Curs 4: Formare duhovnicească (anul I P, 2011-2012, sem.

2)

Cântările şi rugăciunile Bisericii ca mijloace

ale formării noastre duhovniceşti

Introducere. Toate rugaciunile Bisericii Ortodoxe, fie cele din cultul public, fie cele din cultul particular, sunt
insuflețite de legatura de comuniune pe care o stabilesc între cel ce se roagă și Dumnezeu, apoi cu sfinții și cu toți semenii
noștri. Rugăciunile zilnice din biserici și mânăstiri, apelează la mijlocirea sfintilor, pentru a cere de la Dumnezeu: pace si
mare mila.
Un sfânt al Bisericii noastre, Sf. Ioan de Kronstadt în cartea sa „ Liturghia-cerul pe pământ” sublinia un aspect
important al rugaciunii: „În dumnezeiestile slujbe ale Bisericilor noastre Ortodoxe, fiecare credincios atent, observa,
numaidecat și simte viu, gândul că toti credinciosii de pe pamant – pastori si pastoriti- iar in cer sfintii bineplacuti lui
Dumnezeu – incepand cu Sfanta Maica a lui Dumnezeu – alcatuiesc o singura Biserică, o singura casa a lui Dumnezeu,
un singur trup, al Carui Cap este Domnul nostru Insusi Iisus Hristos, si al carui suflet este insusi Duhul Sfant, care
insufleteste, lumineaza, curata, si intareste toate madularele ce se lupta pe pamant ale acestui mare trup.
Cel ce vine sa se roage in Biserica nu trebuie sa piarda niciodata din vedere acest gand, profund si cu adevarat
mangaietor. Fiindca el, poate, si trebuie sa aiba o actiune deosebit de binefacatoare si mantuitoare asupra starii duhului
crestinului, mai cu seama in timpul rugaciunii, dar si asupra intregii sale vieti… Sa ai convingerea vie ca esti un madular
al Bisericii, ca in trupul ei viu exista o legatura reciproca intre toate madularele…
Biserica ne aduce neincetat aminte ca pentru noi se roaga neincetat in cer: Maica Domnului, Sfntii Ingeri, toti
cei care au bineplacut lui Dumnezeu; ca si pe pamant Biserica luptatoare mijloceste ziua si noaptea inaintea lui
Dumnezeu pentru noi, fii sai credinciosi”1.
A. Rugăciunea: comuniunea omului cu Dumnezeu în sânul Bisericii Luptătoare. Prin rugăciune se implinesc
două obiective: prin cel dintâi cel ce se roagă cu adevărat intră în legatura spirituală cu Dumnezeu; iar prin cel de-al
doilea se coboară ajutorul lui Dumnezeu peste cel ce se roagă.
Adevarata viață a Bisericii se constituie din rugăciunile unora pentru altii. Nimeni nu se poate încrede doar în
rugăciunea sa personală. Oricine se roagă cere mijlocirea întregii Biserici. Pentru noi se roaga îngerii, apostolii, patriarhii
și Maica Domnului, apoi, dupa ce ne rugam și pentru alții și pentru noi, simțim unirea cu Dumnezeu.
Părinții Bisericii spun că nu poate fi unit cu Dumnezeu, cel ce nu s-a unit mai intai cu Sfintii care au bineplacut
Lui si cu semenii care sunt faptura a Lui. Dumnezeu Însuși fiind iubire și comuniune desavarșită, intertrinitară, nu poate
primi în legatură de comuniune pe cel (sau cei) ce se afla în vrajbă. De aceea si Mantuitorul ne sfătuiește în astfel de
cazuri, să lăsăm darul nostru la ușa altarului, să mergem să ne impacam cu cei certati, iar abia pe urmă să-l ducem la altar.
Aici avem un evident îndemn la comuniune și așa cum bine știm în comuniunea din iubire nu poate fi loc pentru ceva rău,
ceva care ar atenta la aproapele sau la Dumnezeu.
Referitor la ajutorul pe care il constituie rugaciunile pentru comuniunea cu Dumnezeu, iata ce recunoaste un
convertit la Ortodoxie: „Rugăciunile pe care Biserica mi le pune la dispozitie trezesc o simtire intima a prezentei lui
Dumnezeu”. Pe noi ar trebui să ne uimească în rugăciunile pe care le ascultăm sau chiar le facem: ideea unității Bisericii
cerești și pământesti.

1
Sf. Ioan de Kronstadt, Liturghia-cerul pe pamant, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 47.
1
 De ex.: „Pe Preasfanta, Curata, Preabinecuvantata, Marita Stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si
Pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenindu-o pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra, lui Hristos
Dumnezeu sa o dăm!. Aceste cereri le auzim de nenumarate ori pe zi în Biserica, iar un tânăr creștin ar trebui să participe
cu toată râvna sufletului la cât mai multe din cele 7 laude ale Bisericii și la Sf. Liturghie, căci efortul acesta este de a
rămânea mai mult în rugăciune și înseamnă o pătrundere a ființei de puterea lui Dumnezeu. Evagrie Ponticul spunea
despre călugări: „E monah, cel separat de toti, si unit cu toti”.
Un teolog spunea că: „Rugaciunile Bisericii, unifică persoana umana si uneste tainic pe cei de aceeasi credinta,
vii si adormiti. Acest fapt se realizeaza in chip desavarsit in Sf. Liturghie unde credinciosii se impartasesc cu Hristos « Cel
ce se sfarma si se imparte, Cel ce se sfarma si nu se desparte». Îi uneste pe cei ce se impartasesc pentru ca Cel ce se
ofera spre împartasire, se imparte fara sa se desparta” 2.
Această unire sau comuniune a omului cu Dumnezeu în cadrul Bisericii Luptătoare se vede mai lămurit că este
profundă și reală din faptul celor adunați la Sf. Liturghie, unde toți își unesc intr-o singură voce cugetele și simțămintele:
„Și ne da noua cu o gura si cu o inima a slavi si a canta preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau... ”. Așadar, la
sfintele slujbe, creștinul experiază viața vesnică. Aici, el nu mai este singur, ci împreună cu Hristos și cu toti sfintii Săi,
făcând parte dintr-o largă comuniune.
Tot astfel ne spune și Sf. Ignatie Briancianinov, amintind de specificul rugaciunii de a ne uni cu Dumnezeu: „În
esență, rugăciunea consta în a te ține în prezenta lui Dumnezeu și in a te uni cu El; ea este impacarea omului cu
Dumnezeu…. La inceput trebuie să te sfortezi a te ruga, dar curând rugâciunea începe să-ți aducă mângăiere. Deci, va
trebui totusi ca toata viata sa ne silim la rugaciune”3.
În urma programului de rugaciune din școala noastră tinerii studenți credem că pot resimți cu adevărat lucrarea lui
Dumnezeu. Fiind mereu aceleasi, slujbele trebuie să fie cunoscute pe dinafară. De aceea, deși în mod practic uneori la
strana se citeste repede sau încet, nimeni nu trebuie să protesteze, ci cu toții trebuie să înfrumusețăm cultul săvârșit de
preoții spirituali. Studentul, ca și monahul de odinioară din mănăstire trebuie să stăruie în atmosfera slujbelor pentru a se
resinți „într-o disponibilitate de recepție a sacrului, care îi covârșeste inima, o umple de căldură” (Mitropolitul Antonie
Plamadeală).
Prin rugaciuni, tânărul participa la sacru si se leaga ca o veriga noua în lanțul de aur al comuniunii cu cei de
dinainte, care s-au rugat cu acelasi cuvinte, asigurand transmiterea lor mai departe. Teologul se roagă și pentru generațiile
de dinainte și pentru sine; și stie ca intr-o zi, cu acelasi rugaciuni si sentimente se vor ruga si pentru el cei ce il vor urma
in sirul generatiilor viitoare. Rugaciunile din Capelă asigură astfel, condiția comuniunii cu Biserica în totalitatea ei, din
cer și de pe pământ, de ieri, de azi si din totdeauna.
Prin rugăciunile din capelă și din bisercile pe care teologii le frecventează se realizează și o marturisire de
credință, deoarece rugaciunea nu numai ne apropie de sfinți și mai ales de Dumnezeu, dar ne și transformă în persoane,
adică ne trece de la stadiul de indivizi la cel de plăcuți ai Domnului: „Prin rugăciune e binecuvantat și slăvit Dumnezeu,
dar tot prin ea e binecuvantat si slavit de Dumnezeu cel ce-L binecuvantează și-L slăveste pe El (v. Rugaciunea
Amvonului). În Ps. 144, 18 se spune că: „Aproape este Domnul de toti cei ce-L cheamă pe El”. Aceasta realizează
rugăciunea. Prin cuvantul aproape se afirma ca Domnul este chiar în cei ce-L cheama, dar ca totusi ei nu se confunda cu
El. Rugaciunea creează o stare de interiorizare între cel ce se roagă și Dumnezeu. Sufletul celui ce se roaga e ca o plantă
însetată de apă, adica de Dumnezeu (Ps. 142, 6), dar in acelasi timp e plin de seva dumnezeiasca. În Capelă trăim

2
Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, “In Biserica Slavei Tale…”, Ed. Erota, Iasi, 2003, p. 49.
3
Sf. Ignatie Briancianinov, Faramiturile Ospatului, Ed. Episcopiei Ortodoxe Romane Alba Iulia, 1996, p. 80.
2
paradoxul următor: cel singur este cu toti sau se straduieste să fie cu toti. În rugăciunile din Capelă există o schimbare în
bine care îl poate insufleți pe tânăr, restaurând chipul lui Dumnezeu din sine.
B. Definiție și terminologie. Conform Bibliei rugăciunea constă în închinarea care include toate atitudinile
spiritului uman când se apropie de Dumnezeu. Creştinul I se închină lui Dumnezeu atunci când Îl adoră, îşi mărturiseşte
păcatele, Îl laudă şi stăruieşte în rugăciune. Această activitate, cea mai înaltă activitate de care este capabil spiritul uman,
poate fi numită şi părtăşie cu Dumnezeu, câtă vreme accentul este pus pe iniţiativa divină.
Dacă ne-am gândi la un text precum acesta: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în
duh şi în adevăr” (Ioan 4, 24), cred că am putea deduce că rugăciunea este un lucru cu anevoie, adică nu este chiar un
răspuns natural al omului, pentru că acesta se lasă cuprins de păcat. „Ce este născut din carne este carne”. În consecinţă,
Domnul nu ascultă fiecare rugăciune:
„Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le
ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!” (Isaia 1, 15)
Iar la Isaia 29, 13 se continuă: „Şi a zis Domnul: De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu
buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească
învăţată de la oameni”.
Se observă, așadar, că în învăţătura biblică a rugăciunii se accentuează caracterul lui Dumnezeu, necesitatea
omului de a fi într-o relaţie de mântuire sau de legământ cu El şi de a intra pe deplin în toate privilegiile şi obligaţiile
acelei relaţii cu Dumenzeu.
a. În Vechiul Testament s-au observat diferite tipuri de rugăciuni. În perioada patriarhală rugăciunea constă în a
chema Numele Domnului (Facerea 4,26; 12,8; 21,33); adică numele sfânt este folosit în invocaţii sau cereri. Rugăciuena
este de asemenea strâns legată de sacrificiu (Facerea 13,4; 26,25; 28,20-22). În perioada pre-exilică una din accentuările
cele mai mari în rugăciune era mijlocirea. Aceasta a ocupat un rol deosebit de important în rugăciunile lui Moise (Ieşirea
32,11-13, 31 ş.u.; 33,12-16; 34,9; Numerii 11,11-15; 14,13-19; 21,7; Deuteronom 9,18-21; 10,10), în rugăciunile lui
Aaron (Numerii 6,22-27), Samuel (I Sam. 7,5-13; 12,19,23), Solomon (I Regi 8,22-53) şi Ezechia (II Regi 19,14-19).
Rugăciunea era esenţială pentru ca profetul să primească Cuvântul (Isaia 6,5 ş.u.; 37,1-4; Ieremia 11,20-23; 12,1-6; 42,1
ş.u.). Daniel, spre exemplu, a avut viziunea profetică în timp ce era în rugăciune (Daniel 9,29). Din scrierile lui Ieremia
aflăm că rugăciunea era adesea un exerciţiu tempestuos al duhului (18,19-23; 20,7-18) precum şi o dulce părtăşie cu
Dumnezeu (1,4 ş.u.; 4,10; 10,23-25; 12,1-4; 14,4-9, 19-22; 15,15-18; 16,19; 17,12 ş.u.). În Psalmi, pe lângă rugăciunile
oficiale (24,7-10; 100,150) există şi rugăciuni personale de iertare (51), de comuniune (63), de păzire (57), de vindecare
(6), revendicare (109) şi rugăciuni care sunt pline de laudă (103). Jertfa şi rugăciunea sunt de asemenea în Psalmi (54,6;
66,13 ş.u.).
b. În Noul Testament există anumite locuri clar definite în care este expusă învăţătura cu privire la rugăciune însă
sursa de la care pornesc toate instrucţiunile despre rugăciune este învăţătura şi practica Mântuitorului Hristos. În ceea ce
priveşte învăţătura Domnului Iisus Hristos asupra rugăciunii, aceasta ne este expusă în principal în anumite pilde ale Sale.
În pilda cu prietenul care a împrumutat trei pâini la miezul nopţii (Luca 11,5-8) Domnul cere insistenţă în rugăciune.
Pilda judecătorului nedrept (Luca 18, 1-8) reclamă tenacitate în rugăciune. În pilda cu vameşul şi fariseul (Luca 18, 10-
14) Hristos insistă asupra umilinţei şi pocăinţei în rugăciune. Hristos cere să fim dornici de a face binele în rugăciune în
pilda cu slujitorul nedrept (Matei 18, 21-35). Dumnezeu ascultă rugăciunea adusă de un duh iertător. Simplitatea în
rugăciune este expusă în Matei 6, 5: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin
colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor”.

3
 Matei 23, 14: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă
rugaţi îndelung...”.
Marcu 12, 38-40: „Şi le zicea în învăţătura Sa: Luaţi seama la cărturari cărora le place să se plimbe în haine
lungi şi să li se plece lumea în pieţe...”
Luca 20, 47: „Păziţi-vă de cărturari... mâncând casele văduvelor şi de ochii lumii rugându-se îndelung, aceştia vor
lua mai mare osândă”. Așadar, rugăciunea trebuie curăţată de orice prefăcătorie.
Domnul, de asemenea, a încurajat intensitatea în rugăciune:
Marcu 13,33: „Luaţi aminte, privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme”.
Marcu 14, 38: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul
neputincios” (la fel la Matei 26, 41).
În textul de la Matei 18, 19 ş.u. se accentuează unitatea în rugăciune: „Iarăşi grăiesc vouă că, dacă doi dintre
voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri”.
Rugăciunea trebuie să fie totodată plină de nădejde, cf. Marcu 11, 24: „De aceea vă zic vouă: Toate câte cereţi,
rugându-vă, să credeţi că le-aţi primit şi le veţi avea”.
Rugăciunea care se face cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu va realiza mult, cf. Marcu 9, 23: „Iisus i-a zis:
De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”.
Se știe că Domnul Iisus Hristos Se ruga în taină (Luca 5,15 ş.u.; 6,12), în vremuri de luptă spirituală (Ioan 12,20-
28; Luca 22, 39-46) şi pe cruce (Matei 27,46; Luca 23,46). În rugăciunile sale, El a adus mulţumire (Luca 10,22-21; Ioan
6,11; 11,41; Matei 26,27) a căutat călăuzire (Luca 6,12 ş.u.), a mijlocit (Ioan 17,6-19; 20-26; Luca 22,31-34; Marcu
10,16; Luca 23,34) şi a avut părtăşie cu Tatăl (Luca 9,28 ş.u.).
Foarte interesant este faptl că Iisus rezumă întreaga Sa viaţă de rugăciune (Matei 26,36; Marcu 1,35; Luca 6,12;
11,1; Ioan 11,41-42) în rugăciunea sacerdotală (Ioan 17; 1-26). Cea mai importantă rugăciune a sa este aceea către
Tatăl, pe cruce fiind răstignit: „Părinte iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23,24). El a îndeamnat pe Apostolii Săi:
„Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26, 41) și i-a învaţat să se roage (Luca 18,1), dându-le
rugăciunea domnească (Matei 6, 9-15; Luca 11, 1-4).
În acest curs nu mai este timpul pentru a insista asupra altor argumente în favoarea rugăciunii. Pe scurt, putem
afirma că în Faptele Apostolilor se vede că Biserica apostolică pune în aplicare învăţătura Domnului nostru despre
rugăciune. Biserica s-a născut în atmosfera rugăciunii (Fapte 1, 4). La fel, în Epistolele Pauline se spun foarte multe
despre rugăciune. Iată câteva aspecte: după ce Hristos S-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului se spune că Pavel: „ iată,
se roagă” (Fapte 9, 11). În rugăciune, Domnul îi vorbea (Fapte 22, 17). Rugăciunea consta din mulţumire, mijlocire,
conştienţa de prezenţa lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 1, 2 ş.u.; Efeseni 1, 16 ş.u.). El a descoperit că Duhul Sfânt îl ajută în
rugăciune pe măsură ce el caută să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu (Romani 8, 14, 26). Rugăciunea era absolut
esenţială pentru creştini (Romani 12, 12).
Se știe că armura creştinului (Efeseni 6, 13-17) include rugăciunea pe care Sf. Pavel o descrie ca şi „toate
rugăciunile”, să fie aduse „în toată vremea”, „cu toată stăruinţa”, pentru „toţi sfinţii”. Textul spune> Efeseni 6, 18:
„Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi
rugăciunea pentru toţi sfinţii. Rugaţi-vă şi pentru mine, ca să mi se dea mie cuvânt, când voi deschide gura mea, să fac
cunoscută cu îndrăzneală taina Evangheliei...”. Aici se vede că Sf. Pavel a practicat ceea ce predica (Romani 1,9; Efeseni
1,16, I Tesaloniceni 1,2); de aceea a insistat asupra rugăciunii în epistolele adresate altor credincioşi (Filipeni 4, 6;
Coloseni 4, 2).

4
 C. Adevărata rugăciune. Toată lumea ştie că rugăciunea este începutul oricărui bine şi pricina mântuirii şi a
vieţii veşnice. Rugăciunea este pricina oricărei virtuţi şi dreptăţi. Nici un gând și nici o faptă, din cele ce țin de dreapta
credinţă, nu poate intra în suflet fără ajutorul rugăciunii şi slujirii lui Dumnezeu. După cum un oraş, care nu-i înconjurat
cu ziduri cade uşor în mâna duşmanilor, pentru că-i lipseşte zidul care să-i împiedice, tot aşa şi sufletul, care nu-i îngrijit
cu rugăciuni este supus uşor de diavol şi umplut lesne cu orice păcat.
Este cu neputinţă omului să stea de vorbă cu Dumnezeu fără lucrarea Duhului, harul trebuie să fie de faţă, să ne
ajute în sfintele noastre nevoinţe şi aşa să intre, să ne plece genunchii noştri, să ne rugăm şi să cerem. Pentru că a sta de
vorbă cu Dumnezeu e mai mult decât a sta de vorbă cu oamenii, de aceea trebuie să vină harul Duhului ca să ne
întărească, să ne dea îndrăznire, şi să ne arate cât de mare e cinstea de a sta de vorbă cu Dumnezeu.
Pentru ca rugăciunea noastră să fie plăcută lui Dumnezeu ea nu trebuie să fie de moment sau doar în anumite
perioade şi împrejurări din viaţă ci ea trebuie să fie continuă, trebuie să ne rugăm în tot timpul şi în orice împrejurare să-I
mulţumim lui Dumnezeu. Rugăciunile noastre nu trebuie să fie numai de cerere, ci şi de mulţumire pentru toate câte avem
şi primim. „Căci cum va cere cineva cele viitoare dacă nu ştie a da mulţumire pentru cele deja căpătate?”4.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos spunea: „Daca omul nu se vindeca, daca nu se indreapta de la chip spre
asemanare, el nu poate deveni persoana in sens teologic, iar teologia nu poate fi inteleasa in afara experientei”5. Iar Paul
Evdokimov sublinia și el lucrarea rugaciunii asupra practicantului: „Asceza, care e mai presus de toate practica si
concreta, alunga raul, facand sa vietuiasca binele… Dupa ce rugaciunea perpetua ajunge o stare neschimbata, omul se
simte usor, detasat de greutatea pamanteasca, dezbracat de ego-ul sau. Lumea unde traieste un ascet este lumea lui
Dumnezeu, uimitor de vie, caci este lumea celor rastigniti si inviati. La lumina flacarii care arde in adancul sufletlui sau,
vede intr-un «sarac» ceea ce Evanghelia numeste «bogatia in Dumnezeu». Din tot ceea ce este «a avea», omul trece in
«a fi» al fiintei. Omul ajunge rugaciune intrupata”6.
Rugăciunea adevărată este aerul sufletesc pe care tânărul îl respiră continuu și fără de care el piere. Rugăciunea
nu e numai o scară pe care sufletul urcă la Dumnezeu și Dumnezeu coboara în suflet, ci si o nesfârșită rețea de legături
prin care rugatorul înfatiseaza lui Dumnezeu bucuriile, necazurile, cererile si nadejdile sale și ale semenilor sai.
Vom ilustra, la final câteva pilde din Pateric despre rugăciunea adevărată :
„Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă-te pentru mine. Zis-a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu,
dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vi ruga lui Dumnezeu” 7.
„Zis-a un bătrân: dacă monahul, când stă la rugăciune, numai atunci se roagă, unul ca acesta nicidecum se
roagă”8.
„Zis-a un bătrân: omul are trebuinț ă se teamă de judecata lui Dumnezeu, să urască păcatul, să iubească fapta cea
bună și să se roage lui Dumnezeu totdeauna”.
„Un frate l-a întrebat pe un bătrân: care este plugăria syfletului, ca să rodească? I-a răspuns bătrânul: plugăria
sufletului este liniștea trupului, rugăciunea trupească cea multă și neluarea aminte la greșelile oamenilor, ci numai la ale
tale. De va petrece omul întru acestea, nu va zăbovi să-i rodească sufletul”9.

4
Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia a XV-a, în Omilii la Epistola către Filipeni a Sfântului Apostol Pavel, Editura Icos, 1998, p. 254.
5
Hieroteos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos, Persoana in Traditia Ortodoxa, Ed. Bunavestire, Bacau, 2002, cap. II, nr. 4, p. 83.
6
Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, Bucuresti, 1996, p. 117.
7
Pateric, Alba Iulia, 1999, p. 8.
8
Ibidem, Pentru rugăciune, p. 449.
9
Ibidem, p. 452.
5
 D. Exemplu practic: Rugăciunea domnească. Mântuitorul Hristos, fiind El Însuşi desăvârşit de rugător, la
cererea ucenicilor Săi i-a învăţat pe aceştia şi pe toţi credincioşii Săi, să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” sau
„Rugăciunea Domnească” şi „Rugăciunea Domnului”. Ea este păstrată în Sfânta Evanghelie de la Matei, cap. 6, 9-13 şi în
cea de la Luca 11, 1-4. O a treia formă se află în „ Învăţătura celor doisprezece apostoli ” (cap. VIII) unde se recomandă
credincioşilor, ca de trei ori pe zi să rostească această rugăciune.
„Tatăl nostru cuprinde în sine o mare şi nesfârşită mulţime de dorinţe şi de rugăminţi creştine, rezumate în
cuvintele puţine şi simple, însă pline de multe şi adânci înţelesuri, prin această rugăciune se exprimă toate dorinţele
posibile ale unui rugător, o lume întreagă de trebuinţe sfinte exprimate în cea mai concentrată, mai simplă şi mai curată
redactare şi se poate asemăna astfel cu un mărgăritar în care se oglindeşte lumina cerului întreg” 10. Printre numeroasele ei
explicări se disting îndeosebi cele două alcătuite de Sfântul Ioan Gură de Aur şi anume una în formă de predică obişnuită,
iar cealaltă având un caracter exegtic şi fiind cuprinsă în comentariul său la Evanghelia de la Matei, omilia 19. Nimeni
altul nua ştiut să explice textul sfânt cu atât temeinicie şi înţelepciune ca Sfântul Ioan Gură de Aur.
Explicația începe astfel: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri! O! Cât de neînchipuit de mare este iubirea de oameni a
Lui Dumnezeu şi la cât de înaltă vrednicie am fost ridicaţi noi! Cu ce cuvinte i-am putea mulţumi îndeajuns Celui ce ne-a
arătat o atât de nespusă favoare!”. Deşi suntem înrudiţi cu pământul Dumnezeu ne-a permis să-I spunem Tată şi încă nu
Tatăl meu ci Tatăl nostru prin aceasta înţelegând că precum suntem fii ai aceluiaşi Tată aşa trebuie să ne şi purtăm unul
faţă de altul în dragoste frăţească. Mai departe El ne învaţă că trebuie să dispreţuim lumea şi bunurile ei şi pe aripile
credinţei să ne înălţăm la cer. După aceea adaugă: „Sfinţească-se numele Tău! prin care înţelegem slăvit să fie numele
Tău, cuvânt ce ne îndeamnă la o viaţă virtuoasă şi sfântă, pentru ca oamenii, văzându-ne pe noi, să slăvească pe Tatăl
nostru cel ceresc. Mai departe Domnul ne învaţă să ne rugăm aşa: Vie împărăţia Ta!. Copleşiţi de patimi şi înconjuraţi de
ispite, simţim cât de trebuincioasă ne este Împărăţia lui Dumnezeu; de aceea trebuie să lepădăm tot ceea ce este rău şi
lumesc şi să ne îndreptăm toată dorinţa către Împărăţia lui Dumnezeu. Prin Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe
pământ!, El ne îndeamnă să-L rugăm să ne întindă mâna Sa părintească celor cu suflet osârguitor dar cu trupul
neputincios, pentru a ne ridica la cele cereşti, întrucât singuri nu putem. Pentru că oamenii au nevoie şi de hrană
pământească adaugă şi cererea aceasta: Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi! prin care ne porunceşte
să cerem pâinea cea de trebuinţă, adică nu pentru îmbuibare, ci ca mijloc de trai. Având în vedere faptul că trăim în trup
neputincios din pricina căruia ne poticnim şi cădem, ne-a învăţat mai departe: Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum
şi noi iertăm greşiţilor noştri prin care ne îndeamnă să avem tot timpul în faţă păcatele noastre, atât cei virtuoşi cât şi cei
căzuţi după primirea botezului, şi să iubim chiar şi pe cei ce ne greşesc. În sfârşit trebuie să ne mai rugăm: Şi nu ne duce
pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău! căci la porunca Sa, diavolul fuge de la noi aşa precum a fugit odinioară de la
oameni, pentru a intra în animale necurate. La sfârşitul acestei rugăciuni Mântuitorul zice: Că a Ta este împărăţia şi
puterea şi slava în veci! ca şi cum ar vrea să spună: toate acestea le cer şi le nădăjduiesc de la Tine, Doamne,
recunoscându-Te ca împărat al veşniciei şi cel mai înalt Stăpân al tuturor făpturilor; de la Tine, care poţi tot ce voieşti în
bunătatea Ta şi eşti îmbrăcat cu o slavă, pe care nimeni nu Ţi-o poate răpi.
E. Exemplu practic: cântări şi rugăciuni adresate Maicii Domnului. Calendarul liturgic al Bisericii Ortodoxe
cuprinde numeroase sărbători, rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului, fapt care arată rolul ei deosebit în
iconomia mântuirii şi atenţia pe care i-au acordat-o Sfinţii Părinţi în învăţăturile lor . Imnele sau cântările bisericeşti
reprezintă, încă din primele secole de după Hristos, unul din elementele esenţiale ale cultului creştin. Psalmii şi cântările
luate din Vechiul Testament au avut un rol foarte important în cadrul primelor comunităţi creştine, care n-au întârziat a
10
Pr. Matei Păslaru, Explicarea rugăciunii Tatăl nostrum-Cugetări din Sfinţii Părinţi despre rugăciune, de Sf. Ioan Gură de Aur, în „Glasul Bisericii”, an XIV, nr. 5-6,
1955, Bucureşti, p. 311.
6
produce din propria convingere cântări asemănătoare. Sfântul Apostol Pavel aminteşte (Coloseni 3, 16) psalmii şi
cântările pe care trebuie să le cânte creştinii. După epoca apostolică, în Biserică au apărut un mare număr de imne sau
cântări, la început mai mult întru lauda Domnului Hristos iar apoi şi în cinstea Fecioarei Maria sau a sfinţilor.
Imnele şi cântările liturgice au avut un rol deosebit de important în dezvoltarea cultului Maicii Domnului,
cinstirea ei apărând în creştinism în mod concomitent cu cinstirea adusă lui Dumnezeu. Mai multe imne ale Sfântului
Ambrozie, de exemplu, arată acest lucru. La fel, Sf. Grigorie Taumaturgul spune şi el într-o Omilie că „laudele aduse ei
există încă din primele veacuri” .
La “Naşterea Maicii Domnului” (8 septembrie) în Troparul de la slujba Vecerniei se spune: „Naşterea ta, de
Dumnezeu Născătoare, bucurie a vestit la toată lumea; că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru.
Şi, dezlegând blestemul, a dat binecuvântare. Stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică”.
La 1 octombrie este sărbătoarea “Acoperământului Maicii Domnului”, sărbătoare de origine bizantină, care a
trecut şi la poporul român şi la popoarele slave. Condacul acestei sărbători cinsteşte pe Fecioara Maria comparând-o cu
Biserica: „Fecioara astăzi, înainte stă în Biserică şi cu cetele sfinţilor nevăzut se roagă lui Dumnezeu. Îngerii cu ierarhii se
închină şi Apostolii cu proorocii dănţuiesc; că pentru noi roagă Născătoarea de Dumnezeu pe Dumnezeu cel mai înainte
de veci” .
La 21 noiembrie este una din cele mai mari sărbători închinate Maicii Domnului: “Astăzi este începutul
buneivoinţe a lui Dumnezeu şi anunţarea mântuirii oamenilor. Fecioara este adusă la templul Domnului şi vesteşte astfel
pe Hristos Cel ce va să vină. Să strigăm Maicii şi noi cu mare glas: Bucură-te, ceea ce eşti împlinirea rânduielii
Domnului” .
La 9 decembrie este Sărbătoarea “Zămislirii Sfintei Ana”, sărbătoare care întregeşte ciclul sărbătorilor Maicii
Domnului. Condacul de la slujba Utreniei întăreşte acest adevăr: “Astăzi lumea prăznuieşte zămislirea Anei, care s-a făcut
de la Dumnezeu; pentru că aceasta a născut pe ceea ce mai presus de cuvânt a născut pe Cuvântul” .
La 20 decembrie este „Înainteprăznuirea Naşterii după trup a Domnului”, sărbătoare care întră în ciclul de
pregătire a Crăciunului. La slujba Utreniei se cântă Condacul “înainteprăznuirii” Naşterii Domnului (alcătuit de Sfântul
Roman Melodul): “Fecioara astăzi pe Cuvântul cel mai înainte de veci merge să-L nască, în peşteră, în chip de negrăit.
Dănţuieşte lumea auzind, slăveşte cu îngerii şi cu păstorii pe Cel ce vine să se arate Prunc tânăr, pe Dumnezeu cel mai
înainte de veci” . În zilele de pregătire pentru Sărbătoarea Crăciunului se cântă acest condac care pune, după cum se
observă, accentul deosebit pe maternitatea Fecioarei Maria.
La 26 decembrie este “Soborul Maicii Domnului” sau “Sinaxa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, sărbătoare
a maternităţii divine a Sfintei Fecioare, aşezată în mod special a doua zi de Crăciun, pentru a se cinsti persoanele
apropiate de cei care au fost prăznuiţi mai înainte. În Condacul acestei sărbători se spune: „Cel ce mai înainte de luceafăr
S-a născut din Tatăl fără de mamă, astăzi pe pământ S-a întrupat din tine, fără de tată. Pentru aceasta steaua binevesteşte
magilor; iar îngerii cu păstorii laudă naşterea ta cea mai presus de fire, ceea ce eşti plină de har” .
În luna ianuarie nu este nici o sărbătoare specială închinată Maicii Domnului, dar slujba de la “Tăierea împrejur a
Domnului” are cântări deosebite adresate ei: “Cine va putea să destăinuie zămislirea ta, cea mai presus de cuvânt? Că ai
născut pe Dumnezeu cu trup, Preasfântă, Cel ce S-a arătat nouă, tuturor, Mântuitor”.
În luna februarie este sărbătoarea foarte veche a “curăţirii” Fecioarei Maria şi a “Întâmpinării Domnului la
Templu” de către dreptul Simeon. La început această sărbătoare era ţinută la data de 14 februarie . Deşi este un praznic
împărătesc, consacrat în întregime Mântuitorului, totuşi sunt cântări închinate Maicii Domnului, aşa cum se observă la
Utrenia zilei: „Astăzi sfinţita Maică şi cea mai înaltă decât biserica, la templu a venit, arătând pe Dătătorul de Lege şi

7
Făcătorul lumii. Pe care bătrânul Simeon, în braţe primindu-L, bucurându-se a strigat: acum liberează pe robul tău, că Te-
am văzut pe Tine, Mântuitorul sufletelor noastre”.
La 25 martie este “Sărbătoarea Buneivestiri”, ţinută pretutindeni în Răsărit, fapt ce atestă vechimea ei. De la un
capăt la altul al slujbei acestei zile, Fecioara Maria este cinstită prin cântări în care se îmbină armonios preamărirea ei cu
chemarea ei în ajutor. Sărbătoarea a păstrat şi o nuanţă “dramatică”, observată în dialogul dintre Fecioara Maria şi
Arhanghelul Gavriil. Troparul zilei acesteia spune: “Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei
mai dinainte de veac. Fiul lui Dumnezeu, fiu Fecioarei se face, şi Gavriil harul îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi,
împreună cu dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine !”.
În lunile martie-aprilie ale fiecărui an este de obicei perioada Postului Mare, perioadă importantă în Biserica
Ortodoxă, în care se se face slujba Acatistului Maicii Domnului. Acest Imn Acatist (din săptamâna a 5-a din Post) este
rugăciunea închinată special Maicii Domnului, slujbă cu un caracter solemn în Biserică. Se pare că Imnul a fost alcătuit
de Sfântul Roman Melodul spre pomenirea ajutorului primit de la Maica Domnului de către împăratul Justinian (în zilele
de 11-18 februarie 532). Cu numeroase alte prilejuri (626 victoria bizantinilor conduşi de împăratul Heraclius sau victoria
din august 718 a lui Teodosie al III-lea), importanţa acestui imn închinat Preasfintei Fecioare a crescut . Imnul Acatist are
astăzi un canon de opt strofe sau cântări cuprinzând fiecare patru sau cinci strofe. Acatistul propriu-zis este format din 24
de stări (condace şi icoase), începând fiecare cu o literă a alfabetului grec. Cântarea sau strigarea de la sfârşitul fiecărui
icos (“Bucură-te, Mireasă, Pururea-Fecioară !”) este, în acelaşi timp, o aclamaţie care arătă importanţa acestei sărbători.
Cântările Imnului Acatist amintesc de vestirea făcută de Arhanghelul Gavriil, de vizita Fecioarei Maria la Elisabeta, de
“începutul minunilor lui Hristos”, adică de Maica Domnului care s-a făcut “scară cerească pe care s-a coborât
Dumnezeu”, “pod care trece la cer pe cei de pe pământ”. Se poate reţine faptul că în prima parte a acestui imn se face
trimitere la contemplarea tainelor Mântuitorului Hristos şi a Maicii Sale. În Icosul al 6-lea, autorul face auzite glasurile
credincioşilor.
În zilele de 2 iulie, 31 august şi 1 octombrie sunt trei sărbători care au existat încă din primele veacuri
creştine şi care sunt strâns legate între ele: “Aducerea veşmântului Nascătoarei de Dumnezeu în Vlaherne” (2
iulie), “Punerea în raclă a Brâului Maicii Domnului” (31 august) şi “Acoperământul Maicii Domnului” (1
octombrie). Datele istorice confirmă faptul că în secolul al V-lea omoforul şi brâul Maicii Domnului au fost aduse în
biserica din Vlaherne şi, respectiv, în biserica Chalcoprateia . Amândouă au devenit foarte repede obiecte de cinstire în
întreg imperiul bizantin şi protectoare ale cetăţii Constantinopolului . Au fost numite “acoperământe sigure”,
“îmbrăcăminte de apărare” împotriva barbarilor care, după cum se ştie, năvăleau adesea în imperiu. Cântările de la
slujbele acestor sărbători arată credinţa creştinilor în Maica Domnului, cum o chemau în ajutor şi cum primeau ocrotirea
ei. Sărbătoarea “Adormirii Maicii Domnului” este precedată de o perioadă de post de două săptămâni şi de o slujbă
specială. Aceasta a apărut pe la mijlocul secolului al V-lea la Ierusalim având data ţinerii la 15 august. Mai târziu, atunci
când împăratul Mauriciu a extins această sărbătoare în tot imperiul, a fost preluată, de fapt, tradiţia ierusalimiteană a
Bisericii.
În afară de aceste zile şi luni de pomenire a Maicii Domnului se observă, din cărţile de cult, că ea era şi este
cinstită la fiecare slujbă a Bisericii. De ex., la slujba de seară (Vecernia) după ce se cântă “Lumină lină”, un imn foarte
vechi închinat Sfintei Treimi şi Mântuitorului deopotrivă, se cântau câteva tropare în cinstea Maicii Domnului, aşa cum o
dovedeşte astăzi existenţa cântării: “Sub milostivirea ta scăpăm, Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunile noastre nu
le trece cu vederea în nevoi, ci din primejdii ne izbăveşte pe noi, una curată, una binecuvântată” . Acest imn a
apărut în Egipt prin secolul al III-lea şi confirmă existenţa rugăciunilor în cinstea Maicii Domnului . Despre imnul

8
“Unule-Născut”, cântat la Sfânta Liturghie, imn care cinsteşte Întruparea Mântuitorului din Fecioara Maria, se spune că a
apărut din perioada patristică având autor sau izvor de inspiraţie pe împăratul Justinian.
F. Alte aspecte practice privitoare la rugăciune.
1. Ce este rugăciunea cu copia și când se face? În practică se întâlnesc două feluri de rugăciune „cu copia”:
scoaterea miridelor pe Sf. Disc și părticelele. Pericolul inovațiilor este mare. Prin ambele forme se dorește mijlocirea lui
Dumnezeu în viața creștinilor, dar pericolele pot fi mari, dacă rugăciunea se scoate din contextul liturgic obiectul
respectiv (copia din gr. Kopis=cuțit, obiect de tăiat) sau practica respectivă. „Practica părticelelor adică a miridelor scoase
special pe Sf. Disc până în momentul Vohodului Mare sau până la sfințirea lor și returnarea credincioșilor, simple sau cu
prescura ...nu este corectă și nici tipiconală” 11.
2. Cum și când se citește Psaltirea? Psaltirea este o carte de mare evalvie pentru creștini. Ea este „o carte care
completează rânduiala de rugăciune zilnică a credincioșilor. Ea nu este obligatoriu de citit. Ea se adaugă la rânduiala
rugăciunii de dimineață și de seară, cuprinsă în Ceaslov sau în cărțile de rugăciune. De aceea, nu există nici un fel de
regulă de citire a Psaltirii” 12. Singura indicație este cea privitoare la preoți care pot citi cartea cu binecuvântarea mică:
„Binecuvântat este Dumnezeul nostru...”, iar credinciosul de rând poate începe citirea cu rostirea formulei: „Pentru
rugăciunile Sfinților Părinților noștri...”. Duhovnicii nu trebuie să încurajeze citirea psaltirii ca mijloc de răzbunare, ca
obligație în posturi trăgând la sorți care și cine citește. Nici obligativitatea de a lua binecuvântare de la preot nu este
justificată. Nu este important când și ce psalmi cititm, ci starea de rugăciune pe care ne-o induce. Acest fel de a citi,
interiorizat, nu mai este o formă mecanică de rugăciune, o datorie. Psalmii trebuie citiți „cu luare aminte, fără să te
grăbești și cugetând mereu ca să înțelegi și cu minte cele ce citești” (Psaltirea, București, 1998, p. 15).
3. Ce reprezintă practica dezbrăcării veșmintelor preoțeșt? Această practică nu are nici o justificare biblică
sau patristică. Aceasta nu poate fi considerată nici inovație în cult pentru simplul fapt că există separat de slujba în sine,
apoi nici nu putem spune că ar fi o superstiție sau practică ocultă. Practica a pornit de la dorința credincioșilor de a fi
mereu aproape de sluitori.. în rugăciunea de sfințire a veșmintelor se spune că Domnul: „să le arate vrednice la slujirea
sfintelor Taine și la toată proslăvirea preasfântului Tău nume și să fie preoților care vor sluji cu dânsele spre izbăvire și
acoperământ de toată uneltirea și sminteala vrăjmașului, spre a Ta bună plăcere și spre câștigarea harului și milostivirii
Tale” (Molirfelnic, București, 1992, p. 592).
Această practică nu este dăunătoare, nefiind vorba de vreo superstiție, ci o practică ce ține de rugăciune. Dacă noi
folosim veșmintele la unele rugăciuni și le așezăm pe caul creincioșilor (Sf. Maslu, sfințirea casei etc.) cu atât mai mult
este folositr ca la sfârșitul Liturghiei să putem face lucrul acesta.
4. Există blesteme și rugăciuni de legare? Credința unor oameni din popor în asemenea lucruri este f puternică.
Blestemul este o invocare a lui Dumnezeu pentru a atrage pedeapsa asupra cuiva sau pentru a se stabili un anumit tip de
dreptate, de obicei după părerea cuiva.
Dumnezeu i-a zis șarpelui: „blestemat să fii între toate fiarele câmpului” (Facere 3, 14). Moise a procedat la fel
(Deuteronom cap. 27). Domnul a blestemat smochinul. Sf. Pavel a spus: „dacă noi sau chiar un înger din cer v-ar
vestialtă evanghelie, decât aceea pe care v-am rostit-o, să fie anatema” (Galateni 1, 8). „Blestemul poate fi așadar, o formă
de manifestare a dreptății divine pentru fărădelegile săvârșite” 13, dar nu orice invocare a lui Dumnezeu pentru a ne face
dreptate poate fi sau trebuie a fi socotită blestem. Noi gândim cu categoriile noastre și în proferarea unui blestem intervine

11
Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, EIBMBOR, p. 174.
12
Ibidem, p. 78.
13
Ibidem, vol. 1, p. 315.
9
egoismul nostru, dorința de a se face precum vrem noi. Să ne temem de răzbunarea lui Dumnezeu și nu de clericii sau
mirenii care proferează astfel de strigăte către Dumnezeu, căci noi „știm că pe păcătoși nu-i ascultă Dumnezeu” (Ioan 11,
31).
În Molitfelnic există diferite tipuri de dezlegări de blesteme și legături: preoțesc, arhieresc, de mamă etc.
rugăciunile cele mai bune din cărțile noastre sunt: Rugăciune pe care o citește arhiereul sau duhovnicul pentru iertarea
tuturor păcatelor celor de voie și celor fără de voie; Rugăciune pentru cei ce sunt în blestem și pe sine s-au legat cu
jurământ; rugăciune de dezlegare de blestem; rugăciune de împăcare a celor învrăjbiți; rugăciunea a șasea de la Sf. Maslu
pentru cei ce sunt legați de blestem preoțesc sau al tatălui sau al maicii lui; prima rugăciune de iertare la înmormântare. Â
Ca atitudine creștină noi trebuie să credem în blesteme, căci e vorba de puterea lui Dumnezeu, să ne ferim de ele,
adică de a le rosti, să cerem iertare la Spovedanie, și să ne adresăm slujitorilor pentru dezlegare. „Legarea cununiilor” este
tot o formă de blestem, care se poate dezlega prin rugăciune, spovedanie și analiza cauzelor obiective ale neputinței de a
încheia o căsătorie.
5. Ce este rugăciunea când leapădă femeia? Această rugăciune din Molifelnic este o invocare a milei lui
Dumnezeu asupra persoanei respective care a căzut în păcat de ucidere cu voie sau fără voie. De asemenea rugăciunea se
extinde și către cei din preajma femeii care a făcut avort, adică „cei ce s-au atins de dânsa” (cei care au contribuit la
avort!). Aici este de reținut că indiferent de motiv, păcatul uciderii este real și grav. Nu contează dacă a fost cu voia
persoanei sau a mai multora sau nu. Actul lepădării a fost făcut și de aceea trebuie mers la duhovnic. În practică se
întâlnesc două situații: unele femei știu (sau poate soții lor!) și vin la preot sau altele nu știu de existența acestei rugăciuni
și își duc viața după săvârșirea unei crime ca și mai înainte. Rugăciunea aceasta nu se substituie Pocăinței și trebuie citită
și celor din preajma femeii care a făcut avortul. Femeile care vin să li se citească această rugăciune dau dovadă de
conștiința păcătoșeniei lor, dar trebuie să meargă la duhovnic.

10