1.

Introducere

În limba araba, semnificatia generala a notiunii de jihâd este de „efort sustinut spre un
scop determinat”. Conform spuselor profesorului Bacchiocchi, termenul jihâd îsi are
originea în verbul djahada, care înseamna „a fi harnic”, „a face efort”, si în substantivul
abstract „juhd, prin care se desemneaza în general „efortul”, „încordare de forte”, pentru
atingerea unui scop”.1
Aceasta semnificatie generala atât de cuprinzatoare, a reprezentat trunchiul din care au
început sa creasca – conform scopurilor religioase, politice sau juridice urmarite – ramuri,
sensuri noi ale notiunii de jihad: - actiunile credinciosilor musulmani pentru a-si dovedi
credinta; - expeditia militara împotriva arabilor nemusulmani ( semnificatie impusa de lupta
lui Muhammad pentru islamizarea arabilor întâlnita peste tot în surele medineze din Coran);
- razboiul contra infidelilor (razboiul sfânt acesta fiind si sensul clasic pentru jihâd din
dreptul islamic) etc.2 Jean Flori observa ca „nu se poate identifica strict jihâd cu razboiul
sfânt, acesta având un sens mai larg, care în unele cazuri nu are deloc de a face cu razboiul,
de exemplu jihâdul inimii, al limbii” (Coran 3, 110, 114; 9, 7). Totusi acest termen acopera
si notiunea de lupta razboinica, exprimata prin „jihâdul sabiei”. Iar acest fapt trebuie sa
conduca la evitarea oricarei concluzii pripite sau prea generale în ceea ce priveste sensul
jihadului. Unii intelectuali musulmani pentru a se delimita de miscarile integriste si islamiste
actuale, pun accentul pe sensul moral si spiritual al cuvântului jihâd, astfel ajungând sa
nege, sau macar sa minimalizeze considerabil dimensiunea sa razboinica. În mod contrar,
fundamentalistii subliniaza aceasta dimensiune si îi acorda primul loc în ordinea meritelor.
Dar pâna la urma si unele si altele, totusi, se bazeaza pe Coran, de acolo extragându-si
argumentele.
În Coran, radacina jhd apare în 35 de versete: de 22 de ori cu sens general si de 3 ori
pentru a desemna un act pur spiritual; celelalte 10 cazuri, în schimb, se aplica în mod
evident la o actiune razboinica. Ceea ce înseamna ca aceasta dimensiune este prezenta pe
deplin, înca de la început, chiar daca definirea juridica si codificarea jihâdu-lui nu intervine
decât mai târziu, în vremea cuceririlor din afara Arabiei, începând cu secolul al IX-lea.
Islamologul Alfred Morabia a constatat însa ca în textul coranic, pentru a desemna
„razboiul” (confruntarea armata) sunt folosite alaturi de radacina jhd si alte radacini, printre

1
Bacchiocchi Samuele. Curierul Ortodox, nr. 10 (135), 12 octombrie 2002, pag. 6.
2
Panaite Viorel. Pace, razboi si comert în islam. Tarile Române si dreptul otoman al popoarelor (sec. XV –
XVII)”, Ed. ALL, Bucuresti, 1997, pag. 88.
 care cel mai des apare k.t.l. = a se lupta, a omorî; g.z.w. = a ataca, a face razie, h.r.b. = a se
razboi.3
Cu toate acestea însa sunt unii învatati care considera inutil de a defini învataturile
Coranului si ale traditiei cu privire la folosirea razboiului pentru înaintarea „cauzei lui
Allah”. Iata motivul oferit de învatatii musulmani ca Fareed Zakaria cu articolul sau publicat
în Newsweek: „Coranul este o carte vasta, plina de poezie si contradictie (…). În el puteti
gasi condamnari ale razboiului si incitari la lupta, minunate expresii de toleranta si imagini
aspre împotriva necredinciosilor”…
Este cu adevarat Coranul o carte contradictorie, care cu o mâna condamna razboiul, iar
cu cealalta îl comanda? Raspunsul este: „Nu!” Vom arata mai departe ca aceste contradictii
din Coran sunt rezolvate prin recunoasterea învataturilor progresive ale lui Muhammad, care
trec de la pace la razboi în timpul vietii si experientei sale.
La începutul misiunii sale, Muhammad le-a cerut urmasilor sai sa întâmpine opozitia
cu rabdare si persasiune. Învatatii se refera la aceste versete ca fiind „versete ale iertarii si
îndurarii”. Aducem aici doar câteva exemple, celelalte aratându-le pe parcursul acestui
paragraf. Coranul spune: „Invita-i pe toti pe calea Domnului cu întelepciune si prin
îndemânare minunata; cearta-te cu ei în modul cel mai bun si mai frumos, pentru ca
Domnul stie cel mai bine cine s-a abatut de la caile Lui si cine va primi calauzire” (Sura 6:
12). „Niciodata binele si raul nu vor fi deopotriva. Îndepartati raul cu ce este bine” (Sura
41: 34).
Totusi, dupa ce si-a consolidat puterea, Muhammad a ordonat în mod clar folosirea
luptei ofensive împotriva necredinciosilor. Specialistii se refera la acele texte ca fiind
„versete ale sabiei”. Iata câteva exemple: „Razboiul va este orânduit si voua nu va place.
Dar poate ca urâti tocmai ceva bun pentru voi si iubiti ceva ce este rau pentru voi. Însa
Dumnezeu stie si no voi” (Sura 2: 212-213); „O voi, ce credeti, aveti ca îndatorire
razbunarea pentru omor: slobod pentru slobod, rob pentru rob (…) ”(Sura 2: 173);
„Luptati-va pentru drumul lui Dumnezeu (…)” (Sura 2: 245); „Si daca întâlniti
necredinciosii, jos cu gândurile, pâna ce i-ati macelarit, si legati tare catusele lor” (Sura
47: 4); „Luptati-va împotriva lor, Dumnezeu îi va pedepsi prin mâinile voastre si-i va rusina
(…)” (Sura 9:14).
Oamenii ca Fareed Zakaria, citat mai sus, considera ca aceste contradictii dintre texte
care apara toleranta si cele care cheama la razboi, pur si simplu reflecta natura contradictorie

3
Alfred Morabia. Gihad, Paris, 1974, apud Panaite V. , în Pace, război...pag. 87.
 a Coranului, care este „o carte vasta, plina de poezie si contradictii …”. Însa aceasta
explicatie simpla este tocmai respinsa de catre teologii musulmani, care au examinat
îndeaproape aceasta problema. Ei au ajuns la concluzia ca declaratiile contradictorii reflecta
„revelatia progresiva”, care a fost croita pentru a se potrivi cu circumstantele lui
Muhammad.4[8] Revelatiile din Coran, zice si Sourdel, au fost comunicate în fragmente
succesive datorita unor împrejurari schimbatoare din cursul vietii profetului fara ca vreodata
aceasta sa se simte legat printr-o afirmatie anterioara.5[9]
În cartea sa „Jihad: originea razboiului sfânt în islam”, publicata de catre editura
Universitatii Oxford în 1990, Reuven Firestone scria: „Eruditii musulmani au venit la
concluzia ca versetele privitoare la razboi au fost în relatie directa cu necesitatile istorice ale
lui Muhammad în timpul misiunii sale profetice. La începutul carierei sale profetice în
Mecca, când era slab si avea doar câtiva urmasi, revelatia divina a încurajat evitarea unui
conflict fizic. Dupa intense persecutii, care l-au determinat pe Muhammad si pe urmasii lui
sa emigreze la Medina, ei au fost lasati sa se angajeze într-un razboi de aparare. Cum
comunitatea musulmana a crescut în putere, mai târziu revelatiile au largit conditiile în care
se putea porni un razboi, pâna când s-a considerat ca razboiul împotriva nemusulmanilor
poate fi pornit în orice timp, fara vreun pretext si în orice loc” (p. 50)
Richard Bailey în lucrarea sa – „Jihadul: învataturile islamului de la sursele primare
Coran si Hadith”, schiteaza evolutia învataturilor Coranului de la toleranta le razboi prin
patru etape. Pentru scopul pe care îl urmarim în acest larticol voi mentiona fiecare din aceste
etape, dând si versete exemplificatoare din Coran. Acest lucru ne va ajuta sa întelegem de ce
musulmanii au folosit în trecut – si o fac si astazi – conflictele armate pentru înaintarea
cauzei lui Allah în lume.6
1. Fara represalii
În timpul sederii profetului la Mecca, sansele islamului pentru victorie erau putine.
Fondatorul acestui crez a trait atunci cele mai triste si amarâte zile ale vietii sale, iar de la o
vreme, a început chiar sa se îndoiasca de înalta lui misiune si chemare. Conationalii sai din
tribul qurays au început sa devina ostili fata de el si discipolii lui din cauza condamnarii pe
care el o aducea idolatriei, luându-i în derâdere. Acestia hotarasc sa le ia drepturile pe care le
aveau ca membri ai triburilor lor, socotind încercarea profetului de a-si gasi noi adepti în alte

4
Bacchiocchi Samuel. op. cit., pag. 6
5
Sourdel Janine D. Thomine I. apud Bacchiocchi Samuel, op. cit. pag. 149
6
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6
 parti, drept o crima,7 o vatamare a puterii centrale spirituale a orasului.8 Istoricul german
Augustin Müller ne arata caracterul neîndoielnic al profetului care într-o convorbire cu
unchiul sau Abu Talib, îndemnat fiind de acesta sa se împace cu conationalii sai, profetul i-
ar fi raspuns: „Chiar daca dusmanii mi-ar da soarele în mâna dreapta si luna în stânga, eu
totusi nu voi renunta de la maretul meu plan, triumful cauzei lui Allah”. Muhammad nu
înceta a insulta pe idolatri, dar se abtinea de la orice violenta fizica. Sa vedem ce ne spune
despre actiunile sale Coranul. Surele din aceasta perioada de 13 ani, în care profetul a
continuat sa traiasca la Mecca, nu contin instructiuni cu privire la lupta, în ciuda severei
persecutii pe care a suferit-o. De ce? Pentru simplu fapt ca acesti discipoli nu aveau nici cea
mai mica sansa sa învinga într-un razboi.9 În fata injuriilor primite, acestia ramâneau calmi.
Întreaga comunitate, minoritara si fara aparatori, se faceau ca nu pricep si evitau orice ocazie
de a se implica în mod violent, chiar si atunci când membrii ei erau îngrijorati, loviti si
persecutati. La Mecca, pentru a face prozeliti, Muhammad, a practicat, în exclusivitate,
metoda convingerii cu ajutorul argumentelor religioase. Îndemnurile catre adepti, ca sa
reziste cu rabdare si îngaduinta la violentele dusmanilor – afirma W. Irving – aproape ca
rivalizau cu cele ale Mântuitorului Iisus Hristos, mai ales cu preceptul „Iubiti pe vrajmasii
vostri (…), rugati-va pentru cei ce se poarta rau cu voi (…) Daca te bate cineva peste un
obraz întoarce-l si pe celalalt”. (Luca 6, 27 – 29)
Asadar, era mai bine sa adopte o strategie înteleapta de supravietuire, care sa evite
confruntarea violenta. Câteva versete ne vor ajuta sa ilustram aceasta învatatura.
În Sura 73: 10 – 11, Allah porunceste „trimisului sau” sa fie rabdator fata de necazurile
pricinuite de idolatri si sa se departeze de ei cuviincios, pâna ce Allah se va razbuna pe
ei.10„Ai rabdare fata de ceea ce spun si lasa-i cu demnitate. Lasa-ma pe mine (singur sa ma
ocup de ei)”. În Sura 52: 45, 47, 48, profetul sfatuieste sa-i lase pe necredinciosi singuri sa
astepte, cu rabdare, ca Domnul sa-i pedepseasca: „asa ca lasati-i pâna când vor întâlni ziua
lor si vor lesina (de frica) (…) si pentru cei nelegiuiti mai este o pedeapsa afara de aceasta
(…), si asteapta cu rabdare judecata Domnului tau, caci tu esti în ochii Nostri”.
Atitudinea acestor primi musulmani nu rezulta totusi dintr-un pacifism de principiu. Ea
tine doar de faptul ca nu exista printre ei nici un om de razboi veritabil. Aceasta se vede bine
atunci când Omar, apoi Hamza devin musulmani. Datorita convertirii lor, situatia lui

7
Bacchiochi Samuel , Violența în Coran și Biblie, ed. digital, http://www.azsromania.org/articole/index.html,
accesat astazi 12 aprilie 2013.
8
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6;
9
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 6
10
Al – Bukhari si Muslim – Comentariu la Sura 73 în „Ju’zu‘Amma, Ju’zu Tabarak”, Coranul cu traducerea
sensurilor si comentariu în limba româna, Ed. Islam, Editia I, Timisoara, 2000, pag. 35
 Muhammad la Mecca se aplaneaza. El devine tot mai îndraznet în actiunile sale, „lovind”
fara crutare în cei ce practicau idolatria. Daca pâna acum Muhammad nu va fi stiut sa
gaseasca un raspuns la întrebarea „de ce Dumnezeu cel atotputernic nu face ca vointa lui sa
triumfeze, tolerând ca necredinta sa-si continue drumul”, acum stia ca: „Dumnezeu lasa pe
meccan sa persiste în necredinta, de vreme ce nu vrea mântuirea pacatosului, ci nimicirea
lui”. Tot mai des se putea auzi în predicile rostite de profet ca: „Dumnezeu conduce si
îndruma pe cine vrea si lasa în ratacire pe cine crede de cuviinta” (Sura 2: 269).
Vazându-se persecutat din toate partile Muhammad nu înceta a tine predicile sale celor ce
veneau la Mecca pentru treburile comertului. Astfel în martie 620, cu ocazia unui pelerinaj
la „piatra neagra” Kaaba, neastâmparatul profet cauta sa-si încerce norocul, recrutându-si
alesi dintre pelerinii veniti din toate colturile Arabiei. Cu aceasta ocazie i-a fost dat sa
cunoasca niste barbati ai tribului Chazradj din Yathrib, care ulterior aveau sa devina adeptii
lui. În anul viitor întâlnindu-se iarasi cu acestia dupa pelerinaj a încheiat un acord în care
acestia se angajau sa dea ascultare „profetului” întru toate, iar pentru aceasta Allah îi va
multumi cu placerile paradisului.11 Sosise deci momentul ca „profetul” si adeptii din Mecca
sa-si scuture picioarele de praful orasului fara de Dumnezeu si sa emigreze pe un teren
binecuvântat de Domnul, teren ce a adus numai în doi ani, roade bune. Dupa ce s-a luat
hotarârea ca acestia sa-l ajute si sa-l apere pe profet mai mult decât pe copiii si sotiile lor,
Muhammad este proclamat camarad de lupta. Ne apropiem de etapa a doua când Allah
reveleaza „trimisului” lupta pentru aparare. „Pace contra pace, sânge împotriva sângelui, eu
sunt o parte din voi, voi sunteti o parte din mine” – suna juramântul legat între profet si
acestia, ne relateaza istoricul german Grimme.12 Din clipa în care a dezlantuit lupta
religioasa – razboinica se poate spune ca a început si marea batalie, duelul dintre cele 2
orase rivale.13

2. Este permis razboiul de aparare

La 15 (16) iulie 622, opozitia crescuta i-a fortat pe Muhammad si discipolii sai sa
mearga de la Mecca la Medina, o distanta de 250 de mile spre nord. Aceasta „emigrare” a
profetului cunoscuta si sub numele de Hegira (în araba al – Higra) a însemnat un zid
despartitor al islamului de pagânismul arab.

11
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 102-103.
12
Grimme. Mahomed, Münster, 1892, pag. 54; apud Bacchiocchi S. op. cit., pag. 106 – 107.
13
Ibidem, pag. 108.
 Îndata ce si-a întarit pozitia la Medina, profetul si-a ordonat afacerile comunitatii sale,
a început sa cugete la supunerea mecanilor, spre a câstiga sanctuarul national pentru
credinciosii sai. El vesti razboiul sfânt contra mecanilor dupa ce a emis înainte de toate
regula ca nici un credincios sa nu fie pedepsit cu moartea pentru omorârea unui
necredincios. „Razboiul si pacea sunt un drept comun al tuturor credinciosilor; totalitatea
comunitatii credinciosilor are datoria sa razbune sângele si viata celor cazuti într-o batalie
purtata pentru cauza lui Dumnezeu ”.
Louis Milliot zicea ca „dupa hegira, jihad-ul a devenit un „mijloc de propaganda” si un
„instrument politic si militar” prin care islamul îsi putea afirma pretentia de universalitate”.
Daca în primii ani ai hegirei islamul s-a aratat a fi un element pasnic (cf. Coran II, 109-131;
V, 13; XXIX, 46-55; XLII, 15) ce urmareste sa aplaneze toate neîntelegerile si discordiile
dintre cetatenii Medinei, apoi vedem ca inima profetului nu era satisfacuta cu simplu rol de
„sol al pacii si convertitor al strainilor”, fie crestini, iudei sau pagâni. Muhammad era dornic
de a converti si supune pe toti conationalii. Profetul stia prea bine ca dreptul de onoare si
cinste nu permite unui adevarat fiu al desertului sa porneasca cu armele împotriva unor
neamuri de sânge. Dar nu-i mai putin adevarat ca el cunostea si firea arabilor, pasiunea lor
pentru jaf si prada, expeditii de ucidere a aproapelui a stiut sa profite de aceasta nota
caracteristica gândirii lor. A cautat sa exploateze aceasta pasiune a arabilor, dându-i un
caracter spiritual bine determinat, punând politica în serviciul luptei pentru existenta si a
placerii de razboi si aventuri. Sosise momentul ca profetul sa-si puna în aplicare planul, sa
provoace pagube cât mai serioase si mai des posibile quraisitilor, silindu-i astfel sa se
înregimenteze printre adeptii crezului sau. Pentru aceasta strângând o ceata de luptatori care
în intervalul de timp din decembrie 622 pâna în octombrie 623 a pornit o serie de expeditii
de jaf, condu-se chiar de el însusi.
Timpul prigoanelor si al umilintei pe care le-a îndurat Muhammad la Mecca a ramas în
urma. Profetul dând dovada ca în vinele lui curge sânge de arab adevarat a crezut ca a sosit
momentul sa-si ia revansa pentru cele îndurate. Negasind nimic înjositor în actul razbunarii
personale, desi Coranul recomanda „iertarea” ca fapta buna. Despre acest vis al profetului
pentru razbunare ne vorbesc mai bine Surele revelate în aceasta perioada, care se deosebesc
net de cele revelate la Mecca. Islamologul rus Kracikovschi I. observa ca cele mai multe din
ele sunt îndreptate nu atât oamenilor ca si la Mecca, ci partidelor – pagânilor sau crestinilor
si foarte des împotriva evreilor. Anume prin ele profetul i-a instruit pe discipolii sai sa se
apere prin lupte si crime. Exemple despre aceasta învatatura se gasesc în urmatoarele sure:
 Sura 2, 190: (…) „Cine va ataca atacati-l si pe el întocmai cum va atacat pe voi si
temeti-va de Dumnezeu (si) sa stiti ca Dumnezeu e cu aceia care se tem de El”. Sura 4, 93:
„Daca (…) ridica mâinile împotriva voastra, prindeti-i si omorâti-i, unde-i gasiti. Noi va
dam putere rezvedita asupra lor”. Sura 22, 39-41: „Celor care se afla în razboi le este data
permisiunea (de a lupta), deoarece li s-a facut nedreptate si, într-adevar, Dumnezeu este
mai puternic”. Pentru a mari si mai mult elanul de lupta a discipolilor sai, Muhammad a
pronuntat o seri de sure în care promite recompense pentru cei care mor în Jihad. Sura 2,
215: „Cei care cred si purced si se lupta pentru drumul lui Dumnezeu, aceia sa
nadajduiasca în mila lui Dumnezeu, caci El este iertator, îndurator”; Sura 47, 5-7: „cei ce
fura omorâti pe drumul lui Dumnezeu nu va duce în ratacire faptele lor, ci-i va lasa sa intre
în rai, precum le-a dat de cunoscut”; Sura 3, 151: „De ve-ti fi omorâti pentru drumul lui
Dumnezeu, sau ve-ti muri, este iertarea lui Dumnezeu si îndurarea sa mai buna decât toate
averile câte le-ati adunat”. Sura 3, 152: „Daca ve-ti muri sau ve-ti fi omorâti va veti aduna
la Dumnezeu”. Sura 3, 163: „Sa nu crezi ca-s morti cei ce fura omorâti pe drumul lui
Dumnezeu, ci ca sunt vii la Domnul, unde sunt bine îngrijiti”. „Iar cei ce mor pentru Allah
au mai mare trecere în fata lui decât ceilalti”; Sura 4, 97. „Cei credinciosi, care ramân
acasa fara sa fie bolnavi nu sunt asemenea cu cei care lupta pe drumul lui Dumnezeu cu
avere si putere. Dumnezeu le-a fagaduit tuturor frumosul, însa celor ce lupta le da mai mare
rasplata”; Sura 9, 20: „Cei ce au devenit credinciosi si au purces si s-au luptat în drumul
lui Dumnezeu, cu avere si putere au primit o treapta mare la Dumnezeu”. Sura 22, 58:
„Acelora care îsi parasesc casele pentru cauza lui Dumnezeu si mor pentru aceasta, El le
va da într-adevar buna îngrijire”. Sura 2, 23: „Si ei vor avea acolo muieri curate si vor
petrece acolo în veci”; Sura 36, 55-56: „Locuitorii raiului în ziua aceea se vor veseli în
afacerile lor, ei si muierile lor la umbra pe tronuri de nunta vor fi culcati”; Sura 44, 54:
„Noi îi casatorim cu copile (Hûri) oachese”. Promisiunea paradisului pentru cei care mor
luptând pentru Allah, a inspirat de-a lungul secolelor nenumarati musulmani sa devina
martiri pentru credinta lor.
Prin aceste promisiuni, Muhammad a câstigat o serie de lupte ca cea de la Badr din
anul 624, în care Muhammad necontenit îmbarbata pe credinciosii sai, asigurându-i ca sunt
protejati si sustinuti de Dumnezeu: „Nu voi i-ati omorât ci Domnul i-a omorât pe ei” (Sura
8,17). Dupa ce au câstigat, discipolii lui Muhammad au luat multi captivi, care au fost
asezati toti într-un rând. Trecând prin fata lor, ochii profetului s-au oprit asupra lui En-Nadr,
care îndraznea cândva la Mecca sa-si bata joc de el. În câteva clipe a rasunat glasul
profetului poruncind: „Jos capul lui!” În firea lui Muhammad se produse-se o profunda
 schimbare. Învataturile despre blândete, îndelunga rabdare si spirit de sacrificiu de altadata
deodata au fost lepadate, el deveni un razbunator pentru cei care înca continuau sa-l
batjocoreasca si un ambitios în extinderea stapânirii sale14. Prin biruinta de la Badr, elanul
de lupta al adeptilor profetului s-a marit însutit, iar asupra Medinei s-a asternut o teroare
atât de puternica încât nimeni nu cuteza sa cârteasca ceva împotriva profetului. Ne
apropiem de etapa a treia când profetul ordona lupta pentru aparare. Devotamentul
credinciosilor s-a transformat într-un fanatism orb ce a calcat în picioare orice libertate a
individului si colectivitatii.
3. Lupta pentru aparare este ordonata
La câteva luni dupa obtinerea permisiunii de a lupta pentru autoaparare, Muhammad
îsi învata discipolii ca razboiul este o obligatie religioasa. Sosise momentul ca Dumnezeu, sa
îngaduie rasplatirea celor ce si-au batut joc de el. Pentru a pregati victoria viitoarei actiuni a
introdus învatatura ca însusi Allah cere sa fie razbunat pentru umilintele îndurate. Sura 2,
186 - 187: „Luptati-va pentru calea lui Dumnezeu împotriva celor ce voiesc sa se lupte cu
voi (…) Omorâti-i, unde-i gasiti si goniti-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi (…) aceasta
este rasplata celor credinciosi”. Sura 2, 188: „Luptati împotriva lor pâna ce nu va fi ispitita,
ci va fi legea lui Dumnezeu (…)”
În Sura 2, 212 – 213 musulmanilor li se ordona sa lupte pentru cauza lui Allah chiar
daca nu sunt de acord cu razboiul: „Razboiul va ieste orânduit si el va este urât”, „Poate ca
urâti tocmai ceva ce este bun pentru voi si poate iubiti ceva ce este rau pentru voi, însa
Dumnezeu stie aceasta, iar voi nu stiti ”. În Sura 9, 39, Muhammad avertizeaza pe cei ce nu
vor sa lupte ca vor fi pedepsiti rau: „Daca nu ve-ti purcede pe drumul lui Dumnezeu, va va
pedepsi El cu pedeapsa dureroasa si va pune alt popor în locul vostru.” În Sura 49, 15:
profetul zice ca numai ce-i ce vor lupta aceia sunt credinciosii adevarati: „Credinciosi sunt
numai cei ce cred în Dumnezeu si trimisul Sau, apoi nu se îndoiesc si se lupta cu avere si
putere pe drumul lui Dumnezeu. Acestia sunt cei adevarati”.
În Sura 9, 112, fiind ca un impuls zice: „Dumnezeu a cumparat de la cei credinciosi
sufletul si averea lor pentru trai. Ei sa se lupte în drumul lui Dumnezeu, sa omoare si sa fie
omorâti (…)” Declaratii ca acestea fac deosebit de clar faptul ca pentru un musulman
devotat, care urmeaza învataturile Coranului, lupta pentru înaintarea cauzei islamului este o
obligatie divina.

14
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 14.
 Din versetele prezentate mai sus se vede ca Muhammad a dat dovada de un deosebit
talent politic. Felul cum a stiut sa împleteasca în Coran ideea razbunarii cu cele religioase a
fost unul genial. Allah, Dumnezeul lumii supranaturale – zice Grimme – a fost si el
amestecat si coborât în lupta patimilor omenesti. Astfel, Muhammad prigonitul, batjocoritul
si defaimatul, care pâna acum era preocupat numai de ideile sale religioase a putut sa
schimbe macazul politic. Dispozitiile dictate au acum o alta înfatisare: raspândirea crezului
în toata lumea araba. Toleranta dispare pe nesimtite. Locul ei estre ocupat de mijloace
drastice: „omorâti, taiati, prigoniti”. Acum Dumnezeu îi descopera ca el are voie sa lupte
împotriva celor care îl asupresc „El [Dumnezeu] le-a promis celor care au fost batjocoriti ca
va lupta împotriva dusmanilor lor; Dumnezeu este capabil sa-i protejeze ” (Sura 22, 40)
Dar când toate au fost bine punctate, în Medina s-a format o opozitie care nu justifica
actiunea profetului. Muhammad însa nu s-a intimidat, pornind lupta cu partida „fatarnicilor”
sau a munafikun-ilor, cum îi numea, înfierându-i cu multa pasiune nepierzând nici o ocazie
de a-i batjocori. Iata doar câteva exemple: Sura 9, 74: „O, profetule, lupta-te împotriva
necredinciosilor si a fatarnicilor si fii crud cu ei. Locuinta lor este iadul si [încolo] este
drumul lor ”. Sura 66, 9: „O, profetule, lupta-te împotriva necredinciosilor si a fatarnicilor
si fii crunt cu ei (…)” Sura 33, 60 – 61: „De nu vor înceta cei fatarnici (…) si razvratitorii
din Medina te vom atâta împotriva lor? Atunci sa nu-ti fie ei vecini (…) Blestematii!
Oriunde vor fi aflati sa fie aruncati si macelariti”. Asa Muhammad a pornit la „lupta
sfânta”, spre a converti si sili pe ceilalti arabi si necredinciosi sa creada si sa slujeasca unui
singur Dumnezeu – Allah. Medinezii, mici negustori, unelte de lupta ale profetului, de cele
mai multe ori mureau pentru „trimisul lui Dumnezeu” nedobândind altceva decât asigurarea
intrarii în paradis.
Aceasta învatatura a Coranului despre intrarea imediata în paradis pentru cei morti în
jihad, i-a inspirat pe musulmani de-a lungul secolelor sa lupte pâna la moarte pentru cauza
lui Allah. Anume aceasta îi inspira astazi pe tinerii musulmani sa devina bombe sinucigase.
Pentru ei „moartea de martir” este cea mai sigura si rapida cale de a ajunge la o viata mai
buna, prospera, confort si placeri senzuale pe care le promite paradisul. „Bombele
sinucigase” se considera purtatori ai învataturii Coranului, în timp ce servesc societatea lor
si câstiga intrarea în paradis. Sura 55, 52-58: descrie paradisul ca pe un loc în care „vor fi
fructe de tot soiul, câte doua”. „Ei vor sta culcati pe covoare captusite cu brocat.
Credinciosilor le sunt promise nu doar gradini înflorite, hrana din abundenta si fântâni
proaspete, ci si minunate fecioare. Saptezeci si doua de fecioare minunate vor fi create
pentru bucuria celui mai mic dintre credinciosi”.
 Martirajul alaturi de prada, dintotdeauna a fost un stimulent pentru razboiul sfânt, As.
Sulamî (m. 1106), într-o lucrare de propaganda intitulata „Kitab al-jihâd” („Cartea
razboiului”), considera martirajul si prada 2 din cele 3 scopuri ale „razboiului sfânt”. Primul
si cel fundamental ramânea a fi „triumful religiei asupra inamicilor sai”. Pentru exprimarea
conceptului de martir Coranul folosea expresia „cel ce este ucis pe calea lui Allah” (Sura 2,
154; 3, 157, 169).
Multa bataie de cap i-au provocat profetului si iudeii. Cu toate concesiile facute „fiilor
lui Israil”, Muhammad nu si-a vazut visul împlinit: convertirea în masa a iudeilor. Deseori
cauta el sa atraga cât mai multi iudei, nadajduind sa-i momeasca cu ajutorul coloritului
monoteist al crezului sau, dându-se drept unul ce nutreste aceleasi vederi ca si iudeii,
acomodându-se multor forme împrumutate din cultul mozaic (sabatul, rugaciunea spre
Ierusalim). Însa rabufnea de câte ori vedea ca aceia de care credea ca este strâns legat îsi
bateau joc de crezul lui. Cu cât ironiile fine usturatoare ale iudeilor se înteteau cu atât
crestea si elanul de lupta al profetului. Spre a iesi din impasul în care se gasea, profetul
povestea tuturor ca iudeii au falsificat si alterat Scripturile primite de la Moise. Vecinatatea
unor oameni atât de iubitori de discutii nu-i conveneau profetului. De acum înainte „trimisul
lui Allah” tuna si fulgera în predicile sale împotriva acestor „nestiutori”, amenintându-i cu
fel de fel de pedepse ceresti. Sura 8, 14: „(…) Pentru cei necredinciosi este pedeapsa
focul”; Sura 4, 78: „Cei credinciosi se lupta pe drumul lui Dumnezeu, iar cei necredinciosi
se lupta pe drumul lui Taghut (…) Luptati împotriva prietenilor lui Satan (…)”; Sura 5, 56:
„O, voi cei ce credeti, nu lasati iudeii ca prieteni (…) Cine din voi însa îsi alege ca prieten,
este ca si unul din ei. Dumnezeu nu ocârmuieste un popor nelegiuit”; Sura 59, 2: „Allah
porunceste lui Muhammad sa lupte împotriva iudeilor”. Sura 60, 9: „Muhammad spune ca
adeptii lui sa nu-si faca prieteni cu dusmanii lor de credinta”. Sura 98, 6: „Cei ce cred [în
Allah si trimisul Sau] dintre oamenii Cartii, [iudeii], ca si idolatrii, în veci vor petrece în
focul gheenei. Acestia sunt cei mai rai dintre toate fapturile”.

.
4. Este poruncit razboiul ofensiv împotriva pagânilor, iudeilor si crestinilor

Etapa finala a învataturilor lui Muhammad despre razboi s-a dezvoltat între anii 623 si
630 când acesta cucereste Mecca. Cearta cu iudeii în curând si-a avut urmarile practice,
scotând la iveala caracterul etnic (national arab) al crezului musulman ( Sura 98, 6). La 623
Muhammad rupe cu trecutul ignorând complet legea lui Moise. De asemenea dându-si
 seama ca nici crestinii nu vor putea fi atrasi la islam, si ca niciodata nu vor crede, nu a
pierdut nici o ocazie pentru ai defaima, afirmând ca au denaturat adevarul si curatenia
cartilor sfinte, intercalând învatatura infamanta ca Dumnezeu este unul „din cei trei” (cf.
Surei 4, 69), având alaturi de el alti doi Dumnezei, pe Iisus si pe mama lui Maria. Sura 19,
36: „Nu se cuvine lui Dumnezeu sa nasca fiu”, Sura 6, 101: „Facatorul cerului si al
pamântului cum sa aiba un fiu, neavând sotie?” 15
Acum sosise momentul ca „trimisul sa-si definitiveze învataturile sale, locul ce-l
ocupa printre profeti – el fiind ultimul” si „pecetea profetilor”. „Diferiti profeti – zicea el au
fost trimisi de Dumnezeu pentru ai ilustra atributele sale: Moise cu blândetea, Solomon cu
întelepciunea si gloria, Iisus Hristos cu dreptatea si iubirea, dar nici una dintre aceste calitati
nu erau totusi suficiente pentru a impune credinta (…). Din aceasta cauza, eu, ultimul dintre
profeti, sunt trimis cu sabia! Ucideti dar pe cei ce resping supunerea la lege. Oricine lupta
pentru adevarata credinta, fie ca se jertfeste, „va primi cu siguranta o recompensa glorioasa.
Sabia este cheia care descuie” cerul dar si iadul. Fiecare picatura de sânge varsata de ei,
orisice primejdie si greutati suportate de ei (luptatorii pentru cauza lui Allah n.n.) vor fi
pomenite în cereri ca niste merite mult mai mari decât postul si rugaciunea.” Misiunea
„trimisului lui Allah” o arata si cartea – „Muhammedie”16 care zice: „Atunci când profetul a
fost înaltat la cer a îndraznit sa ceara de la Dumnezeu puterea si îngaduinta de a face minuni
pentru a convinge poporul ca el este adevaratul profet. Dumnezeu i-ar fi raspuns: Minunile
nu-ti vor lipsi, însa nu voiesc sa te trimit cu puterea minunilor, ci cu puterea sabiei (…) caci
minunile nu-ti vor ajuta, daca te voi trimite numai cu ele. Cele mai de seama minuni vor fi
învingerea popoarelor cu sabia, dobândirea împaratiilor, darâmarea cetatilor”. Sosise
momentul ca islamul sa se desfaca de toate influentele legii lui Moise, din care profetul s-a
inspirat la durarea crezului sau. Dar cum însa „casa lui Allah” se gasea în mâna unor
necredinciosi, datoria sfânta a adeptilor lui Muhammad era sa ajunga în posesiunea acestui
sanctuar. Dorinta de a ajunge cu un ceas mai devreme în stapânirea „casei lui Dumnezeu”, i-
a îmboldit pe emigrantii din Mecca sa porneasca lupta împotriva quraisitilor. Cu cât dorinta
de a fi detinatorii sanctuarului sfânt a crescut cu atât s-a marit dorinta de a lupta si de a muri
pentru Allah. Asadar, razboiul nu a fost pentru multa vreme unul de aparare, ci un jihâd
agresiv împotriva tuturor necredinciosilor.17 Astfel în toiul luptei de la Ohad (625) sângele
arab al ostenilor a început sa clocoteasca la auzul strigatelor profetului „Omorâti! Omorâti!”

15
Ibidem, pag. 118
16
Cantemir Dimitrie, Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane, trad., studiu, întroducere, note si
comentarii de Virgil Cândea, Bucuresti, 1897, pag. 55
17
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 5.
 „Dumnezeu iubeste pe cei ce se lupta pe drumul sau în linie de lupta (…)” Sura 61, 4.18[6] În
martie 627, Muhammad, în timpul asediului Medinei de catre meccani, la îndemnul unui
devotat credincios a macelarit 700 de barbati si tineri iudei, doar unul singur, trecând la
islamism si-a salvat viata. Femeile si copiii au ajuns în sclavie. Pentru cei ce ar vedea în
actiunile profetului un act de tiranie si pofta de sânge amintim faptul ca: „dupa legile
razboiului la arabi toti cei ce capitulau fara conditii erau sortiti mortii”. 19[7] Sura 8, 15: „O,
voi cei ce credeti, daca întâlniti pe cei necredinciosi gata de lupta, nu le întoarceti spatele
(…)” Sura 47, 37: „Nu fiti slabi si nu chemati la pace, când sunteti voi deasupra, caci
Dumnezeu este cu voi (…)” De acum înainte razboiul a devenit îndeletnicirea de capetenie a
musulmanilor, misiune pamânteasca a oricarui adevarat credincios.20[8]
În aprilie sau mai 628 Muhammad s-a îndreptat spre colonia iudaica Chaibor. Este ucis
conducatorul iudeilor Marhab, iar colonia este supusa.21[9] Soarta lui Marhab au împartasit-o
si alti iudei precum profetul Ka’ab Ibu Asraf, poetesa Suneina si toti evreii care aduceau
ofense musulmanilor.22 În ajunul pregatirilor pentru lupta împotriva meccanilor, strazile
Medinei rasunau de strigate: „Porniti lupta împotriva unui neam care si-a calcat juramântul.
Ei s-au ridicat împotriva noastra, deci la lupta împotriva lor” – nota Grimme (pag. 70). Iar la
11 ianuarie 630, Muhammad fara vreo rezistenta serioasa a putut intra în orasul natal de
unde cândva a trebuit sa ia drumul pribegiei. Când „trimisul” a ajuns în fata Ka’abai, a
strigat luptatorilor cuvintele magice: „Allah a mare!”23 Nici chiar în ultimele clipe ale vietii
Muhammad nu a renuntat la planurile sale. Astfel în predica de adio tinuta de el cu ocazia
pelerinajului la Kaaba (considerata ca desavârsirea mesajului sau) Muhammad a afirmat ca
Dumnezeu va face islamul sa domine asupra tuturor celorlalte religii.
Actiunea razboinica îndreptata atât împotriva iudeilor cât si celor din Mecca ne-o arata
urmatoarele texte: din Sura 9, 5 se scoate în evidenta uciderea necredinciosilor: „Dar, când
lunile sfinte au trecut, atunci luptati si omorâti pagânii oriunde-i veti întâlni, apucati-i,
împresurati-i si prindeti-i în toate modurile (…)”. Sura 2, 190: „Luna cea sfânta pentru luna
cea sfânta (…)”, Sura 2, 214 – 215: „Daca te vor întreba despre razboi din luna sfânta,
spune: Razboiul este cu greu iertat în ea, însa a te abate de la calea lui Dumnezeu si a te
lepada de El si de templul sau si a alunga poporul sau de acolo e lucru si mai greu (pacat
mai mare) înaintea lui Dumnezeu (…) Si ei nu vor înceta sa lupte împotriva voastra pâna nu

18
Bacchiocchi Samuel op. cit., pag. 143.
19
Ibidem. pag. 153.
20
Ibidem. pag. 155.
21
Ibidem. pag. 159.
22
Ibidem. pag. 140.
23
Ibidem. pag. 164 – 166.
va vor abate de la credinta voastra (…) Însa daca se leapada cineva din voi de credinta (…)
acestia sunt tovarasii focului. Însa cei ce cred si purced si se lupta pentru drumul lui
Dumnezeu, aceia sa nadajduiasca în mila Lui, caci El este iertator”. „Luptati-va dar pe
drumul lui Dumnezeu” zice Sura 2, 245.
În Sura 9, 29 – 31, musulmanilor li se porunceste sa lupte împotriva iudeilor si
crestinilor pâna când acestia se vor supune. Acei care se vor preda conducerii musulmane,
vor plati un greu tribut. Motivul este ca blestemul lui Dumnezeu se afla de asupra lor
„Luptati cu acei ce nu cred în Dumnezeu si în ziua de apoi, si nu considera oprit ceea ce a
oprit Dumnezeu si trimisul Sau, nici nu recunosc religia adevarata, (chiar daca ei sunt)
oameni ai Cartii (crestini, evrei), pâna când nu vor plati jizya (tributul) si se vor supune de
bunavoie si vor fi supusi(…) Blestemul Lui sa cada asupra lor”. Sura 8, 40 porunceste sa
lupte împotriva acestor pâna nu se vor preda cu totul: „Si luptati împotriva lor, pâna nu mai
este rascoala si pâna va fi la toti credinta în Dumnezeu (…)”, Sura 98, 5: „Cei ce nu cred
din poporul Scripturii si din idolatrie (…) sunt cele mai rele fapturi”, iar Sura 5, 19 spune
ca: „Necredinciosi sunt acei care zic: „Dumnezeu este Mesia, fiul Mariei” de aceia nu-i
luati pe unii ca acestia de prieteni, „O, voi, cei ce credeti, nu lasati iudeii sau crestinii ca
prieteni (…)” Cine din voi însa si-i alege ca prieteni „este ca si unul din ei, Dumnezeu nu
ocârmuieste un popor nelegiuit” zice Sura 5, 56, caci „Aceia care urmeaza pe Muhammad
sunt fara mila pentru cei necredinciosi (…)” Sura 48, 29, „de aceia luptati cu ei pâna nu va
birui islamul”. „Face-ti razboi cu ei pâna idolatria nu va mai exista nici cum, si religia lui
Allah va domni universal”, „Luptati-va împotriva necredinciosilor în împrejurarile voastre,
fa ca ei sa afle asprime în tine”, porunceste Sura 9, 123. Sura 3, 172: „Cei necredinciosi sa
nu creada ca noi avem îndelunga rabdare cu ei pentru binele sufletelor lor, ce noi avem
îndelunga rabdare pentru ei este pedeapsa rusinoasa”.
Sura 5, 36 – 38 prezinta patru tipuri de pedeapsa pentru cei care se opun lui Allah si
profetului sau: „Pedeapsa pentru acei care au pornit razboi împotriva lui Dumnezeu si
profetul Sau si lupta cu putere pentru nelegiuire, este executia, crucificarea sau taierea
mâinii si piciorului din partile opuse, sau exilarea. Aceasta este rusinea lor în aceasta lume si
o grea pedeapsa în cea viitoare, exceptând pe cei care se pocaiesc înainte de a intra sub
puterea voastra. În acest caz, stim ca Dumnezeu este iertator si plin de îndurare. O,
credinciosule! Fa-ti datoria fata de Dumnezeul tau. Cauta cai de a te apropia de El si lupta cu
putere pentru cauza Lui, pentru ca sa poti prospera”. Aceste patru tipuri de pedeapsa
(taierea gâtului (capului), crucificarea, mutilarea sau exilul), care trebuie aplicate potrivit
circumstantelor, descopera si inspira si astazi metode nemiloase folosite de invadatorii
 musulmani pentru a-si impune religia. Iar cei care vor îndeplini acestea si Dumnezeu le va
ajuta lor. Zice Sura 47, 8: „O, voi, cei ce credeti, daca-i veti ajuta lui Dumnezeu, va va ajuta
si El voua si va va întari picioarele voastre” caci „Dumnezeu este scutul credinciosilor”,
Sura 3, 61.
Razboiul dus pe calea Domnului (jihadul) este deci considerat ca o opera pioasa si
merituoasa, o opera la care Dumnezeu vrea sa-i asocieze pe credinciosi spre binele lor,
amplificându-le meritele. Doctrina Coranului si conduita profetului lui Allah sunt, în ceea ce
priveste violenta si razboiul, radical opuse doctrinei Evangheliilor si atitudinii lui Iisus.24
În concluzie vedem ca termenul jihad în Coran este folosit cu doua sensuri de baza,
corespunzatoare celor doua etape ale revelatiei. Astfel în surele din perioada meccana, prin
jihad este desemnata lupta credinciosului pentru a-si dovedi credinta fata de Allah, sau prin
a câstiga noi aderenti la islam prin convingere si mijloace pasnice (Sura 29, 6). Ulterior în
surele de le Medina, deci dupa Hegira (622) radacina jhd îmbraca noi semnificatii precum „a
lupta contra cuiva”, „a combate politeistii”, „razboi contra arabilor nemusulmani” (Surele
60, 1; 66, 9).

24
Bacchiocchi S. op. cit., pag. 85.
 Bibliografie

1. Al – Bukhari si Muslim – Comentariu la Sura 73 în „Ju’zu‘Amma, Ju’zu Tabarak”,

Coranul cu traducerea sensurilor si comentariu în limba româna, Ed. Islam, Editia I,
Timisoara, 2000.

2. Bacchiocchi,prof. Dr. Samuele. Curierul Ortodox, nr. 10 (135), 12 octombrie

2002.
3. Idem, Violența în Coran și Biblie, ediție digitală. ,
http://www.azsromania.org/articole/index.html
4. Cantemir Dimitrie, Sistemul sau întocmirea religiei Muhammedane, trad., studiu,
întroducere, note si comentarii de Virgil Cândea, Bucuresti, 1897
5. Panaite Viorel. Pace, razboi si comert în islam. Tarile Române si dreptul otoman al
popoarelor (sec. XV – XVII), Ed. ALL, Bucuresti, 1997
 UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Justinian Patriarhul

Învățătura islamică despre jihad

COORDONATOR: PR. ASIST. DE. VALENTIN ILIE

Susţinător: Huțanu Marius- Ciprian

TEOLOGIE PASTORALĂ
ANUL IV GRUPA V

BUCUREŞTI
2013