Nu am un titlu

Zilele noastre
Ar fi trebuit deja sa fiu in Las Vegas si sa imi pregatesc aparatura pentru petrecerea
din noaptea urmatoare. Eram un Dj recunoscut si imi placea sa cred ca si punctual, dar din
cauza ploaiei care tocmai ma prinsese pe drum, acest lucru era imposibil. Ploaia incepuse de
cateva ore si se si intunecase, spre furia mea mai mult ca sigur ma ratacisem. Imi venea sa
injur, nu ar fi trebuit sa-i imprumut lui Mark GPS-ul stiam prea bine cat ii lua sa returneze
lucruri.
In departare am inceput sa zaresc luminile unui oras micut, probabil. Am marit viteza.
Treceam pe sub niste castani batrani cand in fata mea a aparut un caine rosu. Am tras de
volan spre dreapta si urmatorul lucru pe care l-am vazut a fost trunchiul unui copac si apoi
intuneric.

New Orleans, 1965

M-am trezit pe o banca, intr-un parc cu un ziar langa mine. Cum ajunsesem aici sau
unde era acest aici? Am luat ziarul, scria New Orleans, insa data era cea care ma intriga 15
iulie 1965. Asta era o gluma proasta sau poate provocata de accident. Asta trebuia sa fie!
Doar visam si in curand aveam sa ma trezesc. Am ieşit din parc si chiar peste drum ma
astepta un magazin pe care scria mare Music. Oricum nu aveam ce face asa ca am intrat de
curiozitate.
Micutul magazin era mult mai aglomerat decat m-as fi asteptat si absolut toti erau
imbracati hippie. Nu ma simteam nicicum la locul meu, dar am inceput sa ma plimb. La un
moment dat am dat peste un pikap care canta o balada necunoscuta mie. Imi era in sange ca
atunci cand vad ceva ce seamana cu o consola sa ma joc putin. Am inceput sa misc de disc
inainte si inapoi pana mi-a sunat mie bine si i-am dat drumul dupa. Spre nefericirea mea
acum eram privit cu repros de cei din magazin. Uitasem ca incuiatii acestia pacifisti inca nu
stiau ce e acea muzica buna.
Am pornit-o printre rafturi si am inceput sa scot plictisit discuri. La un moment dat
unul era mai intepenit, am tras mai tare, sfarsind astfel sa ma dau in spate si sa ma ciocnesc
de cineva. Eram privit cu repulsie de doi ochi verzi; tocmai doborasem cea mai frumoasa
roscata pe care o intalnisem. In timp ce o ajutam sa se ridice am intrebat-o:
- Cum te numesti?
- Eliza, magarule! Data viitoare uita-te pe unde mergi.
Eliza...un nume asa frumos. Roscata mea disparuse impreuna cu alte doua prietene.
M-am luat dupa ea, nu stiu ce patisem, dar nu voiam sa o las sa-mi scape. O strigam de
nebun, dar se facea ca nu ma aude. Intr-un moment de disperare am incercat sa trec strada.
Am vazut doar farurile de la masina inainte de a fi lovit. N-am simtit durere, a fost doar
intuneric.

Varsovia, 1942
 Eram la o cina, abia trezit de sotia mea roscata, aparent eram evreu si locuiam in
ghetoul din Varsovia. Ce imi puteam dori mai mult de atat? Eram trei familii care stateam la
masa si locuiam intr-un apartament cu 2 camere pe langa bucatarie, din cate puteam intelege
eram unii dintre cei norocosi. Supa aceea nu avea niciun gust, iar la masa se vorbea doar
despre sperante desarte de scapare. Stiam prea bine ca cel mai probabil toti oamenii cu care
stateam acum la masa aveau sa moara.
Brusc afara s-a auzit o masina, toata lumea a inlemnit, iar unul dintre barbati s-a
repezit sa stinga lumina. Zgomot infernal si cuvinte pe care nu le intelegeam, dar banuiam ca
sunt in germana. Am auzit cum se bate si la noi si se striga ceva, nimeni nu a miscat niciun
muschi. Usa a fost sparta, iar in momentul in care lumina s-a aprins barbatul din capul mesei
avea un pistol la tampla. A incercat sa spuna ceva, dar neamtul pur si simplu i-a zburat
creierii. Din nou a spus ceva ce nu am inteles, dar toti ceilalti s-au ridicat cu mainile la ceafa
si au inceput sa iasa pe usa, asa ca i-am urmat.
Nu imi placea deloc spre ce se indrepta situatia, dar nu aveam cum sa scap. Iesisem in
strada si puteam sa vad la geamuri chiar si pe intuneric oamenii cum se uitau la noi si
plangeam. Eram sigur ca voi muri.
-Lauf! a strigat neamtul.
Nu a fost nevoie sa imi traduca cineva acel cuvant am inceput sa fug mancand
pamantul. Gloantele zburau pe langa mine, iar eu fugeam impreuna cu asa zisa mea sotie,
inca putin si ajungeam la colt. Roscata in cele din urma se impiedica in fuste si cazu in
genunchi. M-am pus in fata ei cand un glont m-a lovit in picior. Am impins-o in fata sa fuga
si eu m-am lasat pe pamant in speranta ca nu vor observa ca sunt inca in viata. Murisera
aproape toti cei care se aflasera la masa doar cu cateva secunde inainte.
Am auzit masina pornind din nou si apropiindu-se. Urmatorul lucru pe care l-am
simtit au fost rotiile masinii trecand peste membrele mele. Durerea era atat de crancena incat
nu am rezistat sa nu tip de durere, lucru ce a dus la un glont direct in cap.

Vestul Salbatica, 1890

Eram zguduit din toate incheieturile, din reflex am prins mana celui care imi provoca
acel cutremur. Ochii mi s-au deschis instant, dand iar de roscata Eliza de data aceasta
imbracata altfel. Oare unde mai ajunsesem si de data aceasta? Am privit in jur; o carciuma
plina ochi cu cowboy ce isi savurau bautura, deci eram in Vestul Salbatic. Am auzit-o pe
roscata cum tusea usor si atunci am realizat ca ii strangeam prea tare incheietura.
- Imi cer scuze.
- Nu este nicio problema. Mai doriti ceva?
Ma pregateam sa o refuz cand niste indieni imbracati in hainele lor traditionale si
impopotonati cu pene au intrat in carciuma inarmati doar cu arcuri si sulite. Am privit
hipnotizat scena. Nu stiam ce se intampla de nu ma intorceam odata la realitate, dar pana
atunci ma puteam distra.
- Cine este seriful?
Un om cat un butoi se ridica pentru a confirma probabil ca el era acela, dar nu a mai
avut aceasta sansa caci unul din indieni a trimis o sageata direct in inima acestuia. Nu e greu
de imaginat faptul ca a inceput un schimb de sageti si gloante. Eram neinarmat si roscata
parea neajutorata. Am prins-o din nou de mana si am tras-o dupa tejghea si am strigat cat de
tare am putut pentru a acoperi harmalaia.
- Exista vreo iesire prin spate?
A incuvintat si a inceput sa ma ghideze pe langa tejghea, pe sub mese pana in spate
intr-o debara. In capatul celalalt o usita micuta. Afara un peisaj demn de Vestul Salbatic, sol
prafuit si crapat, extrem de putini boscheti si din cand in cand cate un cactus. Roscata imi
intrerupse contemplarea printr-o remarca.
- Haide, nu se vor opri pana nu vor da foc la carciuma si la toti cei din ea.
Astfel ne-am inceput noi fuga prin acel peisaj dezolant. Nu stiu cat am mers in acel
ritm sau incotro ne indreptam, cert e ca la un moment dat mi s-a facut extrem de sete si abia
mai inaintam. Trageam cu ochiul la roscata, nu parea sa o afecteze catusi de putin drumul.
Era ciudat. Eram constient ca aveam o conditie fizica chiar buna, pe cand fata asta parea asa
firava, cu toate astea eu nu mai puteam in timp ce ea parca ar fi fost la o simpla plimbare.
- Ai cumva niste apa sau cel putin o idee de unde am putea bea?
Nu mi-a raspuns, ba parea chiar ca nu ma auzise - frumos mod de a ma ignora. Nu am
avut ce face, am continuat sa inaintez. Incepusem sa reflectez asupra aparitei din nou a
roscatei, devenea din ce in ce mai ciudata. Am ajuns pana la urma sa strabatem niste
stramtori, naiba stie de unde aparute; in stanga mea un perete inalt de zeci de metri, in stanga
o prapastie adanca de alti cativa zeci de metri si eu parcurgeam acel traseu doar pe un metru
de pamant. Dupa nici 5 minute m-am trezit strigat:
- Duncan!
M-am intors surprins spre roscata. De unde imi stia numele? Inainte de a putea
reactiona in vreun fel, mainile ei s-au proptit in pieptul meu si m-a impins in prapastie.
Cadeam socat si o priveam ca prostul. Langa ea a aparut o prezenta invaluita toata intr-o
pelerina neagra ca smoala. Prezenta se incolacii in jurul roscatei, de parca ar fi fost
proprietatea ei. Brusc de sub pelerina aparu un ochi sangeriu care ma sageta. Dupa doar
intuneric…

Anglia, 1570
Ma inecam. Deschizand ochii am realizat ca ma aflam sub apa. Cu eforturi supra
omenesti am iesit la suprafata. Era noapte, dar aveam noroc cu luna plina ce-mi oferea putina
vizibilitate. Am inotat pana la mal unde m-am lasat pe spate de indata ce am simtit nisipul.
Am adormit.
- Sir?! Sir?! Treziti-va!
Rupt din somn am intredeschis ochii, lumina ma orbea, dar spre norocul meu ceva o
acoperi. De indata aveam sa imi dau seama ca era un cap rosu prea bine cunoscut. De data
aceasta era imbracata altfel, iar chipul ei deborda de ingrijorare. Oare cand avea sa se
sfarseasca acest ciclu?
- Gisele, e in viata?
- Da, Inaltimea Voastra, zise fata intorcandu-si capul spre sursa vocii.
Spre rusinea mea am adormit iar. Bineinteles ca la trezire eram altundeva, privind prin
camera am dat peste o prezenta feminina de vreo 35 de ani. Nu era tocmai frumoasa, chipul ii
era parca varuit cu alb, iar parul roscat asa ciudat aranjat si impopotonat cu o diadema.
 -Te-ai trezit in sfarsit. Probabil esti putin confuz, de altfel cum m-am simtit si eu sa te
gasesc tocmai in inima teritoriului meu. Deci cine esti?
- Duncan Lurrow. Tu, my lady? imi jucam iscusit rolul de gentleman.
Femeia surase si ma analiza inainte de a imi raspunde:
- Elisabeth, Regina Elisabeth I mai exact, zise chicotind. Din ce a zis doctorul meu ai
prins o raceala asa ca vei ramane aici pana iti trece.
Nu ma asteptam sa stau prea mult oricum, dar iata ca a trecut o saptamana, apoi o
luna. Gisele ma prindea tot mai mult in vraja ei, iar regina imi devenea o prietena tot mai
buna. Ziua ii era destinata strict reginei, in timp ce serile si de ceva timp si noptile spre
fericirea mea ii erau destinate lui Gisele.
Bineinteles totul decurgea prea bine ca sa fie adevarat. Intr-o dimineata Gisele a intrat
val vartej. Era toata rosie la fata si abia mai respira.
- Duncan, avem o problema. Sunt insarcinata... Regina ma va omori, si incepu sa
planga.
Mi-ar fi cazut lumea in cap si daca eram in secolul XXI daca o fata mi-ar fi spus asta,
ce sa mai zic in secolul acesta? Am inghitit in sec. Oare cat mai aveam sa stau aici? Era clar
ca regina avea sa creada ca i-am inselat increderea.
- Gisele, trebuie sa fugim.
E de la sine inteles ca nu am ajuns prea departe. Garzile reginei ne-au prins de indata
si am fost adusi inapoi. Am fost despartiti cum am ajuns, nu stiu ce s-a intamplat cu Gisele,
dar eu am primit sentinta de a fi decapitat. Regina nici nu a vrut sa ma vada. Mi-am asezat
capul pe butuc, nu plangeam cum o faceau altii, doar priveam in zare. Oare cand aveam sa ma
intorc acasa? Din nou acel intuneric blestemat.

Oceanul Pacific, 700

Leganarea aceea imi aducea aminte de modul in care obisnuia sa o faca mama. Spre
disperarea mea inca nu m-am trezit si ma aflam pe o corabie de vikingi. Ca ziua mea sa fie si
mai buna roscata se afla acolo ca fiica capitanului. Era singura femeie printre 20 de matahale
si ii vedeam pe toti cum saliveaza in urma ei. Era o ispita umblatoare cu cositele rosii
impletite si lungi pana la talie si echipamentul ei realizat din cine stie ce piele. Numele ei
“Yvone” se auzea pe toata corabia. Probabil eram singurul barbat care voia sa stea cat mai
departe de ea si culmea numai in jurul meu se invartea. Jucam acel joc de-a soarecele si pisica
de cateva ore deja si incepeam sa obosesc. Intr-o secunda de neatentie m-am trezit cu ea
infigandu-se in fata mea.
-De ce ma tot ocolesti?
Am oftat, oriunde as fi ajuns comportamentul ei incapatanat nu se schimba. Cum
puteam sa ii raspund acelei rasfatate ca din vina ei tot ajungeam mort? Nu am vrut sa ma
obosesc, asa ca am incercat sa o ocolesc iar, fara drept de izbanda. Ma pregateam sa ii ofer o
lectie pentru totdeauna, dar m-am oprit pentru ca peisajul se schimbase. Priveam uimit cum
eram inconjurati de o ceata verde urat mirositoare. Am vazut-o pe Yvone cum se albeste la
fata si incepe sa banguieste ceva:
-Am ajuns in partea Cursy a marii si i-am spus lui tata sa nu-i lase pe idiotii aceia la
carma,
-Despre ce vorbesti? am intrebat confuz.
 Se intoarse ca o furtuna inspre mine incruntata. Aveam impresia ca ma va intreba de
pe ce planeta am aterizat. Intrebare la care doream foarte mult sa si raspund.
-Mama ta nu ti-a spus povestile despre zona Cursy? Despre corabiile fantoma si
strigoii de pe acestea? Chiar nimic?
Aparent fata mea ii oferea raspunsul pe care inca nu-l rostisem. Eram mai degraba
amuzat decat speriat, iar pe ea parea ca o exaspera acest lucru. As fi vrut sa o tachinez, dar
inainte sa apuc pe langa noi au aparut 2 corabii uriase ce pluteau deasupra apei. Corabiile
erau in mare parte darapanate si de un verde fosforecent ce imi dadea dureri de cap impreuna
cu acel miros ingrozitor. Am ridicat privirea cat sa-i apreciez inaltimea si spre groaza mea am
putut vedea zeci de vikingi semi-transparenti care picau spre noi. Unde naiba ajunsesem si de
data aceasta?
-Ce spuneai? intreba Yvone pufnind.
Si-a scos toporul si s-a pregatit, am realizat ca am si eu unul, dar la fel de bine stiam
ca nu stiam cum sa-l folosesc eficient. Yvone a sarit pe primul care a ajuns pe corabie si l-a
spintecat dintr-o lovitura. Am inceput sa impart in stanga si in dreapta lovituri de topor.
Surprinzator ma descurcam decent. Intr-o secunda de neatentie in care am vrut sa vad cum se
descurca Yvone am fost dezarmat, iar mana strigoiului se indrepta spre mine. Asteptam
impacat moartea iminenta. Inainte sa realizez Yvone era in fata mea si ma impingea in mare,
in timp ce mana strigoiului trecea prin pieptul ei. Nu m-am luptat cu valurile marii, le lasam
sa ma inghita. Eram prea surprins pentru prima data roscata aceea incercase sa ma salveze in
loc sa ma omoare, desi tot mort sfarseam. Am inchis ochii asteptand intunericul.
Grecia, Antichitate
Briza usoara, iarba moale, umbra...totul era de vis. Nu doream sa imi deschid ochii sa
aflu unde ajunsesem iar, voiam sa intarzii acel moment blestemat. Bineinteles ca am fost
trezit intr-un mod grotesc cu o palma peste fata oferita tocmai de roscata mea. Am prins-o in
brate inca fericit ca ma salvase, dar am realizat imediat ca era o alta varianta a ei asa ca i-am
dat drumul. Chipul ii era varuit de uimire, apoi se intuneca prevestind o furtuna. Asa cum
statea in picioare deasupra mea imbracata intr-o tunica verde si frunze in par ce alcatuiau un
fel de coroana, imi aducea aminte de o zeita. Mi-a fost intrerupta toata visarea cand am vazut
sageata indreptata spre pieptul meu din partea ei.
-Murdarule, cine esti si ce cauti pe pamantul meu?
-Duncan, am raspuns calm. Iar tu esti?
-Zeita Artemis, iar tu vei fi un om mort in curand.
Ma pregateam sa o asigur ca mort de-a binele nu aveam sa fiu prea curand cand a pus
mana pe mine si ne-a teleportat pe amandoi. Stateam pe o campie nemarginita, inconjurat de
cei 12 zei olimpieni. Situatia aceasta devenea din ce in mai incurcata. Artemis a fost cea care
a vorbit prima aratandu-ma cu degetul.
-Acest nelejuit a patruns pe teritoriul meu, cer sa fie pedepsit aspru.
-Acest pamantea nu ne apartine, fiica mea, spuse, probabil, Zeus.
Se initiase o dezbatere apriga intre zei, fiecare venea cu un motiv pro sau contra
mortii mele. In zadar am incercat sa imi spun si eu partea mea de poveste, nimeni nu parea a
fi atent, uitasera complet de mine. M-am plimbat din locul in care ma aflam si am inceput sa
ma apropii pe rand de fiecare zeu, dar spre surprinderea mea nu ma vedeau, eram invizibil
pentru ei. Una dintre cele mai mari temeri ale mele se realizase, fusesem uitat de toti. Toate
astea i se datorau acelei nesuferite de Artemis, daca tot nu ma observau ma puteam razbuna
pe ea. Pana la urma daca ea nu mai exista nu imi mai putea pricinuii moartea. Am luat
cutitasul pe care l-am gasit la piept si m-am indreptat in fuga inspre Artemis cat inca nu era
atenta. In secunda in care varful lamei doar atinse pieptul ei, ochii verzi i se intoarsera spre
mine si ma impietrira la propriu. Urmatorul lucru care a urmat au fost fulgerele lui Zeus si
valurile lui Poseidom, intunericul lui Hades prinzandu-ma in mrejme.

Jurasic
M-am trezit langa un parau, abia atunci am realizat cat de sete imi era. M-am ridicat si
m-am pus in genunchi in fata paraului pentru a bea. Am observat ca parul imi crescuse mult
si era neingrijit si ca purtam doar o blana agatata de umerii mei scheletici. Am sorbit din apa
cu nesat. Ridicandu-ma am vazut pe partea cealalta de parau un T-rex privindu-ma flamand.
Nu am urlat, dar am facut stanga imprejur si am inceput sa alerg. Aveam noroc ca padurea il
incetinea.
Nu stiu cat a durat acea fuga, eram constient ca eram lihnit si insetat. Spre fericirea
mea am zarit o pestera chiar la baza muntelui. Am intrat in ea, era inca intuneric si umed, dar
mult mai sigur. Am auzit miscare in spatele meu, cand m-am intorsc am dat peste roscata mea
doar cu o blana pe ea in timp ce cara niste lemne. Am zarit la picioarele mele o piatra mai
solida, am luat-o si am ascuns-o la spate. Avea o privire tampa care striga clar ca avea doar
un neuron functionabil. Era clar ca ii era frica de mine, dar se apropia incet. Intinse degetul
sfioasa, ii copiam miscarile pentru a prinde incredere in mine. Cand am fost aproape de a ne
atinge varful degetelor, am prins-o de mana si am tras-o inspre mine, oferindu-i lovituri
repetate cu piatra. A murit instant, in sfarsit scapasem de cea care imi provoca moartea
constant.
M-am asezat langa trupul ei neinsufletit, acum eram blocat aici. Am oftat si m-am
intins sa dorm. Intunericul bine cunoscut a revenit.

Universul
Cand am deschis ochii ma aflam peste tot si niciunde. Dupa imprejurimi presupuneam
ca ma aflam in spatiu, naiba stie cum de eram in viata. Ma invarteam in cerc printre stele,
realizand in cele din urma ca eram gol pusca. Ce gluma proasta… Spre nefericirea mea,
roscata goala pusca, avand doar parul lung pana in pamant sa se acopere, se apropia de mine.
-Felicitari? Nu m-as fi asteptat ca tocmai la ultima sa te prinzi ca trebuia sa ma ucizi.
-Cine esti tu? am intrebat confuz.
-Sunt toate fricile tale, poti sa ma numesti tortura ta proprie,
O studiam atent cum nu isi misca niciun muschi al fetei, desi zambea firav in timp ce
vorbea. Era inumana si nu o puteam intelege catusi de putin.
-De ce ai aceasta forma? De ce m-ai facut sa trec prin tot acest calvar?
-De ce am aceasta forma vei intelege cand te vei trezi in sfarsit. Calvarul prin care ai
trecut are rolul de a te schimba, ai ucis tot ceea ce era bun in tine printre aceste frici care ma
formeaza pe mine. Era timpul sa le distrugi pentru a reveni la ceea ce erai tu in esenta.
-Si ce sunt eu in esenta?
Fata se apropie si mai mult de mine, imi prinse barbia intre degete si ma obliga sa o
privesc in ochi.
 -Esti un om care ar putea sa salveze atatea suflete, dar alege sa fie egoist. Iti este frica
sa fii uitat, dar nu si sa uiti. Ai un talent extraordinar, dar il folosesti intr-o munca care nici pe
tine nu te mai satisface. Ai o inima cu care ar trebui sa iubesti, dar o lasi sa rugineasca. Ai
uitat de cei care au fost candva langa tine si preferi sa tii distanta decat sa coexisti cu
persoanele din jurul tau. Esti de toata mila in momentul acesta. Iti mai dau o sansa sa schimbi
toate aceste lucruri. Sa nu dai gres!
Dupa aceea pur si simplu a intrat in mine si lumina a aparut.

Zilele noastre
Ma durea tot corpul, auzeam un bipuit enervant electronic. Abia puteam deschide
ochii ca lumina si ma orbea. O mana blanda imi mangaie chipul in timp ce o voce suava ma
încuraja:
- Hai trezeste-te, ai dormit indeajuns.
La vederea parului roscat si a ochilor verzi, m-am speriat. Oare nu ma trezisem inca?
M-am linistit cand am vazut ca nu avea nimic din caracterul predecesoarelor ei. Curand
aveam sa aflu ca ea este asistenta mea Aylin si ca avea grija de mine de 8 luni. Accidentul pe
care il savarsisem cu masina, aparent ma bagase in coma. Era o minune ca inca mai eram in
viata. Dupa spusele lui Aylin fusesem aproape de moarte in fiecare luna tot mai mult.
Era timpul sa imi incep noua viata.