PSIHOLOGIE MEDICALA

CURS NR.4

Particularităţi psihofiziologice şi comportamentale legate de vârstă şi sex

Copilul şi adolescentul

Copilul nu poate fi privit izolat, ci numai raportat la mediul familial.

Familia se poate defini prin următoarele caracteristici:
- este primul grup în care copilul se descoperă pe sine şi învaţă comportamentele sociale
- este mediul în care se desfăşîşoară creşterea şi dezvoltarea copilului, oferind siguranţă
afectivă
- este primul model al comportamentelor viitore
-
Influenţele exercitate de familie asupra dezvoltării copilului

Calitatea vieţii de familie este influenţată de factori ce au repercusiuni asupra dezvoltării

copilului:
1. nivelul material (economic) – stresul unor finanţe insuficiente reprezită o sursă de
instabilitate a familiei; apariţia unui copil scade standardul economic al unei familii cu
resurse financiare limitate
2. nivelul intelectual
3. nivelul cultural
4. nivelul de educaţie sanitară.

Echilibrul, stabilitatea familiei se referă la următoarele aspecte:

1. situaţii conflictuale
2. familii dezorganizate
3. divorţul păriţilor
4. boala cronică a unui părinte sau frate
5. boli psihice în familie
6. decesul unia dintre păriţi sau al unui copil.

Toate aceste situaţii afectează echilibrul familiei, ceea ce va determina efecte asupra laturii
emoţionale şi a comportamentului copilului.

Interacţiunile în cadrul familiei

Relaţia copil-familie este o relaţie în dublu sens: familia influenţează dezvoltarea şi

comportamentul copilului, iar copilul influenţează familia ( naşterea unui copil, schimbările
intervenite în viaţa acestuia conduc la restructurarea activităţii familiale)

Relaţia copil bolnav-familie.

Boala cronică a copilului produce stres emoţional, social şi economic asupra familiei. Boala
cronică afecteză copilul pentru perioade îndelungate de timp (uneori pentru toată viaţa), ceea ce
are consecinţe asupra interacţiunii cu mediul fizic şi social, mama şi familia, colegii de şcoală.
Boala copilului are implicaţii în fiecaare etapă de dezvoltare cognitivă şi psihosocială. Efectele
sunt diferite, în funcţie de temperamentul copilului, suportul psihologic oferit de familie,
intervenia medicală şi asiatenţa socială, vârsta de debut a afecţiunii. Boala cronică afecateză
legătura cu mediul şi interacţinea părinţi-copii. Aceasta poate evolua pe o scară largă, pornind de
la hiperprotecţie până la rejecţie sau abandonare psihică.

1
Tipuri de dominare parentală

1. părinţi autoritari combină autoritatea şi fermitatea în luarea hotărârilor cu o modalitate

de relaţie rezonabilă cu copilul căruia îi cultivă independenţă şi recunoaşterea drepturilor
2. părinţi hiperprotectori. Supraprotecţia parentală apare în cazurile unui contact excesiv
âîntra mamă şi copil,la vârsta la care ar fi trebuit să se fi instalat relativa lui independenţă.
Hiperprotecţia parentală din timpul copilăriei generază lipsa de eficienţă şi
competitivitate socială, tulburări emoţionale şi sexuale la vârsta adultă.
3. părinţi indulgenţi nu reuşesc să controleze adecvat activitatea copilui, acceptă şi se
supun fără discernământ cererilor lui. Reprezintă un aspect disruptiv al relaţiei părinţi-
copil şi survine în situaţii familiale dizarmonice.
4. părinţii severi nu lasă iniţiativa copilului şi-l obligă să se supună fără comentarii unor
măsuri educative aspre.. agresiunea parentală este consecinţa frustrărilor repetate în
viaţaconjugală sau la locul de muncă. Măsurile de severitate excesivă conduc la creşterea
agresivităţii şi ostilităţii copilului, producând tensiuni şi conflicte părinţi-copii.
5. părinţi agresivi provin din rândul indivizilor cu experienţe dezastruoase în timpul
copilăriei,care au situaţii tensionate în familie, neîncadraţi social. Un copil agresat sexual
sau victimă a unui incest prezintă acuze psihosomatice sau tulburări de comportament.

Relaţii defectuoase părinţi-copil şi efectele asupra dezvoltării personalităţii copiilor

1. respingere – anxietate, insecuritate, negativism, ostilitate, singurătate, gelozie, întârziere

în dezvoltarea conştiinţei;
2. hiperprotecţie şi restricţii excesive – supunere, lipsă de autoîncredere, dependenţă în
relaţiile cu ceilalţi, subevaluare;
3. hiperpermisivitate şi indulgenţă – egoism, atitudine revendicativă, inabilitate în tolerarea
frustrării, nesupunere în faţa autorităţii, nevoie excesivă de a I se acora atenţie, lipsă de
responsabilitate, exploatare în relaţiile interpersonale
4. cerinţe nerealiste – lipsă de spontaneitate,conflicte, tendinţe de auto-învinovăţire;
5. disciplină defectuoasă – lipsă dedisciplină
6. agresivitate, tendinţe antisociale – disciplină severă, teama sau ura faţă de părinţi,
iniţiativă şi spontaneutate redusă, lipsa sentimentelor prieteneşti faţă de ceilalţi;
7. disciplină inconstantă – dificultate în stabilirea valorilor ce ghidează comportamentul,
tendinţă la comportament agresiv;
8. comunicare inadecvată – tendinţă la confuzie, lipsa iniţiativei, autoidentificare neclară,
devalorizare.

Anomalia relaţiei părinţi-copii se traduce printr-un complex de simptome ce apar în cadrul

bolilor somatice sau a tulburărilor de comportament:

Malnutriţia şi întârzierea creşterii de cauză nonorganică (nanism psihosocial) sunt

determinate de neglijarea psihologică a copilului şi de deprivarea emoţională

Disfuncţii psihice: dificultăţi de învăţare, tulburări de comunicare, tulburări de comportament

( sindromul tulburării de atenţie, hiperactivitate, comportament agresiv)

Tulburări psihosomatice
a) propriu-zise
b) nediferenţiate: oboseală, lipsă de apetit, suferinţe digestive

2
c) tulburări de conversie: simptomatologie psudoneurologică ca rezolvare simbolică a unui
conflict psihologicinconştient.
d) durerile neorganice

Tulburările ingestiei de alimente: anorexie, bulimie

Tulburări de eliminare şi continenţă sfincteriană

a) enirezisul funcţional esta favorizat de existenţa părinţior hiperprotectori sau foate severi,
situaţiile familiale conflictuale, separea pe termen lung.
b) Encoprezisul nu este exclusiv o tlburare de comportament la copii cu opoziţionism ce îşi
pedepsesc astfel părinţii, ci trebuie corelat şi cu existenţa constipaţiei cronice funcţionale.

Tulburările somnului: trezirea în cursul nopţilor, insomnia;

Depresia –determinată în principal de pierderea unei persoane dragi. Este însoţită de simptome
somatice ( instabilitate motorie, agitaţie, anorexie sau bulimie, tulburări de somn, tulburări
digestive) şi comportamentale (dezinteres pentru propria persoană şi pentru ceilalţi, ruperea
contactelor sociale, neglijarea performanţelor şcolare şi a igienei personale).
Anxietatea are drept cauze principale existenţa relaţiilor anormale părinţi-copii, lipsa afecţiunii
materne, separarea.

Terapia pierderii la copii

Fiecare dintre noi a pierdut in viata ceva semnificativ: o persoana, o idee, un obiect. Acesta
pierdere ne-a afectat int-o mai mica sau mai mare masura in functie de cat de importanta a fost
lucrul pierdut pentru noi. Mahnirea, durerea, supararea este o reactie normala, interna, fata de
pierderea unei persoane (prin deces sau divort sau mutarea ei), idei, obiect. Este raspunsul nostru
emotional la pierdere.

Astfel de pierderi ii afecteaza si pe copiii nostrii indiferent daca este vorba de o persoana sau
obiect, chiar daca pierderea unei persoane dragi nu inseamna doar moartea ei ci pur si simplu
disparitia ei din mediul social apropiat, securizant al copilului. Pierderea grea este o stare de a fi
pierdut ceva, fie ca e o persoana semnificativa, lucru sau stare. Exprimarea in exterior a starii de
durere se realizeaza prin doliu, jale. Pierderea si jelirea sunt afectate de: varsta la care intervine
pierderea pentru copil – cu cat aceasta pierdere are loc mai devreme, in perioada gradinitei, cu
ata copilul nu-si va putea explica prea bine fenomenul si va tinde sa-l interpreteze in functie de
posibilitatile lui de a intelege realitatea inconjuratatoare, de relatia pe care copilul a avut-o cu
obiectul, persoana pierduta si din ce cauza a fost pierdut obiectul sau persoana.

Copilul este sensibil la orice modificare pe care o percepe in mediul sau. Astfel ca, sunt foarte
importantesi reactiile adultului fata de pierderea pe care a suferit-o copilul, mai ales daca pierdea
este comuna (a disparut o persoana din viata copilului care i-a fost draga si parintelui), pentru ca
reactiile adultului reprezinta un model pe care copilul il va interioriza si-l va considera ca fiind al
lui.

In sociatatea in care traim exista mai multe mituri cu privire la pierdere, indiferent de
modalitatea in care aceasta se manifesta: moarte a unei persoane dragi, divort sau disparitie a
unui obiect sau persoane apropiate. Ele se refera la faptul ca e mai bines a protejezi copiii de
pierdere pentru ca sunt prea mici ca s-o inteleaga sau sa traiasca tragedia, pentru ca ei jelesc, isi
exprima durerea doar de la o varsta mai mare; copiii trebuie/nu trebuie sa mearga la
inmormantare; ei isi revin repede dupa pierdere; pot ramane marcati pentru totdeauna datorita
unei pierderi semnificative timpurii; sa discuti cu copilul este cel mai important pentru ac el sa

3
faca fata pierderii si ca acesta trebuie sa fie ajutat atunci cand sufera o pierdere doar de catre
familie.

De fapt, copiilor trebuie sa li se ofere explicatii tinand cont de capacitatea lor de intelegere
despre ceea ce s-a intamplat si etse necesar sa-i intrebam daca vor sa participle sau nu la
inmormantare, dar numai dup ace li s-au dat explicatii amanuntite despre ce se va intampla
acolo.

Ceea ce traieste copilul in aceste situatii, sunt reactii normale la pierderea unui obiect valoros
sau a unei persoane dragi. Exista trei etape ale mahnirii, trecerea prin fiecare etapa este necesara
pentru vindecare si pentru a accepta pierderea si a merge mai departe.

Prima etapa este cea de soc si necredinta si poate dura de la minute la zile. Copilul este
dezorientat, traieste sentimentul ca nu poate fi ajutat de nimeni, incearca sa nege ceea ce i s-a
intamplat pentru a se proteja, pan ace va fi capabil sa infrunte realitatea.

In urmatoarea etapa devine constient de pierdere si poate dura de la 6 la 12 luni. Sentimentele pe

care le traieste copilul acum sunt: vina, tristete, izolare, singuratate, neajutorare, posibila furie si
ostilitate fata de ceilalti, durere emotionala crescuta ca raspuns la realizarea pierderii, isi
recunoaste neputinta de a schimba situatia.

Etapa a treia marcheaza inceputul procesului de vindecare si poate dura pana la cativa ani. Etapa
etse insotita de dureri fizice pe care copilul le resimte ca urmare a traumei, vede persoana care a
plecat ca find o persoana cu calitati, fara defecte, incepe sa accepte pierderea si se implica in noi
relatii sociale.

In perioada 0-2 ani, copilul nu este constient de pierderea unei persoane fie in urma unui divort,
fie in urma unui deces, dar sesizeaza schimbarea rutinei zilnice. Poate reactiona la exprimarea
durerii de catre familie, isi exprima durerea prin comportament. Intre 3-5 ani, copilul gandeste
concret si de aceea sunt foarte importante explicatiile care I se dau. Crede ca cel care afost
pierdut poate reveni inapoi, ca in povesti prin magie, disparitia fiid vazuta de catre copil ca o
calatorie. De cele mai multe ori se simte vinovat pentru pierdere, din cauza lui a plecat persoana
iubita, pentru ca a fost rau, faptul ca doar s-a gandit ca persoana ar putea pleca a facut sa se
intample evenimentele. De-abia intre 6 si 9 ani incepe sa inteleaga ca plecarea este pemanenta si
este ingrijorat de ceea ce se va intampla cu el in urma pierderii

Cei mai multi copii au o capacitate limitata de a face fata durerii emotionale sin u prea isi
exprima sentimentele, dar se simt "diferiti" de ceilalti copii care nu au suferit sau despre care nu
stiu ca au suferit o pierdere. Pot aparea schimbari ale poftei de mancare, tulburari de somn, devin
retrasi din viata de familie, sau la gradinita, se agata de adult de teama sa nu i se intample ceva
rau. Unii dintre copii se comporta ca si cum ar fi bebelusi (isi sug degetul, vorbesc ca si copiii
mici), refuza sa mearga la gradinita, de tema ca li se va intampla ceva parintilor in lipsa lor, nu se
mai concentreaza la activitatile din grupa.

Un copil poate rezolva o pierdere doar daca:

1. a avut o relatie de incredere fata de persoana care a plecat,

2. primeste informatia corecta, imediat despre ce s-a intamplat si poate sa puna intrebari la care
adultii trebuie sa-i raspunda cat mai onest posibil
3. i se permite, din partea familiei, sa participle la jelire
4. parintele ramas (in caz de divort, deces) ii ofera mangaiere si intelegere, incurajeaza relatiile
oneste si deschise cu copilul, ii aigura un spatiu sigur, securizant, unde copilul poate jeli, este

4
modelul unei jeliri sanatoase, adica isi exprima emotiile intr-un mod sanatos, nu si le ascunde.

Prin intermediul consilierii copilului, se incurajeaza comunicarea sentimentelor legate de

pierdere (prin joc, la copilul de la gradinita). Prin diferite activitati copilul poate invata ca
schimbarea face parte din viata si ca are loc in ritmul sau, ca sunt unele lucruri pe care le poti
contola in viata sip e altele nu, ca oamenii jelesc in mod diferit, ca e in regula sa fii fericit chiar
daca jelesti, ca amintirile despre cei dragi sunt importante si trebuie impartasite. Consilierul
utilizeaza in sedintele de consiliere individuala povestile terapeutice, desenul, tehnica "scaunului
gol", "covorul magic" – planeta maniei.

In ceea ce priveste divortul, rectiile pe termen scurt la divort sunt in functie de varsta si sexul
copilului. Copilul prescolar (intre 3 si 5 ani) simte furie si tristete. Multi dintre ei se invinovatesc
pentru divort. Baietii sunt mai galagiosi, maifuriosi, agitate, iar fetele sunt manioase, iar unele
devin mici adulti. La varsta de 6-8 ani baietii sunt mai afectati decat fetele. Sunt tristi, le este dor
de celalalt parintesi simt ca parintele plecat i-a abandonat, sunt nesiguri, tematori. Pana pe la 10-
12 ani cred ca sunt vinovati pentru divort pentru ca sunt mai mult centrati pe propria persoana,
nu sunt mature din punct de vedere al gandirii, nu inteleg clar relatia cauza-efect. Ei considera ca
sentimentele lor de manie au cauzat divortul, le e tema de puterea distructiva a propriilor dorinte.
Sunt si parinti care ii invinovatesc pe copii, iar acestia din urma devin tristi si deprimati.

Cand adultii au un esec si evita asumarea responsabilitatii pentru propriile decizii si actiuni, e
usor sad ea aceasta povara copiilor. Sau unii parinti spun ca au divortat pentru binele copiilor,
astfel copilul se simte responsabil pentru ceva ce nu vrut sin u a avut nici un control, dezvoltand
astfel un sentiment exagerat ca are o putere prea mare. Copiii invinovatiti cred ca sunt rai iar cei
invinovatiti subtil (e spre binele lor) se simt vinovati.

Ca reactii pe termen lung, copii raman furiosi sau resping parintele neimplicat. Prezinta
deasemenea amintiri nerealiste, idealizate ale familiei care a fost odinioara, unii se vad saraciti si
deprivati de copilarie, altii se vad mai puternici dupa divort, insa pot prezenta probleme de
incredere, de a fi loial, de a se simti in siguranta alaturi de ceilalti.

Un mod de a face fata anxietatii determinate de pierdere este negarea realitatii divortului de catre
copil si incercarea caestuia de a-si tine impreuna parintii. Copiii vor sa mentina familia asa cum
o stiau sis a creada ca parintii lor inca se iubesc si sunt fericiti impreuna. De aceea parintii
trebuie sa intervina cu explacatii in acest sens pentru a face clara situatia pentru copil. Ei pot fi
nerespectuosi, pretentiosi, dificil de disciplinat, au controlat relatiile in familie si inainte de
divort si vor sa-I manipuleze pe parinti prin comportamentul lor pentru a-I tine impreuna. Unii
dintre ei isi recruteaza parintele ce nu doreste divortul pentru a-l convinge pe celalalt sa ramana
casatorit.

Copilul vrea sa fie apropiat de ambii parinti si este tulburat cand este presat sa aleaga doar unul
dintre ei, impotriva celuilalt. Este o problema pentu toti copiii: de ce parintii ii pun sa aleaga.
Pentru ca sunt maniosi si il invinovatesc pe celalalt parinte; pentru ca sunt in competitie pentru
afectiunea copilului (care demonstreaza ca este un parinte mai bun); penntru a-si controla
sentimentul de vina (copilul nu vrea sa fie cu tatal, deci decizia de a divorta a fost corecta); de
tema amentarii sentimentelor positive pe care le mai are ramase fata de sot (sotie); pentru
aexercita control asupra vietii copilului, mascat de modul "corect" de a-l creste. Copilul nu este
vazut ca avand sentimente si nevoi diferite de ale parintelui cu care ramane. Dorintele lui nu sunt
acceptate daca nu sunt asemanatoare cu ale parintilor (tatal/mama tau/ta m-a mintit, asa va face
si cu tine).

Mama ramasa singura dupa divort trebuie sa suplineasca rolul tatalui cu tot ce presupunea acst

5
rol pana inainte de divort si se simte supraincarcata. Dca tatal nu se implica mai departe in
crestera si educaria copilului pot aparea probleme la gradinita si scoala mai tarziu, precum si
probleme sociale si emotionale:tristete, manie, depresie (observata emotional, motivational, fizic
si cognitiv).

Ce pot face parintii pentru a reduce efectul divortului asupra copiilor:

1. Sa evite intreruperile din rutina zilnica a copilului, modificarile bruste de program,
2. Sa nu se certe cu fostu sot/fosta sotie in farta copiilor,
3. Sa nu critice/sau invinovateasca fostul sot/fosta sotie in fata copiilor,
4. Sa ceara ajutor professional daca are nevoie si sa nu caute alinare in copii,
5. Sa-l pastreze atat cat se poate pe fostu sot/fosta sotie in viata copiilor.

Unii copii se pot transforma, psihologic, in adulti atunci cand:

1. copilul ii asigura parintelui securitate si directie in urma divortului,
2. copilul asigura nevoia parintelui de apropiere si companie,
3. copilul conduce gospodaria si devine ingrijitorul primar al fratilor mai mici.

Transformarea psihologica in adult a celor mici poate avea efecte negative asupra relatiilor
viitoare si asupra increderii in sine a copilului.

Scopul este de a învata copiii abilitatile emotionale și sociale pentru a face fata divortului și a fi
mai puternici în confruntarea cu încercarile vietii, sa-și exprime sentimentele, sa stea înafara
disputelor parentale, sa faca fata schimbarii. Prin activitati, copilul poate învata ca:
1. divortul este o problema a adultilor,
2. divortul nu este cauzat de copii,
3. divortul este un lucru despre care se poate vorbi (parintilor sau celorlalti),
4. unele lucruri se schimba, altele ramân la fel,
5. parintii îl iubesc în continuare și vor avea grija de el,
6. sentimentele lui sunt normale (tristete, furie, vinovatie, neajutorare),
7. va locui în case diferite cu reguli diferite,
8. niciun parinte nu este doar rau/doar bun,
9. mama/tatal se poate recasatori.

Scopul general al consilierii psihologice in caz de divort este de:

1. a ajuta copiii sa obtina o distanta psihologica fata de certuri,
2. sa aiba o relatie buna cu fiecare parinte,
3. sa-și continue propria creștere și dezvoltare,
4. sa-i ajute pe copii sa-și exprime propriile griji , sa diferentieze propriile, sentimente, sa-și
separe ideile, sentimente și nevoile lor de cele ale parintilor,
5. sa-i învete pe copii abilitatile de supravietuire în cazul în care parintii se cearta.

Li se respecta copiilor dorinta de a nu vorbi- așa pot avea control asupra situatiei (își dezvolta
granita personala), le sunt separate sentimentele lor de cele ale parintilor lor furioși prin evocarea
repetata a diferentei între cum se simte copilul diferit/la fel cu fiecare parinte si le sunt numite și
afirmate calitatile lor diferite și speciale sau identificarea a ceea ce au comun cu un parinte sau
celalalt din punct de vedere fizic (pt copiii mici) și ale trasaturilor de personalitate (pt copiii mai
mari). Copiii care au probleme în a se identifica cu parintele"vinovat", respins, dar și cu
parintele"corect, manios" sunt ajutati sa aleaga calitati ale parintilor pe care le admira, respecta,
vor sa le copieze. Nu e responsabilitatea copilului sa rezolve problemele parintilor, sa mentina
pacea, sa aiba grija de sentimentele lor; sarcina lor e sa fie copii: sa se joace, sa mearga la
gradinita, sa aiba grija de ei. Sunt încurajati sa exploreze unele abilitati de rezolvare a
problemelor: cum sa se retraga în camera lui, care sunt persoanele sigure în care se poate

6
încrede, cum sa evite minciuna pentru a proteja un parinte, cum sa nu fie un mesager al
mesajelor furioase ale parintilor, cum sa negocieze spre binele lui.

Adolescentul

Adolescenţa paote fi definită din perspectivă fizilogică drept intervalul dintre instalarea
pubertăţii şi oprirea creşterii copilului, iar din perspectivă psihosocială ca perioada în care
se dezvoltă identitatea sexuală, relaţiile interpersonale intme, standardele morale
independente, scopurile vocaţionale, comportamnetle sanogenetice şi are loc separarea de
părinţi.

În general adolescenţii nu au probleme de sănătate, iar când acestea apar sunt legate de
comportament: sarcini nedorite, boli cu transmitere sexuală,consum de alcool şi /sau
droguri, fumat, violenţă, idei suicidare.

Dezvoltarea psihofiziologică şi comportamentală

Adolescenţa timpurie – întrte 11 şi 14 ani are loc o creştere rapidă care determină
modificări fizicce şi ale imaginii corpului. Este perioada în care adolescenţii se întreabă
dacă totul este normal, fiecare modificare generând preocupare, îngrijorare, teamă.
Mensruaţia, dimensunile sânilor şi ale organelor genitale, “visele mele”, masturbaţia sunt
doar o parte din problemele care îi afectează pe adolescenţi. Este perioada în care apare
stima de sine strâns legată de aspectul fizic (aici pot avea originea tulburările de
alimentaţie întâlnite la fetele preocupate de greutate şi dietă). În această perioadă
adolescenţii încep să se îndepărteze de părinţi, îşi caută prieteni de acelaşi sex, iar mai
târziu se orientează către grupul de prieteni.

Adolescenţa mijlocie – între 15 şi 17 ani – este marcată de dorinaţa de independenă faţă de

părinţă pe care îi critică şi care sunt mereu în conflict; de lupta pentru obţinera şi
recunoaşterea autonomiei şi de căuarea identităţi de sine. În această perioadă adolescenţii
se implică intens în grupurile de prieteni, sunt tentaţi spre consumul de alcool şi droguri,
sunt interesaţi de sexualitate, se consideră invincibili, unii pot deveni imulsivi şi violenţi, îşi
făuresc planuri privind cariera profesinală.

Adolescenţa târzie – între 18 şi 24 ani – este perioda în care s-a încheiat procesul de
creştere a organismului, s-a format identitatea de sine, s-a realizat separarea de pă rinţi, se
stabilesc relaţii intime de lungă durată cu o perosnaă de se opus, se alege o profesie care să
asigure independenţă financiarA

Cadrul familial

În adolescenţă, relaţiile cu părinţii suferă modificări importamte, adolescenţii oscilează

între dorinţa de independenţă, de emancipare de sub tutela părinţilor şi nevoia de a fi trtaşi
neori ca nişte copii. Se poate vorbi despre conflictul dintre generaţii, dar şi despre
conflictele obişnuite ale familiei pe diferite teme: îmbrăcămintea, banii de buzunar, grupul
de prieteni,ora de întoarcere acasă de la disco, etc. pe de o parte, adolescenţii cotestă
autoritatea părinţilor şi doresc să fie consideraţi ca adulţi, deşi de multe ori nu se comportă
ca atare, pe de altă parte, părinţii oscilează între acordarea de privilegii şi controlul excesiv,

7
intervenind brutal în algerile adolescentului. Comunicarea are de suferit tocmai într-o
perioadă în care adolescentul are nevoie de înţelegere şi suport pentru a-şi găsi un drum în
viaţă şi pentru a-şi însuşi comportamentele sanogenetice.

Modalităţi de abordare a adolescentului de către medic

Pentru ca interviul luat unui adolescent să furnizeze informaţii utile şi rele sunt importante
următoarele aspecte:
- realizarea unei relaţii interpersonale medic-pacient bazată pe încredere
- adolescentul să fie tratat cu respect, fără a-l critica
- asigurarea confidenţialităţii
- discuţia adecvată cu vârsta şi nivelul de dezvoltare cognitivă a adolescentului
- abordarea unor subiecte cu caracter intim să fie făcută cu tact şi delicateţe
- ascultarea activă şi empatiă a dolescentului
- explicarea importanţei adoptării unor comportamente sanogenetice
- flexibilitatea, simţul umorului, lipsa prejudecăţilor favorizează comunicarea.

Particularităţi psiho-endocrine şi relaţionale la femei

Modificări psihoendocrine în sindromul premenstrual

Asociaţia Americană de Psighiatrie a definit sindromul premenstrual ca un sindrom

disforic premenstrual, prezent în faza luteală tardivă. Ovulaţia survine prematur în
sidromul premenstrual. Două treimi din femeile fertile acuză incapacitate recurentă,
mintală sau fizică, în săptămâna anterioară menstruaţiei. Prevalenţa şi intensitatea
simptomelro cresc odată cu vârsta.starea civilă şi numrăul de naşteri nu influenţează
severitatea simptomatologiei. Pacientele cu sindrom premenstrual, în special cele cu
simptome psihice svere, menţionează un efect negativ recurent asupra activităţii
profesionale.

Simptomatologia sindromului premenstrual

- Balonare abdominală- creştere în greutate- mastodinii

- Cefalee, vertij
- Greţuri
- Edeme gambiene
- Tulburări de tranzit intestinal
- Modificări ale apetitului
- Devieri comportamentale
- Iritabilitate
- Deprseie
- Dificultăţi de concentrare
- Senzaţie de izolare sau claustrofobie
- Agitaţie
- Ostilitate
- Oboseală
- Scăderea capacităţii de discriminare auditivă şi vizuală
- Modificarea percepţiei gustului şi mirosului
- Creşterea reactivităţii la stres
- Idei suicidare.

Modificări psihosomatice şi endocrine în perioada climacteriului

8
Menopauza reprezintă ultimul episod de sângerare menstruală indusă de secreţia ciclică a
hormonilor ovarieni. Menopauza spontană survine după cel puţin 12 luni consecutive de
amenoree. Menopauza se caracterizează printr-o carenţă permanentă şi definitivă a
secreţiei hormonilor estrogeni.

Factorii care influenţează menopauza

Influenţa factorilor psihosociali

Factori, precum statusul marital, nivelul de educaţie, starea de sănătate, tipul de

personalitate afectează starea de sănătate a femeii în cursul tranziţiei către menopauză.alte
simptome precum: dispoziţia disforică, scăderea apetitului sexual, uscăciunea mucoasei
vaginale, simptomeuro-genitale s-au corelat cu manifestarea unei atitudini negative faţă de
instalarea menopauzei, în prezenţa unui stil de viaţă neadecvat ( de ex. fumat, lipsa
exerciţiilor fizice), a unei activităţi cu un grad mare de stres şi satisfacţii profesionale
scăzute.

Declinul fizilogic psihosomatic al femeii la menopauză

A. Factorii personali
Tulburări somatice; bufeuri, transpiraţii nocturne, obezitate, scădeea libidoului,atrofie
genitală
osteoporoză

Tulburări psihice;cognitive – modificări ale atenţiei, memoriei, scăderea capacităţii de

decizie şi autocontrol, complexe de inferioritate,afective ,anxietate, depresie,
irascibilitate,insomnie
cefalee trăiri complexe cu caracter de pierdere, nesiguranţă cauzată de disconfortul
somatic, scăderea feminităţii şi autoaprecierea negativă legată de perceperea îmbătrânirii.

B. Factorii externi
- relaţionali: soţ, copii
- profesionali:pensionare
- socio-culturali:tradiţii, modele.

Alţi factori care pot influenţa vârsta instalării menopauzei:

- factorii genetici
- numărul de sarcini: femeile care nu au avut copiii intră la menopauză mult mai
devreme
- afecţiunile cronice: bolle infecţioase, endometrioza, bolile autoimune accelerează
instalarea menopauzei
- fumatul: acelerează cu 1-2 ani instalarea menopauzei.
- Nivelul socio-economic: la cele cu status ridicat menopauza survine cu aprox. 11 luni
mai tîrziu decât la celelalte
- Statusul marital: la pacientele căsătorite menopuza survine mai târziu
- Stilul de viaţă: dieta adecvată, activitatea fizică regulată.

s-a constat că vârsta instalării pubertăţii, greutatea corporală sau înălţimea femeii nu
influenţează vârsta la care survine menopauza.

Tulburări psihosomatice la menopauză

9
 1. Simptome psihice ,anxietate, depresie, insomnie, cefalee,iritabilitate,tulburări de
identitate sexuală, tendinţe ipohondre sau paranoide

2. Cauze somatice – încetarea secreţiei hormonilor sexuali-disconfort somatic, bufeuri

- transpiraţii, obezitate atrofia organelor genitale,scăderea lubrifierii
vaginale,scăderea activităţii sexuale

3. Cauze psihosociale – probleme legate de senescenţă-,pensionare, etichetări

peiorative
- tendinţe centrifuge, probleme familiale ,scăderea atractivităţii.

Particularităţi de ordin psiho-social implicate în asistenţa medicală a bolnavilor vârstnici

Problemele majore ale geriatriei sunt rezumate de către Buddeberg şi colab. sub formă
de ‘’
Cei 4 uriaşi ai geriatriei’’: imobilitate ( mobilitate redusă ), incontinenţă, intelect
diminuat şi instabilitate ( mergând până la paralizii motorii ).

Particularităţi relaţionale la bolnavii vârstnici

1. Modificări psihologice specifice presenescenţei ( 50-65 ani ) şi senescenţei (> 65
ani )
Potrivit autorului citat, la bătrâni există o îmbinare a tulburărilor mentale şi afective
( cu exprimare comportamentală ) pe fondul cărora survin – în cazul necombaterii lor
printr-o reactivare ocupaţională – un complex de tulburări somatice variabile.În
aceste condiţii distingem:

A). Modificări ale imaginii de sine

Vârstnicul trăieşte un veritabil complex de inferioritate – amplificat de apropierea

pensionarii sau de ieşirea la pensie, ca şi de anturajul său social ( lipsă de tact, adversitate etc. ) –
şi constând din:
●sentimentul de inutilitate socială
●subapreciere personală
●pierderea sensului existenţei.

B). Tulburări cognitive şi afective

●scaderea memoriei ( mai ales de tip imediat prin scaderea atenţiei de fixare),
ambele uşor observabile de cei din jur;
●ideaţie, adesea mai greoaie, prin apariţia mai rapidă a oboselii (mai rar
deterioarea mentală, la cei care nu au avut un antrenament intelectual şi ∕ sau nu mai prestează –
după pensionare – activităţi cu caracter intelectual);
●scăderea fucţiilor senzorio-motorii ( scăderea auzului, văzului, etc. );
●stare depresivă – domină tulburările afective – generată atât de pierderea funcţiei
sociale, cât şi de reacţia la contemplarea proprei involuţii;
●anxietate – apărută în aceleaşi condiţii - dar amplificată de teama de boală, de
neprevăzut, uneori se centreaza asupra ideii inevitabilului sfârşit;
●modificări comportamentale.
O tendinţa generală la omul vârstnic, observată de cercetători din domeniul personalităţii,
este amplificarea până la caricaturizare a anumitor trăsături dominante ( eventual accentuate ) ale
personalităţii sale din vremea tineretii ( Allport ).

10
 În cadrul celorlalte modificări comportamentale caracteristice pentru vârstnici, le
menţionăm pe cele prezentate în cadrul regresiei afectiv-comportamentale specifice omului
bolnav ( egocentrism, dependenţă, predominanţa afectelor, etc. ).
Un moment delicat la debutul presenescenţei îi constituie apariţia climacteriului, tolerat,
cu multă dificultate la femei, la care uneori apar înclinaţii spre drog ( alcool, tutun etc. ) sau spre
supraalimentare şi, implicit, sedentarism.
2. Modificări somatice cu tentă funcţională
Acestea au o determinare atât fiziologică ( de involuţie ), căt şi psihosomatică.
Vârstnicii acuză frecvent, în absenţa unor cauze lezionale evidente, algii diverse ( in
special artralgii şi mialgii ), răceală a extremităţilor, parestezii, palpitatii, constipaţie, etc.
Astfel de tuburări motivează automedicaţia şi excesul de consultaţii medicale ( Milcu,
1984 ) şi, în acelaşi timp, ‘’amplifică complexul psihoemoţional, realizându-se un feed-back
pozitiv’’( ibidem )
Importanţa cunoaşterii acestor tulburări somatice serveşte – atunci când ele sunt instalate
de mai multă vreme – la evitarea unor capcane diagnostice în care pot cădea medicii neavizaţi,
tentaţi în astfel de situaţii să indice analize laborioase ori medicamente active, capabile – adesea
– să producă importante tulburări ( chiar boli ) iatrogene.
Includerea acestor tulburări somatice în ‘’complexul psiho-somatic al bătrânului
valid’’ ( Milcu ), evită astfel de confuzii şi constituie, totodată, o bază de la care se poate extinde
investigaţia unor tulburări cu un real substrat sau potenţial patogen, delimitate de acest halou
psihosomatic dar avînd – la rândul lor – un recul somatopsihic de care medicul cu înclinaţii
psihologice trebuie să ţină cont.

Tulburări patologice frecvente la vârstnici

1. Ameţeli, tulburări de echilibru.

2. Tulburări respiratorii.
3. Acuze la nivelul coloanei vertebrale.
4. Tulburări de vedere şi scăderea auzului.
5. Tulburări cardiace.
6. Cefalee.
7. Constipaţie.
8. Mobilitate redusă.

2.1 Criterii de evaluare rapidă a stării psiho-somatice.

La prima vedere a unui bolnav vârstnic, inclusiv în cursul discuţiei cu acesta,

medicul sau psihologul pot să aprecieze comportamentul exterior, pe baza unor criterii
de evaluare prezentate mai jos:
a). elementele pozitive:

- Păstrarea interesului pentru nou ( inclusiv curiozitatea )

- Căutarea insistentă a satisfacţiilor în diverse domenii ( de la plăceri
gastronomice – de exemplu o pacientă care ‘’ se respectă’’, tratându-se zilnic,
după masa de prânz în faţa televizorului cu o ciocolată – până la interesul
pentru emisiunile TV sau spectacole sau interese sportive, etc. )
- Reflexul de a învăţa lecţiile vieţii, chiar la această vârstă ( după Singer şi
colab. )

11
 b). elementele negative:

- scăderea memoriei recente

- lentoarea procesării informaţiilor
- adaptabilitatea mai redusă datorită unui conservatorism manifestat prin
ataşamentul de vechea locuinţă, familie dar şi de valorile socio-culturale “
vechi “
- aspectul exterior, marcat adesea de o igienă deficitară şi, frecvent, de o
diminuare a mobilităţii şi a funcţiilor senzoriale (auz, văz)
- tendinţa de camuflare a diferitelor deficienţe sau de ascundere a unor eşecuri
(sărăcie, relaţii conflictuale cu familia şi izolare faţă de aceasta, abuz de
alcool)
- aspect demenţial sau sechele vasculare neurologice ce poate fi diagnosticat cu
uşurinţă fie dezorientarea temporo-spaţială şi deficite severe de memorie sau
de gândire elementară , fie prin pareze,plegii sau tulburări de limbaj.

Factori psihosociali de prognostic în patologia vârstnicilor

Prognostic favorabil Prognostic nefavorabil

1. Nivel instruire bun 1. Dependenţă de îngrijiri
externe
2. Interese ( hobby, activităţi 2. Deficit cognitiv ( auz, văz )-
ştiinţifice ) inclusiv funcţii mentale
diminuate
3. Funcţii psihice bazale 3. Izolare socială
crescute
4. Mobilitate 4. Boală psihică
5. Siguranţa materială 5. Dependenţă economică şi
emoţională
6. Suport social 6. Conflicte frecvente cu cei din
jur
7. Stil de viaţă activ în trecut

Sexualitatea la vârstnici
Ballard şi Caplan consideră drept caracteristici de bază ale sexualităţii la vârstnici
următoarele:
1. Creşterea timpului acordat perioadei de stimulare sexuală pentru inducerea
erecţiei şi lubrificării vaginale
2. Perioada refractară (intervalul între ejaculare şi următoarea erecţie) se
prelungeşte le vârstnici, iar orgasmul, la bărbat, nu mai apare după fiecare
contact sexual.
3. Erecţia devine mai puţin rigidă (incompleta) la bărbat
4. Femeile pot acuza iritaţie locală şi chiar dureri după o perioadă de abstinenţă.
5. Mai frecvent se caută obţinerea plăcerii sexuale prin mângâieri, sex oral sau
chiar masturbare, renuntându-se la coitus.

12
 Principii terapeutice şi de conduită antidistres la vârstnici

Programele antidistres la vârstnici.

Înainte de orice tratament, diminuarea distresului psihic constituie o condiţie obligatorie
pentru eficienţa terapiei somatice şi sau psihice a bolnavilor vârstnici. Programele antidistres la
vârstnici sunt condiţionate de particularităţile individuale ale acestora (dependente prioritar, sub
40 de ani de factorii genetici şi peste 40 de ani – de factorii sociali).În acelaşi timp, procurarea de
eustresuri zilnice, devine o parte esenţială a unui program de îngrijire a vârstnicilor. Aici se
încadreaza vizitarea lor, plimbări (eventual excursii), asigurarea accesului la TV, muzică, etc.
Relatiile dintre factorii demografici-sociali şi bio-psihologici şi principiile de conduită
antidistres emergente figurează în tabelul de mai jos ( tabel 4 ) întocmit după sistematizarea unor
dare furnizate de Mayer şi Baltes şi Buddeberg şi colab.

Principii de conduită antidistres

Condiţii socio-
demografice Factori biopsihologici Conduite antidistres
favorabile
cu influenţă pozitivă
Sex Funcţii psihice de bază Capacitatea de valorificare:
intacte ● experienţă personală
● evenimente actuale
● trăirile prezente
Locuinţă Funcţii senzoriale: auz, - a se bucura de orice moment,
văz prilej
Partener conjugal Mobilitate, independenţă - ţinte, aspiratii cât mai actuale
( ‘’viitorul apropiat’’ )
Participare socială Nivel de instruire crescut - să-şi accepte propriile limite
Suport social Interese vii ( hobby-uri ) - compromisuri rezonabile
relaţional şi între nivelul de aspiraţii şi
material ( rude în nivelul de posibilităţi
centre urbane
importante)
Stil de viaţă activ anterior - valorificarea funcţiilor şi
( presenescenţă ) posibilităţilor restante
Capacitatea de a-şi pune
întrebări existenţiale

Esenţa conduitelor recomandate unei persoane vârstnice este ca aceasta să ducă o viaţă
cât mai activă, mai responsabilă, “ să se descurce singură”, în limitele permise de boală şi sub o
atentă – dar discretă – supraveghere din partea însoţitorilor.

Principii terapeutice
Societatea Britanică de Geriatrie, sub motto-ul “ Adding Life to Years” promovează
câteva obiective fundamentale terapeutice.
- Asigurarea confortului ( inclusiv diverse amenajări ale locuinţei –baia, de exemplu)
- Creşterea nivelului activităţii pacienţilor vârstnici şi independenţei
- Reducerea polimedicaţiei (polipragmaziei, în special, abuzul de laxative şi sedative) prin
centrarea pe tratamentul adecvat al durerii şi terapia cu agenţi fizici sau de tip ocupaţional

13
 - Tratamentul depresiei (frecvent prezentă la vârstnici din variate cauze organice). sau
reactive.
În afara acestor obiective de ordin general, medicii care tratează persoane vârstnice
trebuie să acorde mai mult timp acestor pacienţi (fie în ambulator, fie în spital) iar societăţile de
asigurări ar trebui să ramburseze compensator acest timp suplimentar, al cărui randament se
regăseşte în reducerea costurilor pentru spitalizări cauzate de accidente sau agravări ale bolii de
bază apărute datorită necunoaşterii unor condiţii favorizante legate de viaţa concretă, de zi cu zi
a pacientului (Singer şi colab.)

14