Curente literare

Romantismul reprezinta o orientare ideologica, artistica si literara din prima jumatate a

secolului XIX in Europa. Aceasta surprinde ipostaza omului de geniu prin recuperarea fanteziei
creatoare a oniricului si a existentei unei viziuni care il trasforma intr-un creator unic. Universul creatiei
autorului se subordoneaza filozofiei lui Artur Schopenheuer de la care acesta adopta identitatea si
ipostaza geniului, ca om superior definit prin cautarea absolutului. Un alt concept este arta ca “vointa
si reprezentare” a lumii in care individul superior se regaseste. Acesta creeaza pentru a exista si pentru
a exprima, situandu-se permanent in opozitie cu omul comun. Geniul intelege goliciunea si zadarnicia
vietii umane, preferand sa ramana “nemuritor si rece”.

Simbolismul este un curent literar aparut in Franta ce se manifesta la inceputul secolului XX

ca reactie la romantism, propunand un nou tip de poezie ce va fi definita prin sugestie, simbol si
sinestezie. Poezia contureaza sentimentul prin simbol si prin capacitatea cuvintelor de a sugera stari.
Unul dintre principiile poeziei simboliste este corespondenta dintre culoare, sunet si parfum care va
genera sinestezia. Omul simbolist este produsul unei societati aflate in dezechilibru, fiind incapabil de
identificare a sentimentului existentei in univers, deoarece este dominat de anxietate, nevroza,
depresie, tristete, insatisfactie, spleen si plictis, creand ipostaza fiintei in singuratate. Cadrul este unul
al captivitatii, fie ca este vorba despre propriul trup sau de lumea inconjuratoare, aceasta avand un
efect nociv asupra individului. Astfel, tema generala este cea a conditiei nefericitului poet intr-o lume
superficiala, incapabila de a intelege arta creatiei.

Modernismul este o ampla miscare culturala manifestata la inceputul secolului XX si aduce in

prim plan conditia umana si cautarea neincetata de raspunsuri la intrebarile esentiale ale existentei.
Poezia modernista inseamna intelectualizare, folosirea limbajului conotativ care isi doreste adancirea
misterului si aparitia artei poetice, oamenii incercand sa supravietuiasca razboiului prin arta, reluand
imaginile parintilor, ale stramosilor. Principiul de baza al poeziei moderniste este reprezentat de
puterea cuvantului de a transforma uratul existential. Tehnici: strofa polimorfa, ingambamentului si
versului liber care prin rimtul interior redau fluxul ideilor poetice si frenezia sentimentelor.

Traditionalismul se manifesta la inceputul sec XX, opunandu-se modernismului si cunoscand

trei directii care se concentreaza in jurul a trei reviste importante in epoca: Samanatorul (1901), Viata
romaneasca (1906) si Gandirea (1921). Traditionalismul gandirist valorifica miturile autohtone,
credintele stravechi si filonul existentei rurale, scriitorul avand datoria de a conserva prin creatie
mostenirea spirituala a neamului sau si de a o transmite mai departe. Poetul se conformeaza unui
proiect estetic ce-l plaseaza intr-o continuitate a generatiilor, repetand gesturi, trairi caracteristice
modului de viata traditional. Acesta se simte un exponent al generatiilor trecute si exprima sentimente
de solidaritate cu acestea, tihna sau din contra, neliniste a unei colectivitati ce sufera. El este o voce a
trecutului, o legatura intre generatii, cel care-si construieste lumea in functie de cateva repere
definitorii pe care le pastreaza nealterate de-a lungul timpului.
 Literatura postbelica se afirma dupa obsedantul deceniu cuprins intre anii 1950-1960 cand
creatiile au devenit doar o forma de subordonare unei ideologii comuniste. Aceasta literatura este
cunoscuta in istorie literatura drept creatie proletcultista. Perioada este caracterizata de o criza morala
si identitate prin inlaturarea intelectualilor din peisajul prozei, poeziei si dramaturgiei. Literatura este
aservita acestei ideologii, esteticul este anulat si apare o asa-zisa lume fictionala oficiala, in care figurile
umane sunt taranul sarac, activistul de partid, intelectualul decadent. In aceasta perioada considerata
un infern al adevaratei literaturi, cateva romane reusesc sa depaseasca limitele impuse, constituindu-
se intr-un adevarat triumf literar: Morometii vol. I, Scrinul Negru, Bietul Ioanide si Groapa.

Ludicul, conferirea unei gravitati estetice comicului, ironia, autoironia, intertextualitatea sunt
marci ale teatrului sorescian, dar si ale literaturii postbelice, la nivelul limbajului observandu-se
preferinta pentru neologisme, metafora revelatorie, dar discursul capata si ambiguitate, fiind destinat
de multe ori initiatilor. Multitudinea de sensuri si complexitatea enuntului genereaza aceasta
caracteristica, intoarcerea la valorile antichitatii, la primordial, la biblic, reprezentand o trasatura a
textului biblic motivata de nevoia de repere, de valori, anulate de “intunecatul deceniu”.