Titlul poeziei sugerează fascinația ochilor negri ai iubitei, care sunt numiți printr-o

metaforă revelatorie, izvorul nopții, semnificând originea – izvorul – sentimentului de

iubire, care capătă proporții cosmice, prin cuvântul noapte.

Poezia debutează cu adjectivul substantival în vocativ „Frumoaso”. Acesta redă

admirația îndrăgostitului pentru frumusețea persoanei iubite, dar și una din calitățile
acesteia. Portretul iubitei este neclar, atât fizic cât şi moral, doar câteva trăsături sunt
prezentate: Frumoaso și negri ochii tăi; se mai poate deduce că ochii sunt mari, întunecați
și adânci.

Discursul liric este concentrat pe opoziția întuneric-lumină. Din câmpul lexical al

cuvântului întuneric, fac parte și cuvintele noapte şi negri. Simbolul central al poeziei sunt
ochii, privirea fiind considerată drept oglindă a sufletului. Cuvântul se repetă de trei ori pe
tot parcursul poeziei, iar frecvența repetării poate fi socotită destul de mare pentru o
poezie de unsprezece versuri.

Ochii adânci și negri ai persoanei iubite sunt văzuți de poet ca izvor al nopții universale,
care curge tainicasupra lumii, învăluind totul: tainic curge noaptea peste
văi/și peste munți și peste șesuri,/acoperind pământul. Epitetul tainic accentuează
misterul care învăluie universul și adâncimile insondabile ale sufletului omenesc. Putem
deduce că întreaga natură prinde viață din ochii persoanei dragi.

Utilizând invocația, Blaga dă impresia de adresare directă către iubită, însă adresarea
este imaginară, creatorul retrăind admirația față de aceea, având în minte imaginea vie a
privirii ei.

Iubirea reprezintă pentru Blaga puntea de legătură între el și Univers. În opera sa, iubirea
și natura se confundă, între ele stabilindu-se o relație strânsă, împrumutându-și una alteia
elemente specifice: misterul și natura.

Blaga abordează versul liber, de lungime inegală, lipsit de rimă și ritm, dar care izvorăște
din adâncul sufletului, din cel mai intim sentiment. Lipsite de rimă, versurile au o
muzicalitate aparte, rezultată din repetarea unor vocale: „i” (și, ochii etc.); „a” (seara,
noaptea etc.); din aliterația sunetului „c” asociat cu vocala „u”; din asonanța privită ca rimă
imperfectă (ta/mea, pământul/izvorul etc.), din rima interioară a versurilor și din repetiții
(„ochii așa de negri”, „așa-s de negri ochii”).