Încălcarea prevederilor articolului 6 din Convenţia Europeană pentru

Drepturile Omului
ZILIBERBERG vs MOLDOVA
HOTĂRÎRE din 1 februarie 2005

ÎN DREPT

I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

26. Reclamantul pretinde faptul că dreptul său la un proces echitabil garantat de prevederile
articolului 6 § 1 al Convenţiei a fost încălcat.

Articolul 6 § 1 al Convenţiei prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un
termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege…”

A. Aplicabilitatea articolului 6 § 1 al Convenţiei.

27. Reclamantul a declarat că acuzaţiile aduse lui pot fi considerate ca fiind cu caracter „penal” în
scopurile articolului 6 al Convenţiei. El a notat faptul că contravenţiile administrative au fost
examinate de către colegiile penale ale instanţelor de judecată şi că în sistemul legal francez acţiuni
de acest gen sunt condamnate în baza prevederilor Codului Penal. În continuare el pretinde faptul că
a fost reţinut de către poliţie la 18 aprilie 2000 timp de cinci ore şi jumătate, timp în care a fost
interogat de către ofiţerii de urmărire penală. Reclamantul a mai declarat faptul că, în afara
amenzilor, CCA reglementează măsuri procedurale ca reţinerea, percheziţia corporală, percheziţia
bunurilor şi arestul administrativ. Dacă o amendă nu este achitată, sancţiunea poate fi schimbată în
arest administrativ (pentru fiecare 18 MDL durata arestului este de 10 zile). Prin urmare, dacă
reclamantul nu ar fi avut mijloace să achite amenda, el ar fi fost arestat pentru 20 de zile. El a
declarat că bursa sa lunară de student era de 50-60 MDL, în dependenţă de performanţa sa
academică, şi că prin urmare amenda impusă lui a constituit mai mult de jumătate din venitul său
lunar.

28. Guvernul a declarat faptul că acuzaţiile aduse reclamantului au fost de natură „administrativă” şi
nu „penală”. El a subliniat necesitatea de a diferenţia contravenţiile administrative de sistemul de
justiţie penală, şi consideră că între acuzaţiile de ordin penal şi disciplinar trebuie trasată o linie
divizorie într-o manieră care să fie conformă articolului 6 al Convenţiei. Guvernul a declarat faptul
că aplicarea sancţiunii administrative pentru contravenţia săvîrşită de reclamant nu a fost de natură
penală, ci a avut un scop “educaţional” şi “preventiv”. Sancţiunea prevăzută de CCA pentru
contravenţia respectivă variază între 36 MDL - 90 MDL, reclamantului fiind-i aplicată amenda cu
valoare minimă. În conformitate cu declaraţiile Guvernului, amenda a constituit aproximativ 10%
din salariul mediu lunar în Republica Moldova la acea perioadă de timp şi nu a fost schimbată în
arest administrativ. Guvernul a mai declarat faptul că nu a existat riscul ca amenda aplicată
reclamantului să fie schimbată în arest administrativ.
29. Curtea notează că părţile nu au disputat faptul că aplicabilitatea articolului 6 al Convenţiei
trebuie evaluat în baza a trei criterii enunţate în hotărîrea Engel (Engel şi alţii c. Olandei, hotărîre
din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, § 82 şi § 83). În acest context, Curtea reaminteşte că pentru a
determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca avînd un caracter „penal” în sensul prevederilor
Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defineşte
contravenţia aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată
natura contravenţiei şi, în sfîrşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată
persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei. Toate aceste aspecte trebuie examinate,
luînd în consideraţie obiectul şi scopul articolului 6 al Convenţiei, sensul termenilor articolului
respectiv, precum şi, legislaţia Statelor Contractante (vezi, printre altele, Garyfallou AEBE c.
Greciei, hotărîre din 24 septembrie 1997, Rapoartele Hotărîrilor şi Deciziilor 1997-V, p. 1830, §
32).

30. Părţile nu au disputat faptul că, contravenţia pentru care reclamantul a fost pedepsit nu este
reglementată în domeniul dreptului intern ca fiind de natură “penală”. Totuşi, reglementările
dreptului intern al statului reclamat au o valoare relativă (vezi Kadubec c. Slovaciei, hotărîre din 2
septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 51).

31. Este, prin urmare, necesar de a examina contravenţia prin prisma celui de-al doilea şi al treilea
criteriu menţionate mai sus. În acest sens. Curtea reaminteşte că aceste criterii sunt alternative şi nu
cumulative: pentru ca articolul 6 al Convenţiei să fie aplicat, este suficient ca contravenţia respectivă
să fie de natură „penală” din punct de vedere a Convenţiei, sau ar trebui ca persoanei declarate
vinovate de comiterea contravenţiei să-i fie aplicată o sancţiune care prin natura şi gradul de
severitate, să se refere la sfera „penală” (vezi, printre altele, Lutz c. Germaniei, hotărîre din 25
august 1987, Seria A, nr. 123, p. 23, § 55). Acest lucru nu exclude să fie luat în consideraţie aspectul
cumulativ al criteriilor, în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu face posibilă
elaborarea unei concluzii clare cu privire la existenţa unor „acuzaţii de natură penală” (vezi,
Janosevic c. Suediei, nr. 34619/97, § 67, CEDO 2002-VII).

32. Cu privire la natura contravenţiei comise de către reclamant, Curtea notează că acesta a fost
acuzat în baza articolului 174/1 alineatul 4 al CCA de participare la o manifestare de protest
neautorizată. Această prevedere legală reglementează contravenţiile comise împotriva ordinii
publice şi a fost adoptată pentru a reglementa modul în care manifestările de protest ar trebui să se
desfăşoare. Prin urmare, norma legală încălcată de către reclamant se adresează tuturor cetăţenilor şi
nu unui grup anume care să posede un statut special. Caracterul general al normei de drept este în
continuare confirmată de prevederile articolelor 1 şi 12 ale CCA care prevede faptul că
responsabilitatea administrativă survine la vîrsta de 16 ani, toţi cetăţenii trebuie să respecte normele
de drept şi drepturile altor cetăţeni şi persoane juridice (vezi Ozturk c. Germaniei, hotărîre din 21
februarie 1984, Seria A nr. 73, § 53).

Curtea reiterează faptul că, în principiu, caracterul general al CCA şi scopul pedepselor, care are un
caracter de prevenire şi pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit
vinovat de înfăptuirea unor acţiuni cu caracter criminal în sensul articolului 6 al Convenţiei (vezi,
Lauko c. Slovaciei, hotărîre din 2 septembrie 1998, Rapoarte 1998-VI, § 58).

34. Caracterul penal al contravenţiei este de asemenea dovedit şi de faptul că reclamantul a fost luat
de către poliţie fiind reţinut pentru mai multe ore şi interogat de către ofiţerii de urmărire penală.
Mai mult, CCA conţine prevederi cu privire la chestiuni ca participarea la manifestări neautorizate,
precum şi circumstanţele agravante ale acestor acţiuni, responsabilitatea pentru tentativa de comitere
a unei contravenţii, precum şi legitima apărare (vezi paragraful 22 de mai sus) care indică de fapt
natura penală a contravenţiilor administrative. Este important de a nota faptul că cauzele cu privire
la contravenţiile administrative sunt examinate de către colegiile penale ale instanţelor de judecată.

Curtea reiterează faptul că lipsa gravităţii pedepsei aplicată reclamantului nu pot priva o contravenţie
de caracterul său inerent penal (vezi hotărîrea Ozturk, menţionată mai sus, § 54). În cauza
respectivă, totuşi, severitatea pedepsei actuale şi potenţiale poate în principiu fi considerată ca un alt
argument în favoarea aplicabilităţii articolului 6. În acest sens, trebuie notat faptul că reclamantul a
fost amendat cu 36 MDL (echivalentul a 3.17 EURO la acea perioadă), care a constituit mai mult de
60% din venitul său lunar, în acelaşi timp lui i s-ar fi putut aplica pedeapsa maximă care constituia o
amendă în valoare de 90 MDL (echivalentul a 7.94 EURO la acea perioadă).

Mai mult, dacă el nu ar fi achitat amenda impusă, lui i s-ar fi aplicat pedeapsa sub formă de arest
administrativ, în circumstanţele prevăzute de articolul 26 alineatul 4 al CCA, pentru o perioadă de
douăzeci de zile (vezi paragraful 22 de mai sus). Este important de notat faptul că în conformitate cu
prevederile Codului cu privire la procedura civilă în vigoare la acea perioadă, omisiunea de a
executa hotărîrile judecătoreşti civile nu putea duce la detenţia unei persoanei.

Luînd în consideraţie legislaţia actuală a Republicii Moldova precum şi, practica judiciară prezentată
Curţii de către ambele părţi, Curtea nu poate să conchidă dacă, reieşind din circumstanţele specifice
ale cauzei respective reclamantului i-ar fi putut fi aplicată pedeapsa sub formă de arest administrativ
în conformitate cu articolul 26 alineatul 4 al CCA. Totuşi, chiar dacă amenda nu ar fi putut fi
schimbată în arest în acest caz, acest lucru nu putea fi decisiv pentru clasificarea unei contravenţii ca
avînd un caracter “penal” în sensul articolului 6 al Convenţiei (vezi, Janosevic c. Suediei, citat mai
sus, § 69).

35. În urma analizei aspectelor variate ale cauzei, Curtea notează preeminenţa acelor care sugerează
că acuzaţiile aduse reclamantului au fost de natură penală. Deşi nici una din ele nu este decisivă,
cumulativ ele determină caracterul penal al “acuzaţiilor” aduse reclamantului, în sensul articolului 6
§ 1 al Convenţiei.

36. Considerînd cele menţionate, Curtea consideră că articolul 6 § 1 al Convenţiei este aplicabil în
cauza respectivă.

B. Corespunderea cu prevederile articolului 6 § 1 al Convenţiei

37. Reclamantul se plînge de faptul că nu a fost citat corespunzător pentru a se prezenta la audierea
apelului său din 4 mai 2000 la Tribunalul municipiului Chişinău, şi ca urmare, nu a putut fi prezent.
Cu referire la ştampilele de pe plic (vezi paragrafele 16-17 de mai sus), el a declarat faptul că citaţia
a fost expediată la 3 mai 2000, reclamantul primind-o la 4 mai 2000, ora 10.00.

38. Guvernul a contestat cele declarate de reclamant. Conform susţinerilor Guvernului, citaţia a fost
expediată reclamantului la 2 mai 2000 şi ar fi trebuit să ajungă la reclamant la 3 mai 2000. În acest
sens, Guvernul a transmis Curţii o copie a registrului de înregistrare a corespondenţei (registru scris
de mînă) a Tribunalului municipiului Chişinău, conform căreia citaţia a fost expediată reclamantului
la 2 mai 2000. Cu privire la ştampilele de pe plic, Guvernul le consideră ilizibile.

39. Curtea notează că la 4 mai 2000 la ora 10.00, Tribunalul municipiului Chişinău a audiat apelul
reclamantului în absenţa acestuia (vezi paragraful 14 de mai sus). Curtea consideră că ştampila de pe
plic, aplicată de către oficiul poştal de expediere (şi anume, primul oficiu poştal la care a fost depusă
citaţia pentru a fi expediată reclamantului) indică clar data de 3 mai 2000. Numai ştampila aplicată
de către oficiul poştal de destinaţie nu este pe deplin lizibilă. În consecinţă, citaţia a fost transmisă
de către Tribunalul municipiului Chişinău numai cu o zi înaintea audierii apelului reclamantului,
astfel, Curtea conchide că reclamantul nu a fost informat înainte de data respectivă despre data şi ora
audierii apelului său.

40. Articolul 6 al Convenţiei, analizat în întregime, garantează dreptului învinuitului să participe

efectiv la examinarea procesului său penal. Acest lucru include, printre altele, dreptul nu numai de a
fi prezent, dar şi de a urma toate procedurile în faţa instanţei. (vezi, drept exemplu, Stanford c.
Regatului Unit al Marii Britanii, hotărîre din 23 februarie 1994, Seria A nr. 282-A, § 26; şi Jabardo
c. Spaniei, hotărîrea din 6 decembrie 1988, Seria A nr. 146, § 78). Acest drept face implicit parte din
noţiunea de principiu al contradictorialităţii şi poate să derive din garanţiile conţinute în literele c),
d) şi e) ale articolului 6 § 3 – “dreptul acuzatului de a se apăra el însuşi”, “de a solicita audierea
martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi
martorii acuzării” şi “să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte
limba folosită la audiere” (vezi, Colozza c. Italiei, hotărîrea din 12 februarie 1985, Seria A nr. 89, §
27). Este dificil de a vedea în acest caz modul în care reclamantul ar fi putut să-şi exercite aceste
drepturi fără a fi prezent.

41. Curtea în continuare notează că în hotărîrea Kremzow c. Austriei din 21 septembrie 1993, Seria A
nr. 268-B şi în hotărîrea Kamasinski c. Austriei din 19 decembrie 1989, Seria A nr. 168, a stabilit
principiul conform căruia prezenţa fizică a persoanei acuzate la audierea apelului unde cauza se
examinează în drept nu este considerată ca fiind crucială. Curtea consideră că prezentul caz trebuie
diferenţiat de acele cazuri. În cauzele Kremzow şi Kamasinski, persoanele acuzate au fost
reprezentate de către avocaţii acestora şi, în principiu, acestea au avut posibilitatea de a-şi asigura
apărarea. În prezentul caz, reclamantul pur şi simplu nu a avut posibilitatea de a face acest lucru
deoarece nu a fost anunţat înaintea datei audierii.

42. Prin urmare, reclamantul nu a avut parte de un proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al
Convenţiei.

HOLOMIOV vs MOLDOVA
HOTĂRÎRE din 7 noiembrie 2006

IV. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE

1. Mai întîi, Guvernul a susţinut că dosarul penal la origine era de o anumită complexitate,
care a fost parţial cauza duratei procesului. Totuşi, în ciuda acelui fapt, durata totală a procesului nu
a fost excesivă.
2. Guvernul a susţinut că, pe durata ultimilor trei ani, reclamantul a pretins în mod fals că
suferea de hipertensiune arterială şi alte probleme de sănătate şi că a refuzat să participe la şedinţele
instanţelor de judecată. A fost stabilit de către două comisii medicale că starea sa de sănătate era
satisfăcătoare.
3. Şedinţele judecătoreşti au fost amînate de mai multe ori la cererea reclamantului pe
pretinse motive de sănătate. De exemplu, la 24 octombrie 2002, reclamantul a refuzat să meargă la
audieri din cauza problemelor sale de sănătate, însă în acelaşi timp, el a refuzat tratamentul medical
propus. La 20 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002, 10 iunie 2003, 18 decembrie 2003 reclamantul a
simulat probleme de sănătate şi aceasta a avut drept efect prelungirea duratei procesului. La 4 şi 17
mai 2005, la 8 august şi 25 noiembrie 2005, reclamantul a fost examinat de medici care au conchis
că starea sa de sănătate era satisfăcătoare şi că el era capabil să asiste la şedinţele de judecată.
4. Reclamantul a susţinut că examinarea fondului cauzei sale penale a început doar după doi
ani de la trimiterea dosarului de către procuror în instanţa de judecată competentă. El, de asemenea,
a susţinut că termenul de două luni între şedinţele de judecată a fost excesiv.
5. Curtea notează că procesele penale împotriva reclamantului au început la 24 ianuarie
2002 şi că deocamdată ele se află în faţa primei instanţe de judecată. Astfel, perioada pentru a fi
luată în consideraţie este de 4 ani, 9 luni şi 14 zile.
6. Curtea reiterează că rezonabilitatea duratei procesului trebuie evaluată în lumina
circumstanţelor cauzei şi cu referire la criteriile stabilite în jurisprudenţa sa, particularitatea
complexităţii cauzei, conduita reclamantului şi a autorităţilor în cauză, şi care a fost interesul
reclamantului în dispută (a se vedea, printre altele, Frydlender contra Franţei [MC], nr. 30979/96,
§ 43, CEDO 2000-VII).
7. Referitor la complexitatea cauzei, Curtea notează că procesul la origine avea în vedere
mai multe episoade de fraudă şi acuzaţii de dare de mită şi a necesitat interogarea victimelor şi a
martorilor. Mai mult decît atît, în proces era şi un alt coinculpat care a fost acuzat împreună cu
reclamantul de dare de mită. Ea observă, totuşi, că pe durata parcursului procesului în instanţa de
judecată, între 23 mai 2002 şi 11 ianuarie 2006 (dată la care Guvernul a trimis Curţii o copie a
dosarului penal), au fost interogate doar patru persoane. De asemenea, este de notat că, Curtea
Supremă de Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii au solicitat instanţei de judecată să
grăbească procesul (a se vedea paragrafele supra).
8. Cît priveşte conduita reclamantului, Curtea notează că pe tot parcursul procesului intern
reclamantul a depus mai multe cereri în legătură cu cauza sa, privind asistenţa medicală, de habeas
corpus şi de recuzare a judecătorilor. El, de asemenea, şi-a schimbat avocaţii de cel puţin cinci ori.
Procesul s-a desfăşurat în faţa Tribunalului Chişinău pînă la 23 iunie 2003 şi ulterior în faţa
Judecătoriei Centru. Pe durata primei părţi a procesului au avut loc douăzeci şi una de şedinţe
judecătoreşti dintre care unsprezece au fost amînate din cauza stării de sănătate a reclamantului sau a
schimbării avocaţilor. Pe durata a doua a procesului, pînă la 11 ianuarie 2006, au avut loc douăzeci
şi trei de şedinţe judecătoreşti dintre care patru au fost amînate din cauza stării de sănătate a
reclamantului sau deciziei sale de a schimba avocaţii.
9. Cererile reclamantului au fost considerate de două ori de către instanţa de judecată ca
fiind o împiedicare a examinării cauzei sale. Totuşi, nu există nici un indiciu că pe durata altor
perioade ale procesului comportamentul reclamantului ar putea fi considerat oarecum obstrucţionist.
10. Referitor la susţinerile Guvernului precum că la 24 octombrie 2002 reclamantul a refuzat
să participe la şedinţa de judecată, Curtea notează că din certificatul medical prezentat de Guvern
rezultă clar că reclamantul nu a simulat simptoamele sale. Faptul că el a refuzat tratamentul medical
care i s-a oferit nu pare să fi avut vreun impact negativ asupra duratei procesului.
11. Referitor la susţinerile Guvernului, precum că la 20 noiembrie 2002, 12 decembrie 2002,
10 iunie 2003 şi 18 decembrie 2003, reclamantul a simulat probleme de sănătate contribuind în felul
acesta la durata procesului (a se vedea paragraful 3 supra), Curtea poate nota doar că dosarul penal
prezentat Curţii de către Guvern nu conţine informaţie despre nici o şedinţă de judecată fixată pentru
acele zile.
12. Curtea reiterează că articolul 6 nu cere persoanei acuzate de comiterea unei infracţiuni să
coopereze activ cu autorităţile judecătoreşti (a se vedea, de exemplu, Dobbertin contra Franţei,
hotărîrea din 25 februarie 1993, Seria A nr. 256-D, p. 117, § 43) şi că un reclamant nu poate fi
blamat pentru că a fi profitat în întregime de posibilităţile oferite de dreptul intern în apărarea
intereselor sale (a se vedea, mutatis mutandis, Yağcı şi Sargın contra Turciei, hotărîrea din 8 iunie
1995, Seria A nr. 319-A, § 66).
 13. În concluzie, Curtea consideră că, în timp ce reclamantul poate fi considerat responsabil
pentru perioadele semnificative de amînare pe durata primei părţi a procesului (înainte de 23 iunie
2003), conduita sa după acea dată se pare că nu a contribuit substanţial la durata procesului.
14. Referitor la conduita autorităţilor naţionale, Curtea notează că acţiunile lor sau mai
curînd omisiunile lor de a acţiona au contribuit la multe amînări, îndeosebi în partea a doua a
procesului (după 23 iunie 2003). În legătură cu aceasta, ea notează că şedinţe de judecată nu au avut
loc timp de aproximativ cinci luni de zile între lunile iunie şi noiembrie 2003 din cauza unui conflict
de competenţă între Tribunalul Chişinău şi Judecătoria Centru. După ce acesta a fost soluţionat,
şedinţele au fost amînate de mai multe ori din cauza absenţei judecătorului sau procurorului. Mai
mult decît atît, şedinţele de judecată au fost adesea fixate la intervale lungi de timp.
15. În sfîrşit, Curtea observă că pe tot parcursul procesului, reclamantul, care indubitabil a
suferit de probleme de sănătate, a fost ţinut în arest fără asistenţă medicală corespunzătoare – fapt
ce a necesitat o diligenţă particulară din partea instanţelor de judecată, care au judecat cauza, de a
înfăptui cu promptitudine actul de justiţie.
16. Examinînd consideraţiunile de mai sus, Curtea consideră că durata procesului nu
întruneşte cerinţa „termenului rezonabil”. În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din
Convenţie.

OFERTA PLUS SRL vs MOLDOVA

Horărîrea din 19 decembrie 2006

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

A. Constatările Curţii cu privire la chestiunile de fapt şi de drept

1. Cu privire la neexecutarea hotărîrii judecătoreşti din 27 octombrie 1999

(a) Argumentele părţilor

71. Guvernul a declarat că neexecutarea hotărîrii judecătoreşti în cauză nu a fost intenţionată şi a

rezultat din administrarea fondurilor publice de către autoritatea de stat. Ministerul Finanţelor a
informat reclamantul despre etapele procedurii de executare şi a întreprins toate măsurile necesare
pentru executarea hotărîrii într-un termen rezonabil.
72. După 12 iulie 2004, cînd Curtea Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire a
Ministerului Finanţelor, statul nu mai avea obligaţia de a executa hotărîrea din 27 octombrie 1999.
73. Potrivit Guvernului obligaţia statului de a executa hotărîrea judecătorească din 27 octombrie
1999 a apărut la 7 februarie 2001, cînd Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul Ministerului
Finanţelor şi a încetat la 12 iulie 2004, cînd hotărîrea a fost casată. Ca urmare, perioada de
neexecutare a fost de 31 de luni şi nu fost nerezonabilă în opinia Guvernului, luînd în consideraţie
valoarea mare a creanţei. Guvernul s-a referit la cauzele Probstmeier v. Germany (hotărîre din 1 iulie
1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV) şi Pammel v. Germany (hotărîre din 1 iulie
1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-IV), în care Curtea a constatat violarea articolului
6, datorită duratei excesive a procedurilor judiciare care au durat 7 ani şi 4 luni şi, respectiv, 5 ani şi
3 luni.
75. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului şi a declarat că autorităţile aveau
obligaţia de a executa hotărîrea din 27 octombrie 1999, începînd cu data de 14 februarie 2000, cînd
reclamantul a solicitat formal executarea titlului executoriu, şi pînă la 12 iulie 2004, cînd Curtea
Supremă de Justiţie a admis cererea de revizuire depusă de Ministerul Finanţelor şi a casat hotărîrea
irevocabilă din 27 octombrie 1999.
76. Reclamantul a subliniat că autorităţile au fost obligate să execute hotărîrea judecătorească în
perioada 14 februarie 2000 şi 7 februarie 2001, deoarece nu a existat nici o decizie formală de
suspendare a executării hotărîrii.
77. Reclamantul a invocat cauza OOO Rusatommet v. Russia, nr. 61651/00, din 14 iunie 2005, în
care Curtea a constatat că neexecutarea de către autorităţile ruseşti a unei hotărîri judecătoreşti cu
privire la plata către reclamant a 100,000 dolari americani timp de 1 an şi 3 luni a constituit o violare.
78. Bazîndu-se pe cauza Popov v. Moldova (nr. 1) (nr. 74153/01, § 55, din 18 ianuarie 2005),
reclamantul a pretins că redeschiderea ulterioară a procedurilor nu putea influenţa obligaţia de
executare a hotărîrii din 27 octombrie 1999, care a rămas neexecutată timp de peste 4 ani, pînă la
examinarea cererii de revizuire.
79. Deoarece la 19 iunie 2003 reclamantul a transmis o parte din creanţele sale faţă de Ministerul
Finanţelor unui terţ (a se vedea paragraful 21 de mai sus), după această dată autorităţile aveau obligaţia
de a executa hotărîrea din 27 octombrie 1999, doar în ceea ce priveşte 19,709,199 lei moldoveneşti.
80. După 26 decembrie 2003, cînd reclamantul a încheiat un acord cu Ministerul Finanţelor (a se
vedea paragraful 22 de mai sus), autorităţile nu aveau obligaţia să execute hotărîrea, atît timp cît
acordul a fost respectat de către Minister.
81. Reclamantul a conchis că omisiunea autorităţilor de a întreprinde măsuri pentru a se conforma
hotărîrii judecătoreşti irevocabile în favoarea sa, timp de peste 4 ani, au lipsit prevederile articolului 6
§ 1 de orice efect util şi, astfel, aceste prevederi au fost violate.

(b) Aprecierea Curţii

82. Principiile generale cu privire la neexecutarea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile au fost
prevăzute în cauza Prodan v. Moldova, nr. 49806/99, §§ 52-53, ECHR 2004-III (extracts).
83. Curtea notează că hotărîrea din 27 octombrie 1999 a rămas neexecutată cel puţin pînă la 26
decembrie 2003, cînd reclamantul şi Ministerul Finanţelor au încheiat acordul cu privire la plata în rate
a datoriei restante.
84. În timp ce Guvernul a susţinut că obligaţia statului de a executa hotărîrea a început doar la 7
februarie 2001, cînd Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul Ministerului Finanţelor, Curtea
notează că, conform articolului 343 al Codului de procedură civilă în vigoare la acea dată (a se vedea
paragraful 60 de mai sus), obligaţia executorului de a iniţia procedura de executare începe odată cu
depunerea de către reclamant a unei cereri în acest sens. Guvernul nu a contestat faptul că o astfel de
cerere a fost depusă în această cauză la 14 februarie 2000 sau că, după această dată, executarea a fost
suspendată în conformitate cu articolul 361 al Codului de procedură civilă. În astfel de condiţii,
Curtea constată că obligaţia statului de a executa hotărîrea din 27 octombrie 1999 a început la 14
februarie 2000 şi a durat cel puţin pînă la 26 decembrie 2003, cînd reclamantul a semnat acordul cu
Ministerul Finanţelor (a se vedea Istrate v. Moldova, nr. 53773/00, § 40, 13 iunie 2006).
85. Prin omisiunea de a întreprinde măsuri corespunzătoare pentru a executa hotărîrea
judecătorească, timp de circa 3 ani şi 8 luni, perioadă în care hotărîrea a fost executorie, autorităţile
moldoveneşti au împiedicat reclamantul de a se bucura de beneficiile hotărîrii, care a fost pronunţată
în favoarea sa la 27 octombrie 1999. Aşa precum a susţinut Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie a
casat hotărîrea respectivă la 12 iulie 2004. În acest sens, Curtea consideră că neexecutarea hotărîrii
este strîns legată de procedura ulterioară de revizuire. De aceea, relevanţa neexecutării va fi luată în
consideraţie la aprecierea generală a procedurii, care a culminat cu casarea hotărîrii judecătoreşti din
27 octombrie 1999 (a se vedea Istrate v. Moldova, citată mai sus, § 43).

2. Cu privire la casarea hotărîrii judecătoreşti din 27 octombrie 1999

 (a) Argumentele părţilor
86. Guvernul a susţinut că revizuirea este un mijloc eficient de a contesta o hotărîre
judecătorească, atunci cînd au fost descoperite noi fapte, după ce aceasta a devenit irevocabilă.
Guvernul a dat drept exemplu Curtea Internaţională de Justiţie, care poate să-şi revizuiască
hotărîrile, dacă noi fapte sau circumstanţe de o importanţă decisivă au fost descoperite după
pronunţarea hotărîrii. Cererea de revizuire trebuie depusă în termen de 6 luni de la data la care noi
fapte sau circumstanţe au fost descoperite, dar nu mai tîrziu de 10 ani de la data adoptării hotărîrii.
87. O situaţie similară poate fi găsită în Regulamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Dacă noi circumstanţe cu privire la o cauză care a fost examinată au fost descoperite şi aceste fapte
ar putea avea un efect decisiv asupra rezultatului cauzei, precum şi dacă aceste circumstanţe nu au
fost cunoscute şi nu puteau fi, în mod rezonabil, cunoscute, o parte poate solicita Curţii, în termen de
6 luni de cînd ei i-au devenit cunoscute faptele, să revizuiască acea hotărîre.
88. Guvernul a mai invocat o recomandare a Comitetului de Miniştri, conform căreia Guvernelor
şi statelor membre li s-a recomandat să asigure proceduri de revizuire şi redeschidere a cauzelor.
89. Curtea Supremă de Justiţie a considerat scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004
adresată Ministerului Finanţelor un fapt sau circumstanţă nouă şi esenţială, care nu a fost cunoscută
şi nu a putut fi cunoscută anterior, în sensul articolului 449 lit. c al Codului de procedură civilă.
90. Guvernul a subliniat că admisibilitatea probelor este, mai întîi de toate, o chestiune care trebuie
reglementată de către dreptul naţional şi, ca regulă generală, ţine de competenţa instanţelor judecătoreşti
naţionale să aprecieze probele prezentate lor. Sarcina Curţii, în conformitate cu Convenţia, nu este de a
se pronunţa asupra faptului dacă declaraţiile martorilor au fost în mod corespunzător admise ca probe,
dar mai degrabă, de a estima dacă procedura, în ansamblul ei, inclusiv modul în care probele au fost
acumulate, a fost echitabilă.
91. În această cauză reclamantul a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de materialele cauzei, să facă
copii ale acestora, să prezinte probe, să adreseze întrebări celorlalţi participanţi la proces, să adreseze
cereri, să prezinte instanţei declaraţii scrise şi verbale, etc. Prin urmare, în opinia Guvernului, procedurile
au fost echitabile.
92. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul şi a argumentat că casarea hotărîrii judecătoreşti din
27 octombrie 1999 a încălcat dreptul său la un proces echitabil, garantat de articolul 6 al Convenţiei.
Scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 nu conţinea „fapte sau circumstanţe noi şi esenţiale,
care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute anterior”, în sensul articolului 449 lit.c al
Codului de procedură civilă. Declaraţiile Procuraturii Generale din acea scrisoare, potrivit cărora Oferta
Plus nu a prezentat probe suficiente cu privire la energia electrică livrată, au fost făcute de către
Ministerul Finanţelor şi Procuratura Generală anterior şi au fost respinse de către Curtea Supremă de
Justiţie în hotărîrile sale din 7 februarie 2001 şi 7 mai 2001.
93. Mai mult, argumentul respectiv din scrisoarea Procuraturii Generale nu putea fi esenţial pentru
examinarea litigiului, deoarece Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia de redeschidere a procedurilor,
pronunţată la 10 februarie 2005, nici măcar nu l-a luat în consideraţie.
94. Reclamantul, de asemenea, a declarat că prin admiterea cererii de revizuire, depusă de Ministerul
Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a ignorat termenul limită de 3 luni. Mai mult, Curtea Supremă de
Justiţie a respins orice argument prezentat de către reclamant, inclusiv cel cu privire la caracterul tardiv
al cererii de revizuire.
95. Reclamantul a conchis că cererea de revizuire a fost, în esenţă, un apel camuflat şi a încălcat
principiul securităţii raporturilor juridice.

(b) Aprecierea Curţii

96. Curtea reiterează că articolul 6 § 1 al Convenţiei obligă instanţele judecătoreşti să-şi motiveze
hotărîrile lor. În cauza Ruiz Torija v. Spain (hotărîre din 9 decembrie 1994, Seria A nr. 303-A), Curtea a
constatat că omisiunea instanţei judecătoreşti de a motiva refuzul de a accepta o obiecţie potrivit căreia
acţiunea era tardivă, a constituit o violare a acestei prevederi.
97. Dreptul la judecarea într-un mod echitabil de către o instanţă, aşa precum este garantat de articolul
6 § 1 al Convenţiei, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenţiei, care, în partea sa relevantă,
declară preeminenţa dreptului o parte a moştenirii comune a Statelor Contractante. Unul din aspectele
fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care cere, printre
altele, ca atunci cînd instanţele judecătoreşti dau o apreciere finală unei chestiuni, constatările lor să nu mai
poată fi puse în discuţie (a se vedea Brumărescu v. Romania, [GC] nr. 28342/95, § 61, ECHR 1999-VII;
Roşca v. Moldova, nr. 6267/02, § 24, 22 martie 2005).
98. Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judicata (ibid., § 62), adică
principiul caracterului irevocabil al hotărîrilor judecătoreşti. Acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă
dreptul să solicite revizuirea unei hotărîri irevocabile şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o
reexaminare şi o nouă determinare a cauzei. Competenţa instanţelor ierarhic superioare de revizuire trebuie
exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare.
Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la
aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar
atunci cînd este necesară, datorită unor circumstanţe cu caracter esenţial şi obligatoriu (Roşca v. Moldova,
citată mai sus, § 25).
99. Concluzia de mai sus din cauza Roşca a fost făcută în legătură cu procedura recursului în anulare, în
conformitate cu care Procuratura Generală putea cere revizuirea hotărîrilor judecătoreşti irevocabile cu care
nu era de acord. Curtea a constatat că această procedură, deşi posibilă conform dreptului naţional, era
incompatibilă cu Convenţia, deoarece ea rezulta în „pierderea” unei hotărîri judecătoreşti irevocabile
pronunţate în favoarea justiţiabilului.
100. Cu privire la redeschiderea procedurilor datorită apariţiei unor circumstanţe noi, Curtea
reaminteşte că această chestiune a fost analizată în cauza Popov v. Moldova (nr.2), unde ea a constatat o
violare a articolului 6 § 1 ca urmare a folosirii necorespunzătoare a procedurilor de revizuire. Curtea a
constatat, în acea cauză, că redeschiderea procedurilor nu este, în sine, incompatibilă cu Convenţia. Totuşi,
deciziile de a revizui hotărîri judecătoreşti irevocabile trebuie să fie în conformitate cu criteriile legale
relevante, iar folosirea necorespunzătoare a unei astfel de proceduri poate fi contrară Convenţiei, datorită
faptului că rezultatul său – „pierderea” unei hotărîri judecătoreşti – este acelaşi ca şi în recursul în anulare.
Principiile securităţii raporturilor juridice şi preeminenţei dreptului cer Curţii să fie vigilentă în acest
domeniu (a se vedea Popov v. Moldova (nr. 2), citată mai sus, § 46).
101. Aceleaşi principii generale au fost aplicate de către Curte în cauza Istrate v. Moldova, menţionată
mai sus, unde Curtea a constatat o încălcare a principiului caracterului irevocabil al hotărîrilor
judecătoreşti, datorită folosirii necorespunzătoare a procedurilor de apel.
102. În această cauză Curtea notează că procedura de revizuire prevăzută de articolele 449 – 453 ale
Codului de procedură civilă într-adevăr serveşte scopului de a corecta erorile judiciare şi omisiunile
justiţiei. Sarcina Curţii, exact ca în cauza Popov (nr. 2), este de a determina dacă această procedură a fost
aplicată într-un mod compatibil cu articolul 6 al Convenţiei şi, astfel, a asigurat respectarea principiului
securităţii raporturilor juridice. Făcînd acest lucru, Curtea trebuie să ţină cont, în primul rînd, de
responsabilitatea instanţelor judecătoreşti de a interpreta prevederile legislaţiei naţionale (a se vedea
Waide and Kennedy v. Germany [GC], nr. 26083/94, 18 februarie 1999, § 54).
103. Se notează faptul că, în conformitate cu articolul 449 lit. c al Codului de procedură civilă al
Republicii Moldova, procedurile pot fi redeschise dacă „au devenit cunoscute unele circumstanţe sau
fapte esenţiale ale pricinii care nu au fost şi nu au putut fi cunoscute petiţionarului anterior”. În
conformitate cu articolul 450 al aceluiaşi cod, o cerere de revizuire poate fi depusă “în termen de 3 luni
din ziua cînd persoana interesată a luat cunoştinţă de circumstanţele sau faptele esenţiale ale pricinii care
nu i-au fost cunoscute anterior şi nu i-au putut fi cunoscute”.
 104. Decizia Curţii Supreme de Justiţie din 12 iulie 2004 a făcut referire, ca motiv pentru
redeschiderea procedurii, la scrisoarea Procuraturii Generale din 8 iunie 2004 adresată Ministerului
Finanţelor ca răspuns la scrisoarea Ministerului din 7 iunie 2004, în care Procuratura a prezentat nişte
cifre care ar fi dovedit că Oferta Plus şi Moldtranselectro nu au demonstrat pe parcursul procedurilor că
reclamantul a plătit pentru energia electrică menţionată în Obligaţiunea Trezorială (a se vedea paragraful
29 de mai sus).
105. În ceea ce priveşte calificarea de “fapte sau circumstanţe noi şi esenţiale”, dată de Curtea
Supremă de Justiţie “informaţiei” din scrisoarea Procuraturii Generale, Curtea notează că însăşi esenţa
hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în favoarea reclamantului era că obligaţia Ministerului Finanţelor de
a plăti în conformitate cu Obligaţiunea Trezorerială nu era dependentă de prezentarea nici unei probe
documentare de către Moltranselectro sau reclamant. Acest lucru nu este doar dedus din acele hotărîri
judecătoreşti, dar şi este statuat în termeni foarte clari în toate hotărîrile judecătoreşti şi, în special, în
hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie din 7 februarie 2001 (a se vedea paragraful 19 de mai sus).
106. În continuare, Curtea notează că nu există nici un indiciu în hotărîrea din 12 iulie 2004 că
scrisoarea Procuraturii Generale conţinea “informaţii” care nu ar fi putut fi obţinute mai devreme de
către Ministerul Finanţelor. La fel, nu există nici un indiciu că Ministerul Finanţelor a încercat, fără
succes, să obţină astfel de “informaţii” înainte de 7 iunie 2004 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). Mai
mult, nu există nici o menţiune în hotărîrea Curţii Supreme de Justiţie cu privire la termenul de trei luni
pentru depunerea cererii de revizuire sau vreun motiv constatat de această instanţă care ar justifica
extinderea termenului (a se vedea mutatis mutandis, Ruiz Torija, citată mai sus).
107. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că nu se poate spune că scrisoarea Procuraturii
Generale din 8 iunie 2004 poate fi calificată drept “fapte sau circumstanţe noi care nu au fost şi nu au
putut fi cunoscute anterior” de către părţi. Această concluzie este susţinută de faptul că instanţele
judecătoreşti care au examinat cauza după redeschiderea procedurilor la 12 iulie 2004 au considerat
“informaţia” din scrisoarea Procuraturii Generale irelevantă şi şi-au bazat hotărîrile pe motive care nu
aveau nici o legătură cu acea “informaţie”.

B. Concluzia cu privire la echitatea procedurilor

108. Curtea reiterează că pe parcursul perioadei începînd cu luna februarie a anului 2000 şi sfîrşind
cu luna decembrie a anului 2003 autorităţile moldoveneşti nu au întreprins măsuri corespunzătoare
pentru a executa hotărîrea judecătorească irevocabilă din 27 octombrie 1999.
109. Ulterior, prin admiterea cererii de revizuire, depusă de Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă
de Justiţie a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi “dreptul reclamantului la o instanţă”
în conformitate cu articolul 6 § 1 al Convenţiei (a se vedea, Popov (nr. 2), citată mai sus, § 53). Mai
mult, prin neprezentarea nici unui motiv pentru extinderea termenului pentru depunerea cererii de
revizuire de către Ministerul Finanţelor, Curtea Supremă de Justiţie a încălcat dreptul reclamantului la
un proces echitabil (a se vedea paragraful 96 de mai sus).
110. Neexecutarea şi ulterioara casare abuzivă a hotărîrii judecătoreşti a însemnat că reclamantul a
fost privat de majoritatea beneficiilor din hotărîrea care a fost executorie pentru o perioadă de aproape
4 ani.
111. Luînd în consideraţie toate aceste circumstanţe şi făcînd o evaluare generală a procedurilor,
Curtea conchide că acestea nu au întrunit cerinţele unui proces echitabil prevăzute de articolul 6 § 1 al
Convenţiei.
112. Prin urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

III. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 LA CONVENŢIE

 113. Curtea reiterează că o datorie în baza unei hotărîri judecătoreşti poate fi considerată „posesie”
în sensul articolului 1 al Protocolului nr.1 (a se vedea, printre altele, Burdov v. Russia, nr. 59498/00, §
40, ECHR 2000-III, şi cauzele citate în hotărîre). Mai mult, casarea unei astfel de hotărîri după ce a
devenit irevocabilă şi fără drept de recurs constituie o ingerinţă în dreptul beneficiarului hotărîrii
judecătoreşti la protecţia proprietăţii (a se vedea Brumărescu, citată mai sus, § 74).
114. Curtea notează că reclamantul a avut o pretenţie executorie conform hotărîrii judecătoreşti din
27 octombrie 1999 care a rămas neexecutată cel puţin pînă în luna decembrie a anului 2003. Ca
urmare, imposibilitatea reclamantului de a obţine executarea hotărîrii judecătoreşti, în perioada
februarie 2000 şi decembrie 2003, au constituit o ingerinţă în dreptul său la protecţia proprietăţii, aşa
precum prevede prima propoziţie a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.
Situaţia a încetat prin casarea acelei hotărîri la 12 iulie 2004.
Luînd în consideraţie constatările sale cu privire la articolul 6, Curtea consideră că
autorităţile moldoveneşti au omis să asigure un echilibru just între interesul reclamantului şi
alte interese implicate.
115. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

IV. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 34 AL CONVENŢIEI

A. Argumentele părţilor

1. Argumentele reclamantului
116. Potrivit reclamantului, Guvernul nu a contestat legalitatea hotărîrii judecătoreşti din
27 octombrie 1999, pînă cînd nu a aflat despre această cerere, care a fost depusă la Curte în
luna aprilie a anului 2004. După aceasta, Ministerul Finanţelor a iniţiat procedura de
revizuire, care nu a fost echitabilă şi a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice. În
aceste proceduri Ministerul Finanţelor a fost reprezentat de către adjunctul Procurorului
General, fără ca acesta măcar să fie parte la proces. Curtea Supremă de Justiţie a lăsat fără
examinare toate obiecţiile reclamantului şi, prin urmare, rezultatul redeschiderii procedurilor
a constituit o negare flagrantă a justiţiei.
117. Mai mult, urmărirea penală împotriva lui C.T. a fost iniţiată la 19 octombrie 2004, tot
la cererea Ministerului Finanţelor. Urmărirea penală a fost iniţiată de acelaşi procuror care a
semnat scrisoarea din 8 iunie 2004, care a servit drept bază pentru revizuirea hotărîrii
irevocabile din 27 octombrie 1999.
118. Urmărirea penală a fost încetată la 25 octombrie 2005 pentru a fi redeschisă 6 luni
mai tîrziu, după ce această cauză a fost comunicată Guvernului de către Curte.
119. La 19 august 2006 C.T. a fost arestat. Conform reclamantului, procedura de eliberare
a mandatului de arest a fost inechitabilă, iar încheierea privind eliberarea mandatului de arest
a fost nemotivată. Chiar dacă principalul motiv pentru arestarea directorului reclamantului a
fost o convorbire telefonică pe parcursul căreia se pretinde că C.T. ar fi încercat să
influenţeze un martor, instanţele judecătoreşti naţionale au refuzat să-i dea lui şi avocatului
său o copie a descifrării convorbirii telefonice respective. Potrivit reclamantului, nimic din
acea convorbire nu sugera că C.T. ar fi dorit să influenţeze martorul în vreun mod. Mai mult,
chiar dacă convorbirea telefonică a avut loc la 12 mai 2006, C.T. a fost arestat doar trei luni
mai tîrziu, cu doar 13 zile pînă la expirarea termenului de prezentare a observaţiilor în
această cauză.
120. Reclamantul a susţinut că C.T. a convenit cu avocatul său prin telefon de a lucra împreună
asupra pretenţiilor în temeiul articolului 41, după 10 august 2006. În opinia reclamantului, arestarea
lui C.T. cu doar o zi pînă la această dată era suspectă, deoarece convorbirile telefonice ale lui C.T. au
fost oficial interceptate de către CCCEC.
121. Reclamantul pretinde că învinuirile împotriva lui C.T. erau absurde, el fiind învinuit de
sustragerea a 5 milioane lei moldoveneşti şi de tentativa de a sustrage 15 milioane lei moldoveneşti.
Învinuirea lui C.T. a fost contrară principiului nullum crimen sine lege, deoarece atunci cînd
reclamantul a obţinut 5 milioane lei moldoveneşti şi a pretins alte 15 milioane lei moldoveneşti
hotărîrea din 27 octombrie 1999 era în vigoare. Drept urmare, pretenţiile Oferta Plus nu erau
frauduloase şi se bazau pe o hotărîre judecătorească irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie. Mai
mult, C.T. a fost învinuit în baza faptului că reclamantul nu a prezentat probe că energia electrică
livrată cu participarea sa în anii 1997-1998 a fost consumată de instituţiile bugetare. În acest sens,
chiar şi Obligaţiunea Trezorerială prevedea că Moldtranselectro trebuia să prezinte Ministerului
Finanţelor probe cu privire la energia electrică livrată şi nu Oferta Plus. Această opinie a fost
susţinută şi de către instanţele judecătoreşti naţionale în procedurile judiciare care au culminat cu
decizia Curţii Supreme de Justiţie din 10 februarie 2001.
În orice caz, reclamantul nu a putut niciodată prezenta astfel de probe, deoarece energia electrică
a fost livrată Moldtranselectro şi, prin urmare, el nu putea şti identitatea consumatorilor finali. În
fine, C.T. a devenit directorul reclamantului abia în anul 2003.
122. Reclamantul a conchis că exista o legătură clară între urmărirea penală şi procedurile la
Curte. El a atenţionat Curtea asupra declaraţiilor ofiţerului de urmărire penală E. Bîcu (a se vedea
paragraful 46 de mai sus), potrivit cărora urmărirea penală a fost iniţiată la cererea Ministerului
Finanţelor, precum şi asupra absurdităţii învinuirilor penale aduse lui C.T..
123. Potrivit reclamantului, refuzul Judecătoriei Buiucani de a da avocatului său o copie a
descifrării convorbirii telefonice pe care s-a bazat arestul lui C.T., de asemenea, a încălcat dreptul
reclamantului de a depune o cerere la Curte. Acea descifrare a fost necesară în procedurile în faţa
Curţii pentru a demonstra că urmărirea penală împotriva lui C.T. şi detenţia sa au fost arbitrare, fiind
astfel motivate de motive ascunse.
124. Reclamantul a mai declarat că refuzul nemotivat de a-i permite avocatului său de a avea
întrevederi cu C.T. la Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC, fără a fi despărţiţi de un perete
din sticlă, de asemenea, a constituit o încălcare a dreptului de a depune o cerere la Curte. El a notat
că C.T. a fost convins că discuţia sa cu avocatul reclamantului era interceptată, că el a refuzat să dea
avocatului orice informaţie cu privire la locul păstrării documentelor contabile ale reclamantului, şi
că el se temea că odată ce CCCEC ar fi pus mîna pe documentele respective acestea ar fi dispărut,
iar reclamantul ar fi pierdut orice posibilitate de a-şi redobîndi proprietatea. Potrivit
reclamantului, astfel de evenimente s-au întîmplat cu alţi deţinuţi ai CCCEC. Reclamantul a
declarat că accesul la documentele contabile era esenţial pentru evaluarea prejudiciului
material pe care l-a suportat.
125. În opinia reclamantului această cauză trebuie distinsă de Şarban (citată mai sus). Spre
deosebire de cauza Şarban, în această cauză reprezentarea reclamantului în faţa Curţii a fost
serios afectată de către peretele din sticlă, astfel încît reclamantul nu a putut prezenta
observaţiile sale în temeiul articolului 41 al Convenţiei. Mai mult, în această cauză există
probe care dovedesc că convorbirile lui C.T. cu avocatul reclamantului au fost interceptate, şi
anume, faptele descrise în paragraful 52 de mai sus.
126. În lumina argumentelor de mai sus, reprezentatul reclamantului a solicitat Curţii să
indice Guvernului în hotărîrea sa să asigure eliberarea imediată a lui C.T.. La o dată ulterioară,
reprezentantul reclamantului a informat Curtea că C.T. a fost eliberat la 14 noiembrie 2006 (a
se vedea paragraful 59 de mai sus).

2. Argumentele Guvernului
 127. Guvernul a negat că în această cauză există vreo legătură dintre urmărirea penală
împotriva lui C.T. şi procedurile în faţa Curţii. El a declarat că urmărirea penală a fost iniţiată
după o analiză multilaterală şi obiectivă a elementelor cazului şi a rezultatelor reviziei.
Arestul lui C.T. a fost ordonat în conformitate cu prevederile relevante ale Codului de
procedură penală şi se bazau pe următoarele considerente:
- C.T. a fost acuzat de comiterea unei infracţiuni grave pedepsite cu închisoare pe un termen
mai mare de doi ani (de la 10 la 25 de ani);
- La 12 mai 2006 C.T. a fost sunat de A.C., fostul contabil al reclamantului şi martor în
procedura penală împotriva lui C.T.. Pe parcursul convorbirii C.T. i-a sugerat ultimei ce să
spună anchetatorilor la interogatoriu. Aceasta serveşte drept dovadă că C.T. a încercat să
influenţeze martorii;
- Urmărirea penală a stabilit că 5 milioane lei moldoveneşti plătiţi de Ministerul Finanţelor
companiei Oferta Plus, în baza hotărîrii din 27 octombrie 1999, au fost transferaţi unei
companii terţe, proprietate a lui C.T., iar mai tîrziu într-un cont privat al soţiei sale, fiind
ulterior încasaţi în numerar;
- C.T. a refuzat să prezinte ofiţerilor de urmărire penală documentele solicitate de aceştia cu
privire la transferurile dintre Oferta Plus, compania terţă şi contul personal al soţiei lui C.T..
128. Prin urmare, arestarea preventivă a lui C.T. a avut scopul de a asigura eficienţa urmăririi
penale şi, în nici un caz, nu a avut intenţia să împiedice prezentarea observaţiilor reclamantului la
Curte la 22 august 2006 sau să împiedice în orice alt fel reprezentarea reclamantului la Curte. Avocatul
reclamantului a putut să aibă întrevederi cu C.T. de cîte ori a dorit.
129. Pe parcursul procedurilor s-a stabilit că, în timp ce Oferta Plus a livrat energie electrică
Moldtranselectro, nu există nici o probă că această energie electrică a fost livrată instituţiilor bugetare,
prin urmare, eliberarea Obligaţiunii Trezoreriale de către Ministerul Finanţelor, la 27 martie 1998,
pentru plata energiei electrice care nu a fost livrată instituţiilor bugetare nu a fost în conformitate cu
prevederile Hotărîrii Guvernului nr. 243 din 3 martie 1998.
130. Întrevederile dintre C.T. şi avocatul reclamantului au fost confidenţiale, nici un ofiţer de
urmărire penală nu a fost prezent la acele întrevederi. Numărul şi durata lor nu au fost limitate.
Declaraţiile avocatului reclamantului că convorbirile au fost interceptate în camera pentru întrevederi
sunt nefondate şi bazate pe iluziile personale ale avocatului. Guvernul a făcut referire la fotografiile şi
înregistrarea video transmise Curţii de către el în cauza Şarban, care, în opinia Guvernului, dovedesc
că camera pentru întrevederi nu este echipată cu dispozitive de interceptare video sau audio.
131. Peretele din sticlă din camera pentru întrevederi este necesar din motive de securitate şi pentru
prevenirea săvîrşirii crimelor, iar faptul că el nu încalcă confidenţialitatea discuţiilor dintre avocaţi şi
clienţi a fost confirmat de către Curte în hotărîrea Şarban.
132. În ceea ce priveşte declaraţia reclamantului cu privire la refuzul biroului Agentului
Guvernamental de a ajuta avocatul său în problema referitoare la confidenţialitatea întrevederilor cu
C.T., Guvernul a declarat că acest lucru nu este de competenţa biroului Agentului Guvernamental şi
că, în orice caz, biroul nu poate influenţa lucrul organelor de urmărire penală şi a instanţelor
judecătoreşti.
133. În fine, în ceea ce priveşte plîngerea reclamantului cu privire la refuzul Judecătoriei Buiucani
de a da avocatului său o copie a descifrării convorbirii telefonice care a servit drept bază pentru
arestarea lui C.T., Guvernul a declarat că este normal ca unei persoane, care nu este parte la urmărirea
penală, să-i fie refuzat accesul la una dintre cele mai importante probe în aceste proceduri.

B. Aprecierea Curţii

1. Urmărirea penală împotriva lui C.T.

 134. Curtea reiterează că este de o deosebită importanţă pentru operarea efectivă a sistemului de
depunere a cererilor individuale, instituit de articolul 34, ca reclamanţii sau potenţialii reclamanţi să
poate comunica liber cu Curtea, fără a fi supuşi oricărei forme de presiune din partea autorităţilor pentru
a-şi retrage sau modifica pretenţiile lor (a se vedea, printre altele, Akdivar and Others v. Turkey, hotărîre
din 16 septembrie 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-IV, § 105; şi Aksoy v. Turkey,
hotărîre din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, p.2288, § 105). În acest context, „presiune”
presupune nu numai o constrîngere directă şi fapte flagrante de intimidare, dar şi fapte sau contacte
indirecte şi nepotrivite care au drept scop să descurajeze sau să împiedice reclamanţii să apeleze la
remediul instituit de Convenţie (a se vedea Kurt v. Turkey, hotărîre din 25 mai 1998, Reports 1998-III,
p.1192, § 159).
Întrebarea dacă contactele dintre autorităţi şi un reclamant constituie practici inacceptabile din punctul
de vedere al articolului 34, trebuie examinată prin prisma circumstanţelor specifice fiecărui caz în parte
(a se vedea Akdivar and Others, p.1219, § 105, şi Kurt, p.1192-1193, § 160, ambele citate mai sus).
135. C.T. a fost învinuit de sustragerea a 5 milioane lei moldoveneşti şi de tentativa de a sustrage 15
milioane lei moldoveneşti. Învinuirea a fost bazată pe supoziţia că reclamantul nu a plătit pentru energia
electrică livrată anume instituţiilor bugetare, obţinînd, astfel, în mod fraudulos prima Obligaţiune
Trezorerială în folosul său, iar ulterior hotărîrile judecătoreşti civile pronunţate în favoarea sa. Presupusa
vinovăţie a lui C.T. a constat în faptul că, în calitatea sa de director al reclamantului, el a insistat ca
hotărîrea Judecătoriei Economice de circumscripţie Chişinău din 27 octombrie 1999 să fie executată,
deşi se presupune că el ştia că compania sa nu a plătit pentru energia electrică livrată anume instituţiilor
bugetare şi că, ulterior, după redeschiderea procedurilor, el a reuşit să obţină pronunţarea unei hotărîri
judecătoreşti în prima instanţă în favoarea companiei sale, fără a prezenta probe că energia a fost livrată
instituţiilor bugetare (a se vedea paragraful 45 de mai sus).
136. Curtea notează că, în afara faptului că era directorul reclamantului, C.T. a fost persoana care a
semnat această cerere la Curte şi singurul angajat al companiei, care a rămas după ce activitatea
companiei a fost blocată de către autorităţile de stat (a se vedea paragraful 41 de mai sus). În aceste
circumstanţe, Curtea consideră că orice presiune necorespunzătoare asupra sa, în legătură cu această
cauză, ar putea fi considerată o ingerinţă în dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale.
137. În continuare, Curtea notează că C.T. a fost învinuit de comiterea unei infracţiuni, care este strîns
legată de obiectul acestei cereri depuse la Curte. În special, în timp ce cererea iniţial s-a referit la
neexecutarea hotărîrii judecătoreşti irevocabile din 27 octombrie 1999, C.T. a fost, în esenţă, învinuit de
infracţiunea că a cerut şi a obţinut parţial executarea acelei hotărîri judecătoreşti.
138. Analizînd hotărîrile judecătoreşti adoptate de către instanţele judecătoreşti civile în litigiul dintre
reclamant şi Ministerul Finanţelor, Curtea notează că este un fapt stabilit că reclamantul a plătit suma de
33 milioane dolari americani pentru energia electrică importată de către Republica Moldova din Ucraina
şi că Obligaţiunea Trezorerială eliberată de Ministerul Finanţelor la 27 martie 1998 a avut scopul de a
acoperi o mică parte din acea sumă. Acest lucru a fost confirmat de către instanţele judecătoreşti civile,
atît înainte cît şi după redeschiderea abuzivă a procedurilor la 12 iulie 2004 (a se vedea paragrafele 15,
19, 20, 33 şi 34 de mai sus).
139. O parte din energia electrică importată în Republica Moldova cu participarea reclamantului a
fost livrată instituţiilor bugetare. Instanţele civile au stabilit că reclamantul a plătit mai mult de 20
milioane lei moldoveneşti pentru această energie electrică. O astfel de constatare a fost făcută de către
Plenul Curţii Supreme de Justiţie în hotărîrea sa din 7 mai 2001 (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
140. Hotărîrile judecătoreşti care au urmat după redeschiderea procedurilor la 12 iulie 2004 trebuie,
în principiu, să nu fie luate în consideraţie, în lumina constatării anterioare a Curţii că redeschiderea
procedurilor a fost abuzivă (a se vedea paragraful 109 de mai sus). Totuşi, urmează a fi notat ca
exemplu, că Curtea de Apel în hotărîrea sa din 3 noiembrie 2004 a constatat că reclamantul a plătit mai
mult de 27 milioane lei moldoveneşti pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare (a se vedea
paragraful 33 de mai sus). Curtea Supremă de Justiţie, pronunţînd o hotărîre contrară acestei hotărîri,
la 10 februarie 2005, nu a contestat această constatare, dar a făcut o declaraţie generală că energia
electrică livrată cu participarea reclamantului a fost livrată inter alia instituţiilor bugetare (a se vedea
paragraful 34 de mai sus).
141. În aceste circumstanţe, învinuirea împotriva lui C.T. bazată pe teoria că compania sa nu a plătit
pentru energia electrică livrată instituţiilor bugetare, se pare că nu este în concordanţă cu constatările
de mai sus ale instanţelor civile.
142. Mai mult, Curtea notează că C.T. a fost învinuit pentru prima dată, după ce Guvernul a fost
informat despre prezenta cerere (a se vedea paragrafele 25, 26 şi 37 de mai sus). Ulterior, urmărirea
penală a fost încetată, dar redeschisă la puţin timp după comunicarea acestei cauze Guvernului (a se
vedea paragrafele 40, 42 şi 43 de mai sus).
143. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră, în baza materialelor de care dispune, că
există temeiuri suficient de puternice pentru constatarea faptului că urmărirea penală împotriva lui C.T.
a avut scopul de a descuraja reclamantul să menţină această cauză la Curte. Prin urmare, a existat o
violare a articolului 34 al Convenţiei.
144. Cu privire la arestarea preventivă a lui C.T., plîngerile făcute de reclamant cu privire la aceasta
şi cererea de a ordona eliberarea sa imediată, Curtea consideră că nu ar fi potrivit să se refere la aceste
chestiuni din cerere, notînd că C.T. a fost eliberat la 14 noiembrie 2006 (a se vedea paragraful 59 de
mai sus).

2. Confidenţialitatea discuţiilor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul
CCCEC
145. Unul din elementele cheie ale unei reprezentări efective de către un avocat a intereselor clientului
său este principiul conform căruia confidenţialitatea informaţiei transmisă între ei trebuie să fie protejată.
Acest privilegiu încurajează o comunicare deschisă şi onestă între clienţi şi avocaţi. Curtea reaminteşte că
ea, anterior, a constatat că comunicarea confidenţială dintre o persoană şi avocatul său este protejată de
Convenţie, reprezentînd o garanţie importantă a dreptului unei persoane la apărare (a se vedea, spre
exemplu, Campbell v. the United Kingdom, hotărîre din 25 martie 1992, Seria A nr. 233, § 46 şi
Recomandarea Rec(2006)2 (a se vedea paragraful 66 de mai sus)).
146. Într-adevăr, dacă un avocat nu poate să comunice cu clientul său şi să primească de la acesta
instrucţiuni confidenţiale, fără a fi supravegheaţi, asistenţa sa ar pierde mult din utilitate, Convenţia avînd
scopul de a garanta drepturi care sunt practice şi efective (a se vedea inter alia Artico v. Italy, hotărîre din
13 mai 1980, Seria A nr. 37, § 33).
147. Curtea consideră că o ingerinţă în privilegiul avocat-client şi, astfel, în dreptul la depunerea unei
cereri individuale, garantat de articolul 34 al Convenţiei, nu cere, în mod necesar, ca o interceptare sau
ascultare să aibă efectiv loc. O suspiciune veritabilă, bazată pe motive rezonabile, că discuţia lor a fost
ascultată poate fi suficientă, în opinia Curţii, pentru a limita eficacitatea asistenţei pe care ar putea s-o ofere
avocatul. O astfel de suspiciune, în mod inevitabil, ar inhiba o discuţie liberă dintre avocat şi client şi ar
afecta dreptul clientului de a fi apărat sau reprezentat în mod efectiv.
148. Curtea, prin urmare, trebuie să stabilească dacă C.T. şi avocatul reclamantului au avut o suspiciune
veritabilă, susţinută de motive rezonabile, că discuţia lor în camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi
clienţi din cadrul CCCEC nu a fost confidenţială. Din observaţiile reclamantului se pare că suspiciunea că
discuţiile lui C.T. cu avocatul reclamantului ar fi fost interceptate a fost veritabilă. Curtea, de asemenea, va
analiza dacă un observator obiectiv şi bine informat ar putea să creadă că în camera pentru întrevederi
dintre avocaţi şi clienţi din cadrul CCCEC discuţiile sunt interceptate sau ascultate.
149. Curtea notează că problema cu privire la pretinsa lipsă a confidenţialităţii discuţiilor dintre avocaţi
şi clienţi din Izolatorul de Detenţie Provizorie al CCCEC a constituit o chestiune de îngrijorare serioasă din
partea întregii comunităţi a avocaţilor din Republica Moldova, pentru o perioadă lungă de timp, şi că acest
lucru a constituit chiar cauza unei greve organizate de Baroul Avocaţilor din Republica Moldova (a se
vedea paragraful 64 de mai sus). Cererile Baroului de a verifica prezenţa dispozitivelor de interceptare în
peretele din sticlă au fost respinse de către administraţia CCCEC (a se vedea paragraful 65 de mai sus), şi
se pare că acest lucru a întărit suspiciunea avocaţilor. O astfel de îngrijorare şi protestul Baroului
Avocaţilor, în opinia Curţii, ar fi suficient pentru a genera dubii despre confidenţialitate în mintea unui
observator obiectiv.
150. Curtea, de asemenea, notează că Guvernul nu a contestat argumentele reclamantului că
evenimentele descrise în paragraful 52 de mai sus au dovedit că discuţia dintre C.T. şi avocatul
reclamantului a fost interceptată.
151. Prin urmare, Curtea conchide că C.T. şi avocatul reclamantului puteau, în mod rezonabil, să
aibă motive să creadă că discuţia lor din camera pentru întrevederi dintre avocaţi şi clienţi din cadrul
CCCEC nu a fost confidenţială.
152. Mai mult, Curtea notează că, contrar declaraţiilor Guvernului că C.T. şi avocatul reclamantului
puteau uşor să facă schimb de documente, fotografiile prezentate de Guvern (a se vedea paragraful 62
de mai sus) arată că acest lucru nu corespunde realităţii, datorită lipsei vreunui orificiu în peretele din
sticlă. Acest lucru, în opinia Curţii, a îngreunat sarcina avocatului.
153. Curtea reaminteşte că în cauza Şarban v. Moldova ea a respins o plîngere oarecum similară,
examinată în conformitate cu articolul 8 al Convenţiei, deoarece reclamantul nu a prezentat probe
pentru susţinerea plîngerii sale şi deoarece Curtea a considerat că obstacolele la o comunicare efectivă
dintre reclamant şi avocatul său nu au împiedicat reclamantul să beneficieze de o apărare efectivă în
faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Luînd în consideraţie informaţia de care dispune cu privire la
impedimentele create de peretele din sticlă pentru confidenţialitatea discuţiilor şi transmiterea
documentelor dintre avocaţi şi clienţii acestora deţinuţi la CCCEC, Curtea nu poate exclude că ea ar
putea ajunge la o concluzie diferită într-o cauză examinată ulterior. Într-adevăr, Curtea acum consideră
că peretele din sticlă ar putea afecta exercitarea de către alte persoane a drepturilor lor la apărare.
154. În această cauză reprezentarea efectivă a reclamantului de către avocatul său la Curte a fost
afectată serios, într-un astfel de mod, că reclamantul nu a putut să prezinte pretenţiile sale în
conformitate cu articolul 41 al Convenţiei.
155. Motivele cu privire la securitate invocate de către Guvern, în opinia Curţii, nu sunt
convingătoare, deoarece supravegherea vizuală a întrevederilor dintre avocat şi client ar fi suficientă
pentru aceste scopuri.
156. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că imposibilitatea lui C.T. de a discuta
cu avocatul reclamantului chestiuni cu privire la această cerere depusă la Curte, fără a fi separaţi de
peretele din sticlă, a afectat dreptul reclamantului la depunerea unei cereri individuale. Prin urmare, a
existat o violare a articolului 34 al Convenţiei şi în această privinţă.

BUJNIŢA vs MOLDOVA
Hotărîrea din 16 noiembrie 2006

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

17. Reclamantul s-a plîns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenţie despre anularea de
Curtea Supremă de Justiţie a deciziei definitive a Curţii de Apel din 30 octombrie 2001, urmare a
recursului în anulare depus de către Procuratura Generală.
18. Guvernul a menţionat că recursul în anulare în prezenta cauză a fost depus potrivit
procedurii prevăzute de lege. În continuare, acesta a susţinut că reclamantul a avut garanţiile
procedurale necesare în timpul procedurii recursului în anulare. Prin urmare, în opinia Guvernului,
nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie.
19. Curtea reiterează că dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 din
Convenţie enunţă preeminenţa principiului supremaţiei dreptului. Unul dintre elementele
fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care
înseamnă, printre altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (vezi
Brumărescu c. Romînia [MC], nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999-VII). Acest principiu insistă asupra
faptului, că nici o parte la proces nu este în drept să solicite revizuirea unei hotărîri judecătoreşti
definitive şi executorii, chiar şi în scopul reluării procesului de judecată şi o nouă soluţionare a
cazului. Competenţa de revizuire a instanţelor supreme trebuie exercitată pentru a corecta erorile de
drept şi greşelile justiţiei, şi nu pentru a efectua o reexaminare a cauzei. Revizuirea nu trebuie tratată
ca un recurs deghizat, şi nici existenţa a două păreri asupra aceleiaşi probleme nu poate servi drept
temei pentru reexaminare. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar în cazul în care
reexaminarea este necesară în virtutea circumstanţelor fundamentale şi obligatorii (vezi Ryabykh c.
Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).
20. Totuşi, deşi o simplă posibilitate de redeschidere a unei cauze penale este prima facie
compatibilă cu Convenţia, incluzînd garanţiile articolului 6, anumite circumstanţe speciale pot
dezvălui că modul în care o asemenea redeschidere a fost utilizată a afectat esenţa dreptului la un
proces echitabil. În particular, Curtea trebuie să aprecieze dacă, într-o anumită cauză, puterea de a
iniţia şi a desfăşura procedura recursului în anulare a fost exercitată astfel pentru a asigura, cît de
curînd posibil, un echilibru echitabil între interesele indivizilor şi necesitatea de a asigura eficienţa
sistemului justiţiei penale (vezi, mutatis mutandis, Nikitin, citat mai sus, §§ 54-57).
21. În prezenta cauză, recursul în anulare a fost iniţiat de către Prim-adjunctul Procurorului
General. În opinia Procuraturii Generale, prima instanţă şi instanţa de recurs nu au respectat
dispoziţiile Codului de procedură penală şi au apreciat în mod greşit probele şi, prin urmare, au
ajuns la concluzia că reclamantul nu a avut relaţii sexuale forţate cu victima.
22. Curtea notează că temeiurile pentru redeschiderea procesului nu au fost bazate nici pe
fapte noi şi nici pe serioase erori de procedură, ci pe dezacordul Prim-adjunctului Procurorului
General cu aprecierea faptelor şi calificării acţiunilor reclamantului de către instanţele ierarhic
inferioare. Curtea notează că cel din urmă a examinat toate declaraţiile părţilor iar probele şi
concluziile lor iniţiale nu par a fi în mod vădit nefondate. În opinia Curţii, temeiurile recursului în
anulare oferite de Prim-adjunctul Procurorului General în prezenta cauză au fost insuficiente pentru
a justifica contestarea finalităţii deciziei judecătoreşti definitive şi, în sfîrşit, utilizarea acestei căi de
atac. Prin urmare, Curtea consideră, după cum a statuat în circumstanţe similare (vezi, de exemplu,
Savinskiy c. Ukrainei, nr. 6965/02, § 25-27, 28 februarie 2006), că autorităţile statului au omis să
asigure un echilibru just între interesele reclamantului şi necesitatea de a asigura eficienţa sistemului
justiţiei penale.
23. În consecinţă, a avut loc, o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.

CIORAP vs MOLDOVA
Hotărîrea din 19 iunie 2007-09-25

III.. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

90. Reclamantul a susţinut că refuzul Curţii Supreme de Justiţie de a examina plîngerea sa

referitoare la alimentarea forţată a constituit o încălcare a dreptului său la acces la justiţie, care este
garantat de articolul 6 § 1 din Convenţie.
91. Guvernul a contestat această plîngere. Acesta a notat faptul că reclamantul trebuia să achite
45 (aproximativ 3 EURO) taxa de stat. Reclamantul a avut suficiente resurse financiare pentru a
achita avocatul său în sumă de 1 000 MDA şi că acesta a cîştigat o serie de procese în instanţe,
obţinînd cu titlul de prejudiciu suma de aproximativ 6 000 MDA (a se vedea paragraful 30 de mai
sus). În suplimentar, reclamantului i se permitea să lucreze şi să primească o remunerare pentru
lucru prestat. Toţi banii care aparţineau vreo unui deţinut erau depozitaţi pe contul său de peculiu.
92. Reclamantul a susţinut că a cheltuit toţi banii care au fost recepţionaţi în scopul efectuării
tratamentului medical, care, nu era posibil de efectuat în penitenciar şi, pe cheltuieli de judecată în
numeroasele procese de judecată. El nu a intrat în posesia sumei acordate în anul 2005 (5 000 MDL)
din considerentul că hotărîrea a fost atacată cu apel şi cazul mai era încă pe rol cînd cererea sa
referitoare la alimentarea forţată mai era în faţa Curţii Supreme de Justiţie. El era invalid de gradul
doi, care irosea majoritatea timpului pentru tratament şi drept urmare nu putea spera să găsească un
serviciu în penitenciar. Pensia de invalid a fost suspendată pe durata detenţiei sale şi el nu a avut
careva sursă de venit pe durata a 5 ani de detenţie.
93. Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa referitoare la accesul la un
tribunal în sensul articolului 6 §1 din Convenţiei şi în special, necesitatea de a achita taxa de stat (a e
vedea Kreuz v. Polonia, nr. 28249/95, §§ 52-57, CEDO 2001-VI şi alte trimiteri din continuare).
94. Curtea notează că procesul se referea la pretenţiile reclamantului prinvind prejudiciile
cauzate. Drept consecinţă, articolul 6 §1 este aplicabil acestui capăt civil de acuzare (a se vedea
Kreuz, citat mai sus, § 35).
95. În prezentul caz, Curtea notează că plîngerea reclamantului se referea la pretinsul prejudiciu
cauzat sănătăţii sale prin acţiunea autorităţilor naţionale. În conformitate cu articolul 85 (1) al
Codului de Procedură Civilă („CPC”, a se vedea paragraful 39 de mai sus), el trebuia să fie scutit de
la plata taxei de stat în lumina naturei pretenţiilor sale, indiferent de disponibilitatea sa de a plăti.
Curtea notează că reclamantul nu s-a bazat clar pe acest motiv pentru a-l scuti de plata taxei de stat.
Totuşi, Curtea de asemenea notează că conţinutul articolului 85 (1) al CPC nu supune cererea
acestuia la anumite cerinţe formal solicitate de părţile interesate. Curtea consideră că instanţele
naţionale puteau examina cererea sa de renunţare la plata taxei de stat de asemenea în lumina
plîngerii sale (aşa cum a procedat Tribunalul mun. Chişinău, a se vedea paragraful 22 de mai sus),
ţinînd cont de trimiterea expres făcută de acesta la articolul 437 din CPC (care, pe rînd, se referea la
articolul 85) odată cu refuzarea examinării cazului acestuia şi ţinînd cont de serioasele plîngeri
formulate, care denotau o tortură.
96. În lumina celor menţionate mai sus, Curtea consideră că reclamantului i s-a îngrădit accesul
la o instanţă. Prin urmare, drept consecinţă a existat o violare a articolului 6 din Convenţie.

GUŢU vs MOLDOVA
Hotărîre din 7 iunie 2007

B. Plîngerea formulată potrivit articolului 6 § 2 din Convenţie

24. Cu referire la pretinsa încălcare a articolului 6 § 2 din Convenţie, reclamanta a susţinut că

judecătorul care i-a examinat cauza a văzut-o în haine pline de noroi şi ar fi putut, prin urmare, fi
influenţat la formarea unei opinii în legătură cu învinuirea înaintată în privinţa sa. Mai mult, el i-a
adresat întrebări irelevante şi nu a atras atenţia asupra plîngerilor sale despre umilirea, persecutarea,
celula murdară şi detenţia sa ilegală.
25. Cu referire la articolul 6 § 3, reclamanta a susţinut că nu a fost asistată eficient de un avocat
de-a lungul procesului şi nu i s-a permis audierea martorilor din partea sa.
26. Guvernul a disputat alegaţiile reclamantei şi i-a solicitat Curţii respingerea acestor plîngeri.
27. Cît priveşte aplicabilitatea articolului 6 din Convenţie, Curtea se va referi la constatările sale
în paragraful 31 infra.
 28. În legătură cu plîngerea despre pretinsa încălcare a prezumţiei nevinovăţiei, Curtea reiterează
că prezumţia vinovăţiei garantată de articolul 6 § 2 din Convenţie impune, inter alia, ca, în
îndeplinirea funcţiilor lor, membrii unui tribunal să nu pornească de la ideea preconcepută că cel
trimis în judecată a comis actul incriminat; sarcina probei revine acuzării, iar orice dubiu este
interpretat în favoarea celui acuzat (a se vedea, printre altele, hotărîrea Barberà, Messegué şi
Jabardo c. Spaniei din 6 decembrie 1988, Seria A nr. 146, § 77).
29. Cu toate acestea, Curtea concluzionează asupra absenţei oricărui indiciu precum că instanţa
judecătorească a pornit de la prezumţia că reclamanta a comis actele incriminate. Astfel, nu suntem
în prezenţa vreunei încălcări a articolului 6 § 2 din Convenţie şi această plîngere trebuie să fie
declarată inadmisibilă ca fiind vădit nefondată potrivit articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.

C. Plîngerile formulate potrivit articolului 5 § 1, articolului 6 §§ 1 şi 3 şi articolului 8 din

Convenţie

30. Curtea consideră că plîngerile reclamantei, potrivit articolului 5 § 1, articolului 6 §§ 1 şi 3 şi

articolului 8 din Convenţie, pun în discuţie chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de
serioase ca aprecierea lor să depindă de examinarea fondului cauzei şi că alte careva temeiuri pentru
a le declara inadmisibile nu au fost stabilite. Prin urmare, Curtea le declară admisibile. În temeiul
deciziei sale de a aplica articolul 29 § 3 din Convenţie (a se vedea paragraful 4 supra), Curtea se va
pronunţa imediat asupra fondului acestor plîngeri.

II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 DIN CONVENŢIE

A. Argumentele părţilor

31. Guvernul este de acord cu faptul că acuzaţia înaintată reclamantei comportă un caracter
“penal” în sensul articolului 6 din Convenţie. Totuşi, acesta a contestat afirmaţia reclamantei precum
că ea nu a fost citată pentru a asista la audierea recursului său şi a transmis Curţii o scrisoare, datată
cu 21 mai 2005, de la preşedintele Judecătoriei Străşeni adresată Agentului Guvernamental, în care
se declara că reclamanta a fost citată pentru a se prezenta la şedinţa judecătorească din 16 ianuarie
2002 printr-o scrisoare recomandată care, din păcate, a fost distrusă de instanţa judecătorească după
doi ani.
32. Reclamanta a contestat prezentările Guvernului şi şi-a exprimat neîncrederea în legătură cu
memoria preşedintelui Judecătoriei Străşeni, care a reuşit să-şi amintească informaţii precise despre
citarea în cauza acesteia după mai mult de trei ani. De asemenea, ea a evidenţiat faptul că citaţia
făcea parte din dosar şi nu a fost distrusă separat, ci doar împreună cu dosarul.

B. Aprecierea Curţii

33. Curtea observă că, în cauza Ziliberberg c. Moldovei (nr. 61821/00, §§ 7-36, 1 februarie 2005),
ea a decis că, contravenţia administrativă prevăzută de articolul 174 § din CCA comporta un caracter
“penal” în sensul articolului 6 din Convenţie. În prezenta cauză Curtea nu vede vreun motiv să
constate altfel, cu atît mai mult că contravenţia administrativă prevăzută de articolul174 din CCA era
pedepsită şi cu arest administrativ pe un termen pînă la cincisprezece zile, spre deosebire de
contravenţia administrativă de care era acuzat reclamantul în cauza Ziliberberg (a se vedea
Ziliberberg, precitată, § 22).
 34. Curtea notează că dosarul din instanţele judecătoreşti naţionale, o copie a căruia a fost
prezentată de Guvern, nu conţine vreo citaţie pentru şedinţa de judecată din 16 ianuarie 2002 în faţa
Tribunalului Chişinău. Cît priveşte scrisoarea preşedintelui Judecătoriei Străşeni (a se vedea
paragraful 31 supra), în opinia Curţii ea nu constituie o probă suficientă precum că citaţia a fost
transmisă de Tribunalul Chişinău şi primită de reclamantă. Dacă o scrisoare recomandată ar fi fost
transmisă reclamantei, oficiul poştal în mod normal ar fi dus o evidenţă în acest sens. Cu toate
acestea, Guvernul nu a prezentat vreo probă precum că instanţa judecătorească naţională ar fi plătit
într-adevăr pentru o astfel de scrisoare şi că ar fi fost trimisă şi primită de reclamantă.
35. Curtea reaminteşte că principiile generale privind prezenţa persoanei acuzate la audierea
apelului [recursului] său au fost rezumate în hotărîrea Hermi c. Italiei ([MC], nr. 18114/02, §§ 58-
67, CEDO 2006-...).
36. În continuare, Curtea notează că în hotărîrea Ziliberberg ea a constatat că reclamantului i-a
fost încălcat dreptul la un proces echitabil, deoarece citaţia i-a fost remisă prea tîrziu (a se vedea
Ziliberberg, precitată, § 41). Situaţia este chiar mai gravă în speţă, unde Curţii, spre satisfacţia
acesteia, nu i-a fost demonstrat faptul citării reclamantei. În consecinţă, a avut loc o încălcare a
articolului 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, nu este necesară examinarea separată a plîngerii
formulate potrivit articolului 6 § 3 din Convenţie, precum că acesteia nu i-ar fi fost permisă audierea
martorilor săi pe parcursul şedinţelor de judecată şi că nu i-ar fi fost acordat un avocat.