fiind formată din reprezentanţii statelor membre, care sunt aleşi după criterii speciale
de activitate în statele membre, instituţii de audit extern, fiind calificaţi pentru acest serviciu.
Termenul mandatului este de şase ani, cu posibilitatea de a fi extins.
- Atribuţiile principale ale Curţii de Conturi sunt de a verifica veniturile şi cheltuielile
Comunităţii, inclusiv examinarea acestora făcute de instituţiile comunitare. Curtea
examinează24
- dacă veniturile au fost primite, iar cheltuielile făcute legitim şi regular, precum şi
integralităţii efectuării managementului financiar.

21
Nu există un “barou comunitar”, prin urmare orice avocat care are dreptul de a pleda în faţa unei instanţe
naţionale poate pleda şi în faţa Curţii Europene de Justiţie
22
P. M. Defarges, op.cit., p.65;
23
A se vedea P. M. Defarges, op.cit., p.57; C. Lefter, op.cit., p.123; D. Mazilu, op.cit., p.129; O. Ţinca, Drept
comunitar general, op.cit.,p.85; V. Marcu, op.cit., p. 87; O. Manolache, op.cit., p.103
24
Sarcinile contabile şi de control financiar au fost realizate, iniţial, separat în cadrul fiecărei Comunităţi
europene; ulterior, prin Tratatul de fuziune, s-a creat un organ unic de control financiar, aşa numitul “Comitet de
revizie”, transformat în urma Tratatului de la Bruxelles din 1975 în Curtea de conturi (sau Curtea cenzorilor,
cum mai este întâlnită în unele texte comunitare şi lucrări de specialitate) , a se vedea D. Leonard, op.cit., p.62

8
 Curtea de Conturi nu a fost prevazutã la înfiinţarea Comunitãţilor fiind instituitã ca
urmare a cererii Parlamentului prin Tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare din 22 iul.
1975. Ea a înlocuit Comisia de Control prevãzutã de Tratatele CEE şi CEEA şi Comisarii
pentru Conturi prrvãzuţide CECO. Fiind o instituţie de naturã financiarã, Tratatul de la
Maastricht îi conferã acesteia calitatea de instituţie a Uniunii Europene. Curtea de Conturi
este un organ colegialcompus din 15 membri numiţi de cãtre Consiliu cu unanimitatea de
voturi, dupã consultarea Parlamentului European. Aceştia sunt aleşi pentru operioadã de 6 ani,
mandatul lor putînd fi reînnoit. Curtea de Conturi desemneazã din rîndul membrilor sãi un
preşedinte care este ales pentru o perioadã de 3 ani, mandatul sãu putînd fi reînnoit. Curtea de
Conturi exerciotã un control financiar, ea examinerazã totalitatea veniturilor şi cheltuielilor
Comunitãţilor în ceea ce priveşte legalitatea şi regularitatea lor şi asigurã buna gestiune
financiarã.25 Curtea de Conturi asistã Consiliul şi Parlamentul în exercitarea funcţiilor de
control al execuţiei bugetare. Curtea de Conturi nu dispune de puteri financiare, activitatea sa
concretizîndu-se în rapoarte lunare redactate dupã încheierea exerciţiului financiar, care sunt
trimise altor instituţii comunitare.
O altã atribuţie a Curţii de Conturi constã în prezentarea de observaţii asupra unor
chestiuni concrete din activitatea Comunitãţilor şi emiterea unor avize consultative la
solicitarea unor instituţii comunitare, în vederea adoptãrii unor acte juridice.26 Tratatul de la
Amsterdam conferã Curţii de Conturi dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie pentru apãrarea
prerogativelor acesteia, precizînd cã Curtea de Conturi poate exercita un control asupra
tuturor instituţiilor şi organismelor care utilizeazã venituri şi cheltuieli în numele
Comunitãţilor şi asupra tuturor persoanelor fizice şi juridice beneficiare ale alocaţiilor
provenite din bugete comunitare.

25
D. Mazilu, op.cit., p.133; O. Ţinca, Drept comunitar general, op.cit.,p.93; R. Munteanu, op.cit., p.256; O.
Manolache, op.cit., p.117. În sensul că nu este instituţie comunitară se exprimă I. P. Filipescu, A. Fuerea, op.cit.,
p.99.
26
A se vedea W. Weidenfeld, W. Wessels, op.cit., p.67, J. Rideau, op.cit., p.426; C. Lefter, op.cit., p. 138; A.
Profiroiu, M. Profiroiu, op.cit., p.90 .

9
 DREPTUL LA MUNCA IN SPATIUL COMUNITAR

SECTIUNEA I

BENEFICIARII „LIBERTĂŢILOR PROFESIONALE“

§1.Lucrătorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) din T.f.U.E. [ex-art. 39 alin. (1) din
T.C.E.], „libera circulaţie a lucrătorilor este garantată în cadrul Uniunii“; invocarea
articolului mai sus menţionat este condiţionată de existenţa a două cerinţe: persoana
fizică să aibă cetăţenia unui stat-membru şi să desfăşoare o activitate economică.
Noţiunea de „lucrător salariat“ este interpretată în sens extensiv; în mod
tradiţional, în accepţiunea jurisprudenţială consacrată în afacerea Lawrie-Blum, este
avută în vedere persoana care desfăşoară o activitate sub conducerea şi în beneficiul
unei alte persoane în schimbul unei remuneraţii27.
Activitatea executată trebuie să fie reală şi efectivă, şi nu pur marginală sau
accesorie, neprezentând importanţă durata muncii, aceasta fiind exercitată pe timp
parţial sau dacă, potrivit jurisprudenţei Levin, drepturile băneşti astfel procurate sunt
inferioare salariului considerat în statul de primire ca fiind necesar minimei
subzistenţe28, sens în care, în afacerea Kempf, s-a reţinut că beneficiază de libera
circulaţie şi profesorul de muzică care susţine 12 ore de curs săptămânal29.
Activitatea trebuie să aibă în mod necesar o valoare economică, fiind realizată
în schimbul unei remuneraţii; jurisprudenţial, în afacerea Steymann s-a admis chiar că
poate fi calificată ca atare şi activitatea desfăşurată în cadrul unei comunităţi religioase
dacă este retribuită prin contribuţia membrilor săi30. Mai mult, în sensul jurisprudenţei
Antonissen, activitatea poate să fie chiar şi potenţială, în sensul că resortisanţilor care
se află în căutarea unui loc de muncă li se recunoaşte dreptul de a invoca dispoziţiile
privind libera circulaţie, cu precizarea că statul de primire poate să limiteze perioada la
un termen rezonabil31

§2. Persoanele care desfăşoară activităţi independente.

Uzând fie de prevederile art. 49 (ex-art. 43), fie de cele ale art. 56 din T.f.U.E.
(ex-art. 49 din T.C.E.), persoanelor care desfăşoară activităţi independente li se
recunoaşte dreptul de a opta între libertatea de stabilire şi libertatea de a presta servicii.
Spre deosebire de libertatea de stabilire care implică o legătură continuă cu
teritoriul unui stat membru, prestarea de servicii are un caracter ocazional,
presupunând, de regulă, că prestatorul de servicii, care se află stabilit pe teritoriul unui
stat membru, se deplasează în vederea furnizării de servicii pe teritoriul unui alt stat
membru. Cum în cuprinsul studiului nostru, vom proceda la dezvoltări ulterioare
privind formele sub care se prezintă libertatea de stabilire (cu titlu principal, respectiv
cu titlu secundar), respectiv libertatea de a presta servicii (activă, respectiv pasivă) ne

27
C.J.C.E., 3 iulie 1986, C-56/85.
28
C.J.C.E., 23 martie 1982, C-53/81.
29
C.J.C.E., 3 iunie 1986, C-139/85.
30
C.J.C.E., 5 octombrie 1988, C. 196/87.
31
C.J.C.E., 26 februarie 1991, C-292/89. Aici este vorba despre un termen de 6 luni, dar chiar şi după împlinirea
acestuia resortisanţilor statelor-membre li se recunoaşte dreptul de a rămâne în continuare dacă fac dovada că se
află în căutarea unui loc de muncă şi că prezintă şanse reale de a fi angajaţi.

10
 limităm acum doar la redarea, cu titlu enunţiativ, a categoriei persoanelor care
desfăşoară activităţi independente în cadrul enumerării beneficiarilor.
Totuşi, cu titlu preliminar, se impune următoarea precizare; deşi, în principiu,
regulile incidente dreptului de stabilire, respectiv liberei prestări de servicii, pot fi
invocate de persoanele care deţin cetăţenia unui stat membru şi care desfăşoară o
activitate economică, potrivit art. 56 alin. (2) din T.f.U.E. [ex-art. 49 alin. (2) din
T.C.E.], Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot extinde beneficiul dispoziţiilor aplicabile serviciilor la
prestatorii care sunt resortisanţi ai unui stat terţ şi care sunt stabiliţi în cadrul
Uniunii.

§3. Destinatarii serviciilor

De regulă, persoana care prestează un serviciu se deplasează în statul

beneficiarului prestaţiei, prestatorul fiind cel activ, de unde şi denumirea terminologică
de L.P.S. activă; nu este exclus însă ca destinatarul serviciului (clientul) să fie cel care
migrează încheind contractul în statul-membru pe teritoriul căruia s-a stabilit
prestatorul - L.P.S. pasivă.
Nu prezintă importanţă dacă persoana este destinatara unui serviciu în cadrul
desfăşurării activităţii sale profesionale (sens în care s-a reţinut că beneficiază de
prevederile comunitare turiştii sau persoanele care se deplasează în alt stat-membru în
scopul primirii unor îngrijiri medicale32) şi nici faptul că plata serviciului prestat este
efectuată de o altă persoană decât beneficiarul acestuia (este cazul serviciilor prestate
de societăţile care transmiteau programe televizate prin cablu în favoarea societăţilor
din alte state-membre care le emiteau, plata acestora fiind făcută de abonaţi)33.
3.1. Membrii de familie ai lucrătorilor salariaţi, ai persoanelor care
desfăşoară activităţi independente sau ai destinatarilor serviciilor. Raţiunile care
justifică recunoaşterea liberei circulaţii şi în favoarea acestei categorii derivă din
protecţia legitimă a dreptului fundamental al oricărei persoane la respectarea unei vieţi
familiale normale, drept consacrat de prevederile art. 8 din Convenţia europeană a
drepturilor omului, în alte condiţii interesul persoanelor de a se deplasa în interiorul
Comunităţii pentru desfăşurarea unei activităţi salariate sau independente riscând să fie
compromis.
Instituirea liberei circulaţii şi în favoarea membrilor de familie a constituit,
iniţial, obiectul dispoziţiilor art. 10 din Regulamentul nr. 1612/68 al Consiliului din 15
octombrie 1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii34,
respectiv al art. 1 din Directiva nr. 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind
eliminarea restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii
statelor membre în materie de stabilire şi de prestare de servicii (abrogată) 35. În
prezent, indiferent dacă este vorba despre persoane care au sau nu cetăţenia unui stat-
membru, potrivit prevederilor art. 2 din Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi
şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
acestora ( A se vedea dispoziţiile instrumentului de transpunere în dreptul intern
român a Directivei cetăţeniei, Legea 248/2005 cu modificările şi completările
ulterioare), sfera persoanelor vizate este destul de largă, fiind vorba despre:

32
C.J.C.E., 2 februarie 1989, C-186/87.
33
C.J.C.E., 26 aprilie 1988, C-352/85.
34
A se vedea J.O. L 257 din 19 octombrie 1968.
35
A se vedea J.O. L 172 din 28 iunie 1973.

11
 - soţul cetăţeanului Uniunii;
- partenerul cu care cetăţeanul Uniunii36 a contractat un parteneriat
înregistrat în condiţiile legislaţiei naţionale a unui stat membru, dacă, „potrivit
legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept
echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile prevăzute de legislaţia relevantă
a statului membru gazdă“;
- descendenţii direcţi ai în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în
întreţinerea cetăţeanului Uniunii precum şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai
partenerului;
- ascendenţii direcţi care se află în întreţinerea acestuia, respectiv cei ai soţului
sau ai partenerului;
- orice alţi membri de familie care, în ţara de provenienţă - se află în
întreţinerea sau - sunt membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii care beneficiază de
dreptul de şedere cu titlu principal sau dacă din motive grave de sănătate este
necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii şi, în fine,
- partenerul de fapt, adică cel cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă,
atestată corespunzător [art. 3 alin. (2) lit. a) şi b) din directiva anterior menţionată].
Dreptul membrilor de familie a fost calificat ca fiind un drept derivat şi nu unul
propriu, acesta decurgând din dreptul persoanei care desfăşoară o activitate economică
pe teritoriul unui stat membru sau care este destinatara unui serviciu37.
Totuşi, potrivit art. 12 alin. (1), respectiv 13 alin. (1) din Directiva nr.
2004/38/CE, decesul sau plecarea cetăţeanului Uniunii, respectiv divorţul, anularea
căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat nu afectează dreptul de şedere al
membrilor săi de familie - cetăţeni ai unui stat membru.
Nu mai puţin, decesul cetăţeanului Uniunii nu antrenează pierderea dreptului
de şedere al membrilor săi de familie care nu au cetăţenia unui stat membru dacă
aceştia au avut reşedinţa în statul membru gazdă în calitate de membri de familie timp
de cel puţin 1 an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii [art. 12 alin. (2)].
Divorţul, anularea căsătoriei sau încetarea parteneriatului înregistrat nu
afectează dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al uniunii care nu
sunt resortisanţi ai unui stat membru în cazurile în care:
- înainte de iniţierea formalităţilor de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de
încetare a parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel
puţin 3 ani, din care cel puţin 1 an în statul membru gazdă;
- prin acordul soţilor sau al partenerilor ori prin hotărâre judecătorească, copiii
cetăţeanului Uniunii au fost încredinţaţi soţului sau partenerului care nu este cetăţean
al unui stat membru;
- acest lucru este justificat de situaţii deosebit de dificile, precum faptul de a fi
fost victima violenţei în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul
înregistrat era încă în vigoare;
- prin acordul soţilor sau al partenerilor ori prin hotărâre judecătorească, soţul
sau partenerul care nu are cetăţenia unui stat membru are dreptul de vizitare a copilului
minor, sub condiţia ca instanţa judecătorească să fi hotărât că vizitele trebuie să aibă
loc în statul membru gazdă atât timp cât sunt necesare [art. 13 alin. (2)].
Înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al
persoanelor interesate rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că desfăşoară
36
Potrivit art. 2 pct. 1. din directivă prin „cetăţean al Uniunii“ se înţelege orice persoană având cetăţenia unui
stat membru.
37
C.J.C.E., 13 februarie 1985, C-267/83 citată după S. Deleanu, op. cit., p. 107.

12
 o activitate salariată sau independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi
pentru membrii familiilor lor astfel încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere şi că deţin o
asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă ori că sunt membri ai
unei familii constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care satisface
aceste cerinţe.
Cu privire la membrii de familie mai sus menţionaţi, dispoziţiile art. 12 alin.
(2) şi art. 13 alin. (2) din directivă prevăd în mod expres că aceştia, în situaţiile
anterior descrise, îşi menţin dreptul de şedere exclusiv cu titlu personal.

3.2. Persoanele juridice38

Potrivit dispoziţiilor art. 54 din T.F.U.E. (ex-art. 48 din T.C.E.) „societăţile
constituite în conformitate cu legislaţia unui stat-membru şi având sediul social,
administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare a activităţii în cadrul
Uniunii sunt asimilate, în aplicarea prezentei subsecţiuni (privind dreptul de stabilire,
subl. ns.), persoanelor fizice resortisante ale statelor membre“. Criteriile obiective -
al încorporării, respectiv al locului situării sediului principal, au fost preferate – se
poate observa – criteriului subiectiv al controlului.
În continuare, dispoziţiile aceluiaşi articol arată că „prin societăţi se înţeleg
societăţile constituite în conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale,
inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane juridice de drept public sau privat, cu
excepţia celor fără scop lucrativ“. Prin urmare, urmează a fi avută în vedere
semnificaţia comunitară a termenului, şi nu cea instituită potrivit dispoziţiilor de drept
intern ale statelor-membre.
În mod similar, şi condiţia referitoare la existenţa unui scop lucrativ nu trebuie
interpretată restrictiv, limitându-se la profitul procurat operatorilor economici (ceea ce
ar elimina G.I.E., de exemplu) ci presupune desfăşurarea unei activităţi economice în
schimbul unei plăţi39.
Nu lipsit de importanţă este şi faptul că, în materia libertăţii de stabilire şi de
prestare a serviciilor, dispoziţiile anterior citate au în vedere societăţile ca entităţi
învestite cu personalitate juridică; din perspectiva reglementărilor concurenţiale,
interesează însă conceptul de întreprindere ca formă de desfăşurare a unor activităţi
economice, noţiunea având conotaţii economice, interesând mai puţin aspectul
juridic40.
Conform prevederilor art. 62 din T.f.U.E. (ex-art. 55 din T.C.E.), dispoziţiile
art. 51-54 din T.f.U.E. (ex-art. 45-48 din T.C.E.) sunt aplicabile şi în materia libertăţii
de a presta servicii.
Sintetizând, condiţiile cerute persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai
libertăţii de stabilire şi ai liberei prestări a serviciilor sunt:
- să fie constituite în conformitate cu legislaţia în materie a unui stat-
membru;
- să aibă sediul social, administraţia centrală sau locul principal de desfăşurare
a activităţii în cadrul Uniunii;

38
Vom avea în vedere în acest stadiu aspectele generale privind statutul acestei categorii de beneficiari, urmând
ca aspectele specifice să fie analizate în cadrul regimului aplicabil libertăţii de stabilire, respectiv libertăţii de a
presta servicii.
39
C.J.C.E., 17 iunie 1997, C-70/95 citată după S. Deleanu, op. cit., p. 111.
40
A se vedea M.N.Costin, M. Boroşteanu, Fuziunea ca tehnică juridică de realizare a concentrării de
întreprinderi, în R.D.C. nr. 9/2005, p. 15.

13
 - să urmărească îndeplinirea unui scop lucrativ.

SECTIUNEA a II-a

DREPTUL LA MUNCĂ ŞI LA STUDIU ÎN TOATE ŢĂRILE MEMBRE

§1. Notiuni generale

Dreptul la muncă în Uniunea Europeană este strâns legat de dreptul la

circulaţie, drept recunoscut cetăţenilor uniunii prin art. 8A (18) din Tratatul CE este
considerat ca fiind nucleul cetateniei europene pentru ca, evident el este conditia
obiectiv – necesara de indeplinit, fara de care exercitarea altor drepturi conferite
cetatenilor comunitari ar fi, practic, imposibila41.
Acordul de la Schengen a avut şi el o contribuţie mare în domeniul circulaţiei
libere a persoanelor. Acordul sau Conventia de la Schengen (sau, mai precis,
Conventia pentru punerea in aplicare a acordului de la Schengen din 14 iunie 1985,
intre guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, a Republicii Federale Germania
si a Republicii Franceze, duc la desfiintarea graduala a controalelor intre granitele
comune) a fost creat cu scopul de a pune acest acord in practica. Conventia a inlocuit
treptat acordul si a fost semnata de fiecare tara dupa cum urmează: la 14 iunie 1985 –
Belgia, Franta, Germania, Luxemburg si Olanda, la 27 noiembrie 1990 – Italia, în 25
iunie 1992 – Portugalia si Spania, în 6 noiembrie 1992 – Grecia, 28 aprilie 1995
Austria, în 19 decembrie 1996 – Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, în 1
mai 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia
si Slovenia (in aceste tari acordul inca nu a fost implementat), în 16 octombrie 2004 –
Elvetia (ratificat prin referendum pe 5 iunie 2005).
Prin exceptie, urmatoarele teritorii ale tarilor membre nu sunt acoperite de
acord: Helgoland (Germania), Svalbard (Norvegia – desi insula Jan Mayen este
acoperita), Groenlanda si Insulele Feroe (Danemarca), desi la inceput excluse din
teritoriul Schengen, au fost integrate.
In acordul de asociere cu Danemarca s-a stabilit ca persoanele calatorind intre
Insulele Feroe si Groenlanda si tarile membre Schengen nu vor fi supuse controlului
vamal. In orice caz, normele referitoare la Miscarea Libera a Persoanelor in
comunitatea Europeana nu se aplica Groenlandei si Insulelor Feroe).
Implementarea s-a produs în 26 martie 1995 pentru Belgia, Franta, Germania,
Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania, în 26 octombrie 1997 – Italia, Austria, în 1
decembrie 1997 – Grecia, pun teoretic acordul in aplicare, desi controale vamale vor fi
continuate pina in 2000. Cele zece tari care au semnat acordul in 2004 il vor pune in
aplicare in octombrie 2007. Elvetia inca nu a implementat acordul, asa ca doar 15 tari
sint membri plini ai acordului de la Schengen. Fiecare tara ce devine membru, inainte
de a implementa acordul trebuie sa fie competenta la patru sectoare: granite aeriene,
vize, cooperare a politiei si protectia datelor personale. Acest proces de evaluare
include un chestionar si vizite ale expertilor EU la institutiile tarii candidate. Consiliul
Uniunii Europene va revizui rezultatele din aprilie pina in septembrie 2007.

41
Augustin Fuerea, Drept comunitar European,editia a II-a revăzută si adaugita, Ed. Universul juridic, 2006,
pag. 51.

14
 Alte tari nesemnatare a Conventiei de la Schengen sunt:
- San Marino, desi nesemnatara, are granite deschise cu Italia;
- Monaco, care se invecineaza cu Marea Mediterana, acordul Schengen e
administrat ca si cum Monaco ar fi teritoriu francez – autoritatile franceze controleaza
portul maritim din Monaco in numele Schengen;
- Liechtenstein inca nu apartine teritoriului Schengen si, desi are granite
deschise cu Elvetia (care inca nu a implementat acordul) efectueaza, in continuare,
controale la granitele cu vecinii europeni. In plus, facind parte din Teritoriul Economic
European aplica normele in rigoare cu privire la Libera Miscare de Persoane (UE).
Liechtenstein intentioneaza sa adereze la Schengen si a aplicat in aceasta privinta in
toamna anului 2005. Consiliul de Ministri al UE a fost de acord sa inceapa negocierile
in februarie 2006;
- Vaticanul si-a exprimat dorinta de a adera la Schengen. Are deja granite
deschise cu Italia, dar implementind Acordul Schengen va aduce avantaje in domeniul
unei mai bune cooperari in schimbul de informatii si activitati similare, prevazute de
Sistemul de Informatie Schengen;
- Andora nu e integrata in zona Schengen, mentinind controalele vamale.
Din toate aceste state, doar Liechtenstein a concluzionat acorduri in privinta
Liberei Miscari a Persoanelor cu comunitatea europeana.
Înainte de Schengen, cetatenii Europei occidentale puteau calatori in tarile
invecinate aratind cartea de identitate sau pasaportul. Cetatenii altor tari aveau nevoie
de vize separate pentru fiecare tara din Europa pe care voiau sa o viziteze. O retea
vasta de puncte de frontiera era intinsa pe continent, intrerupind traficul, comertul si
provocind intirzieri si costuri nu doar pentru afaceri ci si pentru turisti. Acordul
Schengen a eliminat granitele iar tarile participante isi vor coordona controalele doar
la granitele externe. Acest lucru e necesar de vreme ce o persoana ce are drept de
calatorie intr-o tara dar nu intr-alta, poate foarte usor sa calatoreasca in amindoua,
imediat ce a fost primit doar de una din ele. E nevoie, de asemeni, de o politica
comuna in domeniul imigratiei, dat fiind faptul ca imigrantii ar putea intra foarte usor
in Schengen printr-un punct mai „relaxat” de granita si isi vor putea face drum catre o
tara mai putin „ospitaliera”. Criteriile de intrare trebuie sa fie deci omogene.
Conform art. 2.2 din Acord, orice ţară poate reinstaura controlul la granita pe o
perioada scurta de timp daca acest lucru e considerat important in securitatea
nationala. Asa ceva s-a intimplat in Portugalia in timpul Campionatului European de
Fotbal din 2004 si in Franta cu ocazia celebrarii a 60 aniversara a D-Day. De asemeni,
Franta a apelat la aceasta masura imediat dupa atentatele din Londra in iulie 2005 (desi
Marea Britanie nu e membru Schengen si intre Franta si Marea Britanie exista
controale in mod constant, un terorist a reusit sa se strecoare prin Franta, pentru a fi
arestat mai tirziu in Roma). Finlanda a apelat si ea la aceasta masura in august 2005
cind au avut loc Campionatele Mondiale de Atletism.
Acordul Schengen include un program de schimb de informatii (Schengen
Information System) care face posibil ca o persoana să nu dispară trecînd dintr-o ţară
membru în alta. Înainte de Acordul de la Schengen, o persoana urmarită de poliţie într-
o ţară ar fi fost la adapost imediat ce a reusit sa treaca granita. Acum, politia dintr-o
tara poate trece granitele in urmarirea raufacatorilor. In plus, acordul Schengen
intentioneaza sa armonizeze legile si regulamentele cu privire la o serie de politici
incercind sa reduca posibilitatea raufacatorilor de a profita de o „relaxare” a
controalelor. De exemplu, politica olandeza in ceea ce priveste drogurile e diferita de
politica franceza si o persoana ar putea cumpara droguri in Olanda si a le transporta in

15
 Franta in vederea vinzarii lor la piata neagra. Acest lucru e mult mai usor in cazul in
care nu exista.

§2. Exercitarea unei profesii în comunitatea europeană42

Posibilitatea exercitării unei profesii în Uniunea Europeană a fost facilitată de

dreptul fundamental comunitar privind libera circulaţie a persoanelor, libertatea
constituind una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor
comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a produselor, libera
circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor. Cetăţenii europeni beneficiază
de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc, acest fapt ajutând
în mod deosebit la găsirea unui loc de muncă, între exercitarea profesiei şi posibilitatea
domicilierii sau a reşedinţei existând o legătură directă.
Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a
persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie.
Orice cetăţean sau orice cetăţeană a Uniunii Europene are dreptul de a se
deplasa şi de a-şi stabili reşedinţa în mod liber pe teritoriul statelor membre.
Libertatea de circulaţie şi de şedere poate să fie acordată, în conformitate cu
Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetăţenilor unor ţări terţe care domiciliază
legal pe teritoriul unui stat membru.
Articolul 15 alineatul (1) al Cartei Uniunii Europene privind drepturile
fundamentale se referă la dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene a Uniunii de a avea
libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în
orice stat membru. Tot acest articol, în alineatul (3) dispune ca “rezidenţii ţărilor părţi,
care sunt autorizaţi să muncească pe teritoriul statelor membre, au dreptul la condiţii
de muncă echivalente cu acelea de care beneficiază cetăţenii sau cetăţenele Uniunii
Europene”. 4
Libera circulaţie presupune că lucrătorul care se deplasează răspunde unei
oferte efectiv făcute cu privire la un loc de muncă. Nu este vorba, aşadar, de dreptul de
a pleca în mod liber pe teritoriul ţărilor membre pentru a căuta un loc de muncă.
În domeniul profesiilor reglementate, lucrătorul comunitar nu se poate prevala
de diploma obţinută în statul de origine pentru a desfăşura aceeaşi activitate într-un alt
stat membru. Pentru a ameliora această situaţie, care împiedică realizarea principiului
liberei circulaţii a forţei de muncă, au fost adoptate mai multe directive în domeniul
comerţului, al industriei, artizanatului şi al sănătăţii care să dea posibilitatea
recunoaşterii diplomelor. Aceste directive sectoriale urmăresc armonizarea
reglementărilor din statele membre, constituind dreptul aplicabil diferitelor profesii în
cadrul aplicării principiului libertăţii de circulaţie, al dreptului de sejur şi al liberei
prestări de servicii. Pentru unele activităţi doar exercitarea efectivă a profesiei a fost
armonizată (cum este activitatea în transporturi, de pildă), dar pentru altele, cum este
de pildă sectorul sănătăţii, armonizarea este mult mai profundă, mergând până la
recunoaşterea mutuală a diplomelor la medici, dentişti şi veterinari.
Profesiunile liberale sunt primele dintre aceste profesii reglementate, dar ele se
găsesc, de asemenea, şi în sectoarele comerciale sau artizanale. Migrantul comunitar
nu poate să acceadă la profesia reglementată în statul de primire dacă el nu posedă sau
nu obţine diploma naţională cerută.

42
Avram Victoria, Exercitarea unei activităţi profesionale în Uniunea Europeană, studiu nepublicat.

16
 Principiile comune ale recunoaşterii reciproce trebuie să fie respectate de
statele de primire.
În ceea ce priveşte certificatele şi documentele probatorii, autorităţile statului
de primire trebuie, ca principiu, să răspundă atestărilor eliberate de autorităţile din
statul de origine şi nu trebuie să ceară atestări imposibil de obţinut în acest stat sau
atestări care ar conduce la o dublă întrebuinţare43.
În virtutea principiului recunoaşterii reciproce, autorităţile statelor membre
trebuie să aprecieze cunoştinţele sau diplomele cerute în statele de origine a
prestatorilor şi să organizeze examene, probe sau stagii de aplicare la acest nivel. De
asemenea, deciziile de refuz trebuie să fie motivate şi susceptibile de recurs.
Medicina reprezinta un domeniu în care conditia de neutralitate este esentiala.
Profesiunea de medic are ca scop asigurarea sanatatii publice prin prevenirea
îmbolnavirilor, promovarea, mentinerea si recuperarea sanatatii individului si a
colectivitatii. În exercitarea profesiunii, medicul trebuie sa dovedeasca disponibilitate,
corectitudine, devotament si respect fata de fiinta umana, indiferent

SECŢIUNEA a III- a

OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ

§1. Obiectivul major.

Constituţia stabileşte ca obiectiv major pentru Uniune şi pentru statele membre

elaborarea unei strategii coordonată de ocupare a forţei de muncă şi, în special, să
promoveze mâna de lucru calificată şi adaptabilă, precum şi pieţele de muncă care să
poată reacţiona rapid la evoluţia economiei, toate subordonate atingerii obiectivelor
din nr. I – 3.

§2.Obiectivele statelor membre şi ale Uniunii.

În ce priveşte statele membre (SM) se prevede ca acestea, prin intermediul

politicilor lor de ocupare a forţei de muncă, trebuie să contribuie la realizarea
obiectivelor de mai sus într-un mod compatibil cu orientările generale ale politicilor
economice proprii şi ale Uniunii şi ţinând cont de practicile naţionale, legate de
responsabilităţile partenerilor sociali, ele (statele membre) vor considerea promovarea
ocupării forţei de muncă ca o problemă de interes comun şi vor coordona acţiunea în
ca-drul Consiliului de Miniştri.44
Principalul obiectiv al Uniunii este de a contribui la realizarea unui înalt nivel
de ocupare a forţei de muncă, prin încurajarea cooperării între statele membre şi prin
susţinerea şi completarea acţiunii lor, cu respectarea competenţelor acestora în
domeniu, obiectiv luat în considerare la definirea şi punerea în aplicare a politicilor
şi acţiunilor Uniunii. (III – 99).

43
Augustin Fuerea, op. cit., p. 152.
44
Beneficiile pieţei unice pentru cetăţenii europeni Broşură publicată de Centrul de informare al U.E. în
România, 2003

17
 §3. Rapoartele comune

Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană elaborează anual un raport comun,

pe baza căruia, Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în
cadrul Uniunii, adaptând concluziile corespunzătoare şi liniile directoare de care
statele membre ţin cont în politicile lor de ocupare a forţei de muncă şi hotărăşte, după
consultarea Parlamentului European, a Comitetului Regiunilor şi a Comitetului
Economic şi Social şi a Comitetului pentru ocuparea forţei de muncă.
Pe de altă parte, anual, statele membre transmit, fiecare, un raport anual
asupra principalelor dispoziţii pe care le-au adoptat pentru aplicarea politicii proprii
de ocupare a forţei de muncă, pe baza liniilor directoare ale U.E.

§4. Acte comunitare în domeniu şi organisme specializate.

1.4.1. Legile sau legile-cadru europene stabilesc măsuri de încurajare pentru a

favoriza cooperarea între statele membre şi de susţinere a acţiunii lor în domeniul
ocupării forţei de muncă, prin intermediul iniţiativelor de dezvoltare a schimburilor de
informaţii şi de bune practici, precum şi analize comparative şi îndrumări, prin
abordări novatoare şi evaluarea experienţelor, în special, prin recurgerea la proiecte
pilot.45
Printr-o decizie europeană Consiliul de Miniştri constituie un Comitet pentru
ocuparea forţei de muncă, cu caracter consultativ, pentru a promova coordonarea între
statele membre a politicilor în materie de ocupare a forţei de muncă de pe piaţă a
muncii.
Comitetul are ca misiune să urmărească evoluţia situaţiei ocupării forţei de
muncă şi a politicilor de ocupare în statele membre şi în cadrul Uniunii şi să emită
avize şi să se consulte cu partenerii sociali; fiecare stat membru şi Comisia numesc doi
membri ai Comitet.

1.4.2. Carta socială Europeană şi Carta comunitară a drepturilor sociale

Dispoziţiile proiectului Constituţiei (III – 103) trimit la cele două acte comu-
nitare foarte importante, aducându-le în actualitate şi ridicându-le la rangul consti-
tuţional:
– Carta socială Europeană, semnată la Torino la 18.X.1961;
– Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor din 1989.

1.4.3. Obiectivele Uniunii şi ale statelor membre

„Conştiente de drepturile sociale fundamentale, precum şi cele enunţate” în
Carta de la Torino şi în cea din 1989, obiectivele privesc:
– promovarea ocupării forţei de muncă,
– îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi muncă,
– favorizarea unei evoluţii egale, a unei politici sociale adecvate, a dialogului
social, dezvoltarea resurselor umane, care să permită
– un nivel ridicat şi durabil de ocupare a forţei de muncă şi combaterea exclu-
derilor.

45
Petre Prisecaru –coordinator, Politici comune ale U.E., Ed. Economică, Bucureşti, 2004

18
 În scopul îndeplinirii obiectivelor, Uniunea şi statele membre acţionează ţinând
cont de:
 diversitatea practicilor naţionale, în special, în domeniile relaţiilor
contractuale
 necesitatea de a menţine competitivitatea economiei Uniunii,
 funcţionarea pieţei interne, care va favoriza armonizarea sistemelor
sociale,
 procedurile prevăzute în Constituţie apropierea dispoziţiilor legale, a
celor de reglementare şi administrative.

1.4.4. Domeniile şi acţiunile Uniunii

În susţinerea şi completarea acţiunii statelor membre sunt, expres, prevăzute în
Constituţia U.E. (III – 104), vizând:
 îmbunătăţirea mediului de lucru, protecţia sănătăţii şi securităţii lucrăto-
rilor,
 condiţiile de muncă, securitatea socială şi protecţia socială a
lucrătorilor,
 informarea şi consultarea lucrătorilor, reprezentarea şi apărarea
colectivă a intereselor lucrătorilor şi patronatului,
 protecţia lucrătorilor în cazul rezilierii contractului de muncă,
 condiţiile de încadrare în muncă a resortisanţilor ţărilor terţe care îşi au
reşedinţa în mod legal în cadrul Uniunii,
 integrarea persoanelor excluse de pe piaţa muncii şi combaterea
excluderii sociale,
 egalitatea între femei şi bărbaţi în privinţa şanselor pe piaţa muncii şi
tratamentul la locul de muncă, precum şi
 modernizarea sistemelor de protecţie socială.
În aplicarea acestor acţiuni şi măsuri vor fi adoptate legi sau legi-cadru euro-
pene pentru încurajarea cooperării statelor membre, stabilirea unor cerinţe minime
aplicabile progresiv şi care să evite „impunerea de constrângeri administrative,
financiare şi juridice care ar putea împiedica crearea şi dezvoltarea întreprinderilor
mici şi mijlocii” (III – 104.2).

1.4.5. Sarcina promovării consultării partenerilor sociali

La nivel de Uniune sarcina promovării consultării partenerilor sociali,
aparţine Comisiei Europene, pe care-i consultă în elaborarea propunerilor în domeniul
politicilor sociale.
Constituţia prevede că dialogul între „parteneri sociali la nivel de Uniune poate
conduce la relaţii contractuale, inclusiv acorduri” (III – 106), a căror punere în
aplicare poate fi realizată prin regulamente sau decizii europene.

1.4.6. Obiectivele de acţiune a Comisiei, reglementate constituţional (III –

107), prin încurajarea cooperării statelor membre şi facilitarea acţiunilor, sunt:

 ocuparea forţei de muncă,

 dreptul muncii şi condiţiile de lucru,
 formarea şi perfecţionarea profesională,
 securitatea socială, protecţia împotriva accidentelor şi bolilor profesio-
nale şi igiena muncii,
 dreptul sindical şi negocierile colective dintre angajaţi şi lucrători.

19
 In acest scop, Comisia elaborează studii, emite avize şi organizează consultări,
schimburi de bune practici, precum şi evaluări periodice.
Principiul remunerării egale
Dispoziţia din III – 108.1 consacră obligaţia fiecărui stat membru de a asigura
„aplicarea principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor de
sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată sau pentru o muncă echivalentă”.
Definiţia constituţională a „remuneraţiei” este dată în sensul că ea „reprezintă
salariul de bază sau minim obişnuit şi toate celelalte drepturi salariale plătite direct
sau indirect, în numerar sau în natură, de către angajator lucrătorului, în funcţie de
munca prestată”.
Principiul potrivit căruia femeile şi bărbaţii trebuie remuneraţi la fel pentru
muncă egală este încălcat în România şi în UE, studiile arătând că veniturile femeilor
sunt cu 18 la sută mai mici decat ale barbatilor.
In acest sens, SIVECO România SA, Academia de Studii Economice Bucureşti
şi MEDIAFAX SA au lansat Ghidul privind integrarea egalităţii de şanse în politicile
întreprinderilor şi portalul www.carierepentrufemei.ro, care fac parte din proiectul
european "Şanse egale pentru cariere de succes".
Ghidul cuprinde analiză legislativă, instrumente de lucru, exemple de bune
practici dezvoltate la nivel naţional şi internaţional pentru asigurarea egalităţii de
şanse, constituind un instrument pentru departamentele de resurse umane din cadrul
companiilor româneşti în asigurarea de şanse egale.
Nerespectarea principiului privind remunerarea egală a femeilor şi bărbaţilor
nu este specifică doar României, studiile demonstrând că în Europa femeile câştigă în
medie cu aproximativ 17,8 la sută mai puţin decât bărbaţii, în unele ţări diferenţa de
remunerare între femei şi bărbaţi fiind chiar mai accentuată.
"Diferenţa de remunerare între femei şi bărbaţi are un impact semnificativ
asupra câştigurilor femeilor de-a lungul vieţii, precum şi asupra pensiilor acestora, o
remunerare mai mică însemnând automat o pensie mai mică, aceasta constituind şi
cauza unui risc de sărăcie mai mare pentru femeile în vârstă. S-a atras în nenumărate
rânduri atenţia asupra faptului că diferenţa de remunerare între femei şi bărbaţi este
consecinţa discriminării continue şi a inegalităţilor de pe piaţa muncii care, în practică,
le afectează în special pe femei. Această diferenţă este de ordin juridic, dar mai ales de
ordin social sau economic", se arată în ghid.
Comisia Europeană a propus, prin Strategia privind promovarea egalităţii de
şanse între femei şi bărbaţi în Europa, organizarea, în fiecare an, a unei Zile europene
a egalităţii salariale, pentru sensibilizarea opiniei publice cu privire la faptul că femeile
câştigă în continuare cu aproximativ 18 la sută mai puţin decât bărbaţii în Uniunea
Europeană.
Materialul lansat marţi mai arată că ocupaţiile în care predomină femeile sunt,
în general, mai prost plătite, activităţile "feminizate" ale economiei naţionale fiind
educaţia şi sănătatea.
Totodată, statistic, se observă că bărbaţii reprezintă mai mult de jumătate din
populaţia activă, în condiţiile în care populaţia României este în proporţie de 51,3 la
sută formată din femei.
Datele oficiale arată că, la nivelul miniştrilor, în 2009 doar 14 la sută erau
femei. Proporţia reprezentată de prezenţa femeilor în consiliile judeţene şi locale era
de 12,6%, iar doar 4,7 la sută din funcţiile de prefect nu erau ocupate de către bărbaţi.
De asemenea, dintr-un total de 3.184 de primari, doar 114 erau femei, ceea ce
reprezintă 3,5 la sută.

20
 La nivel european cifrele arată puţin mai bine, în Parlamentul European,
potrivit EUROSTAT, 35 la sută din locuri fiind ocupate de femei. În ceea ce priveşte
femeile membre ale parlamentelor naţionale în Europa, media este de 24 la sută, iar în
cazul guvernelor naţionale media este de 27 la sută.
Legislaţia naţională obligă angajatorii să asigure egalitatea de şanse şi de
tratament între angajaţi, femei şi bărbaţi, în cadrul relaţiilor de muncă de orice fel,
inclusiv prin introducerea de dispoziţii pentru interzicerea discriminărilor bazate pe
criteriul de sex în regulamentele de organizare şi funcţionare şi în regulamentele
interne ale unităţilor.
Angajatorii sunt obligaţi să îi informeze permanent pe angajaţi, inclusiv prin
afişare în locuri vizibile, asupra drepturilor pe care aceştia le au în ceea ce priveşte
respectarea egalităţii de şanse şi de tratament în relaţiile de muncă însă, de cele mai
multe ori, subiectul este tratat cu insuficientă atenţie.
În România, dar şi în UE, politicile privind egalitatea de şanse revin guvernelor
însă respectarea lor la nivelul întreprinderilor este deficitară.
Pentru îmbunătăţirea situaţiei ar fi necesară instituirea unui Comitet pentru
egalitate de şanse la nivelul întreprinderilor care să asigure pe de o parte
implementarea politicilor de gen, dar şi să medieze eventualele conflicte de muncă
care au la bază fapte de discriminare.
Comitetul, format din reprezentantul sindicatului sau cel al salariaţilor, un
reprezentant din departamentul de HR şi unul din partea conducerii întreprinderii sau a
patronatului ar trebui să asigure în mod activ informarea angajatorilor cu privire la
obligaţiile pe care le au în vederea respectării principiului egalităţii de şanse, să
elaboreze recomandări şi criterii care să poată sprijini şi orienta conducerea în
aplicarea de politici de abordare integrată, să primească sesizări sau reclamaţii de la
persoanele care se consideră discriminate şi să monitorizeze respectarea egalităţii de
şanse şi tratament în cadrul întreprinderii, dar şi a felului în care sunt soluţionate
eventualele reclamaţii.
Ghidul privind integrarea egalităţii de şanse în politicile întreprinderilor a fost
publicat în 5.000 de exemplare care vor fi distribuite întreprinderilor, camerelor de
comerţ şi industrie, precum şi partenerilor sociali din fiecare regiune.
Managerul proiectului, Rodica Papadopol, a declarat că, începând de miercuri,
în cadrul proiectului vor fi organizate seminarii cu managerii de resurse umane în cele
opt regiuni de dezvoltare.
Conţinutul Ghidului poate fi accesat şi în format multimedia pe portalul
proiectului, www.carierepentrufemei.ro.
Proiectul "Şanse egale pentru cariere de succes" este finanţat din Fondul Social
European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-
2013.

1.4.7. Comitetul de protecţie socială

Prin decizie europeană, Consiliul de Miniştri instituie un Comitet de protecţie
socială cu caracter consultativ, pentru a promova cooperarea în materie de protecţie
socială între statele membre şi între acestea şi Comisie.
El are ca misiune urmatoarele obiective:
 să urmărească situaţia socială şi evoluţia politicilor de protecţie socială
în statele membre şi în cadrul Uniunii,
 să faciliteze schimburile de informaţii, de experienţă şi de bune practici
între statele membre şi între acestea şi Comisie,

21
  să elaboreze rapoarte, să emită avize ori să întreprindă activităţi în
domenii de competenţa sa, stabilind contacte adecvate cu partenerii sociali.

1.4.8. Fondul Social European

Constituţia constituie un Fond Social European, „pentru îmbunătăţirea po-
sibilităţilor de angajare a lucrătorilor pe piaţa internă şi pentru a contribui, astfel, la
creşterea nivelului de trai”, cu misiunea de promovare în cadrul Uniunii a facilităţilor
de ocupare şi a mobilităţii geografice şi profesionale a lucrătorilor şi de promovare a
facilităţii de adaptare la mutaţiile industriale şi la evoluţia sistemelor de producţie, în
special prin formare şi reconversie profesională” (III – 113).46

SECTIUNEA a IV-a

MOBILITATEA FORTEI DE MUNCA IN UNIUNEA EUROPEANA

§1. Notiuni introductive

La nivelul UE, mobilitatea fortei de muncă nu este doar o prezentă reală a

vietii social-economice, ci şi un obiectiv urmărit de diferitele foruri de decizie
pentru formarea unei pieţe unice consolidate. Cel mai simplu răspuns privind
implicarea instituţiilor UE în încurajarea circulaţiei forţei de muncă este dat de
simpla enumerare a efectelor pe care aceasta le generează: asigură ocuparea pe
piaţa muncii, echilibrează dimensiunile cererii de muncă cu cele ale ofertei de
muncă, asigură utilizarea eficientă a forţei de muncă, pământului şi a capitalului,
sporeşte venitul la nivelul UE şi, respectiv, îndeplineşte un rol de supapă
demografică. Dincolo de aceastea, libera circulaţie a forţei de muncă stă la baza
formării unei cetăţenii a Uniunii Europene.
Tinerii cu vârste cuprinse între 15-24 de ani, sunt atraşi de oportunităţi de
angajare mai bune, condiţii de muncă superioare, ameliorarea oportunităţilor de
carieră sau de afaceri, îmbunătăţirea calificărilor, şi pentru a întâlni oameni noi si
de a invata lucruri noi. Cei de peste vârsta de 55 de ani sunt cel mai puţin probabil
să fie atraşi de o mai bună calitate a vieţii în străinătate. Persoanele care au parcurs
întreg ciclul educaţional (învăţământ primar, gimnazial, liceal, superior) sunt
interesate ca prin emigrare să-şi îmbunătăţească calificările, în timp ce persoanele
ieşite mai devreme din învăţământ nu sunt atrase să-şi sporească calitatea vieţii
prin emigrare. Managerii sunt cel mai adesea interesaţi să emigreze pentru carieră
şi oportunităţi de afaceri, iar muncitorii necalificaţi şi somerii sunt în căutarea unor
condiţii de muncă mai bune.
Asadar, mobilitatea forţei de muncă este unul dintre fenomenele ce vor
căpăta o amploare deosebită în perioada următoare. Acest fapt va determina
accentuarea studiilor şi preocupărilor mediului academic, dar şi mediilor politic,
social şi economic îşi vor concentra eforturile pe acestă temă. Piaţa muncii
europeană se confruntă cu acest fenomen şi chiar il promovează considerându-l

46
M.M.Dobran, D.Bârgăzan, Dicţionar de termeni comunitari, Ed.Eurostampa, Timişoara 2005;

22
 unul dintre cele mai eficiente moduri de răspuns la provocările pe care procesul
de globalizare şi dezvoltarea accelerată de noi tehnologii le implică.

§2 Discriminările pe baza de rasă şi gen, legislaţia europeană privind piaţa

muncii.

In acest caz, nu mai întampină critici - cazurile de discriminare de acest gen au

fost clar încorporate în legile UE şi sancţionate atunci când ele se produc. Nu acelaşi
lucru se întâmplă însă şi cu discriminările pe baza de naţionalitate, motiv pentru care
libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul European întâmpină încă reale dificultăţi.
În Thematic Report, Application of Regulation 1612/68, European network
on free movement of workers47 din ianuarie 2011, autorii lucrării, luând în
considerare distincţia între discriminarea directă şi cea indirectă 48, împart statele
membre ale UE în 3 categorii. Diviziunea are la bază criteriul modalităţilor de
specificare în legislaţia statală naţională a non-discriminării pe motiv de apartenenţă
naţională:
 Prima categorie, formată din 11 state care prevăd în mod explicit în
legislaţia naţională principiul non-discriminării: Portugalia, Irlanda, Slovenia, Polonia,
Olanda, Lituania, Finlanda, Italia, Bulgaria, Spania, Luxemburg. Ca exemplu, în
Articolul 15 al Constituției Portugaliei este înscris principiul egalităţii în drepturi între
cetățenii portughezi și cei ai altor state membre UE, aşezaţi pe teritoriul ţării. Un alt
caz exemplar este cel al Irlandei, al carei Employment Equality Acts include
naţionalitatea ca una dintre cele 9 motive de interzicere a discriminării lucrătorilor.

 A doua categorie este formată din 9 state care nu menționează în mod

explicit principiul non-discriminării pe criterii de naționalitate: Germania, Belgia,
Danemarca, Cipru, Grecia, Malta, Letonia, Estonia si Ungaria. Germania este un astfel
de exemplu, legislaţia fundamentală a acesteia indicând o interzicere generală a
discriminării bazate pe “origini naţionale sau sociale”, fără să menționeze însă în mod
expres naţionalitatea. O lege recentă interzice astfel discriminarea, dar nu precizează
cuvântul “naţionalitate”, cel mai apropiat termen fiind “origine etnică”.

 Cea de-a treia categorie incluzând restul membrilor UE (7 state: Cehia,

Slovacia, România, Franţa, Marea Britanie, Suedia şi Austria) au prevederi legislative
care cultivă o anumită ambiguitate în privinţa non-discriminării pe criterii naţionale. În
Cehia şi Slovacia, experţii în domeniu au remarcat că legislaţia naţională interzice
discriminarea bazată pe naţionalitate, însă termenul “naţionalitate” nu semnifică
acelaşi lucru cu cetăţenia, ci se referă mai degrabă la originea etnică. Legislaţia
românească pedepseşte discriminarea bazată pe “afilieri naţionale”.
Piaţă europeană a forţei de muncă va fi într-adevăr mobilă numai în condiţiile
în care legislaţia statelor membre va fi omogenă, astfel încât să nu creeze ambiguităţi.
Stabilirea prin articol de lege în cadrul Proiectului Tratatului de Instituire a unei

47
Thematic Report, Application of Regulation 1612/68, European network on free movement of workers,
Prepared by the Network on Free Movement of Workers in co-operation with Adam Weiss, Assistant Director of
the AIRE Centre (Advice on Individual Rights in Europe), London, p. 4.
48
Discrimare directa: se produce atunci cand o persoana este dezavantajata in comparatie cu altcineva, datorita
unor motive de ordin rasial, etnic, religios, unor motive de handicap, varsta sau orientari sexuale. Discriminare
indirecta: se produce atunci cand o specificatie aparent neutral, un criteriu sau o practica dezavantajeaza indivizii
pe motivele sus-amintite.

23
 Constituţii pentru Europa a liberei circulaţii a forţei de muncă49 are rolul de a elimina
ambiguităţile mai sus precizate. Însă, neratificarea acestui proiect de Constituţie de
către toate ţările membre50 accentuează această stare, circulaţia forţei de muncă
continuând să fie reglementată pe baza legislaţiilor naţionale. Potrivit poziţiei autorilor
studiului invocat51, în cazul în care interdicţia de discriminare pe bază de naţionalitate
se va bucura de respect uniform pe teritoriul UE, acesta poate cere şi poate conduce în
timp la o modificare a statutului său în cadrul ordinii juridice a UE, astfel încât să se
ajungă la o formulă mai apropiată de statutul de care se bucură interdicţiile
discriminării pe baza de rasă şi gen. Un punct de similitudine între statele membre UE
priveşte faptul că lucrătorii migranţi din UE sunt încă percepuți în majoritatea ţărilor
din UE ca deţinând un statut mai aproape de cel al resortisanţilor ţărilor terţe (non-
membre UE), decât al lucrătorilor naţionali.
În cazul în care migranţii UE se bucură de protecţie împotriva discriminării,
aceasta se datorează legilor naţionale, superioare din acest punct de vedere cerinţelor
legislaţiei europene. Aşadar, se poate conchide că în statele în care principiu este
respectat, acest lucru nu este un rezultat al supunerii la legislaţia UE, ci al unei
înţelegeri avansate a principiului non-discriminării. Mulți experţi52 sunt de acord cu
faptul că, dacă se cere o protecţie mai puternică pentru cetăţenii UE împotriva
discriminării bazate pe naţionalitate, atunci trebuie înfăptuită o reformă dublă: atât în
legislaţia anti-discriminare din cadrul UE, cât şi în legislaţia UE privind libera
circulaţie a persoanelor; prima trebuie să ia naţionalitatea la fel de în serios ca alte
motive interzise, în timp ce a doua trebuie să recunoască cât mai puţine diferenţe între
migranţii UE şi cetăţenii statelor gazdă.
Oricâte progrese pe calea liberalizării forţei de muncă ar fi făcute, o liberalizare
totală, cel puţin în condiţiile actuale ale configurării UE, nu este posibilă. Există
condiţii obiective care obligă statele membre, oricât de permisivă le-ar fi legislaţia,
oricâte prevederi anti-discriminare pe criterii naţionale ar exista, să păstreze distanţa
între proprii cetaţeni şi migratori, limitându-le mobilitatea. Cel mai bun exemplu în
acest sens este Articolul 45 alineatul (4) din TFUE53 cu privire la accesul la locurile de
muncă în sectorul public. Conform acestuia, accesul liber la locurile de muncă în
sectorul public este asigurat numai resortisanţilor statelor respective. Este vorba despre
locurile de muncă care, potrivit legislaţiei naţionale ale fiecarui stat, ţin de exercitarea
autorităţii publice, precum şi de locurile de muncă cu rol în asigurarea protecţiei şi
realizării intereselor fundamentale ale statelor membre. Alături de aceste restricţii
pentru motive care contravin interesului legitim al statului respectiv, se adaugă

49
Dreptul de libera circulatie pentru persoanele ce desfasoara o activitate economica salariata in spatiul UE este
prevazut în art. 39 (actualul art. 45) din versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
- partea a treia:Politicile şi acţiunile interne ale uniunii - Titlul IV: Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi
a capitalurilor - Capitolul 1: Lucrătorii: „…abolirea oricarei discriminari, bazate pe nationalitate, între lucratorii
statelor membre, în ceea ce priveste locul de munca, remuneratia si alte conditii de munca…”, dreptul “de a se
stabili într-un stat membru pentru a ocupa acolo un loc de munca conform dispozitiilor legislative, regulamentare
si administrative care guverneaza munca lucratorilor nationali…de a ramâne…pe teritoriul unui stat membru,
dupa ce a ocupat acolo un loc de munca.”
50
Începând din Mai 2006 Tratatul Constituției Europene este ratificat în următoarele țări: Austria, Belgia, Cipru,
Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania,
in 2005 fiind respins de catre olandezi si francezi.
51
Thematic Report, Application of Regulation 1612/68, European network on free movement of workers,
Prepared by the Network on Free Movement of Workers in co-operation with Adam Weiss, Assistant Director of
the AIRE Centre (Advice on Individual Rights in Europe), London, p. 19.
52
Idem, p. 20.
53
“Sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate Publica…”

24
 limitările justificate de situaţiile în care sunt implicate motive de ordine publică, de
securitate publică ori de sănătate publică.
O restricţie a liberei circulaţii a forţei de muncă este exemplificată de
momentul - Aprilie 2001, când Comisia Europeană a propus la insistenţele
Germaniei şi Austriei, o perioadă de tranziţie de 5 ani pentru statele din Centrul şi
Estul Europei - viitoare membre ale Uniunii Europene. Ca reacţie la această
procedură, liderii politici din statele respective şi-au exprimat îngrijorarea faţă de
poziţia exclusivă a UE, care pe termen lung ar conduce la o populaţie împărţită în
două tipuri de cetăţeni: unii de primă-clasă, iar ceilalţi de clasa a doua. 54

54
Elena Jileva, Journal of Ethnic and Migration Studies Vol. 28, No. 4, p. 695.

25