Sunteți pe pagina 1din 21

Tema : Caracteristica constituirii și evoluției sistemului de drept al SUA

1. Caracteristica generală a dreptului SUA


2. Particularităţile datorate federalismului
3. Organizarea judecătorească.
4. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii și alte instanțe federale
5. Raporturile între cele două nivele de instanţe.

Revoluția Americană a înaintat pe primul plan ideea dreptului american național


independent, care ar rupe legăturile cu trecutul său englez. Adoptarea Constituției federale scrise
din 1787, a constituțiilor statelor ce au intrat în competența SUA, a fost un prim pas pe această
cale. Se presupunea o respingere totală a dreptului englez, iar odată cu el – a principiului
precedentului și altor semne caracteristice pentru dreptul comun. Dar trecerea dreptului american
în familia juridică romano-germanică nu a avut loc. Numai unele state, fostele colonii franceze sau
spaniole (Luiziana, California) au adoptat coduri de tip european, care cu timpul s-au pomenit
absorbite de dreptul comun.
În general, în SUA s-a format un sistem dualist, asemănător celui englez: dreptul
precedentului în interacțiune cu cel legislativ. În Anglia și SUA există aceeași concepție a dreptului
și a rolului sau. În ambele țări există aceeași divizare a dreptului, se folosesc aceleași metode de
interpretare a dreptului. Pentru un jurist american ca și pentru unul englez, dreptul este mai întâi
de toate un drept al practicii judiciare. Normele elaborate de legiuitor pătrund cu adevărat în
sistemul de drept american numai după o aplicare și interpretare a lui repetată de către judecători
și numai dupa ce se va putea face referire la hotărârile judiciare care l-au aplicat și nu la norme
nemijlocit. Prin urmare, dreptul SUA, în general, are o structura analogică cu structura dreptului
comun, dar numai în general. În procesul examinării unei probleme apar diferite deosebiri
structurale dintre dreptul englez și cel american, multe din care sînt considerabile cu adevarat și
nu pot fi neglijate [10, p. 247 ].
Una din aceste deosebiri considerabile este legătura de structura federală a SUA. Statele
din componența SUA sânt dotate cu o competență destul de largă, în cadrul căreia ele își făuresc
legislația lor și sistemul de drept precedent, în legătură cu aceasta se poate spune că în SUA există
51 sisteme de drept – 50 ale statelor membre și una federală. Judecătoriile feicărui stat își exercită
jurisdicția independent una față de alta și de aceea nu este neapărat condiția de respectare a hotâririi
luate de judecătoria unui stat în altul.
Cât de puternică nu ar fi tendința spre un caracter unitar al practicii judiciare, nu sânt rare
cazurile când judecătoriile statelor adoptă asupra unor dosare asemănătoare hotărâri neidentice,
uneori chiar contradictorii. Acest fapt provoacă coliziuni.
Încă o deosebire a dreptului american de cel englez este acțiunea puțin mai liberă a regulii
precedentului, instanțele superioare judiciare ale statelor și Curtea Supremă a SUA nici odată n-
au fost legate de propriile lor precedente. De aici, libertatea considerabilă și capacitatea de manevre
în timpul procesului de adaptare a dreptului la condiția ce se schimbă. Această comportare mai
liberă cu precedentul capătă o deosebită importanță în legătură cu competența judecătoriilor
americane, necunoscută judecătorilor engleze, de a exercita controlul asupra constituționalității
legilor. Dreptul controlului constituțional, folosit activ de Curtea Supremă, subliniază rolul puterii
judiciare în sistemul american.
Posibilitățile mari ale influenței judiciare asupra legislației nu exclude faptul că legislația
în sistemul juridic al SUA să aibă o pondere mare și să fie mai importantă decât dreptul statular în
Anglia. Aceasta se datorează în primul rând existenței constituției scrise, mai corect constituțiilor,
și în plus competenței legislative destul de largi a statelor, folosită destul de activ de către ele.
În dreptul statular al SUA se întâlnesc numeroase coduri, care nu sînt cunoscute dreptului
englez. În câteva state acționează codurile civile, în jumătate din statele SUA coduri de procedură
civilă, în toate coduri penale, în unele de procedură penală.
O formă de codificare deosebită în SUA a devenit crearea așa numitelor legi și coduri cu
caracter unitar, scopul cărora este de a stabili o posibilă unitate a acelor părți ale dreptului, unde
acest lucru este deosebit de necesar. Pregătirea proiectelor acestor legi și coduri este înfăptuită de
Comisia Naționala a reprezentanților tuturor statelor împreună cu Institutul American de
drept și Asociția Americană a avocaților. Pentru ca proiectul sa devin ă lege, el trebuie să fie
adoptat de state. Printre codurile de acest gen, primul și cel mai cunoscut este Codul comercial
unitar, care a fost adoptat oficial în 1962[10, p.248].
În SUA ca și în Anglia aplicarea legii depinde de precedentele judiciare, de interpretarea
lor și nu sînt garanții că legile sau codurile unitare vor fi interpretate peste tot la fel de practica
judiciară.
Deci, într-o viziune generală, preocuparea dominantă a normelor de common-low este
restabilirea imediată a ordinii juridice tulburate și nu stabilirea normelor de baza ale societatii.
André TUNC spunea: ”Trăsătura fundamentală a dreptului SUA este că el nu există”[36, p. 78].
El subînțelegea prin aceasta, că acest drept era doar o abstracție deoarece sunt 50 de state şi deci,
50 de drepturi, la care se adaugă dreptul federal.
Studiind dreptul american regăsim aceleaşi mari caracteristici pe care le avem în dreptul
englez: common law, equity, trust, habeas corpus etc. Fiecare stat federal aplică Common Law,
dar fiecare al său, cel care a fost adaptat, cu certitudine apropiat de cel al vecinilor dar care nu este
identic. Drepul în SUA este, ca şi în Anglia, cel jurisprudenţial. Atunci când nu există un
precedent, juristul american spune ”nu există o regulă de drept la întrebarea dată”, chiar dacă există
o dispozitie legislativă. Pentru juristul american, mai mult decât legea, este faptul că judecătorul
este mai important. Se cuvine de subliniat diferenţele importante care există între dreptul englez
şi dreptul american care aparţine aceluiaşi sistem: COMMON LAW.
Rolul esenţial în viaţa politică americană îl joacă partidele politice. Acestea acţionează în
perioada electorală pentru atingerea scopurilor politice. Principalele partide de pe scena politică
din S.U.A. sunt partidul democrat şi partidul republican. Ambele partide promovează ideile
liberale specifice economiei şi politicii unui stat capitalist clasic. Democraţii sunt mai ataşaţi
tradiţiilor de apărare a drepturilor statelor federate şi promovează consecvent ideea de justiţie
socială.
Partidul Democrat a fost înfiinţat în anul 1832 continuând lupta politică dusă de Partidul
Democratic Republican condus de Thomas Jefferson.
Partidul Republican a fost creat în anul 1854, incluzând liberali şi independenţi. Originar,
cele două partide politice americane erau caracterizate ca fiind adversare, respectiv adepte ale
federalismului. Tradiţional Partidul Democrat îşi manifestă o doză de neîncredere în statul federal.
Sistemul electoral american deosebeşte de sistemele electorale europene. Principial,
alegerile prezidenţiale în Statele Unite ale Americii comportă mai multe etape, respectiv:
- alegerile primare într-un număr de state;
- convenţiile naţionale ale Partidului Democrat şi ale Partidului Republican;
- declanşarea campaniei electorale;
- alegerea electorilor care dispun de un mandat imperativ pentru alegerea preşedintelui
federal;
- alegerea preşedintelui S.U.A. de către marii electori;
- investirea preşedintelui şi a vicepreşedintelui în funcţii [31, p. 111].
Preşedintele S.U.A. este ales pentru un mandat de patru ani de marii electori. El nu răspunde
politic în faţa Congresului, nu îl poate dizolva şi nu poate proceda la organizarea de noi alegeri.
Staful prezidenţial include: secretari de stat, şefi de departamente numiţi de şeful executivului. Cei
15 secretari (miniştri) sunt colaboratori individuali ai preşedintelui fiind personal responsabili în
faţa şefului statului.
Sub autoritatea şefului puterii executive funcţionează o serie de agenţii, cum ar fi: Sistemul
Federal de Securitate, Agenţia de Informaţii a S.U.A., Autoritatea pentru relaţiile federale de
muncă, Agenţia Centrală de Investigaţii (C.I.A) etc.
Şeful statului american nu este ales direct de populaţie, ci de marii electori, al căror număr
este egal cu cel al reprezentanţilor şi senatorilor, la un loc. Dacă nu există formată majoritatea
voturilor exprimate de marii electori, preşedintele S.U.A. este ales de Camera inferioară a
Congresului, respectiv de Camera Reprezentanţilor.
Congresul S.U.A. – este Parlamentul ţării, parlament bicameral, constituit din Camera
Reprezentanţilor şi din Senat.
Camera Reprezentanţilor – este alcătuită din 435 de membri şi 3 reprezentanţi ai
districtului Washington. Este aleasă pe termen de doi ani, prin scrutin uninominal.
Senatul – cameră superioară – se compune din câte doi senatori aleşi de fiecare stat federat.
Senatorii au un mandat de şase ani, fiind aleşi direct de către alegători, reînnoirea Senatului
efectuându-se cu câte o treime.
În viaţa politică americană funcţia de senator este mai prestigioasă decât cea de reprezentant.
Camerele Congresului S.U.A. au competenţe în ipoteza revizuirii Constituţiei federale sau a
declarării stării de război.
De asemenea, au atribuţii de punere sub acuzare a înalţilor funcţionari ai statului american.
Punerea sub acuzare efectivă se îndeplineşte de Camera Reprezentanţilor iar judecata înaltului
funcţionar (inclusiv preşedintele federal) se efectuează de către Senat, prezidat de preşedintele
Curţii Supreme a S.U.A.
Fiecare cameră dispune de comisii parlamentare – Camera Reprezentanţilor are 26, Senatul
deţine 20 – care au posibilitatea să propună redactări noi sau să amâne diverse proiecte şi acte
normative. Dacă există dezacord între cele două camere se formează o Comisie de Conciliere în
scopul deblocării situaţiei.
Puterea judecătorească – include tribunalele de district, tribunalele de apel şi Curtea
Supremă a S.U.A., alcătuită din 9 judecători al cărei preşedinte poartă denumirea de Chief
Justice.
Mai funcţionează şi alte instanţe cum ar fi: tribunalele teritoriale districtuale, tribunalul
S.U.A. pentru Comerţ Internaţional, tribunalul cu privire la plângerile federale, tribunalul pentru
impozite şi Curtea pentru apelurile veteranilor.
Competenţa jurisdicţiei federale se circumscrie dreptului pozitiv federal. Litigiile dintre
Uniune şi un stat federat, cele dintre mai multe state federate sau dintre Federaţie şi cetăţeni sunt
soluţionate de către instanţele federale.
Din anul 1803, Curtea Supremă dispune de prerogativa de a verifica şi, eventual, de a declara
ca fiind neconstituţionale legi ale federaţiei cât şi legi ale diferitelor state federate.
Procedura de control a constituţionalităţii legilor este permisă şi particularităţilor care invocă
excepţia de neconstituţionalitate. Acesta constituie unica situaţie de apărare împotriva legilor
federale, deoarece particularii nu dispun de dreptul de a formula o acţiune judiciară împotriva
Federaţiei americane.
În prezent S.U.A. sunt alcătuite din 50 de state federate. De-a lungul istoriei politice
americane statul federal a adoptat o politică de întărire şi de lărgire a prerogativelor sale.
Relaţiile dintre statul federal şi statele federate se manifestă, în plenitudinea lor, în cazul
revizuirii Constituţiei federale. Această revizuire nu poate fi realizată fără participarea statelor
federate. Astfel, Congresul S.U.A. poate efectua o revizuire a Constituţiei cu majoritatea de 2/3,
dar numai la solicitarea parlamentelor a 2/3 din statele federate poate fi reuşită o Convenţie cu
scopul modificării Constituţiei. Amendamentele adoptate trebuie să fie aprobate într-un termen
determinat de puterea legislativă federală de ¾ din statele federate, înainte de intra efectiv în
vigoare.
Fiecare stat federat dispune de propria Constituţie şi de organe distincte ale puterii de stat.
Parlamentele statelor federate sunt bicamerale. Puterea executivă, în fiecare stat federat, exercitată
de un guvernator, ales pe un termen de 4 ani prin vot universal, direct, secret şi liber consimţit.
Competenţele legislative revin potrivit dispoziţiilor Amendamentului X, statelor federate.
Legile statelor federate decid statutul subiectelor de drept (persoane fizice şi persoane juridice),
regulile referitoare la sistemul electoral, infracţiunile şi sancţiunile aplicabile, organizarea
judiciară, legislaţia din domeniul sănătăţii, învăţământului, a armelor, etc. Drept consecinţă, în
teritoriul S.U.A. se constată mari deosebiri legislative de la un stat federat la altul [34, p.257].
Se asigură, astfel, un echilibru între puterea federală şi puterile statelor federate care nu a
mai fost zdruncinat de la războiul de secesiune din anii 1861-1865.
Constituţia S.U.A. se fundamentează pe principiul separaţiei puterilor constituite în stat şi pe
principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.
Este federaţia americană un Stat de Drept? Deşi se consacră prin Constituţie largi prerogative
preşedintelui, în realitatea acestea nu sunt nelimitate. Adevărata pavăză a Statului de Drept, puterea
judecătorească îşi înfăptuieşte în mod real competenţele şi atribuţiile care îi revin, fapt ce a
determinat pe unii doctrinari să considere că în S.U.A. s-a instaurat un „guvernământ al
judecătorilor”.
Dar tocmai acest „guvernământ al judecătorilor” asigură aplicarea efectivă, în viaţa socială,
a principiului moral – juridic a „domniei legii”. Or, domnia legii presupune legalitate, asigurând
nu numai înfiinţarea, crearea dar şi funcţionarea efectivă a Statului de Drept în ţara considerată de
politologi superputere a lumii, respectiv în Statele Unite ale Americii.

2.Particularităţile datorate federalismului

Anglia nu cunoaşte noţiunea de drept federal: şi aceasta este diferenţa cea mai importantă.
Federalismul are drept consecinţă crearea unei dificultăţi majore în SUA: determinarea care sunt
atribuţiilee respective a autorităţilor federale şi a statelor federale și dacă legile, regulamentele, pot
să emane atât de la unele cât şi de la altele. Chiar dacă se ajunge la un răspuns la această întrebare,
rămâne de a şti dacă common law (care a existat înaintea dreptului scris) este conceput în cadrul
Federaţiei sau a statelor.
Regula, în conformitate cu amendamentul X al Constituţiei ( 1791 ), acordă competenţă
legislativă statelor federale, competenţa federală fiind excepţia: ”Împuternicirile, pe care
Constituţia nu le delegă Statelor Unite şi pe care nu le interzice statelor să le exercite, sunt rezervate
fiecărui stat respectiv sau poporului”[36, p. 80].
Este introdusă acestă regulă deoarece la origini, cele 13 colonii erau destul de diferite unele
de altele: olandezii în New York, suedezii în Pensylvania, francezii în Louisiana etc. De asemenea,
economiile lor şi religiile erau diferite.
În materiile în care Congresul poate legifera, competenţa statelor federale nu este exclusă
chiar dacă ea este subsidiară. În acest caz, legslaţia staatelor nu poate să contravină legislaţiei
federale, ea poate doar să o completeze ( ex: în materie fiscală ). În multe materii, Statul federal
fiind competent n-a dorit să legifereze ( ex: efectele comerţului, societăţile comerciale), şi a
preferat să lase statele să intervină. Acestea din urmă totuşi nu beneficiază, în exercitarea acesetei
competenţe subsidiare, de o totală liberrtate. Ele trebuie să respecte spiritul Constituţiei iar Curtea
Supremă a Statelor Unite veghează la respectarea ei.
În SUA, fondul dreptului este constituit dintr-un corp de reguli nescrise. Acestea sunt cele
recunoscute de curţile de justiţie şi princpiile care emană din jurisprudenţă. Acesta este common
law-ul. Dar întrebarea este de a şti dacă el există la nivel federal sau în cadrul statelor, sau la ambele
nivele. La prima vedere răspunsul este simplu: există un common law federal pentru materiile
rezervate statului federal şi un common law pentru fiecare stat federal. Dar, situaţia nu este chiar
atât de simplă. Mai îtâi, dacă statul federal nu legiferează, există competenţa subsidiară a statelor,
şi deci jurisdicţiile pot dezvola reguli noi de common law. Mai apoi, în SUA există o dublă ierarhie
de jurisdicţii; or, competenţa unora şi altora nu este copiată de pe aceleaşi principii ca şi
competenţa legislativă recunoscută Congresului şi Statelor. Aceasta înseamnă că o jurisdicţie a
unui stat federal poate tranşa un litigiu cu privire la chestiuni de drept federal. Şi invers, o
jurisdicţie federală poate examina un litigiu referitor la o chestiune a unei materii care nu este de
competenţa legislativă a Congresului.
O lege federală promulgată în 1789, JUDICIARY ACT, a trebuit să rezolve această
problemă. Această lege prescrie jurisdicţiilor federale, pentru o materie care nu este acoperită de
o lege federală, să aplice ”legile” (the laws) unui stat determinat. Dar dacă nu sunt, atunci unii au
preconizat dezvoltarea unui common law féderal (doctrina judecătorului STORY), iar alţii s-au
opus, deoarece exista riscul ca acelaşi litigiu să fie rezolvat în două moduri diferite, fie că este
sesizată instanţa federală ori cea a unui stat. Finalmente, în 1938, Curtea Supremă a decis în cauza
ERIE RAILROAD CORPORATION v. TOMPKINS, că: ”În afară de materiile reglementtate de
Constituţia federală sau de legile Congresului, dreptul care trebuie să fie aplicat în toate cauzele
este dreptul unui stat respectiv. Faptul că acest drept a fost formulat de Parlamentul său printr-
o lege scrisă sau de către Curţi într-o decizie, nu privşte autorităţile federale. Nu există un
common law federal general” ( There is no federal general common law )[36, p. 81].
Începând cu anul 1938, Curtea Supremă a avut adesea ocazia să amintească regula dată cu
toate dificultăţile pe care ea le ridică în cadrul aplicării sale. Dar această regulă n-are un caracter
absolut. Se poate întâmpla să existe un common law federal special, dar doar în unele materii care
sunt de competenţa legislativă a Congresului de exemplu: brevete şi mărci de fabrică, cecuri şi
bonuri federale, diferende internaţionale etc. Se consideră că legile federale au reglementat în
totalitate materia şi că competenţa statelor a dispărut. În afara aplicării lor, s-a admis aplicarea unui
common law federal care acoperă chiar şi materii ca concurenţa neloială. Pentru materiile ce ţin
de competenţa Congresului, dar în care acesta n-a legiferat, problema este mult mai delicată. Doar
în mod excepţional a fost admis un common law federal de exemplu: dreptul maritim (
ADMIRALTY LAW ).
Competenţa statelor federale rămâne foarte mare în materie de creare a dreptului în pofida
federalismului. Statele Unite sunt divizate în 50 de state; există deci o foarte mare varietate de
reguli, fie pentru dreptul penal, dreptul civil, dreptul comercial, dreptul fiscal etc. În Statele Unite
există 83.000 de puteri publice locale care compun dreptul: regulile se numesc ORDONANŢE,
REZOLUŢII, pe când legile propriu zise votate de parlamentele statelor sunt numite STATUTE.
În 23 de state de la vestul şi sud-vestul Statelor Unite există iniţiativa populară care permite
cetăţenilor să propună texte care sunt apoi supuse referendumului. Putem spune că cu toată
diversitatea existentă, dreptul american este constituit pe nişte principii care joacă un rol unificator,
acestea fiind:
a) Constituţia, text rar modificat: doar 26 amendamente din 1787 ;
b) Curtea Supremă;
c) limbajul comun;
d) starea de spirit a juriştilor care încearcă permanent să vadă factorii de unificare a dreptului
statelor mai mult decâr specificul lor aparte. Printre sistemele federale care sunt întâlnite în lume,
federalismul american este singurul care suprapune două niveluri de guvernare în cele trei mari
puteri statale: legislativă, executivă şi judiciară. Şi această orginalitate crează o complexitate foarte
mare a dreptului [10, p.221].
Există mai multe diferenţe între dreptul american şi cel englez care însă nu decurg din
federalism. Mai întâi, trebuie de remarcat că curţile de equity şi-au lărgit competenţa în Statele
Unite deoarece ele au obţinut competenţa care în Anglia era rezervată instanţelor ecleziastice (ex:
raporturi între soti, divorţ, căsătorie ). De atunci, au intervenit legi noi în materiile date.
O altă diferenţă semnificativă este că în SUA există dreptul constituţional atât la nivel
federal cât şi la nivelul statelor există chiar şi un control al constituţionalităţii legilor (JUDICIAL
REVIEW). Primul amendament al Constituţiei recunoaşte cetăţenilor dreptul de petiţie, adică
dreptul de a reclama votul unei legi de către Congres. Ramuri întregi de drept sunt foarte diferite
în Anglia şi în SUA: dreptul muncii, dreptul societăţilor, dreptul bancar îndeosebi.
Procurorul General în SUA este un veritabil ministru al justiţiei şi nu are decât numele
comun cu Procurorul General englez care este un jurist utilizat de guvern. Avocatul General în
SUA este în fruntea unui veritabil minster public. În fiecare curte federală există un procuror al
SUA. Aceştea nu sunt magistraţi ca şi Parchetul în Franţa: aceştea sunt simpli funcţionari. În final,
chiar dacă limba este aceiaşi, termenii folosiţi sunt adesea diferiti şi e mai bine de utilizat un
dicţionar american atunci când studiem dreptul american.

3. Organizarea judecătorească.

Influențat de-a lungul istoriei de dominația colonială britanică, chiar și după unirea
statelor în federatie, cele trei puteri legislativă, executivă și judiciară au fost împărțite prin
Constituție între Federație și statele componente. Baza sistemului judiciar american o
reprezintă tribunalele constituite la nivelul fiecărui stat și doar o mică parte din litigii au fost
soluționate de tribunalele federale. Practic există 50 de sisteme judiciare, fiecare propriu statului
care l-a elaborat, singura constantă fiind acordarea lor cu dispozițiile Constituției.
În SUA există două ierarhii judiciare: una federală şi una pentru fiecare stat federal. Spre
deosebire de alte state federale (Germania, Australia, Canada ), în care există instanţe federale doar
în vârful piramidei, SUA au adoptat un sistem original, dar destul de complex. Există instanţe
federale în toate statele federale şi într-un anumit număr de cazuri ele pot fi sesizate în primă
instanţă. Instanţele americane nu sunt divizate pe domenii de drept. În principiu, toate cauzele
civile, penale sau adminsitrative sunt examinate de aceleaşi instanţe. Căile de recurs, cu toate că
numeroase, sunt limitate doar la regula de drept, sunt rare cazurile când instanţele de apel
reexaminează faptele.
Ca şi în sistemul Romano-Germanic, organizarea judecătorească este plasată sub
autoritatea ministerului justiţiei (DEPARTAMENTUL JUSTIŢIEI). Există servicii însă care în
sistemul Romano-Germanic sunt de competenţa ministerului de interne, pe când în SUA ţin de
competenţa Ministerului de justiţie: serviciul de imigrare şi control al frontierelor şi FBI biroul
federal de investigaţii care în SUA nu este considerat ca un veritabil serviciu al poliţiei.
Instanţele federale sunt multiple şi create de Congres :
a) fie în baza puterilor legislative, care decurg din articolul 1, secţiunea 8 (9) a Constituţiei, şi care îi
permit de a ”constitui instanţe subordonate Curţii Supreme”. Acestea sunt curţile ”legislative” ;
b) fie în baza articolului 3, secţiunea 1 a Constituţiei care atribuie împuterniciri judiciare federale
”la astfel de curţi inferioare pe care Congresul va putea, în caz de necesitate să le instituie”. Acestea
sunt curţile numite ”constituţionale”[10, p.222].
Primele au o competenţă specializată, a doua categorie au o competenţă generală de drept
comun (courţi de district şi în appel, curţi de apel). Apoi există Curtea Supremă a Stelor Unite.
Teritoriul american este divizat în 11 circumscripţii judiciare numite CIRCUITE, care provin
încă din epoca în care au fost creaţi judecătorii itineranţi. Aceste circuite conţin:
CURŢILE DE DISTRICT. Jurisdicţii de drept comun ele judecă circa 600.000 cauze pe an. Există
94 de astfel de curţi care au circa 700 judecători care judecă de unul singur şi foarte rar în camere
de trei judecători. Judecătorii din curţile de district pot fi ajutaţi de câte un funcţionar care le
pregăteşte volumul de lucru. Judecătorii sunt itineranţi şi trebuie să statueze cel puţin o dată pe an
în fiecare subdiviziune a districtului. Aceste curţi de district examinează majoritatea
contenciosului privat şi represiv cât şi multe litigii care în Franţa relevă de tribunalele
administrative. Doar 20 % din decizii fac obiectul unui apel. Ponderea dosarelor în astfel de
instanţe este 7 cauze civile şi una penală.
CURŢILE DE APEL. Există 12 + 1 pentru circuitul federal. Circuitul nr. 1 este cel mai mic cu 6
judecători, iar nr. 9 este cel mai mare cu 28 de judecători. Fiecare circuit cuprinde cel puţin 3 State.
Ee conţin în total circa 180 de judecători care judecă în camere de trei judecători în diferite oraşe
din circumscripţia curţii. Ele sunt sesizate de 40.000 cauze pe an. Ele judecă în apel:
a) deciziile curţilor de district;
b) deciziile Curţii Fiscale a SUA (U.S. TAX COURT )
c) deciziile diferitor organisme administrative (agenţii, boards etc.), dar numai pentru o aplicare
incorectă a legii ( eroare de drept).
În 1982 a fost creată Curtea de Appel pentru circuitul federal (C.A.F.C.), a cărei competenţă
nu este limitată la teritoriul unui circuit dar se extinde asupra întregului teritoriu a SUA. Ea este
competentă pentru cauzele comerţului internaţional, contracte cu guvernul federal, brevete, şi
contenciosul agenţilor federali. Compusă din 12 judecători, ea are sediul la Washington.

4. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii și alte instanțe federale

Curtea Supremă a SUA ( C.S. ) este cu certitudine instituţia judiciară cea mai celebră în
lume. Rolul său cel mai cunoscut este cel constituţional. Începând cu hotărârea MARBURY v.
MADISON din 1803, Curtea şi-a asumat dreptul de a controla constituţionalitatea legilor votate de
Congres, a actelor executivului, a normelor juridice elaborate de state. Jurisprudenţa
constituţională a Curţii Supreme se referă la toate domeniile: economie, libertăți, învăţământ,
religie, drepturi civice etc.
Curtea Supremă este singura jurisdicţie federală menţionată în Constituţie (articolul 3,
secţiunea 1)[13, p.178]. Alte curţi sunt create prin lege. Curtea Supremă este plasată în vârful
piramidei judiciare. Ea este compusă din 9 judecători: un Preşedinte şi 8 judecători, toţi numiţi de
către Preşedintele Statelor Unite cu acordul Senatului. Este admis în SUA ca criteriul politic să
joace un rol determinant în alegerea Preşedintelui American, dar astăzi se admite ca să fie aleşi un
judecător negru, unul catolic, unul evreu, una sau mai multe femei şi ca un echilibru să fie respectat
dacă nu între state atunci măcar între regiunile SUA. Judecătorii Curții Supreme sunt numiţi pe
viaţă. În caz de infracţiune gravă, procedura de IMPEACHMENT permite de a-i destitui dar chiar
dacă a fost declanşată de patru ori în istoria SUA, ea n-a fost finalizată niciodată. Chiar dacă
constituie un colejiu unic, cei nouă judecători îşi exprimă opinia individuală pe problemă fără
cazurile în care ei iau decizia ”per curiam”, adică curtea întreagă.
Din punct de vedere judiciar, Curtea Supremă are o dublă competenţă, o competenţă de
primă instanţă (ORIGINAL JURISDICTION) şi o competenţă de apel (APPELATE
JURISDICTION). Competenţa de primă instanţă este excepţională şi n-a fost niciodată interpretată
de Curtea Supremă ca fiind exclusivă: ea priveşte litigiile care implică ambasadorii şi consulii şi
litigiile între statele federale sau statul federal şi statele din federaţie.
Competenţa principală este deci cea de apel. Începând cu anul 1891, o lege distinge două
feluri de apel: cele pe care Curtea Supremă era obligată să le judece (WRIT OF APPEAL) şi cele
pe care putea să le refuze respingând cererea reclamantului (WRIT OF CERTIORARI) fiind un
document de procedură care ordonează unei instanţe inferioare să transmită cauza Curții Supreme
atunci când o parte invocă o eroare nu neapărat de drept, comisă de o instanţă inferioară). Printr-o
lege din 1988, marea majoritate a apelurilor este adusă în faţa Curții Supreme pe calea dată WRIT
OF CERTIORARI, ceea ce îi permite să aleagă cauzele pe care vrea să le judece (4 judecători
trebuie să fie de acord să judece cauza). Curtea Supremă acceptă să examineze vre-o sută de cereri
pe an, în principal conflictele între curţile federale de appel, între Curţile Supreme ale sattelor sau
între curţile federale şi Curţile Supreme ale statelor. Ea nu judecă decât 0,5 % din cauzele depuse.
Dacă Curtea Supremă refuză să judece cauza, atunci ultima hotărâre devine irevocabilă, aceasta
însă nu înseamnă ca ea a aprobat sau dezaprobat decizia instanţelor inferioare. Jurisprudenţa Curții
Supreme beneficiază de un mare prestigiu şi deciziile sale constituie precedente care se impun
tuturor instanţelor. Curtea Supremă este cea mai înaltă instanţă a puterii judiciare federale. Ea are
drept funcţie să garanteze aplicarea efectivă şi interpretarea uniformă a dreptului federal. În afară
de aceasta mai există instanţe federale specializate [13, p. 178].

(U.S. COURT OF FEDERAL CLAIMS). CURTEA SUA pentru cereri federale. Este o instanţă
care este sesizată atunci când se angajează responsabilitatea unui stat federal. Creată în 1855 şi
reformată în 1982, ea are 16 judecători pentru 15 ani care au sediul la Washington D.C.

(U.S. TAX COURT). CURTEA FISCALĂ compusă din 19 judecători numiţi pentru 15 ani. Ţine
şedinţe în 90 de oraşe a Statelor Unite. Ea este competentă să judece, la cererea organelor fiscal,
contribuabilii frauduloşi în materie de impozit funciar şi impozit pe venit.

(U.S COURT OF INTERNATIONAL TRADE). CURTEA SUA pentru comerţul internaţional .


Este o instanţă competentă să judece procesele cu privire la comerţul internaţional, drepturile
vamale şi importurile.

În final semnalăm existenţa (BANKRUPTCIES COURTS ) Curţile băncilor create de Congres


şi prezidate de judecători numiţi de Curţile de apel şi competente în materie de faliment.
Unele instanţe au competenţă exclusivă altele nu, de exemplu în materie fiscală un contribuabil
nemulţumit poate sesiza o curte de district, Curtea pentru cereri federale sau Curtea fiscală.

Mai multe (ADMINISTRATIVE AGENCIES) AGENŢII ADMINISTRATIVE au prerogative


contencioase sau cvasi-contencioase. Apelul contra deciziilor acestor organisme se face fie în faţa
curţilor de district fie în faţa curţilor de apel, de exemplu (Environmental Protection Agency)
Agenţia pentru protecţia mediului, etc. Există mai mult de 20 de astfel de Agenţii care au fost
copiate de pe modelul Franţei, Japoniei iar unele dintre ele sunt foarte cunoscute:

(FEDERAL TRADE COMMISSION). Comisia federală de comerţ. Creată în anul 1914, ea aplică
legea anti-trust (SHERMAN ACT ) şi controlează concentrarea întreprinderilor, utilizarea
metodelor neloiale de concurenţă, practicile monopoliste. Ea poate pronunţa interdicţii sau poate
declanţa proceduri judiciare;

(FOOD AND DRUG ADMINISTRATION). Administraţia anti-drog. Ea se ocupă de reprimarea


fraudelor şi traficanţilor;

(MERIT SYSTEM PROTECTION BOARD). Agenţia de protective a meritelor. Organism


competent pentru funcţia publică federală;

(FEDERAL COMMUNICATIONS COMMISSION). Comisia federală pentru


comunicare.Competentă în materie de telecomunicaţii;

(FEDERAL ENERGY REGULATORY COMMISSION). Comisia federală în reglementarea


energiei. Ea se ocupă de problemele energetice.

Aceste organisme au doar împuterniciri cvasi-contencioase. Ele mai au și împuterniciri


normative pe care le exercită respectând Constituţia, legile şi principiile dreptului american.
Administrarea acestor organisme este colegială - de la 3 la 11 membri. Ei sunt independenţi de
ministere. Adesea aceste organisme sunt calificate ca a patra putere, dar ele oricum se supun
controlului congresului şi preşedintelui tribunalelor.
Instanţele statelor (NATIONAL CENTER OF STATE COURTS )

Instanţele statelor federale judecă 90 % din cauze. Fiecare stat are propria sa organizare
judecătorească. În principiu există 3 niveluri de instanţe: Curtea supremă, curţile de apel şi
tribunalele de primă instanţă. Dar în 1/3 din state nu există Curţi de apel. Uneori mai există instanţe
excepţionale în materie civilă ori penală. De ex. statul New York are o ierarhie judiciară
particulară încă din anul 1962.
La baza ierarhiei se află tribunalele de primă instanţă. Este vorba de tribunalele municipale,
judecătorii păcii sau tribunalele specializate competente pentru cererile simple a cărei valoare este
mai mică de 1.500 $. Judecătorii păcii examinează cauzele penale sau civile minore.
Fiecare regiune în interiorul unui stat are tribunale de primă instanţă de competenţă largă
cu un judecător unic numite curţile regiunilor sau curţile superioare.Procesele cu privire la
întreprinderi, contracte, bunuri mobiliare şi imobiliare cât şi infracţiunile majore sunt de
competenţa lor. Toate instanţele date judecă în camere de un singur judecător doar instanţele de
apel în camere de trei judecători.
În afară de aceste instanţe mai găsim un număr mare de instanţe specializate de ex: curţile
în materie de succesiune, pentru problemele familiei şi delincvenţa juvenilă etc.
Fiecare stat are o curte supremă care funcţionează puţin deoarece majoritatea proceselor se opresc
în curţile de appel. Adesea judecătorii au dreptul discreţionar de a alege cauzele şi deci recursurile
acceptate nu sunt numeroase.
JURIUL
Instituirea juriului este o garanţie prevăzută de Constituţie. Amendamentul al 7-lea al
Constituţiei prevede că orice cetăţean poate cere judecarea cauzei de un juriu dacă valoarea cauzei
este superioară la 20$, dacă pedeapsa aplicabilă depăşeşte şase luni de închisoare [2, p. 78].
Această garanţie este valabilă pentru instanţele federale dar există şi în multe state federale. Există
jurii în materie civilă şi în materie penală.

a) JURIUL este compus din cetăţeni traşi la sorţi pe listele elecorale, numărul cărora variază de la
6 la 12 în dependenţă de instanţă şi de cauză.
b) MARELE JURIU ( organ de acuzare şi de poliţie judiciară ). Este compus din 23 de jraţi dacă
este federal şi de la 7 la 23 pentru cel al statelor. Marele juriu are sarcina dacă există probe
suficiente pentru trimiterea inculpatului în faţa tribunalului. Acesta este un fel de cameră de
acuzare populară care există în mai puţin de jumătate de state. El are caracteristicile următoare: 1
– nu are judecători; 2 – dezbaterile sunt controlate de un procuror general la nivel federal şi un
procuror regional la nivelul statelor; 3 – nu există avocati decât doar în unele state; 4 – inculpatul
nu prezintă versiunea sa a cauzei 5 – sunt ascultaţi doar martorii acuzării. După deliberările în
secret, marele juriu pronunţă fie un act de acuzare sau renunţarea la orice urmărire pentru lipsă de
probe sau plângeri eronate.

5. Raporturile între cele două nivele de instanţe.

Aceste raporturi sunt ghidate de relaţiile care există între dreptul federal şi drepturile
statelor. Se poate de spus că instanţele federale sunt competente numai în materiile pentru care
Constituţia le recunoaşte competenţa. Două principii guvernează competenţa lor. Natura
litigiului. Ele sunt competente pentru cauzele care se referă la interpretarea Constituţiei federale
sau a unei legi federale.
Persoana reclamanţilor. Instanţele federale sunt competente dacă cauza ţine de interesul
statului federal, dacă este cercetat un diplomat străin sau dacă litigiul are în cadrul său doi cetăţeni
din două state diferite. Şi trebuie încă ca cauza să aibă o valoare de cel puţin 10.000 $. Dar în
unele cazuri chiar dacă este sesizată o instanţă federală, ea poate judeca în cadrul procesului şi
chestiuni ce ţin de instanţele statelor. Dacă e să vorbim de competenţa teritorială a instanţelor
atunci mai multe instanţe sunt uneori competente de judecarea cauzei si reclamantul va sesiza
instanţa în care crede că are mai multă probabilitate să obţină câştig de cauză. Datorită sistemului
federal, justiţia americană este cu mult mai decentralizată decât cea engleză.
Ca regulă a organizării sistemului judiciar statal, acesta cuprinde tribunale de primă
instanță, curți de apel și o curte supremă ca tribunal de ultima instanță, majoritatea constituindu-
se pe trei grade de jurisdictie. Există în fiecare stat și alte tribunale si curți cu o competență,
jurisdicție, limitată.
Tribunalele de primă instanță au o largă competență atât în materie civilă cât și penală și
este principala instanță de fond. Denumirea acestei instanțe diferă de la stat la stat fiind cunoscută
ca tribunal de district, sau tribunal de circuit, curți superioare ori chiar courts of common Pleas
[2, p. 79]. Ele administraeaza toate probele necesare pentru soluționarea cauzei, iar completul este
format dintr-un singur judecător de profesie. Materia sucesorală este una specială, iar litigiile de
acest fel se soluționează de tribunale speciale. Fiecare stat are însă o serie de instanțe locale, în a
căror competență intră litigii cu o valoare mică sau de o mică importanță, instanțe subordonate
triunalelor de primă instanță. Diferența de competență materială pe același teritoriu între tribunalul
de primă instanță și instanțele locale o dau deci natura litigiilor și valoarea lor.
Curțile de Apel, au rolul exercitării unui control judiciar asupra hotărârilor pronunțate
de tribunalele statale. Majoritatea statelor americane conferă cetățenilor lor dreptul de a exercita
cqlea apelului, însă doar asupra problemelor de drept și nu asupra chestiunilor de fapt, motiv
pentru care instanța de apel nu este considerată un al doilea grad de jurisdictie.
Fiecare stat are o instanță supremă, unica cu rol în interpretarea uniformă a legii, care
pronunță în orice materie hotărâri definitive si neapelabile, instanța este denumită Supreme Court
sau Supreme Judicial Court [36, p. 97].
Organizarea sistemului judiciar federal American Sistemul judiciar federal este alcătuit
din curți federale de district, curți federale de apel ( de circuit) și Curtea supremă de
Justiție, structurat pe trei niveluri, toate aceste instanțe fiind create prin însăși Constituție. Curtile
de district există cel puțin cate una în fiecare stat, judecând cauze civile, administrative,
comerciale și penale care privesc legislația federală - având deci o
competență generală. Al doilea nivel de jurisdicție îl reprezintă curțile federale de apel,
care au o competență teritorială națională. Hotărârile pronunțate de aceste curți de apel nu pot fi
atacate decât în mod excepțional la Curtea Supremă a SUA. Curtea Supremă - instanța din vârful
piramidei sistemului federal, este atât o instituâie legală cât și una politică, așa cum consideră
literatura juridica. Existența sa nu poate fi pusă la îndoială, fiind prevăzută de Constituție.
Legiuitorul i-a conferit o competență originală, stabilită expres de Constituție, care nu
poate fi limitată de forul legislativ - Congresul, care însă poate organiza tribunale inferioare dar
și limita competența altor instanțe federale. Curtea Supremă este compusă din 9 judecători: un
președinte și 8 judecători asociați. Nu există secții sau birouri, ativitatea sa desfășurandu-se în
Plenul său, iar deciziile se iau cu majoritate de voturi. Activitatea de audieri durează două
săptămâni după care cercetează dosarul, jurisprudența, pronunță hotărârea în ședință și o publica.
Competența originală a Curții este o competență exceptională și de primă instanță. Funcția sa
majoră este de soluționare a recursurilor făcute împotriva hotărârilor pronunțate de tribunalele
federale și statale în condițiile legii. Există trei căi de atac, create de dreptul englez common-law
si preluate, apoi menținute în dreptul american, trei mijloace procedurale ordinare de desizare a
Curții Supreme și anume: writ of appeal, writ of certiorari, certification of questions [36, p. 98].
Prima dintre ele, writ of appeal, este modul procedural prin care se puteau controla
hotărârile judecătorești pronunțate de către instanțele inferioare atât federale cât și statale,
abrogat însă în 1988. Writ of certiorari este mijlcul prin care instanța inferioară cere
instanței superioare să verifice dacă în cursul judecății au fost încălcări ale drepturilor, însă
instanța supemă are libertatea de apreciere dacă cercetează sau nu cauza și apoi daca va considera
necesar să o revoce, să o confirme ori modifice. Certification of questions este procedura prin
care instanța inferioară cere instanței supreme să se pronunțe de această dată într-o problemă de
drept concretă, de a cărei soluționare depinde decizia ce va fi ponunțată. Chiar dacă instanța
supremă se pronunță în acest sens, instanța inferioară nu este obligată, ținută să respecte modul
de soluționare dat de aceasta. Prin acste trei mijoace procedurale, Curtea de Casație
își îndeplineste rolul său politic și juridic de interpretare și aplicare a Constitutiei.
În SUA funcționează și alte instanțe speciale, cu o competență materială limitată fie la
litigii în materia taxelor și impozitelor federale, sau a acțiunilor delictuale savârșite de particularii
contra SUA, chestiuni de drept vamal. Asemenea instanțe speciale sunt curtile militare de apel,
instanțe formate din judecatori civili, și a căror competență este soluționarea apelurilor îndreptate
împotriva deciziilor pronunțate de curțile marțiale și de tribunalele militare. Curțile cu
juri este o procedură care pentru sistemul american reprezintă un important simbol al justiției.
Sistemul prezintă avantajul unei judecăți raționale în care probele se administrează în fața unor
judecători populari imparțiali. Al șaselea amendament la Constituția federală spune că „ în toate
procesele criminale, acuzatul beneficiază de dreptul la o judecată rapidă și publică de un juriu
parțial al statului și districtului unde s-a comis fapta”[10, p. 171].
De regulă numărul juraților este de 12, însă jurisprudența a decis ca o cerință
minimă constituirea juriului din minim 6 jurați. Fiind un drept constituțional, beneficiarii săi pot
renunța în mod expres la acest drept cu acordul Ministerului Public și aprobarea
tribunalului. Condiția fundamentală este ca jurații să fie reprezentativi pentru
comunitatea respectivă și alegerea lor să se faca fără vre-o discriminare, și totodată alegerea
acestor jurați trebuie să se facă cu respectarea dreptului egal al acuzatului de a fi judecat de un
juriu imparțial. Sunt totuși incompatibili pentru a fi jurați, potrivit unei legi statale, anumite
persoane precum condamnații penal, preoții, avocații, etc. În procesele penale jurații au ca rol
fundamental să detrmine starea de fapt și să decidă asupra culpabilității sau
nevinovăției acuzatului.
Judecătorul poate totuși îndrepta eroarea prin care juriul condamnă acuzatul împotriva
regulilor de drept, dar nu poate interveni dacă acuzatul este declarat nevinovat. Judecătorul
poate și uneori este chiar obligat să dea instrucțiuni juraților cu privire la dreptul aplicabil în
speță, ori la sarcina probei, prezumția de nevinovăție, și alte asemenea instrucțiuni cu caracter
general. Evitându-se influențarea prin mass media a juraților, aceștia delibereaza în secret și
adoptă un verdict cu unanimitate de voturi sau cu o majoritate de voturi în functie de
reglementările statale. Dupa pronunțarea verdictului, judecătorul pronunță o hotărâre de drept
conformă cu soluția dată de juriu.
Tot judecătorul are posibilitatea să dispună dizolvarea juriului și repunerea pe rol a cauzei
dacă jurații nu pot adopta un verdict. Marele juriu, existent și la nivel federal are rolul de
acuzare penală, aflându-se sub conducerea ministerului public și avand competențe total diferite
de cel al micului juriu.
Departamentul Federal de Justiție este o importantă instituție guvernamentală cu rol în
supravegherea activității de executare a legilor de interes public, asigurarea protecției
societății contra activităților criminale și subversive, reprezentarea guvernului Federal în fața
Curții Supreme. Practic el este consilierul juridic al guvernului dar și al cetățeanului de rând.
Departamentul federal este condus de procurorul General ce are și functia de ministru al justiției.
În fiecare district federal funcționează un birou al procurorului federal, care acționează în
numele autorităților centrale pentru urmărirea penală a persoanelor vinovate de
încălcarea puterilor și autorității Statelor Unite [10, p. 172].
Procurorii federali sunt numiți de presedintele SUA pentru un mandat de 4 ani. Ei sunt
ajutați de asa numiții prosecutors, procurori ce asigură și garantează protecția judecătorilor,
avocaților, juraților și tot ei eliberează mandate de arestare a criminalilor și îndeplinesc toate
sarcinile trasate de procurorul federal. În ceea ce privește statutul magistratului în sistemul
judiciar american, acestia deși numiți în funcție pe un mandat determinat, nu sunt asimilați
funcționarilor, trebuind să fie neutri și obiectivi în luarea deciziilor.
Procedurile statelor de numire a judecătorilor sunt diferite de la numirea de către
guvernator, de către legislativ până la alegerea și selecționarea pe bază de merit. Atât judecătorii
curților federale cât și cei ai Curții Supreme, sunt numiți de Președintele țării, sunt inamovibili,
dar pot fi destituiți printr-o procedura anevoioasă impeachment, în cazul în care se fac
vinovați pentru trădare, corupție, crimă contra bunurilor publice sau delicte grave. Durata
mandatului judcătorilor este foarte diferită de la un stat la altul. Totusi, potrivit Constituției,
judecătorii federali sunt numiți pe viață sub condiția unei bune conduite.
Sistemul american de drept are reguli proprii, diferite de Common Law, despre care s-a
spus ca îl apropie mai mult de sistemul romano-germanic, fără însă a-l confunda cu acesta. Spre
deosebire de sistemul englez, sistemul american are o constituție scrisă și coduri. Se face diferența
între drept federal și dreptul statelor. Puterea este descentralizată, față de Marea Britanie, unde este
centralizată. Asemănările cu sistemul de Common Law sunt că nu a fost suprimat sistemul de
Common Law.
În ambele țări există o concepție asemănătoare asupra dreptului. Există aceleași ramuri de
drept. Și la ei, dreptul este esențialmente jurisprudențial. Există concepții juridice identice: trust,
damage. În SUA relația dintre dreptul federal și dreptul statelor este ca au același izvor principal:
Constituția Federală a SUA, deoarece constituțiile statelor joacă un rol secundar. Competența
legislativă aparține statelor membre, dar competența statului federal reprezintă exceptia. Statele
au următoarele competențe: -in materia dreptului civil reglementează materia contractelor, a
succesiunilor și a familiei ; - în materia dreptului penal crimele (echivalentul infractiunilor),
delicte, stabilirea sanctiunilor.
Dreptul federal are competența excepțională : crima organizată, trafic de droguri. Statele
au legislație diferită (de ex: pedeapsa cu moartea). Statul federal are competență în urmatoarele
materii: stabilește și percepe taxele pentru apărarea comună și binele general al societății
americane (ideea impozitelor uniforme pentru toate statele); reglementează relațiile comerciale
între state precum și cu străinătatea; execută amendamentele puse la Constituție; reglementează
falimentul agenților comerciali; bate moneda națională; crează tribunale federale sau curți.
De aici rezultă că este o competență partajată cu statele membre după următoarele principii:
1. Când statul federal este competent, statele nu au decât o competență reziduală și nu
intervin decât complementar (pentru a complementa o lacună legislativă, federală)
2. Statul nu are dreptul de a legifera împotriva spiritului Constituției Federale Americane
și nici împotriva comerțului interstatal (să impună restricții). Curțile din statele membre nu se
supun decât legilor statului respectiv și legilor federale, cu excluderea legislației celorlalte state
membre. Într-un litigiu invocarea legilor altui stat se poate face de către parti, dar trebuie probată
existența și continutul lor. Ex officio, tribunalul nu poate face acest lucru. Sistemul de Common
Law nu ocupa locul central ca în sistemul englez. Legile federale sunt cele care asigură
uniformitatea legislației pentru că legile statelor sunt diferite, chiar dacă au același obiect de
reglementare. În ceea ce privește constituționalitatea legilor federale, fiecare Curte Federală are un
procuror (US Attorney) care are misiunea de a interveni în acest caz. Există și un procuror general,
care este membru al cabinetului președintelui, fiind numit de președinte cu acordul Senatului și
care are misiunea de a coordona activitatea procurorilor federali. Common Law si equity s-au
contopit începând cu 1938 nemaiavând o existență separată. Fuziunea a avut loc pe cale
procedurală. Curtea Supremă a SUA (US Supreme Court) a pronunțat într-o decizie că nu exista
un Common Law federal general valabil în toate statele membre. Atunci când nu există un
precedent aplicabil la o problemă de drept pusă într-o cauză dintr-un stat, atunci judecătorul trebuie
sa țină cont de precedentele celorlalte 49 de state. Rezultă ca deși nu există un common law federal,
sistemul de common law din diferite state ale federației este apropiat. Izvoarele dreptului American
sunt: jurisprudența (common law, statute law (legea scrisă)[3, p. 142].
Jurisprudența reprezintă totalitatea soluțiilor pronunțate prin hotarârile judecătorești.
Jurisprudența a creat urmatorul principiu: Judecatorul american este legat de propria jurisprudență
si de jurisprudența judecătorilor ierarhic superiori. Astfel, fiecare judecător urmărește să citeze
precedentele jurisdicțiilor superioare. De la acest principiu s-a format și o excepție, conținutul lui
estompându-se în timp, pentru ca judecătorii Curții Supreme și cei din Curțile Supreme ale statelor
nu mai sunt automat legați de propriile precedente pentru că li s-a recunoscut libertatea de a-și
modifica propriile decizii sau pot limita aplicarea deciziilor lor anterioare. Acest lucru se exprimă
prin faptul că judecătorii americani, care au implicit rolul de legiuitor, au misiunea de a asigura
evoluția principiilor de justiție și a regulilor de drept în societate.
Hotărârea judecătorească americana (opinion) are următoarea structură: starea de fapt
reprezintă un rezumat în ordine cronologică și cuprinde un expozeu al judecătorului cu privire la
problemele de drept puse în cauză, analiza motivelor considerente ale judecătorului cu referire la
izvoarele de drept,- holding-regula de drept concisă pe care tribunalul o invocă în replică la
probleme de drept.
Soluția reprezintă decizia care cuprinde 3 game de solutii: confirmă, modifică, casează
deciziile instanțelor inferioare. Hotărârea este semnată de judecător, care are dreptul de autor,
contrasemnată de colegi, care o aprobă. Există posibilitatea de a avea o opinie separată, atunci
când judecătorul nu e de acord cu fondul soluției. Există și opinia personală atunci când unul din
judecători e de acord cu fondul solutiei, dar pentru alte motive decât cele ale majorității formează
o opinie personală [3, p.143].
Organizarea judiciară se caracterizează printr-o organizare judiciară la nivelul fiecărui stat
și o organizare judiciară federală. Sunt multe judecătorii (tribunale de primă instanță), ceea ce
determină confuzii cu jurisdicțiile de primă instanță federale. Organizarea judiciară este diferită,
pentru 2/3 din state sunt 3 grade de jurisdicție, iar pentru 1/3 din state sunt 2 grade de jurisdicție.
În vârful ierarhiei se află Curtea Supremă a statului respectiv, denumită diferit în 10 state.
Judecătorii din statele membre se bucură de mare prestigiu. Ei pot fi aleși de cetățeni (ex:
Michigan, Louisiana), pot fi numiți de guvern, dar cu aprobarea parlamentului ( New Jersey) sau
pot fi voluntari (Alaska).Calificarea profesională este inegală, ceea ce determina ca salariul să fie
sub cel al avocatilor.