TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

CAPITOLUL IV

TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE

TRANSMISIE

IV.0 Introducere
Sistemele de transmisie existente permit stabilirea unor comunicaţii între două puncte (emiţător şi
receptor) legate între ele printr-un canal sau circuit.
Prin canal (cale de transmisie) definim ansamblul mijloacelor tehnice care asigură comunicaţia
între două puncte, într-un sens. Prin cale de comunicaţie vom înţelege ansamblul mijloacelor tehnice
care asigură o comunicaţie între două puncte, în ambele sensuri. Ea este formată deci din două canale.
Sistemul de transmisie (ST) este ansamblul format dintr-un emiţător şi un receptor de semnale, legate
printr-un canal. ST şi semnalele transmise pot fi clasificate în analogice şi digitale. Un caz particular
este reprezentat de transmiterea pe cale digitală a semnalelor analogice (convorbiri telefonice).
Semnalele se pot propaga pe linii de transmisie sau pot fi radiate în atmosferă sau spaţiul cosmic
(radiocomunicaţii).

IV.1 Nivel de transmisiune

În studiul propagării semnalului pe linie şi acţiunii elementelor componente ale canalului

(amplificare, atenuare, distorsiuni, diafonie) asupra semnalului este uzuală aprecierea mărimii
semnalului în unităţi logaritmice, exprimare denumită nivel. Datorită proprietăţilor logaritmilor,
operaţiile de inmulţire (amplificare) şi impărţire (atenuare) sunt inlocuite de adunare şi respectiv
scădere, care sunt mai uşor de efectuat de către om.

IV.1.1 Nivel absolut

Nivelul absolut de putere este definit ca:

1 P P
nw = ln [ Np ] sau n w = 10 log [dB ] (4.1)
2 P0 P0
Puterea de referinţă P0 (de nivel zero) a fost adoptată de 10-3 W, aceasta fiind puterea medie a
semnalului emis de un abonat, şi este universal folosită (şi în radio).
Nivelele absolute de tensiune şi curent se definesc în mod similar:
U U
nu = ln [ Np ] sau nu = 20 log [dB] (4.2)
U0 U0

87
 Capitolul IV

I I
ni = ln [ Np ] sau ni = 20 log [dB ] (4.3)
I0 I0
Referinţele U0 şi I0 rezultă imediat din puterea de referinţă de 1 mW pentru impedanţa normală a
circuitelor telefonice de 600 Ω (impedanţa liniilor aeriene cu fire de bronz folosite în perioada de
început a telefoniei, în domeniul frecvenţelor superioare este de 600 Ω).
EXEMPLUL IV.1 Avem astfel:

P0 = U 02 / R U 0 = P0 R = 10 −3 ⋅ 600 = 0.775 V
P0 = RI 02 I 0 = P0 / R = 10 −3 / 600 = 1.291 mA
Nivelul absolut este marcat prin indicele m (provenit de la mW), fie ca nmu, nmi, fie după unitatea
de măsură: dBm. Dacă nivelele de tensiune şi curent se măsoară pentru o impedanţă Z, cu modulul
diferit de 600 Ω, rezultă:
1 P 1 U2 /Z U 1 Z
n w = ln −3 = ln 2
= ln − ln
2 10 2 0.775 / 600 0.775 2 600
(4.4)
1 Z
n w = nu − ln
2 600
Dacă Z = 600 Ω rezultă n w = nu = ni .
Nivelele de tensiune se măsoară în practică cu un voltmetru care are scala gradată în dB, reperul
zero corespunzând cu tensiunea de 0,775 V. Cum impedanţele la intrare în diferitele puncte ale
sistemelor de transmisie actuale au una din valorile: 600 Ω, 300 Ω, 150 Ω, 100 Ω sau 75 Ω, se poate
redefini valoarea lui U0.
1 P 1 U2 /Z U
n w = ln = ln 2
= ln (4.5)
2 P0 2 0.775 / 600 0.775 Z / 600

Z
U 0 Z = 0.775 (4.6)
600
U
nu = ln (4.7)
U 0Z
EXEMPLUL IV.2 Să redefinim valoarea lui U0 pentru impedanţele caracteristice de 300 Ω, 150 Ω şi
75 Ω

Z = 300 Ω; U 0 Z = 0.775 300 / 600 = 0.5480 V

Z = 150 Ω; U 0 Z = 0.775 150 / 600 = 0.3870 V
Z = 75 Ω; U 0 Z = 0.775 75 / 600 = 0.2740 V

Figura 4.1 Cale de transmisie

88
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.1.2 Nivel relativ (n. r.)

Se consideră calea de transmisie din figura 4.1 la intrarea sa fiind aplicat un generator cu frecvenţa
f. Cunoscând valorile puterii, tensiunii şi curentului în punctul A, PA, UA, IA şi în punctul x oarecare de
pe cale: Px, Ux, Ix, nivelul relativ de putere, tensiune sau curent, în punctul x e definit ca:
1 Px Px
n rw = ln [ Np ] sau n rw = 10 log [dB ] (4.8)
2 PA PA
Ux Ux
n ru = ln [ Np ] sau n ru = 20 log [dB] (4.9)
UA UA
Ix Ix
n ri = ln [ Np ] sau nri = 20 log [dB] (4.10)
IA IA
EXEMPLUL IV.3 Curentul la intrarea într-o linie cu lungimea l = 1 km este de 40 mA, iar cel din
rezistenţa pe care este închisă linia de 1 mA. Să calculăm:
a. nivelul relativ la capătul liniei;
b. atenuarea liniei pe unitatea de lungime, a.
1
Conform (4.10) avem: n ri = ln = −3.688 Np
40
Atenuarea liniei: A = − n ri
a = A / l = 3.688 / 1000 = 3.688 mNp / m
Relaţia (4.8) se mai poate scrie ca:
1 ⎛ Px P0 ⎞ 1 Px 1 PA
n rw = ln⎜ ⋅ ⎟ = ln − ln = n wx − n wA (4.11)
2 ⎜⎝ P0 PA ⎟⎠ 2 P0 2 P0
şi observăm că nivelul relativ se obţine ca diferenţa dintre nivelul absolut din punctul de interes x şi
cel din punctul de referinţă A.
Dacă PA = P0 = 1 mW , atunci nivelul relativ de putere în punctul x este egal cu cel absolut.
Nivelul relativ de putere prezintă cel mai mare interes; de multe ori el este prescurtat ca nivel relativ.

IV.1.3 Nivel de măsură

Pentru măsurători pe linii se foloseşte generatorul normal cu impedanţa internă reală egală cu 600
Ω şi t.e.m. 1,55 V care livrează pe sarcina de 600 Ω, puterea utilă P0 (1 mW). Aplicând la originea căii
un generator normal, se poate măsura nivelul absolut în diferite puncte ale căii, şi calcula cel de
putere, dacă se cunosc impedanţele la intrare. Valorile astfel determinate se numesc nivele de măsură.
Când impedanţa la intrarea circuitului este Za, diferită de 600 Ω, tensiunea aplicată la originea căii
(fig.4.2) va fi:
1.55 ⋅ Z a
Ua = (4.12)
600 + Z a
iar nivelele de măsură ale tensiunii şi puterii în originea căii sunt:
Figura 4.2 Generator normal

89
 Capitolul IV

Ua 2 ⋅ Za
nu = ln = ln (4.13)
U0 600 + Z a

2 ⋅ Za 1 Za 600 ⋅ Z a
n w = ln − ln = ln 2 (4.14)
600 + Z a 2 600 600 + Z a
Efectul neadaptării de impedanţă (echivalent cu 1/ 2 ln Z a / 600 ) este ilustrat în figura 4.3.

EXEMPLUL IV.4
Să calculăm nivelul de măsură al tensiunii şi puterii în punctul A din fig. 4.2, dacă Ra =75 Ω.
2⋅ Za
n u = ln = ln(2 ⋅ 75 / 675) = −1.504 Np
600 + Z a
600 ⋅ Z a 600 ⋅ 75
n w = ln = ln = −1.1575 Np
600 + Z a 675
Pentru Z ≠ 600 Ω , apare o diferenţă
între nivelul de măsură şi nivelul relativ al
puterii, prin neadaptarea dintre generatorul
normal (Z = 600 Ω) şi circuitul telefonic cu
impedanţa Za. În practică diferenţa e
neglijabilă; nivelul relativ este egal cu cel de
măsură.

IV.1.4 Diagrama de nivel

Diagrama de nivel (DN) se referă la Figura 4.3 Efectul neadaptarii de impedanţă

nivelul relativ sau de măsură şi este
reprezentarea grafică a variaţiei acestora de-a lungul căii de transmisiune; ea este elementul de bază în
proiectarea liniilor, circuitelor şi echipamentelor de telecomunnicaţii şi întreţinerea lor. Exemplul din
figura 4.4 ilustrează modul de plasare a repetoarelor pe o linie lungă de 29 km, cu atenuarea de 4
dB/km.

Figura 4.4 Diagrama de nivel pentru o linie de telecomunicaţii

90
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Atenuarea totală a semnalului este 116 dB (3,98 ⋅ 1011); compensarea atenuării de 116 dB ar fi
posibilă prin 3 metode:
‰ Amplificarea semnalului la intrarea în linie cu 116 dB;
‰ Amplificarea semnalului recepţionat cu 116 dB;
‰ Amplificarea pe parcurs a semnalului, în diverse puncte.
Puterea de ieşire standard fiind 1 mW, metoda 1 ar implica transmiterea unei puteri egale cu
3,98 ⋅ 1011 ⋅ 10-3 ≈ 400 MW. Cu metoda 2, semnalul ar ajunge cu nivelul de –116 dBm la capătul căii,
iar nivelul semnalului ar coborî sub cel al zgomotului de fond. Rămâne aşadar metoda 3, care este
ilustrată în figura 4.4.
Odată cu semnalul este amplificat şi zgomotul de fond (linia punctată). Dacă semnalul scade prea
mult, raportul S/Z se înrăutăţeşte şi nu mai poate fi îmbunătăţit. Pe secţiunea III repetoarele sunt mai
îndepărtate, iar nivelul semnalului scade şi se apropie de cel al zgomotului. Se recomandă păstrarea
aceleaşi distanţe între repetoare, pentru a nu înrăutăţi raportul S/Z.

IV.1.5 Echivalent de transmisiune

Pentru un cuadripol pasiv liniar, echivalentul de transmisiune (ET) este definit ca atenuarea
compusă a cuadripolului, în situaţia când la bornele lui de ieşire se conectează o rezistenţă de 600 Ω,
sau
1 P10
q= ln (4.15)
2 P2
unde: P10 – puterea debitată de generatorul cu rezistenţa
internă de 600 Ω pe o rezistenţă de sarcină R de 600 Ω;
P2 – puterea absorbită de rezistenţa R. Figura 4.5 Cuadripol pasiv liniar
Pentru un amplificator sau un cuadripol activ, rel.
(4.16) este valabilă numai în sensul de transmisie al amplificatorului.
Dacă în măsurare se foloseşte generatorul normal, P10 = 1 mW şi
1 P10 1 P
q= ln = − ln 2−3 = −n m2 (4.16)
2 P2 2 10
ET este egal cu nivelul absolut de tensiune măsurat la bornele sarcinii, luat cu semnul minus.
Dacă nu se foloseşte un generator normal, ET este dat de:
q = n m1 − n m2 (4.17)
unde: nm1 – este nivelul de tensiune la bornele generatorului, închis pe o rezistenţă de 600 Ω.
Pentru un circuit format din m cuadripoli pasivi, cu atenuările ai şi n activi, cu câştigurile sj,
conectaţi în cascadă:
m n
q = ∑ ai − ∑ s j (4.18)
i =1 j =1

relaţie riguros valabilă dacă impedanţele de intrare şi ieşire au valoarea 600 Ω iar cuadripolii sunt
adaptaţi în impedanţă.

91
 Capitolul IV

IV.2 Tensiunea psofometrică

Printre problemele cele mai dificil de soluţionat de tehnica sistemelor de transmisiuni telefonice se
numără şi cea a asigurării unui nivel de zgomot scăzut, care să nu perturbe sensibil calitatea
transmisiei. Având în vedere curba de sensibilitate a urechii, este evident că tensiuni de zgomot de
diferite frecvenţe, dar având aceeaşi valoare efectivă, vor avea efecte perturbatoare diferite. Pentru
aprecierea lor a fost introdusă noţiunea de tensiune psofometrică (πσωφωσ - zgomot).
TENSIUNEA PSOFOMETRICĂ este tensiunea unei unde de 800 Hz, care dă aceeaşi impresie de
tărie ca şi unda perturbatoare, având deci acelaşi efect perturbator asupra convorbirii. Impedanţele de
intrare şi ieşire ale căii pentru care se face măsurătoarea trebuie să fie de 600 Ω.
PONDEREA PSOFOMETRICĂ a frecvenţei f se defineşte ca:
UP
pf = (4.19)
Uf
unde Up - tensiunea psofometrică (TP) a undei de frecvenţă f.
În unităţi de transmisiune ponderea se exprimă ca:
Uf Figura 4.6 Schema psofometrului
1
a f = ln = ln (4.20)
Up pf
Pentru măsurarea TP dintr-un circuit se folosesc aparate ce măsoară direct tensiunea psofometrică,
definită pentru o undă de zgomot complexă ca:

Up = ∑ (p f Uf )2
(4.21)
Aceste aparate se numesc psofometre şi au schema bloc de principiu reprezentată în figura 4.6.
Psofometrul conţine un circuit de filtrare ponderatoare şi un voltmetru electronic. Atenuarea
circuitului de intrare ponderator respectă
valorile lui af date în recomandările
CCITT, la care se adaugă şi o atenuare
constantă, adică:
k
a = a f + C = ln (4.22)
pf
unde: c > 0, k > 1.
În figura 4.7 sunt reprezentate
caracteristicile de atenuare ale filtrului
psofometric în transmisia semnalelor
vocale (A) şi muzicale (C).
Tensiunea psofometrică se defineşte
pentru valoarea impedanţei de 600 Ω,
deoarece aceasta corespunde valorii Figura 4.7 Atenuarea circuitului ponderator
normale a impedanţei de intrare pentru
circuitele telefonice. Drept caracteristici tehnice impuse psofometrului, menţionăm că acesta trebuie să
permită măsurarea directă a unei tensiuni cu frecvenţa de 800 Hz cuprinsă între 0,05 mV şi 100 mV
(-12 Np şi –2 Np).

92
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.3 Diafonia

DIAFONIA este, în general, pătrunderea parazită în canalul considerat a unei părţi din energia
semnalelor transmise pe alte canale. Ea este produsă de:
‰ cuplajele între circuitele fizice aparţinând aceleiaşi linii;
‰ imperfecţiunii filtrelor post-modulaţie şi pre-detecţie;
‰ intermodulaţiei în elementele de grup din sistemele de comunicaţie multiplex;
‰ cuplajelor din echipamente;
‰ formei de undă inadecvate folosită pentru transmisie.
Calitatea liniilor şi echipamentelor, d.p.d.v. al diafoniei, se apreciază prin abaterea şi atenuarea de
diafonie.
Considerând două canale, unul perturbat şi celălalt perturbator (fig. 4.8), precum şi două puncte 1
şi 2 în cele două căi şi o undă sinusoidală perturbatoare cu puterea P1 în punctul 1, care produce prin
diafonie un semnal perturbator cu puterea P2 în punctul 2, se defineşte atenuarea de diafonie ca:
1 P1
a= ln (4.23)
2 P2
Cazurile de interes practic presupun localizarea punctelor de definiţie a abaterii de diafonie la
intrarea (influenţa zgomotului maximă) şi ieşirea din repetoare (nivel maxim al semnalului). Se
vorbeşte de PARADIAFONIE sau TELEDIAFONIE, după cum punctele se găsesc la acelaşi capăt sau
la capete opuse ale circuitului sau secţiunii
de linie. Atenuările de para- şi telediafonie
indică gradul de simetrizare al liniei şi se
definesc ca:
1 P
ap = ln 1
2 P2 p
(4.24)
1 P
a t = ln 1
2 P2t
circuitele fizice fiind închise pe
Figura 4.8a Ilustrarea para- si telediafoniei
impedanţele caracteristice.

Figura 4.8b Paradiafonie intr-un sistem telefonic

Pentru a obţine şi indicaţii privind protecţia la zgomotul de diafonie se introduc abaterile de para-
şi telediafonie. În circuitele din figura 4.8 se trimit ca semnale de măsură două unde sinusoidale, de

93
 Capitolul IV

aceeaşi frecvenţă, cu nivelul relativ egal cu cel absolut şi dacă nivelul zgomotului de diafonie este nz
(măsurat în absenţa semnalului util), putem scrie la intrarea în repetoare relaţiile:
n s1 = n r 2 − αl n z = nr 2 − at (4.25)
n s 2 = n r 2 − αl n z = nr 2 − a p (4.26)
α - constanta de atenuare [dB/km], l – lungimea liniei, α l – atenuarea secţiunii de linie.
Abaterile de para- şi respectiv telediafonie, ca abateri dintre n.r. al semnalului şi nivelul
zgomotului indus prin diafonie sunt:
Δp = n r − αl − (n r − a p ) = a p − αl (4.27)
Δt = n r − αl − (n r − a t ) = a t − αl (4.28)
Dacă nivelul semnalului la ieşirea din repetoare este acelaşi pe ambele circuite, atunci pentru orice
nivel al semnalului de măsură, abaterea dintre semnal şi zgomot este mai mică decât atenuarea de
diafonie cu atenuarea secţiunii de linie αl. Pentru ca atenuările diafonice să fie aceleaşi, indiferent de
sensul de producere al perturbaţiei, se reglează repetoarele astfel ca nivelele relative de la ieşirea lor să
fie egale. ∂i
i i+ δx
∂x
IV.4 Modelul unei linii de telecomunicaţii
v ∂v
v+ δx
Considerând o linie formată din două ∂x
conductoare cu rezistenţa R, inductanţa L,
Figura 4.9 Modelul unei linii de transmisiune
capacitatea C şi conductivitatea de pierderi G,
toate raportate la unitatea de lungime, ecuaţiile liniei de transmisie reprezentată în fig. 4.9 pot fi scrise
ca:
∂v ∂i
= −( Ri + L )
∂x ∂t
(4.29)
∂i ∂v
= −(Gv + C )
∂x ∂t
Pentru i şi v sinusoidali:
i = I s e jϖt
(4.30)
v = V s e jϖt Figura 4.10 Variaţia tensiunii şi curentului în linie
soluţiile sistemului de ecuaţii (4.29)
sunt:
v = Ae − px + Be px

i=
1
Z0
(
Ae − px − Be px ) (4.31)

unde
1
p = [( R + jω L)(G + jω C )]2 (4.32)
1
⎡ ( R + jω L ) ⎤ 2
Z0 = ⎢ ⎥ (4.33)
⎣ (G + jω C ) ⎦
p fiind constanta de propagare, iar Z0 impedanţa caracteristică.

94
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

IV.4.1 Constanta de propagare

Constanta de propagare p depinde de parametrii liniei şi frecvenţa f a semnalului. Ea este o

mărime complexă, de forma:
TABELUL IV.1 – Impedanţa caracteristică
p = α + jβ (4.34)
unde α - coeficientul de atenuare
β - coeficientul de fază
β = 2π / λ
Funcţia e-px pune în evidenţă o undă ce se
propagă de la sursă spre sarcină, iar epx unda
ce se propagă invers. Pentru unda directă:
I d = I s e − px
U d = U s e − px
iar variaţia lor este reprezentată grafic în
figura 4.10.
Amplitudinea curentului în linie este dată
de:
I d = I s e −αx (4.35)
iar atenuarea sa,
Id
a = − ln =α ⋅ x (4.36)
Is
De unde, constanta de atenuare a liniei
(atenuarea raportată la unitatea de lungime)
este:
a
α= (4.37)
x
Dezvoltând în serie radicalul din rel.
(4.33) şi restrângând aproximaţia la primii 3
termeni obţinem pentru α expresia:
R GZ 0
α= + (4.38)
2Z 0 2
unde Z 0 = L / C , iar G fiind mic,
R
α= (4.39)
2Z 0
Coeficientul de fază devine:

⎡ 1⎛ R G ⎞
2
⎤ Figura 4.11 Tipuri de linii
β = ω LC ⎢1 + ⎜ − ⎟ ⎥ (4.40)
⎢⎣ 8 ⎝ ωL ωC ⎠ ⎥⎦

95
 Capitolul IV

R G
Dacă =
ωL ωC
R G
sau = (4.41)
L C
atunci β = ω LC (4.42)
Condiţia (4.40) asigură o transmisie fără distorsiuni (O. Heaviside). Pentru satisfacerea ei se
recurge la creşterea lui L, încărcând linia cu bobine plasate la anumite distanţe, operaţie denumită
PUPINIZARE. Linia capătă caracteristicile unui FTJ (figura 4.11), dar asigură o transmisie cu viteză
maximă şi distorsiuni minime. Linia pupinizată nu poate fi folosită pentru transmisii PCM, ce necesită
o bandă largă.

IV.4.2 Impedanţa caracteristică

În tabelul IV.1 sunt prezentate diferite tipuri de linii şi impedanţa lor caracteristică, care depinde
de geometria liniei şi constanta dielectrică a mediului.
Pentru o mai bună înţelegere a impedanţei caracteristice să considerăm următorul exemplu.
EXEMPLUL IV.5
Fie o linie de transmisiune compusă din conectarea în serie a unui număr infinit de tronsoane de lăţime
infinitezimală cu structura de filtru în Π reprezentată în figura 4.12. Filtrul este compus din două
condensatoare de capacitate C şi o bobină ideală (rezistenţă zero) de inductanţă L.

Figura 4.12 Filtru in Pi Figura 4.13 Linie de transmisie bazata pe filtrul in Pi

Să determinăm impedanţa caracteristică a liniei, domeniul de frecvenţă în care ea se comportă pur

rezistiv şi valorile extreme în acest caz .
Să studiem variaţia cu frecvenţa a modulului funcţiei de transfer şi fazei filtrului în două situaţii:
1. La gol.
2. Filtrul debitează pe o sarcină rezistivă egală cu impedanţa
caracteristică R0.
In situaţia considerată filtrul vede la dreapta impedanţa
caracteristică a liniei Z0, aşa cum se poate vedea în figura Figura 4.14 Schema echivalentă a liniei
4.13. Schema echivalentă a ansamblului este cea din figura
4.14.
Bazat pe schema echivalentă putem scrie:
1 1 1
= + unde
Z0 ZC ZC ⋅ Z0
ZL +
ZC + Z0
Z C = 1 / j 2πfC
şi după câteva manipulări avem:
Z L = j 2πfL

Figura 4.15 Variaţia lui R0 cu frecvenţa

96
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

Z C2 ⋅ Z L
Z =
2
0 şi substituind
2Z C + Z L
L
Z 02 = Figura 4.16 Filtru închis pe rezistenţă
2C − LC 2 4π 2 f 2

Pentru ca impedanţa caracteristică să se comporte pur rezistiv, Z 02 trebuie să fie pozitivă, adică

2C − LC 2 4π 2 f 2 > 0 sau

1 2
f < f 0 unde f0 =
2π LC
Atunci în loc de Z0 vom avea R0, care mai poate fi scrisă şi sub
forma:

L/C
R0 = Figura 4.17 Atenuarea filtrului la gol
2 − LC 4π 2 f 2

Variaţia lui R0 cu frecvenţa este reprezentată în figura 4.15. Ea tinde la infinit pentru f tinzând spre f0.
Pentru f tinzând spre zero R0 tinde la valoarea L / 2C , aşa cum rezultă din formula de mai sus. La
valori mai mari ca f0 avem o impedanţă complexă.
Pentru a determina funcţia de transfer a filtrului închis pe rezistenţa R0 vom face apel la figura 4.16.
Ea rezultă ca raportul de divizare al divizorului format din inductanţa L în serie cu gruparea paralel C
cu R0. Putem scrie atunci:

Z1
T1 ( f ) = 1 / Z 1 = j 2πfC + 1 / R0 iar
jω L + Z 1
Z 1 = R0 /(1 + j 2πfR0 C ) .
Atunci

R0 1
T1 ( f ) = = sau
R0 + j 2πfL(1 + jωCR0 ) 1 + j 2πfL(1 / R0 + j 2πfC )
1 1
T1 ( f ) = =
1 − 4π f LC + j 2πfL / R0 ) 1 − 4π f LC + j 2πfL C / L 2 − LC 4π 2 f
2 2 2 2 2

Se observă dacă dezvoltăm ultima relaţie că modulul lui

T1(f) este egal cu 1, adică nu există distorsiuni de
atenuare, în timp ce pentru filtrul la gol, modulul funcţiei
de transfer are comportarea ilustrată în figura 4.17.
Caracteristica de fază este dată de

2πf LC 2 − 4π 2 f 2 LC
tgϕ =
1 − 4π 2 f 2 LC
şi este reprezentată în figura 4.18.
Figura 4.18 Caracteristica fază-frecvenţă
Pentru o linie în cablu simetric, la frecvenţe joase unde
ωL << R si G << ωC , impedanţa caracteristică Z0 şi constanta de propagare p devin:

97
 Capitolul IV

Z 0 = ( R / j 2πf C )1 / 2 = ( R / 4πf C )1 / 2 ⋅ (1 − j )
p = ( j 2πf RC )1 / 2 = (2πf RC / 2)1 / 2 ⋅ (1 + j )
iar la frecvenţe înalte unde 2πf L >> R si G << 2πf C , avem
Z0 = L / C p = j 2πf LC
La frecvenţe joase impedanţa caracteristică Z0 şi constanta de propagare p au atât parte reală cât şi
parte imaginară, ambele proporţionale direct sau invers cu f , deci vor exista variaţii de atenuare şi
fază proporţionale cu f sau 1/ f . La frecvenţe înalte vom avea o caracteristică de fază liniară.

IV.5 Imperfecţiunile canalului de transmisie

Să considerăm un canal de transmisie ideal, atacat de semnalul de intrare x(t), care dă la ieşire
semnalul y(t), situaţie ilustrată în figura 4.19. În acest caz:
y (t ) = ax(t − τ ) (4.43)
unde: τ - timpul de propagare necesar semnalului x(t) să străbată canalul de transmisiune, datorat
vitezei finite de propagare, iar a - atenuarea
semnalului x(t) introdusă de canal.
În domeniul frecvenţă avem:
F [ y (t )] = Y ( f ) = a F {x[t − τ ]} (4.44) Figura 4.19 Canal de transmisie

sau aplicând teorema translaţiei frecvenţei:

Y ( f ) = aX ( f ) e − j 2πfτ (4.45)
Funcţia de transfer a canalului C(f) devine:
Y( f )
C( f ) = = a ⋅ e − j 2πfτ = a ⋅ e Φ ( f ) (4.46)
X(f )
unde Φ ( f ) = − j 2πfτ . Semnalul recepţionat y(t) e identic cu cel emis x(t) dacă:
‰ Atenuarea a nu depinde de frecvenţă, a = constant;
‰ Φ ( f ) = kf , faza variază liniar cu frecvenţa.
Canalele reale se deosebesc mult de cele ideale, introducând imperfecţiuni sau defecte.

IV.5.1 Distorsiuni de atenuare (DA)

Considerând o linie în cablu simetric la frecvenţe joase (R >> ωL), constanta de propagare p
1
1
⎛ ω RC ⎞ 2
devine p = ( jω RC ) 2 =⎜ ⎟ (1 + j ) = α + jβ (4.47)
⎝ 2 ⎠
ω RC
iar α= =k f (4.48)
2
Frecvenţele superioare sunt atenuate mai puternic decât cele joase. Distorsiunile de atenuare pot fi
produse şi de FTB şi FTJ utilizate în tehnicile de modulare-demodulare, atât în banda de trecere, cât şi
la extremitatea benzii. În comunicaţiile digitale distorsiunile de atenuare se manifestă prin rotunjirea
flancurilor; se păstrează însă simetria impulsurilor.

98
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

În proiectarea caracteristicilor de transmisie globale ale unui canal real de comunicaţie se admite
de obicei o marjă rezonabilă privind distorsiunile, care pot fi reduse prin egalizare, folosind circuite cu
caracteristica atenuare-frecvenţă complementară, astfel ca global caracteristica să rezulte plată.
Banda efectivă de trecere a canalului poate apare micşorată,
având în vedere influenţa zgomotului asupra semnalului în
porţiunile de nivel mic rezultate în urma creşterii atenuării cu
frecvenţa. Aceasta conduce la limitarea vitezei de transmisie.

IV.5.2 Distorsiuni de fază (DF) Figura 4.20 Caracteristica ideala

Presupunând o componentă a semnalului ce urmează a fi transmis de tipul Ucosωt, la ieşirea

canalului ea devine:
aU cos[ω (t − τ )] = aU cos[ω t − Φ( f )] (4.49)
unde Φ ( f ) = ωτ . Distorsiunile de fază (DF) sunt cele produse de caracteristica neliniară fază-
frecvenţă.
În cazul ideal (fără DF), τ este
constant, iar caracteristica de fază
Φ ( f ) = 2πfτ este o dreaptă ce
trece prin origine, φ(0) = 0 (figura
4.20), ceea ce nu se poate realiza în
cazul sistemelor de comunicaţiii
reale ce conţin transformatoare,
condensatoare de cuplaj, FTB, etc. Figura 4.21 Semnal compus din fundamentală şi armonica a 3-a
Datorită întârzierilor inegale τ + Δτ
suferite de diversele componente spectrale ale
semnalului, forma acestuia se modifică ca în figura 4.21
unde este reprezentat semnalul compus din
fundamentală + armonica a 3-a.
Distorsiunile de fază se manifestă cel mai puternic
la extremitatea benzii de trecere, unde atenuarea variază
mult şi ele constituie un factor important de erori în
comunicaţii. În figura 4.22 este prezentat cazul unui
Figura 4.22 Caracteristica reală de fază
canal cu o caracteristică de fază-frecvenţă liniară în
banda f1 - f2 dar neliniară în afara ei.
Presupunând că pe canalul respectiv se transmite un
semnal MA modulat sinusoidal, componentele laterale vor
suferi defazaje egale dar de semn contrar. Rezultanta
fazorilor asociaţi benzilor laterale rămâne în fază cu
purtătoarea (figura 4.23). Efectul canalului este de a întârzia
semnalul MA fără a-i afecta forma sau mărimea.
Întârzierea τ este panta caracteristicii fază-frecvenţă . Figura 4.23 Diagrama fazorială MA
Dacă în banda f1 - f2 a canalului caracteristica fază-frecvenţă
este neliniară sau una sau mai multe din componentele semnalului MA (purtătoare + BL) se situează

99
 Capitolul IV

în afara zonei liniare a caracteristicii de fază, componentele semnalului MA vor suferi defazaje
diferite, iar anvelopa se distorsionează.
În figura 4.24.b este reprezentată această situaţie, în care cele două componente laterale suferă
întârzieri diferite ( τ i ≠ τ s ). Ca urmare rezultanta lor R nu mai este în fază cu purtătoarea apărând şi o
componentă în cuadratură Q, care introduce modulaţia exponenţială (de fază). Rezultă o scădere a
amplitudinii anvelopei şi distorsiuni suplimentare pentru detecţia necoerentă.
În cazul semnalelor cu ME efectul este similar. Componentele laterale nu-şi mai păstrează relaţia
de fază cu purtătoarea datorită
întârzierilor diferite ce produc defazaje
diferite. În acest fel apare o modulaţie de
amplitudine parazită iar semnalul
demodulat prezintă distorsiuni de
atenuare şi fază. În transmisiunile în
banda de bază distorsiunile de fază sunt
legate direct de linia de transmisie, în Figura 4.24 Fazori asociati modulatiei de amplitudine
particular de lungimea ei.
Ele determină alungirea flancurilor impulsului transmis T ’ > T şi asimetrizarea lor şi o
nedeterminare reciprocă a momentelor
semnificative ale semnalului (figura 4.25).
Distorsiunile de fază se manifestă mai
Figura 4.25 Deformarea impulsului datorita DF
puternic în transmisiile cu modulare-
demodulare datorită FTB şi FTJ care nu au caracteristica fază-frecvenţă perfect liniară.

Figura 4.26 Interferenţa a două semnale ce au parcurs trasee de lungimi diferite (Multipath)
Distorsiuni puternice de atenuare şi fază apar când semnalul recepţionat provine din suma mai
multor componente sosite pe trasee diferite (fig.4.26), cum ar fi:
‰ în cabluri datorită reflexiilor multiple în locurile cu neuniformitate de impedanţă;
‰ în circuite pe patru fire, ca ecouri
datorate echilibrării imperfecte la
joncţiunile între circuitele pe 2 şi 4
fire;
‰ în radiocomunicaţiile în unde scurte
prin unda indirectă cu reflexia pe
ionosferă, datorită spaţiului diferit
parcurs;
‰ în radiocomunicaţiile spaţiale şi prin
sateliţi, datorită lungimilor de undă Figura 4.27 Variaţiile de amplitudine si fază
mici, diferenţele mici de drum produc
defazaje mari.

100
 TRANSMISIA SEMNALELOR ŞI MEDII DE TRANSMISIE

În cazul simplu considerat în figura 4.26 interferă două semnale între care există întârzierea τ. Ca
urmare, vor apare fluctuaţii de amplitudine şi distorsiuni de fază, caracteristica de fază, pe lângă partea
liniară prezintă şi o variaţie sinusoidală. Acestea sunt ilustrate în figura 4.27.

IV.5.3 Imperfecţiunile canalului telefonic

Canalul telefonic are caracteristici care diferă de cele ideale. Pentru o cale vocală ideală,
caracteristica atenuare/frecvenţă este de tipul A, reprezentată în
figura 4.28. Deoarece sub 300 Hz şi peste 3400 Hz frecvenţele nu
contribuie esenţial la inteligibilitatea convorbirii, ele nu sunt
transmise şi deci atenuarea poate lua valori importante în afara
acestei benzi.
Caracteristicile reale ale unui circuit telefonic de bună calitate
care are în componenţa sa circuite vocale şi căi din sistemul de
curenţi purtători au forma B din figura 4.28. Deşi avem disponibilă
pentru transmisie întreaga bandă, în zona peste 1100 Hz există o
atenuare progresivă a frecvenţelor înalte. Un circuit telefonic de Figura 4.28 Canal telefonic
mai slabă calitate poate avea caracteristica de forma C din figura
4.28.
Se observă că limita superioară a benzii de trecere pentru o atenuare definită la 20 dB nu depăşeşte
2500 Hz iar în bandă există distorsiuni puternice. Caracteristicile sunt prezentate suprapus pentru
comparaţie în figura 4.29.

Figura 4.29 Caracteristici de atenuare in telefonie

Distorsiunile de fază introduse de canalul de transmisie sunt exprimate de variaţia timpului de
întârziere de grup cu frecvenţa.
Dacă în cazul convorbirilor telefonice, distorsiunile de fază nu
sunt importante, având în vedere că urechea umană acţionează ca
un detector de anvelopă şi nu sesizează variaţiile fazei, în cazul
comunicaţiilor digitale ele constituie o problemă serioasă.
În fig. 4.30 este reprezentată variaţia timpului de întârziere de
grup în funcţie de frecvenţă pentru un circuit de calitate (B) şi unul
de slabă calitate (A).
Figura 4.30 Canal telefonic
101
 Capitolul IV

IV.6 Egalizare

Caracteristicile atenuare-frecvenţă şi timp de întârziere de grup, având în general alură parabolică,

pot fi compensate uşor introducând filtre cu caracteristica complementară, astfel ca pe ansamblu
caracteristica să rezulte plată. Operaţia respectivă se numeşte EGALIZARE, corectarea făcându-se
manual sau automat.
Pentru o transmisie fără distorsiuni de atenuare, în banda f1 - f2, este necesar ca funcţia de transfer
a canalului H(f) să satisfacă:
H( f ) = A f1 < f < f 2 (4.50)
Distorsiunile de atenuare pot fi corectate cu ajutorul unui dispozitiv, denumit egalizor (de
atenuare), care are caracteristica atenuare-frecvenţă E(f) complementară faţă de cea a canalului,

Figura 4.31 Intârziere de grup

E( f ) ⋅ H ( f ) = A f1 < f < f 2 (4.51)

Se obţine astfel o caracteristică globală atenuare/frecvenţă, care este plată în banda f1 - f2. În cazul
când caracteristica de fază a canalului este de forma θ ( f ) ≠ 2πfτ , deci nu este o dreaptă care să
treacă prin origine ( θ (0) ≠ 0 ) se poate introduce şi în acest caz un dispozitiv de egalizare în banda
f1 - f2, având caracteristica de fază φ(f), astfel ca:
θ ( f ) + φ ( f ) = 2πfτ f1 < f < f 2 (4.52)
Se mai defineşte o întârziere diferenţială a canalului, egală cu diferenţa dintre valorile extreme
(maximă şi minimă) ale întârzierii de grup, în banda de transmisie f1 < f < f2.
DF sunt apreciate prin timpul de întârziere de grup , definit ca
1 dθ ( f )
Δt = (4.53)
2π df
ce reprezintă panta caracteristicii fază/frecvenţă (vezi figura 4.31).
1 dθ ( f )
Δt = tgα = - întârzierea de grup
2π df
2πfτ
tgβ = - întârzierea de fază (4.54)
2πf

102