POVESTEA LUI HARAP-ALB

ION CREANGĂ
-relația dintre două personaje -

Paradigma mentor-învățăcel fundamentează întreaga istorie a devenirii umane și este

reprezentată simbolic prin tema inițierii. Inițierea este generată de nevoia unui parcurs
spiritual, în urma căruia cel inițiat capătă acces la cunoașterea lumii și la desc operirea sinelui.
Mentorul este deschizătorul drumului către sine al discipolului.
Ca orice basm, Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă este o specie epică de mare
întindere, o narațiune cu întâmplările reale și fantastice, a căror îmbinare compune princ ipalul
mijloc artistic al acestei creații epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt ființe imaginare,
înzestrate cu puteri supranaturale, ce întruchipează binele și răul, din a căror confruntare iese
învingător, întotdeauna, binele. Cadrul de desfășurare a acțiunii este fantastic, alcătuit, de
regulă, din lumea reală și „tărâmul celălalt”, spațiul mitologic fiind ilustrat prin cifre
simbolice și obiecte cu puteri magice.
Personajele din basmele populare prezintă trăsături omenești, reliefate într-o manieră
convențională, fără particularități psihice distinctive. Eroii lui Creangă întruchipează o
colectivitatea aparte, remarcându-se prin gesturi, mod de a gândi, limbaj.
Protagonistul basmului, Harap-Alb, nu are puteri supranaturale și nici trăsături
excepționale (viejie, dârzenie), dar dobândește prin trecerea probelor o serie de calități psiho -
morale (milă, generiozitate, bunătate) necesare unui împărat în viziunea autorului. Construit
realist, ca o ființă complexă, care învață din greșeli și progresează, Harap-Alb este un personaj
rotund. Principala trăsătură de caracter este naivitatea, scena întâlnirii cu Sfânta Duminică,
sub chipul unei creșetoare reprezentând o dovadă în acest sens. De asemenea, alegerea calului
năzdrăvan demonstrează că fiul craiului nu are capacitatea de a vedea dincolo de aparențe.
Spânul este un personaj fantastic, este „omul însemnat” prin care răul acționează,
mimând atributele binelui. Deși este un exponent al spiritului diavolesc, personajul are un
comportament care nu se ab ate de la logica firescului. El caută să -l convingă pe Harap -Alb
să-l ia ca tovarăș de drum, folosindu -se de persuasiune și de inteligență vicleană. Spânul este
personajul secundar și negativ al basmului, aparținând fabulosului prin puterea de a se
metamorfoza, arătându-se sub trei înfățișări fiului de crai. El joacă în basm rolul pedagogului
sever, al răului necesar maturizării lui Harap -Alb, așa cum îl caracterizează de altfel calul: „și
unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte.”
Cea mai pregnantă relație între personaje, din text, este aceea dintre eroul central și
Spân. Acesta din urmă este personajul secundar, negativ, al operei literare, postură dublată de
aceea de formator pentru tânărul neinițiat. În timp ce Spânul este deja un caracter format
dominat de o trăsătură, anume răutatea, Harap -Alb este deja un tânăr în formare, a cărui
personalitate se completează pe parcursul scrierii. Atitudinea antieroului față de fiul craiului
cunoaște două etape. La început, prin viclenie și lingușire, reușește să îl convingă pe drumeț
să îl însoțească, deși acest fapt echivalează cu încălcarea statutului părin tesc. Din momentul în
1
care Spânul îl păcălește pe erou să între în fântână, atitudinea lui se schimbă radical, devenind
poruncitor și autoritar, dovedindu-și adevăratul caracter.
Orgoliul său de stăpân autoritar îl determină să -și pună sluga la diferite probe
complicate, care însă sunt menite să îl ajute pe Harap -Alb în devenirea sa. Personajul negativ
nu are deloc intenția de a -l ajuta, ci este orbit de statutul inedit de a conduce un destin. Fără
însă a conștientiza, îi este de mare ajutor, punându -l, de fiecare dată, în situaț ii-limită, în care
trebuie să accepte provocările. Spânul devine astfel un simbol al experiențelor nefaste din
viața omului, a căror apariție este neplăcută, uneori chiar dramatică, dar care ajută la
maturizarea fiecăruia dintre noi. Finalul basmului amplifică și mai mult antiteza dintre
frumusețea caracterului celui care nu încalcă nicio clipă jurământul făcut, fără a -și mărturisi
adevărata srcine, și răutatea antieroului, care este pedepsit printr -o moarte cumplită chiar de
către calul fermecat, după ce înfăptuise cea mai oribilă dintre acțiunile sale, tăindu -i capul lui
Harap-Alb.
Modul în care tema textului narativ se reflectă în evoluția relației dintre cele două
personaje se bazează pe întrepătrunderea realului cu fabulosul. Dacă fiul de crai are, de la
început, un statut bine determinat, Spânul ilustrează manifestări ale fabulosului, în ipostaza
straneității sau a maleficului, căci își schimbă înfățișarea, în cele trei apariții succesive.
Prin urmare, perechea antagonist-protagonist, specifică basmului, se concretizează în
„povestea” lui Ion Creangă în opoziția de ordin moral viclenie -naivitate, dar și se ordin social
om de rând/slugă mincinoasă-fiu de crai/prinț, iar la nivelul simbolic al călătoriei inițiatice în
raportul mentor-învățăcel. Dacă acceptăm asimilarea călătoriei lui Harap -Alb cu o lecție de
viață, atunci toate personajele din jurul lui sunt niște „pedagogi”. Spânul este pedagogul rău,
neiertător, care îl pune mereu în primejdie pe Harap -Alb. Spânul ca face din el un erou. De
altfel, calul va spune despre Spân: „și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru
că fac pe oameni să prindă la minte.”