ADRENALINĂ ÎN FERMECĂTOAREA DELTĂ A DUNĂRII

Silueta unei bărci se ivi în depărtare, ca o coajă de nucă plutitoare. Vâslele pescarilor bărboși
plescăiau apatic apa albăstrui-verzuie, imprimând constant unduiri de cercuri firave, ce se lărgeau
nepăsătoare, în destrămări iremediabile. Câteva vidre se avântară cu pieptul înainte spre hățișul fără de
capăt al mirificei și neâncetat misterioasă Deltă a Dunării. Între timp, barca pierise discret, tot așa cum își
și făcuse apariția.

Era trecut de prânz și începusem a ne simții asupriți de ultimele zvâcniri arzătoare ale sfârșitului
de august. Tăiam la stuf, încă de la primele ore ale dimineții, astfel că, de mult, mișcările brațelor noastre
intraseră, supuse, într-un ritm calculat și monoton. Un foșnet adormitor părea să se audă continuu, odată
cu briza care încrețea luciul apei.

Nea Mircea se depărtase în lungul canalului, flancat de sulițele păpurișului și a trestiilor fără
putință de a putea fi numărate, în timp ce eu lucram în apropierea malului, pentru a putea supraveghea
armata de stupi ce-o aveam de-ngrijit împreună. De la o bucată de vreme, gândurile îmi prinseră a se
furișa spre chibzuieli nemărginite, care doreau să apuce colțul unei mantii nelumești, în stare să vindece
sufletul și să-l inalțe către culmi de puritate inimaginabilă. Ideile se înfiripau, urcand spre bolta infinită a
cerului, odată cu zborul grațios al pescărușilor și plonjau ca o săgeată bine țintită, în căutarea multor
răspunsuri izbăvitoare de neliniști, tot așa cum, împlântarea cormoranilor în adâncimile reci ale apelor,
era totală și fără menajamente, mai întotdeauna revenind la suprafață, ținând în cioc, câte un pește lucitor
în bătaia soarelui.

Colonia pelicanilor, pripășită pe o limbă de pământ, nu la mare distanță de locul în care mă

aflam, îmi capta, irezistibil, atenția în fiecare zi. Chiar acum își aleseră momentul cel mai portivit, de
pescuit, când pe sub apă, tocmai traversa un banc de pești! Le surpind strategia, cu emoție și maximă
curiozitate: cum se depărtează unii de alții, sub forma unui cerc bine închis, apoi, bat scurt și rimic din
aripi, într-o descătușare frenetică, absolut lipsită de vreo logică, la prima vedere! Imediat, încep să
țâșnească în aer globurile străvezii , mari și mici, împroșcând în jur răcoare și spectacol de jongleur cu
sfere miscătoare, izvorând și coborând continuu, ca niște fântâni arteziene în miniatură. Printre stropi se
zăresc cozi și guri de pești contorsionați, în răsuciri și salturi aerobice, încercând să evite lacome căscături
de pliscuri galbene și săcoteie largi, atârnate pe sub ele, ca niște adevărate mincioguri încăpătoare, numai
bune de umplut, fără ezitări și fără nici o reținere!

Festinul păsărilor mă stimulează să ies la mal, cu mult mai devreme decât în alte zile, hotărât să
pregătesc – ce altceva, poate fi mai potrivit în Deltă, decât - un borș pescăresc, cu ingrediente mai
proaspete decât poți găsi în cea mai bună pescărie! Câteva vreascuri, parcă, s-au strâns de la sine...
Ceaunul primește generoase bucăți de știucă, crap, șalău și plătică, babuști și avad și-apoi ceapă și carofi,
ardei și condimente, care mai de care mai seducătoare pentru limbă. Focul a-nceput să trosnească
încetișor. Fumul lui ține la distanță pârdalnicii de țânțari, veșnic însetați, dar totdeauna, cheltuiala lor,
punând-o, frumușel, pe pielea altora!

Se alătură, curând lângă tuciul bolborositor și tovarășul meu de sihăstrie, după ce, mai înainte,
aruncă o privire printre stupi. Albinele se astâmpăraseră de multă vreme.
 Zeama aromată ne momește nările și-o adulmecăm, la concurență cu parfumul delicat al
pălămidelor înflorite printre ierburi. Mirosul de nămol, în schimb, este deja parte din atmosfera vieții
noastre de zi cu zi și suntem mult prea obișnuiți cu el, ca să îl mai conștientizăm.

Străchinile de lut, atât de țărănești, dar pline ochi cu borș pescăresc ne pun burțile la cale, mai
abitir decât cele mai respectabile restaurante ale lumii. Jarul scânteiază jucăuș, la câțiva pași de picioarele
noastre. Pe boltă prind a se aprinde primele stele scânteietoare. Printre orăcăitul copleșitor al broaștelor,
în concurență cu greierii și scâncetele șacalilor, ce ne câștigă, auzul cât și interesul, ne trezim că începem
și noi, în minoritate evidentă, să facem, aproape în șoaptă, un schimb de impresii ale zilei ce abia se-
ncheiase:

“- Azi am văzut o scenă interesantă!”, începu Nea Mircea, după care făcu o pauză intenționat lungită,
pentru a-mi stimula interesul și participarea în discuție.

„-...ei? Spune, te rog! M-ai făcut curios!”, îl invit eu să continue.

„- Mă apucase cheful să înot, mai pe la amiază! Era cald de nu mă mai suportam...Și, uite-așa, cum mă
bălăceam eu, numai ce trece un șarpe de apă pe lângă mine! M-am scuturat ca și curentat, dar l-am
petrecut cu privirea cum se prelungea spre mal. S-a oprit o clipă. S-a furișat mai aproape de o broască și-
a-nhățat-o, cât ai bate din palme!”

“- Oooo!”, apuc să exclam, cu surprindere și îmi iau elan să mai adaug ceva, dar el îmi face semn scurt și
continuă istorisirea.

“- Stai!...că n-am terminat! Nici n-a apucat șarpele să se bucure de gustare, că l-a și-nșfăcat o barză, tot
așa, ca din senin! Concluzia: selecție naturală, dom’le!.... cum zicea bietu’ Darwin! Cel mai tare
supraviețuiește, cel mai slab dispare! Ce dovadă mai clară să caut, alta, decât ce-am văzut cu ochii mei ?”

“- Interesant!” zic... „Hai, să-ți spun și eu una tare: a izbucnit odată, într-un târg, un incendiu strașnic...și
flăcările au cuprins, mai ales, podul unei clădiri vechi... Pompierii, după ce au stins și ultima vâlvătaie, au
dat să coboare și să își strângă echipamentul. Unul dintre ei a văzut o mogâldeață de cenușă și, vrând să
vadă dacă sub ea s-ar putea ascunde ceva tăciuni aprinși, a împins-o cu vârful bocancului...Știi, ce s-a
întâmplat mai departe? ”

„-...i-a luat bocancu’ foc!”, se amuză Nea Mircea copios.

“- Da’, de unde?...Nici prin cap nu i-ar fi trecut, că de sub ghemul acela fumegând, aveau să o
zbughiască câțiva puișori întregi și nevătămați!”

“- Ei, fugi de-aci!!!... Și vrei să zici că mogâldeața aia răsturnată era...maică-sa la puișori? Ce pasăre
putea să fie aia? Porumbel? Bufniță? Poate...guguștiuc? Hm! E greu de crezut, dar...se poate lua în
calcul, că ar putea fi și.. adevărat, ce spui tu!”

“- Nea Mircea, întâmplarea mi-a spus-o și mie un bătrân, când eram copil! Era respectat de toată lumea,
pentru că nu deschidea gura, decât, dacă avea de spus ceva folositor. Altfel, prefera să lucreze pământul
sau să se tragă liniștit deoparte, ca să își facă nelipsitele rugăciuni zilnice. Știi, cum se zice: Dacă m-a
mințit el, te mint și eu pe tine!...dar mie omul ăla, întotdeauna mi-a inspirat încredere și înțelepciune. Eu
cred că întâmplarea este cât se poate de adevărată! ...de altfel... și dacă ar fi numai, ia, așa, o parabolă, să
zicem: tot e bună de tras o învățătura și din asta! Vreau să spun că instinctul matern și spiritul de
sacrificiu sunt o realitate observată de noi toți și, de câte unii dintre noi, chiar trăită, în adâncul fibrei
noastre...Și, prin asta, mă bucur să constat, că această atitudine nobilă este opusul observației lui Darwin!
Cum rămâne în acest caz cu supraviețuirea celui mai puternic, din moment ce, iată: cel tare se sacrifică,
protejând pe cel slab? Bineânțeles, că la mijloc se află frumusețea iubirii, care face opoziție ferocității
egoismului, care își momește adepții să-și asume și să își scuze răutățile și bădărăniile, sub pretextul
acestei pseudo-știinte și legi a evoluției și a supraviețuirii, cu orice preț și folosind adesea tehnici și
mijloace, fără nici o jenă, fără nici un scrupul... ! “

“ – Mda! Iubirea, într-adevăr.....auzi? Parcă s-a auzit un grohăit de mistreț! Nu ți s-a părut și ție?”,
schimbă vorba Nea Mircea, în timp ce începu să înțepe jăratecul cu un băț înconvoiat.”

“- Mare figură mai ești!..Dă-i încolo de mistreți, că n-au treabă cu noi! Eu știu bine ce crezi
dumneata și îți respect punctul de vedere... Am vrut doar să îți împărtășesc și altă față a monedei, dar
niciodată n-o să încerc să ți-o îndes pe gât o idee! Hai, mai bine să mergem la culcare! Mâine vreau să mă
trezesc devreme, ca să observ aburul dimineții, cum, tainic și apăsător, se întinde pe deasupra luciului de
apă, ca și când ar fi clocot dedesupt și început de lume...”

“-...gata! Ai dat-o în poezie de-acuma! Nu mă pricep, dar sună binișor...E nevoie și de...cum să
spun eu?...Mă rog....trebuie să fie și câte unii de-ăștia, așa...mai cu capu-n nori! Să zică de...miresme...și
de licăriri...și cai verzi pe pereți! Ca să viseze omu’, frate! Ca să mai lase politica pe pustii și să se
destreseze...Nu vezi, că s-au înmulțit ăștia... de merg încruntați pe stradă? Zici că își dau zilnic cu
ciocanu’ peste deget! Ferească și...păzească!!! concluzionă cu un aer sec nea Mircea.

Ne retragem fiecare la cortul lui. Stupii rămân la mijloc, iar noi suntem de pază la câte un capăt.
Peste cort nea Mircea a pus la uscat mănunchiuri de stuf, prelungindu-l, cumva cu un soi de verandă...Eu
am cortul dosit, cuminte, sub o salcie plângătoare. Se aud niscaiva bufnițe ori cucuvele chirăind, după
cum le este dat graiul și năravul. Buhaii de baltă au un icnet aparte, greu de reprodus, dar aducător
relaxare...O moleșeală plăcută mi se cuibărește în tot corpul și-mi simt mușchii dogorind a febră
musculară. După vreo două-trei căscături adorm dus...

Trec câteva ore bune de somn adânc și netulburat, cu vise în care bunicii îmi zâmbesc și pajiștile
cu flori de pe dealurile Bucovinei sunt mai multe și mai parfumate decât niciodată...Un cioban strigă la
fecioră-su să se depărteze de o râpă... Îl aud cum strigă, opintit, de-i sare cojocul de pe umeri ...Strigă
numele meu!!! Numele meu?...Deschid ochii, tulburat și mă dezmeticesc forțat.. Era vocea lui nea
Mircea!!! Iau lanterna și merg grăbit spre cortul lui...

„- Ce-ai pățit, bre?” îl întreb îngrijorat, în timp ce mă aplec să caut privirea omului, băgat cu totul, în
fundul cortului.

„- Mistrețul, Cipriane!!!”, zice scurt și gâfâit.

Aproape că nu știu ce să cred! Are chef de glume? Spune adevărul? La cum arată, pare să fie ceva
serios...

“- A trecut mistrețul aproape de cort? Să știi că și l-a mine s-a apropiat ieri noapte și s-a împiedicat de
sforile ancorelor! Mi-a zgâlțâit cortul și...ce să zic? Am băgat-o un pic pe mânecă!”
“- Ce tot vorbești? Mi-a intrat în cort!” răbufni el.

“-...în cort?” pare că nu-l cred eu.

“- Ce nu vrei să pricepi? În cort! Iacă, n-am mai tras fermoarul azi noapte, că-mi părea a fi cam zăpușeală.
Am adormit buștean și prin somn, așa, dau să întind picioarele...Mi se pare că împing în cineva și,
somnoros cum eram, îmi zic că poate ai venit tu, să te bagi cu sacul de dormit sub verandă la mine! Zic eu
în amorțirea mea picotindă: “ Pe-ăsta l-a luat frica de unul singur în capu’ ălalatu și-a venit de s-a tras,
așa, mai lângă om!”...deci, iată, că mai împing, încă o dată, pe-ntuneric, cu piciorul.

Când a grohăit odată mistrețul și s-a ridicat în picioare, am zis că albesc pe loc de frică, te rog să
mă crezi! Nici nu știu când a rupt-o la fugă...Știu, doar că după ce m-am scuturat bine, el era plecat de
mult și-abia apoi m-am pornit să te strig, că nu-mi mai venea să ies din cort!”

-„Hei, dar, strașnică pățanie mai avuși parte! Bine că nu s-a întâmplat și altceva mai rău...E drept, că te-ai
ales cu o sperietură zdravănă, dar trece! Eu zic că porcul, dacă a văzut stuful ăsta întins, peste cort, a
crezut că e vreun adăpost natural, numai bun de odihnit, peste noapte. Vezi, tu? Nu i-a mirosit a om...nici
matale n-ai mișcat în vreun fel, de oboseală...Dacă nu împingeai cu piciorul în el, dormeați unul lângă
altul până la ziuă!”, am încercat eu să îndulcesc atmosfera cu o mică glumă.

„- Da’păi, cum să nu? Ia, data viitoare poate îți faci și tu rost de vreunul și-l bagi lângă tine....tăvălit pe
pernă!” se zburli omul, jumate morocănos, jumate abținându-se să nu pufnească în râs.

„- Hai, nea Mircea!....A trecut! Baga-te la somn liniștit și cere, cu nădejde, să te aibe Dumnezeu în
pază!...iară, mâine, zic eu, c-ar fi bine să facem ceva mai deosebit: să fotografiem grația egretelor, atunci
când își iau zborul! Ce zici de asta? Mie îmi par niște făpturi atât de încântătoare...”

16 Martie 2018

MARIN CIPRIAN – BUCUREȘTI