16.03.2018 Şi vrăbiile visează uneori...

| Ion Băieşu

Peștișorul de aur – Ion Băieșu

AUTOR: Ion Băieșu

— Moțule, șopti Suzi, somnoroasă, afundată în perne, te rog pregătește-mi piscina. Vreau
să zac două ore și un sfert în spumă imaculată și în miros de brad.

Moțul sforăie alături pe ambele nări. Suzi îl scutură de umărul drept, gras și păros, ca pe un
pom încărcat cu fructe. Nimic.

— Moțule, scoală-te, te rog, e aproape douășpe. Fă-mi cafeaua.

Moțul nu este un moț, adică ceea ce se cheamă un locuitor din Țara Moților, el este născut
la Buhuși și arată ca atare, adică destul de prăpădit și decrepit, chel, buhăit, cu fața
împânzită de vinișoare roșii, semne nefaste ale alcoolului și tutunului. Suzi îi spune așa
pentru că, pe vremuri, când era tânăr și avea păr, purta un moț in vârful capului, ceea ce îl
făcea cât de cât simpatic.
Moțul continuă să doarmă buștean, ceea ce o obligă pe Suzi să se dea jos din pat, să-și
pună niște papuci jerpeliți în picioare și să se ducă în bucătărie pentru a-și pregăti singură
cafeaua. În bucătărie e o mizerie fără margini : grămezi de gunoi și resturi de mâncare,
farfurii, furculițe și cuțite nespălate, gândaci negri și roiuri de muște agresive. Suzi calcă
printre gunoaie și gândaci, indiferentă, cu ochii pe jumătate închiși. Își pune cafeaua la fiert
și așteaptă să dea în clocot.

— Neprețuito, urlă Moțul din dormitor, dacă tot ești în picioare, fă-mi și mie una!

Neprețuita nu răspunde, dar mai pune o ceașcă de apă la fiert, plus o linguriță de cafea.
Între timp, Moțul s-a sculat și a intrat în baie. Și aici mizeria e aproape desăvârșită. Cada e
spartă și inutilizabilă, oglinda la fel, pereții afumați și coșcoviți. Piscina de care vorbea Suzi
nu e de fapt, decât o albie de tablă zincată în care se spală turnându-și unul altuia apă caldă
dintr-un cofer. Dealtfel, întregul apartament așteaptă să fie zugrăvit de cinșpe ani,
parchetul e negru, lustrele sparte.
Suzi aduce cafelele în dormitor. Se întinde pe pat și soarbe din ceașcă cu voluptate.
Doamne, ce s-ar fi făcut ea dacă nu ar fi existat cafeaua pe lume, cum s-ar fi pus pe
picioare în fiecare dimineată? Moțul vine și el din baie oarecum înviorat, și-a dat cu puțină
apă pe față, și-a pus halatul.

— Mi-ai răcit cafeaua? întreabă el.

— Da. Poți s-o bei.

Moțul se duce la fereastră ca să-și clătească privirea cu peisajul străzii.

— Uite, zice el, fără reproș, madam Maria, de vizavi, s-a întors cu două sacoșe pline cu
gogoșari.
— Dacă te-ai fi dus și tu la piață de la ora șase, ai fi adus gogoșari și gogonele. Dar ție îți
place să dormi până la prânz.
— Și ție la fel.
— Da, și mie la fel.

Suzi e cooperatoare la domiciliu, adică are contract cu o cooperativă care produce nasturi și
agrafe de plastic. Primește materia primă, lucrează acasă respectivele produse, le predă și
primește suma ce i se cuvine. Cât lucrează, atât câștigă. Din păcate, lucrează destul de
puțin și primește destul de puțin.
https://www.alergicblog.ro/1999/01/vrabiile-viseaza-uneori-ion-baiesu/ 1/4
16.03.2018 Şi vrăbiile visează uneori... | Ion Băieşu

Moțul este ghid la ONT în anotimpurile turistice, adică vara și iarna. Primăvara și toamna nu
lucrează. Câștigul lui, deci, este și el destul de limitat. Ar putea să lucreze tot anul, dar nu
se simte capabil. Se multumește cu strictul necesar : o pâine, două sticle de lapte, două
sute de parizer și cafea. În majoritatea timpului el ascultă posturi de radio străine, iar ea
citește romane polițiste franțuzești. Uneori, stau de vorbă ceasuri întregi despre te miri ce,
folosind aproape întotdeauna un ton melancolic. Copii nu au pentru că nu pot suporta copiii.
Când copiii vecinilor fac gălăgie în curtea interioară, Moțul urlă la ei până răgușește :
„Derbedeilor, sceleraților, țiganilor, mitocanilor, împuțiților !”. I-ar strânge de gât, i-ar ucide
fără milă, odată l-a bătut crâncen pe unul dintre ei, dar apoi a fost nevoit să stea închis în
casă aproape o lună de frica părinților victimei, care erau hotărâți să-l cotonogească.

— Te duci să iei lapte și pâine, iubitule? întreabă ea.

— Nu, iubito. Azi te duci tu, eu am fost ieri.
— Nu mă duc.
— Foarte bine, nu te duce. O să răbdăm de foame.

Nu e prima oară când nici unul dintre ei nu vrea să se ducă după cumpărături, fiind apoi
nevoiți să rabde de foame. Voluptatea mizeriei le-a intrat în obișnuință. Sigur că nu e plăcut
să trăiești cu o cafea și o bucată de pâine uscată, dar dulceata lenevirii în pat nu se poate
asemăna cu nimic altceva, nici măcar cu mierea de albine. Ea a fost obișnuită de mică să
primească mâncarea la pat, iar el a fost crescut de două mătuși care l-au râzgâiat până la
30 de ani, dându-i totul de-a gata.

— Dragul meu, spune Suzi, sorbind ultima gură de cafea, azi-noapte am visat că primisem
din partea ta cadou o mobilă „Louis Quinze” splendidă. Absolut splendidă.
— Trebuia să duci visul până la capăt, adică să mă visezi și pe mine Louis Quinze.
— Altă dată m-am visat trăind pe vremea faraonilor. Se făcea că eram Nefertiti și că mă
căsătorisem cu ginerele meu, cu fostul soț al fiicei mele. Pe atunci incestul nu era repudiat.
Cleopatra făcea baie în lapte de iapă, de aceea arăta atât de splendid, încât se dădeau în
vânt împărații după ea. Dacă m-aș fi născut cu câteva mii de ani în urmă… Sau măcar cu
câteva sute de ani… Mi-ar fi plăcut să fiu amanta unui artist celebru : Liszt, Mozart,
Paganini, Rembrandt, Villon sau chiar Balzac, care era mai gras și mai dizgrațios decât tine,
dar care era atât de tandru în dragoste. Doamne! ce scrisori dumnezeiești i-a scris acelei
contese poloneze sau rusoaice! Mi-a fost dat să mă nasc în secolul douăzeci, ca să te
întâlnesc pe tine și să trăim în mizerie, scuză-mă că ți-o spun, nu-ți fac nici un reproș, nici
ție nu-ți place să muncești, nici mie. Dar mi-ar fi plăcut să trăiesc în lux, să mă fi dus în
fiecare vară pe Coasta de Azur, să mă scald în cea mai albastră apă din lume, să joc la
ruleta din Monte-Carlo, din Montreux sau Cannes.
— Montreux e în Elvetia, nu e pe Coasta de Azur.
— Știu. Tu mă duci în fiecare vară zece zile în comuna 2 Mai la un țăran turc, cu casa plină
de muște și cu closet în fundul curții. La teatru de când n-am mai fost? Oho, din tinerețe! În
schimb, mă trimiti la coadă la lapte, la coadă la ouă si la coadă la spanac. Cu cultura și cu
sensibilitatea mea, am ajuns să fac cumpărături. Mi-ar fi plăcut să am pe mână un rege
bătrân și libidinos, să-l înșel cu un prinț tânăr și gelos, să vând secrete de stat vecinilor
dușmani și să fiu arsă pe rug. Ce subiect de roman și de seriale aș fi ajuns! De ce nu ai și tu
un pic de vocație literară ca să scrii măcar câteva pagini despre trista mea viată, fără trecut
și fără perspectivă?

Motul fumează o țigară și se gândește aiurea, îl interesează pe el ce spune nevastă-sa cât

negrul sub unghie. Totuși, nu trebuie să-i dea impresia că o ignoră, ea trebuie să creadă că
el o ia în serios, cine știe, poate până la urmă se duce să cumpere pâine și lapte.

— Da’ ce crezi, că eu nu m-am visat adeseori rege, împărat, șah sau faraon? Mi-ar fi plăcut
să fiu stăpân al unei țări și să fiu propulsat de o femeie superbă și ambițioasă. Tu de ce nu
mi-ai dat un imbold în viată? De ce nu m-ai împins pe scara socială ca să fac carieră? Dacă
erai o Vidră sau o Iosefină nu mă lăsai să dorm pânâ la zece și jumătate, mă sculai la șase
dimineața și mă trimiteai să-mi termin studiile, să muncesc, să mă zbat, să capăt o funcție.
https://www.alergicblog.ro/1999/01/vrabiile-viseaza-uneori-ion-baiesu/ 2/4
16.03.2018 Şi vrăbiile visează uneori... | Ion Băieşu

Inteligent și cult sunt — te-ai convins, sper — puteam să ajung ministru. Cunosc două limbi
la perfecție, pot recita din Goethe ore întregi, dar cui folosește? M-am produs odată la casa
de cultură a sectorului. Nu mă ascultau decât două babe și tu, restul erau în așteptarea
filmului. Ce film era?
— Cavalerul Pardaillan.
— E posibil să fim lăsați în mizerie și umilință două persoane intelectuale care ar putea fi
atât de utile societătii?
— Dar nu societatea ne lasă în mizerie. Societatea a fost destul de drăguță cu noi.
Magazinele sunt chiar la parterul bloeului. Acolo avem pâinea, laptele, mezelurile. Fără să
muncim aproape doloc, avem strictul necesar.
Moțul se enervează cu adevăral.
— Dar asta îmi trebuie mie? Strictul necesar?! Strictul necesar îl au animalele, care trăiesc
de azi pe mâine. Eu vreau să trăiesc fără să am grija strictului necesar, vreau un valet care
să mă servească la pat, un bucătar și un portar.
— Avem portar la bloc.
— Vreau portarul meu personal! Să-mi aducă ziarul la pat și să mă anunțe când mă caută
cineva.
— N-avea nici o grijă, vei fi anunțat chiar azi că a sosit tipul cu lumina. Ai cu ce plăti
lumina?!
— De ce să plătesc eu lumina? Toate angaralele ar trebui să mi le plătească administratorul
meu personal. Aș avea dreptul și la un frizer, iar tu ai putea avea o coafeză și o cameristă.
— Dragul meu, ca să am o cameristă, trebuie, mai întâi, să am o cameră a mea. Te rog nu
mă enerva, nu spune lucruri nerealiste!
— Draga mea, nu te enerva, pentru că eu nu mă enervez. Când spun că meriți o cameristă,
înseamnă că mă refer implicit, și la o cameră a ta. Așa cum cred că aș avea și eu dreptul la
un birou al meu, o cameră spațioasă, luminoasă, împodobită cu multe plante ornamentale,
unde să meditez și să-mi însemnez anumite gânduri mai mult sau mai puțin disparate. Îmi
trebuie, de asemenea, o curte spațioasă, cu alei bine îngrijite, pe care să-mi fac cele trei
plimbări zilnice, ascultând cîntecul privighetorilor. Suzi începe să plîngă, brusc, cu sughițuri.
— Dar eu n-aș avea dreptul la o seră?! Știi cât iubesc florile, cum îmi ud mușcata din
fereastră aproape zilnic și cât îmi doresc niște trandafiri japonezi și niște cactuși. Și știi ce-
aș mai vrea? Să-mi dai voie să mă plimb prin grădina ta călare pe un ponei. Firește, nu la
orele când îți faci tu plimbările. Îmi dai voie?
— Bineînțeles, răspunde Moțul, îngândurat. Știi la ce mă gândesc? Mă gândesc că un pic de
călărie nu mi-ar strica nici mie, mai ales la sciatică, m-ar obliga să-mi țin șira spinării
dreaptă. Dar mă întreb unde am putea construi grajdurile.
— În fundul grădinii.
— Asta presupune, draga mea, ca grădina să fie destul de mare pentru a nu simți mirosul.
În plus, ne trebuie un grăjdar.
— Da, o să angajăm un grăjdar. Dar și un grădinar.
— Grăjdarul ar putea face și treburile grădinăritului.
— Cum poți să spui o asemenea prostie? Grăjdăritul și grădinăritul sunt profesii cu totul și
cu totul diferite.
— Dar crezi că am putea avea o piscină în aer liber? Înotul m-ar întineri cu zece ani.
— Da, avem nevoie neapărat de o piscină. O piscină din marmoră albastră. Am citit într-o
revistă despre ultimul răcnet în materie la americani : o instalație japoneză numită geakuzi,
care încălzește apa și face valuri care te masează. Actrițele de la Hollywood n-au pic de
burtă. Fă și tu rost de o instalație geakuzi.
— Acum, zău că ești absurdă! De unde vrei să fac rost de geakuzi?
— Te privește! Vreau geakuzi! urlă Suzi, isterică. Vreau geakuzi!

În aceeași clipă, cineva sună la ușă. Moțul merge în vârful picioarelor și se uită pe vizor,
după care se întoarce tot în vârful picioarelor.

— Mai încet, dragă, nu țipa! A venit administratorul după întreținere.

Suzi își bagă singură pumnul în gură și geme, înfundat :

https://www.alergicblog.ro/1999/01/vrabiile-viseaza-uneori-ion-baiesu/ 3/4
16.03.2018 Şi vrăbiile visează uneori... | Ion Băieşu

— Vreau geakuzi !

https://www.alergicblog.ro/1999/01/vrabiile-viseaza-uneori-ion-baiesu/ 4/4