16

16. METODE DE NORMALIZARE A MĂRIMII ŞI STRUCTURII

FONDULUI DE PRODUCŢIE ÎN FUNCŢIE DE CREŞTEREA ÎN
VOLUM

16.1 Metoda controlului

16.1.1 Fundamente teoretice
16.1.2 Metoda controlului
II. ELABORAREA PROIECTULUI DE AMENAJARE A UNEI UNITĂŢI DE GOSPODĂRIRE
1.1 Noţiuni generale
1.2 Elaborarea proiectului în sistemul de amenajare românesc
1.3 Obţinerea informaţiilor necesare elaborării proiectului de amenajare
1.3.1 Materialul cartografic specific amenajării pădurilor
1.3.2 Descrierea parcelară
A. Consideraţii generale
B. Delimitarea arboretelor şi materializarea subparcelelor

16.1 Metoda controlului

16.1.1 Fundamente teoretice

Este cunoscut faptul că orice extracţie de arbori dintr-un arboret produce

modificări semnificative în relaţiile reciproce dintre arbori şi implicit în structura şi
mărimea acestuia. Calitatea intervenţiilor silviculturale poate fi apreciată prin
efectul pe care acestea îl au asupra producţiei sau prin eficienţa îndeplinirii
funcţiei atribuite.
O cale sigură de cunoaştere a efectelor pe care le are extragerea de arbori
asupra mărimii şi structurii fondului de producţie este controlul permanent al
creşterii şi producţiei arboretelor. Variaţia creşterii în volum poate fi considerată ca
efect al modificărilor structurale produse prin lucrările de recoltare executate într-o
perioadă de timp.
Deşi fenomenul este general, el şi-a găsit aplicabilitate în conducerea
fondului de producţie real spre starea sa normală pentru pădurile tratate în codru
grădinărit.
În cadrul acestui regim, fondul de producţie este dat de totalitatea arborilor
existenţi într-un arboret, astfel că mărimea şi structura fondului au în vedere acest
nivel.
Creşterea unui arboret într-o perioadă poate fi determinată şi prin
intermediul inventarierii succesive, făcându-se diferenţa dintre volumele de la
sfârşitul şi începutul perioadei.
 Vi – volumul arboretului la începutul perioadei, stabilit printr-un
procedeu de inventariere;
Vi+1 –volumul arboretului la sfârşitul perioadei, stabilit prin
acelaşi procedeu de inventariere;
Ei – volumul lemnului extras din arboret în perioada urmărită,
este adevărată relaţia:
Ci = Vi+1 + Ei – Vi (15.1)
Notând cu Ci – creşterea unui arboret într-o perioadă determinată;

Este cunoscut faptul că mărimea şi structura fondului de producţie sunt

caracteristici care influenţează în mod direct creşterea acestuia, astfel că se
poate spune că:

C = ƒ(V, s) (15.2)

unde V şi s sunt notaţiile corespunzătoare celor două caracteristici.

În măsura în care se consideră că structura (s) unui arboret este un
parametru constant (în cazul codrului grădinărit – structura este realizată),
creşterea este o variabilă dependentă doar de mărimea fondului de producţie:

C = ƒ(V) (15.3)

Relaţia (15.3) per mite să se aprecieze că, dacă se face să varieze V (prin
recoltări de arbori) de la o perioadă la alta şi creşterea variază, putându-se
identifica o anumită valoare a volumului fondului de producţie pentru care
creşterea este maximă. Această valoare a volumului este mărimea căutată
(normală) a fondului de producţie, iar valoarea maximă a creşterii reprezintă
mărimea recoltelor (posibilitatea) anuale.

16.1.2 Metoda controlului

Metoda are la bază consideraţiile prezentate anterior. Prin controlul continuu

al mărimii fondului de producţie, prin determinarea şi compararea periodică a
creşterii, se poate ameliora necontenit starea şi producţia arboretelor. Metoda a
fost concepută de silvicultorul A. Gurnaud (1878), fiind ameliorată continuu de
mulţi cercetători. Cel care şi-a legat numele de această metodă a fost elveţianul
H.E. Biolley, prin importantele contribuţii aduse la perfecţionarea acesteia.
Metoda controlului prevede împărţirea suprafeţei pădurii în parcele,
delimitate pe teren, a căror mărime să fie limitată la 15 – 20 ha, asigurând condiţii
staţionale cât mai omogene şi o precizie acceptabilă a măsurătorilor biometrice.
Fiecare parcelă constituie o unitate independentă de cercetare şi control ale
fondului de producţie, astfel că inventarierea şi determinarea creşterii se fac la
acest nivel.
Inventarierea arborilor din fiecare parcelă, la modul ideal, ar trebui să se facă în
sezonul repausului vegetaţiei anterior parcurgerii cu tăieri, astfel că mărimea
creşterii dintr-o anumită perioadă se poate atribui stării corespunzătoare a
fondului de producţie. În practică, inventarierile se execută concomitent în toate
parcelele din unitatea de gospodărire la începutul fiecărei perioade.
Cubajul se face deobicei cu ajutorul tarifelor de cubaj, devenind obligatorie
folosirea aceloraşi tarife şi serii de volume de la o inventariere la alta. În situaţia
utilizării tabelelor generale de cubaj cu două intrări, se impune menţinerea
aceleiaşi curbe a înălţimilor, respectiv a volumelor.
Posibilitatea se calculează la nivelul fiecărei parcele. Ea poate fi egală sau
diferită de creştere, după cum, din compararea rezultatelor obţinute succesiv, se
constată necesitatea măririi sau micşorării fondului de producţie. La începutul
aplicării metodei, când nu exista o inventariere anterioară, posibilitatea se stabilea
cu aproximaţie, apreciindu-se procentual volumul de extras în raport cu mărimea
fondului de producţie.
Rotaţia (perioada de timp necesară revenirii cu tăieri pe aceiaşi parcelă) se
stabileşte între 5 şi 10 ani. Mărimea rotaţiei influenţează intensitatea tăierilor,
astfel că dacă rotaţia este mai mare, tăierile sunt mai intense.
Ştiind că sub raport silvicultural, intervenţiile cu intensitate mai slabă sunt
mai indicate, este de preferat ca rotaţia să fie mai mică. Sub raportul
productivităţii arboretelor, rotaţia este mai mică cu cât clasa de producţie este mai
bună (arborii au o creştere mai viguroasă).
Planul de recoltare – urmăreşte eşalonarea, pe baza criteriilor urgenţelor
de intervenţie, a parcelelor pe anii rotaţiei, astfel încât recoltele anuale să fie
aproximativ egale.
Din cele prezentate rezultă că metoda controlului este o metodă
experimentată, care caută pe cale inductivă să aducă şi apoi să menţină fondul
de producţie în cea mai bună stare.
Din punct de vedere practic, metoda prezintă inconvenientul că necesită un
mare volum de muncă ocazionat de executarea inventarierilor periodice. Dacă
iniţial se utiliza procedee integrale de inventariere, în prezent inventarierile
statistice au contribuit semnificativ la reducerea volumului de muncă, astfel că şi
din acest punct de vedere metoda a devenit competitivă. Cu unele particularităţi,
ea este recomandată în normele de amenajare pentru codru grădinărit.
Descrierea în detaliu a metodei utilizată în amenajarea pădurilor din România va
fi făcută în cea de-a doua parte a cursului.

3
 II. ELABORAREA PROIECTULUI DE AMENAJARE A UNEI UNITĂŢI DE
GOSPODĂRIRE

1.1 Noţiuni generale

În prima parte a cursului s-a arătat că transformările structurale la care este

supusă o pădure, pentru a fi adusă şi apoi menţinută în starea care asigură
îndeplinirea, în condiţii optime, a funcţiilor atribuite, se realizează pe baza unui
proiect de amenajare, numit şi amenajament.
Dacă amenajarea pădurilor, ca ştiinţă, defineşte şi structurează cadrul
general şi regulile de adoptare a deciziilor la nivel de unitate de gospodărire în
condiţiile respectării principiilor de amenajare, transpunerea conceptelor
amenajistice într-un caz concret presupune definirea cu claritate a tehnologiei de
elaborare a amenajamentului. Tehnologiile de amenajare sunt indiscutabil legate
de nivelul de dezvoltare a activităţii de amenajare a pădurilor, fiind în corelaţie cu
intensitatea modului de gospodărire a fondului forestier.
De-alungul timpului, tehnologiile de elaborare a amenajamentelor s-au
îmbunătăţit continuu. Îmbunătăţirile au fost determinate, pe de o parte, de evoluţia
concepţiei tehnico – ştiinţifică care a stat la fundamentarea soluţiilor amenajistice,
iar pe de alta, de realizările tehnice înregistrate în domenii conexe (modernizarea
tehnologiilor de obţinere a bazei cartografice, instrumente performante de
măsurare a caracteristicilor dendrometrice, dezvoltarea sistemelor – hardware şi
software – de prelucrare automată a datelor, echipamente moderne de
multiplicare a elaboratelor).
Un proiect de amenajare implică existenţa unor proceduri referitoare la
modalităţile de obţinere a informaţiilor de caracterizare a staţiunii şi a vegetaţiei,
reprezentativitatea acestor informaţii în contextul modelelor matematice
disponibile şi la adoptarea celor mai adecvate decizii de conducere structurală a
fiecărui arboret şi a pădurii în ansamblul ei.
În România, după etatizarea pădurilor (1948), s-a aplicat un sistem unitar de
amenajare. Modalităţile practice de elaborare a proiectelor de amenajare, aplicate
de-alungul timpului, au fost descrise în normele tehnice de profil,
îmbunătăţite în 8 ediţii succesive. Ele reflectă cu fidelitate evoluţia concepţiei
tehnice şi nivelul ştiinţific înregistrat în activitatea de amenajare a pădurilor.
Majoritatea acestor elaborate au fost dublate de „îndrumări practice”, diferenţiate
în raport cu principalele faze de elaborare a amenajamentelor. Ele descriu, în
detaliu, tehnologiile de elaborare a amenajamentelor şi sunt considerate ghiduri
practice pentru personalul tehnic angrenat în această activitate.
Cea de-a doua parte a cursului urmăreşte descrierea sistematică a
procedurilor de obţinere, prelucrare şi valorificare a informaţiilor cu caracter
amenajistic ce stau la baza elaborării unui proiect de amenajare.

4
 1.2 Elaborarea proiectului în sistemul de amenajare românesc

În România, lucrările de amenajare a pădurilor aferente elaborării proiectului

(amenajamentului) se desfăşoară, în general, pe ocoale silvice, astfel că
tehnologia aferentă realizării acestui obiectiv prezintă particularităţi semnificative
concretizate în ceea ce s-a numit „sistem de amenajare pe ocol”.
Specificul acestui sistem constă în faptul că fiecare ocol silvic, ca unitate tehnico
– economică, are incluse în soluţiile amenajistice şi măsurile necesare asigurării
condiţiilor optime pentru realizarea cu succes a sarcinilor sale. În acest sens,
măsurile de organizare şi conducere structurală a pădurilor, pe unităţi de
gospodărire trebuie armonizate cu obligaţiile ocolului stabilite în contextul
economic naţional, regional şi local.
În ultimii 50 de ani, în activitatea de amenajare a pădurilor din România s-
au perfecţionat continuu tehnologiile de elaborare a unui amenajament, astfel că
în prezent se dispune de un sistem modern performant.
O schemă de principiu a principalelor faze identificate în procesul tehnologic
de elaborare a amenajamentului este prezentată în Fig. 15.1.
Această schemă nu este rezultatul unei abordări exhaustive cu evidenţierea
tuturor aspectelor de detaliu surprinse în teoria şi practica amenajamentului, ci se
rezumă doar să evidenţieze cei mai importanţi paşi de parcurs de la lansare, la
avizarea unui proiect de amenajament. Desigur, pentru fiecare caz concret aceşti
paşi sunt exprimaţi şi detaliaţi în raport cu situaţia concretă a unităţii teritoriale
care constituie obiectul amenajamentului. În acest scop se face apel la normele
tehnice pentru amenajarea pădurilor, care reprezintă de fapt, un compendiu al
tehnologiilor de aplicat în fiecare caz dat. Aceste tehnologii trebuie în orice
moment adaptate la realităţile din teren, la interesele proprietarului pădurii
amenajate, precum şi la exigenţele formulate de autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură.
A. Tema de proiectare elaborată de către beneficiar include informaţii
referitoare la mărimea şi structura fondului forestier ce face obiectul amenajării, la
modul de aplicare a soluţiilor de conducere structurală prevăzute şi efectele
acestora asupra fondului de producţie, la neconcordanţele dintre situaţiile reale
din teren şi cele descrise în amenajament, identificate de beneficiar pe durata
aplicării precum şi la necesitatea modificării obiectivelor social – economice, a
funcţiilor atribuite arboretelor (zonarea funcţională) şi a bazelor de amenajare. Cu
ocazia avizării temei de proiectare, pe baza informaţiilor prezentate şi a discuţiilor
purtate, se iau deciziile privind modul de actualizare a bazei cartografice,
categoriile funcţionale ce urmează să fie atribuite arboretelor cu ocazia „zonării
funcţionale”, tipurile de subunităţi de gospodărire în cadrul cărora urmează să se
reglementeze procesul de producţie.

5
 ELABORARE
TEMĂ DE PROIECTARE

AVIZARE
TEMĂ DE PROIECTARE

OBŢINERE INFORMAŢII ÎN TEREN

ÎNDRUMARE ŞI • CARTĂRI STAŢIONALE
CONTROL TEHNIC • DESCRIERE PARCELARĂ
• RIDICĂRI ÎN PLAN
• INVENTARIERI

RECEPŢIE
LUCRĂRI TEREN

REDACTARE AMENAJAMENT
• PRELUCRARE INFORMAŢII
ÎNDRUMARE ŞI
• FUNDAMENTARE SOLUŢII
• ELABORARE DECIZII CONTROL TEHNIC
CONDUCERE STRUCTURALĂ

AVIZARE SOLUŢII ELABORATE

DEFINITIVARE AMENAJAMENT
• DEFINITIVARE SOLUŢII
• ELABORARE MEMORIU TEHNIC
ÎNDRUMARE ŞI • ELABORARE HĂRŢI TEMATICE UP
CONTROL TEHNIC
• DEFINITIVARE EVIDENŢE STATISTICE
• PRINTARE; MULTIPLICARE

ELABORARE STUDIU GENERAL

• PRELUCRARE SINTEZE STATISTICE
• REDACTARE MEMORIU TEHNIC ÎNDRUMARE ŞI
• ELABORARE HĂRŢI TEMATICE OCOL CONTROL TEHNIC
• PRINTARE; MULTIPLICARE

AVIZARE AMENAJAMENT

Fig.15.1. Principalele faze ale procesului tehnologic de elaborare a amenajamentului

6
 Cu această ocazie se stabilesc liniile directoare pe care proiectantul trebuie
să le aibă în vedre la stabilirea bazelor de amenajare aferente subunităţilor de
gospodărire precizate anterior. În situaţii deosebite se pot stabili proceduri
distincte de elaborare amenajamentului prin executarea unor cartări staţionale cu
un nivel de intensitate diferit de cel prevăzut în normele tehnice, prin aplicarea
unor procedee speciale de determinare a datelor cu caracter dendrometric sau
prin utilizarea sistemelor informatice geografice (GIS).
După avizare, tema de proiectare completată cu deciziile luate cu această
ocazie, consemnate în procesul verbal de avizare, devine un document de bază
în definirea cadrului organizatoric al ocolului silvic şi în directivarea soluţiilor de
conducere structurală ce urmează a fi stabilite în noul amenajament.
Pe baza informaţiilor prezentate în tema de proiectare şi a deciziilor luate în
şedinţa de avizare, proiectantul stabileşte resursele umane, materiale şi
financiare necesare elaborării, în termenul fixat, a unui amenajament de calitate.
B. Obţinerea informaţiilor de teren. Corespunde fazei ce se execută în
teren de către specialişti angrenaţi în elaborarea amenajamentului. În această
etapă, se realizeaza, în principal, lucrări de cartarea staţională, de
descrierea parcelară, de inventariere a arboretelor şi de ridicare în plan a
unităţilor amenajistice nou identificate cu ocazia descrierii parcelare.
Cartarea staţională se execută în concordanţă cu prevederile normelor
tehnice şi are drept scop identificarea tipurilor de staţiuni forestiere, definite
ca unităţi omogene din punct de vedere staţional. Canevasul tipurilor de staţiuni
obţinut în urma cartărilor, completat cu tipurile de pădure identificate în descrierea
parcelară, va reprezenta fundamentul ecologic al măsurilor de gospodărire ce
urează ai fi prevăzute în amenajament. Operaţiunile de cartare staţională şi
tipologică necesită personal tehnic specializat, iar calitatea lucrărilor executate
este determinantă în stabilirea soluţiilor de conducere structurală. În prezent
există tendinţa unei tratări superficiale, schematizată la extrem, care pune sub
semnul îndoielii utilizarea acestor lucrări. Evident, soluţia ce se impune în această
situaţie este legată de crearea unui corp de specialişti, capabili să execute
lucrările de cartare staţională la nivelul cerinţelor incluse în normele tehnice.
Descrierea parcelară, operaţie de o complexitate deosebită ce necesită,
din partea specialistului amenajist, în afara unei remarcabile pregătiri profesionale
în pedologie, ecologie, biometrie forestieră şi silvicultură, şi o capacitate de
sinteză deosebită care să permită identificarea, pentru fiecare arboret descris, a
celor mai bune soluţii de conducere structurală. Procedurile ce se utilizează, în
prezent, la obţinerea informaţiilor ce formează obiectul descrierii parcelare sunt
afectate de subiectivism şi conduc deseori la rezultate discutabile. Se impune
elaborarea, în viitorul imediat, a unor procedee de determinare obiectivă,
fundamentate statistic, a datelor de caracterizare biometrică a arboretelor.
Inventarierea arboretelor are ca scop determinarea, cu precizie sporită,
a volumului arborilor dintr-o unitate amenajistică. În funcţie de nivelul de
precizie impus de normele tehnice, se aplică procedee bazate pe inventarierea
integrală sau statistică (eşantioane). De remarcat că în practica înregistrată de-a
lungul timpului în amenajamentul românesc, inventarierea se execută de către
personal cu pregătire tehnică medie, ulterior descrierii parcelare, fapt ce
determină o creştere a duratei de execuţie a fazei de teren, în condiţiile unui
control redus al calităţii acestor lucrări. O regândire a tehnologiei actuale, în
sensul executării concomitente a celor două operaţii (descriere parcelară şi
inventariere statistică), ar conduce la obţinerea unor informaţii care să reflecte
mai veridic caracteristicile arboretului.
Ridicările în plan includ procedee tehnice prin care se obţin date ce
asigură actualizarea planurilor topografice de bază ce au transpuse
informaţiile cu caracter forestier (limite de ocoale silvice, de unităţi de producţie,
de parcele, de unităţi amenajistie etc.). Actualizarea este impusă de modificarea
limitelor fondului forestier ce face obiectul amenajării, de crearea cu ocazia
descrierii parcelare a unor noi unităţi amenajistice sau de construirea unor noi
obiective de investiţii. Cu unele excepţii, se remarcă utilizarea în prezent a unor
instrumente uzate fizic şi depăşite sub raport tehnic, fapt ce afectează calitatea
lucrărilor executate. În condiţiile existenţei unei oferte apreciabile de echipamente
moderne(tahimetre digitale, GPS-uri etc.) se impune adaptarea tehnologiei la
specificul procedeelor tehnice aferente noilor instrumente.
Pe parcursul obţinerii datelor de teren, beneficiarul verifică calitatea
lucrărilor executate de către proiectant iar în final procedează la recepţia finală.
Procedurile de verificare a calităţii şi de recepţie a lucrărilor sunt reglementate şi
reprezintă faze obligatorii incluse în tehnologiile de elaborare amenajamentelor.
Acestea au în vedere lucrările de descriere parcelară, de inventariere a
arboretelor, de ridicare în plan şi de materializare în teren a unităţilor
amenajistice.
C. Redactarea amenajamentului reprezintă faza de birou, specifică
tehnologiei de elaborare a amenajamentului, prin care se obţine, în stadiu de
proiect, amenajamentul la nivelul unităţii de producţie. Etapele de lucru,
caracteristice acestei faze, au următoarea succesiune tehnologică: actualizarea
bazei de date cartografie, prelucrarea informaţiilor, fundamentarea soluţiilor
şi elaborarea deciziilor provizorii de conducere structurală.
Actualizare bazei de date cartografică. În varianta devenită clasică, în cadrul
acestei etape se transpun pe planurile topografice de bază, datele obţinute în
teren cu ocazia efectuării ridicărilor în plan, iar ulterior se determină, prin
procedee mecanice – planimetrare, mărimea suprafeţelor unităţilor amenajistice.
Procedurile utilizate au în vedre tehnologii consacrate, specifice domeniilor
topografiei şi cartografiei. În ultimii ani, după realizarea în ICAS unei linii
tehnologice de elaborare a sistemelor informatice geografice (GIS), se utilizează,
pentru un număr redus de ocoale silvice, procedee moderne de actualizare a
bazei de date cartografice. Prin această tehnologie, se obţine o bază de date
cartografică digitală, ce permite printre altele o determinare analitică a mărimii
suprafeţelor unităţilor amenajistice.
Prelucrarea informaţiilor. Volumul de date obţinut în teren sau la birou
urmează a fi prelucrat în concordanţă cu algoritmii specifici în vederea stabilirii
informaţiilor de sinteză necesari fundamentării soluţiilor amenajistice.
Complexitatea algoritmilor de prelucrare şi mai ales volumul impresionant de
informaţii antrenat în elaborarea amenajamentelor, au impus utilizarea cu
precădere a sistemelor de prelucrare automată a datelor. Astfel, începând cu anii
8
’80 ai secolului trecut, informaţiile au fost prelucrate la calculatoare electronice,
obţinându-se pe această cale, în formate adecvate, o mare parte din situaţiile
statistice ce urmau să fie incluse în amenajament (Seceleanu, 1972, 1975).
Ulterior s-a elaborat un sistem complex de prelucrare automată a informaţiilor
amenajistice (Seceleanu, 1976, 1986). Preconizat a fi exploatat pe calculatoare
electronice din generaţia a III-a (IBM – 360, FELIX – 512), pachetul de programe,
scris în limbajele de programare FORTRAN şi COBOL, a rulat, apoi, atât pe
minicalculatoare (CORAL) cât şi pe microcalculatoare (JUNIOR). După anul 1990,
odată cu pătrunderea pe piaţa din România a calculatoarelor de tip P.C., aplicaţia
a fost adaptată la utilizarea facilităţilor oferite de acestea. O ultimă versiune a
aplicaţiei (AS – 3.3.) rulează sub sistemul de operare WINDOWS.
Creşterea în ritm vertiginos a performanţelor calculatoarelor de tip P.C., pe
de o parte, şi experienţa dobândită în ultimii 15 ani de exploatare a aplicaţiei AS
dublată de importanţa realizării ştiinţifice şi tehnologice în domeniile amenajării
pădurilor şi biometriei forestiere, pe de altă parte, impun proiectarea unui nou
sistem de elaborare asistată pe calculator a amenajamentelor silvice. Noul sistem
va modifica fundamental tehnologiile de elaborare utilizate în această fază.
Fundamentarea soluţiilor şi elaborarea deciziilor provizorii de conducere
structurală. În cadrul acestor proceduri la nivelul fiecărei unităţi de gospodărire se
definitivează bazele de amenajare şi se reglementează procesul de producţie
lemnoasă. Astfel, în concordanţă cu algoritmii descrişi în normele tehnice se
determină indicatorii de posibilitate şi se elaborează planurile provizorii de
recoltare, îngrijire şi regenerare. Cu această ocazie, informaţiile rezultate, în urma
prelucrărilor efectuate, sunt utilizate la fundamentarea bazelor de amenajare şi a
deciziilor de conducere structurală ce urmează a fi adoptate (Tamaş, 1976, 1983).
După însuşirea lor, de către specialistul care asigură îndrumarea şi controlul
tehnic al lucrărilor de amenajare, se elaborează un memoriu tehnic de prezentare,
avizare, a considerentelor ce au stat la baza alegerii soluţiilor cu caracter
amenajistic. În urma analizelor întreprinse şi a discuţiilor purtate în şedinţa de
avizare (Conferinţa a II-a), se definitivează şi se aprobă bazele de amenajare,
mărimea posibilităţii, planurile de recoltare, îngrijire şi regenerare precum şi alţi
indicatori de descriere a cadrului tehnico – organizatoric inclus în amenajament.
D. Definitivare proiect amenajament. Această fază încorporează
proceduri care au în vedere definitivarea soluţiilor amenajistice, definitivarea
evidenţelor statistice, elaborarea memoriului tehnic, elaborarea hărţilor
tematice, printarea şi multiplicarea amenajamentului.
Definitivarea soluţiilor. Modificările stabilite în şedinţa de avizare sunt
incluse în baza de date, obţinându-se forma definitivă a deciziilor de conducere
structurală. După introducerea acestor modificări, baza de date devine
inaccesibilă altor actualizări.
Elaborarea evidenţelor statistice în forma definitivă. Informaţiile din baza de
date, obţinută după definitivarea soluţiilor, sunt prelucrate iar rezultatele sunt
înscrise în rapoarte cu formate identice cu cele din proiectul de amenajare.
Elaborarea memoriului tehnic. În concordanţă cu structura proiectului de
amenajare, prezentată în normele tehnice, se redactează textele cu caracter
9
explicativ sau justificativ ale evidenţelor statistice şi respectiv ale modului de
reglementare a procesului de producţie adoptat (posibilitate, planuri amenajistice
etc.). La finalul acestei etape, în baza de date aferentă amenajamentului unei
unităţi de producţie se află, în formă printabilă, toate informaţiile prevăzute a se
regăsi, conform normelor tehnice, în proiectul de amenajare.
Elaborarea hărţilor tematice. Planurile topografice de bază, pe care s-au
transpus diverse informaţii din baza de date digitală, sunt reduse, de obicei la
scara 1 : 20000, obţinându-se prin mijloace clasice (pantografiere, desenare
cartografică, colorare) hărţile tematice prevăzute de normele tehnice (harta
arboretelor, harta solurilor şi harta lucrărilor propuse). În situaţia în care
amenajamentul a fost elaborat pe baza tehnicilor GIS, obţinerea hărţilor tematice
se realizează în mod automat, prin plotarea la scara solicitată, a informaţiilor
conexate din cele două baze de date (spaţială şi descriptivă).
Printarea şi multiplicarea amenajamentului. Informaţiile din baza de date
digitală (text, evidenţe statistice, grafice etc.) sunt printate în formate prestabilite,
obţinându-se par tea scrisă a proiectului de amenajare al unei unităţi de
producţie. Amenajamentele astfel obţinute sunt multiplicate şi legate în numărul
de exemplare solicitat de beneficiar (de obicei 3 exemplare), utilizând tehnologii şi
echipamente adecvate.
E. Elaborare studiu general. La nivelul ocolului silvic se realizează o sinteză
a informaţiilor din amenajamentele unităţilor de producţie, sinteză cunoscută sub
denumirea de studiu general. După prelucrarea informaţiilor din baza de date a
unităţilor de producţie şi elaborarea situaţiilor statistice la nivel de ocol silvic, se
redactează un memoriu tehnic de interpretare a datelor statistice obţinute.
Utilizând aceleaşi tehnologii ca cele de la nivelul unităţilor de producţie, se obţin
hărţile tematice ce vin să întregească imaginea fondului forestier arondat ocolului
silvic şi a măsurilor de conducere ce urmează a fi aplicate în următorii 10 ani.
După printare şi multiplicare, studiul general se leagă în acelaşi număr de
exemplare ca şi amenajamentul unităţilor de producţie.
Avizarea finală, de ansamblu, a amenajamentului se realizează într-o
comisie tehnică aflată sub conducerea autorităţii publice care răspunde de
silvicultură. După avizare, amenajamentele sunt aprobate prin ordin al ministrului
care coordonează această activitate, iar aplicarea soluţiilor prevăzute în acestea
sunt obligatorii pentru personalul de la ocoalele silvice.

1.3 Obţinerea informaţiilor necesare elaborării proiectului de amenajare

Un proiect de amenajare necesită, în primul rând, o solidă informare despre

pădurea ce urmează a fi amenajată. Aceasta se obţine printr-un studiu aprofundat
al arboretelor ce aparţin unei unităţi de gospodărire şi printr-o caracterizare de
ansamblu atât a fondului de producţie, cât şi a condiţiilor staţionale.

10
1.3.1 Materialul cartografic specific amenajării pădurilor
Materialul cartografic, e alcătuit din planuri topografice de bază, planuri
cadastrale, hărţi amenajistice, ortofotoplanuri, fotograme şi mai nou imagini
satelitare, reprezintă o importantă bază de informaţii ce nu poate lipsi dintr-o
gospodărire silvică modernă.
De aici necesitatea ca acest material cartografic să ofere, pe cât posibil,
toate informaţiile necesare atât personalului silvic din administraţie, cât şi
specialiştilor din domeniul amenajării pădurilor.
În esenţă, materialul cartografic utilizat trebuie să conţină informaţii care să
permită:
▪ identificarea limitelor pădurii şi a semnelor de hotar;
▪ delimitarea suprafeţelor neîmpădurite din fondul forestier;
▪ identificarea unor detalii topografice caracteristice naturale (culmi, văi,
râuri, pâraie, abrupturi etc.) şi artificiale (drumuri, căi ferate, poteci, construcţii
etc.), relevante pentru orientarea în pădure;
▪ identificarea formelor de relief, prin interpretarea curbelor de nivel.
În amenajarea pădurilor, în funcţie de obiectivul de urmărit, sunt
necesare hărţi şi planuri topografice la diferite scări:
a) pentru orientarea generală a amplasării pădurilor ce se amenajează
(mai ales când sunt răspândite pe o suprafaţă mare) se utilizează hărţi la scară
mică (1 : 5000 – 1 : 10000); ele oferă informaţii din care rezultă modul de
răspândire a pădurilor, poziţia acestora faţă de căile de transport şi de localităţi;
b) pentru studii staţionale se folosesc hărţi tematice geologice,
pedologice, climatologice etc.;
c) pentru orientarea în pădure se folosesc hărţile amenajistice la scară
medie (1 : 10000 – 1 : 20000), echipate suplimentar, faţă de informaţiile din
planurile topografice, cu semne amenajistice (borne, linii de parcelă şi
subparcelă);
d) pentru elaborarea amenajamentului sunt utilizate o diversitate de
materiale cartografice:
- fotograme şi imagini satelitare cu dimensiuni reduse ale pixelilor în
separarea arboretelor şi descrierea parcelară;
- planuri topografice la scara 1 : 5000 pe care sunt transpuse
informaţii forestiere (limite de parcele, subparcele, borne amenajistice etc.),
denumite în practica amenajării drept planuri topografice de bază, la determinarea
mărimii suprafeţelor unităţilor amenajistice şi la proiectarea lucrărilor cu caracter
tehnic;
- hărţi amenajistice tematice pentru evidenţierea unor caracteristici
ale pădurii (specii, vârste, tipuri de ecosisteme, soluri, staţiuni etc.) sau a lucrărilor
ce urmează a se executa în perioada de aplicare a amenajamentului.
Gospodăria silvică din România dispune, pentru întreg fondul forestier, de
planuri şi hărţi la diferite scări şi variate grade de precizie, obţinute pe baza unor
tehnologii clasice (procedee terestre) sau moderne (aerofotogrammetrie
analogică şi analitică).
11
 Cu trecerea timpului, orice material cartografic, din cauza schimbărilor ce se
produc în teren, necesită actualizarea informaţiilor înregistrate la data elaborării.
Din acest motiv, înainte de începerea lucrărilor de amenajare propriu-zise,
materialul cartografic identificat, pentru zona în care se află amplasată pădurea
de amenajat, se confruntă cu terenul, stabilindu-se eventualele nepotriviri. Cu
această ocazie se verifică hotarele şi detaliile topografice din teren, identificându-
se eventualele completări şi rectificări ce urmează a fi făcute.
În urma descrierii parcelare, porţiunile omogene de arboret şi obiectivele noi
apărute identificate cu această ocazie şi care, evident, nu figurează în planurile
topografice de bază, necesită să fie ridicate în plan şi transpuse pe planurile
existente.
Ridicarea în plan se execută cu echipamente care asigură grade de precizie
diferite: busolă topografică, staţie totală, echipamente G.P.S. Important este ca
precizia instrumentelor utilizate să se încadreze în toleranţele admise de normele
tehnice în vigoare.
Mărimea suprafeţelor unităţilor amenajistice, identificate şi descrise în teren
cu ocazia descrierii parcelare, se stabileşte prin metode analitice, grafice sau
mecanice.

1.3.2 Descrierea parcelară

A. Consideraţii generale

Pentru elaborarea unui amenajament, studiul analitic al pădurii reprezintă

lucrarea de teren cea mai importantă. Acest studiu identifică şi descrie, pentru
fiecare arboret, condiţiile staţionale şi caracteristicile structurale. Pe baza
informaţiilor obţinute se vor stabili compoziţia – ţel şi măsurile imediate de ordin
tehnic ce urmează a se aplica.
Studiul analitic al pădurii se face pe parcele. În cadrul fiecărei parcele (ca
unitate de studiu) se delimitează, mai întâi, subparcelele, iar apoi acestea se
analizează şi se descriu în mod separat.
Deoarece studiul se desfăşoară pe parcele, în practica amenajistică el s-a
numit descriere parcelară. Descrierea parcelară, prin studiul întreprins, oferă
cunoştinţele necesare despre arboretele care urmează să alcătuiască pădurea
viitoare. Ea nu oferă imagini de ansamblu a pădurii şi stării ei sub raport
organizatoric. Din această cauză, pe baza informaţiilor obţinute în procesul de
descriere parcelară, amenajistul sistematizează şi clasifică în raport cu
caracteristicile arboretelor, elaborând o descriere generală de sinteză a pădurii.
 B. Delimitarea arboretelor şi materializarea subparcelelor

Pentru a putea să fie analizate şi descrise, arboretele trebuie să fie

recunoscute şi delimitate pe teren. Identificarea şi materializarea în teren se
fac în cadrul descrierii parcelare, formându-se subparcele.
Criteriul principal în această operaţie îl constituie omogenitatea condiţiilor
naturale şi structurale ale pădurii, criteriu ce asigură subparcelelor, din punct de
vedere silvotehnic, un caracter unitar.
Pentru a fi transpus în practică, criteriul omogenităţii necesită stabilirea unor
condiţii de ordin staţional, biocenotic, biometric, structural şi funcţional.
Normele tehnice pentru amenajarea pădurilor, pentru asigurarea
omogenităţii subparcelelor, impun următoarele condiţii:
▪ să aparţină unei singure unităţi staţionale (un grad de omogenitate
mai ridicat sau cel puţin egal cu cel al tipului de staţiune sau de ecosistem);
▪ să includă o porţiune omogenă de pădure din punct de vedere
structural;
▪ să reclame executarea aceloraşi măsuri silvotehnice;
▪ să îndeplinească funcţii care să necesite structuri ale arboretului.
Omogenitatea arboretelor se consideră realizată când porţiunile de pădure
separate se deosebesc între ele prin cel puţin una din caracteristicile structurale,
în următoarele condiţii:
▪ diferenţa de vârstă de cel puţin 20 de ani la codru regulat şi 5 ani la
crânguri, renişuri şi plantaţii de plopi euroamericani;
▪ diferenţa de compoziţie: se separă arboretele pure din specii diferite,
arboretele pure de cele amestecate, iar în cadrul arboretelor amestecate
separarea se realizează când proporţia speciei predominante diferă cu cel puţin
două zecimi pe o suprafaţă de minimum 2 hectare;
▪ diferenţa de consistenţă de cel puţin 0,2 unităţi ale indicelui de acoperire
sau de densitate;
▪ diferenţa de tip de structură: se separă arboretele care au tipuri de
structură distincte (echiene, relativ echiene, pluriene, etajate etc.);
▪ diferenţa de productivitate de cel puţin 1,5 clase de producţie relative;
▪ diferenţa de clasă de calitate de cel puţin două clase;
▪ diferenţa de mod de regenerare: se separă arboretele din lăstari de cele
din sămânţă; în situaţia arboretelor mixte, separarea se face dacă numărul de
exemplare din acelaşi mod de regenerare diferă cu cel puţin 30% pe o suprafaţă
de minim un hectar;
▪ diferenţa de cel puţin două grade de vătămare, pentru pădurile care au
vătămări din cauza diferiţilor factori dăunători (vânt, zăpadă, poluare, incendii
etc.).
Operaţiile de delimitare a arboretelor reclamă din partea amenajistului
experienţă, dublată de o bună pregătire profesională.