SUPORT DE CURS

MASURI DE PREVENIRE SI PROTECTIE PRIVIND

RISCURILE DE ACCIDENTARE SI IMBOLNAVIRE
PROFESIONALA

dr.ing.Remus FURTUNA

SIBIU 2014
 1. INTRODUCERE

Organizaţiile din România îşi desfăşoară în prezent activitatea

în condiţiile impactului cu permanenta evoluţie tehnologică şi
extinderea fenomenului globalizării, fiind confruntate cu apariţia de
noi tipuri de riscuri şi modificarea celor tradiţionale.
Funcţionarea pe baza unor tehnologii complexe şi a unor relaţii
ample, în multe cazuri internaţionale, determină organizaţia să
configureze un sistem eficient de analiză şi tratament al riscurilor cu
luarea în considerare a tuturor elementelor ce intervin în procesul de
muncă.
În cadrul acestui sistem organizaţia utilizează o serie de
resurse umane, financiare şi patrimoniale ce se ordonează în diverse
moduri în cadrul unor compartimente ce îndeplinesc funcţiuni
administrative, comerciale, productive etc. între care se stabilesc
relaţii interne, necesare pentru realizarea obiectivelor fixate.
În acelaşi timp organizaţia menţine relaţii de interschimb cu alte
sisteme cum sunt consumatorii, furnizorii, autorităţile publice, mediul
ambiant, vecinii etc.
De cele două planuri ale relaţiilor interne şi externe, precum şi
de interferenţa acestora trebuie să se ţină seama atunci când se
analizează eficienţa acţiunilor de prevenire în muncă, cu implicaţii
directe sau indirecte asupra relaţiilor de muncă şi aspectelor de ordin
moral sau economic din cadrul organizaţiei.
Aceste motive, precum şi altele cu caracter legal, social sau
tehnic, conduc spre integrarea securităţii si sanatatii în muncă, ca o
atitudine pozitivă, productivă şi benefică pentru mediul de muncă.
Modificările condiţiilor de muncă, apariţia unor metode de lucru
din ce în ce mai complexe, impun introducerea unei noi abordări cu
caracter global şi integrator cu privire la prevenirea evenimentelor
nedorite în cadrul sistemului de muncă.
Una dintre soluţiile sistemice ce permit organizaţiei să
transpună în realitate cerinţele reglementărilor din domeniul securităţii
şi sănătăţii în muncă , este implementarea în activitatea organizaţiei a
principiilor şi conceptelor managementului securităţii şi sănătăţii în
muncă .
Dezvoltarea organizaţiei depinde de modul în care aceasta
rezolvă problemele de calitate, competitivitate, productivitate şi în
general de eficienţă şi rentabilitate.
 Aplicarea coordonată a procedurilor de imbunatatire a calităţii şi
productivităţii, precum şi a celor de prevenire a accidentelor de
muncă, a îmbolnăvirilor profesionale şi a incidentelor periculoase,
conduce la adoptarea unor masuri pe termen scurt sau mediu, cu
privire la riscurile profesionale ce generează creşteri în performanţele
economice şi sociale ale organizaţiei.
Adoptarea principiilor securitatii proactive, cu obiectivul de a
stabili cele mai eficiente masuri de prevenire si protectie privind
riscurile de accidentare si imbolnavire profesionala se deosebeşte
radical fata de modul în care acţionează securitatea tradiţională sau
specifică, aflată mereu în defensivă şi urmărind numai realizarea
strictă a cerinţelor legale.
Competiţia acerbă ce se duce astăzi pe tărâmul pieţelor
economice, practic fără bariere geografice, obligă organizaţiile la
abordarea unei atitudini de excelenţă în ceea ce priveşte actul
managerial, în scopul realizării performanţei economice concomitent
cu respectarea cerinţelor legale şi a criteriilor de conformitate cu
privire la securitatea si sanatatea in munca.
Această atitudine nu a apărut întâmplător.
Ea se bazează pe luarea în calcul a vulnerabilităţii organizaţiilor
în ceea ce priveşte consecinţele pe plan uman, material şi de imagine
în cazul înregistrării de accidente de muncă, îmbolnăviri profesionale
sau incidente periculoase.
Aceste considerente cât şi altele de natură legislativă fac din
stabilirea masurilor de prevenire si protectie privind riscurile de
accidentare si imbolnavire profesionala o acţiune ce generează un
cadru organizatoric şi de responsabilitate deosebit de eficient.
Prevenirea cu privire la securitatea si sanatatatea in munca, ca
parte componentă a unui management integrat presupune
concomitent cu respectarea cerinţelor legale în acest domeniu şi
creşterea eficienţei activităţii organizaţiei prin eliminarea sau
reducerea întreruperilor procesului productiv a absenteismului sau a
pierderilor materiale datorate înregistrării unor evenimente nedorite la
locurile de muncă.
 2. RISC ŞI SECURITATE ÎN MUNCĂ
2.1. Conceptul de risc şi securitate în muncă

Încă de la începuturile existenţei sale omul şi-a luat anumite

măsuri pentru a contracara riscurile care făceau parte din însăşi
existenţa sa.
Convieţuirea cu riscurile presupune în prezent aplicarea în
cadrul organizaţiilor a unor principii ale securităţii în muncă ce au ca
scop evitarea materializării şi minimizarea posibilelor consecinţe ale
acestor riscuri de accidentare şi îmbolnăvire profesională precum şi
reducerea riscurilor la cele mai mici valori posibile.
Termenii pericol şi risc nu au aceeaşi semnificaţie în toate
ţările membre ale UE şi nici în diferitele discipline ştiinţifice.
Din punct de vedere conceptual riscul poate fi descris ca fiind
incertitudinea producerii unui eveniment cu efecte negative de o
anumită magnitudine.
Riscul profesional este definit ca fiind posibilitatea ca un
lucrător să sufere o daună în timpul muncii.
Definiţiile cele mai frecvent utilizate pentru pericol şi risc sunt:
− pericol: proprietatea sau capacitatea intrinsecă prin care un
lucru (materie primă, material etc.) sau practică de muncă
sunt susceptibile de a cauza o daună;
− risc: probabilitatea ca dauna potenţială să se realizeze în
condiţii de expunere şi amploarea eventuală a daunei.
Securitatea în muncă este definită ca fiind situaţia în care
cineva sau ceva nu este expus la nici un pericol şi la nici un risc.
Securitatea în muncă trebuie privită ca pe o activitate ce face
parte din ansamblul funcţional al organizaţiei, integrată în toate
componentele acesteia.
Funcţiile organizaţiei coincid de altfel, în ceea ce priveşte
obiectivele cu cele ale securităţii în muncă şi se referă la garantarea
continuităţii în desfăşurarea tuturor activităţilor specifice organizaţiei.
Graniţele între aceste funcţii şi securitatea în muncă sunt
deschise, fapt pentru care în activitatea de prevenire a riscurilor în
muncă trebuie realizată o îmbinare cât mai organică între acestea.
Dezvoltarea oricărei activităţi în condiţii de securitate în muncă
sau în formă opusă respectiv cu riscuri în muncă, se analizează ca
un sistem în care intervin o serie de factori de risc de accidentare sau
îmbolnăvire profesională.
 Pentru evidenţierea factorilor de risc care se manifestă în
procesul de muncă este necesară realizarea unei analize sistematice
a caracteristicilor accidentogene şi ale abaterilor posibile la nivelul
fiecărei componente a sistemului.
a) Factorii de risc proprii executantului. Abaterea posibilă a
executantului de la comportamentul ideal în ceea ce
priveşte îndeplinirea sarcinii de muncă reprezintă o eroare
care poate fi de recepţie, prelucrare, interpretare a
informaţiei, de decizie, execuţie sau autoreglaj.
Această eroare a executantului se concretizează într-un
comportament inadecvat din punct de vedere al securităţii în
muncă ce rezidă într-o acţiune greşită sau omisiune.
b) Factorii de risc proprii sarcinii de muncă. Cauzele
potenţiale de accidentare sau îmbolnăvire profesională care
pot să apară în legătură cu sarcina de muncă sunt:
− conţinutul sau structura necoerspunzătoare a sarcinii
de muncă în raport cu scopul sistemului de muncă sau
cu cerinţele impuse de situaţiile de risc (operaţii, reguli,
procedee greşite, absenţa unor operaţii, metode de
muncă necorespunzătoare);
− sub/supradimensionarea cerinţelor impuse
executantului, respectiv necorespunzătoare
posibilităţilor acestuia.
c) Factorii de risc proprii mijloacelor de producţie. După
natura acţiunii lor, factorii de risc proprii mijloacelor de
producţie se pot manifesta sub următoarele forme:
− factori de risc mecanic, a căror acţiune constă în
eliberarea bruscă, necontrolată şi contraindicată a
energiei cinetice încorporate în mijloacele de producţie
sau în părţi ale acestora;
− factori de risc termic în cazul cărora pericolul potenţial
este dat de acţiunea energiei termice încorporate în
mijloacele de producţie la contractul sau manipularea
acestora de către executant;
− factori de risc electric, la care pericolul constă în
posibilitatea contractului direct sau indirect al
executantului cu energia electrică ce alimentează
mijloacele de producţie;
 − factori de risc chimic, a căror acţiune este determinată
de caracteristicile chimice nocive ale substanţelor
utilizate în procesul de muncă;
− factori de risc biologic, cu acţiune de natură biologică
potenţial nocivă sau accidentogenă.
d) Factorii de risc proprii mediului de muncă. Mediul fizic
ambiant poate prezenta fie abateri sub formă de depăşiri ale
nivelului intensităţii parametrilor specifici (microclimat,
zgomot, vibraţii, noxe chimice, radiaţii, iluminat etc.) fie
caracteristici care reprezintă condiţii de muncă inadecvate
(sub sau suprasolicitare fizică).
În cadrul mediului social se pot înregistra factori de risc de
natură psihică al căror rezultat este suprasolicitarea
executantului.

2.2. Condiţii favorabile apariţiei riscului

Pe baza reglementărilor legale organizaţia poate să stabilească

condiţiile minime de securitate în muncă de care trebuie să dispună,
pentru a realiza un sistem de prevenire a riscurilor în muncă.
Atunci când însă aceste reglementări nu există sau nivelul lor de
exigenţă nu este satisfăcător, organizaţia trebuie să decidă asupra
celor mai adecvate măsuri ce rezultă din următorul proces:
− identificarea condiţiilor favorabile de apariţie a riscului;
− identificarea persoanelor implicate;
− analizarea mediului în care se desfăşoară acţiunea factorilor
de risc ce concură la dezvoltarea acţiunii nedorite;
− evaluarea probabilităţii şi gravităţii daunelor care se pot
produce;
− stabilirea măsurilor de securitate în muncă ţinând cont de
natura tehnică şi economică pe care acestea le implică.
În cadrul sistemului de muncă există anumiţi factori (însuşiri,
stări, procese, fenomene, comportamente etc.) proprii componentelor
acestuia care, în anumite condiţii, pot favoriza şi chiar provoca
apariţia accidentului de muncă sau a îmbolnăvirii profesionale.
 Aceşti factori, denumiţi factori de risc constituie cauze potenţiale
ale accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale.
În momentul producerii vătămării organismului, cauzele
potenţiale - factorii de risc - se transformă în cauze efective ale
acestor evenimente.
Cauzele accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale
pot fi clasificate după criteriile din figura 2.1.
PRINCIPALE

IMPORTANŢA

SECUNDARE

LOCUL ÎN INIŢIALE
DINAMICA
PRODUCERII INTERMEDIARE
ACCIDENTULUI
DE MUNCĂ FINALE MECANICE

ELECTRICE

DIRECTE CHIMICE
MODUL ÎN CARE
PARTICIPĂ LA
PRODUCEREA TERMICE
VĂTĂMĂRII
CLASIFICARE

INDIRECTE
CRITERII DE

PRIN IRADIERE

COMPLEXE

MODUL DE
MANIFESTARE
VARIAŢII

RESPONSABILITATEA
FACTORULUI UMAN ÎN
PRODUCEREA
ACCIDENTULUI SUBIECTIVE

DEPENDENŢE
DE EXECUTANT
DEPENDENŢE DE
DEPENDENŢA DE SARCINA DE MUNCĂ
ELEMENTELE
PROCESULUI DE
MUNCĂ

DEPENDENŢE DE
MEDIUL DE MUNCĂ

Fig.2.1. Criteriile de clasificare a cauzelor accidentelor de muncă şi

bolilor profesionale
Pentru ca vătămarea să aibă loc este necesară interacţiunea
dintre un factor de risc obiectiv şi unul subiectiv, propriu
executantului, respectiv cel puţin simpla prezenţă a acestuia.
 Dinamica accidentării în muncă poate fi descrisă ca o înlănţuire
de cauze – efecte, indiferent că este analizată în stadiul de
potenţialitate sau după producerea evenimentului, care se derulează
în cursul procesului de muncă.
La un capăt al lanţului se află cauza iniţială, situată cel mai
departe în timp de momentul producerii vătămării. La celălalt capăt se
află cauza finală aflată cel mai aproape de producerea vătămării.
În dinamica producerii accidentului cauzele se înlănţuie şi se
îmbină din „amonte” spre „aval”, distingându-se două tipuri de
legături:
− înlănţuirea lineară a cauzelor, astfel încât cauza din „aval”
constituie efectul cauzei din „amonte” şi la rândul ei, cauza
efectului care îi succede în aval;
− îmbinarea a două sau mai multe cauze care generează un
anumit efect ce se constituie într-o cauză situată în „aval” faţă
de acestea, şi care, la rândul său, poate determina un alt
efect sau poate constitui cauza finală.
Pentru producerea accidentului este necesară constituirea
lanţurilor legăturilor lineare ale cauzelor. Anihilarea unei singure
secvenţe a acestora este suficientă pentru evitarea vătămării.
Cauzele principale sunt cele a căror anihilare întrerupe lanţul
cauzal.
Cauzele secundare sunt cele care se îmbină cu cauzele
principale, contribuind la producerea altei cauze principale.
Prezenţa cauzelor favorizante nu este obligatorie pentru
apariţia unui anumit efect, ele doar contribuie la evoluţia cauzei
principale, în sensul producerii efectului.

2.3. Identificarea pericolelor şi estimarea riscurilor

Aprecierea riscurilor constă în parcurgerea unor etape care

permit examinarea într-un mod sistematic a pericolelor, urmată atunci
când se impune de acţiuni ce vizează reducerea riscurilor.
Aprecierea riscurilor include:
 Analiza riscurilor

 identificarea pericolelor;
 estimarea riscurilor
 Evaluarea riscurilor
 Analiza riscului furnizează informaţii necesare evaluării riscului
care la rândul său permite trecerea la aprecierea nivelului de
securitate.
Aprecierea riscului se bazează pe decizii raţionale care trebuie
să aibă la bază metode calitative completate atât cât este posibil cu
metode cantitative.
Metodele cantitative sunt recomandate atunci când gravitatea
previzibilă şi mărimea daunei sunt ridicate.
Metodele calitative sunt utile pentru a compara măsurile de
securitate alternative în scopul selectării aceleia care asigură o
protecţie mai bună.
Aprecierea riscului se efectuează astfel încât să fie posibilă
confirmarea prin documente a procedurii urmate şi a rezultatelor
obţinute.
Analiza şi evaluarea riscurilor se bazează pe studiul
interacţiunii între elementele unei matrici formate din:
 Riscurile – pericol şi cauzele care stau la originea
evenimentelor nedorite generate de agenţii agresivi (surse
de pericole);
 Subiecţii asupra cărora se pot repercuta agenţii agresivi;

 Efectele directe şi indirecte care se pot produce asupra

subiecţilor.
Actualizarea analizei şi evaluării riscurilor se face cu o anumită
periodicitate determinată în principal de dinamica activităţii
organizaţiei în cauză.
Factorii fundamentali care facilitează analiza riscurilor sunt
probabilitatea producerii şi intensitatea (gravitatea) efectelor. Prin
utilizarea acestor factori s-au dezvoltat mai multe modele ştiinţifice
care au stat la baza elaborării metodelor de evaluare a riscurilor.

2.3.1. Identificarea pericolelor

Pot fi identificate următoarele tipuri de pericole:

Pericole mecanice datorate:
 caracteristicilor echipamentelor de munca sau pieselor
prelucrate :
formă;
amplasare relativă;
 masă şi stabilitate (energie potenţială a elementelor
care se pot deplasa sub efectul gravitaţiei);
masă şi viteză (energie cinetică a elementelor în
mişcare controlată sau necontrolată);
rezistenţă mecanică insuficientă.
 acumulării de energie în interiorul echipamentelor de
munca(EM):
a) elemente elastice (arcuri);
b) lichide şi gaze sub presiune;
c) efectul vidului.
 pericol de strivire;
 pericol de forfecare;
 pericol de tăiere sau secţionare;
 pericol de înfăşurare;
 pericol de antrenare sau de prindere;
 pericol de lovire;
 pericol de perforare sau înţepare;
 pericol de frecare sau abrazare;
 pericol de injectare sau ejectare a fluidelor cu presiune
înaltă.
Pericole electrice datorate:
 contactului persoanelor cu părţile active ale EM;
 contactului persoanelor cu părţi care au devenit active în
urma unei defectări a EM;
 apropierii persoanelor de părţile active ale EM aflate sub
înaltă tensiune;
 fenomenelor electrostatice;
 radiaţiei termice sau altor fenomene cum ar fi ejectarea
de particule topite şi efectelor chimice provenite din
scurtcircuite, suprasarcini etc.
Pericolele termice au ca efect:
 arsuri, opăriri sau alte leziuni datorate contactului posibil
al persoanelor cu obiecte sau materiale cu temperaturi
extreme, înalte sau scăzute, expunerii la acţiunea flăcării,
exploziei sau a radiaţiei surselor de căldură;
 afectarea sănătăţii prin mediu de muncă prea cald sau
prea rece.
Pericolele generate de zgomot au ca efect:
  pierderea auzului sau alte dereglări fiziologice (pierderea
echilibrului, diminuarea capacităţii de atenţie);
 suprapunerea cu comunicări verbale, semnale acustice
etc.
Pericole generate de vibraţii:
 diferite tulburări neurologice şi vasculare, ca urmare a
utilizării maşinilor ţinute cu mâna;
 vibraţii transmise întregului corp, în special atunci când
sunt combinate cu posturi defectuoase.
Pericole generate de radiaţii:
 joasă frecvenţă, frecvenţe radio, microunde;
 în infraroşu, vizibil şi ultraviolet;
 raze X şi gamma;
 alfa şi beta, fascicule de electroni sau ioni neutroni;
 laser.
Pericole generate de materiale şi substanţe prelucrate
sau utilizate de EM:
 pericole rezultate din contactul sau inhalarea de fluide,
gaze, vapori, fumuri sau pulberi cu efect nociv;
 pericol de incendiu sau explozie;
 pericole biologice sau microbiologice.
Pericole generate de nerespectarea principiilor
ergonomice în proiectarea EM:
 poziţii defectuoase sau efort excesiv;
 prevederea unor mişcări ale operatorului fără a ţine
seama de specificul elementelor anatomice mână-braţ sau
picior-gambă;
 utilizarea unui echipament individual de protecţie
incomod;
 iluminatul local necorespunzător;
 suprasolicitare sau subsolicitare mentală, stress;
 proiectare, amplasare sau identificare necorespunzătoare
a dispozitivelor de afişare.

Alte pericole:
a) Pornire neaşteptată, ambalare/supraviteză neaşteptată
(sau orice disfuncţie similară) datorată:
− defectării/sistemului de comandă;
 − restabilirii alimentării cu energie după o întrerupere;
− influenţa unor elemente externe perturbatoare;
− erorilor de prelucrare informatică.
b) Imposibilitatea opririi maşinii în cele mai bune condiţii
posibile.
c) Variaţia vitezei de rotaţie a sculelor;
d) Defectarea alimentării cu energie;
e) Defectarea circuitului de comandă;
f) Erori de montare;
g) Căderi sau ejectări de obiecte sau fluide;
h) Pierderea stabilităţii EM.
i) Referitor la funcţia de deplasare:
− deplasarea fără conducător la postul de conducere;
− deplasarea fără ca toate componentele să fie în poziţie
de securitate;
− oscilaţii excesive în timpul deplasării.
j) Pericole mecanice la postul de lucru:
− contact cu roţile;
− răsturnare;
− căderi de obiecte, străpungere cu obiecte;
− rupere a părţilor care se rotesc cu viteză mare.
k) Datorate sistemului de comandă:
− amplasarea necorespunzătoare a organelor de
comandă;
− proiectarea necorespunzătoare a organelor de
comandă şi a modului lor de funcţionare.
l) Pericole mecanice provenind din:
− lipsa de stabilitate a susţinerilor, mecanizate;
− defectarea dispozitivelor de accelerare sau de frânare
ale maşinilor care se deplasează pe şine;
− rezistenţei mecanice inadecvată, coeficienţi de
siguranţă inadecvată;
− defectării dispozitivului de control al sarcinii;
− defectării comenzilor cabinei.
m) Incendiu şi explozie;
n) Emisii de pulberi, gaze etc.;
o) Eroare umană.
 2.3.2. Estimarea riscurilor

După identificarea pericolelor, estimarea riscurilor trebuie

efectuată pentru fiecare pericol prin determinarea elementelor
riscului.

2.3.2.1. Elementele riscului

Riscul asociat unei situaţii particulare sau unui procedeu tehnic

particular, rezultă din combinarea următoarelor elemente :
 Gravitatea daunei;

 Probabilitatea apariţiei acestei daune, care depinde de:

 frecvenţa şi durata expunerii persoanelor la pericol ;

 probabilitatea apariţiei unui eveniment periculos.
Analiza elementelor riscurilor prezentate în figura 2.2. nu duce
în toate cazurile la determinarea cu exactitate a gravităţii şi
probabilităţii, acestea putând fi numai estimate.
 RISC
corespunzător unui pericol

GRAVITATEA
Dauna posibilă care poate
rezulta din pericolul analizat
PROBABILITATEA
apariţiei daunei
- Frecvenţa şi durata expunerii
- Probabilitatea apariţiei
evenimentului periculos

Fig. 2.2. Elementele riscului

Gravitatea poate fi estimată luând în considerare :

a) natura entităţii asupra căreia se manifestă pericolul :
− persoane ;
− bunuri ;
− mediu.
b) modul de afectare al sănătăţii :
− uşor (în mod obişnuit reversibil) ;
− grav (în mod obişnuit ireversibil) ;
− deces.
c) extinderea daunei (la fiecare loc de muncă) :
− o persoană ;
− mai multe persoane.
Probabilitatea de apariţie a daunei poate fi estimată luând în
considerare :
a) frecvenţa şi durata expunerii :
− necesitatea de acces în zona periculoasă ;
− modul de acces ;
− timpul de staţionare în zona periculoasă ;
− numărul persoanelor care au acces ;
 − frecvenţa accesului.
b) probabilitatea de apariţie a evenimentului periculos
poate fi determinată având în vedere următoarele:
− fiabilitatea instalaţiei şi alte date statistice;
− istoricul accidentelor înregistrate la locul de muncă
sau în condiţii similare ;
− istoricul bolilor profesionale şi al afecţiunilor
înregistrate la locul de muncă sau în condiţii
similare;
− compararea riscurilor.

2.3.2.2. Aspecte ce trebuie luate în considerare la stabilirea

elementelor riscului

Persoanele expuse
Estimarea riscului se face prin identificarea tuturor persoanelor
care sunt expuse pericolului. În categoria acestora intră atât
operatorii cât şi alte persoane care în virtutea sarcinilor de serviciu,
este previzibil să fie prezente, pe o anumită durată de timp la locul de
muncă analizat.

Tipul, frecvenţa şi durata expunerii

Estimarea expunerii la pericol necesită analizarea şi luarea în
considerare a tuturor metodelor de lucru şi a modurilor de
funcţionare a echipamentelor tehnice de la locul de muncă. Astfel, în
cadrul analizei se includ şi situaţiile în care se efectuează reglarea,
corectarea procesului sau mentenanţa, precum şi depistarea
anumitor modificări apărute în funcţionarea echipamentelor tehnice.
Estimarea riscului trebuie să ia în considerare şi situaţiile în care
este necesară suspendarea funcţiilor de securitate.
Relaţii între expunere şi efect
În cadrul relaţiei existentă între expunere şi efecte, trebuie
avute în vedere atât situaţiile de expuneri acumulate, cât şi efectele
sinergice ale factorilor de risc cu consecinţe directe asupra subiecţilor.
Această apreciere se face de regulă pe baza unor date
înregistrate şi recunoscute.
Factorul uman
 Factorul uman poate influenţa în mare măsură modul concret
de manifestare al riscului, prin următoarele:
 interacţiunea persoanelor cu echipamentul tehnic;
 interacţiunea între persoane;
 aspecte legate de elementele de psihologie
organizaţională;
 efecte ergonomice.
Capacitatea persoanelor de a percepe riscurile în anumite
situaţii date, depinde în mare măsură de instruirea, experienţa şi
aptitudinile acestora.
Estimarea aptitudinilor persoanelor expuse trebuie să ţină
seama de următoarele aspecte:
 aplicarea principiilor ergonomice la proiectarea EM;
 aptitudinea naturală sau dezvoltată în executarea
sarcinilor cerute;
 conştientizarea riscurilor;
 nivelul de încredere în îndeplinirea sarcinilor cerute, fără
abateri voluntare sau involuntare;
 tendinţa de abatere de la metodele de lucru
nepericuloase prevăzute în tehnologiile de lucru.
Instruirea, experienţa şi aptitudinile pot influenţa riscul dar nici
unul dintre aceşti factori nu trebuie utilizat ca substitut pentru
eliminarea pericolelor, prevenirea intrinsecă sau protecţia individuală
şi colectivă.
Fiabilitatea funcţiilor de securitate
Estimarea riscului trebuie să se bazeze şi pe luarea în
considerare a fiabilităţii componentelor şi sistemelor incluse în
echipamentele tehnice, având în vedere următoarele:
 identificarea împrejurărilor care pot duce la materializarea

riscului (defectarea unei componente sau a sursei de

alimentare, perturbaţii electrice);
 utilizarea atunci când este cazul a metodelor calitative

adecvate pentru a compara măsurile de securitate

alternative;
 furnizarea de informaţii ce permit selectarea funcţiilor de

securitate, a componentelor şi dispozitivelor aferente.

Posibilitatea anulării sau ocolirii măsurilor de securitate
 Estimarea riscului trebuie să ia în considerare posibilitatea de a
anihila sau ocoli măsurile de securitate de către personalul de
execuţie sau alte persoane care pot interveni în procesul de muncă.
Aceste situaţii se analizează în strânsă corelaţie cu cauzele care
duc la anihilarea sau ocolirea măsurilor de securitate.
Astfel, în anumite cazuri măsurile de securitate :
 scad productivitatea;
 sunt dificil de utilizat;
 afectează metodele de lucru cu care s-a rutinat
operatorul;
 implică alte persoane decât operatorul;
 nu sunt cunoscute sau acceptate de utilizator.
Posibilitatea de a anula o măsură de securitate depinde atât de
tipul măsurii cât şi de anumite detalii de aplicare ale acesteia.
Utilizarea sistemelor electronice programabile introduce o
facilitate suplimentară de anulare sau ocolire a măsurilor de
securitate, dacă accesul la soft-ul ce controlează procedurile de
securitate a muncii nu este proiectat sau gestionat corespunzător.

Mentenabilitatea măsurilor de securitate

Menţinerea în condiţii de funcţionare a măsurilor de securitate
trebuie avută în vedere în cadrul procesului de estimare a riscului,
pentru a asigura un nivel de protecţie corespunzător.
Dacă măsurile de securitate nu pot fi uşor menţinute în scopul
unei funcţionări corecte, aceasta poate încuraja anularea sau ocolirea
măsurilor.

3. SANATATE ÎN MUNCĂ
3.1. Conceptul de sănătate în muncă

În efortul României de realizare a unui cadru legislativ complet

armonizat prevederilor UE, un loc distinct îl ocupă promovarea
sănătăţii populaţiei active şi creşterea capacităţii de muncă.
Conceptul actual de sănătate ca echilibru şi stare de bine din
punct de vedere fizic, psihic şi social s-a impus ca mod de gândire în
medicină şi include :
  sănătatea fizică sau organică ca rezultat al funcţionării
corecte a sistemelor corpului uman;
 sănătatea psihică care presupune un echilibru intelectual şi
emoţional;
 sănătatea socială ca stare de bine în viaţa relaţională a

individului.
Pe lângă această definiţie cu un conţinut foarte larg şi teoretic,
există şi o altă definiţie a sănătăţii care explică în mai mare măsură
raportul între formele de viaţă (organismul uman) şi exteriorul lor.
Astfel, sănătatea poate fi o stare de armonie între
determinările interne şi/sau externe ale vieţii şi posibilităţile de
adaptare fără o alterare parţială sau generală a organismelor .
Dinamicitatea umană se manifestă prin capacitatea de
păstrare a parametrilor biologici la un nivel funcţional şi organic
normal în contextul bioagresivităţii.
Această dinamica se manifestă în anumite limite ce corespund
posibilităţilor de adaptare ale omului în încercarea de evitare a
efectelor nocive datorate factorilor agresivi din mediul ambiental. Este
prin urmare absolut necesar ca organizaţiile, indiferent de profilul
activităţilor pe care le dezvoltă, să construiască un mediu de muncă
lipsit de agresivitate asupra factorului uman.
Factorii ce au o influenţă determinantă asupra sănătăţii sunt
redaţi în figura3.1.
I. O STARE DE BINE DIN PUNCT DE VEDERE FIZIC,
PSIHIC ŞI SOCIAL.
II. O STARE DE ARMONIE ÎNTRE DETERMINĂRILE
INTERNE ŞI/SAU EXTERNE ALE VIEŢII ŞI
POSIBILITĂŢILE DE ADAPTARE FĂRĂ O ALTERARE
PARŢIALĂ SAU GENERALĂ A ORGANISMELOR
SĂNĂTATEA

ADAPTARE

DINAMICITATE

DETERMINĂRI DETERMINĂRI
INTERNE EXTERNE

Potenţial genetic Mediu ambiental

Fig. 3.1. Factorii determinanţi ai sănătăţii
 Mediul ambiental poate fi alterat în timpul procesului de muncă
de o serie de elemente cu influenţă agresivă asupra sănătăţii, printre
care:
 factorii de natură mecanică;
 agenţii fizici;
 substanţele chimice;
 factorii biologici;
 stările de tensiune psihică şi socială.
Aceste elemente agresive generează, sub aspectul patologiei
muncii, o serie de riscuri profesionale a căror efect se poate
materializa în:
− accidente de muncă;
− îmbolnăviri profesionale;
− oboseală;
− îmbătrânire şi uzură prematură;
− insatisfacţie.
Activitatea de medicină a muncii, într-o abordare semantică de
actualitate sănătatea în muncă („santé au travail” „occupational
health”) poate fi înţeleasă ca un „service” al forţei de muncă în cadrul
organizaţiei .
Conform definiţiei adoptate în anul 1950 şi completată în anul
1995 de către un grup de experţi din cadrul OIM/OMS, sănătatea în
muncă reprezintă promovarea şi menţinerea celui mai înalt grad
de bunăstare mentală, fizică şi socială a lucrătorilor de toate
profesiile prin prevenirea perturbărilor cauzate sănătăţii
acestora de condiţiile de muncă, protejarea în muncă faţă de
riscurile rezultate din prezenţa agenţilor nocivi pentru sănătatea
lor, repartizarea şi menţinerea lucrătorului într-o muncă
adecvată aptitudinilor fiziologice şi psihologice.
Sănătatea în muncă cuprinde trei grupe de activităţi :
 promovarea şi menţinerea sănătăţii angajaţilor şi a
aptitudinilor lor de muncă;
 ameliorarea condiţiilor de muncă în vederea asigurării
sănătăţii şi securităţii în muncă;
 adaptarea sistemelor de organizare a muncii şi culturii
organizaţiei în vederea realizării unui nivel al sănătăţii şi
securităţii în muncă corespunzător.
Sănătatea în muncă vizează mai multe etape în ceea ce
priveşte activitatea profesională:
 a) la alegerea profesiei şi pe parcursul pregătirii profesionale;
b) la angajarea în muncă şi transferul în alte activităţi;
c) în perioada de adaptare,
d) la modificarea factorilor de risc şi a agresivităţii acestora;
e) în conformitate cu posibilităţile de adaptare a muncii la om şi
a omului la muncă;
f) după o perioadă mai lungă de timp, în cazul factorilor de risc
cu acţiune întârziată.
Sănătatea în muncă trebuie privită ca pe o rezultantă între
agresiunea multiplă asupra angajatului şi eforturile complexe de
contracarare a acesteia. În acest context condiţiile de muncă
reprezintă un domeniu de acţiune prioritară, întrucât:
− pentru angajaţi riscul profesional poate fi hotărâtor în ceea
ce priveşte sănătatea;
− varietatea factorilor de risc este în continuă creştere,
concomitent cu perfecţionarea tehnologiilor de lucru;
− protecţia angajaţilor faţă de factorii de risc profesionali nu se
realizează de cele mai multe ori prin simpla opţiune a
factorilor de decizie, remedierile necesitând de regulă
eforturi financiare considerabile;
− unii factori de risc nu acţionează numai pe parcursul
activităţii profesionale, agresivitatea acestora putându-se
extinde şi după mult timp de la părăsirea locului de muncă.
Medicina muncii este o componentă esenţială a sănătăţii în
muncă şi în acelaşi timp o specialitate medicală al cărei obiectiv
principal îl constituie relaţiile reciproce dintre sănătate şi muncă,
respectiv relaţiile fiziologice şi patologice dintre om şi muncă.
Ca specialitate medicală, Medicina muncii ocupă un loc aparte
reprezentând:
− un multisistem de specialităţi clinice;
− un multisistem neclinic, similar medicinii comunitare.
Medicina muncii are legături strânse cu aproape toate
specialităţile clinice, dar şi cu disciplinele tehnice (fizica, chimia,
ingineria), un loc aparte ocupându-l securitatea în muncă.

3.2. Relaţia între sănătate şi muncă

Efectele muncii şi a condiţiilor de muncă asupra sănătăţii pot fi

detectate prin depistarea din timp a perturbărilor stării de sănătate,
fapt ce necesită descrierea următoarelor elemente :
  ocupaţiile avute cu precizarea sarcinilor profesionale;
 expunerea profesională în condiţii particulare;
 prezenţa unor simptome efemere în relaţie cu expunerea
profesională;
 existenţa unor simptome sau afecţiuni diagnosticate printre
alţi angajaţi decât cel în cauză, care îşi desfăşoară
activitatea în aceleaşi condiţii;
 expuneri neocupaţionale relevante.
Efectele muncii şi a condiţiilor de muncă asupra angajatului,
sunt schematizate în figura 3.2.
Efectul muncii şi al condiţiilor de muncă asupra sănătăţii
angajatului este hotărâtor, însă în acelaşi timp şi sănătatea fizică şi
mentală a acestuia influenţează sub aspect calitativ şi cantitativ
munca şi relaţiile ce se stabilesc în cadrul procesului de muncă.
Efectele stării de sănătate cu influenţe negative asupra
capacităţii de muncă generează prin condiţia patologică a angajatului
reducerea performanţelor profesionale atât fizice cât şi intelectuale
ale acestuia.
 FACTORI DE EXPUNERE PROFESIONALĂ

FIZICI ERGONOMICI CHIMICI BILOGICI PSIHOLOGICI

Exemple: Exemple: Exemple: Exemple: Exemple:

Radiaţia electromagnetică Postura, Compuşi anorganici: Alergeni, Relaţiile interumane
- neionizantă Mişcările repetitive, - metale, Bacterii, în procesul muncii
- ionizantă Purtarea de greutăţi, - SiO2 Virusuri,
Zgomotul, Durata zilei de lucru, Compuşi organici: Paraziţi
Vibraţiile, Organizarea pauzelor, - solvenţi,
Temperatura, etc. - detergenţi, Stress
Umiditatea. - răşini,
- polimeri.

CONTROLAŢI NECONTROLAŢI

SĂNĂTATE

OBOSEALĂ - scăderea (pierderea)

ACCIDENTE DE MUNCĂ capacităţii de muncă,
BOLI PROFESIONALE - scăderea venitului,
BOLI LEGATE DE PROFESIUNE - degradarea condiţiei sociale
- bugetul familiei
- condiţia socială

Fig.3.2. Efectele muncii şi a condiţiilor de muncă asupra angajatului

Cultura sănătăţii în muncă este un concept modern elaborat de

OMS, care reprezintă produsul valorilor individuale şi de grup, al
atitudinilor, competenţelor, obiceiurilor ce determină angajarea, stilul
şi eficienţa programelor de sănătate în muncă.
La nivelul organizaţiei cultura sănătăţii în muncă se
caracterizează prin comunicare bazată pe încredere reciprocă,
percepţie comună privind importanţa sănătăţii în muncă şi încredere
în eficacitatea măsurilor de prevenire.
Există astăzi aproape un consens general că stresul reprezintă
o stare psihologică negativă cu componente cognitive şi emoţionale
şi cu efecte asupra sănătăţii individului şi a organizaţiei sale.
A fost evidenţiat destul de clar faptul că principalele surse ale
stresului pentru un individ sunt reprezentate de figura 3.3.:
 specificitatea locului de muncă;
  rolul în organizaţie;
 relaţiile de muncă;
 dezvoltarea în carieră;
 cultura organizaţională şi climatul de muncă;
 interfaţa între viaţa de familie şi cea de la serviciu.
Aceste surse stau la baza producerii simptomelor de stres, atât
la nivel de individ, cât şi la nivel organizaţional.
Principalele simptome ale stresului înregistrate la nivelul
individului sunt:
 creşterea tensiunii arteriale;
 stări depresive;
 consum excesiv de alcool;
 iritabilitate;
 dureri localizate la nivelul pieptului.
Acestea favorizează declanşarea unor boli ale inimii sau a unori
boli mentale.
Principalele simptome ale stresului înregistrate la nivel
organizaţional sunt:
 rata înaltă a absenteismului;
 fluctuaţia mare a forţei de muncă;
 scăderea productivităţii muncii;
 dificultăţi în relaţiile industriale;
 nivel scăzut al controlului calităţii.
Toate acestea favorizează condiţiile producerii frecvente a
stărilor de apatie şi a accidentelor de muncă cu implicaţiile cele mai
grave, atât pentru individ, cât şi pentru organizaţie.
 Surse ale stresului Simptome ale stresului Boli

- boli de inimă
- boli mentale

c o ns um
specificitatea
e xc e s iv
locului de de a lc o o l
munca s tări irita bilita te
de pre s ive

rolul în
viata de familie organizaţie
si la serviciu c re şterea tensiunii
a rte ria le dure ri în pie pt

individ individ

cultura a bs e nte is m nive lul s c ăzut al

c o ntro lului c a lităţii
organizaţională relaţiile de
şi climatul de muncă
muncă
fluc tua ţie dific ultăţi
m a re în re la ţiile
indus tria le
dezvoltarea în s c ăderea
carieră pro duc tivităţii

- greve
- apatie
- accidente
de muncă

Fig. 3.3. Modelul relaţiei: surse stres – simptome ale stresului – boli

Cele trei componente ale reacţiei le stres sunt de ordin (fig.

3.4.):
 comportamental;
 fiziologic;
 psihologic.

Comportamental

Fiziologic Psihologic

Fig. 3.4. Componentele reacţiei la stres

În managementul stresului se impune o focalizare pe strategiile

cognitive, comportamentale şi fizice ale individului.
 În prevenirea stresului este absolut necesar să se cunoască
locul de muncă, condiţiile de lucru, relaţiile de muncă, aspectele
privind sănătatea şi productivitatea.
În funcţie de această cunoaştere prevenirea stresului se poate
realiza prin:
 alocarea timpului necesar operatorului uman pentru a
realiza, în mod satisfăcător, sarcinile de lucru;
 cunoaşterea de către operatorul uman a sarcinilor
locului de muncă;
 motivarea operatorului uman pentru rezultatele pozitive
la locul său de muncă;
 convingerea operatorului uman că sugestiile şi
propunerile sale vor fi luate în considerare;
 armonizarea responsabilităţilor şi autorităţii
operatorului uman;
 clarificarea obiectivelor organizaţiei şi adaptarea lor la
nivelul sarcinilor operatorului uman;
 promovarea autocontrolului şi autoevaluării;
 promovarea toleranţei, securităţii şi corectitudinii la
locul de muncă;
 eliminarea expunerii fizice la situaţii sau condiţii
primejdioase;
 identificarea grşelilor şi succeselor, a cauzelor şi
consecinţelor lor, pentru a preveni şi a realiza acţiuni
viitoare pentru îmbunătăţirea locului de muncă;
 învăţarea modului de evitare a greşelilor şi de
promovare a succesului prin acţiuni „pas cu pas” de
îmbunătăţire a mediului ocupaţional şi al sănătăţii.
Ca urmare a celor de mai sus, orice organizaţie care doreşte să
prevină apariţia stresului şi, în final, a accidentelor, trebuie să aibă tot
timpul în vedere, următoarele probleme:
 planificarea corectă a muncii;
 participarea şi controlul. Să permită operatorului
uman să ia parte la deciziile şi acţiunile care îl
afectează direct;
 sarcina de lucru. Compatibilă cu capacitatea şi
resursele operatorului uman;
  conţinutul muncii. Sarcinile să fie înţelese şi să
stimuleze oportunitaea de a utiliza cunoştinţele
teoretice şi practice ale operatorului uman;
 rolul. Definirea clară a rolului şi responsabilităţilor;
 mediul social. Asigurarea oportunităţilor pentru
interacţiuni de ordin social inclusiv sprijin emoţional şi
social şi de ajutor colegial între indivizi;
 viitorul. Evitarea ambiguităţilor în problemele
securităţii locului de muncă şi dezvoltarea în carieră,
precum şi dezvoltarea educaţiei continue.

4.CONCEPEREA SI REALIZAREA MASURILOR DE PREVENIRE

SI PROTECTIE PRIVIND RISCURILE PROFESIONALE

Componentă intrinsecă a strategiei manageriale, activitatea de

prevenire reprezintă un ansamblu de procedee şi măsuri luate sau
planificate in toate stadiile de concepere, proiectare şi desfăşurare a
proceselor de muncă, menite să asigure desfăşurarea acestora în
condiţii de maximă securitate pentru sănătatea şi integritatea
participanţilor la proces, prin care se elimină riscurile de accidentare
sau îmbolnăvire profesională.
Deplasarea ponderii dinspre componenta socială, umanitară, a
securităţii muncii spre componenta economică, în condiţiile
economiei de piaţă, necesită importante schimbări în modul de
abordare a problemelor de securitate şi sănătate în muncă. În esenţă,
aceste schimbări constau în deplasarea accentului de la analize
calitative spre găsirea unor criterii, metode sau indicatori, care să
permită cuantificarea stării de securitate a muncii într-un sistem (loc
de muncă, atelier, unitate). Astfel de cuantificări permit, în primul
rând, o radiografiere a situaţiei existente din care rezultă caracterul
riscurilor (acceptabile sau inacceptabile) şi priorităţile în luarea
măsurilor de prevenire, respectiv în alocarea eficientă a resurselor
pentru acestea.
 In plan teoretic, prevenirea se constituie ca o ştiinţă de interfaţă
îmbinând cunoştinţe şi tehnici de strictă specialitate în domeniul de
aplicare cu tehnici şi cunoştinţe din domeniul ergonomiei, igienei
industriale, psihosociologiei muncii, medicinei muncii şi toxicologiei
industriale. În acest context se poate afirma că sarcina principală a
activităţii de prevenire o reprezintă obţinerea maximumului de
eficienţă şi de calitate a muncii în condiţiile reducerii cit mai mari a
numărului de evenimente.
Din cele prezentate derivă cele două obiective majore ale
prevenirii care suscită în principal in plan:
uman:  reducerea numărului accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale;
financiar:  reducerea costurilor legate de accidentele de muncă şi
îmbolnăvirile profesionale.
Aceste deziderate se pot realiza numai prin eliminarea sau
reducerea riscurilor profesionale. În acest scop trebuie întreprins un
demers global care să cuprindă:
 evaluarea riscurilor profesionale;
 punerea în conformitate a echipamentelor tehnice;
 revizuirea procedurilor de lucru;
 ameliorarea condiţiilor de mediu de muncă;
 stabilirea politicii de selecţionare, formare şi informare a
personalului;
 implementarea managementului de securitate şi sănătate în
muncă.
Punctul de plecare în optimizarea activităţii de prevenire a
accidentelor de muncă şi îmbolnăvirilor profesionale într-un sistem de
muncă îl constituie evaluarea riscurilor profesionale din sistemul
respectiv.
Indiferent dacă este vorba de un loc de muncă, un atelier sau o
societate comercială în ansamblul său, o asemenea analiză permite
identificarea şi ierarhizarea factorilor de risc în funcţie de importanţa
lor şi alocarea eficientă a resurselor financiare şi umane pentru
măsurile prioritare de eliminare sau reducere a riscurilor reziduale
asociate.
Evaluarea riscurilor profesionale presupune identificarea tuturor
factorilor de risc (pericole sau situaţii periculoase) din sistemul de
muncă analizat şi cuantificarea dimensiunii lor pe baza combinaţiei
dintre doi parametri: probabilitatea de manifestare şi gravitatea
consecinţei maxime previzibile (cea mai frecventă) asupra
organismului uman. Se obţin astfel niveluri de risc parţiale pentru
fiecare factor de risc în parte, respectiv niveluri de risc globale pentru
întregul sistem analizat.
Acest principiu de evaluare a riscurilor este deja cuprins în
standardele europene (CEI 812/85, respectiv proiect CEN 1992) şi
stă la baza diferitelor metode cu aplicabilitate practică.
Una din mutaţiile esenţiale care s-au produs în ultimele decenii
în ştiinţele muncii, atât în cele care se ocupă cu organizarea, cât şi în
cele care studiază problemele profilaxiei şi protecţiei o constituie
trecerea de la modelul unilateral - economist şi tehnicist - la modelul
internaţional - circular - cunoscut sub denumirea de model psiho-
tehnologic. Acesta are la bază conceptul de sistem “om-sarcină de
muncă - mijloace de producţie-mediu de muncă” şi porneste de la
premiza că omul este într-adevăr elementul activ, subiectul propriu-
zis al oricărui proces de muncă şi asupra căruia se răsfrâng toate
disfuncţionalităţile acestui sistem.
Cauzele potenţiale de producere a acestor disfuncţionalităţi în
cadrul sistemului sunt reprezentate de proprietatea intrinsecă a
produselor utilizate, a surselor de energie sau capacitatea
echipamentelor de munca, a metodelor sau tehnicilor de lucru de a
cauza daune umane sau materiale (pericole, noxe sau situaţii
periculoase). În anume condiţii acestea se pot manifesta ca riscuri
profesionale conducând la apariţia accidentelor de muncă sau a
îmbolnăvirilor profesionale.
Evaluarea şi cunoaşterea exactă a riscurilor la fiecare loc de
muncă, este principalul obiectiv al muncii de prevenire a accidentelor
şi bolilor profesionale.
Activitatea umană (în special cea de tip industrial), văzută ca un
sistem “om - mijloc de producţie - sarcină de muncă - mediu de
muncă “, prin natura sa include noţiunea de risc profesional.
Funcţie de natura lor, riscurile înglobate în activitatea umană,
pot afecta atât personalul direct implicat în cadrul sistemului, cât şi
persoanele neparticipante sau mediul înconjurător (ca urmare a
poluării sau a unor catastrofe industriale). Acest fapt conduce la
necesitatea ca la toate nivelele de participare a factorului uman, să
se conştientizeze faptul că activitatea umană (ca proces de muncă)
include pericole potenţiale ce se pot transforma în evenimente
ireversibile.
 Riscurile întâlnite în practică, se pot transforma în accidente de
muncă, îmbolnăviri profesionale sau catastrofe industriale, ca urmare
a unei perturbări instantanee a procesului de muncă. În anumite
condiţii, greu de precizat, acesta declanşează mecanismul producerii
accidentelor de muncă sau catastrofelor industriale. De asemenea,
prin expunerea la risc peste limitele de rezistentă naturală a
organismul uman se ajunge la îmbolnăviri profesionale. Prin tragismul
lor, acest gen de evenimente nedorite, afectează în primul rând
victimele şi familiile acestora. Accidentele de muncă sau îmbolnăvirile
profesionale produc puternice traume fizice, psihice şi sociale,
afectând profund viaţa de familie datorită suferinţelor produse. În
egală măsură, producerea unor accidente de muncă sau îmbolnăviri
profesionale, afectează în mod serios şi agentul economic. În fapt,
acesta plăteşte costul reparării prejudiciului uman (costul direct) dar
şi costurile generate de pierderile de producţie, de readucere în stare
de funcţionare a echipamentelor tehnologice, de pregătire
profesională a înlocuitorilor, de pierderea imaginii de marcă a
societăţii comerciale (costul indirect) .
În spiritul noilor reglementări din domeniul securitatii si sanatatii
in munca, angajatorul (manageri, directori, administratori), prin
obligaţiile şi răspunderile stabilite, sunt singurii responsabili de
sănătatea şi securitatea salariaţilor lor. Aceasta, deoarece ei deţin
atribuţia de decizie şi mijloacele materiale şi economice de realizare
a măsurilor stabilite.
Astfel, conceptul fundamental al noii legislatii din domeniu,
plasează şeful organizaţiei (sau persoana desemnată să preia
funcţiile acestuia) în centrul activităţii de prevenire a riscurilor şi de
asigurare a sănătăţii şi securităţii salariaţilor săi. In acest sens, acesta
trebuie să desfăşoare o intensă muncă de atragere a personalului în
activitatea de identificare şi evaluare a riscurilor profesionale.
Pentru aceasta, activitatea de prevenire a riscurilor
profesionale trebuie să fie o preocupare constantă a tuturor
participanţilor la procesul de muncă. Prin diversele forme de educare,
la această activitate trebuie angrenat atât personalul de exploatare
cât şi cel ce se ocupă de concepţia şi proiectarea echipamentelor
tehnice şi a tehnologiilor.
În acest mod, toţi participanţii, direcţi sau indirecţi, la procesul
de muncă pot fi conştientizaţi cu privire la responsabilitatea lor în
materie de prevenire a riscurilor, atât pentru persoana lor cât şi faţă
de ansamblul participanţilor la procesul de muncă.
 Dezvoltarea explozivă a tehnologiilor din ultimele decenii a
condus la apariţia de noi surse de risc profesional, ceea ce a
determinat aprofundarea cercetării în domeniul prevenirii.
Prima măsură luată a fost, în sensul “protejării colective,”
izolarea zonelor periculoase. Aceasta s-a realizat prin impunerea
obligaţiei pentru conducătorii de societăţi de a lua măsuri de protejare
a locurilor de muncă împotriva riscurilor mecanice prin ecrane,
carcasări, bariere etc. În felul acesta se elimină riscul de accidente
prin atingerea sau antrenarea de către elementele mobile precum şi a
riscurilor de cădere sau proiectare de piese sau scule. Această
măsură, completată cu măsura asigurării protecţiei împotriva
accidentelor datorate electrocutării, a condus la realizarea unei
protecţii intrinseci a echipamentelor tehnice. În efortul de prevenire
a riscurilor de accidente sau îmbolnăviri profesionale s-a impus de
asemenea necesitatea de a crea, pentru însuşi muncitorul care
deserveşte echipamentul industrial, condiţii de securitate, adică de a-l
sustrage din situaţiile periculoase; şi aceasta cât mai aproape de
originea riscului, încă din faza de concepţie şi proiectare.
Astfel a apărut foarte clar necesitatea de a lua măsuri tehnice
privitoare la procesele de muncă încă din faza de concepţie a
maşinilor şi utilajelor, a materialelor şi produselor utilizate, a
procedeelor tehnologice alese.
Ca atare a apărut necesitatea:
 interzicerii utilizării unor produse deosebit de periculoase;
 obligării constructorilor şi importatorilor de echipamente de a
nu pune pe piaţa decât acele echipamente tehnice (maşini şi
utilaje) care corespund şi necesităţilor de igienă şi securitate,
atât în timpul exploatării cât şi pe timpul lucrărilor de
întreţinere şi reparaţii;
 obligării constructorilor de echipamente tehnice de a însoţi
livrarea maşinilor şi utilajelor cu instrucţiuni privind montarea,
punerea în funcţiune, utilizarea, întreţinerea şi repararea
acestora.
Referitor la construcţiile industriale, s-au impus reguli stricte
privitoare la asigurarea condiţiilor de igienă şi securitate în sensul că,
încă din faza de concepţie să se asigure:
 amenajarea locurilor de muncă după principii ergonomice;
  protecţia împotriva zgomotelor;
 iluminarea corespunzătoare;
 ventilaţie corectă şi eficientă;
 ambianţă termică normală la toate locurile de muncă;
 circulaţia oamenilor şi a materialelor în condiţii de siguranţă;
 acces uşor pentru lucrările de întreţinere şi reparaţii.
Referitor la produsele periculoase (toxice, corozive, inflamabile
sau explozive) s-a acţionat în sensul marcării stricte cu însemnele
standardizate şi obligarea producătorului de a însoţi astfel de produse
cu o fişă tehnică de securitate, din care să rezulte datele de
identificare a produsului şi a persoanei fizice sau juridice care a
introdus pe piaţă produsul, informaţii legate de riscurile profesionale,
metodele de prevenire a accidentelor, măsurile de prim ajutor în caz
de accident, metode de verificare a stării de sănătate a muncitorilor
expuşi la produs etc.
De asemenea, s-a impus respectarea unor limite maxime
admise în ceea ce priveşte expunerea la noxe (vapori, pulberi,
zgomot) în mediul de lucru de la locul de muncă. În scopul creşterii
factorului de securitate în muncă s-a introdus şi noţiunea de “valoare
limită de expunere medie”. În prezent se lucrează la punerea la punct
a metodelor de investigare şi se stabilesc “valorile limită de expunere
biologică”.
În ceea ce priveşte organizarea muncii, legislaţia obligă
conducătorii de societăţi să introducă conceptul de securitate în
însăşi organizarea muncii.
Aceştia pot să intervină pentru:
 lucrul în echipe succesive;
 limitarea numărului de lucrători expuşi la produse
periculoase;
 luarea de măsuri organizatorice atunci când o societate terţă
intervine pe teritoriul alteia;
 limitarea timpului de expunere la minimum necesar;
 alegerea celor mai adecvate mijloace de protecţie
individuală;
 impunerea supravegherii medicale permanente şi periodice
a celor mai expuşi muncitori;
 impunerea de restricţii privind munca tinerilor şi a femeilor.
În scopul asocierii lucrătorilor la munca de prevenire a riscurilor
profesionale se acţionează pe două planuri:
 a) informarea, pornind de la ideea că ignoranţa se află la baza
unor accidente s-au impus următoarele obligaţii ale conducătorilor de
societăţi:
 afişarea instrucţiunilor privind exploatarea echipamentelor
tehnice şi a produselor periculoase,
 introducerea în eticheta produselor periculoase a noţiunilor
de risc privind manipularea şi utilizarea acestora precum şi a
recomandărilor privind metodele nepericuloase de lucru,
 obligaţia de a informa muncitorii expuşi la risc (în sensul
prevenirii) cu rezultatele controalelor medicale şi dreptul
fiecărui muncitor de a cunoaşte rezultatul propriilor analize
biologice;
b) pregătirea lucrătorilor, care constă în obligaţia şefilor de
societăţi de a organiza pregătirea teoretică şi practică a salariaţilor
pentru munca prestată în conceptul de igienă şi securitate.
Acest ansamblu de obligaţii, măsuri şi reglementări prin care se
încearcă reducerea sau eliminarea riscurilor profesionale în contextul
relaţiei dinamice “om - echipament tehnic - mediu de muncă - sarcină
de muncă“, s-a constituit în conceptul de securitate integrată.
Acest concept îşi propune, deci, asigurarea stării de sănătate şi
securitate încă din faza de concepţie şi proiectare a echipamentelor
tehnice, a tehnologiilor şi a construcţiilor, în condiţiile interactivităţii
subsistemelor proceselor de muncă asigurând eliminarea tuturor
incompatibilităţilor dintre acestea.
Este cunoscut faptul că elaborarea de măsuri pentru evitarea
unor accidente, acţiuni post accident, indispensabile în anumite
cazuri, nu au o eficienţă deosebită, întrucât măsurile “suprapuse“
unui sistem sunt foarte greu de pus în practică. De cele mai multe ori
ele sunt costisitoare şi foarte greu de adaptat la activitatea
preexistentă a executantului, în special datorită deprinderilor căpătate
anterior.
De aici s-a născut ideea că tratarea problematicii securităţii
muncii trebuie integrată în concepţia procedeelor tehnologice, a
produselor, a locurilor de muncă, a clădirilor etc. În felul acesta se va
aborda metodologia securităţii sistemelor, o dată din punct de vedere
al dimensiunilor sociale şi tehnice, iar apoi pe nivele succesive, de la
sistemul elementar om-maşină la sistemele socio-tehnice luate
global.
 Alterarea ambianţei generată de procesele de muncă poate să
cauzeze o serie de factori agresivi pentru sănătatea şi integritatea
participanţilor la proces, dintre care se pot enumera:
 factori mecanici;
 agenţi fizici şi de ambianţă;
 agenţi chimici;
 agenţi biologici;
 tensiuni psihologice şi sociale.
În aceste condiţii, dată fiind complexitatea problematicii muncii de
prevenire a riscurilor profesionale s-a impus necesitatea muncii în
echipe complexe, interdisciplinare.

Psihosociologia prevenirii

Aşa cum s-a precizat anterior, singura persoană care poartă

toată răspunderea pentru sănătatea şi securitatea salariaţilor săi este
conducătorul societăţii, însă munca de prevenire este o muncă
colectivă la care trebuiesc antrenaţi şi participanţii direcţi la procesul
de muncă. Rolul tehnicilor legate de psihosociologia prevenirii este
de a forma o cultură specifică în domeniul prevenirii riscurilor la
nivelul conducătorilor şi de a realiza o adevărată stare de spirit
privind prevenirea riscurilor profesionale la nivelul executanţilor.
O conotaţie deosebită a acestui fenomen o reprezintă faptul că
majoritatea participanţilor la procesul de muncă cunosc bine normele
specifice de protecţia muncii, dar le încalcă cu bună ştiinţă (justificând
că aşa lucrează de mult timp fără să se întâmple nimic), în timp ce
factorii de decizie încearcă să justifice deficienţele prin lipsa
mijloacelor financiare. Este o realitate faptul că accidentele nu se
produc la prima încălcare a normelor, când de obicei se lucrează cu
mare atenţie, dar aceasta creează obişnuinţe, iar atunci când atenţia
se diminuează poate interveni eroarea umană creând premizele
evenimentelor nedorite.
În acest context este necesară o muncă deosebită de
schimbare a mentalităţilor în sensul redeşteptării instinctului natural
de conservare, de acordare a importanţei cuvenite riscurilor
profesionale întâlnite, de asimilare a cunoştinţelor cu privire la
recunoaşterea riscurilor profesionale şi la modul de prevenire a
acestora.
 Prevenirea incendiilor

Prin consecinţele lor devastatoare incendiile afectează puternic

instalaţiile, mediul ambiant şi de cele mai multe ori şi personalul (fie
personalul de deservire, fie personalul de intervenţie). Uneori
incendiile (în special în instalaţiile unde se produc sau se utilizează
produse chimice) sunt însoţite şi de explozii, situaţie în care riscul de
producere a unor accidente se măreşte considerabil.
Pentru a preveni riscurile de incendii sau explozii trebuie să se
cunoască riscurile specifice locurilor de muncă la nivelul atelierelor şi
la nivelul societăţii.
Principalele pericole sau situaţii periculoase ce pot genera
incendii sau explozii se pot grupa în două categorii:
a) legate de materialele combustibile
 scurgeri sau emanaţii de produse inflamabile sau explozive,
 depozitarea necorespunzătoare de materiale combustibile;
b) legate de sursa de aprindere
 focuri deschise (ex. operaţii de sudură, flacăra injectoarelor
etc.),
 scântei de natură electrică urmare a unor scurtcircuite sau a
unor descărcări electrostatice,
 particule incandescente provenite din focare preexistente (ex.
vetre de forje sau focare de centrale termice),
 ridicarea temperaturii ca urmare a comprimării unui gaz sau în
urma ambalării unor reacţii chimice scăpate de sub control,
 puncte sau suprafeţe calde (de exemplu temperatura crescută
pe carcasa unui electromotor aflat în regim greu de exploatare),
 şocuri mecanice ce pot declanşa producerea de explozii (de
exemplu în cazul fabricării pulberilor explozive).
Măsurile preventive trebuie întotdeauna să fie dublate de
măsuri de limitare a consecinţelor cum ar fi:
 facilitarea intervenţiei pompierilor (acces, hidranţi etc.);
 dotarea cu mijloace de prevenire şi luptă contra incendiilor
(aparate izolante, dispozitive de detecţie, extinctoare etc.);
 organizarea prevenirii incendiilor în perimetru;
 informarea sistematică a salariaţilor şi a noilor angajaţi asupra
mijloacelor de stingere a incendiilor, despre modul de acordare
a primul ajutor, efectuarea de exerciţii periodice;
  prevederea de dispozitive pentru micşorarea presiunii în caz de
explozie.
Un risc major îl reprezintă incendiile sau exploziile în instalaţiile
chimice unde acestea, prin degajările de produse chimice toxice, pot
îmbrăca caracterul unor adevărate catastrofe.
Ţinând cont de importanţa acestei categorii de riscuri, s-au
dezvoltat atât tehnici specifice de prevenire (controale, exerciţii de
alarmare, formarea şi informarea personalului) cât şi tehnici de
intervenţie şi de limitare a consecinţelor pentru situaţii critice.

Planificarea acţiunilor pentru cazurile de urgenţă

Această categorie de tehnici face parte din categoria acţiunilor

de limitare a consecinţelor accidentelor. Principalele direcţii de
acţiune se referă la:
 modul de acţiune în cazul producerii unui accident (anunţarea,
scoaterea accidentaţilor din zonă, organizarea echipelor de
intervenţie operativă etc.)
 modul de acţiune, în cazul producerii unor catastrofe, referitor la:
 planul de alarmă locală,
 planul de alarmă generală. (în unele situaţii se însoţeşte de
programul de revenire la normalitate).

Salvarea şi primul ajutor

Şi această categorie de tehnici face parte tot din acţiunile de

limitare, pe cât posibil, a urmărilor producerii unor accidente. În
această categorie de acţiuni sunt incluse:
 organizarea echipelor de salvare;
 formarea şi informarea echipelor de salvare;
 organizarea punctelor de prim ajutor;
 organizarea modului de scoatere din zonă a persoanelor
accidentate şi transportul acestora la unitatea medicală de
urgenţă;
organizarea asistentei medicale de urgenţă.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bardac, D., Medicina Muncii, trecut, prezent şi viitor, Ed. Mira

Design, Sibiu, 2002;
2. Bardac, D., Muntean, C., Stoia, M., Furtună, R., Sibiul Medical,
nr. 1, 2001;
3. Darabont, Al., Nisipeanu, Şt., Darabont, D., Auditul securităţii şi
sănătăţii în muncă, Ed. AGIR, 2002;
4. Darabont, Al., Pece, Şt., Dăscălescu, A., Managementul
Securităţii şi Sănătăţii în Muncă, Vol.1 şi 2, Editura AGIR,
Bucureşti, 2001;
5. Darabont, Al., Pece, Şt., Protecţia Muncii, Manual pentru
învăţământul universitar, Ed. Didactică şi Pedagogică, RA,
Bucureşti, 1996;
6. Furtună, R., Managementul securităţii integrale şi al sănătăţii în
muncă, Conferinţa Naţională de Comunicări Ştiinţifice dedicată
utilizării substanţelor periculoase în mediul de muncă, Ed.
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, Sibiu, 2003.
7. Martinez, M.A., La direccion de la seguridad y el riesgo,
Fundacion MAPFRE estudios, Gerencia de Riesgos, Madrid,
1991;
8. Molto, Garcia, Prevenirea riscurilor profesionale în
întreprindere, AENOR, 1998;
9. Surcel, Didi, Medicina Muncii, Ed. Alma Mater, Bucureşti, 2000;
10. Vulcu, I., Vulcu, S., Lazăr, A., Vulcu, R., Furtună, R., Sociologia
sănătăţii, Ed. „Mira Design”, 2002;
