ELEMENTE DE INGINERIE MECANICĂ

1. Obiectul şi importanţa disciplinei

Maşinile sunt sisteme tehnice utilizate la transformarea unei energii în lucru mecanic util sau într-o altă
formă de energie. Aparatele au rolul de a transmite şi prelucra semnalele care sunt purtătoare de
informaţii.
Mecanismele sunt părţi componente ale maşinilor şi aparatelor care servesc la transmiterea şi
transformarea mişcării.
Maşinile, aparatele şi instalaţiile electrice sunt realizate din părţi mecanice, cu funcţii distincte, care pot fi
studiate şi proiectate separat şi care sunt numite organe de maşini.
Cursul “Elemente de Inginerie Mecanică” este o disciplină de cultură tehnică generală, cu caracter
tehnic şi aplicativ, care are ca scop studierea elementelor mecanice componente ale maşinilor şi
aparatelor din domeniul electric, cu luarea în consideraţie a legăturilor de interdependenţă dintre ele, a
satisfacerii rolului funcţional, al siguranţei în exploatare şi al cerinţelor de execuţie, montaj, întreţinere,
etc.
Disciplina contribuie la formarea orizontului tehnic şi interdisciplinar, la însuşirea unor metode inginereşti
ştiinţifice de abordare şi soluţionare a problemelor de concepţie, proiectare şi execuţie a părţilor
mecanice din construcţia maşinilor, aparatelor şi instalaţiilor electrice, stimulând în acelaşi timp interesul
pentru studiul disciplinelor de bază cum ar fi: matematica, fizica, desen tehnic, materiale electrotehnice,
etc.

2. Condiţii de bază pentru proiectarea organelor de maşini

Organele de maşini pot fi clasificate după:
a) criteriul constructiv:
• simple - cele executate dintr-o singură piesă cum sunt: niturile, penele, şuruburile, arborii, roţile
simple, etc.;
• compuse - alcătuite din mai multe piese, care au în ansamblu acelaşi rol funcţional cum sunt:
rulmenţii, cuplajele, lagărele cu alunecare, etc.
b) criteriul funcţional:
• elemente de asamblare;
• elemente pentru transmiterea şi transformarea mişcării;
• elemente de legătură şi antrenare, etc.
c) criteriul calitativ:
• în construcţia de mecanică fină - fidelitatea şi precizia transmiterii fluxului de semnale, cu
respectarea legii de transmitere a semnalului într-un anumit timp.
• în construcţia de maşini din mecanica grea - randament, care dă indicaţii asupra transmiterii
fluxului de energie sau de masă.
Unul din parametrii cei mai importanţi ai calităţii îl constituie fiabilitatea, prin care se înţelege capacitatea
produsului de a funcţiona, potrivit destinaţiei pentru care a fost realizat şi în condiţiile de utilizare
specifice, o perioadă de timp bine determinată.
Fiabilitatea este strâns legată de noţiunea de mentenabilitate (reparabilitate), care constă în capacitatea
produsului de a fi pus în stare de funcţionare într-un timp cât mai scurt.

1
2.1. Condiţii tehnice
Condiţiile tehnice se cuprind în calculul organelor de maşini, în ansamblul operaţiei de proiectare, care
are drept scop determinarea dimensiunilor şi formei.
Calculul organelor de maşini poate fi:
• de rezistenţă;
• de rigiditate;
• la vibraţii;
• la uzură;
• termic.
Metodele de calcul, indiferent de natura acestora, operează cu concepte simplificate în ceea ce priveşte:
distribuţia încărcării, sistemul de rezemare, forma piesei, condiţiile de exploatare, etc. Adaptarea la
condiţiile reale se face prin introducerea unor coeficienţi determinaţi teoretic sau experimental.
2.2. Condiţii tehnologice
Condiţiile tehnologice cer ca elementele constructive să fie simple ca formă, să se adopte procedeul de
fabricaţie cel mai adecvat şi să se asigure precizia funcțională necesară.
Forma pieselor, precizia de execuţie necesară şi mărimea seriei de fabricaţie determină alegerea
procedeului de prelucrare.
Cele mai utilizate procedee tehnologice specifice mecanicii fine şi electrotehnice sunt: turnarea sub
presiune, ştanţarea la rece, injecţia sau presarea pieselor din material plastic, imprimarea circuitelor
electrice şi electronice, etc.

a) Turnarea sub presiune are următoarele avantaje :

• asigură rezistentă mecanică bună;
• calitatea suprafeţei obţinute prin turnare corespunde unei rugozităţi de 6,3 μm;
• precizia de execuţie este de 0,02÷0,03 mm;
• se pot executa piese complicate dintr-o singură turnare;
• productivitate ridicată.
b) Ştanţarea la rece prezintă următoarele avantaje:
• asigură o productivitate foarte mare;
• se pot obţine piese complicate dintr-o singură operaţie;
• asigură o economie importantă de material;
• calitatea suprafeţei prelucrate prin ştanţare este de 6,3 μm.
c) Injecţia sau presarea pieselor din materiale plastice are următoarele avantaje:
• piesele nu mai necesită prelucrări ulterioare şi pot avea o formă mai complexă;
• se pot realiza piese cu găuri sau filete;
• piesele pot fi metalizate pentru îmbunătăţirea aspectului exterior, etc.
Pentru eliminarea tensiunilor interne şi evitarea deformaţiilor ulterioare se recomandă un tratament de
îmbătrânire la temperatura de 80 ÷ 100°C, timp de câteva ore.
d) Imprimarea circuitelor electrice şi electronice se utilizează în domeniul aparatelor radio şi
televiziune, aparatelor electrice de măsurat şi prezintă următoarele avantaje:
• posibilitatea mecanizării şi automatizării procesului de execuţie şi montaj;
• asigurarea unei rezistenţe mecanice mari, a îmbinărilor efectuate la montaj;
• micşorarea gabaritului aparatului;
• asigurarea unei rigidităţi bune.

2
3. Materiale utilizate în construcţia de maşini şi aparate electrice
Diversitatea materialelor decurge din multitudinea şi complexitatea funcţiilor pe care acestea trebuie să le
îndeplinească. Un exemplu este linia suspendată de înaltă tensiune, care are următoarele componente:
cablul electric 1, stâlpii de susţinere 2, elementele izolatoare 3 şi fundaţia 4.

Cablul purtător al curentului electric trebuie să fie un bun

conducător de electricitate. Cei mai buni conductori electrici
sunt metalele pure, cum sunt cuprul şi aluminiul.
Pentru a limita numărul stâlpilor de susţinere, cablul trebuie
să fie uşor şi rezistent. Ca urmare se foloseşte un cablu
compus. În jurul unei sârme din oţel sunt înfăşurate mai
multe fire din aluminiu, care asigură transportul celei mai
mari părţi din energia electrică, oţelul fiind materialul
rezistent la solicitările mecanice.
Deoarece tensiunea electrică este înaltă, cablul se
suspendă pe stâlpi, aerul fiind izolator electric.

Stâlpii sunt construcţii metalice din oţel, pentru a rezista la greutatea cablului. Pentru a-i proteja de
coroziunea atmosferică (rugina) se foloseşte vopsirea cu un polimer organic sau acoperirea cu un metal,
cum ar fi zincul.

Elementele izolatoare electric au rolul de a fixa cablul pe stâlpii metalici. Acestea se realizează din
material ceramic (porţelan sau sticlă).
Fundaţia are rolul de a ancora stâlpii în teren. Se execută din beton - un material ceramic compus din
nisip, pietriş şi ciment.
Alegerea materialului pentru organele de maşini constituie o fază dificilă şi importantă în procesul de
proiectare al acestora, întrucât trebuie respectate o serie de criterii legate de utilizarea şi fabricarea
acestora.
Din punct de vedere funcţional, pentru o comportare bună în exploatare, este necesar ca materialul să
posede rezistenţe admisibile mari, la o greutate specifică redusă.
Din punct de vedere tehnologic trebuie considerate posibilităţile de prelucrare a materialelor (turnare,
presare, laminare, stanţare, aşchiere), de protecţie anticorozivă prin acoperiri chimice sau galvanice, etc.
Din punct de vedere economic, trebuie utilizate materiale care au preţul de cost cel mai scăzut şi nu sunt
deficitare.
Materialele cele mai folosite în construcţia maşinilor şi aparatelor electrice sunt:
• oţelurile carbon şi aliajele acestora cu: crom, nichel, mangan, vanadiu, molibden, siliciu, etc.;
• materiale neferoase (cupru, aluminiu, etc.), aliajele pe bază de cupru (alama, bronzul, etc.) şi
aliajele pe bază de aluminiu;
• materialele nemetalice dintre care se remarcă: materialele termoplastice, cauciucul, azbestul,
sticla, textolitul, bachelita, etc.

3
Oţelul, materialul cel mai utilizat în construcţia de maşini şi aparate electrice, este un aliaj Fe-C, cu
procentul de carbon până la 2,11% şi poate fi:
a) Oţel turnat în piese:
- nealiat: - de uz general (OT40-1);
- de calitate (OT40-2);
- superior (OT40-3);
- aliat: - pentru construcţia de maşini (T20Mn14);
- refractar şi anticoroziv (T20MoCr);
- inoxidabil (T15Cr200);
b) Oţel laminat:
- cu destinaţie generală:
• de uz general, pentru construcţii (OL37);
• carbon de calitate şi carbon superior (OLC45);
• aliat şi aliat superior (41MoCr11, 22NiCr170);
• rezistent la coroziune şi refractar (12Cr130).
- cu destinaţie specială:
• oţel pentru organe de asamblare (OP25);
• oţel pentru arcuri (OLC55A);
• oţel pentru rulmenţi (RUL1 şi RUL2);
• oţel pentru ţevi (OLT35).

- pentru scule:
• oţel carbon (OSC10);
• oţel aliat (MoCrNi15);
• oţel rapid (Rp5).
Fonta este aliajul Fe-C, cu un procent de carbon cuprins între 2,11%-6,67% şi poate fi:
• cenuşie (Fc250);
• cu grafit nodular (Fgn);
• maleabilă (Fma300);
• refractară (FrCr07);
• antifricţiune (FcA, FgnA , FmA);
• speciale.
Fierul tehnic pur este utilizat în electrotehnică pentru realizarea miezurilor de transformator.
Cuprul are conductibilitate electrică şi termică foarte bună, este rezistent la coroziune şi este utilizat la
realizarea conductorilor electrici.
Aliajele cuprului sunt :
• alamele (Cu-Zn);
• bronzurile (Cu-Al , Cu-Sn , Cu-Sn-Pb);
• alpaca (Cu-Ni-Zn).
Aluminiul are o greutate specifică mică, este rezistent la coroziune, are conductibilitate termică şi electrică
bună şi este utilizat în electrotehnică la realizarea conductorilor electrici sau la realizarea unor elemente
constructive care trebuie să aibă masa redusă.
Materialele nemetalice şi masele plastice au întrebuinţări numeroase în construcţia de aparate electrice.

4
 Materialele nemetalice pe bază de răşini termorigide
Denumire Natura materialului Domenii de utilizare
Textolit Material stratificat obţinut prin presarea Roţi dinţate, roţi de transmisie, came, cuzineţi,
unor pânze de bumbac impregnate cu bucşe, panouri de comandă, izolatori electrici
răşini sintetice. şi termici, etc.
Pertinax Material stratificat obţinut prin presarea Roţi dinţate, roţi de transmisie, came, cuzineţi,
unor foi de hârtie, impregnate cu răşini bucşe, panouri de comandă, izolatori electrici
sintetice. şi termici, etc.
Bachelită Masă plastică realizată dintr-o răşină Accesorii şi elemente izolatoare în industria
sintetică tare. electrotehnică.

Materiale plastice pe bază de polimeri termoplastici

Denumire
Policlorura de vinil, polietilena
Polipropilena
Policarbonaţi, polistiren, fluoroplaste (teflon)
Poliamide (relon, kapron, nylon)
Domenii de utilizare
Ţevi, rezervoare, carcase, etc.
Carcase, piese ştanţate, protecţie prin placare, etc.
Impregnanţi, lacuri, fire, foi, plăci, bare, garnituri de etanşare,
organe diverse.
Roţi dinţate, material antifricţiune pentru lagăre, bucşe, ţevi,
etc.

4. Tratamente termice aplicate materialelor

Tratamentele se realizează printr-o succesiune de operaţii termice, termochimice, electrochimice sau
mecanice. Tratamentele aplicate unui material permit prin modificarea compoziţiei chimice sau structurii,
prin adăugarea de alt material de suprafaţă, obţinerea unor proprietăţi superioare cu consecinţe în
creşterea fiabilităţii, a prelucrabilităţii şi durabilităţii organelor de maşini, în reducerea dimensiunilor lor.
Tratamentele pot fi aplicate atât materialelor metalice (oţeluri, fonte, metale neferoase şi aliaje) cât şi
unor materiale plastice.
Clasificarea tratamentelor:
• tratamente termice de structură: - recoacere;
- călire;
- revenire;
- termochimice.
• tratamente mecanice;
• tratamente prin electroacoperire, prin pulverizare.
• Recoacerea este tratamentul termic prin care se urmărește obţinerea unei stări de tensiuni sau
structură cât mai apropiate de starea de echilibru.
• Călirea reprezintă tratamentul care se aplică pentru realizarea unor structuri şi tensiuni depărtate de
starea de echilibru, pentru anumite proprietăţi avantajoase.
• Revenirea se aplică aliajelor de fier cu carbon, călite în prealabil martensitic în vederea eliminării
totale sau parţiale a tensiunilor rămase la călire.

5
Revenirea poate fi joasă (160-200°C), dacă se urmăreşte numai reducerea parţială a tensiunilor interne, cu
menţinerea unei durităţi ridicate (60-65 HRC), medie (350-550°C) şi înaltă (550-650°C) pentru duritate mai
scăzută (25-40 HRC), dar cu creşteri sensibile de rezilienţă, deci în capacitatea de a prelua sarcini dinamice
şi cu şoc în exploatare.

• Tratamente termochimice presupun îmbogăţirea stratului superficial cu un element chimic, prin

difuzie într-un mediu activ. Se obţine o modificare a compoziţiei chimice, a structurii şi deci a proprietăţilor
stratului superficial, cu menţinerea proprietăţilor miezului.
Deşi durata acestor tratamente este îndelungată şi adâncimea de pătrundere mică, se obţine o eficienţă
deosebită în ceea ce priveşte creşterea durităţii şi a rezistenţei la uzură sau a rezistenţei la temperaturi
ridicate.
• Tratamente mecanice se aplică prin rulare cu role sau împroşcare cu alice pentru ecruisări
superficiale, rezultând creşterea rezistenţei la oboseală, iar tratamentele mixte termomecanice vizează
creşterea durităţii şi a rezistenţei mecanice în general.
• Tratamente prin electroacoperire:
- creşterea rezistenţei la uzură (duritate ridicată);
- creşterea rezistenţei la temperatură şi la coroziune;
- protecţie cu rol decorativ.
• Tratamentele de acoperire prin pulverizare sunt acoperiri de suprafeţe metalice prin proiectarea în
jet de gaz a unor particule topite de material cu ∅ 10 ÷ 100 μm.
Parametrii unui ciclu de tratament termic sunt:
- temperatura de încălzire;
- durata de menţinere;
- viteza de răcire.
Tratamentul termic de îmbunătăţire aplicat oţelurilor carbon de calitate şi aliate cu un procent de peste
0,2% carbon este format din călire şi revenire înaltă.
În cazul oţelurilor laminate de uz general nu se aplică tratament termic.

6
 • Tratamentul de cementare se aplică atunci când se doreşte obţinerea unei suprafeţe foarte dure, ca
după o revenire joasă, dar cu menţinerea unui miez tenace.
Carburarea propriu-zisă, respectiv îmbogăţirea stratului superficial în carbon până la 0,7÷1,2%C, fiind o
operaţie de difuzie a carbonului din mediul exterior în stratul superficial, se face prin menţinerea timp
îndelungat (30-60 h) a piesei într-un mediu solid bogat în carbon la 900-930°C, sau de două-trei ori mai
puţine ore (20h), când mediul este gazos (metan). Urmează călirea, rezultând o structură foarte dură, de
tip martensitic la exterior, cu menţinerea structurii iniţiale la interior. Pentru eliminarea tensiunilor interne
produse de călire este nevoie de revenire joasă. Tratamentul este lung şi scump. Se utilizează la fusuri
de arbori, came, caneluri.

• Nitrurarea determină creşterea durităţii stratului superficial prin obţinerea de nitruri în structura
materialului. Constă în încălzirea piesei până la 550°C într-o atmosferă bogată în azot, difuzia acestuia
pe 0,4÷0,6 mm şi realizarea de nitruri care conferă o duritate foarte mare (> 64÷66 HRC). Nu necesită
tratament ulterior de revenire.

5. Criterii de alegere a materialelor

La alegerea materialelor se va ţine seama de următoarele patru criterii:
a. criteriul mediului de lucru;
b. criteriul de rezistenţă;
c. criteriul tehnologic;
d. criteriul economic.
a. Criteriul mediului de lucru este caracterizat prin temperatură, umiditate, acţiune electrochimică şi
prezenţa particulelor nocive.
Funcţionarea în medii corozive implică fie folosirea unor materiale rezistente la coroziune, fie materiale
obişnuite care vor fi protejate prin lăcuire, nichelare, cromare, galvanizare, etc.
La temperaturi înalte se vor folosi materiale rezistente la fluaj, materiale ceramice, azbest. La temperaturi
joase se vor folosi materiale cu reţea cristalină cubică cu feţe centrate (Cu, Al, Pb, Fe γ, Ag).
b. Criteriul de rezistenţă are în vedere caracteristica şi natura solicitărilor ce iau naştere în timpul
funcţionării în piesa proiectată.
• tracţiune-compresiune
simple
• torsiune (răsucire)
statice
• încovoiere
compuse
Solicitări • forfecare
mecanice
simple
• periodice
variabile
• neperiodice
compuse

7
Alegerea materialelor se face în funcţie de o serie de factori, cum ar fi: caracteristicile de rezistenţă
statică, rezistenţa la oboseală, rezistenţa la rupere fragilă, concentratori de tensiune, condiţii de tratament
termic, etc.
În majoritatea cazurilor cunoaşterea caracteristicilor de rezistenţă statică nu este suficientă. Dacă organul
de maşină proiectat este solicitat variabil, rezistenţa la oboseală a materialului ales trebuie să fie cât mai
ridicată. La oboseală, oţelurile aliate nu prezintă avantaje sensibile faţă de cele obişnuite, aşa cum se
întâmplă în cazul solicitărilor statice. La proiectare se va ţine cont de faptul că rezistenţa la oboseală a
pieselor se poate mări în straturile superficiale prin tratamente mecanice, tratamente termice, forme
raţionale şi prelucrări corespunzătoare a suprafeţelor. Pentru piesele solicitate la oboseală se recomandă
oţeluri cu un conţinut de carbon mai mic de 0,4 %.
Se impune adesea ca unele organe de maşină să aibă greutate redusă, mai ales la cele în mişcare, în
scopul micşorării sarcinilor de inerţie. Pentru acestea se vor alege oţeluri aliate care au rezistenţa la
rupere şi limita de curgere mare, aliaje de aluminiu, titan, magneziu sau materiale plastice.
c. Criteriul tehnologic are în vedere forma organului de maşină, numărul de bucăţi, procedeul şi
procesul tehnologic aplicat.
d. Criteriul economic ţine seama de costul materialelor, tehnologiei de fabricaţie şi exploatării.

6. Comportarea materialelor la solicitări mecanice

a. La temperaturi normale
1 - curba materialelor fragile (casante): fonta, materiale ceramice;
2 - curba materialelor tenace: oţeluri carbon de calitate;
3 - curba materialelor fără domeniu de curgere: oţeluri de înaltă
rezistenţă (oţeluri carbon de calitate şi aliate tratate);
σr - limita de rupere;
σc- limita de curgere (deformaţii remanente 0,1÷0,2%);
σe- limita de elasticitate (deformaţii remanente < 0,01%);
σp- limita de proporţionalitate: σ = ε · E (legea lui Hooke).

b. La temperaturi ridicate apare fenomenul de fluaj.

Fluajul este proprietatea materialelor de a se deforma

lent şi continuu în timp sub acţiunea unei sarcini
constante, la tensiuni mai mici decât σe. La majoritatea
metalelor acest fenomen apare la peste 350°C. În figură:
OA şi BC - zone de fluaj nestabilizat; AB - zonă de fluaj
stabilizat.

8
Prezintă comportare bună la fluaj:
- oţelurile feritice (C=0,04÷0,27%) la care procentele de elemente aliate (Si, Mn, Ni, Cr, Mo, W, Ti) sunt
sub 10%. Acestea se folosesc până la temperatura de 600°C. Cele aliate cu Mo au comportarea cea mai
bună, ele folosindu-se la rotorii de turbină, ş.a.;
- otelurile austenitice, aliate cu crom şi nichel, se folosesc până la temperatura de 600÷700°C;
- aliajele neferoase, care conţin fier mai puţin de 10%, pe bază de nichel şi crom, sunt indicate pentru
temperaturi peste 700°C.
Parametrii fluajului sunt:
- viteza de fluaj vf, reprezentată prin panta curbei AB:
Δε
vf = = tanα
Δt
- limita tehnică de fluaj σf, care reprezintă tensiunea ce produce o alungire Δε impusă, la o durată de
încercare şi temperatură date. Ea depinde de elementele de aliere, granulaţie şi tratament termic.
c. La temperaturi joase comportarea materialelor este dictată de structura lor cristalină:
- materialele cu reţea cristalină cubică cu feţe centrate (Cu, Al, Pb, Fe γ, Ag, Au) se modifică puţin cu
scăderea temperaturii;
- materialele cu reţea hexagonală (Mg, Zn, Be) sunt foarte fragile şi nu se folosesc la temperaturi joase;
- materialele cu volum centrat (Fe α, Cr, Mo, W) devin fragile cu scăderea temperaturii.

Se recomandă:
• oţeluri laminate de uz general până la -50°C;
• oţeluri carbon de calitate până la - 100°C;
• oţeluri aliate până la -150°C;
• oţeluri înalt aliate până la -196°C;
• aliaje pe bază de aluminiu, până la -270°C.
În figura de mai jos este indicată variaţia limitei de curgere cu temperatura. Pe diagramă se disting patru
zone:
I - Zona temperaturilor ridicate: limita de curgere scade cu
creşterea temperaturii (pentru oţeluri între 200-400°C,
peste 400°C apare fenomenul de fluaj).
II - Zona temperaturilor normale: limita de curgere nu
depinde de temperatură.
III - Zona temperaturilor joase: limita de curgere creşte cu
scăderea temperaturii. Este denumit domeniul fragilităţii.
IV - Zona de frig adânc: limita de curgere poate evolua
după diverse curbe, funcţie de material, din aceasta cauză
este denumit domeniul anomaliilor.