Teoria relativității

restrânse

Nume: Mihaiu
Prenume: Valentina
Clasa: a XII-a A
 Cuprinsul
1. Introducerea
2. Albert Einstein
3. Principile relativitati
restranse
4. Transformarile Lorentz si
Consencintele
 1.Introducerea

Legile mecanicii clasice, nerelativiste

sunt verificate de datele experimentale când
vitezele relative considerate au valori mult
mai mici decât viteza luminii. În cazul
vitezelor relative mai ridicate, comparabile cu
viteza luminii, legile si principiile de baza
trebuie sa fie modificate si reformulate în
functie de o teorie mai generala. Mecanica
clasica, nerelativista, constituie un caz limita
al acestei teorii.
Aceasta teorie în care se formuleaza
legile generale ale fenomenelor fizice în forma
valabila si la viteze relative foarte mari ale
corpurilor, pentru care legile formulate în
fizica clasica prerelativista nu mai sunt
confirmate de experienta, poarta numele de
teoria relativitatii restrânse.
 2.Albert Einstein
In 1905 Einstein avea 26 de ani. La aceasta varsta si-a publicat
prima data rezultatul cercetarilor sale de pana atunci, trei articole despre: miscarea
Browniana, efectul fotoelectric si teoria relativitatii. A fost un eveniment care li s-a
parut fizicienilor universitari de neinteles: un obscur functionar la un birou de
brevete, la numai 26 de ani, facea dovada unei minti geniale. I s-a propus sa
predea la Universitatea din Zurich in 1909 ca profesor „extraordinar”.

La inceputul secolului XX, stiinta fizicii traversa o criza profunda. Cele

doua teorii care permiteau explicarea fenomenelor fizice pareau incompatibile.
Mecanica, stiinta miscarii, are drept fundament principiul relativitatii, enuntat de
Galileo Galilei: nimic nu este absolut imobil: totul depinde de punctul de referinta.
Dar teoria electromagnetismului descrie lumina ca pe o unda propagandu-se in
eter. Nici unul dintre fizicienii acelei vremi nu putuse afla raspunsul acestei dileme,
iar stiinta fizicii, la data cand Einstein si-a publicat descoperirile, era intr-un impas
ce parea fara iesire. Einstein a publicat in Annale der Phzsik doua articole care s-au
dovedit a fi revolutionare. Primul, aparut in martie 1905, descria transformarea
energiei unui corp incalzit in energie luminoasa. Aceasta transformare nu este
posibila decat considerand lumina ca fiind formata din particule, pe care Einstein le-
a numit cuanta de lumina (fotoni). Einstein considera ca lumina poate fi privita ca o
suma de particule in anumite conditii si pe langa aceasta emitea ipoteza ca energia
purtata de orice particula luminoasa, numita foton, este proportionala cu frecventa
radiatiei. Formula care exprima aceasta este E=hn, unde Eeste energia radiatiei
si h este o constanta universala cunoscuta sub denumirea de constanta lui Planck
si n este frecventa radiatiei. Lumina, afirma Einstein, nu este nici continua, nici
discontinua, ci amandoua in acelasi timp. Fara sa stie inca exact cum este posibil ca
lumina sa aiba in acelasi timp doua proprietati opuse, Einstein intuise un adevar
fundamental al fizicii, pe care cercetarile ulterioare il vor confirma. Al doilea articol
isi propune sa rezolve problema eterului.
 3.Principile relativitati restranse
Plecând de la analiza notiunilor de spatiu si timp din
mecanica clasica si de la rezultatul experimentului Michelon-
Morley, Albert Einstein formuleaza în 1905 urmatoarele doua
principii care stau la baza teoriei relativitatii restrânse:
1. Legile fizicii sunt invariante (pastreaza aceeasi forma), fata
de sistemele de referinta inertiale
2. Viteza luminii în vid este o constanta universala,
independenta de miscarea sistemului de referinta si de directie.
Din primul principiu rezulta ca nu numai legile mecanicii
sunt invariante în raport cu sistemele de referinta inertiale, asa
cum fusese stabilit în mecanica clasica si exprimat matematic prin
transformarile galiniene, ci toate legile fizicii (deci si ale
electrodinamicii) sunt invariante fata de aceste sisteme de
referinta. Din cel de-al doilea principiu al relativitatii restrânse
decurge inexistenta unui timp absolut, existând numai un timp
local, astfel încât în locul transformarilor galiniene vor trebui
gasite alte transformari, care sa tina seama de aceste fapte.
Daca spatiul si timpul îsi pierd, în cadrul teoriei relativitatii
restrânse, caracterul absolut pe care îl aveau în mecanica clasica,
se pune problema daca nu exista alte marimi care sa posede un
caracter absolut, independent de miscarea rectilinie si uniforma a
sistemului de referinta (invariatii teoriei relativitatii restrânse).
 4 Transformarile Lorentz
Consentintele ale transformarilor Lorentz

În fizică, transformările Lorentz fac conversia între două măsurători diferite,

efectuate de doi observatori diferiți, asupra spațiului și timpului, atunci când un
observator este în mișcare uniformă și rectilinie în raport cu celălalt. În
(relativitatea galileiană) din fizica clasică, singura conversie considerată necesară
era 𝑥 ′ = 𝑥 − 𝑣𝑡, descriind cum se deplasează originea sistemului de coordonate al

unui observator prin spațiu în raport cu a celuilalt, la viteza de-a lungul axei x
din fiecare sistem. Conform relativității restrânse, aceasta este doar o aproximație
suficientă la viteze mici în raport cu cea a luminii, și în general rezultatul este nu
doar o deplasare de-a lungul coordonatelor x; vor fi distorsionate și timpul și
spațiul.

Transformarile lui Lorentz sunt:

𝑣𝑥
𝑥−𝑣𝑡 𝑡− 2
𝑥′ = 2
; y’ = y ; z’ = z ; 𝑡 ′ = 𝑐
2
√1− 𝑣 2 √1−𝑣2
𝐶 𝑐
𝑣𝑥
𝑥 ′ +𝑣𝑡 𝑡+ 2
𝑥= 2
; y = y’; z = z’ ; 𝑡 = 𝑐
2
√1−𝑣2 √1−𝑣2
𝑐 𝑐
 Consencintele

Principiile relativitatii restrânse, care si-au gasit exprimarea

matematica în transformarile Lorentz-Einstein, au condus la o modificare
radicala si esentiala a imaginii noastre asupra Universului. Doua dintre aceste
consecinte au o importanta deosebita; acestea fiind cunoscute sub numele de
contractia lungimilor si dilatarea timpului.

Contractia lungimilor:

Se considera din nou doua isteme referentiale K si K' având

axeleOx si O'x' comune si aflate initial amândoua în repaus. Pe axa O'x' se
afla o rigla gradata AB. Doi observatori, situati în cele doua sisteme
referentiale, vor masura pozitiile capetelor riglelor si vor gasi:

l0 = x'2 - x'1

care poarta numele de lungime de repaus sau lungime proprie.

Dilatarea timpului:
Se considera din nou cele doua sisteme referentiale K si K' în care se
gasesc doua ceasornice; K' se considera a fi în miscare rectilinie si uniforma, cu
viteza v fata de K. În punctul de coordonate x', y', z' din K' au loc doua evenimente
la momentele t'1 si t'2, masurate de ceasornicul din K' (T0 = t'2 - t'1)