Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Valea Îngerului
Bogdan Lupescu
- Povestea unui sat din Ardeal, pe care un pictor nu vrea să îl lase să moară -
După urcușul îndelungat prin păduri, ieșind din bezna stejarilor, ajungem la Cruce. O culme goală, un copac și
o cruce. Sin gu
ratice, deasupra unei pajiști ce coboară amplu și defi nitiv, până-n strânsura blândă a unei văi
binecuvântate, acoperite cu pomi rotunjiți, din care ies câteva aco perișuri ruinate. E imposibil să nu te oprești
aici, în vârf. Oricine se oprește. Căci ți se taie suflarea în fața unei atât de neîntinate frumuseți. Coline înalte și
unduitoare, ce îm brățișează întreaga vale înverzită, o înconjoară cu rotunjimile lor mănoase, împă durite des și
misterios, ocrotind-o din toate părțile, cu bunătate, parcă, duios, încât îți pare că poți vedea cu ochii liniș tea
curgând mieriu și molatec pe deasupra ruinelor. Valea Îngerului. Engelthal. Una din cele mai izolate așezări din
Ardeal, astăzi în întregime părăsită. Un "sat fantomă", cum s-a zis, căci deși este încă trecut pe hărți, nimeni nu
știe astăzi dacă mai există.
Ultimul bărbat
Acum cinci ani, un locuitor cu prenume straniu, Sirian, venind de la târg de la Buia, s-a oprit cu calul pe
culmea asta înaltă și a privit spre satul său. Chiar aici, lângă cruce. Asta se știe. C-ar fi privit spre satul în care
s-a născut și l-a văzut întreg, dar n-a coborât către el. Nu știm ce l-a făcut să se oprească. Să nu se ducă mai
departe, la casa lui, la muncile lui obișnuite. Probabil - asta cred oamenii azi - s-ar fi gândit: "De fapt, la cine
mai merg eu acum?..." S-a așezat lângă copacul solitar, s-a rezemat de el și a privit. Așa l-au găsit niște
călători, la vreo șapte zile după moarte: "Cu cotu-n pământ, palma sub cap, senin, cu ochii lui al baștri larg
deschiși, privind cerul", au spus. Nu arăta cadaveric, ba era cumva chiar frumos, cu pielea feței albă, mai
"plăcut" decât în viața o biș
nuită, pe care a petrecut-o în satul pustiu, cufundat în lucruri neștiute de nimeni. Și,
s-a mai zis, omul parcă mirosea a pământ. A băligar, a iarbă, a brazdă abia întoarsă. Nimic nu era respingător
în el și nici n-ar fi atras atenția, dacă nu ar fi fost calul ce păștea lângă dânsul sus, pe colină. De șapte zile nu
plecase de lân gă stăpân, acasă, în vale. Păștea alături și, din când în când, îl atingea mirat cu botul. Dar omul
privea peste dânsul, în infinit, cu ochii lui larg deschiși și albaștri.
Curios este că acest Cheșcu Sirian n-a decedat din cauze medicale. In farct, atac cerebral, sau altele. Avea 80
de ani, dar era încă în putere, în zilele de dinaintea sfârșitului. Se pare însă că moartea poate veni și din niște
pricini mult mai adânci, ce nu țin de sănătatea trupului. Sirian, probabil, a murit de singurătate, iar casa lui din
vale s-a prăbușit de la sine, incredibil de repe de, începând chiar cu ziua morții stăpânului. Pur și simplu. A
început să se crape, cărămizile au căzut, până n-a mai fost. În ziua înmormântării omu lui, era aproape năruită.
Astăzi, nici nu se mai vede. Parcă a înghițit-o pămân tul. "Casa a murit odată cu omul", zic oamenii. Asta e
povestea lui Cheșcu Sirian, ultimul bărbat din satul Valea Îngerului. La intrarea în acest sat nu există nici un
indicator, nici măcar un semn pe copaci. Este doar Crucea lui Sirian, sus pe colina înaltă.
Ultima femeie
Popența a auzit, nopțile, pietrele căzând din casa lui Sirian. Dar ea nu mai ieșise de atâta timp dincolo de
gardul casei sale, în ulița pe care cresc buruieni înalte. Voia să stea neștiută. De atâția ani singură, doar cu un
fiu cioban, ce mai trecea uneori pe la dânsa, în drumu rile lui cu oile și caprele. Niciodată nu i-a fost urât în
satul pustiu, până într-o zi, când, brusc, s-a gândit c-ar fi vremea să plece și dânsa. O înghesuiau pereții casei,
s-a plâns, aceeași casă, în care a trăit zeci de ani, lângă o fereastră prin care vedea zi de zi cum satul ei drag
http://www.formula-as.ro/2014/1126/societate-37/valea-ingerului-18008-print 1/5
28.7.2014 Valea Îngerului - Societate - Numarul 1126 - Formula AS
este înghițit de pădurea ce vine tot mai năvalnic spre el. În ziua aceea - era tot în vară, acum doi ani - un gând
negru o apăsa încă de dimineață. Și-a zis că gata, sorocul a sosit. Să coboare în Șeica Mare, acolo unde-i
sunt fiii și nepoții, să intre în rând cu lumea. Dar chiar când s-a hotărât să plece, când totul era pregătit,
întreaga ei casă s-a pră bușit peste dânsa. A prins-o sub zi duri, când se îndrepta către ușă. Săr mana Popența
a fost scoa să târziu din tre dărâmă turi, și-apoi zice-se că a fost dusă într-un spital, pesemne la Sibiu, și c-ar
mai trăi și acum, nu se știe unde, dar nu mai vrea să se mai întoarcă. L-am căutat și pe fiul ei, Vali, ciobanul
tre
cător prin Valea În gerului, însă nu mai e de găsit. Ni meni nu mai e de găsit în această așe zare fantomă,
despre care nici auto ritățile de la Șeica Mare nu știu mare lucru. Popența ar avea as tăzi 77 de ani. Ultima
femeie din Valea Înge rului, pe care Ca sa ei n-a lăsat-o să plece, voind să moară împreună cu ea.
Sasul fantomă
Și ar mai fi un personaj cu adevărat fantomă, o nălucă ce se ascundea mereu, de mulți ani, printre zidurile
ruinate. N-avea pe nimeni, nu vorbea cu ni meni, nu voia să fie văzut de străini. Un sas cărunt, cu barbă lungă,
colilie, un saxon care n-a vrut să plece niciodată în Germania, niciodată departe de satul lui, și-n ultimul timp,
trăia destul de des și prin păduri. Mihail Denghel, neamț până-n strămoși, nu suporta lumea care venea să
tulbure liniștea satului, nici măcar să-l admire, ca dintr-o gelozie înverșunată, că nimeni n-ar putea înțelege cât
a fost de mân dru și armonios cândva, că orice apreciere sau curiozitate n-ar fi decât vorbă deșartă. Nu se
poate zice că era cu mințile ră tăcite. Poate doar rănit, în adâncul sufletului, fiind
că nu îndura să vadă cu ochii
lui vechile case cum pier, una după alta. "Nu era nebun, era numa' trist. Și-i cam plăcea să bea rachiu. Frații
lui din Ger mania n-o mai vrut să se întoarcă niciodată. Era singur", zicea și Popența, unica făptură cu care Mi -
hail mai vorbea uneori. Un pictor sibian, Tara von Neudorf, l-a văzut de mai multe ori, câteodată, chiar de
aproape. Zice că, în mod straniu, nu manifesta absolut niciun interes față de noii veniți, iar când era întrebat
ceva, nici nu se uita la ei, ci mai mult privea în gol, plănuind parcă niște lucruri mari, viitoare. În ultima parte a
vieții, zice-se că obișnuia să dea foc vechilor case săsești, rănite de paragină și, în timp ce privea flăcările
ridicându-se spre cer, lacrimi lungi îi curgeau pe obraji. Vechiul cămin cultural al sașilor, tot el l-a incendiat. Și
alte case ale unor oameni apropiați. În cele din urmă, și-a dat foc și el, cu casă cu tot, stând liniștit în podul
imens, dar se pare că flăcările nu l-au ucis, că unii oa meni l-au văzut și după aceea, o vreme. În certificatul de
deces al lui Denghel Mihail, născut în satul Mighin doala (varianta română a numelui Engelthal), la rubri cile -
locul, cauza și ziua decesului, citim: "neprecizat". Așa a dispărut Mihail, ultimul reprezentant al nației săsești din
satul Valea Îngerului. Flăcările casei nu l-au luat, lăsându-l să moa ră în taină, ca o fantomă, rătăcind prin
păduri.
Toate astea le știu de la pictorul Tara Von Neudorf. Cu el am ajuns până aici, în Valea Îngerului, după dru -
muri prin păduri, prin sate tot mai însingurate, precum Metiș, Buia, Mihăileni, splendori în ruină, de-o parte și
de alta a drumului, ce urmează valea necunoscută a Buii, în care țiganii nu s-au încumetat, prea mulți, să-și
facă veacul. "E încă atât de pustiu Ardealul", spune pictorul, deși suntem la doi pași de Sibiu și de Sighi șoara.
Până și Valea Hârtibaciului e încă populată, față de locurile astea sălbăticite pe kilometri întregi, ră mase parcă
din altă lume, în căușul acestor coline cât munții. Nu se poate un ascunziș mai bun. Chiar scriito rul Paul Goma
s-a ascuns de furia comuniștilor în Engelthal, ocrotit de săteni. E ciudat să pășești acum printre rămășițele
caselor părăsite, în care au trăit cândva peste două sute de suflete, să închizi ochii și să-ncerci să simți. Glasul
pământului... Cheșcu Sirian era convins că sub pământurile acestea curge o apă mare, pe care-o poți auzi
când e liniște adâncă. "Tu, femeie, eu noaptea când stau în casă, auz' apa! Auz' apa cum curge pe sub casă,
ca ma rea...", îi zicea Popenței, deși nu văzuse marea decât în vise.
Pictorul Tara i-a prins pe acești trei "ultimi" bă
trâni. I-a iscodit, le-a ascultat mărturiile. Îi place mult să audă
bătrânii care spun istorie. Îl cheamă Sorin Tara, e pe jumătate sas, dar și-a spus Tara von Neu dorf, după
numele satului în care s-a născut, aflat la câteva dealuri mai spre miazăzi. Deși e foarte cunos cut, unul dintre
http://www.formula-as.ro/2014/1126/societate-37/valea-ingerului-18008-print 2/5
28.7.2014 Valea Îngerului - Societate - Numarul 1126 - Formula AS
cei mai bine vânduți pictori contem porani, c-o mulțime de premii și expoziții interna țio
nale, deși are case și-n
Sibiu și-n București, deși s-ar putea distra sau ar putea călători oriunde, tot aici îi place cel mai mult, între
oamenii simpli, veșnic călător peste colinele copilăriei. Când a ajuns în Valea Îngeru lui, a simțit aproape
aceeași cutremurare, "un farmec brutal, ireal", zice. "Bizar, cum s-a întâmplat să apar eu aici. N-auzisem de
satul ăsta, deși bătusem tot județul Sibiu aproape la pas, deși credeam că știu toate «satele fantomă» din
părțile astea. Și nu-s pu ține. Doar în apropiere sunt vreo cinci, aproape pustii. Când am ajuns aici, mi s-a
părut că... aerul se respiră mai ușor. Că, parcă, poți face ce vrei... Toate casele astea, parcă părăsite mai ieri,
cu ușile deschise, cu lu cruri rămase încă înăuntru... Așa era și biserica sa și
lor, atât de veche, monument
istoric, cu temelii din vea cul al XV-lea - ușa larg deschisă, iar înăuntru dormea un cioban lunatec, cu toate oile
sale. Spinările mieilor, sub bolta altarului... Liniștea aceea... «Ce cauți aici?», l-am întrebat pe cioban, și el a
spus că numai ziua doarme cu oile, căci noaptea dorm lupii. Lupi dormind noaptea, într-o biserică pustie... Un
Paradis al sălbăticiunilor. Lupi, căpri oare, mistreți, vulpi, iepuri, urși.... se freacă noaptea de zidurile caselor,
ale bisericii... Tot decorul acesta, ca de film fantomatic, cu ruinele roșcate luminate de lună... Nu, n-ai cum să
uiți".
Tara von Neudorf este azi singurul locuitor al satu lui Valea Îngerului. Casa lui de cărămizi roșii, neten cuite, e
singura locuibilă. A cumpărat-o acum vreo patru ani, împreună cu alte pământuri, a concesionat și biserica
străveche a sașilor, știind de la început că toa te astea nu vor fi profitabile, dar a făcut-o doar "pentru a fi
cineva aici", un om, ca să nu lase satul să moară. E foarte greu să construiești ceva în acest loc înde părtat, să
aduci materiale. Dar el a muncit. A reparat casa asta dărăpănată, a înconjurat-o cu garduri lungi, ca să nu
treacă fiarele, a pus sobe. A început să restau reze și biserica, acoperind-o cum se cuvine, pardo sind-o cu
piatră străveche. Satul întreg e "al lui" și nici nu-și dorește vecini, cine știe ce olandezi care să cumpere pe-aici
și să-i tulbure liniștea. Aici vrea să trăiască, vecin cu Sirian, cu Popența, cu Mihail Den gler, cu toți oamenii
care-au fost și cu stelele mari de deasupra bisericii ascuțite spre cer.
E spectaculos, e imprevizibil, acest Tara von Neu dorf. Considerat un excentric singuratic, un avan gardist în
lumea artiștilor, dacă-l vezi la terasele ele
gan te din centrul Sibiului, zici că-i alt om. Fudul și zeflemitor cu toată
lumea, protestatar până-n măduva oaselor, până la nihilism, socotit afemeiat de unii, miso gin de alții, nu cruță
pe nimeni cu ironiile lui tăioase, declarând în inter viuri, că-n pictura sa își exprimă doar "ura" față de ororile din
jur. E incredibil cât de mult se schimbă când ajunge aici, în satul său. E "altci neva"! Devine iarăși băiatul
blonduț din Neudorf, respectuos și a proape timid, bucurân du-se înfiorat de tot ceea ce vede. În spatele ca sei
și-a înălțat o terasă de lemn, continuată cu o tram bulină foarte lungă și îngus tă, ca un podeț de scân duri. Zice
că asta e "tram bulina pentru piscină", deși piscina nu există, și nici nu știu dacă va fi vreodată. Oricum, dacă
te-arunci de pe ea, plonjezi în adâncul pădurii. Dedesubt, o poartă pictată cu ochi. O fântână bătrână, cu
cumpănă. O troiță veche... Și înăuntru, în casă, mul te picturi, care mai de care mai halucinantă. În tr-adevăr,
un decor de film este satul ăsta. Alături de casa pictorului, o biserică ortodoxă, efectiv lovită în mij locul ei, ca
de-o secure colosală, în care au crescut deja stejari înalți. Veche de la 1835. S-a prăbușit dintr-o dată, întreg
acoperișul, într-o dimineață de vară, asemeni caselor. Unii spun că erau și oameni înăuntru, în timpul Liturghiei
și "s-o cutremurat pământul, până departe, ca la un blestem". Se întrezăresc bucăți de fresce cu chipuri de
sfinți, printre crengile pădurii crescute înăuntru. Pădure în biserică, pădure în case. Spectacolul e uluitor, să
vezi zidurile cum încă se mai luptă cu ramurile. Pomii născuți peste ruine dau parcă o umbră rece și iscă jocuri
de lumină ames tecate, diavolești. Și parcă se scufundă și ei în pământ, odată cu pereții pe care-i înconjoară în
îmbră țișarea morții. Din casa lui Cheșcu Sirian n-a mai rămas decât un drept unghi de buruiană măruntă, în câl
-
cită, verde, nu mai înaltă de șoldul unui băr bat. El, Sirian, a fost și ulti
mul curator al acestei biserici ortodoxe.
A cântat în ea. Și-o singură dorință a mai avut omul ăsta, cu limbă de moarte: "Să nu plece clopoțile ăstea din
sat, până nu-mi cântă și mie, când mor..." Dar clopotele au fost duse la Buia, de teama hoților, iar omul a
murit fără cântec, pe-o colină, lângă un pom.
http://www.formula-as.ro/2014/1126/societate-37/valea-ingerului-18008-print 3/5
28.7.2014 Valea Îngerului - Societate - Numarul 1126 - Formula AS
În Valea Îngerului au fost și sași, dar mai mulți români, cam trei sferturi. Nici nu contează. Toți mărturiseau că
au trăit aici ca-ntr-un Rai, netulburați de nimeni, departe de zgomotul lumii. Când unul își ridica o casă nouă,
venea să mun cească la ea tot satul. Toate le făceau împreună și n-aveau nevoie de străini. După ce s-a
prăbușit bise rica românească, avea să îmi po vestească bătrânul Dietrich Bin der, ultimul preot din Valea Înge -
rului, românii au venit la cea evanghe lică, înghesuin du-se cuminți în pridvor și ascultând slujba, deși nu
pricepeau nici un cuvânt în nemțește. Doar când auzeau "Jesus Christus", se așezau în ge nunchi, cu capetele
plecate și căciulile-n mâini, la fel ca ceilalți. Toți, împreună, vorbeau limba lui Dumnezeu.
Pornim prin sat, pe ulița mare, dar "drumul" e doar o fâșie de iarbă înaltă, prin care se întrezăresc vag niște
dâre de umblet mai vechi. Pictorul ne arată case nevăzute, șuri și grajduri, fântâni, prăvălia satului, vechiul
cămin și casa parohială, toate știute cu precizie din poveștile ultimilor supravie țuitori, re
născute parcă chiar
acum, din mersul nostru, înaintea noastră. O vatră atât de veche, de la 1381... E un adevărat mira col cum a
rezistat biserica sașilor, atâtea veacuri, pe pământurile astea mișcătoare și pustii. În mijlocul pădu rii dușmane
ce-o înconjoară, pare așe zată ca-ntr-un luminiș binecu vântat. Cenușie, cu ferestre înguste, ascuțite. Alături
erau căminul, școala, dar ele au dispărut de câteva zeci de ani, nici nu se mai văd temeliile. Doar biserica
seculară a rezistat. Oamenii n-au avut curaj să tragă pietre din ea. Cu ușa larg deschisă a stat ani la rând, și n-
a fost prădată decât de foarte curând, când niște străini, probabil, au aflat de valoarea enor mă a crucifixului
și-a celor două statui - Fecioara Maria și Sfântul Ioan - din altarul nepăzit de nimeni. Apoi a venit Tara. Nici
nu și-a închipuit că va obține așa ușor biserica asta, de la Con sistoriul Evanghelic săsesc, că va fi încurajat
chiar s-o fo losească în scopuri artistice. Ba s-au și bucurat cumva să i-o dea, ca să aibă cine s-o ocro tească.
Iar Tara a înce put s-o repare, după toate regu lile restaurării, ba a și pictat-o deja, zeci de panouri mari, pe
care le va monta pe ziduri, reprezentând scene din istoria sașilor din Ardeal. Ăsta e marele lui vis, s-o vadă
terminată, și chiar va încuraja săvârșirea slujbelor într-însa, deși e atât de departe de momentul acela, deși,
probabil, vor ajunge aici prea puțini care să-i vadă opera. Dar el nu ține să fie văzut. Atâtea nopți a dormit
singur, în biserica aceas ta îndepărtată, ca să o păzească, atâtea sacrificii a făcut ca să stea și să trudească
aici... "În mod para doxal, mereu simt nevoia să mă întorc în lo cul ăsta. Ca o senzație fizică, aproape. Simt o
neliniște profun dă, să mă întorc. Am tot felul de vise cu Valea Îngeru lui. Uneori, prefer să vin în Engelthal,
decât să mă duc să mă-ntâlnesc cu o femeie. Pe cuvânt. Sau, ce să fac, să mă duc să mă îmbăt în București,
pe Lipscani, cu toți «artiștii» care delirează pe-acolo? Și mă gândesc că, fiind atât de intensă nevoia aceasta,
poa te chiar asta a fost «menirea» mea, să sfârșesc aici. Noaptea, mai ales când plouă sau e vânt, încă mai
simt că oamenii sunt aici. Se aud... Îi și visez mereu, clar, deși nu i-am văzut niciodată. Parcă așa, te dedublezi
și te gândești că aici, în biserica asta, s-au căsătorit, s-au botezat, s-au iubit zeci de oameni. Îmi imaginez tot
felul de scene... N-ai cum să nu simți că oamenii ăia încă mai sunt, într-o formă sau alta, aici. Abia în locul
acesta începi să înțelegi, la modul cel mai concret, că moartea face parte din viață. Totul e viu! Totul se
schimbă. Se aud animale mari, noaptea, cum vin și se freacă de ziduri. Le auzi blana, pe zidurile bisericii. Este
și-o bufniță care intră prin turn în biserică și n-o auzi, doar o vezi, ca o umbră mare, prin tavanuri... De aceea
am mai pus încă o ușă acolo, în turn, ca să nu intre păsările. Iar când fac focul afară, mă cuprinde așa, o
senzație stranie, atotcuprin zătoare. Sunt numai eu, focul, biserica înaltă, luna plină... Atât. E halucinantă
situația. Imaginea asta. Parcă sunt singur cu întreaga lume..."
O uliță nevăzută leagă azi cimitirul românilor de cel al sașilor. Singura cruce în picioare din cel săsesc este a
unei femei, Catharina Schneider, născută în anul 1899. În piatra ei albă se vede cioplit un epitaf foarte rar, pe
care Tara von Neudorf nu l-a mai întâlnit nicio dată, în nici unul din multele cimitire ale sașilor pe care le-a
cercetat. Sub numele femeii scrie simplu: "Gott wollte es". "Așa a vrut Dumnezeu". Pictorul Tara pri vește
crucea îngândurat, concentrat parcă asu pra celor câteva litere șterse de vreme. Înalt, cu părul răscolit de
adierea înserării, spune șoptit, ca pe un final de po veste:
"Un sat întreg, dis părut fiindcă așa a vrut Dumnezeu". "Gott wollte es".
Cei care doresc să îl sprijine pe Tara von Neudorf, pentru împlinirea visului său de a restaura biserica
http://www.formula-as.ro/2014/1126/societate-37/valea-ingerului-18008-print 4/5
28.7.2014 Valea Îngerului - Societate - Numarul 1126 - Formula AS
Reproducerea, difuzarea sau folosirea partiala sau in intregime a materialelor prezentate este
interzisa fara acordul nostru scris. Copyright © 1998-2014 Formula AS. Toate drepturile rezervate.
http://www.formula-as.ro/2014/1126/societate-37/valea-ingerului-18008-print 5/5