BIODIVERSITATEA ECOSISTEMELOR

ACVATICE CURGATOARE SI STATATOARE

2
 CUPRINS

ARGUMENT.........................................................................................................4
CAPITOLUL I......................................................................................................5
1. BIODIVERSITATEA ECOSISTEMELOR ACVATICE...................5
1.1. ECOSISTEMUL- PREZENTARE GENERALA.......................................5
1.2. ECOSISTEMELE ACVATICE....................................................................7
1.3. BIODIVERSITATEA...................................................................................9
CAPITOLUL II..................................................................................................12
2. ECOSISTEMELE LENTICE...................................................................12
2.1. LACUL.........................................................................................................12
2.1.1. TIPURI DE LACURI.............................................................................13
2.2. BALTA..........................................................................................................19
2.3. MLASTINA.................................................................................................20
2.3.1. ECOBIOMUL MLASTINILOR.............................................................21
2.4. MAREA NEAGRA.....................................................................................22
2.4.1. FLUVII ŞI RÂURI CARE SE VARSĂ ÎN MAREA NEAGRĂ............23
2.4.2. ECOSISTEMUL MĂRII NEGRE.........................................................24
2.4.3. BIOTOPUL PONTIC.............................................................................24
2.4.3.1. ETAJUL SUPRALITORAL...........................................................24
2.4.3.2. ETAJUL MEDIOLITORAL...........................................................25
2.4.3.3. ETAJUL SUBLITORAL................................................................25
2.4.3.4. ETAJUL ELITORAL......................................................................26
CAPITOLUL III................................................................................................27
3. ECOSISTEMELE LOTICE.....................................................................27
3.1. ECOSISTEME LOTICE DE MUNTE.....................................................27
3.2. ECOSISTEME LOTICE DE ZONE DELUROASE................................28
3.3. ECOSISTEME LOTICE DE CAMPIE...................................................28
CAPITOLUL IV................................................................................................30
4. DELTA DUNARII.........................................................................................30
4.1. APELE CURGATOARE............................................................................30
4.2. APELE STAGNANTE................................................................................30
4.3. TERENURILE MLASTINOASE.............................................................30
4.4. TERENURILE INUNDABILE.................................................................31
4.5. GRINDURILE.............................................................................................32
4.6. ZONA MARII..............................................................................................32
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................34

3
 ARGUMENT

Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi

imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi
securitatea, toate se bazează pe acest capital natural. Biodiversitatea este esenţială pentru
„serviciile ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natura: reglarea climei, apa şi aerul,
fertilitatea solului şi producţia de alimente, combustibil, fibre şi medicamente. Aceasta este
esenţială pentru menţinerea viabilităţii pe termen lung a agriculturii şi a pescuitului şi stă la baza
multor procese industriale şi a producţiei de medicamente noi.
Biodiversitatea ecosistemelor acvatice cuprinde varietatea genelor si a speciilor care
constituie viaţa in mediul acvatic. În prezent, suntem martorii unei pierderi constante a
biodiversităţii acvatice cu consecinţe profunde pentru lumea naturală şi pentru bunăstarea
oamenilor. Cauzele principale sunt schimbările care se produc în habitatul natural. Acestea au loc
datorită exploatării excesive a oceanelor, râurilor, lacurilor, invaziilor de specii străine, poluării şi
- tot mai mult - datorită schimbărilor climatice la nivel global. Europa a stabilit un obiectiv pentru
a stopa pierderea biodiversităţii până în 2010. Studiile recente ale AEM arată că, fără eforturi
politice suplimentare semnificative, este puţin probabil ca obiectivul să fie atins.

4
 CAPITOLUL I
1. BIODIVERSITATEA ECOSISTEMELOR
ACVATICE

1.1. ECOSISTEMUL- PREZENTARE GENERALA

Plantele si animalele nu pot exista fara apa, aer, lumina, temperatura, sol, adica o biocenoza
nu poate exista fara un anumit biotop. Intre alcatuirea biotopului si alcatuirea biocenozei exista
relatii stranse care creeaza o anumita unitate. Ecosistemul reprezinta acea legatura structurala si
functionala dintre biotop si biocenoza.
Biotopul reprezintă totalitatea factorilor abiotici (apa, vântul, energia solară, clima,
umiditatea) şi relaţiile dintre ei. Biocenoza reprezintă un nivel de organizare a materiei format
din populaţii legate teritorial, şi pe studiul interacţiunii acestor populaţii. Un ecosistem nu are
graniţe definite, astfel el poate avea dimensiuni foarte mari (deşertul Sahara), sau dimensiuni
foarte mici (un iaz). Zona de întrepătrundere a două ecosisteme, de exemplu o păşune naturală şi
un ecosistem agricol, se numeşte ecoton.
Evoluţia ecosistemului reprezintă un proces, în urma căruia este restabilit în întregime, pe
etape succesive, un ecosistem, ce a fost distrus anterior, sau a cărui biotop a fost schimbat într-
atât de mult, încât o mare parte din biocenoză a dispărut. Restabilirea biocenozei are loc astfel,
încât între organismele ce vin are loc o succesiune, de la cele mai primitive la cele mai avansate.
Ecosistemele sunt clasificate în:
o Ecosisteme naturale: in care omul nu a intervenit .Ele pot fi :
 Terestre: o padure
 Acvatice: un rau
Ecosistemele naturale exista in toate zonele geografice de la Ecuator la cei doi poli.Ele pot
forma compleze de ecosisteme denumite biomi(tundra, taigaua, padurea ecuatoriala, desertul,
savanna, marile si oceanele). Niste exemple de biomi in tara noastra sunt Delta Dunarii, Marea
Neagra. Exemple de ecosisteme: lac, padure, pestera, livada.
Datorita diferitelor biotopuri si biocenoze ecosistemele sunt variate. De exemplu un
ecosistem cu o biocenoza saraca este pestera, iar un ecosistem cu o biocenoza mai
bogata(cuprind numeroase specii) este un lac.

5
 Exemple de ecosisteme naturale: Rezervatia biosferei Delta Dunarii, care este unicat
ecologic, care trebuie protejat si conservat; Marea Neagra, care este unica intre marile lumii prin
caracteristicile biotopului si ale biocenozei; lacurile, ecosisteme acvatice in care structura
biocenozei este determinata de variatia factorilor abiotici; padurea, care ramasa in regim ntural
este un ecosistem complex si stabil, ea prezentand o stratificare caracteristica pe orizontala si
pe verticala; tufarisurile si pajistile (pasuni si fanete), ecosisteme terestre care trebuie protejate,
pentru ca reprezinta surse importante de producere a nutretului pentru animalele domestice.
o Ecosisteme antropizate: care sunt facute prin contributia omului : lacurile de
acumulare
Ecosistemele antropizate se extind incontinuu, fiind in stransa legatura cu dezvoltarea
societatii omenesti.
Delimitarea ecosistemelor:
Este delimitat spatial de alte ecosisteme vecine cu care are un permanent schimb de
energie, iar trecerea de la unul la altul se face treptat .Spre exemplu de la poalele Muntilor
Bucegi catre varf exista mai multe ecosisteme: padurile de foioase, padurile de conifere, zona
subalpina cu jnepeni si zona pajistilor alpine cu muschi, licheni, plante taratoare.
Delimitarea ecosistemelor terestre de cele acvatice se face usor prin tarmul apelor, insa
sunt mai greu de delimitat intre ele.
6
Structura unui ecosistem:
 Depinde de insusirile biotopului cat si de cele ale biocenozei.
 In functie de speciile existente intr-o biocenoza ecosistemul
prezinta o distributie pe zone si straturi.
 Un exemplu ar fi ca zona litorala a unu lac este deosebita de zona din larg atat prin
insusirile biotopului cat si ale biocenozei
 Elementele biotopului si ale biocenozei variaza si pe verticala, ceea ce duce la
aparitia unei stratificari; prin stratificare vietuitoarele folosesc spatial vital cu
conditiile sale de mediu.
Stratificarea unui lac:
 Zona stufului: plante iubitoare de apa,traiesc la marginea lacului
 Zona plantelor plutitoare:florile si frunzele plutesc pe suprafta apei
 Zona plantelor submerse:plante care traiesc scufundate in masa apei
 Zona de fund: este fara vegetatie
Totalitatea ecosistemelor formează ecosfera sau biosfera.

1.2. ECOSISTEMELE ACVATICE

Ecosistemele acvatice sunt ecosistemele ale căror biocenoze sunt legate de mediul acvatic,
însuşirile fizice şi chimice ale mediului acvatic sunt foarte diferite de cele ale mediului terestru.
Astfel, densitatea apei este de 775 ori mai mare decât a aerului; mediul acvatic este o soluţie
nutritivă a cărei compoziţie influenţează calităţile biocenozei. Ecosistemele acvatice cuprind:
lacurile, bălţile, apele curgătoare, apele freatice, apele marine şi oceanice, în funcţie
de particularităţile structurale biochimice şi ecologice existente în ecosistemele acvatice, se
deosebesc:
• ecosisteme marine;
• ecosisteme lentice;
• ecosisteme lotice.

Ecosistemele marine sunt ecosisteme care aparţin mărilor şi oceanelor situate în toate
zonele acvatice: literală, pelagială, batială, abisală şi hadală.
Diferenţierea ecosistemului marin se face în funcţie de substrat (masa apei sau substrat
solid), adâncime, luminozitate etc.
În funcţie de luminozitate ecosistemele marine se grupează în:
• autotrofe (O - 200 m adâncime) - în care predomină plantele;
7
 • heterotrofe (peste 200 m adâncime) - populate de animale
răpitoare şi detrivore.
În funcţie de apropierea sau depărtarea de ţărm ecosistemele marine se grupează în:
• ecosisteme litorale;
• ecosisteme pelagice (largul mărilor şi oceanelor) cu plante şi animale de talie
mare: balene, caşaloţi, delfini, rechini.
Pe verticală ecosistemele marine se grupează în mai multe zone:
• zona emfatică (O - 200 m adâncime);
• zona batială (200 - 3000 m adâncime), lipsite de lumină şi
caracterizate prin omogenitate şi stabilitate a temperaturii şi
salinităţii;
• zona abisală (3000 - 6000 m adâncime);
• zona hadală (peste 6000 m adâncime), caracterizate prin lipsă
completă de luminozitate şi curenţi marini, stabilitate relativă a
temperaturii apei (+ 4°C) în tot timpul anului şi presiuni mari;
aceste zone sunt populate de: bacterii, viermi, unele specii de
moluşte şi peşti.
Principalii factori abiotici ai biotopului marin sunt:
• presiunea hidrostatică - aceasta este în creştere cu 1 atm pentru
fiecare 10 m adâncime;
• luminozitatea;
• temperatura - ce se caracterizează printr-o stratificare termică
verticală la suprafaţa apei şi relativ constantă în adâncime;
• conţinutul apei în săruri minerale, oxigen şi dioxid de carbon.
După locul ocupat în biotop, principalele grupe ecologice de vieţuitoare marine sunt:
• bentosul - care cuprinde organisme fixate pe substrat: alge,
organisme mobile reprezentate de crustacee, peşti etc.
• planctonul - alcătuit din vieţuitoarele care plutesc transportate
de curenţii marini: alge unicelulare, meduze etc.
• nectonul - alcătuit din ansamblul speciilor care trăiesc în largul
mării, capabile să se deplaseze activ, înotând împotriva curenţilor marini: mamifere,
cefalopode, crustacee decapode.
Ecosistemele lentice sunt ecosisteme de ape statatoare, fiind de mai multe tipuri în
functie de dimensiuni, evolutie, compozitia chimica a apei. Astfel, dimensiunea determina
împartirea în ecosisteme de lac, mlastina si balta, iar compozitia chimica a apei le diferentiaza în

8
functie de salinitate (de apa dulce si de apa sarata) si aprovizionarea cu substante nutritive
(oligotrofe, mezotrofe si eutrofe).
Ecosistemele lotice sunt ecosisteme de ape curgatoare diferentiindu-se în functie de
particularitatile reliefului strabatut în pâraie si râuri.

1.3. BIODIVERSITATEA

Prin biodiversitate intelegem intreaga gama a modalitatilor prin care se manifesta viata, cu
toate formele ei de existenta si de asociere: variabilitatea genetica a indivizilor, diversitatea
speciilor din asociatiile de organisme si diversitateae cosistemelor. Preocuparile actuale pentru
stoparea distrugerii biodiversitatii sunt justificate de rata nemaiintalnita cu care aceasta este
pierduta, fiind intr-un real pericol de disparitie categorii intregi de componente ale
sale. Biodiversitatea este sub o amenintare fara precedent datorita presiunii antropice. Speciile
dispar cu o rata de 10.000 de ori mai mare decat rata naturala, in conditiile in care se estimeaza ca
au fost descrise mai putin de 10% din specii din cele care exista in mod real. Dispar categorii
intregi de ecosisteme, fara a se putea determina interactiunile dintre componentele lor care sa
permita mentinerea calitatii vietii pe Pamant. Speciile care supravietuiesc sufera o reducere a
variabilitatii genetice. Distrugerea componentelor biodiversitatii reduce optiunile viitoare ale
umanitatii si ameninta insasi posibilitatea continuitatii societatii umane. In pofida pericolului
evident si masurabil in termeni economici, se cauta inca si mai multe argumente pentru a justifica

9
conservarea si protectia biodiversitatii (care implica costuri ridicate si limiteaza dezvoltarea
economica).
In prezent, termenul de biodiversitate a ajuns sa reprezinte ceea ce avem si este pe cale sa
pierdem, un simbol al unei lumi in sanul careia au evoluat cultura si conceptele noastre, o lume
care este pe cale sa se schimbe ireversibil. Tarile dezvoltate care au utilizat fara restriste resursele
naturale manifesta acum o ingrijorare crescanda, desi tardiva, in fata distrugerii biodiversitatii.
Studiul biodiversitatii este in prezent o directie prioritara de cercetare, dar exista inca diferente
semnificative in modul in care este definita, delimitata si studiata. Aceste divergente duc la
acumularea unor cantitati impresionante de date care nu permit o analiza exhaustiva pentru a
putea fi adecvat interpretate.
Biodiversitatea trebuie conservata pretutindeni pe Pamant, deoarece genereaza pe de o
parte bunuri si asigura servicii direct utilizabile sistemului socio-economic uman, iar pe de alta
parte mentine procesele ecologice la nivel local, regional si global. Cantitatea de informatii
asupra distributiei biodiversitatii sporeste permanent. Se cumuleaza si cele care dovedesc rolul si
importanta acesteia in mentinerea proceselor ecologice, dar si informatiile privind caile de
deteriorare, care confirma, astfel, existenta unei crize globale. La sfarsitul anilor ’60 studiul
diversitatii biologice se limita doar la elaborarea listelor de specii periclitate, endemice sau rare
(Liste Rosii). Conservarea se realiza specie cu specie la nivel local, fiind limitata la speciile
incluse in Listele Rosii. Principalele masuri legislative din aceasta perioada au fost semnarea
Conventiei privitoare la comertul international cu specii periclitate (CITES) si la elaborarea in
SUA a Legii Speciilor Periclitate (Endangered Species Act) .
In anii ’80 s-a atins un nivel superior de intelegere, studiul biodiversitatii extinzandu-se la
nivel regional. Incepe sa fie studiata biodiversitatea ecosistemelor marine, sa fie recunoscuta
importanta ecosistemelor reprezentative si a regiunilor biogeografice. Odata cu dezvoltarea
ingineriei genetice, a industriei farmaceutice si cosmetice, incepe sa fie recunoscuta importanta
economica a speciilor de plante, animale si microbiene.
Anii ’90 pot fi caracterizati prin dezvoltarea unei perspective globale asupra
biodiversitatii. Doua evenimente majore caracterizeaza inceputul acestui deceniu: infiintarea
Fondului Global de Mediu in cadrul Natiunilor Unite si Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992,
care a strans laolalta reprezentanti a 156 de guverne si a dus la semnarea Conventiei asupra
diversitatii biologice. Astfel, in mai putin de 30 de ani s-a trecut de la un mod de abordare local,
simplist si reductionist, la o perspectiva holista, cu o abordare regionala si globala, recunoscandu-
se structura ierarhica a biodiversitatii.
Pentru stoparea pierderii de biodiversitate se aduc o serie de argumente si motivatii:
- motivatii economice asupra utilizarii potentiale, in prezent sau viitor, a unor specii, ca surse de
hrana, medicamente, materii prime in biotehnologie, precum si prin prisma functiilor
10
cuantificabile, uneori chiar in termeni monetar, pe care componentele le indeplinesc;
- aspectul stiintific, privind interrelatiile dintre diferitele componente ale ecosferei si posibilitatile
de a intelege cum functioneaza aceasta;
- aspectul estetic, ce considera pierderea ireversibila a unor forme unice de viata, a unor categorii
de ecosisteme si peisaje, ca o saracie a experientei si orizontului uman;
- consideratii de ordin etic, care neaga prerogativele speciei umane de a distruge alte specii si
sustin dreptul la existenta al oricarei forme de viata.
Daca pana recent conservarea naturii se baza pe o abordare economica utilitara, noua
conceptie recunoaste importanta biodiversitatii si valoarea sa intrinseca. Elemente constitutive
ale biodiversitatii Pentru a se putea elabora masuri eficiente de conservare si management sunt
necesare date calitative si cantitative asupra diverselor componente ale biodiversitatii, astfel incat
acestea sa poata fi cuantificate si comparate. In prezent, exista o mare varietate de clasificari ale
componentelor biodiversitatii, unele improprii.
Considerand biodiversitatea ca intreaga variabilitate a organismelor vii si a habitatelor in
care traiesc acestea, se delimiteaza patru componente ierarhice ale biodiversitatii: diversitatea
specifica, diversitatea genetica, diversitateaecosistemelor si diversitatea antropica.

11
 CAPITOLUL II
2. ECOSISTEMELE LENTICE

Asa cum am precizat mai sus, ecosistemele lentice reprezinta ecosistemele de ape
statatoare. In cele ce urmeaza vom prezenta caracteristicile fiecarui ecosistem care face parte
din aceasta categorie, dupa cum urmeaza: lacul, balta, mlastina, Marea Neagra.

2.1. LACUL

A fost printre primele studiate de ecologi datorita usurintei cu care putea fi abordat.
Structura biotopului si structura functionala sunt bine individualizate, categoriile identificate fiind
utilizate si pentru cercetarea celorlalte tipuri de ecosisteme acvatice. Structura spatiala este
determinata de distributia temperaturii, luminii si oxigenului în raport cu adâncimea.
Un lac este o întindere mai mare de apă stătătoare închisă între maluri, uneori cu scurgere
la o mare sau la un râu, dar nefiind alimentată din sau conectată cu apa oceanelor. De cele mai
multe ori lacurile au apă dulce. Totuşi, denumirile de lac sau maredate diverselor întinderi de apă
stătătoare nu respectă întru totul această definiţie.

Uneori se ţine cont şi de felul de apă, sărată sau dulce, sau de mărimea întinderii de apă.
Astfel, Marea Caspică şi Marea Moartă sunt de fapt lacuri (fără ieşire la ocean), dar care au apă

12
sărată. Alteori denumirile au un* caracter arbitrar, care ţine mai mult de tradiţie decât de
definiţiile acceptate ale termenilor, ca de exemplu în cazul Mării Galileei din Israel care după
toate definiţiile este un lac, neavând ieşire la ocean şi fiind format din apă dulce.
Cele mai multe lacuri se găsesc la latitudinile mari ale emisferei nordice. Mai mult de
jumătate (60%) din lacurile lumii sunt cuprinse în teritoriul Canadei. În Europa recordul este
deţinut de Finlanda, unde se află nu mai puţin de 187.888 lacuri, din care 60.000 au dimensiuni
apreciabile.
La unele lacuri se constată fenomenul de heliotermie. Heliotermia este un fenomen fizic
care constă în păstrarea mai mult timp a căldurii înmagazinate în apa sărată a unor lacuri
comparativ cu regiunile învecinate, datorită prezenţei la suprafaţa lacurilor a unui strat izolator de
apă dulce, care împiedică iradierea căldurii în atmosferă. Acest proces se produce
în lacurile puternic mineralizate (sărate) ce au la suprafaţă un strat diluat cu apă dulce,
(salmastru), cu o grosime de 1,5- 2,5 m. Radiaţiile solare produc în timp o încălzire puternică a
apei, de la suprafaţă spre adânc. Răcirea aerului antrenează un proces similar în stratul salmastru
dar nu şi în adâncime, unde apa ramâne foarte caldă, în sensul că apare o inversiune termică,
deoarece stratul superior favorizează conservarea şi nu răcirea ei.

2.1.1. TIPURI DE LACURI

Lacurile se pot clasifica în două categorii importante:

 Lacuri naturale
 Lacuri artificiale - realizate în urma unor activităţi umane.

Lacurile naturale pot fi de diferite tipuri:

Lacuri de natură glaciară:

 lacuri periglaciare, în care cel puţin o parte a conturul lacului este formată de un
strat de gheaţă, o calotă glaciară sau un gheţar; un exemplu de lacuri periglaciare îl
constituie lacurile Viedma şi Argentino din Patagonia, Argentina.

13
  lacuri subglaciare a căror suprafaţă este permanent acoperită de gheaţă.
Asemenea lacuri pot apărea sub straturi de gheaţă, sub calote glaciare sau sub gheţari. Ele
sunt menţinute în stare lichidă din cauza efectului de izolator termic al gheţii care acoperă
lacul, care împiedică disiparea energiei introduse din subsolul lacului prin fricţiune, prin
apa care se scurge în lac prin crevase, prin presiunea masei de gheaţă care acoperă lacul
sau prin încălzire geotermică. Cel mai mare lac de acest tip este Lacul
Vostok din Antarctica.
 lacuri glaciare sunt situate în zone formate prin eroziune glaciară, acoperite în
trecut de gheţari (de exemplu Marile Lacuri din Nordul Americii).
 lacuri pro-glaciare situate în aval de un gheţar şi alimentate de un gheţar.

Lacuri vulcanice create ca efect al unor activităţi vulcanice. La rândul lor acestea se pot împărţi
în:

 lacuri de crater care se formează în craterele unor vulcani; în cazul vulcanilor

activi, se vorbeşte adesea de lacuri de lavă formate din lavă topită. În craterele vulcanilor
stinşi sunt lacuri fie cu apă dulce sau acide;

14
 LACUL SFANTA ANA

 lacuri tip policrater sau intercrater care acoperă mai multe cratere sau sunt
localizate între cratere (de exemplu: lacul Bolsena sau lacul Bracciano ;
 lacuri de caldeira, care sunt localizat în depresiuni care se formează ca urmare a
unei activităţi vulcanice
 lacuri de maar, care se formează printr-o erupţie freatică provocată de intrarea
apei subterane în contact cu magma fierbinte. Un exemplu al unui asemenea lac
este Lacul Brikat Ram din podişul Golan, Israel sau Laacher See din statul Renania-
Palatinat.

Lacuri tectonice sau lacuri de rift, situate în urma subsidenţei în lungul unei falii geologice.
Exemple de lacuri tectonice sunt: lacurilor din Marele Rift African, Lacul
Baikal din Siberia, Rusia, Lacul Superior situat între Statele Unite ale Americii şi Canadasau
lacurile din lungul faliei Great Glenn din Scoţia, Regatul Unit

Lacuri de baraj natural formate prin bararea unor văi în urma unor fenomene naturale:

 lacuri formate prin alunecări de teren în care barajul natural al văii este format
prin alunecări de teren de pe versanţi.
 lacuri morenice în care barajul natural este format de morene transportate de
gheţari.
 lacuri alpine, situate în depresiuni naturale din zone montane, având altă origine
decât cele glaciare sau vulcanice;

15
  lacuri meteoritice formate în cratere create de meteoriţi, de exemplu lacului
Elgâgâtgân din Regiunea Ciukotka, Rusia
 lacuri aluvionare, ca de exemplu lacurile Brenta din Venetia, Levico si
Caldonazzo;

Lacuri de subsidenţă sau subroziune

 lacuri carstice, formate prin dizolvarea calcarului din rocile calcaroase;

 lacuri termo-carstice care apar în zonele de permafrost de exemplu în Alaska sau
nordul Siberiei.

Lacuri de luncă - situate în depresiunile din luncile inundabile ale cursurilor de apă. Alimentarea
lor se realizează în cea mai mare parte în perioadele de revărsare ale râului în lunca căruia sunt
situate.
Se mai disting:

 lacuri de deltă
 limanuri fluviatile
 limanuri maritime
 lagune
 lacuri endoreice situate în zone depresionare fără efluenţi importanţi de suprafaţă care să
evacueze afluxurile în lac. Apa din lacurile endoreice este evacuată din sistem, fie
prin evaporaţie, fie prin inflitraţie. Exemple ale unor asemenea lacuri sunt Lacul
Eyre in Australia centrală sau Marea Aral în Asia centrală.
 lacuri de deflaţie sau lacuri eoliene, localizate în depresiuni formate prin eroziune
eoliană, cum sunt cele din regiuneaLanguedoc din Franţa;

 braţ mort, este un lac ce s-a format prin separarea unui meandru al unui râu de cursul
principal. Lacul format are o lungime mult mai mare decât lăţimea sa. Un exemplu
este Kamernscher See de lângă Havelberg.

 lacuri subterane formate sub suprafaţa scoarţei terestre, asociate de caverne sau straturi
acvifere.


16
În ceea ce priveşte lacurile artificiale se pot distinge:

 lacuri de baraj -
 lacuri excavate - în care depresiunea în care se formează lacului a fost creată prin
săpături. Adesea, materialul rezultat din săpături este depozitată astfel încât să creeze un dig
de contur. Acest tip de lacuri este creat fie prub excavaţii speciale pentru realizarea lacului, fie
prin inundarea unor amplasamente excavate în alte scopuri: cariere, mine.
 lacuri de închidere a unor golfuri maritime

In continuare vom reda mai multe clasificari ale lacurilor, in functie de suprafata, adancime si
altitudine.

Tabelul 1: Clasificarea lacurilor in functie de suprafata lor

Lac Suprafaţă Adâncime Loc geografic Categorie

393.898 Rusia, Kazahstan, Azerbaidjan,

Marea Caspică 995 m apă sărată
km² Iran, Turkmenistan

Lacul Superior (Marile

82.414 km² 405 m SUA, Canada apă dulce
Lacuri)

Lacul Victoria 68.870 km² 81 / 85 m Tanzania, Kenia, Uganda apă dulce

Lacul Huron (Marile

59.596 km² 229 m SUA, Canada apă dulce
Lacuri)

Lacul Michigan 58.016 km² 281 m SUA apă dulce

17
Lacul Tanganyika 32.893 km² 1.470 m Zair, Tanzania, Zambia, Burundi apă dulce

Lacul Urşilor 31.792 km² 88 m Canada apă dulce

Lacul Baikal 31.492 km² 1.637 m Rusia apă dulce

Kazahstan, Uzbekistan
Lacul Aral 28.687 km² 32 m apă sărată
(În anul 1998, - 68.000 km²)

Lacul Sclavilor (Marile

28.438 km² 614 m Canada apă dulce
Lacuri)

Lacul Erie (Marile

25.745 km² 64 m SUA, Canada apă dulce
Lacuri)

Lacul Winnipeg 24.341 km² 18 m Canada apă dulce

Lacul Malawi 23.310 km² 706 m Malawi, Tanzania, Mozambic apă dulce

Lacul Ontario (Marile

19.259 km² 244 m SUA, Canada apă dulce
Lacuri)

Lacul Balhaş 18.428 km² 26 m Kazahstan apă dulce

Lacul Ladoga 17.703 km² 255 m Rusia apă dulce

Tabelul 2: Clasificarea lacurilor in functie de adancimea lor

Lacuri cu adancime mare

Lac Adâncime Suprafaţă Amplasare Categorie

18
Lacul Baikal 1.637 m 31.492 km² Rusia apă dulce

Lacul Tanganyika 1.470 m 32.893 km² Zair , Tanzania , Zambia , Burundi apă dulce

Lacul Wostok 1.000 m 11.500 km² Antarctica apă dulce

Rusia , Kazahstan
Marea Caspică 995 m 393.898 km² apă sărată
Azerbaidschan , Iran , Turkmenistan

Lago General
836 m 2.200 km² Chile , Argentina apă dulce
Carrera

Lago Argentino 719 m 1.466 km² Argentina apă dulce

Lacul Malawi 706 m 23.310 km² Malawi , Tanzania , Mozambic apă dulcer

Issîk-Kul 668 m 6.236 km² Kirgîstan apă dulce

Lacul Sclavilor 614 m 28.438 km² Canada apă dulce

Lacul Craterului 592 m 53 km² SUA apă dulce

Lacul Tahoe 501 m 497 km² SUA apă dulce

Lacul Van 457 m 3740 km² Turcia apă dulce

Lacul Comer 410 m 146 km² Italia apă dulce

Lacul Superior 405 m 82.414 km² SUA , Canada apă dulce

Tabelul 3: Lacuri la altitudine joasa si lacuri la altitudine mare

19
 Lac Altitudine Amplasare Categorie

Marea Moartă -416 m Israel, Iordania apă sărată

Lacul Tilicho 4920 m Nepal apă dulce

2.2. BALTA

Are o adâncime mai mica (3-5 m). În zona malurilor, apare rogozul, pipirigul, stuful si
papura, iar în larg sunt raspândite plante cu frunze plutitoare ca broscarita, plutnita, nufarul alb si
galben, lintita, cât si cele submerse ca sârmulita apei, ciuma apei, bradis etc. În structura
fitoplanctonului intra algele albastre, algele verzi, algele silicoase, iar a zooplanctonului populatii
de rotifere. Balta este populata de crap, biban, stiuca, salau, dar si de diferite specii de broaste,
pasari si mamifere (guzgan, bizam, vidra, nurca).

2.3. MLASTINA

Mlastina reprezinta un teren cu exces de umiditate, afectat de o panza de apa superficiala

statatoare,putin adanca(cu regim temporar)si invadat de vegetatie acvatica. Mlastina rezulta fie
dintr-o slaba drenare a terenului sau din colmatarea(proces de umplere cu aluviuni, aduse de apele

20
curgatoare) unei depresiuni, zone lacustre, lac antropic, balta, lunca sau chiar albia unui rau)
insuficienta a unei excavatiuni(depresiune, lac).

Mlastinile pot aparea si pe terenul care se gaseste la acelasi nivel cu baltile sau lacurile.
De adancimi mici, fara transparenta si depuneri diverse pe fund, in majoritatea cazurilor sunt
lipsite de peste. Rareori, prin revarsare si retragerea cursurilor unor ape ce le inunda, pestii
populeaza temporar mlastinile, pana cand sunt descoperiti,in principal de localnici;in alte zone
izolate,pestii dispar din cauza conditiilor improprii de mentinere a vietii. Inundate de vegetatie
deasa, creeaza zone de dezvoltare a unor mici vietuitoare folosite de pescari drept momeala in
carlig. Gasim astfel, viermi inelati, larve de chironomus, viermi cilindrici, melci marunti, rame
negre.
Unele mlastini, rare de altfel, sunt populate cu specii ca:lin, crapusor, babusca, biban, slab
reprezentate numeric insa. Aici este totusi zona favorita tiparilor, cunoscuti ca cea mai buna
momeala la somn, salau sau stiuca.

2.3.1. ECOBIOMUL MLASTINILOR

Ecobiomul mlastinilor este format din ecosisteme acvatice generatoare de turba.

Din punct de vedere ecologic,mlastina este o formatiune biogeografica acvatica neaerisita,ale
carei plante,in loc sa putrezeasca sau sa se mineralizeze dupa moarte,se turbifica,aglomerandu-se
in cele din urma la fund, sub forma de zacamant turbos.
Caracterul hidrobioecologic al mlastinii este bine conturat.In unele situatii ea reprezinta
elementul intermediar intre uscat si unitatile acvatice.Lacurile si baltile au adesea o zona
21
mlastinoasa la margine,unde dominante sunt macrofitele acvatice si palustre.
Suprafata mlastinilor se cifreaza pe Glob la aproximativ 350 milioane hectare.In tara noastra
exista peste 440 mlastini,totalizand o suprafata de aproximativ 7.000 hectare.Ele sunt dispersate
in diferite zone din tara si fac parte din ecobiomul montan,pe suprafata caruia se afla sau din
ecobiomul Deltei Dunarii.
Pe Terra exista doi ecobiomi de acest tip:
*ecobiomul mlastinilor din zonele mai reci si temperate ale Europei si Asiei, aflate in partea
nordica a globului
*ecobiomul mlastinilor din America de Nord

In aceste zone ale Terrei sunt masate mlastini oligotrofe,mezotrofe si eutrofe.Ecobiomul

mlastinilor din zonele reci si temperate ale Europei si Asiei este format din mlastini plane eutrofe,
din tundre sau din raristi de conifere,cu suprafatainmlastinata si deformata de inghet;mlastini
oligotrofe fara inghet;tundre bombate,impadurite cu conifere in regiunile mai uscate;mlastini
eutrofe impadurite;mlastini eutrofe cu ierburi inalte si muschi;mlastini cu Hypnacee;cu
copaci;teren cu mlastini eutrofe diferentiate;mlastini eutrofe cu conifere si foioase;mlastini
eutrofe impadurite cu foioase;mlastini cu ierburi inalte,dar cu paduri de Taxodium Distichum,
Nyssa si Liquidambar Styraciflua;mlastini cu ierburi inalte de apa dulce;terenuri umede in care
domina ierburi inalte de apa dulce,alaturi de mlastini mineralizate,mlastini de creste,de pante sau
de doline.
Mlastinile oligotrofe se grupeaza in zona rece temperata a Emisferei Nordice si se
remarca lipsa lor de pustiuri si stepe aride. In structura ecobiomului mlastinilor din America de
Nord se gasesc mlastini plane eutrofe;tinoave bombate,impadurite cu conifere;mlastini eutrofe cu
ierburi inalte si muschi;mlastini impadurite cu foioase;mlastini cu ierburi inalte si paduri;mlastini
cu ierburi inalte de apa dulce;mlastini de creste,de pante sau doline.

2.4. MAREA NEAGRA

22
 Marea Neagră este o mare din bazinul atlantic, situată între Europa şi Asia, care se
învecinează cu Rusia, Ucraina, România,Bulgaria, Turcia şi Georgia. Prin Strâmtoarea Cherci se
ajunge în Marea Azov, prin Bosfor în Marea Marmara, iar prin strâmtoarea Dardanele în Marea
Egee şi deci în Mediterană. Ea este un rest al Mării Sarmatice şi prezintă o serie de aspecte unice
în lume.
Marea se întinde pe o suprafaţă de 423.488 km². Cel mai adânc punct se află la
2245 m sub nivelul mării în apropierea de Ialta. Mareele sunt în general de mică amploare (cca.
12 cm). Salinitatea apei este în larg de 17-18 la mie, faţă de 24-34 la mie în alte mări şi oceane. În
zona litoralului românesc salinitatea scade şi mai mult, în mod obişnuit fiind între 7 şi 12 la mie.

Marea Neagră este săracă în insule, având un ţărm puţin dantelat. Cele mai importante
insule sunt Insula Şerpilor şi cele formate de Dunăre, dincolo de vărsare, ca Insula Sacalinul
Mare. Cea mai importantă peninsulă este Peninsula Crimeea, "împărţită" cu Marea Azov.
Golfurile Mării Negre sunt fie largi, puţin prielnice adăpostirii vaselor pe furtună (ca Golful
Burgas, Golful Varna, Golful Sinop, Golful Samsun şa), fie colmatate la ieşire de curenţii
orizontali şi transformaţi în limane (Limanul Nistrului de exemplu).
Câteva oraşe importante se află la Marea Neagră, cum ar
fi Burgas, Varna, Constanţa, Odessa, Ialta, Sevastopol, Soci, Suhumi, Batumi şi Trabzon. Un oraş
care nu se află propriu-zis la Marea Neagră, dar este mult legat istoric şi economic de această
mare este oraşul Istanbul (mai demult Constantinopol şi capitala Bizanţului).

Marea Neagră face legătura între Europa şi Asia. Graniţa stabilită de geografi între cele
două continente, pe Caucaz şi strâmtoarea Bosfor taie această mare în două părţi inegale, cea mai
mare parte fiind europeană.

23
 Ca urmare a poziţiei sale Marea Neagră este singura, principala sau una din mările a
numeroase popoare care locuiesc din timpuri mai vechi sau mai noi ţărmurile sale. Cele mai vechi
popoare pontice sunt Românii, Armenii, Gruzinii şi Abhazii. Alte popoare pontice sunt Grecii,
slavii cunoscuţi sub numele de Bulgari, Turcii şi alte popoare turcice (de exemplu Găgăuzii),
Tătarii sau Mongolii (veniţi în regiune în sec. XIII), Rutenii, Ucraineenii, Azerii, Ruşii şi alţii.
Toate aceste popoare prezintă astăzi o serie de tradiţii, legende şi alte forme de folclor legate de
Marea Neagră.
Apa are o salinitate relativ mică în straturile superioare ale apei circa 17 la mie. În
straturile mai adânci ale mării, mai jos de 150 de metri conţinutul de sare este mult mai ridicat.
Anual se scurg din Marea Neagră circa 300 Km³ de apă cu o concentraţie a sării de 38-39‰ în
Marea Mediterană. În Marea Neagră se revarsă anual circa 600 Km³ de apă dulce.

2.4.1. FLUVII ŞI RÂURI CARE SE VARSĂ ÎN MAREA NEAGRĂ

Sunt mai multe fluvii şi râuri care se varsă în Marea Neagră. În zona europeană principalele
sunt Dunărea, Nistru, Nipru, Bugul de Sud şiCubanul. În Asia Mică principalele ape care se varsă
în Marea Neagră sunt Scaria, Enige, Câzâl-Irmac şi Ieşil-Irmac. Alte ape care se varsa in Marea
Neagra sunt Cioruhul în Armenia turcească, Rionul în Gruzia, Provadia şi Camcia în Bulgaria.
Un aport mare de apă este primit de Marea Neagră de la Don, prin intermediul Mării Azov.
Dispunerea circulară a surselor de apă şi existenţa unei singure legături externe -
prin Strâmtoarea Bosfor, Marea Marmara, Strâmtoarea Dardanele - cu Oceanul planetar, alături
de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenţilor
marini verticali şi existenţa doar a curenţilor orizontali pe un imens traseu circular împotriva
sensului acelor de ceasornic.

2.4.2. ECOSISTEMUL MĂRII NEGRE

Acesta face parte din categoria ecosistemelor stătătoare de apă sărată. Din punct de vedere
al salinităţii, Marea Neagră se împarte în:

 zona de suprafaţă;
 zona de adâncime;

Sub aspect biocenotic găsim trei zone:

 zona litorală;

24
 zona pelagică;
 zona abisală;

Temperatura apei variază la suprafaţă: vara până la 29 de grade celsius care ajung iarna
pana la 0 grade celsius. Lumina pătrunde în largul mării la o adâncime de 150-200 m. Oxigenul
este inexistent la adâncime [CO2,H2S]. Curenţii au intensitate redusă pe verticală şi mai mare pe
orizontală; iarna sau în timpul unor variaţii ale stării vremii, pot apărea valuri care ating 5-10 m.
Biocenoza: alge inferioare, alge verzi, brune roşii. Animalele sunt reprezentate prin viermi,
moluşte, peşti iar în atmosfera apropiată păsări şi pescăruşi.

2.4.3. BIOTOPUL PONTIC

Biotopul pontic poate fi împărţit în 4 etaje principale.

2.4.3.1. ETAJUL SUPRALITORAL

Etajul supralitoral este format din zonele de ţărm acoperite ori stropite de valuri în mod
ocazional. Zona prezintă o umiditate accentuată, inundabilitate, o cantitate în general mare ori
măcar semnificativă de materii organice aduse de valuri sau de origine locală. De obicei materiile
organice se află în descompunere, formând depozite cu mirosde metan şi sulfură de hidrogen.
Flora este formată mai ales din anumite forme de alge - rar licheni cu rezistenţă la variaţii de
mediu şi hidrofile. Cu o frecvenţă mai redusă se întâlnesc şi angiosperme, mai ales în partea
dinspre uscat a etajului supralitoral. Pe lângă bacterii aerobe şi - mai puţin -
anaerobe, fauna include numeroase crustacee, insecte şi viermi. Mare parte din aceste vietăţi se
hrănesc din depozitele de materie organică. O parte mai mică este formată din mici prădători. La
acestea trebuie adăugate vietăţile pasagere, în special păsările de mare.

2.4.3.2. ETAJUL MEDIOLITORAL

Etajul mediolitoral cuprinde zona de spargere a valurilor (între cca. 0 şi -0,5 m altitudine).
În linii mari, etajul pseudolitoral corespunde cu etajul mediolitoral al lui Băcescu (1971), cu
etajul mezolitoral al lui Peres şi Picard (1958,1960) sau cu etajul talantofotic al lui Ercegovic
(1957). După substratul solului se împarte în zone pietroase, respectiv nisipoase ori mâloase.
Pseudolitoralul ocupă în cadrul zonelor cu substrat dur o fâşie lată de 2-10 m în funcţie de
înclinaţia platformei stâncoase. Zonele pseudolitorale pietroase (stâncoase) adăpostesc organisme
capabile a rezista perioadelor scurte de deshidratare şi care se pot fixa bine de substrat (de
25
exempu midiile se fixează prin firele cu bissus). Aici intră unele specii de alge şi scoici. Li se
adaugă vieţuitoare care vin periodic din etajul supralitoral sau infralitoral. În anumite condiţii şi
în acest mediu apar depozite de materie organică, făcând legătura cu biotopulprezentat mai sus.
Cele mai cunoscute vieţuitoare ale etajului mediolitoral pietros sunt bancurile de midii şi stridii.
Etajul pseudolitoral nisipos cuprinde în special animale capabile de îngropare rapidă în
substrat. Biocenoza caracteristică zonei de spargere a valurilor pentru pseudolitoralul nisipos de
granulaţie medie şi grosieră este cea a bivalvei Donacilla cornea şi polichetului Ophelia bicornis,
cărora li se mai asociază izopodul Eurydice dollfusi şi polichetele Nerine cirratulus, Pisione
remota şi Saccocirrus papillocercus (Mokievski 1949, Băcescu. et al 1967). Pseudolitoralul
nisipurilor fine este caracterizat de predominarea populaţiilor amfipodului Pontogammarus
maeoticus, misidul Gastrosaccus sanctus şi turbelariatul Otoplana subterranea (Surugiu 1999).

2.4.3.3. ETAJUL SUBLITORAL

Etajul sublitoral (infralitoral) este aflat la adâncimi de 0,5 până la 12 (maximum 18) metri.
Este zona cea mai favorabilă vieţii, în care se află majoritatea speciilor de plante şi cea mai mare
parte a biomasei organismelor multicelulare. Etajul sublitoral cuprinde porţiunea de fund marin
permanent imersată, situată între limita inundării permanente şi adâncimea care permite existenţa
organismelor fotosintetizante.

2.4.3.4. ETAJUL ELITORAL

Etajul elitoral se situează de la limita inferioară a algelor unicelulare sau pluricelulare (60
m) până la marginea platformei continentale.

În Marea Neagră nu există etajele batial, abisal şi hadal.

26
 CAPITOLUL III
3. ECOSISTEMELE LOTICE

Acest tip de ecosisteme se diferentiaza în functie de particularitatile reliefului strabatut în

pâraie si râuri:

27
3.1. ECOSISTEME LOTICE DE MUNTE

Un râu este o apă care curge sub efectul gravitaţiei. Râul poate să se verse fie într-un alt
râu sau fluviu (ca afluent), fie într-un lac, într-o mare sau într-un ocean. Anumite râuri care curg
spre o zonă aridă (deşert) nu se varsă nicăieri, evaporându-se până să ajungă la destinaţie. Se
consideră râuri şi pâraie toţi curenţii de apă, care curg mai mult de 6 luni pe an în albia pe care şi-
au format-o de la izvor până îndeltă, cu excepţia izvoarelor de pe pante.

În funcţie de lungimea albiei, curenţii de apă se împart în:

 pâraie - până la 10 kilometri;

 râuleţe şi râuri mici - de la 10 la 100 kilometri;
 râuri mijlocii - de la 100 la 200 kilometri;
 râuri mari - peste 200 kilometri.
Tabelul 4: Cele mai lungi rauri din lume

Nume Lungime (Km) Suprafaţă totală (Km2) Ţară

Nil 6690 2870000 Egipt
Iangtse 6300 1830000 China
Amazon 6296 7180000 Brazilia
Mississippi 6212 3248000 SUA
Obi 5410 2990000 Rusia (Siberia)
Enisei 5115 3132000 Rusia (Siberia)
Huanghe 4667 745000 China
Missouri 4740 1370000 SUA
La Plata 4498 3140000 Argentina

28
 Amur 4444 1843000 Rusia/China

În albia putin adânca si îngusta a râurilor si pâraielor substratul este neuniform format din
bolovanisuri, pietrisuri, nisip. Pantele mari, uneori discontinue, determina o viteza de scurgere
mare apei si formarea de cascade. Debitele sunt relativ mici, temperatura apei coborâta, variabila
de la anotimp la anotimp. Transparenta apelor este mare (anulându-se însa în perioadele de
torentialitate – ploi puternice, topirea zapezilor), iar concentratia de saruri dizolvate este scazuta.
Plantele (muschi, alge) si animalele (rotifere, cladocere) prezente aici au cerinte mari fata de
oxigen, manifestând diferite adaptari morfologice pentru a evita antrenarea de curentii puternici.
Dintre vertebrate, reprezentativ este pastravul, alaturi de care se întâlnesc zglavocul, lipanul,
molanul..

3.2. ECOSISTEME LOTICE DE ZONE DELUROASE

Fitoplancton este permanent, biocenoza este saraca, dar oxigenarea este buna. Malurile sunt
mai joase, albia este mai larga si adânca, fiind marginita de bolovanisuri, pietris, nisip. Pantele au
înclinatii mai mici, determinând o viteza de scurgere mai mica. În apa sunt prezente atât substante
în suspensie, cât si solvite (100-200 mg/l). Variatia termica mai larga în cursul anului, de la
anotimp la anotimp favorizeaza prezenta planctonului, ca o componenta biocenotica permanenta,
formata dintr-un numar mic de populatii – diatomee, alge verzi si albastre pentru fitoplancton si
rotifere, cladocere, copepode pentru zooplancton. În sectoarele cu viteza redusa, algele si
numerose specii de nevertebrate (insecte, larve, viermi sârma, crustacee mici, gasteropode) se
fixeaza de elementele substratului (pietre, nisip, mâl) formând comunitatea biocenotica bentala.

3.3. ECOSISTEME LOTICE DE CAMPIE

Cursul inferior al râurilor se caracterizeaza prin albii foarte largi, cu acumulari de mâl si
nisip, cu viteza de scurgere si eroziune foarte reduse, dar si o concentratie de saruri care depaseste
1 250-1 500 mg/l. Planctonul este mult mai diversificat decât în zona colinara. În apa apar si
plante superioare submerse. Nectonul este si el bine reprezentat (mreana, clean, boarta, crap,
stiuca etc.).

29
 CAPITOLUL IV
4. DELTA DUNARII

30
 Reprezinta o asociere complexa de ecosisteme interconectate, dependente de regimul
hidrologic al Dunarii care, prin fluctuatiile sale, contribuie la modificari substantiale ale
biotopurilor cu o periodicitate mai mult sau mai putin constanta. Diversitatea mare a conditiilor
de mediu, întrepatrunderea si suprapunerea acestora nu permit o delimitare stricta a
ecosistemelor, aflate si ele într-o permanenta interactiune unele cu altele. Cu toate acestea, se
individualizeaza urmatoarele categorii:

4.1. APELE CURGATOARE

Sunt reprezentat de cele trei brate ale Dunarii (Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe), canale si
gârle. Fitoplanctonul reprezinta clasa producatorilor, în timp ce un zooplancton variat si
numeroase specii de vertebrate (crap, salau, stiuca, somn, sturioni) compun clasa consumatorilor.

4.2. APELE STAGNANTE

Permit dezvoltarea macrofitelor sub suprafata apei (broscarita, bradis, cosor, inarita,
ciuma apei), cu frunze plutitoare (nuferi) sau plutitoare (lintita, pestisoara, otratel) si în marginile
mlastinoase (ciulini, limba broastei, sageata apei, stuf etc.). Consumatorii sunt bine reprezentati
de pesti din familia Cyprinidelor (crap, cosac, babusca), precum si de biban, salau, stiuca, somn.
În afara acestora, molustele, larve, insectele se asociaza tulpinilor plantelor sau populeaza zona
bentala.

4.3. TERENURILE MLASTINOASE

Reprezinta acumulari de mâl si nisip. Cel mai întins biotop al deltei cuprinde regimul
hidrologic al Dunarii.Servesc în timpul viiturilor la reproducerea pestilor de balta, fiind
intercalate între baltile permanente si terenurile inundabile. Practic, formeaza cel mai întins
biotop al deltei actuale. Multe terenuri mlastinoase sunt acoperite cu stufarisuri permanente, a
caror limita spre uscat o constituie o centura de papura si rogozuri. Printre plantele însotitoare se
numara papura, pipirigul, rogozul, sageata apei, stânjeneii, macrisul-de-apa etc. Prezenta lor
depinde de durata si intensitatea inundatiilor de primavara, fiind invers proportionala cu acestea.
Consumatorii micro- si macroscopici sunt mai mult sau mai putin, comuni cu cei din
ecosistemele acvatice descrise anterior. Regiunile întinse de stufarisuri, mai ales cele cu substrat
nisipos, dau nastere, cu timpul, la o formatiune specifica si anume zonele de plaur. Desi este

31
format din stuf, el prezinta asociatii de organisme constituindu-se într-un adevarat ecosistem care
si-a „creat” suportul ecologic.

4.4. TERENURILE INUNDABILE

Se acopera cu apa în timpul viiturilor, iar pe durata apelor mici sunt uscate, acoperite de
pamânt aluvionar si resturi organice. Apropierea de mlastini a unora permite extinderea
biocenozelor acestora, atâta timp cât uscaciunea nu este excesiva, iar pe cele cu substrat nisipos s-
au format asociatii vegetale caracteristice, mai cunoscute fiind cele de popândaci, alcatuite din
specii de rogoz prin acumularea si turbificarea materialului organic mort, astfel încât sa permita
supravietuirea speciei în conditiile alternantei dintre uscat si apa. Tot aici se întâlnesc zaloagele,
respectiv tufe de salcii în care predomina zalogul sau salcia cenusie. Importanta lor este data de
conditiile prielnice pe care le asigura pentru cuibarit, transformându-se în adevarate colonii de
pasari pentru speciile: tiganus, cormoran pitic, stârc-de-noapte, stârc galben, egreta mica etc.
Aceste terenuri, ca si cele mlastinoase, sunt importante pentru reproducerea faunei piscicole (mai
ales a ciprinidelor).

4.5. GRINDURILE

Constituie suportul ecologic al padurilor de salcii si plopi (Letea, Caraorman) care

concentreaza o diversitate ecologica ridicata, atât a speciilor vegetale, cât si a celor animale.
Astfel, alaturi de numeroasele specii de salcii (Salix) si plopi (Populus), arbustii (catina alba,

32
catina rosie, maces, dracila, lemn câinesc, corn, sânger, calin), subarbusti, liane (curpen, vita
salbatica, mur, iedera, hamei, volbura mare) si plante parazite (vâsc) edifica, într-o arhitectura
specifica, paduri cu aspect luxuriant.

Paduri cu aspect luxuriant. Padurile Letea si Caraorman sunt fitocenoze foarte interesante
si rare în flora Europei si arata, comasate pe un spatiu relativ mic, o variatie multipla a diverselor
fenotipuri de plante caracteristice stepelor aride, nisipurilor umede, padurilor, marginii baltilor si
lacurilor. Dintre consumatori, caracteristici sunt soarecii cu botul ascutit, iepurii si coropisnitele,
diferite specii de pasari, vipera, sarpele de apa, spurcaciul, sitarul de padure, vulturul codalb,
bufnita mare, mistret, lup (mai ales iarna). În stufarii si tufarisurile dinspre mare, în anii
favorabili, se pot dezvolta lacustele migratoare, deosebit de daunatoare pentru culturile agricole,
fapt pentru care s-au folosit mijloace chimice în combaterea lor, cu efecte poluante si asupra
celorlalte specii.

4.6. ZONA MARII

Loc de reproducere a lacustelor ca latoare. Este reprezentata de mediul marin în care se simte
influenta apelor Dunarii. Aceasta zona este populata cu puieti din familia sturionilor. În regiunile
mai departate de litoral, având o salinitate variabila, se produce o continua ploaie de organisme
moarte spre fundul platformei continentale, alimentând bancurile de scoici, hrana preferata a
morunului si nisetrului, care-si vor petrece aici mare parte din viata. În încercarea de a reda o
imagine cât mai sintetica, dar în acelasi timp relevanta, s-au facut numeroase „simplificari”.
Cu toate acestea, Delta Dunarii constituie un ansamblu complex de ecosisteme, cu
functionalitate proprie, capabil de autoreglare si caracterizat de stabilitate, important prin functiile

33
sale de filtru biologic, statiune temporara a unor pasari, loc de reproducere a numeroase specii de
pesti, respectiv de conservare a biodiversitatii.

BIBLIOGRAFIE

34
Banu A. C., Date geografice şi geologice asupra bazinului şi cursului inferior al
Dunării in Limnologia sectorului românesc al Dunării, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., 1967

Popp, N.,: Ocrotirea peisajului în lunca şi Delta Dunării, Bucureşti, Editura

Academiei Române, 1965

Toniuc, N., Purdelea, Ligia, Boşcaiu, N., Importanţa ecologică şi culturală a

parcurilor naturale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993

Florea, L., Apele curgătoare şi diagnoza ecologică, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 2002

Ciolac, A., Elemente de ecologie acvatică, Galati, Editura Pax Aura Mundi, 1997

Ciolac, A, Elemente fundamentale de ecologie si protectia mediului, Bucureşti,

Editura Didactica si Pedagogica, 2004

35