Niciun copil nu este personal responsabil de faptul că este un copil-problemă – el este doar

victima unei atitudini greșite față de conviețuirea în societate.”

Nu cu multe generații în urmă majoritatea oamenilor credeau că viermii creșteau spontan pe
carnea stricată. Au trecut mulți ani până când a devenit o banalitate faptul că expunerea cărnii
la muște era sursa contaminării. O naivitate similară există astăzi printre mulți dintre noi în
privința așa-numitului comportament-problemă al copiilor. Adesea, părinții și profesorii par
incapabili să înțeleagă cum au apărut aceste dificultăți la Petre sau la Maria, la Emilia sau Ion.
Această mistificare arată doar cât de puține cunoaștem în privința dezvoltării personalității
umane. Haideți sa vedem ce situații favorizează formele uzuale ale comportamentului-
problemă.
Mai întâi trebuie să definim ce înțelegem prin „comportament-problemă”. Comportamentul-
problemă, în opinia noastră, este acel comportament care mai degrabă îi împovărează decât îi
ajută pe cei din jur. Prin prisma aceasta, copilul care acționează într-o manieră ce împiedică
libertatea celor din jurul său, este un copil-problemă. Diagnosticarea este ușoară. Trebuie doar
să ne întrebăm dacă el este o persoană bună, cu care te înțelegi, un bun coleg pentru cei de
vârsta lui, sau dacă ne dă mai mult de furcă și mai multă responsabilitate decât este necesar.
De-a lungul anilor de conviețuire în sânul comunității, omul și-a dezvoltat o idee generală
asupra abilității unui copil de a-și purta de grijă la orice vârstă. Deviațiile semnificative de la
această „normă” etichetează copilul ca fiind o problemă; termenul nu înseamnă altceva decât
că persoana în cauză este mai degrabă o povară decât un ajutor pentru noi. Înseamnă că trebuie
să fim mult mai atenți în privința lui, pentru că nu acționează într-o manieră utilă societății; el
ne transferă nouă responsabilitatea de a observa dacă dăunează sieși sau altora. Pentru a
clarifica: ne așteptăm de la un copil normal în vârstă de 3 ani să necesite un anumit grad de
atenție din partea noastră, din cauza slăbiciunii sale fizice și a lipsei sale de experiență de viață.
Dar dacă avem de-a face cu un copil de 6 ani care necesită același grad de atenție, atunci acesta
este un copil-problemă, întrucât el ar trebui să solicite mai puțină grijă datorită creșterii puterii
sale fizice, a coordonării și a experienței.
Este evident că evaluăm comportamentul raportat la conviețuirea socială, ca efect al acțiunilor
cuiva asupra vieții altor ființe umane. Comportamentul „bun” este acea activitate ce conduce la
un avantaj comun, iar comportamentul „rău” include actele de delegare și omisiune ce-l
obstrucționează. Pe scurt, putem spune că toți indivizii problemă manifestă un grad scăzut de
solidaritate, zădărnicind și efortul celorlalți în această direcție. Acesta este numitorul comun al
tuturor comportamentelor-problemă. Dovada stă în faptul că nimeni nu-și poate imagina un
copil-problemă ca fiind de ajutor.
Recunoaștem două clasificări majore ale copiilor-problemă, în funcție de gradul lor de
activitate. Un copil activ căruia îi lipsește solidaritatea, cere ceea ce își dorește, stăpânindu-i și
terorizându-i pe ceilalți. Dacă nu ne supunem și nu facem cum vrea el, luptă până când scoate
și ultimul dram de vitalitate din noi. Nu arată interes pentru bunăstarea celor din jurul său, decât
dacă acest fapt îi aduce un avantaj imediat.
Tipul pasiv de copil-problemă îi domină pe ceilalți prin a fi fricos și timid; nu va fi lăsat singur.
Fie prin a fi încântător, fie prin a fi patetic, ține la dispoziția lui o persoană mai puternică, pe
care se poate baza și pe care o presează pentru soluționarea propriilor probleme. Își domină
anturajul prin demonstrații de slăbiciune, astfel încât, adesea nu reușim să recunoaștem puterea
pe care o are asupra noastră. Totuși, la oricare dintre tipuri am face referire, conștientizăm că
suntem prea ocupați și împovărați. Niciunul dintre tipuri nu demonstrează independență pentru
că, atunci când le permitem să iasă din sfera noastră de atenție, întotdeauna „se va întâmpla
ceva”. Vorbim, de obicei, despre pagube sau răni, pentru că asemenea copii nu își dezvoltă
simțul apartenenței la comunitate, pe care adesea îl numim “horse sense” (n.t. bun-simț).
Cum se formează această lipsă de solidaritate la acești copii? Există trei situatii
principale, responsabile pentru majoritatea dificultăților lor. De departe cea mai frecventa
cauză, este supraprotecția și răsfațul în perioada primilor 3 ani de viață. Aceasta este perioada
„dulce” a copilăriei când părinții doresc să aibă un bebeluș perpetuu. Fără să fie conștienți de
consecințele actelor lor, părinții fac din copilul lor o jucărie, ca și când acesta ar exista doar
pentru plăcerea lor. Dacă o minge se rostogolește în afara ariei de prindere a copilului, părintele
o recuperează pentru el, chiar dacă copilul dă dovada capacității de a o recupera singur. Astfel,
independența sa abia înmugurită este zădărnicită, și copilul este învățat să aștepte servicii de la
adulți. În multe alte feluri este pus în centrul atenției și lăsat să facă pe grozavul, pană când îi
vine idea de a fi în frunte în toate situațiile și de a aștepta de la ceilalți să se supună și să
contribuie la nevoile lui, fără a da nimic în schimb. Centrarea pe sine devine o atitudine de bază
iar, mai târziu în viață, când se așteaptă de la el să împartă sarcinile comune ale vieții, apar
resentimentele; își dorește avantajele cu care s-a obișnuit și se așteaptă sa fie scutit de
dezavantajele sarcinilor noastre comune.
O a doua sursă de dificultate este o boală timpurie, sau o slăbiciune organică. Boala pune
întotdeauna copilul în centrul unei anxietăți crescute și a grijii. Disconfortul resimțit din cauza
propriului corp și teama arătată de părinți, pot conduce un copil spre centrarea pe sine. Copilul
dobândește atitudinea de a fi o persoană „prețioasă” care merită mai multă grijă decât alți copii.
Chiar dacă își recuperează sănătatea, poate ramâne agățat de ideea că este exonerat de la a arăta
interes față de alții și se simte neglijat în situația în care sunt așteptate servicii sau activități
independente din partea lui. Este ușor pentru el să devină un „invalid profesionist” atunci când
se confruntă cu probleme care solicită contribuția sau adaptarea sa. Învață să își ofere
„simptomele” ca alibiuri pentru sine și ca motive pentru care ar trebui să ne transfere nouă
povara sa.
O a treia sursă de dificultate este neglijarea sau ura exercitate asupra copilului. Doar puțini copii
sunt cu adevărat neglijați chiar dacă mulți nu sunt plăcuți de părinții lor. Dar un copil nedorit
dobândește timpuriu impresia că este exclus de la dragostea părinților săi. Orice copil care se
simte subevaluat tinde să devină centrat pe sine și nesocial; va încerca „să se iubească pe sine”
dacă va considera că celorlalți nu le pasă suficient de el. Atmosferă creată în urma unui divorț
sau a certurilor dintre părinți, în care copilul nu se simte plăcut, este baza eșecului multor copii
de a dezvolta atitudinile unui bun semen.
În general, pare că orice situație ce concentrează timpuriu atenția copilului pe sine, poate avea
drept consecință un comportament-problemă. Sarcina noastră în asemenea situații este să îi
menținem viu interesul de a fi folositor și independent, pentru a nu deveni prea conștient de
sine, și a se îndepărta astfel de ceilalți. Trebuie să simtă că nu este mai bun sau mai rău decât
alții și nici în mod esențial diferit de ei. Trebuie reamintit că un copil este slab și neexperimentat
și este supus riscului de a face multe greșeli. Vor fi necesari ani de abordare experiențială și
implicare în probleme de viață pentru a-și dezvolta judecata și acuratețea. Nu putem învăța
pentru el și nici nu putem să ne punem capul bătrân pe umerii săi. Dacă acordăm prea multă
atenție micilor eșecurilor, vom avea tendința să îl îndreptăm spre prudență și centrare pe sine.
Admonestarea constantă, având ca scop grăbirea puterii sale mentale și a judecății, este mai
degrabă alimentatoare de resentimente și impiedică dezvoltarea capacității sale de a-și face
prieteni.
Mulți părinți ambițioși doresc să le dea copiilor lor ceea ce ei numesc „toate avantajele”,
sperând să îi scutească de toate greșelile și durerile. Prea adesea asemenea părinți, prin
îndepărtarea piedicilor din calea copiilor lor, crează pentru ei o lume ireală, în care toate
lucrurile bune sunt pe degeaba. Ca rezultat, copilul ajunge să creadă că viața în afară trebuie să
le ofere și să le dea, așa cum au făcut și părinții lor, și că nimic nu este așteptat din partea lor în
schimb. Asemenea copii experimentează un șoc când li se solicită ceva. Sunt slab pregatiți să
îndure tensiuni datorate îndeplinirii propriilor nevoi și dorințe, și nu cunosc partea amuzantă a
străduinței alături de alții pentru țeluri comune. Trăiesc ca și când cele mai mici dorințe ale lor
ar fi legi ce obligă comunitatea; nu se subordonează niciodată muncii binelui comun. Când
părăsesc casa pentru o comunitate mai mare și căsătorie, manifestă resentimente față de
cerințele de cooperare și contribuție.
Viața nu ne oferă „ceva pentru nimic” și părinții ar trebui să îi ajute pe copii să descopere acest
fapt cât de curând posibil. Conviețuirea în comunitate solicită împărțirea atât a dezavantajele
cât și a avantajele sarcinilor comune. O mână trebuie să se aștepte să o spele pe cealaltă.
Părintele care dorește să prindă fiecare muscă din micul borcan de cremă al copilului, îi face un
deserviciu și trebuie să se aștepte, mai târziu în viață, la dificultăți în ceea ce îl privește. Este
inutil să ne așteptăm ca un copil răsfățat să devină brusc un bastion de încredere în sine.
Problemele vieții necesită doar două calități – activitate și un sentiment de solidaritate cu
ceilalți. Cum se poate dezvolta un copil în această direcție? Toți copii sănătoși sunt copii activi,
cu excepția intervenției cu efecte negative a adultului. Inactivitatea este întotdeauna un semn al
unei afecțiuni fizice ori a supraprotecției. În apropierea oricărui copil inactiv veți găsi pe cineva
care și-a asumat prea multe din responsabilitățile copilului, astfel încât acesta n-a avut nevoie
să fie activ în soluționarea propriilor probleme. Părinții unui asemenea copil trebuie să îl lase
să „fiarbă în suc propriu” până ce redescoperă inițiativa pierdută și dă dovadă de autonomie.
Dezvoltarea unui sentiment de solidaritate la un copil este o artă fără reguli definite.
Solidaritatea este o datorie a doi indivizi egali – nu exista patroni și sclavi, nici superiori sau
inferiori. Este inutil să spunem că solidaritatea nu se obține prin multă vorbărie, ordonare,
sâcâială sau predică. Un copil îsi formează caracterul mai mult văzând acțiunile noastre decât
din ceea ce îl învățăm. Trebuie să trăim cu el mai degrabă într-o relație ca de la om la om, decât
într-o manieră obișnuită de: „nu face cum fac eu ci cum spun eu”. Viața de familie presupune
drepturi egale și responsabilități comune. Nici copilul nici adultul nu se bucură de privilegii
speciale, fără a oferi în schimb sacrificii și efort. Fiecare trebuie să contribuie în mod egal cu
ce primește din relatia socială, altfel, aceasta devine împovarată. Fiecare ar trebui să aibă
propriile datorii având ca scop propria întreținere, și ar trebui sa existe multe sarcini îndeplinite
laolaltă, ca un efort comun. Nici un membru al familiei nu ar trebui să profite de pe urma
celorlalți. Accentul ar trebui pus pe contribuția fiecăruia la binele comun, pentru a contracara
tendința de a „obține ceva pe degeaba”.
Copilul-problemă, cum s-a menționat deja, trăiește într-o relație dependentă sau parazitară,
obligându-i pe alții să furnizeze pentru el; deține astfel o poziție de putere și superioritate în
cadrul familiei, menținând-și adesea supremația prin „valoarea agasantă” a actelor sale. Nu este
niciodată ușor pentru părinți să-și recâștige drepturile o dată ce le-au predat copilului. Singura
lor șansă se află în cultivarea bazării pe fapte în relația cu copilul. Chiar dacă a învățat să domine
prin lacrimi, temeri, istericale si alte mecanisme de șantaj, va descoperi că nu poate exploata
părinții bazați pe fapte, că trebuie să acționeze, de bine sau de rău, asumându-și propria
responsabilitate și consecințele de rigoare (numai părintele care răsfață își asumă integral
consecințele comportamentului nesocial al copilului). N-ar trebui să existe comentarii speciale,
nici blamări sau pledoarii din moment ce sunt de prisos. Părinții bazați pe fapte nu încearcă să
„influențeze” un copil spre un comportament bun, din moment ce copilul deține controlul. În
locul unui asemena efort greșit, părintele va face doar partea sa din fiecare situație dată și va
aștepta cu răbdare până ce copilul înțelege că este necesar să fie îndeplinită și cealaltă jumătate.
Uităm adesea că nici un copil nu este personal responsabil de faptul că el reprezintă o problemă
– el este doar victima unei atitudini greșite față de conviețuirea în societate. De unde a luat ideea
că va putea să trăiască mereu ca un vierme într-un măr? Propria noastra nerăbdare de a-i netezi
calea,i-a creat impresia că este treaba noastră să îl servim; iar această „obținere a ceea ce vrea
când vrea” devine criteriul fiecarui moment pentru el. Nu i-am oferit posibilitatea de a
descoperi că este la fel de plăcut să dea, cât și să primească! Din moment ce ambiția noastră ca
el să reușească, precum și anxietatea noastră față de siguranța sa l-au condus la această atitudine
de viață, trebuie să ne rescriem pașii gradual și să-i redăm independența pe care i-am luat-o.
Dacă doare sau ne sperie să îl vedem orbecăind în efortul său, trebuie să ne întărim propriul
curajul înainte de a aștepta o creștere similară din partea lui.
Astfel, comportamentul-problemă la un copil nu este un produs generat spontan. Este produsul
unei interacțiuni dintre copil și anturajul său – reacția unei personalități în creștere față de
ambițiile și temerile familiei sale! Dacă suntem capabili să detectăm în el partea umbrită a
personalității noastre, îl putem ajuta prin schimbarea modalității în care relaționăm cu el. Din
moment ce greșeala nu este în totalitate a sa, nu este singurul care ar trebui să se schimbe!
Solidaritatea este o sarcină pentru doi (sau mai mulți) membrii ai speciei umane.