Sunteți pe pagina 1din 1

Furtuna

S-a asternut si noaptea, cred ca era deja trecut de miezul noptii. Stateam pe intuneric si
priveam din pat geamul, defapt doar un triunghi care nu era acoperit de perdea. In mod
normala ma trezesc in fiecare dimineata si admir nucul care straluceste in luminile diminetii,
dar in aceasta noapte ma fascina altceva. Erau fulgere care aduceau lumina pe cer, un blitz care
imprastia o lumina puternica pe tot imensul cerului. Undeva in zare, parca cerul devenea
rosiatic la fiecare licarire. Simteam puterea fenomenului dar ce e mai important ii simteam
naturaletea lui. Simteam cum se aproprie, tot mai si tot mai aproape. Intr-un fel in mintea mea
au inceput sa se infiripe niste ganduri curioase care dadeau glas intrebarilor: “Oare cand vine?”,
“Ce aduce cu ea?”, “Cat va dura?”. Aceste intrebari continuau sa se succeada, cand deodata, se
ia curentul si parca linistea si firescul incepeau sa fie inlocuite cu o frica statornica, care avea si
ea intrebarile ei: “Oare ce se va intampla?”, “Voi pati ceva?”, “Mi s-a stricat ceva?”. Noroc ca ca
nu durat mult si s-a intors lumina si se instalase o stare de confort, o senzatie de pace, de
siguranta. Dar nici pe departe sa fi trecut, doar ce a ajuns sa bata la usa. Si sunau clopoteii de la
intrare de parca venisera colindatorii. De acum zarile insangerate erau acompaniate de
trambite si tobe, pe moment defazate, dar parca incetul cu incetul incepeau sa se sincronizeze.

Nemiscat si tintuit cu ochii la geam asteptam sa se produca inevitabilul. Daca ar fi sa o


carcaterizez, pot sa spun ca venea tiptil, parca si cu putina timiditate, nu te asteptai, dar asa
dadea impresia, poate si din cauza ca veana de departe, foarte greu de precizat cat de departe.
A ajuns! De necrezut ca o frumusete mai mare nici ca exista, a trimis ca soli lumina si galagie ca
sa se anunte. Vantul arcuia copacii care se lasau luati la dans, completand astfel sublimul
privelistii. Apa divina a sosit si ea si se imprastia cu o precizie milimetrica, si cu o joaca de
copilandru se prelingea peste tot ce intampina in calea ei. Se scurgea cu gratie peste fiecare
firicel de iarba, peste fiecare frunza, peste fiecare floricica ceintalnea in cale. Un spectacol mai
grandios nu vazusem in viata mea pana atunci, sau nu am fost atent pana atunci. Si locurile mai
ascunse le gasea, trecand cu maiestrie de acrobat peste toate obstacolele care le intalnea in
cale. Ritmul era alert si parca din ce in ce mai viu. Un dus al naturii la care particpam si eu ca un
atent spectator. Simteam cum furnicaturi imi trec prin tot corpul in momentul in care apa
mangaia pamantul. O admiratie si o iubire neconditionata am simtit fata de natura. Ma intreb
oare de ce se pierde aceasta conexiune si o simtim doar cateodata? Odata regasita aceasta
conexiune, nimei nu o mai poate rupe. Defpat conexiunea a existat tot timpul doar ca a fost
uitata.

Asa m-am indragostit eu de furtuna.