Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.

: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 1 / 12
(Chimie medicală)

Instituţia Publică Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie

„Nicolae Testemiţanu”

FACULTATEA FARMACIE

CATEDRA CHIMIE FARMACEUTICĂ ŞI TOXICOLOGICĂ

Aprobat la şedinţa catedrei

Proces verbal № _ _ din _

Şef de catedră, d.h.f., profesor universitar

_______________ Vladimir Valica

RECEPTORII. CINETICA REACŢIEI RECEPTOR - LIGAND

Indicaţie metodică pentru studenţii anului V la Chimia medicală

Chişinău 2016

INTRODUCERE
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 2 / 12
(Chimie medicală)

Studierea receptorilor şi enzimelor ca ţinte de acţiune pentru substanţele medicamentoase

permite de a evidenţia legităţi comune şi selective pentru explicarea mecanismului lor de
acţiune.

Scopul lucrării: De a analiza tipurile de interacţiuni medicament - receptor în funcţie de

structura chimică.

Scopul determinat

1. Descrierea naturii receptorilor ca macromolecule-ţinte ale medicamentului,

precum şi a proceselor cinetice care au loc la interacţiunea medicament -receptor .

Planul studierii temei

Pentru studierea temei se acordă 1 lucrare de laborator:

Conţinutul lucrării
 Pregătirea teoretică pentru efectuarea sarcinilor din scop.
 Recapitulare.

MATERIAL INFORMATIV
În acest capitol este descrisă natura chimică a receptorilor ca macromolecule-ţinte ale
medicamentului, precum şi procesele cinetice care au loc la interacţiunea receptor - ligand.
Structura celulară specializată în asigurarea interacţiunii medicament - organism este
receptorul.
Din punct de vedere biochimic receptorii farmacodinamici sunt macromolecule, părţi
ai macromoleculor sau complexe macromoleculare de natura proteică cu o structură flexibiliă
ce se leagă o structură chimică cu apariţia unui efect biologic. Ei sunt localizaţi în membrana
celulară, organite celulare sau în citoplasmă. Către aceste molecule se referă proteinele şi
acizii nucleici.
Structura ţintă – structură macromoleculară biologică, de regulă legată de o funcţie
biologică anumită, alterarea căreia poate solda cu apariţia unei boli şi asupra căreia trebuie
efectuată o anumită acţiune.
Majoritatea receptorilor prezintă lipo- sau glicoproteine, care se localizează pe
suprafaţa membranei celulare sau pe membrana organitelor. Ei pot să traverseze toată
grosimea membranei citoplasmatice (proteine integrate) sau să fie localizate în parte
interioară. Dacă liganzii din molecule hidrofile(ex. neuromediatori), atunci situsul de legare
trebuie să fie obligatoriu în partea exterioară a celulei. Receptorii moleculelor hidrofobe sunt
legate slab de membrana celulei, iar complexele formate cu liganzi pot să iasă din membrană
în citoplasmă.
Farmacoreceptorii pot fi clasificaţi după mai multe criterii (localizare, natura lor,
specificitate, repartiţie în sinapse etc.). Diversitatea receptorilor poate fi convenţional grupată
în 4 categorii:
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 3 / 12
(Chimie medicală)

1. Receptori care controlează activitatea cananlelor ionice (N-colinoreceptori,

GABAA receptori);
2. Receptori care realizează efectul farmacologic prin intermediul proteinei G
(fig. 2)
receptorii pentru angiotensină, bradichinină, endotelină; amine biogene:
adrenalină, dopamină, histamină, serotonină; nucleotide şi nucleozide:
adenozină, ATP, ADP şi a ionilor de Ca);
3. Receptori care controlează direct funcţia unei enzime (receptorul este legat
direct cu tirozinchinaza şi reglează fosforilarea proteinelor: receptorii pentru
insulină (fig.3)şi somatotropină );
4. Receptori ce controlează transcripţia ADN-ului.
Primele 3 categorii de receptori sunt membranari, iar a 4 – receptori nucleari. Liganzii
lor (ex. hormonii steroizi şi tiroidieni), datorită proprietăţilor hidrofobe au capacitatea de a
pătrunde prin membrană în interiorul nucleului datorită difuziei pasive (fig.1). Sensul biologic
al recepţiei intracelulare este în schimbările esenţiale şi de durată în structura celulei.

Fig.1. Schema interacţiunii ligand-receptor pentru hormonii steroizi.

Receptorii intracelulari a hormonilor steroizi se diferenţiază de ceilalţi prin prezenţa
domenului capabil de a lega lanţul polipeptidic cu ligandul datorită zincului şi asigură legarea
cu ADN-ul.
Structura proteinei G este complexă. Se observă că singurul lanţ polipeptidic are şapte
spirale transmembranare, iar capătul aflat în mediul extracelular are o grupă NH2 terminală
glicozidată.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 4 / 12
(Chimie medicală)

Fig. 2. Structura şi mecanismul de acţiune a proteinei G la cuplarea cu ligandul

În prima etapă are loc cuplarea ligandului cu receptorul şi activarea proteinei G. Apoi
(2), se eliberează GDP de către subunitatea alfa, care se deplasează lateral şi se leagă cu GTP.
În etapa 3, unitatea alfa activează proteina membranară a unei enzime sau canal ionic,
producînd un răspuns celular.

Fig.3 Structura receptorului de insulină

Concentraţia receptorilor naturali în majoritatea ţesuturilor variază în limitele de la
femtomoli la picomoli. Țesuturile craniene au o cantitate mult mai mare de receptori datorită
inervaţiei nervoase extinse.
Dinamica receptorilor.
Receptorii sunt o structură dinamică. Legarea ligandului şi alterarea funcţiei genelor poate
afecta numărul, perioada de viaţă şi sensibilitatea receptorilor şi canalelor. Receptorii sunt
înlocuiţi cu alţii în procesul normal de creştere a celulei, iar viaţa lor durează de la cîteva ore
la cîteva zile. Din ceea ce este cunoscut despre procesele de neurotransmisie şi
neuromodulare, este raţional să presupunem că celulele ţintă pentru substanţele endogene,
neurotransmiţători, neurohormoni şi neuromodulatori sunt sub un control tonic cromotropic,
ce variază cu ritmul cicardian a organismului. În contrast, efectele liganzilor externi
administraţi (ex: medicamentele), sunt foarte rar sub controlul homeostatic, şi în rezultat,
efectele lor devin frecvent mai mici la administrări repetate. Defapt, nu ar trebui să fie o
surpriză că majoritatea agenţilor terapeutici activi sunt antagonişti a funcţiei receptorilor.
Baza moleculară a mai multor maladii se reflectă în schimbarea funcţiei receptorului de
pe membrana celulară. În boala Parkinson, celulele nervoase presinaptice din substanţa
cenuşie care produc dopamină mor. Acest defect de transmitere rezultă din descreşterea
nivelului de dopamină şi ca consecinţă apare hipersensibilitate postsinaptică în încercarea
celulelor ţintă de a compensa lipsa dopaminei şi de a menţine homeostaza.
Hipercolesterolemia şi fibroza chistică implică defecte în transportul substanţelor în cadrul
receptorilor lor înrudiţi. Boala Alzheimer este caracterizată prin pierderea inervaţiei
colinergice în diencefal care urmează cu degenerări a nervilor, disfuncţii cognitive şi sfîrşit
letal.
Receptorii pentru medicamente
Majoritatea medicamentelor care interacţionează cu receptorii (sau enzime) au analogi
naturali (sau substrat) cunoscuţi. Sunt totuşi un anumit tip de receptori care s-au dezvoltat
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 5 / 12
(Chimie medicală)

independent- receptori orfani pentru care medicamentele sintetice sunt unicii liganzi
cunoscuţi. Cel mai elocvent exemplu este cel al receptorilor centrali ai benzendiazepinei (BZ)
prezenţi în canalul ionic GABAA . Deoarece acesta este situsul de acţiune a al celor mai
utilizate anxiolitice benzodiazepinice, este un receptor model cu relevanţă clinică. În ciuda
eforturilor considerabile şi a numărului impunător de compuşi activi, nici un ligand natural
endogen care ar modula anxietatea prin acest receptor nu a fost identificat. Alte exemple de
receptori ai medicamentelor sunt familia receptorilor opioizi (pentru morfină şi derivaţii ei) şi
canabinoizi, compusă din din 2 membri CB1 şi CB2 prin care acţionează următorii
componenţi: Δ9-tetrahydrocannibol, component activ a marijuana (psihoactiv,analgezic,
antiemetic). Cuplarea receptorului VR-1 cu ligandul cunoscut capsaicin, aflat în ardei roşu,
induce senzaţia de cald.
Unele medicamente stimulează sau inhibă activitatea enzimelor specifice. Spre
exemplu, galantamina şi prozerina scad activitatea colinesterazei, ce distruge acetilcolina, şi
provoacă efecte similare excitării sistemului nervos simpatic. Fenobarbital şi ziscorin cresc
activitatea gluconiltransferazei în ficat, cu scăderea nivelului de bilirubină în sînge.
Substanţele medicamentoase pot inhiba activitatea reductazelor acidului folic, chinazei,
plasminei, calicreinei, sintetaza oxidului de azot şi astfel să schimbe procesele biochimice
dependente de acestea.
O serie de medicamente îşi manifestă proprietăţile fizico-chimice către membranele
celulare. Acţiunea celulelor în sistemul nervos şi cel muscular depinde de fluxul de ioni, ce
determină potenţialul electric transmembranar. Unele medicamente modifică transportul
ionilor. Prin acest mecanism îşi manifestă acţiunea antiaritmicele, preparatele antiepileptice,
anestezicele generale, antihipertensivele (inhibarea ionilor de calciu). Blocanţii canalelor K+
(amiodaron, ornid, sotalol) sunt antiaritmice efective. Blocarea canalelor K+dependente de
ATP(glibenclamid, glimepiridsamaril) induce secreţia insulinei de către β-celulele
pancreasului şi sunt efective în tratamentul diabetului zaharat tip II.

Comunicarea celulară
Transferul informaţiei între celule şi multitudinea de surse informaţionale necesare
pentru menţinerea homeostazei celulare şi viabilităţii ţesuturilor, presupune o varietate largă
a modalităţilor de semnalare. Aceasta include temperatura, potenţialul de membrană, distensia
mecanică şi stressul, alterarea concentraţiei de ioni (H+/K+), odorizanţii şi feromonii, precum
şi mai multe clase tradiţionale a neurotransmiţătorilor, neuromodulatorilor şi hormonilor.
Aceşti stimulatori fizici şi compuşi endogeni îşi exercită funcţia prin interacţiuni cu suprafaţa
celulară a structurilor ţintă, de regulă proteine, care sunt clasificate ca receptori. Astfel,
neurotransiţătorii, neuromodulatorii şi hormonii pot produce o creştere tranzitorie a
mesagerilor celulari secunzi ca AMPciclic sau inozitol trifosfat (IP3) sau de lungă durată care
urmează cu schimbări în expresia genelor prin activarea factorilor de transcripţie.
Alterarea funcţiei receptorului poate fi rezultatul următoarelor fenomene:
 Suprastimularea receptorilor cu desensibilizarea ulterioară, datorită disponibilităţii
excesive a ligandului sau cuplării puternice a receptorului activat cu sistemul
mesagerului secundar.
 Reducerea stimulării la descreşterii accesibilităţii ligandului sau compromiterea
procesului de cuplare ligand-receptor.
Medicamentele care tratează efectiv maladiile prin restabilirea defectelor asociate stării
patologice în transmiterea semnalului pot acţiona prin:
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 6 / 12
(Chimie medicală)

 înlocuirea transmiţătorilor endogeni: Levodopa înlocuieşte dopamina în boala

Parkinson.
 Blocarea stimulării agoniste excesive : antagonistul receptorilor H2, cimetidina
blochează secreţia acidului clorhidric , astfel reduce riscul formării ulcerului.
 internalizarea receptorului, creşterea vitezei de metabolizare a acestuia sau scăderea
vitezei de sinteză a lui.

Proprietăţile fundamentale ale substanţei farmacodinamic active

-afinitatea - capacitatea de a se lega de receptor; Relaţiile între receptor şi ligand, în viziunea
clasică „broască-cheie”, descriu un model static, în care nu sunt schimbări în conformaţia
receptorului. Totuşi Koshland descrie un model flexibil influenţat de complexul format
substrat – enzimă cauzează schimbări tridimensionale în structura proteinei responsabile de
activitatea biologică
-eficacitate - capacitatea de a se lega de receptor cu stimularea acestuia şi declanşarea
secvenţei de reacţii ce vor genera efectul farmacodinamic.
-potenţa medicamentului- reprezintă capacitatea unei substanţe de a avea activitate biologică.
Cu cît efectele biologice sunt mai intense, raportate la unitatea de greutate, cu atît potenţa este
mai mare. Din punct de vedere terapeutic, potenţa este cu atît mai mare cu cît doza activă va fi
mai mică.

Principalele teorii ale interacţiunii ligand-receptor

Teoria Ocupaţională. Substanţa medicamentoasă, agonistă sau antagonistă, interacţionează cu

receptorul conform legii acţiunii maselor. Cantitatea receptorilor ocupaţi este proporţională
cu cantităţii de medicament şi cantităţii de receptori disponibili. Creşterea concentraţiei de
medicament va duce la creşterea complexului medicament-receptor, în anumite limite,
deoarece numărul de receptori este limitat. Antagoniştii receptorilor acetilcolinei(ex.atropina)
cauzează o deplasare la dreapta a curbei de doză-răspuns (DR). .

Principalele reguli sunt:

1. Complexul RL poate fi reversibil

2. Asocierea receptorului cu ligandul în formarea

complexului RL este definit ca un proces
bimolecular, iar la disociere procesul devine
monomolecular.
3. Toţi receptorii în sistemul dat se presupun a fi
echivalenţi şi capabili de a forma legături cu liganzii
independent unul de altul.

4. Formarea complexului RL nu influenţează

concentraţia liberă a ligandului sau afinitatea
receptorilor liberi către leganzi.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 7 / 12
(Chimie medicală)

5. Răspunsul obţinut de receptorul ocupat va corespunde direct proporţional numărului

de receptori ocupaţi.

6. Răspunsul biologic este dependent de atingerea echilibrului între R şi L .

Teoria vitezei. În baza datelor experimentale, în care persistenţa răspunsului mediat de către
un antagonist variază de la răspunsul maximal la unul mai mic pe durata blocadei
receptorului, Paton a inclus viteza ca parametru a reacţiei ligand-receptor. Astfel răspunsul (E)
este considerat proporţional cu factorul de influenţă (φ), care are o anumită eficacitate şi
determină o viteză a interacţiunii RL (V). Astfel,
E= φV
Proprietăţile farmacocinetice au un rol definitiv în aprecierea vitezei formării complexelor
RL cu liganzii exogeni, care în mare măsură sunt medicamente. Totuşi această teorie nu ia în
calcul cuplarea transducţională şi potenţialul amplificării după legarea iniţială a ligandului de
receptor.
Teoria inactivării
Teoria inactivării receptorului reprezintă o sinteză între teoria ocupaţională şi cea a
vitezei, oferind o abordare alternativă a studiului interacţiunilor receptor-ligand.
unde k+1 este rata asocierii,
k-1 rata disocierii.
k2 rata constantă a tranziţiei complexului de la RL la
R’L, şi cu posibilitatea regenerării formei active a
receptorului R
Teoria inactivării presupune că complexul RL este o
stare intermediară activă care duce la formarea receptorilor
inactivi (R’) în complexul R’L. Variabila k3 este dependentă de numărul de receptori formaţi
şi rata formării R’
Din aproximativ 470 structuri ţintă prin care medicamentele îşi manifestă acţiunea, 71%
din ele sunt receptori. Din aceste medicamente, 90% produc efectul lor terapeutic prin
antagonismul faţă de substanţele endogene agoniste.

Cinetica reacţiei ligand- receptor

Interacţiunea între liganzi şi receptori se realizează datorită formării legăturilor de
hidrogen şi legăturilor coordonative, s-au complexelor cu transfer de sarcină ion-ion, ion-
dipol, forţele de dispersie, Van der Waals. Legăturile covalente, atît de răspîndite în chimia
organică, sunt foarte rare în legăturile dintre receptorii şi ligand.

Legătura covalentă apare între doi atomi, dacă este atracţia electrostatică
dintre o pereche de electroni pusă în comun de doi atomi şi nucleele atomilor.
Această legătură este realizată la o distanţă mică 1-2A, iar energie este 10-
150kcal mol-1. Aceste legături se formează între preparatele de arseniu, mercur
şi enzime care au grupe sullfhidrice între alchilfosfaţi şi colinesteraze;
dibenamină şi α receptorii adrenergici.

Legăturile ionice sunt destul de stabile. Energia legăturii constitue 5 kcal mol -1.
Aceasta are o anumită importanţă pentru asocierea preparatelor farmacologice
cu receptorii.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 8 / 12
(Chimie medicală)

Legături ion-dipol, energia 2-5kcal mol-1 sunt pentru orientarea preparatului
farmacologic către moleculei receptorului.

Legăturile de hidrogen au energia 1-7 kcal mol-1 şi participă la asocierea
preparatului farmaceutic cu receptorului.

Legăturile dipol-dipol participă la fixarea preparatului farmacologic în cîmpul
receptorului cu energia 1-3kcal mol-1

Legăturile Van der Waals apolare ce stabilizează legătura ligand- receptor cu
energia 0,2-1kcal mol-1.

Legăturile hidrofobe formează la interacţiunea medicamentelor nepolare în
mediu apos.
Orientarea preparatului farmacologic în cîmpul receptorilor are loc cînd compuşii sunt
optimi şi complementari. Aceasta se realizează cînd energia legăturii este mai mare de 10kcal
mol-1.
Preparatul medicamentos, similar structurii metabolitului, dar care împiedică legăturii
acestuia cu receptorul este numit antagonist. Dacă antagonistul-medicament se leagă de
acelaşi receptor ca şi liganzii endogeni, ele sunt numiţi antagonişti concurenţiali.

Agoniştii:
 Amplifică răspunsul celular.
 Medicamentele care se leagă de receptori induc o schimbare conformaţională efectivă.
 Legătura cu agonist este efectivă. Agonistul poate fi atît un neurotranmiţător endogen
sau hormon, ca şi ligandului sintetic. Dacă la interacţiunea receptorului cu substanţa
activă se produce un efect biologic maxim, atunci este numită agonist puternic.

Agoniştii parţiali sunt substanţe ce se leagă cu aceeaşi receptori ca şi agoniştii puternici,

dar în pofida dozei adecvate nu poate asigura un răspuns biologic maxim, chiar la o eventuală
creştere a concentraţiei medicamentului.
Agoniştii neutrali se leagă cu receptorul, dar nu schimbă răspunsul celular în comparaţie
cu nivelul bazal.

Agoniştii inverşi ( antagonişti)

o Micşorează răspunsul celular
o Inhibă efectul agonistului
o Legarea este inefectivă, iar activitatea intrinsecă este aproape nulă
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 9 / 12
(Chimie medicală)

o Poate să se lege atît cu situsurile cu care se leagă agonistul, cît şi cu altele în

calitate de inhibitor alosteric, cu modificarea afinităţii receptorului
o Deosebim antagonism:
 Fizic- activitatea adsorbantă a sorbenţilor faţă de toxine
 Chimic- reacţiile între baze şi acizi
 Funcţional- interacţiunea între colinomimeticeşi colinoblocante.

Medicamentele care interacţionează cu receptorii pot să manifeste tît ca agonişti cît şi

ca antagonişti. În acest caz avem de a face cu substanţe agoniste-antagoniste, sau
sinergoangagoniste. Spre exemplu analgeticul opioid pentazoin, care este agonist către
receptorii opioizi kapa şi în acelaşi timp antagonist al μ-receptorilor. Aceste substanţe
influenţează asupra unei unumite subclase de receptor şi manifestă o acţiune selectivă. Astfel
nifedipina (antihipertensiv) blochează selectiv α1- adrenoreceptorii, spre deosebire de
fentolamina care blochează α1 şi α2- adrenoreceptorii.

Teoria receptorului este bazată pe legea clasică a acţiunei masei pentru studiul
catalizei enzimelor. Extrapolarea teoriei clasice enzimelor către receptori este aproximativă.
În interacţiunea substratul enzimă (ES), substratul S suferă o conversie enzimatică de cataliză
ce rezultă cu un produs sau produse. Datorită echilibrului stabilit, acumularea produselor au
capacitatea de a inversa procesul reacţiei. Alternativ, inversia poate fi utilizată în alte căi
celulare şi astfel elimină starea de echilibru sau poate acţiona ca un modulator de feedback
pentru a altera reacţia ES în sens negativ sau pozitiv

Enzimă + substrat ↔ ES ↔ E + Produs

Complexul receptor-ligand (RL) este rezultatul termodinamicii reacţiei de legătură

ceea ce duce la schimbări funcţionale în celula ţintă. După formarea complexului RL,
răspunsul funcţional în activarea receptorului poate fi relatată prin concentraţia ligandului.
Este evident că receptorii formează spontan complexe active ca rezultat a interacţiunii cu alte
proteine. Aceasta este deosebit de actual, cînd multitudinea de receptori ADNc nativi din
sistemele celulare sau în asociere cu proteine care formează un mediul a celulei gazdă în care
receptorul se exprimă mai repede decît în mediul său natural. Acesta este un fenomen major
care caracterizează eficacitatea ligandului. Interacţiunea spontană între receptor şi efector
poate avea loc mai frecvent într-un sistem unde proteinele sunt în exces şi unde lipsesc
factorii normali de control al acestui tip de interacţiuni.Compuşii au eficacitate diferită în
dependenţă de sistemul în care ei sunt examinaţi , iar ţesutul studiat poate adesea avea
proprietăţi agoniste şi antagoniste distincte a diferitor clase de receptori.

Teoria clasică a receptorilor presupune că afinitatea şi eficacitatea sunt parametri

independenţi. Altfel spus, nu există corelaţie între afinitatea ligandului şi capacitatea lui de a
asigura un răspuns maxim. Ligandul cu o afinitate relativ joasă (<10 -5M) rămîne a fi un
agonist cînd o concentraţie suficientă interacţionează cu receptorul. relaţia dintre efectul
înregistrat şi doza medicamentului poate fi reprezentată prin hiperbolă (isoterma de sorbţie a
lui Langmuir), în dependenţă de etapa procesului de formare a RL. Majoritatea substanţelor
studiate au o asemenea reprezentare grafică.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 10 / 12
(Chimie medicală)

Graficul dependenţei mărimii efectului de doza

administrată.

Parametrii măsuraţi la testarea legăturii receptor

ligand sunt: constanta de disociere Kd, constanta
afinităţii reciproce Ka. Parametrul Kd descriu afinitatea ligandului cătrre situsul ţintă: Bmax,
de obicei măsurat în moli pe miligram, măsura concentraţuei situsurilor de legătură într-un
ţesut dat şi valoarea IC50. Parametrii Kd şi Bmax pot fi determinaţi utilizînd curba de saturaţie
unde concentraţia radioligandului este în creştere pînă cînd toate situsurile de recunoaştere a
liganzilor sunt ocupaţi sau măsurarea asocierea sau disocierea cinetica. Kd este raportul dintre
constanta de viteză a disocierii şi cea a asocierii.
Valoarea IC50 este concentraţia liganzilor capabili de a inhiba legăturile specifice ale
radioligandului. Această valoare este determinată prin curba de competiţie cu o concentraţie
fixă a radioligandului în ţesut şi la concentraţia variabilă a liganzilor neetichetaţi. Cum este
arătat în figura de mai jos, dacă datele utilizate pentru derivaţia valorii IC 50 sunt grupate într-
un interval care reflectă 40-60% a curbei de competiţie, multe informaţii utile sunt pierdute.
În mod ideal, curba de concurenţă ar trebui să cuprindă intervalul de 10-90% şi include
minimum 20 de date.

Valoarea IC50 pentru un compus dat este dependentă de: concentraţia radioligandului
utilizat, densitatea receptorului, afinitatea pentru receptor, Kd pentru radioligand.
Compararea activităţii liganzilor între diferite teste de legătură se realizează prin ecuaţia
Cheng-Prusoff, unde obţinem valoarea Ki:

Unde L este concentraţia radioligandului utilizat şi Kd este constanta de disociere a

radioligandului la receptor. Această relaţie corectează diferenţele asociate condiţiilor testului .
Testele de legare pot fi folosite pentru evaluarea rapidă a caracteristicilor, dar sunt în
general limitate în abilitatea lor de a delimita agoniştii de antagonişti, în special prin tehnica
high-throughput.
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 11 / 12
(Chimie medicală)

Testele biochimice, ce impun măsurarea producerii AMPc sau urmăresc circuitul

fosfatitidilinozitolului, conform schemei activării sau inhibării receptorului, pot fi realizate
prin metodele bazate pe fluorescenţă. Aceasta depinde de utilizarea coloranţilor sensibili de
detectare a calciului, care asigură măsurarea în timp real prin dispozitive de înregistrare
video.
Alte abordări a testelor funcţionale presupun formarea complexului RL cu expresia genei
ce produce un răspuns imediat. Aici se includ diverse gene reporter sau teste care produc
luminescenţă ce poate fi măsurată calorimetrică. Adaosul de melatonina la un ovocit reduce
concentraţiile intracelulară AMPc rezultate după integrarea pigmentului în celulele.
Stimularea agonistului determină creşterii AMPc, rezultînd dispersia pigmentului, reacţie
care poate fi determinată imediat vizual sau poate fi cuantificată în relaţii de transmitere a
luminii.

În general, se diferenţiază următoarele tipuri de interacţiuni a mai multor liganzi cu un tip

de receptor.
1. După concurenţa la locul legării:
 Neconcurent- cînd legarea mai multor liganzi are loc la situsurile diferite ale
aceluiaşi receptor.
 Concurent- diferiţi liganzi se leagă de acelaşi situs al receptorului.
 Fără concurenţă- ligandul de tipul 2 interacţionează nu cu receptorul, dar cu
complexele formate din ligandul tip1 cu receptorul dat.
2. După schimbarea afinităţii:
 Fără schimbările afinităţii: legarea ligandului anumit nu urmează cu
schimbarea afinităţii receptorului către liganzii de alt tip.
 Cu schimbarea afinităţii: legarea ligandului unui sau a mai multor tipuri
urmează cu schimbarea afinităţii receptorului către liganzii de alt tip.
3. După interacţiuni între liganzi:
o Fără interacţiuni - concentraţia a două sau a mai multor tipuri de liganzi în
mediu unui singur tip de receptori se schimbă numai din cauza interacţiunilor
ligand-receptor.
o Cu interacţiuni - cînd concentraţia liganzilor se schimbă din cauza desfăşurării
reacţiei chimice între ei.

Cercetarea interacţiunii ligand-receptor permite identificarea tipului de receptor.

Grupele de proteine înrudite, localizate în diferite ţesuturi cu diferenţe în structură şi ordinea
aminoacizilor sunt sensibili către un anumit tip de agonişti specifici, datorită afinităţii
individuale.
Cu creşterea exponenţială a volumului de informaţie, înregistrarea, păstrarea, analiza şi
prelucrarea datelor devin activităţi cheie ce asigură succesul descoperirilor medicamentului.
Aceasta sunt realizate prin formare bazelor de date, compendium, librăriilor electronice.
În ciuda tehnologiilor sofisticate contemporane utilizate în studiul interacţiunilor
receptor ligand, acest proces rămîne a fi în mare partea fi empiric, fiind definit de relaţiile
structură-activitate a componentelor. Odată cu creşterea cunoştinţelor în clonare, exprimarea
şi a derivarea uşoară a cristalelor de receptori sau enzimelor şi a analiza interacţiunii
ligandului sau a substratului prin utilizarea cristalografiei cu razeX, spectroscopiei cu
 Catedra Chimie farmaceutică şi toxicologică RED.: 01

09.3.1-12
06.07.2009
DATA:
Elaborare metodică pentru studenţi şi profesori
Pag. 12 / 12
(Chimie medicală)

rezonanţă magnetică nucleară, s-au furnizat informaţii noi privind structura medicamentelor
selectate care pot fi utilizate în design-ul noilor liganzi.

Întrebări pentru lucru de sinestătător:

1. Daţi definiţia receptorilor. Clasificarea. Daţi exemple de receptori.

2. Caracterizaţi dinamica receptorilor şi comunicarea celulară.
3. Descrieţi principalele teorii a interacţiunii ligand – receptor.
4. Caracterizaţi cinetica reacţiilor ligand-receptor.

Bibliografie:

1. Abraham D.J. Bourgher’s medicinal chemistry and drug discovery sixth edition,
volume 1, ed. Wiley Interscience, England.
2. Ghicavîi V., Bacinschi N., Guşuilă Gh. Farmacologie, ed. Chişinău, 2012.
3. Thomas G. Medicinal chemistry, an introduction second edition, ed. Wiley
Interscience, England, 2007.