PIAŢA DE CAPITAL ŞI INSTITUŢIA BURSEI

,,Piaţa financiară contribuie la realizarea echilibrului economic naţional prin realizarea alocării
eficiente a economisirilor se venituri disponibile în investiţii private şi publice, interne şi externe.
Piaţa financiară asigură transferul de capital intermediat şi cel indirect pe segmentul
primar şi toate transferurile de capital pe segmentul secundar al acesteia’’[ Stancu, I.& Stancu,
D., 2012].
Piaţa de capital are ca obiect cererea şi oferta de capital pe termen mediu şi lung, cu
acelaşi rol ca şi piaţa financiară în general, având ca particularitate durata mare a scadenţelor.
După tipul titlurilor tranzacţionate, piaţa de capital poate fi de acţiuni, de obligaţiuni bond
market, ipotecară (tranzacţii cu titluri de credit ipotecar) sau titluri de rentă (emise de stat fără
precizarea scadenţei). De asemenea, după agenţii economici implicaţi, poate fi primară sau
secundară.

Rolul pieţei de capital pe cele două segmente principale: piaţa primară şi piaţa
secundară[Văduva, 2011, p.10-11]:

Rolul pieţei primare de capital constă în asigurarea finanţării agenţilor economici publici
şi privaţi şi a instituţiilor de stat( finanţare directă) alături de finanţarea prin intermediul
sistemului bancar( finanţare indirectă). Piaţa primară pune la dispoziţia investitorilor instrumente
alternative pentru plasarea disponibilului în lichidităţi.
Rolul pieţei secundare de capital este de asigurare a lichidităţii instrumentelor financiare
permiţând astfel investitorilor care au nevoie de capital să transforme aceste instrumente în
lichidităţi, rapid şi la un preţ rezonabil. Piaţa secundară pune la dispoziţia investitorilor diferite
alternative de investiţii.

Trăsăturile specifice ale pieţei de capital:

 Este o piaţă deschisă - oricine poate să cumpere şi să vândă instrumente financiare

prin intermediul acestei pieţe, valorificând astfel un excedent de numerar sau din
contră atrăgând resurse financiare;
 Produsele pieţei de capital se numesc instrumente financiare emise pe termen
mediu şi lung;
 Produsele pieţei de capital se caracterizează prin negociabilitate şi
transferabilitate;
 Tranzacţionarea instrumentelor financiare pe piaţa de capital este intermediată de
persoane fizice sau juridice special autorizate pentru realizarea acestor operaţiuni.
Instituţia financiară tipică pieţei secundare este bursa de valori.
 Bursa de valori: concept, funcţii, rol, organizare şi funcţionare

Bursa este o piaţă pe care se desfac mărfuri şi valori mobiliare, după o procedură
specifică.
Bursele se clasifică după următoarele criterii:
 varietatea tranzacţiilor( figura 1):

VARIETATEA TRANZACŢIILOR

GENERALE SPECIALIZATE

Figura 1. Clasificarea burselor după varietatea tranzacţiilor

 obiectul activităţii( figura 2):

Figura 2. Clasificarea burselor după obiectul activităţii

 forma de organizare( figura 3):

FORMA DE ORGANIZARE

PRIVATE DE STAT

Figura 3. Clasificarea burselor după forma de organizare

 modul de admitere a participanţilor( figura 4):

 MODUL DE ADMITERE A PARTICIPANŢILOR

CU ACCES LIMITAT CU ACCES NELIMITAT

Figura 4. Clasificarea burselor după modul de admitere a participanţilor

Bursa de valori este o instituţie a pieţei secundare de capital la care se tranzacţionează

titluri (valori) mobiliare. În obiectul ei de activitate se includ hârtiile de valoare, valutele şi
metalul preţios.
Bursa de valori are funcţia de a concentra cererea şi oferta de valori mobiliare, de a
asigura tranzacţionarea lor operativă, de a înregistra şi de a face publice cursurile de vânzare /
cumpărare.
Rolul ei revine la:
 mobilizarea capitalului financiar;
 la redistribuirea lui (pe ramuri economice şi chiar pe ţări);
 la informarea publicului privind starea şi tendinţele pieţei;
 la elaborarea de analize economice şi predicţii ale evoluţiei economiei (pe care
adesea le comercializează).
Organizarea şi funcţionarea bursei sunt precizate prin lege şi prin regulamentul propriu,
care stabilesc riguros locul şi rolul participanţilor, ca şi modul de efectuare a tranzacţiilor.

Indici bursieri
Indicii bursieri (Stroe, Armeanu, 2004) sunt mărimi sintetice de tipul mediei ponderate
prin care se determină nivelul general al cotaţiilor bursiere la un moment dat faţă de un moment
ales ca referinţă în trecut. Pentru momentul de referinţă, şi apoi pentru fiecare zi de bursă, se
calculează un nivel mediu al tuturor cotaţiilor (indice compozit) sau doar al celor mai
reprezentative titluri.
Cotaţia curentă a fiecărui titlu se ponderează cu un coeficient de importanţă, de pildă
ponderea pe care titlul în cauză o deţine în capitalizarea bursieră a zilei, urmând ca valorile
rezultate să se însumeze pentru a obţine cotaţia medie a zilei, care apoi este exprimată procentual
în raport cu cotaţia media a momentului (zilei) de referinţă.
Cotaţia medie a zilei de referinţă este exprimată printr-un număr de puncte: de obicei
1.000 sau 10.000. Cotaţia medie a unei zile oarecare reprezintă un număr de puncte sub sau peste
nivelul celei de referinţă.
De exemplu, dacă cotaţia medie de referinţă a fost punctată 10.000, iar cea a zilei curente
este de 9.612, rezultă că, în medie, cotaţiile curente ale titlurilor de referinţă (cele luate în
calculul cotaţiei medii) sunt cu 388 de puncte sub nivelul de referinţă, adică piaţa a evoluat
defavorabil.
 Indicii bursieri arată, în dinamica lor, evoluţia cursurilor pe o anumită piaţă, adică
raportul dintre cererea şi oferta de capital pe piaţa respectivă.
Stricto sensu evoluţia se referă la titlurile de referinţă, adică la cele ce au fost incluse în
„coşul” de valori pentru calculul indicelui, de obicei titlurile cele mai reprezentative ale pieţei,
adică cele cu cea mai activă cerere şi ofertă, titlurile cele mai tranzacţionate. Lato sensu, indicele
exprimă tendinţa de ansamblu a pieţei, întrucât titlurile de referinţă sunt cele ce „fac” piaţa,
determină trendul acesteia, le „trag” şi pe celelalte după ele.
După criteriul formării lor, indicii bursieri sunt de două categorii: clasici şi moderni.
Indicii clasici se construiesc pe baza unui număr relativ mic de titluri şi sunt specializaţi
pe ramuri: industrie, transporturi, asigurări, utilităţi etc. Titlurile incluse în „coşul” de referinţă
capătă notorietate şi consacrare, amplificată faţă de cea deja avută când au fost selecţionate. Ele
se numesc valori sigure (blue chip).
În raport cu evoluţia lor pe piaţă aceste titluri pot fi înlocuite cu altele, ajunse în timp în
fruntea bursei, pe poziţii dominante în volumul tranzacţiilor.

Cei mai cunoscuţi indici clasici sunt:

a) Dow Jones Industrial (DJ) la bursa din New York, introdus în 1884 de economiştii
Charles Dow şi Eduard Jones, şi care include 30 de economiştii Charles Dow şi
Eduard Jones;
b) Financial Times (FT-30) la bursa din Londra, care include 30 de titluri de referinţă,
ale unor societăţi din diverse ramuri ale economiei Marii Britanii;
c) Nikkei la bursa din Tokio, care include 225 de titluri de referinţă ale unor societăţi din
diverse ramuri economice, cotate la această bursă, indiferent de faptul că sunt sau nu
japoneze.

Indicii moderni se construiesc pe baza unui număr în general mare de titluri, luând în
calcul societăţi cotate la respectiva bursă indiferent de rezidenţa lor. Dintre cei mai cunoscuţi
sunt NYSE (1500 de titluri) şi „Standard & Poor” (500 de titluri) la bursa din New York,
Financial Times 100 (190 de titluri) la bursa din Londra şi Topix (circa 500 de titluri) la bursa
din Tokio.
În condiţiile puternicei informatizări a bursei şi pentru a veni în sprijinul contractelor pe
indici, multe din bursele lumii afişează calculul indicilor cu mare frecvenţă, uneori la intervale
sub un minut.
Contractele pe indici se negociază pe piaţa la termen şi pe piaţa opţiunilor, reprezentând
tranzacţii cu portofolii de titluri de structura „coşului” de referinţă.
 PIAŢA MONETARĂ ŞI SISTEMUL BANCAR

1. Piaţa monetară

Piaţa monetară are ca obiect cererea şi oferta de bani, în particular de capital pe termen
scurt.
Piaţa monetară este organizată ca piaţă primară (finanţarea pe termen scurt a agenţilor
economici) şi piaţă secundară (negocierea activelor financiare pe termen scurt şi conversia
termenelor de scurtă durată), precum şi după natura operaţiunilor / titlurilor ce fac obiect de
tranzacţie.
Pe piaţa monetară rata dobânzii se stabileşte în mod liber, cu excepţia taxei oficiale a
scontului, stabilită de Banca Centrală şi folosită ca pârghie de corecţie a tendinţelor
neconvenabile ale unora din indicatorii specifici (masa monetară, preţul banilor).
Tranzacţiile sunt de regulă însoţite de garanţii materiale cu excepţia celor interbancare
sau care presupun statul ca debitor.
Principalele categorii de operaţiuni sunt:

 depozitele la vedere;
 depozitele pe termen scurt;
 operaţiuni cambiale;
 operaţiuni cu titluri pe termen scurt.

2. Masa monetară

Masa monetară este o mărime eterogenă, reprezentând totalitatea mijloacelor băneşti

existente în economie la un moment dat, adică toate activele financiare care pot fi folosite pentru
achiziţia de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.
Statistic, masa monetară se poate determina pe baza bilanţului centralizat al întregului
sistem bancar, din care se scad transferurile între bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi sectorului non-bancar (agenţi
economici şi populaţie).
De altfel, putem considera masa monetară ca o sumă de creanţe asupra economiei,
creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă.
 Componentele masei monetare

Moneda de cont Depozitele la Alte active

Moneda efectivă (disponibilităţi în termen monetare sau
(numerarul) conturi curente şi şi în vederea financiare, cu
depozitele la economisirii grade diferite de
vedere) lichiditate

Figura 1. Componentele masei monetare

Moneda efectivă (numerarul = bancnote şi monede divizionare) reprezintă “partea cea

mai lichidă a masei monetare. Este general acceptată de participanţii la tranzacţii’’(Duca, 2005).
Circulă în general în posesia persoanelor fizice si reprezintă mijlocul de plată iniţial.
Prezintă avantajul major că nu este grevat de nici o obligaţie.
De altfel, in ţările dezvoltate, plăţile în numerar au o pondere de maximum 10% din
totalul plăţilor interne, dar în România ponderea este mult mai mare.
Moneda de cont este reprezentată de conturile curente şi de depozitele la vedere (sight
deposits), aparţinând persoanelor fizice şi juridice. Pe baza lor se pot emite ordine de plată,
cecuri, carduri, etc. Dobânda bonificată de bănci pentru aceste depozite este redusă ca nivel,
întrucât ele nu reprezintă o resursă stabilă pentru instituţiile bancare. Aceste depozite se pot
transforma cu uşurinţă în numerar, având o lichiditate destul de mare.
Depozitele la termen (time deposits) şi în vederea economisirii sunt constituite pe
perioade limitate de timp, intervale în care nu se pot face retrageri, fără a atrage penalizări din
partea băncii. Pe baza acestor depozite nu se pot emite cecuri, carduri şi ordine de plată.
În cazul retragerilor înainte de scadenţa stabilită, banca poate decide reducerea dobânzii,
destul de ridicată în mod normal, până la nivelul dobânzii pentru depozitele la vedere.
Alte active monetare sau financiare, cu grade diferite de lichiditate.
În această categorie a activelor monetare intră:

 cambiile;
 biletele la ordin;
 certificatele de trezorerie (treasury bills);
 alte produse monetare pe termen scurt.

Categoria activelor financiare include: acţiunile, obligaţiunile, contractele la termen

(futures/forward) şi alte produse financiare, care pot fi folosite ca instrumente de plată în
anumite condiţii, dar care au un grad de lichiditate redus.

Agregatele monetare

Agregatele monetare (monetary aggregates) reprezintă integrarea succesivă a tuturor

activelor monetare şi financiare, în scopul obţinerii totalului masei monetare. Acestea reprezintă
un instrument modern de analiză a structurii masei monetare şi a circulaţiei băneşti dintr-o ţară şi
pot fi folosite ca pârghii sau ca ţinte intermediare ale politicii monetare.
Numărul agregatelor şi definirea componenţei lor sunt diferite de la ţară la ţară, în funcţie
de obiectivele politicii monetare promovate, dar şi de gradul de maturitate al sistemelor
financiar-bancare. De exemplu, în SUA sunt definite cinci agregate monetare, pe când în Franţa
sunt doar trei.
Dezvoltarea sistemului financiar-bancar în ţările cu o economie de piaţă modernă a
condus la o extindere a conceptului de masă monetară. Astfel, s-a ajuns la definirea masei
monetare în sens larg – M3, sau chiar la un M4 sau L, cu includerea unor depozite pe termen
foarte lung sau a unor instrumente financiare derivate şi sintetice, cum sunt contractele de opţiuni
(options) sau contractele swap.
Dar, o tendinţă a politicii monetare actuale este de a folosi un număr restrâns de agregate,
simplu de calculat, asupra cărora autorităţile monetare să poată acţiona cu uşurinţă, iar
propagarea efectelor să fie rapidă şi eficientă.

Tipuri de agregate monetare

Agregatele monetare

Agregatul M1 Agregatul M2 - Agregatul M3 -

(lichiditatea Money supply Money supply Agregatul L
primară) measure two measure three

Figura 2. Tipuri de agregate monetare

1. Agregatul M1 (lichiditatea primară) – Money supply measure one

Relaţia de calcul:

M1  Numerar  Depozite la vedere şi în conturi curente

Reprezintă partea cea mai lichidă a masei monetare, iar mărimea lui se poate determina
din ecuaţia de echilibru pe piaţa monetară (ecuaţia lui Fisher):

M1 x V = P xY

PY
M1 
V
unde:
P - nivelul preţurilor;
Y - cantitatea de bunuri şi servicii supuse vânzării (PIB);
V - viteza de rotaţie a banilor.
 2. Agregatul M2 - Money supply measure two
Relaţia de calcul:

M2  M1  cvasi-moneda

Noţiunea de cvasi-monedă (near money) se referă la deţinerile de instrumente financiare

care pot fi convertite destul de repede în lichidităţi sau pot fi utilizate într-un mod ceva mai
restrictiv pentru plăţi.
M2 este de fapt oferta internă de bani, nivelul masei monetare pe care-l monitorizează şi
asupra căruia acţionează de cele mai multe ori Banca Centrală.

M2  M1  depozite la termen şi în vederea economisirii

3. Agregatul M3 - Money supply measure three

Relaţia de calcul:

M3  M2  Alte active monetare

În categoria “Alte active monetare” intră: cambiile, biletele la ordin, certificatele de

trezorerie şi alte produse monetare pe termen scurt, cu diferite grade de lichiditate.

4. Agregatul L
Relaţia de calcul:

L  M3  Alte active financiare

Agregatul L, reprezintă de fapt totalul masei monetare.

În categoria “Alte active financiare” sunt cuprinse:
 acţiunile, obligaţiunile;
 contractele la termen (futures/forward);
 depozitele pe termene foarte lungi, contractele de opţiuni (options);
 contractele swap şi alte produse financiare sintetice sau derivate;
 cu grad scăzut de lichiditate, dar care pot fi folosite în anumite condiţii ca instrumente de
plată.

Pentru analiza circulaţiei monetare, în România se foloseşte un indicator numit baza

monetară (BM) şi două agregate M1 şi M2. Agregatele M3 şi L nu se calculează, din cauza lipsei
de maturitate a sistemului financiar-monetar.
Baza monetară (monetary base) se calculează astfel:

Baza monetară  Numerar în casieriile băncilor  Numerar în afara sistemului bancar 

Disponibil la BNR
 Agregatul M1 are în România următoarea structură:

M1  Numerar în afara sistemului bancar  Depozite la vedere

Agregatul M2 are în România următoarea structură:

M2  M1  cvasi-banii
unde:
cvasi-banii  economii ale populaţiei  depozite la termen în lei  depozite în valută ale
rezidenţilor

3. Componentele sistemului bancar

Componentele sistemului bancar pot fi individualizate după mai multe criterii,dar cel mai
reprezentativ este cel al funcţiilor băncilor.

Având la bază acest criteriu se pot identifica trei tipuri de bănci:

 bănci de emisiune, care emit numerar, ca rezultat al autorizării lor de către stat (de
regulă există câte una în fiecare ţară; excepţie sunt SUA,unde sunt autorizate 12
astfel de bănci);
 bănci comerciale sau de depozit,care efectuează multiple operaţiuni bancare, dar
mai cu seamă constituirea de depozite, operaţiuni în conturi curente ale agenţilor
economici şi creditarea acestora;
 bănci specializate, care sunt abilitate numai pentru anumite operaţiuni, limitându-şi
funcţionalitatea. Pot fi incluse: instituţii de depozit,instituţii de creditare specializate,
societăţi financiare, companii de investiţii, case de economii, fonduri de pensii, de
plasamente, ş.a.

Pentru clasificarea băncilor mai pot fi utilizate şi alte criterii şi anume:

 raza de implantare( la nivel teritorial, ramura economică);
 nivel de distribuţie(en gros - care efectuează operaţii de anvergură şi cu
amănuntul - care au drept clientelă întreprinderi mici şi mijlocii, persoane fizice);
 statutul juridic(publice, private, cooperatiste, de ajutor reciproc).

De altfel, sistemul bancar şi componentele lui îndeplinesc funcţii specifice în mecanismul

economic:

a) colectarea depunerilor;
b) gestiunea mijloacelor de plată;
c) acordarea de credite;
d) consultanţă şi diferite alte servicii.
 Operaţiunile pasive şi active ale băncilor comerciale

Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de mobilizare a resurselor

băneşti şi de constituire a surselor de creditare. Cele mai importante dintre aceste operaţiuni sunt:

 depozitele;
 rescontul;
 capitalul propriu.

Depozitele sunt o operaţiune prin care banca primeşte în păstrare pentru un anumit
termen şi în anumite condiţii, o sumă de bani de la un depunător. Banca poate utiliza aceste
sume,în general, cu condiţia de a le face disponibile la data convenită.

După natura şi termenul lor depozitele pot fi:

 la termen ;
 la vedere.

Depozitele la vedere sunt depozitele, de care depunătorii pot dispune în orice moment
pentru a efectua din ele plăţi sau retrageri.

Depzitele la termen sunt depozitele, constituite pe un termen precizat, convenit între

deponent şi bancă, beneficiind de o remunerare mai bună datorită certitudinii mai ridicate pe care
o are banca în utilizarea pentru creditare a sumelor astfel depuse.
În mod curent aceste depozite se întâlnesc sub forma conturilor de depozit pentru
investiţii şi a conturilor de economii.
Rescontul este o operaţiune prin care o bancă îi cedează alteia o parte din portofoliu de
active, în vederea obţinerii unor disponibilităţi pe care să le poată folosi pentru a acorda noi
credite.
Portofoliu de active este format din titluri ce atestă datorii pe care un terţ le are faţă de
bancă sau plasamente pe care aceasta le-a făcut în titluri de stat, sau pur şi simplu credite pe care
banca le-a acordat unor clienţi ai ei.
Capitalul propriu este operaţiunea de creare a capitalului prin emisiunea de acţiuni şi
prin acumularea profitului. Sumele rezultate din emisiunea de acţiuni formează capitalul social
folosit, de regulă pentru finanţarea dotării băncii.
Sumele acumulate din profit constituie fondurile de rezervă, create pentru diminuarea
unor riscuri prin existenţa unei acoperiri asiguratorii.
Capitalul propriu are o cotă redusă în totalul resurselor băncii şi nu participă decât
simbolic la crearea surselor de creditare.

Operaţiunile active ale băncilor comerciale

Sunt operaţiuni de creditare a activităţii economice, de utilizare a resurselor mobilizate

prin operaţiunile pasive. Sunt mai diversificate decât cele pasive şi sunt clasificate după obiect
în:
  creditarea persoanelor particulare ;
 plasamente.

În cadrul operaţiunilor active, cele mai frecvent întâlnite sunt:

scontarea;
 pensiunea;
 împrumutul cu gaj în efecte;
 avansurile în cont;
 creditele specializate.

Scontarea este operaţiunea prin care o bancă preia în sarcină un credit atestat printr-un
efect comercial emis de un agent economic creditor.

Mărimea scontului şi a valorii actuale a titlului scontat se determină după relaţia:

Z s
S  VN 
365
unde:
S = scont;
s = taxa de scont;
VN = valoarea nominală a titlului scontat;
z = număr de zile.

Scontarea este o operaţiune prin care creditul comercial se transformă în credit bancar.
Pensiunea este operaţiunea prin care agentul ce a scontat un efect comercial se angajează
să-l răscumpere el însuşi la scadenţă sau înainte de aceasta. Riscul cambiei este preluat astfel
temporar de către bancă.

Împrumutul cu gaj în efecte

Este operaţiunea prin care banca acordă un credit primind în schimb un gaj în efecte
comerciale sau publice, sau în acţiuni. Mărimea creditului este sub nivelul valorilor nominale ale
efectelor gajate.

Avansurile în cont
Sunt o operaţiune prin care banca efectuează plăţi în contul unui client, pe baza cecurilor
emise de el, chiar în cazul în care acesta nu are disponibil. Pentru a putea face plata,banca acordă
un credit “în avans”,adică fără a aştepta o solicitare expresă din partea clientului sau.
Acest credit se numeşte overdraft.

Deoarece, nu uzează de înscrisuri bancare pentru confirmarea lor, aceste credite sunt
netransferabile, adică banca nu poate sa se recrediteze pe seama lor.
Pentru a corecta acest neajuns, banca poate solicita clientului ei un bilet la ordin pe care,
eventual îl poate sconta, recreditându-se.
 Credite specializate
Sunt operaţiuni de creditare intervenite în legătură cu situaţii specifice, de o anumită
natură. Astfel de operaţiuni se realizează prin produse bancare cum sunt:
 creditul sezonier sau de companie;
 creditul pentru stoc garantat prin warrant;
 creditul de prefinanţare, acordat de banca unui furnizor pentru livrări făcute unui
beneficiar extern sau în cadrul unei licitaţii publice.

Banca va recupera creditul în momentul apariţiei în contul furnizorului a plaţii efectuate

de beneficiarul său extern sau de către instituţia publică achizitoare.

Corelarea operaţiunilor active şi pasive ale băncilor comerciale

Corelarea dintre activele şi pasivele bancare se realizează pornind de la ecuaţia veniturilor şi

cheltuielilor băncii[ Bazno, Dardac, Floricel, 2004, p. 88]:

(ANS x DNS) + (AS x DS) = (PS x DS) + (PNS x DNS) + CPB,

adică:

Venituri din dobânzi = Cheltuieli cu dobânzile + CPB

unde:

AS, PS şi DS = active şi pasive sensibile (adică sensibile la modificările ratei dobânzii pe piaţă),
respectiv dobânzi sensibile (variabile);
ANS, PNS şi DNS = active, pasive şi dobânzi non-sensibile (fixe, care nu sunt influenţate de
modificările survenite pe piaţă);
CPB = costuri de administrare şi funcţionare şi profit bancar.

Bibliografie selectiva

Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. (2004), Monedă, Credit, Bănci, Aplicaţii şi studii de caz,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Dardac,N.,Vâşcu,T.(2002), Monedă şi credit (1 şi 2),Editura ASE, Bucureşti
Dardac,N.,Barbu,T.(2005), Monedă, Bănci şi Politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
Dardac,N.,Barbu ,T.(2009), Monedă, Editura ASE, Bucureşti
Dedu, D.( 2003),Gestiune şi audit bancar, Editura Economică, Bucureşti
Duca, I.(2005), Moneda şi credit, Ediţia a - II- a revizuită şi adăugită, Editura UTM, Bucureşti
Stancu, I.(2007), Finanţe, Editura Economică, Bucureşti
Stancu, I., Stancu, D.(2012), Finanţe corporative cu Excel, Editura Economică, Bucureşti
Stroe, R., Armeanu, D. (2004), Finanţe,Editura ASE, Bucureşti
Văduva, F. (2010), Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura Renaissance, Bucureşti
Vâşcu,T., Dardac, N. (2002), Monedă şi credit, vol. 1, Editura ASE, Bucureşti