Sunteți pe pagina 1din 4

Capitolul 3 Partea 1

Clima Moldovei este rece la munte si mai calda la ses. Locuitorii traiau putin, dar
erau sanatosi in tot timpul vieții lor. In vremea lui Dimitrie Cantemir, Moldova se
intindea intre hotarele stabilite de Stefan cel Mare: la sud pană la Dunare, la est
pana la Marea Neagra si la Prut, la nord pană la Nistru, la vest pans la Siret si
Milcov. Vecinii Moldovei erau: la sud si la est turcii, la nord lesii, iar la vest,
transilvanenii si muntenii.
Capitolul 4 Partea 1
Moldova era strabatuta de patru mari ape navigabile: Dunarea, Nistrul, Prutul si
Siretul, folosite pentru transportul de marfuri. In acestea se varsau alte ape, mai mici,
Barladul, Suceava, Moldova, Bistrita, Trotusul, Ceremusul, Rautul, Botna. La randul lor,
acestea primeau ape si mai mici, astfel ca Moldova era o tara pe cat de mica, pe
atat de bogata in ape.
La aceste ape curgatoare se adaugau apele lacurilor: Brates, IMO' Galati, lacul
Orheiului, lacul Dorohoiului, lacul Colasin, Ia granita cu lesii, lacul Iui Ovidiu,
in Basarabia. Fireste, toate acestea erau pline de pesti, cele de munte cu
pastravi, lostrite si lipani.

Etnogeneza
Acest text este reprodus după ediția publicată în 1909 în Biblioteca Socec, care la
rândul ei preia prima traducere în limba română a ediției princeps în limba germană
(Berlin, 1771). Aceasta a fost făcută în 1806 de către banul Vasile Vârnav și a fost
publicată pentru întâia oară la Mănăstirea Neamțu în 1825. Textul pare a fi luat
totuși după a doua ediție, scoasă de Constantin Negruzzi în 1851, și respectă
ortografia existentă în 1909. Pentru varianta prezentată aici, s-au înlocuit vocalele
finale accentuate „à”, „ì” și „ù” cu variantele simple, s-au îndreptat tacit greșelile
evidente de tipar și s-au corectat expresiile și textele în limbi străine după originalul
în limba latină. Acestea din urmă au fost semnalate prin câte o notă cu litere
cursive, la fel ca și variantele corecte ale traducerilor flagrant greșite, care pot da
naștere la confuzii. Textul reproduce notele lui Cantemir, pe cea a traducătorului în
limba română și cele câteva ale editorului românesc din 1825.
Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir a fost domnul Moldovei în două rânduri și un mare cărturar al


umanismului românesc. Printre ocupațiile sale diverse s-au numărat cele de
enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog și compositor.
În scurta sa domnie, Dimitrie Cantemir a făcut unele reforme, pentru anumite
pături sociale mai puțin bogate. La înscăunarea în domnie, Cantemir a scăzut
"birul steagului", adică darea ce se lua la domnie nouă, ca să plătească cheltuielile
steagului de domnie de la turci. O altă reformă fiscală a fost
desființarea deseatinei (deseatină = dijmă, a zecea parte din produse, în special
din stupi), care privea în special boierimea mică, crescători de albine. Din celelalte
privilegii date de Dimitrie Cantemir se remarcă lipsa unor favoruri domnești date
marilor boieri, mai multe acte fiind date oamenilor săraci. Astfel este privilegiul
pentru breasla mișeilor calici din Roman, pentru breasla cioclilor din Iași, pentru
niște "jupânese sărace" văduve etc. (P.P.Panaitescu, op.cit. p.98). Domnul
Moldovei obține reluarea pentru țară a mănăstirilor închinate patriarhiei din
Ierusalim (în urma unei înțelegeri cu patriarhul de Ierusalim Chrisant Notara) și
anume a unor mănăstiri mari și bogate ca Bistrița, Tazlău, Probota. Astfel, biserica
reprezenta pentru domnie un sprijin sigur, financiar și spiritual, împotriva
încercărilor marii boierimi de cotropire a puterii. Politica internă a lui Dimitrie
Cantemir a însemnat în primul rând statornicirea unui stat centralizat domnesc,
înlăturându-se astfel statul cârmuit de oligarhia marilor familii de boieri.
O atenție specială a fost acordată elementului militar, recrutat din păturile mijlocii
ale societății. Un număr mare de boiernași și slujitori, care luptaseră până acum
ca mercenari în oștile străine, au venit în țară și s-au grupat în jurul domnului. Cu
ajutorul lor, Cantemir a organizat, în preajma războiului ruso-turc din anul 1711,
șapte sau opt unități militare.
În politica sa internă, Cantemir s-a sprijinit pe aceleași pături sociale ca și tatăl său
Constantin și fratele său Antioh. Cronicarii vremii ni-l arată ca pe un domn foarte
popular. "Că așa arăta de bun și de blând - spunea Ion Neculce (cf.Ion Neculce,
Letopisețul...) încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu
toți copiii".
După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în
războiul ruso-turc, dar n-a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce
armata rusească și contingentele moldovenești au fost înconjurate de uriașa
armată a marelui vizir Mehmed Pașa (Baltadji) și au fost înfrânte de turci în Bătălia
de la Stănilești - ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, s-a
refugiat în Rusia (la 16 iulie 1711), unde a rămas cu familia sa. În ziua de 16 iulie
1711 Dimitrie Cantemir părăsește pentru totdeauna orașul Iași, trece Jijia la
Popricani și se întâlnește cu Petru cel Mare la Zagarancea. Printre demnitarii care
au pribegit cu domnul peste hotare s-au aflat : hatmanul Ion Neculce, marele ban
Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi
Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde ș.a. În
Encyclopedia Britannica,ediția a IX-ase menționează că Petru cel Mare a refuzat
să-l predea pe aliatul său către Turcii victorioși [la Stănilești] și l-a luat cu el în
Rusia. Dezastrul de la Stănilești și refugierea lui Cantemir peste Nistru au dus la
anularea actului rezultat din acceptarea prevederilor Tratatului ("diplomei") de la
Luțk. Dimitrie Cantemir a stat în Rusia doisprezece ani, până la moarte, în 1723.
Primii ani i-a petrecut în Ucraina, pe moșiile dăruite de țar, care cuprindeau
domenii vaste în provinciile Kursk, Seva, Moscova, fiind înconjurat de oștenii
moldoveni, țăranii liberi și mazilii care l-au urmat pe domn în exil. A devenit
consilier secret al lui Petru I pentru problemele Orientului și membru al senatului
(după ce a fost ajutat de ambasadorii Olandei și Franței la Înalta Poartă) și a
desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un domeniu
feudal, satul Dmitrovska, ce va fi rebotezat Dmitrovsk sub țarina Ecaterina a II-a. A
fost investit cu titlul de" Principe Serenissim al Rusiei" prin ucazul lui Petru cel
Mare de la 1 august 1711. A contribuit la cartografierea Rusiei și a lucrat în sistem
Mercator. Colecția sa de hărți, scrise în latină, se află în Arhiva Cabinetului lui
Petru cel Mare de la Petersburg. Cantemir este ctitorul unei mănăstiri grecești de
la Moscova, ridicată după arhitectura din țara sa, ale cărei planuri se pare că le-a
desenat personal.
A scris Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, susținând latinitatea limbii și a
poporului format pe teritoriul vechii Dacii, inclusiv faptul că româna are patru
dialecte. Această lucrare a devenit o referință fundamentală pentru corifeii Școlii
Ardelene.
În anul 1714, Dimitrie Cantemir devine membru în Societas Scientiarrum
Brandenburgica, ulterior cunoscută sub numele de Academia din Berlin. La 11
iulie 1714, Academia îl acceptă în rândurile sale și îi acordă diploma de membru,
semnată de vicepreședintele Johann Carol Schott, în absența președintelui
Academiei, Leibniz. (Ștefan Lemny, op. cit. p.185). După primirea în Academie, D.
Cantemir a scris Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei) și Istoria moldo-
valahă (în latină, Historia moldo-vlachica).
Ca membru al Academiei din Berlin a corespondat cu Leibniz, încercând să
stabilească principiile fondării unei Academii Ruse.
Subiect al documentării biografice este și afilierea sa formală la un
ordin inițiatic tradițional, susținută atât prin elemente ezoterice prezente în opera
sa, cât și de surse indirecte.

A murit în Rusia, la 21 august 1723, în satul său Dmitrovska (azi Dmitrovsk--


Orlovski) după campania lui Petru cel Mare la Marea Caspică în zona Derbent, în
urma unui diabet avansat, și a fost înmormântat într-o criptă din biserica Sf.
Nicolae din Moscova, construită după planurile sale și cu hramul ca al Bisericii Sf.
Nicolae, zisă și Biserica Sf. Nicolae domnesc din Iași (deoarece a fost a curții
domnești). Tot de afecțiunea de diabet murise și prințesa Smaragda, cea de-a
doua fiică.