Modificari antropice induse de construirea barajului de la Portile de

fier 1

Parcul Natural Porţile de Fier este o arie protejată înfiinţată prin Legea
nr.5/2000 privind aprobarea Planului de Amenajare a Teritoriului Naţional
- Secţiunea a III a - Zone Protejate, ca un teritoriu în care remarcabila
frumuseţe a
peisajelor şi diversitatea biologică pot fi valorificate în condiţiile
păstrări nealterate a tradiţiilor, iar calitatea vieţii comunităţilor să fie
rezultatul unor activităţi
economice ale locuitorilor, deşfăşurate in armonie cu natura.

Parcul Natural Porţile de Fier corespunde categoriei V IUCN: "Peisaj

protejat: arie protejată administrată în principal pentru conservarea
peisajului şi recreere".
În conformitate cu prevederile O.U.G. 57/2007 privind regimul ariilor
naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si
faunei sălbatice, "parcurile naturale sunt acele arii naturale protejate ale
căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor ansambluri
peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a
lungul timpului a creat o zonă
distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală deseori cu
o mare diversitate biologică".
În parcurile naturale este permisă desfăsurarea activităţilor tradiţionale
practicate de comunităţile din interiorul parcului şi din imediata vecinătate
a acetuia.
Acestea urmăresc:
- Protecţia şi conservarea diversităţii biologice, etnofolclorice, culturale şi
a elementelor de peisaj;
- Dezvoltarea unor relaţii armonioase între natură si societate, prin
promovarea folosinţelor tradiţionale ale terenurilor şi resurselor teritoriale
fară impact asupra mediului;
- Promovarea activităţilor turistice si de recreere;
- Încurajarea activităţilor educaţionale şi de conştientizare;
- Promovarea cercetării ştiinţifice şi a monitorizării stării mediului
- Cooperarea internaţională şi colaborarea cu Parcul Naţional Djerdap din
Republica Serbia şi alte parcuri similare din ţări ale Uniunii Europene.
 Hidrocentrala Porţile de Fier 1 produce jumătate din energia
hidroelectrică a României – cât toate celelalte baraje la un loc. Este
amplasată la 15 km în amonte de oraşul Drobeta Turnu-Severin şi este una
dintre cele mai mari construcţii hidrotehnice din Europa. Şi, cu siguranţă,
cea mai mare de pe Dunăre… România şi Serbia – pe atunci Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia – au hotărât, în 1956, să construiască o
hidrocentrală la Porţile de Fier, locul unde Dunărea are lăţimea mică şi
volumul de apă mare. Documentele au fost semnate în 1963, iar
construcţia a început în 1964. Eforturile au fost colosale, atât cel financiar,
cât şi cel uman. Pentru realizarea hidrocentralei Porţile de Fier 1 s-a plătit
un tribut mare: a fost mutat oraşul Orşova; au fost mutate nouă sate în
totalitate şi alte opt sate parţial; au fost acoperiţi de apă 88.000 de metri
pătraţi de clădiri publice; un număr de 14.533 de locuitori şi-au schimbat
domiciliul; au fost inundaţi 27 km de cale ferată şi 102 km de şosele şi
drumuri.

Construirea barajului de la Gura Văii s-a realizat în parteneriat cu

Iugoslavia în perioada 1964-1972, și a produs mutații semnificative la
nivelul ecosistemelor naturale și umane. Lacul de acumulare Porțile de Fier
I reprezintă cea mai mare amenajare hidrotehnică din Romănia dar și din
lungul Dunării. A fost construit în spatele barajului de la Gura Văii care are
o înălțime de 60,6 m. Lacul are o suprafață de 700 km² și o lungime de 130
km.

Climatul Parcului Natural Porțile de Fier este influențat de circulația

aerului cald de origine mediteraneana sesizabil cu precădere în zona
montană unde temperature aerului înregistrează valori mai ridicate
comparativ cu alte regiuni montane ale tării. În apropierea Defileului
Dunării, climatul este apropiat celui mediteranean, media multianuală fiind
de circa 11 °C. La Orșova, temperatura medie multianuală este de 11,2 °C,
valoarea temperaturilor medii a lunii celei mai reci oscilează între -1 și 1°C,
iar cea a lunii celei mai calde între 20-23 °C. Valorile medii anuale cresc
treptat de la vest spre est, inregistrându-se 11,2 °C la Moldova Nouă, 11,4
°C la Berzasca, 11,5 °C la Svinița, 11,6 °C la Drobeta Turnu-Severin.
Temperaturile minime absolute sunt legate de stagnarea maselor de aer
rece de circulație estică. În aceste condiții temperature aerului poate
scădea până la -25 °C. Valorile record au fost de -27,8 °C în ianuarie 1942,
-24,6 °C la Drobeta Turnu-Severin în ianuarie 1947, -20 °C în ianuarie
1985 la Berzasca. Temperatura maximă absolută înregistrează valori de 41
°C în Moldova Veche, 42,6 °C la Svinița, 42,5 °C la Orșova, 42,6 °C la
Drobeta Turnu-Severin. Stratul de zăpadă atinge valoarea cea mai mare în
Februarie (20-35 cm) dar nu durează foarte mult, circa 30-40 de zile/an.

În arealul parcului trăiesc specii de plante și animale cu importanță majoră

atât pentru România cât și pentru Europa. Specia Tulipa hungarica (laleaua
cazanelor) este endemică, crescând pe abrupturile din zona Ciucaru Mare
(Cazanele Dunării), fapt pentru care este specie strict protejată de lege.
Dintre celelalte specii strict protejate, mai amintim: Testudo hermanni
boettgeri (țestoasă de uscat), Vipera ammodytes (vipera cu corn), Canis
lupus (lupul), Lacerta viridis (gușterul), Ruscus
aculeatus (ghimpele), Campanula crassipes (clopoțeii Cazanelor), Daphne
laureola, Taxus baccata.

Cele mai grele pierderi au fost Ada Kaleh – cea mai frumoasă insulă de pe
Dunăre, pomenită în Antichitate de Herodot, şi locuită neîntrerupt până la
acoperirea ei de apele lacului de acumulare – şi obturarea, prin baraj, a
migraţiei sturionilor.
Barajul a condus la scăderea drastică a populaţiilor de morun, nisetru, cegă
şi păstrugă din Dunăre, din cauză că peştii nu mai pot urca pe fluviu, pentru
înmulţire, decât accidental, prin intermediul ecluzelor. Acesta este motivul
pentru care se intenţionează acum realizarea unui pasaj special pentru
peşti la Porţile de Fier 1.

Crearea lacului de acumulare „Porţile de Fier” a marcat începutul unei noi

etape în evoluţia biotopurilor acvatice şi costiere, cu reflectare directă în
mutaţiile cantitative şi calitative înregistrate în structura şi distribuţia
biocenozelor. Cele mai importante modificări le-au înregistrat: –
ecosistemele de luncă ale Dunării şi ale afluenţilor săi direcţi, în sectoarele
de confluenţă; – ecosistemele ostroavelor care însoţeau cursul Dunării pe
sectorul românesc, amonte de baraj (Ada Kaleh şi Moldova Veche); –
ecosistemul acvatic al Dunării şi cele din cursul inferior al râurilor afluente,
amonte de baraj. În etapa de scurgere a apei Dunării, în sectorul de
defileu, în regim fluviatil, biocenozele acvatice se caracterizau prin
predominarea speciilor reofile, adaptate biotopurilor stâncoase, vitezei mari
de scurgere a apei şi conţinutului ridicat de oxigen dizolvat: mreana,
cleanul, scobarul etc.; speciile de sturioni din Marea Neagră (Acipenser
ruthenus, Acipenser stellatus, Acipenser guldenstaedti, Huso huso), în
migraţie pe Dunăre, ajungeau până în zona cataractelor dintre localităţile
Şviniţa şi Pescari, unde îşi depuneau icrele în timpul primăverii; speciile
limnofile, adaptate biotopurilor mâloase şi nisipoase erau mult mai puţin
reprezentate, întâlnindu-se în special în sectoarele de bazinete, cu pantă
mai redusă şi viteză de scurgere a apei mai mică; fauna piscicolă a
afluenţilor Dunării se caracteriză prin zona mrenei vinete şi a lostriţei, care,
împreună cu scobarul, invadau cursurile inferioare ale Cernei şi Nerei.
Sectorul montan aparţinea zonei păstrăvului care cobora altitudinal până în
apropierea confluenţei cu Dunărea (în valea Ieşelniţei până la 5 km de
vărsare, în Mraconia şi Şirinia, până la 15 km, în Berzasca până la 25 de
km). Menţionăm că păstrăvul este singurul reprezentant al faunei piscicole
în cursul superior al afluenţilor Dunării în acest sector. După construirea
barajului, în etapele de tranziţie fluvio-lacustră şi lacustră, începe
modificarea parametrilor habitatului acvatic, ceea ce determină o
redistribuire a biocenozelor: – retragerea speciilor reofile spre coada lacului
şi spre sectorul superior al văilor afluente; – extinderea speciilor limnofile
(crap Cyprinus carpio, somn Silurus glonis, linul Tinca tinca, bibanul Perca
fluviatilis) cu precădere în golfurile create la confluenţa râurilor mai mari cu
Dunărea; – stoparea migraţiei sturionilor spre regiunea cataractelor
(singurul reprezentant semnalat în ultima vreme în zonă este cega
Acipenser ruthenus, care prin dimensiuni şi comportament reflectă noile
caracteristici fizico-chimice ale apelor Dunării). Din afirmaţiile unor martori
oculari care au realizat scufundări amonte de baraj, rezultă că pe
biotopurile nisipoase-mâloase de pe fundul lacului ar exista reprezentanţi ai
ihtiofaunei de dimensiuni impresionante, adevăraţi monştri acvatici (peste 2
m lungime). Între dispariţiile semnalate în ultimii ani în cursul râurilor
afluente Dunării în arealul parcului menţionăm lostriţa (Hucho hucho).

În urma efectuării construcţiilor destinate amenajării hidrotehnice, s-a

constatat pătrunderea intensă în arealul cuprins între Gura Văii şi Orşova a
speciilor de plante ruderale, mai ales nitratofile, pe marginea drumurilor şi a
şoselelor: Portulaca oleracea, Chenopodium album, Ch. glaucum,
Amaranthus albus, A. retroflexus, Geranium pusillum, Stelaria media,
Solanum rubrum etc. În prezent, ecosistemul de tip lacustru cu cele două
biotopuri ale sale – acvatic şi costier – oferă condiţii prielnice pentru
această regiune. Astfel, zona lacului de acumulare a devenit loc de cuibărit
şi de pasaj pentru numeroase specii ornitofile, inexistente înainte de
construirea barajului: cormorani, egrete (Egretta garzetta), lopătari
(Platulea leucordia), stârci de noapte (Nycticorax nycticorax), stârci roşii
(Ardeea purpurea), stârci galbeni (Ardeola ralloides), lebede, berze negre,
raţe sălbatice, cărora li se adaugă răpitoare ca şoimul dunărean (Falco
cherug danubialis).

Modificări radicale au avut loc în biocenozele bentonice (populaţiile de

organisme de pe fundul apei). Menţionăm că structura faciesului bental s-a
modificat, predominant devenind faciesul mâlos, ca urmare a intensificării
procesului de depunere a substanţelor minerale în suspensie. Acesta este
principalul factor care a determinat schimbarea fundamentală a unui
important nivel de organizare a vieţii din Dunăre.

În concluzie, principalii vectori ai impactului amenajării hidroenergetice

asupra biotopurilor sunt reprezentaţi de: 1. extinderea biotopurilor acvatice
în detrimentul celor terestre; 2. formarea unui nou echilibru morfodinamic şi
genetic; 3. nivelarea continuă a neregularităţilor de pe fundul albiei minore
de către materialele provenite de pe versanţi şi din transportul în suspensie
(interfaţa apă-pat de albie a trecut, pe o distanţă de aprox. 100 km, de la un
facies nisipos la unul mâlos, predominând particulele cu diametre cuprinse
între 0,001-0,1 mm) şi colmatarea parţială a formelor negative ale fundului
lacului de retenţie (marmite, arce depresionare sculptate în rocile mai mici
etc.).