\!

1:
INSTITUTUL TEOLOGIC BAPTIST
1 din BUCUREŞTI
1
1

I
1 TEOLOGIA BIBLICĂ
r'l A
VECHIULUI TESTAMENT
'1
Curs Universitar Revizuit
1
r 1
,

I Prof. Univ. Dr. Vasile Talpoş

'1

Bucureşti,
2011

f
U~/ .
 \I
2
L
1! Cuprins

.t Introducere ---------------------------------------------------------------------------- 3

: 1
Izvoarele Teologiei Biblice a Vechiului Testament ----------------------------- 5
Materialul Teologiei Biblice a Vechiului Testament --------------------------- 6
'\ Scopul Teologiei Biblice a Vechiului Testament -------------------------------- 7
Motivaţia studiului Teologiei Biblice a Vechiului Testament ----------------- 8
,I Autorul Pentateuhului --------------------------------------------------------------- 8
.--{

.
~()~()(}IA c:JlFtTII (}~~~A -------------------------------------------------- 12
Tema şi planul ----------------------------------------------------------------------- 12
Il
1. Dumnezeu în cartea Geneza -------------------------------------------------- 13

, 1. 1.1. Numele lui Dumnezeu ------------------------------------------------ 14

1.2. Numele derivate ale lui Dumnezeu --------------------------------- 15
'1 .
2 . Creatia lui Dumnezeu ---------------------------------------------------------- 18
2.1. Istoria Creaţiei --------------------------------------------------------- 19
] 2.2. Actul Creaţiei - Originea lucrurilor --------------------------------- 20

cI 3. Creaţia Biblică - Lucrarea Creaţiei după Scripturi ---.;.--------------------- 23

4. Actele de fonnare şi timpul Creaţiei ------------------------------------------ 25

j 5. Crearea omul ui ------------------------------------------------------------------- 27

6. Căderea omului ------------------------------------------------------------------ 31
7. Păcatul în Geneza - Intrarea Păcatului in Viaţa omului -------------------- 38
Bibli ografi e --------------------------------------------------------------------------- 40
 1:

~l i
Teologia Biblică a Vechiului Testament
~l

: '\ Introducere
Cuvântul "Teologie" provine dintr-o combinaţie a două cuvinte în limba greacă:
I , care înseamnă "Dumnezeu" şi ,cuvântul ,care înseamnă "ştiinţă", "învăţătură".

Astfel, Teologia a fost definită ca fiind "ştiinţa despre Dumnezeu" sau "învăţătura
.\
despre Dumnezeu". Profesorul Dr. Isidor Mărtincă defineşte Teologia ca fiind
"ştiinţa care tratează despre Dumnezeu şi despre lucrurile care se referă direct sau
indirect la Dumnezeu':'
Desigur, Teologia este un domeniu larg de cercetare şi studiu ce cuprinde toate
1
disciplinele de studiu în ce priveşte cunoaşterea Scripturilor şi practicarea vieţii de
credinţă în Dumnezeu, precum şi proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.
1
Specialiştii împart acest domeniu larg al teologiei în patru părţi mari, care la
\ rândul lor cuprind fiecare mai multe ramuri ale teologiei. Astfel, teologia se împarte
în:
.1 1. Teologia Biblică. Aceasta, la rândul ei, se împarte în:
1.1. Teologia Biblică a Vechiului Testament
J
1.2. Teologia Biblică a Noului Testament.
Unii autori includ Teologia Biblică în aşa-numita "Teologie exegetică'F;
aceasta pentru că la baza doctrinelor sau a învăţăturilor de bază din Noul Testament
sau Vechiul Testament stă Exegeza textului Biblic. De aceea, potrivit cu această
grupare, Teologia exegetică cuprinde filologia biblică (care cuprinde limbile biblice:
J Ebraica, Aramaica şi Greaca; Arheologia biblică, Introducerea biblică, precum şi

Hermeneutica şi Exegeza. Fără îndoială toate acestea sunt unelte indispensabile de

lucru în Teologia Biblică, atât a Vechiului, cât şi a Noului Testament.

I Isi dor Mărtincă, Scheme de Teologie Fundamentală, Institutul Teologic Romana-Catolic "SfântaTereza", Bucureşti,
f·3.
J. C. Wenger, Introducere În Teologie, VoI. 1 şi II, p. 9.
 4
'"li- I
i
2. Teologia Istorică. Aceasta cuprinde diferitele Istorii începând cu Istoria
Bisericii Universale şi Istoriile altor religii, cât şi Istoriile diferitelor biserici sau
\:
grupări religioase.
3. Teologia Sistematică, cu ramurile acesteia: Apologetica, Polemica,
1:
Dogmatica, Etica.
c 1 4. Teologia Practică, cuprinzând toate ramurile activităţilor practice ale
Bisericii: Homiletica, Evanghelismul, Misiunea Creştină, Teologia Pastorală,
1 Educaţia Creştină, Comunicare Transculturală, Muzică etc.
Astfel, Teologia Biblică ocupă loc important între ramurile teologice. Prezentul
,1
curs are ca obiect Teologia Biblică a Vechiului Testament care, conform cu izvorul

j acesteia - Vechiul Testament însuşi, cuprinde în incipienţa lor toate doctrinele

credinţei creştine, conturate în plenitudinea lor în Noul Testament.

I
În Vechiul Testament nu găsim numai istoria despre poporul lui Dumnezeu ci şi
1 cunoştinţa despre Dumnezeu, raportul cu El. Sarcina Vechiului Testament este grea,
deoarece evidenţiază realităţi ale unui timp îndepărtat, apus.
1,
Cultura şi civilizaţia prezentată aparţin trecutului arheologic. Cu toate acestea
Vechiul Testament este cartea de bază a două religii monoteiste: Mozaismul şi
1
Creştinismul. Important este că Vechiul Testament prezintă revelaţia despre
Dumnezeu, persoana şi natura Sa. Tot ce ştim despre Dumnezeu ştim din Vechiul
1:
Testament. El este diferit de zeităţi: "Eu sunt cel ce sunt".
I 1 Dumnezeu este unic, este o persoană reală. El nu este doar un principiu, o
putere sau o forţă, cum afirmă filosofia.
I 1 în Vechiul Testament, Dumnezeu Şi-a descoperit voia prin cele două mari
mijloace revelatoare: Legea şi Profeţii.
I Legea arată principiile voiei lui Dumnezeu, după care omul poate cunoaşte dacă
el calcă sau respectă voia lui Dumnezeu.
J Profeţii descoperă voia Lui, aplicată la împrejurări speciale din viaţa israeliţilor

şi-i cheamă la Dumnezeu.

Deci în Vechiul Testament este prezentată relaţia dintre Dumnezeu şi Israel.
 5
li În mod special Vechiul Testament este important întrucât pregăteşte venirea lui
Mesia, centrul revelaţiei - mântuirea prin har şi prin credinţă.
L Ceremoniile, sacrificiile sunt umbre premergătoare ale lui Hristos şi jertfei Sale.
~l : În final, Vechiul Testament ajută la înţelegerea Noului Testament care există în
Vechiul Testament, ce au ca punct comun pe Hristos, centrul revelaţiei.

1 Izvoarele Teologiei Biblice a Vechiului Testament

"j
Potrivit definiţiei, singurul izvor este Vechiul Testament, Biblia. Ca izvoare
ajutătoare avem:
,{
• arheologia;
• sociologia;
1
• istoria economică şi politică a timpurilor;

1 • geologia.
Toate ne vor ajuta să înţelegem istoria poporului răscumpărat, ales, de
\ asemenea, ele arată şi experienţa minunată a trăirii omului cu Dumnezeu.

1 Materialul Teologiei Biblice a Vechiului Testament

I Teologul Kaiser în cartea sa, "Către o teologie a Vechiul Testament'", defineşte

patru moduri de tratare a Teologiei Biblice a Vechiului Testament. Aceste tipuri au
1 apărut în ultimii ani şi sunt:
1. Tipul structural - este felul de tratare a materialului din Teologia Biblică a
Vechiului Testament împrumutat de la Teologia sistematică. Această metodă

prezintă Teologia (învăţătura despre Dumnezeu), Antropologia (învăţătura despre

om), Soteriologia «învăţătura despre mântuire) etc., până la Escatologie (învăţătura

despre zilele de apoi).

1" 3Walter C. Kaiser, Jr., Toward an Old Testament Theology, Zondervan Publishing House, Grand Rapids, Michigan,
1978, pp. 9-10.

"1

,j
! ,!

6
I I!

2. Tipul diacronic - care îşi bazează structurarea materialului după perioadele

~l succesive ale istoriei israelite urmând învăţăturile teologice care decurg din aceste
perioade (Epoca Patriarhală, Epoca Robiei, a judecătorilor, a monarhiei etc.).

1! 3. Tipul lexicografic - este metoda care .limitează investigaţia la un grup de

pasaje biblice urmărind vocabularul lor teologic, special.
1 4. Tipul temelor biblice - care cuprinde o întreagă constelaţie de cuvinte în
jurul temei principale.
1
Kaiser propune să se facă în Teologia Biblică o distincţie clară între Teologia
r- 1 sistematică şi Istoria religiilor. De asemenea, el insistă pe urmărirea progresiei
istorice a textului şi a evenimentelor teologice (vezi p. 12).
Metoda propusă este de fapt o combinaţie între tipul diacronic al Teologiei

Biblice a Vechiului Testament şi accentuarea normativă a tipului structural având la

bază analiza exegetică a textelor biblice, aşa cum sunt acestea prezentate. Acestea ne

1 conduc la cele spuse de un alt teolog William Dymess care în cartea sa, "Themes in

Old Testament Theology", insistă asupra studiului Teologiei Biblice a Vechiului

1
Testament pe temele principale aşa cum sunt acestea întâlnite în revelaţia scrisă a
I Vechiului Testament ca:

I 1. Revelaţia de Sine a lui Dumnezeu în Geneza, Exod etc.

2. Natura lui Dumnezeu

.1'
• Îngerul Domnului;
]
• Faţa Domnului;

J • Gloria Domnului;

:J • Antropomorfismul;

• Numirile lui Dumnezeu;

J • Dumnezeu este spirit este unic;
 I!,
7
'1:
, ,
,
• Caracteristicile sale în acţiune (puterea, sfinţenia, neprihănirea,
,!; îndurarea).

3. Creaţia şi providenţa divină.

!:
4. Bărbatul şi femeia.
1
5. Păcatul.

I 6. Legământul, Legea etc.

în ultimă instanţă şi această metodă alunecă vertiginos spre Teologia

.1
Sistematică, de aceea nu trebuie pierdut din vedere scopul.
[
0]
Scopul Teologiei Biblice a Vechiului Testament

,. Scopul acestei ştiinţe este de a urmări adevărurile teologice aşa cum le

reprezintă cărţile canonice ale Vechiului Testament.
1 Se ştie că fiecare dintre aceste cărţi sunt inspirate, dar fiecare urmăreşte un
anume cadru şi o anumită situaţie specifică. Poate cel mai nimerit ar fi urmărirea
1 unei cărţi din Vechiul Testament sau a unei părţi dintr-o carte şi apoi carte după

carte. Dar nu trebuie uitat faptul că în Teologia Biblică a Vechiului Testament

-' trebuie evidenţiate acele puncte de contact cu Teologia Biblică a Noului Testament.
Numai aşa vom putea înţelege şi urmări de aproape ceea ce cuprinde comoara
:J
inestimabilă de adevăruri teologice aşezate în paginile revelaţiei scrise a Vechiului
.j Testament şi vom ajunge la revelaţia centrală şi desăvârşită în Hristos Domnul,
Cuvântul întrupat.
! Acest fel de tratare îl găsim la A. Watts în cartea sa, "Old Testament Teaching"
("învăţătura Vechiului Testament").
!
J.

li.
,
•
,

I
i

Motivaţia studiului Teologiei Biblice a Vechiului Testament

1,
Nu trebuie uitat nici o clipă că scopul Teologiei Biblice a Vechiului Testament
(
nu trebuie nicidecum să rivalizeze cu Teologia Sistematică. Adevăratul scop este
tocmai faptul că în baza unei exegeze competente a textului inspirat să se urmărească
\
fiecare gând teologic aşezat în aceste scrieri inspirate. Fiecare învăţătură trebuie
I urmărită în contextul ei literal, istoric şi social-economic al timpului.
Potrivit cu natura şi scopul Teologiei Biblice a Vechiului Testament, aceasta
t trebuie urmărită în textul inspirat al Vechiului Testament începând cu primele cărţi

din Biblie - Pentateuhul.

1 Înainte de a încerca să se descopere teologia într-un text biblic trebuie stabilit
dacă textul respectiv este autentic şi inspirat de Duhul lui Dumnezeu. De aceea,
I întrucât asupra calităţii de autor a lui Moise asupra Pentateuhului s-a dezvoltat o
foarte vastă discuţie între teologi, se impune ca mai întâi să fie prezentată foarte
1
sumar problema paternităţii lui Moise asupra Pentateuhului.

l
Autorul Pentateuhului
(
Biblia afirmă - aşa cum de altfel şi noi am învăţat - că Pentateuhul (caseta cu
I cele cinci suluri) este scris de Moise (Exod 17:14; 24:4; Numeri 33:1-2; Deut. 31:9;
Iosua 1:8; 2Regi 21:8) - eliberatorul din Egipt, care a primit de la Domnul revelaţia

d şi a scris-o la porunca Sa.

Poate că a scris în câmpiile Moabului, la cea. 40 de ani după Exod, când Israel
urma să cucerească ţara promisă de Dumnezeu lui Avraam.
I
Au putut exista şi tradiţii orale sau scrise încă de pe vremea Patriarhilor. Ex.
Toledoturiledin Geneza 2:4; 5:1-2; 10:1; 11:10; 11:27.
j Cele cinci cărţi ale lui Moise mai sunt numite şi "Instrucţie, învăţătură". A fost
tradusă şi cu Legea, Scrieri legislative. Aceasta nu înseamnă că textele legislative
'1 predomină .

• Geneza este o naraţiune şi cuprinde liste genealogice.

• Exod 1-9 cuprinde mai multe naraţiuni.

1.,

 \!
(

9
11
• Levitic cuprinde instrucţiuni cultice, reguli pentru închinăciune.

• În Numeri, cele mai multe capitole sunt narative, doar câteva fiind legislative.
t:
1

• Deuteronom cuprinde cuvântările lui Moise înainte de moarte."

l: Timp de 1600 de ani, nimeni nu a pus la îndoială calitatea de autor a lui Moise
asupra Pentateuhului. Primii care au ridicat obiecţii au fost raţionaliştii: Hobbes,
'- 1
Spinoza şi Richard Simon între 1650-1750, iar la 1753 fizicianul francez Jean Astruc
a publicat o carte care poate fi numai începutul criticismului modem asupra Sfintei
'\
Scripturi. El afirmă că în Geneza sunt două evenimente principale:

-1 • Documentul Elohist - în care numele lui Dumnezeu este

tJ'lij?~ ELOHIM

\ • Documentul Iahvist - în care numele lui Dumnezeu este

i11i1'l IAHVE

: 1
S-au ridicat alţi raţionalişti care au format tot felul de ipoteze în această direcţie,
până când s-a dezvoltat ipoteza clasică documentară potrivit căreia începând cu
(
1853 se consideră că în Pentateuh sunt patru surse documentare (JEDP):

.1 .Iahvistul;
• Elohistul;
( • Deuteronomistul;
• Preoţescul.
1 Mai mult, în 1865, Karl Heinrich Graf susţine că tot materialul legislativ din
Exod, Levitic şi Numeri aparţin unor documente (cele amintite) ce provin din
perioada postexilică (586 î.H.). Cel care a făcut şi mai populară ipoteza documentară

a fost gennanul Julius Wellhausen. El divizează întregul conţinut al Pentateuhului.

Ceva mai târziu, alţi raţionalişti au dezvoltat Ipoteza Analizei Critice a
Formei (printre adepţii ipotezei, mai important este Hermann Gunkel). Ei susţin că

Pentateuhul a provenit din diferite tradiţii orale şi scrise evreieşti care constituie
J documentele de bază . Mai mulţi editori au pus împreună aceste documente şi s-a
obţinut Pentateuhul.
Ei menţin ipoteza lui Wellhausen.

4 Roy B. Zuck, Ed., A Blblical Theology ofthe Old Testament, Moody, Chicago, 1991 , p. 9.

J.
,'1 I

,li ; Ipoteza tradiţional istorică a fost o prelucrare a ipotezei lui Gunkel şi

10

a fost
dezvoltată către cercetători şi
l Aceştia au
mai ales de
susţinut
unii scandinavi Mowinkal
ipotezele criticismului formei , şi literaturii, însă
Albrecht.
au accentuat
istoria literală. Ei afirmă că materialul Pentateuhului a circulat în formă orală şi apoi
1:
printr-un proces de editare până la forma de astăzi.
\' Prin această metodă se urmăreşte scopul pentru care fiecare personaj a fost
inclus în Scriptură.'
1 Sunt încercări de denigrare a Cuvântului lui Dumnezeu de către liberalişti care
încearcă să facă voia Diavolului. Cu toate acestea evangheliştii rămân pe poziţie şi
1 afirmă neînfricaţi că Moise este scriitorul Pentateuhului.
Sub influenţa acestor ipoteze unii cred că aceste cărţi, numite ale lui Moise, au
{
fost scrise de câţiva autori anonimi începând cu secolul IX î.H., până în jurul anului
445 î.H. tocmai când Ezra urma să citească Legea la Sărbătoarea Corturilor după
1
întoarcerea din exil.
\

\ Iată câteva evidenţe solide privind calitatea de autor a lui Moise asupra
Pentateuhului:
i • Evidenţe biblice

I .Pentateuhul însuşi: Exod 17:14; 24:4-7; Num. 33:1-2; Deut. 31:9. Mai
târziu şi Iosua: Iosua 8:32-34
,1 • Dacă ipoteza documentară ar fi adevărată aceste texte ar fi false.

1 • Alte afirmaţii din V.T. le găsim la 1 Regi 2:3; 2 Regi 14:6; 21:8; Ezra
6:18; Neemia 13:1; Daniel 9:11-13; Maleahi 4:4. De asemenea, Hristos şi

apostolii Fapte 3:22; Rom. 10:5.

Dacă ipoteza documentară ar fi adevărată, Hristos şi apostolii n-ar exista. Cine
I tăgăduieşte pe Moise, tăgăduieşte pe Hristos.

J:
;J:
S The Broedman Bible Commentary, val. 1.
 11
I

) 11
li
• Evidenţe externe
,t
Sunt aluzii privind evenimente contemporane, condiţii sociale şi politice sau
l: privind geografia şi clima. Acestea dovedesc că Moise a trăit în Egipt.
1. Clima şi vremea la care se referă cartea Exod sunt tipice Egiptului şi nu
(
Palestinei: Exod 9:31-32; Recolte din Egipt.
2. Pomii şi animalele din Exod, Deuteronom sunt din Egipt şi Peninsula Sinai.

I
Salcâmul este din Egipt şifoarte rar din Canaan.

i
Animalele curate şi necurate sunt specifice din Peninsula Sinai. Deut. 14:5;

Lev. 11 :16; Deut. 14:5. în secolul IX nu existau acestea.

3. Referinţe geografice care sunt străine de Palestina - Gen. 13:1O - Kirjath­
t
arba nume pre-israelit al Hebronului, Num. 13:22; Gen. 13:18.
1 Referitor la Sichem n-ar fi fost nevoie să se spună că este în Canaan, dacă el
ar fi trăit acolo de atâţia ani.
J 4. De ce să se dedice capitolul 24:40 din Exod Cortului care a fost mai prejos
ca Templu?
1
5. De ce referirile la Ierusalim sunt aşa cum sunt când se vorbeşte de Muntele
.( Moria din Gen. 22, nu se aminteşte nimic de Templu, iar în Gen. 14
Ierusalimul' este numit Salem?
6. Dacă materialul din Pentateuh este din secolele VIII-V, de ce nu apare titlul
1
de Domnul Savaot pentru Iahve, care în acea perioadă apare:
1 • de 67 de ori în Isaia î secolul VIII;
• de 83 de ori în Ieremia în secolul VII;

• de 30 de ori în Hagai în secolul VI;

• de 51 de ori la Zaharia în secolul V.
.1
7. De ce nu apar în Pentateuh leviţii,' organizaţi ca în 1 Cronici 25?

\1
Niciodată nu sunt menţionaţi în ţară scribii.

Dacă Ezra a terminat părţi din Pentateuh în 445 î.H. (care sunt în Ezra 2:58;
Neem. 7:40), de ce nu sunt menţionaţi Balanitul şi cântăreţulla instrumente. 2
Sam.23:1 .

... . ;
 1,

~ !

12
li ,
8. Deut. 13:2-11 şi 12-17 - Distrugeri idolatre (în sec. VII, VI şi V erau
admise).
\
Moise avea calităţi: era învăţat - Fapte 7:22.

1
Cele mai importante descalificări ale Ipotezei documentare:

1. Afirmaţia că nimic din Tora nu a fost scris până la mijlocul sec. IX.
1 Aceasta ignoră evidenţele arheologice.

În 1887 au fost descoperite Tablele de la Tel el-Amama, Egipt, care datau

1 din anii 1420-1380 î.H. (timpul lui Moise şi al lui Iosua). Astfel au fost
descoperite sute de table în cuneiforme babiloniene care conţineau
1
corespondenţa dintre Curtea din Egipt şi regii din Palestina, depsre

1 invadatorii habiru. În Canaan se practică scrisul de atunci."

I TEOLOGIA CĂRŢII GENEZA

ţ Tema şi planul
Cartea Geneza este prima din Biblie . Numele ei provine de la primul cuvânt
t din textul ebraic "începuturile", deci Geneza a fost numită Cartea Începuturilor,
nume ce nu indică tema propriu-zisă a ei. Unii teologi consideră că numele Genesis a
11
fost dat pentru a servi ca şi cuvânt cheie pentru "Generaţii" care apar eşalonate în

! cuprinsul cărţii.

Termenul "Geneza" - "începuturi" - este potrivit pentru istoria începuturilor:

( Gen. 1:1-2-3, pe când termenul rii'~in - "Generaţii" se potriveşte ca temă pentru
întreaga carte care cuprinde istoria generaţiilor timpurii,"
I 1
Astfel cartea Geneza debutează cu istoria creaţiei, ca introducere, după care
aceasta conţine cele zece diviziuni ale cărţii. Fiecare diviziune începe cu cuvântul
1 " Genera ţ 11.." •

j 1. Generaţiile Cerurilor şi Pământului - 2:4-4:26

II. Generaţiile lui Adam .: 5:1-6:8

.!
III. Generaţiile lui Noe - 6:9-9:8

6 Gleason L. Archer, Encyclopedia ofBlble Dlfficulties, 1982,pp. 45-51.

7 J. Wash Watts, Old Testament Theology, p. 1.
.L

13
1
IV. Generaţiile fiilor lui Noe - 10:1-11:9
V. Generaţiile lui Sem - 11:10-26
(:
VI. Generaţiile lui Terah - 11 :27-25:11
(. VII. Generaţiile lui Ismael - 25:12-18
VIII. Generaţiile lui Isaac - 25:19-35:29

1· IX. Generaţiile lui Esau - 36: 1-43

X. Generaţiile lui Iacov - 37:1-50:26.
1 1. Wash Watts sugerează că numele de "Generaţii" indică şi spre ideea de
dezvoltare aşa cum de fapt şi expresia "începuturi". El ne relatează că: "istoria
·1 Creaţiei descrie fiecare creaţie ca fiind un act al lui Dumnezeu... de asemenea pe
Dumnezeu ca intenţionând dezvoltarea fiecărui fel de creaţie potrivit cu posibilităţile
r
plantate în acestea prin actul Său creativ... (pag. 2)
Creaţia aşadar, menită să intenţionat
1
a fost, se dezvolte spre scopul de
Dumnezeu, iar omu spre scopul stăpânirii şi guvernării asupra pământului şi tuturor
1
vieţuitoarelor, ca unul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
"Creaţia este la modul cel mai simplu un preludiu către dezvoltare." (pag. 2)
1
Acelaşi lucru se poate spune şi despre "Generaţii". Dumnezeu a creat totul şi a
menit totul pentru un anumit scop.
I

)
În primă fază, datorită alegerii greşite a omului, dezvoltarea prezentată în
"Generaţiile Cerului şi Pământului" a dus la rezultate rele: la păcat, la depravare şi
1
moarte. Dezvoltarea celorlalte generaţii a dus la rezultate bune, acestea fiind parte

LJ din istoria actului răscumpărării divine. Oricum, generaţiile care au condus pe om

spre Dumnezeu au fost înălţate, iar cele l-au îndepărtate, discreditate.

.!
1. DUMNEZEU ÎN CARTEA GENEZA

i 1
Alegând să urmăm sistemul Teologiei Biblice, şi nu al Teologiei Sistematice,
observăm că prima învăţătură care se impune este despre Dumnezeul Creaţiei:
1
Cl'ij?~ ~:9 n'~~J~ - "La început (în început) Dumnezeu a creat (din
nimic)"
 \:

14
t 1.1. Numele lui Dumnezeu

:' ţ:
În cartea Geneza, Dumnezeu Se revelează pe Sine prin numele Sale.

' 1: Încă din primul verset este prezentat Dumnezeul Creator. Cuvântul evreiesc

pentru Dumnezeu este CJ"ij~~ Elohim. Acest nume este deosebit de interesant.
1, Substantivul este la plural, însoţit de un verb la singular. Cei mai mulţi cercetători

consideră că este vorba de un plural intensiv de maiestate, iar Părinţii bisericeşti au

I văzut în el misterul Sfintei Treimi, caz în care traducerea mai corectă ar fi
"Dumnezeirea". în această direcţie indică şi Gen. 1:26 în care este prezentat
1
Consiliul Divin în vederea creării omului (de asemenea Gen. 3:22).

~ Oricum, în cartea Geneza Se revelează Dumnezeu, Elohim, ca:

~ Dumnezeul viu, real şi personal; El are conştiinţă, dorinţă şi voinţă. Acestea
I sunt însuşiri ce vor caracteriza şi pe omul creat după chipul lui Dumnezeu.
~ Dumnezeul omnipotent sau atotputernic, singurul creator şi suveran; El
\ decide şi El face ceea ce decide. El nu depinde de nimeni.
Geneza, cartea care conţine doctrinele de bază ale întregii credinţe
1 creştine, scoate în evidenţă la modul cel mai vizibil că nu există alt

1, Dumnezeu. Singurul loc unde este pomenit alt Dumnezeu este cazul lui
Laban, la despărţirea de Iacov (31:53). Însă, acolo nu se vorbeşte de
Dumnezeu, ci despre "dumnezei", ce pot fi ascunşi şi apoi mai târziu
1
îngropaţi în pământ (aşa cum se menţionează în Gen. 31:19-34; 35:4).
.1 El lucrează prin miracole vizibile sau într-un mod tainic.
~ Dumnezeu este în acelaşi timp transcendent şi imanent. Adică este deasupra
! tuturor lucrurilor, independent de toate. El este în control, în ceea ce priveşte
creaţia, lucrează prin lucrurile create şi se manifestă prin ele.
ţ
~ Dumnezeu este etern. El există înainte de început, din veşnicie în veşnicie

(fără început şi rară sfârşit),

l 1
~ Dumnezeu este perfect. Personalitatea Sa este incompatibilă cu păcatul. El
.J i este drept, dar în acelaşi timp şi îndurător (Gen. 6:6). Justetea Sa este
împodobită cu dragoste (Gen. 3:15-21; 4:15; 6:8; 18:32; 19:16-21).
~ Dumnezeu Se revelează pe Sine.
,:
l; Iată cum în Geneza sunt concentrate bazele întregii teologii. Cartea aceasta se
15

'~ ! pronunţă clar împotriva ateismului, materialismului, deismului şi politeismului. De

asemenea, şi împotriva evoluţionismului, atât în natură cât şi în religie. Adevărata

:l: cunoaştere a lui Dumnezeu nu provine din strădania umană (care cel mult poate duce
la religii păgâne), ci din descoperirea de Sine, din relaţia lui Dumnezeu.
l Aşa cum afirmă Derek Kidner (în "Tyndale Old Testament Commentaries") în
cartea Geneza "Dumnezeu Se revelează" conducând, conversând şi mai ales intrând
1 în legământ.

Un alt nume sub care Se revelează Dumnezeu în cartea Geneza, în mod special
1
în cap. 2 este numele de iliil" = Iahve, care fiind punctat cu vocalele lui Adonai
devine iTjiT,', şi care s-ar putea citi Iehova, însă se citeşte Iahve. Acesta este numele
\
personal al lui Dunmezeu, al Dumnezeului Legământului. Nume ce are legătură cu
1 verbul "a fi" şi este explicat în Exod 3:14. Dumnezeu Se descoperă ca existent în

,i Sine Însuşi.

1.2. Numele derivate ale lui Dumnezeu

'\

\
Din numele generic Elohim, Sfânta Scriptură redă şi câteva nume derivate care
exprimă fapte ale fiinţei Sale şi diferite relaţii cu unii dintre oameni în diferite
I împrejurări. Acestea sunt:
~ li"~.p,-~~ - El Elion, "Dumnezeul cel Preaînalt" (Gen. 14:18-22). Un nume
care dovedeşte că Dunmezeu este mai presus de toate. Acest nume este
:] frecvent în Psalmi.
~ ''Jt9-~~ - El Şadai, "Dumnezeul cel Atotputernic". Sub acest nume Se
descoperă Dumnezeu patriarhilor (Este Cel care poate depăşi neputinţa lui
Avraam - Gen. 17:1).
~ D;i,!)- ~~ - El Olam, "Dumnezeul cel veşnic". Dunmezeu este deasupra
timpului, El nu este afectat de timp.
 I i
I

1: ,
Pe lângă aceste nume care dezvăluie caracterul lui Dumnezeu, în cartea Geneza
16

mai apar şi alte combinaţii care revelează pe Dumnezeu în relaţia Sa cu oamenii:

't i
"Dumnezeu care mă vede" ('~'J-~~), "El Roi" (Gen. 16:13), "Dumnezeul lui

L Avraam, Isaac şi Iacov" (Gen. 24: 12), nume care erau folosite în închinare şi care
dezvăluie înaintarea revelaţiei şi relaţiei.

În cartea Geneza, numele lui Dumnezeu i1'iP = Iahve este întâlnit pentru prima
, \ dată în cap. 2:4, ca nume propriu al aceluiaşi Dumnezeu al creaţiei (numit generic
Elohim). Acest nume Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o persoană individuală care Se
revelează omului într-un fel ' personal, vorbind cu el şi plimbându-Se cu el,
"1
instruindu-l, încercându-l şi ajutându-l, având o părtăşie personală cu el (Gen. 2:4-7;

I 2:9-17; 2:18-25).
Din toate acestea reiese că Iahve este numele personal al lui Elohim (Cl';j?~) .
J sau Dumnezeu transcendent al istoriei creaţiei. Iahve este acelaşi Dumnezeu imanent
care umblă cu omul şi care intră în relaţie de legământ cu omul. Astfe, DumnezeuÎşi
J dezvăluie atributele morale care sunt temelia idealului pentru om şi caracterul Său

care indică spre actul măreţ al salvării omului (de mai târziu) - Ps. 23:3.
1I
Datorită faptului că numele era rostit doar de marele preot în Sfânta Sfintelor în

1 Ziua Ispăşirii, pronunţia corectă s-a pierdut, iar masoreţii l-au punctat cu vocalele lui
Adonai (Domnul), cum este tradus în LXX, Vulgata. Însă acest nume (CJ'ij~~) nu
1 poate reda caracterul lui Dumnezeu."
Folosirea acestui nume (mi1') în creaţia omului arată clar intenţia, sau mai bine
1
spus scopul, cu care Dumnezeu l-a creat pe om.

'\ Acest nume a fost folosit de om în cazul primei închinăciuni (4:26) (Este
evident că ne referim la Set şi la fiul său, Enos, pentru că, aşa cum ne indică şi

1 versetul 26, "Atunci au început oamenii să cheme Numele lui Dumnezeu").

Folosirea acestui nume indică aceeaşi relaţie descoperită în Creaţie (Eden) şi care a
..J fost reluată de generaţia setiţilor.
Faptul că în istoria Creaţiei avem această variaţie (şi alternare) în ceea ce
.J
priveşte numele lui Dumnezeu (CJ'ij~~, i1,i1'), nu înseamnă că au fost folosite surse
r
8Watts,pp.14-15.

1
 L J

17
li diferite. Această variaţie este o urmare a revelaţiei progresive a lui Dumnezeu, a
0\ j venirii Dumnezeului Transcendent în imanenţă, pentru a stabili relaţia Sa cu omul,
descoperindu-Şi totodată atributele: Adevărul, dragostea şi neprihănirea.

l • Adevărul lui Dumnezeu este manifestat în expresiile sale despre viaţă ŞI

moarte şi împlinirea lor.

I \
• Dragostea reiese din dorinţa Lui ca omul să se bucure de fructul din pomul
vieţii (plinătatea vieţii), din avertismentul privind pomul cunoştinţei binelui şi
.1 răului (împotriva păcatului) apoi, din promisiunea îndurătoare a biruinţei

I păcatului

de zi cu zi
(promisiunea mântuirii), oferirea de haine, deci acoperirea nevoilor
şi oprirea de la pomul vieţii după cădere.
I~ • Neprihănirea (dreptatea) se vede din pedepsirea dreaptă a şarpelui, fără

posibilitate de mântuirea, pedepsirea dreaptă a bărbatului şi femeii. Dar, spre

1 deosebire de şarpe, omului i e oferă şi nădejdea salvării.
Toate acestea sunt descoperite prin această folosire a numelui lui Dumnezeu cu
, ~
Noe, în istoria Potopului (6:8; 6:6), precum şi după ieşirea din corabie (8:20-21).
În Geneza 2:4, precum şi în alte câteva locuri, numele lui Dumnezeu apare
,
'1

combinat (il1il', tJ'D1;l~).

l În istoria lui Avraam (15:2), pentru prima dată avem combinaţia (il1il' 't,~)­
Domnul Iahve. Domnul, stăpânul, conducătorul + pronumele meu, care evidenţiază
1 cunoaşterea intimă şi loialitatea perfectă. Combinaţia Domnul Iahve ni-L arată
Dumnezeu care conduce totul în adevăr, cu dragoste şi neprihanire.
< 1
Numele de (il~i1:') este folosit şi în istoria lui Isaac. El se roagă lui Iahve pentru

J' soţia lui stearpă. Şi aici găsim acelaşi sens (25:21), cât şi în istoria lui Iacov. în Gen.
31:3, Iahve îi spune lui Iacov să se întoarcă în Canaan. Şi în limbajul cel mai intim
d foloseşte tot numele Iahve (Gen. 32:10). Aşadar, numele de Iahve apare atât în
istoria Creaţiei, când se vorbeşte despre personalitatea lui Dumnezeu în vederea
J atingerii scopurilor Sale răscumpărătoare, cât şi în istoria patriarhilor, în relaţia

intimă cu aceştia.
I
01
 1: !

18
1:
, 1. Este folosit pentru a-L prezenta pe Dumnezeu ca şi Creator al omului (2 :4­

-\: 7). Actul intim al participării divine (ca olarul care modelează vasul pe
roată).

\; 2. Este folosit pentru a-L arăta pe Dumnezeu ca Instructor al fiinţei umane

(2:9-17). Omul trebuie să administreze grădina.
1 3. Este folosit să-L prezinte pe Dumnezeu ca binefăcător al omului (2:18-25).
Dumnezeu îi face omului un ajutor potrivit. Deci, Iahve este numele
.1 personal pentru Elohim, Dumnezeul Creaţiei."
Şi din numele personal al lui Dumnezeu sunt folosite anumite derivate care scot
,1
în evidenţă intervenţiile directe ale lui Dumnezeu, astfel:

1
i1~"';1: i11i1,', "Dumnezeu va purta de grijă", aşa cum s-a şi întâmplat în istoria
jertfirii lui Isaac.
l, Un alt nume derivat este 'O~ i11i1,' Iehova Nisi = "Dumnezeu, Steagul meu"
exprimând recunoştinţa din partea lui Moise către Dumnezeu pentru biruinţa pe care
(
a dat-o israeliţilor împotriva amaleciţilor (Exod 17:15).

) În sfârşit, Dumnezeu Se revelează şi prin "Îngerul Domnului" (16:7-11; 18:1-2;

'l
19:1; 31:11-13; 32:24-30). Studiind aceste texte reiese că termenul indică pe
Dumnezeu Însuşi, prezentându-Se în formă umană.
r
De asemenea, Dumnezeu Se revelează şi prin "Duhul Domnului" (6:3; 41:38).
1
1 2. CREAŢIALIDnUMNEZEU

r-l
Creaţia, în sine, este de o importanţă teologică deosebită. Sunt mai multe lucruri

1 care trebuie considerate. Creaţia este actul divin prin care totul vine în existenţă.

Crearea materiei originare, crearea regnului animal şi crearea omului după chipul şi

1 asemănarea lui Dumnezeu.

J
9 Watts, pp. 14-15.
 Il (

19
'l( 2.1. Istoria Creaţiei

-li
Vechiul Testament începe cu prezentarea creării lumii. Cei mai mulţi autori

li liberalişti consideră că în Geneza avem două prezentări a creării. Una este cea din
Gen. 1:1-31 şi cea de a doua din Gen. 2:4-8. Desigur, aceasta este o veritabilă
L
I dovadă pentru ei că acestea provin din surse documentare diferite deoarece în
capitolul 1 numele lui Dumnezeu este Elohim (deci Elohistul), iar în capitolul 2,
j Iahve (deci IahvistuI).
Mai întâi trebuie precizat că acestea nu sunt nicidecum două prezentări diferite,
.1
ci sunt mai degrabă părţi ale aceleiaşi prezentări. Nici una nu este completă fără

cealaltă şi nu repetă elementele importante.

1
Prima secţiune din capitolul 1 ne dă o prezentare detaliată a întregii Creaţii, iar

1 în capitolul 2 avem detalii cu privire la crearea omului, care nu se găsesc în primul

capitol.
j­
) Faptul că în capitolul 1 se foloseşte termenul Elohim, Numele lui Dumnezeu ca
Domn al Creaţiei, este tocmai datorită faptului că acest capitol prezintă Creaţia în
l mod sumar (tot ce a făcut Dumnezeu în 7 zile).
Iar în capitolul 2 apare Iahve, numele personal al lui Dumnezeu, folosit în
j
relaţia Sa de Legământ cu omul, deoarece aici sunt prezentate lucruri de această

.J natură.

În Exod 6:3 se arată că în timpul patriarhilor, Dumnezeu Se manifestă mai mult

ca El Şadai, "Cel Atotputernic", deşi apare şi ca Iahve, care poartă de grijă,

caracteristică revelată deplin în actul izbăvirii din Egipt.

j Dumnezeul Elohim, Cel Atotputernic în Creaţie, este acelaşi cu Dumnezeul
Iahve, când este vorba despre relaţia Sa cu omul.
1 Este de remarcat faptul că şi în literatura contemporană a altor popoare, zeii au
câte două sau chiar trei nume. în Egipt, de exemplu, Osiris a mai fost numit şi
J Wennefer, Khentamentin şi Neb-abdu. Toate patru nume apar în aceeaşi scriere din

li muzeul din Berlin. În Mesopotamia, Babilon, Baal se mai numea Enlil şi Nunamnir.
De asemenea, în Grecia, Zeus a fost numit şi Kronion sau Olimpus 10•
. 1
10 .Bible Difficulties", pp. 67-68
 ti
20
,L 2.2. Actul Creaţiei - Originea lucrurilor

I De-a lungul timpurilor s-a impus o alternativă credinţei Creaţiei - Evoluţia, care
,: ne explică faptul că toate au luat fiinţă din forme inferioare.
Putem vorbi despre Creaţie sau despre Evoluţie? - aceasta este întrebarea.
\ Oricum este imposibil să dovedim ştiinţific vreuna (Evr. 11:1).
a) Teoria Evoluţionistă

Această teorie pune dezvoltarea în seama materiei şi exclude intervenţia

exterioară a Creatorului. Ea susţine că Universul, ca şi omul de altfel, au luat

'.1 fiinţă de la sine. Nu există nici un scop, totul este la voia întâmplării.

~.' .'
.~ b) Teoria Creaţionist ă

Este bazată pe Sfânta Scriptură . Ea ne indică faptul că avem de-a face cu un

~l proces de creaţie supranaturală.

Teoria Creaţionistă indică de asemenea că a existat o perioadă de creaţie

. \ concretă şi ireversibilă. Nimeni de pe Pământ nu a fost martor la actul Creaţiei, de

aceea Creaţia lui Dumnezeu nu poate fi analizată în toate aspectele sale pe cale
.1 ştiinţifică şi se impune credinţa, aşa cum ni se spune în Evrei 6: 1.
Odată cu publicarea "Originii speciilor" a lui Darwin, în 1859, s-a pornit o
t
furtună de contraziceri între teologi şi oamenii de ştiinţă. Unii teologi au încercat să

11. treacă de partea materialismului şi au format gruparea Iiberalistă, Auguste Compte,

contemporan cu Darwin, a purces la fundamenatrea sistemului Evoluţionist în religie
- proces în 3 stadii :
1) Fetişismul -lucruri materiale sunt animate şi considerate dumnezeu.
,j 2) Politeismul- mai mulţi dumnezei acţionează prin lucruri animate.
3) Monoteism.
11 .j
Vis-a-vis de teologia liberalistă, evanghelicii au insistat asupra faptului că

Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, însă s-au încercat unele
I interpretări compromiţătoare cu tendinţa de reconciliere între evoluţionism şi

.J creaţionism.

Astfel s-a apelat la câteva orientări.

 1:i
21
L 1
1. Teoria Preadamică
Această teorie afirmă că în Biblie avem prezentate două faze ale Creaţiei:
,1
• Creaţia originală (Gen. 1:1) şi remodelarea Creaţiei, despărţite de
\ i prăpastia căderii diavolului, a cataclismului (Gen. 1:1; Gen. 1:2 - a
devenit "tohu va vohu") Ier. 4:23-26; Is. 24: 1; 45: 18.
\ • Fosilele şi erele geologice plasate în epoca preadamică. Adam din Gen.
1, omul epocii vechi, de piatră, Adam din cap. 2, omul epocii noi de
1 piatră, strămoşul omenirii actuale. Nu se bazează pe o exegeză corectă,

ci pe speculaţii. Dorinţa de a armoniza Biblia cu evidenţe ale ştiinţei.

1
Unii chiar afirmă că ar fi fost o distrugere parţială şi au rămas

I exemplare chiar umane de unde a putut avea Cain nevasta

, , Această
(Creaţionisrnul Ştiinţific,

teorie se bazează
p. 243).
pe traducerea diferită a primului Cuvânt din Geneza
1:2 Dar pământul a devenit "tohu va vohu", în loc de "a fost fără formă şi gol" sau
, \ i

ca în traducerea Comilescu "pustiu şi gol" a fost tradus cu "ruinat şi gol". Aceasta

din cauza unui cataclism după care Dumnezeu a recreat totul în şase zile
I calendaristice (Gen. 1:2-31).
j, Susţinătorii teoriei sunt antievoluţionişti însă plasează Creaţia originală în
trecutul foarte îndepărtat în care încep tot felul de ere geologice. Teoria însă nu

I înlătură evoluţionismul dovedit prin erele geologice.

Neajunsul şi mai mare este că în acest caz răul în lume a fost înainte de căderea
1 omului cât şi moartea. Se afirmă că aceasta, datorită căderii lui Satan: Ezec. 28:15­
"
17; Is. 14:12-15. Citind cu atenţie, căderea lui Satan a avut loc în Cer şi nu este
, j
1 indicat un cataclism pe Pământ. Satan nu a fost pe Pământ înainte de căderea omului
(Gen. 1:31). Morris afirmă despre căderea lui Satan că trebuie să fi fost după crearea
! omului. Odată căzut, Diavolul a venit pe Pământ să încerce a-l orienta şi pe om spre
dezastrul său. Il
.1
Există în Biblie un singur cataclism general pe Pământ, şi acela este potopul.
J: Teoria hiatului nu poate fi susţinută nici pe baza traducerii ţinând cont de faptul că

j[
II CreaţionismulŞtiinţific, p. 246
o tj
22
-1:
verbul .Jiayta" corespunde cel mai mult cu "a fost", "era", şi nu "a devenit", pentru

:-11 care există alt cuvânt specific (haphac).

2. Teoria Evoluţionismului Teistic
' 1, Este o altă teorie prin care unii caută să rezolve neclarităţile din istoria Creaţiei.

Susţinătorii consideră că Dumnezeu a folosit calea evoluţiei pentru a crea, armând că

o! Biblia doar spune că Dumnezeu a creat lumea fără a spune cum a făcut-o. Această

teorie reduce multe elemente din Creaţie la valoarea de simbol, inclusiv omul,
-)
păcatul, şi deci, minimalizează caracterul istoric al căderii şi al salvării prin al doilea
Adam. Toria Evoluţionismului Teistic neglijează faptul că cele 11 tablete, fiecare
1
terminându-se cu "Toledot" (generaţii), din primele 36 de capitole ale Genezei, sunt

I o prezentare istorică

Dictionary of Theology", p. 390.

a istoriei străvechi şi patriarhale, aşa cum spune ,,Evangelical

-, (Gen. 1:1-2; 4;

Gen. 2:5; 5:1; 5:2-6:9a; Gen. 6:9b-10a;

\ 10:2-11: IOa; 11:1Ob-27a;

11:27b-25:12; 25: 13-19a;

\ 25:19b-36:1-9; 36:10-37:2)

Aşadar, pe cât este de istorică oricare altă "toledot", este şi primul.

I
I

3. Creaţionismul progresiv
1
Este o altă teorie destul de răspândită printre evangheliei. Conform acestei

J teorii, Creaţia a avut loc în cele 6 zile ale Creaţiei, care sunt epoci de timp mai lung
definite. Că nu poate fi vorba de o zi de 24 de ore se fundamentează pe
] • Soarele ce indică zilele şi nopţiele a apărut în ziua a patra. Aşa că primele
3 zile acestea nu au fost;
1 • Deci, porunca a patra se referă la o zi, se referă şi la un an (Exod 23: 1O­
oi 11; Iov 25:37) Sabatic;
• Termenul zi este folosit şi pentru perioade mai lungi (Gen. 2:4; Ps. 90: 1-4

1 [lumină-întuneric]; Gen. 1:5);

• Cele descrise în Gen. 2 ar fi durat mult conform cu afirmaţia lui Adam
(Gen. 2:23).
 ti
23
'"1:
Aşadar, zilele sunt indicate cu diferite perioade geologice (p. 391). Adepţii
. )
susţin o evoluţie în etape şi că în timp ce viaţa s-a dezvoltat de-a lungul enei lungi
1:
perioade de timp geologic, Dumnezeu a intervenit în mai multe rânduri ca să creeze
: 1, ceva nou etc.

'1 3. Creaţia Biblică - Lucrarea Creaţiei după Scripturi

! Trebuie să rămânem la crezul inspiraţiei divine a Bibliei. Dacă se distruge

temelia din Geneza 1-11, se distruge totul.
:1
Astfel, în Gen. 1:1 avem (cum spune William J. Dumbrell în cartea sa, "The
,1 Faith of Israel", p. 16) un titlu pentru întreaga creaţie, din tonul teologic al expresiei.
Versetul indică începutul absolut. În versetul 1 este o introducere sumară şi începând

1 cu versetul 3 începe prezentarea lucrării detaliate a Creaţiei. V2 depinde atunci de

V3 şi arată procesul prin care lumea a ajuns la prezenta ordine. Creaţia este un fapt
1 real, o lucrarea a Creatorului care a avut un scop real cu aceată Creaţie, iar în centrul
.acestui scop este omul, coroana Creaţiei.
1 Dumnezeu Creatorul revelează omului, creaturii Sale, informaţii necesare cu
privire la Creaţie. Aşa cum afirmă Henry Morris "Capitolele din Geneza care se
1
ocupă de actul Creaţiei sunt nişte relatări minunate şi corecte cu privire la
evenimentele reale ale istoriei primitive a universului" (pp. 214-215).
, 1
În sprijinul autenticităţii primelor capitole din Geneza vine şi arheologia care a
dovedit că scrierea s-a practicat cu mult înainte de Moise şi chiar de Avraam.
Acurateţea istorică şi inspiraţia tuturor capitolelor din Geneza este recunoscută de
I J
Domnul Isus şi de Apostoli în Noul Testament. De aceea, toate acestea trebuie doar
înţelese şi crezute.
'\
Morris susţine că "Moise a fost redactorul Genezei şi nu autorul ei. Scriitorii
originali ai diferitelor subdiviziuni ale cărţii au fost patriarhii înşişi, cei ale căror
1
nume apar în formula "Iată spiţa neamului..." (p. 216).

I Aceste istorii au fost scrise pe dale de piatră sau ceramică şi transmise din
familie în familie, din patriarh în patriarh, de la Adam la Noe, Avraam, până la
Moise care le-a pus împreună şi aşa avem forma finală actuală. În ce priveşte
J "

'li secţiunea Gen. 1:1"2 - 2:3, la desfăşurarea căruia nu a asistat nici un om, Morris este
24

de părere că a putut-o scrie Însuşi Dumnezeu, ori cu propriul Lui "deget", ca în cazul
li celor zece porunci (Exod 31:18), ori printr-o revelaţie supranaturală a fost comunicat
'\ lui Moise - căci aceasta este singura diviziune care nu este identificată cu numele
unui om (Gen. 2:4). Este o relatare personală a Creatorului.
I Lucrarea Creaţiei din Geneza 1, cum s-a mai menţionat, cuprinde atât actul
Creaţiei, cât şi al modelării.
! Lucrarea Creaţiei este evidenţiată prin evreiescul ~":1~ = a crea din nimic, fără

r1 material preexistent. Este actul prin care Creatorul a chemat la existenţă lucrurile
care nu erau, a creat .Ex nihilo". În toată Biblia, nu mai apare nici un alt subiect
pentru verbul "a crea din nimic", în afară de Dumnezeu, Singurul Creator.
în Gen. 1 sunt menţionate trei lucrări marcate prin acest unic cuvânt:
,I }> Crearea elementelor de bază ale cosmosului fizic, spaţiul, materia, timpul,
din început, introducerea istoriei Creaţiei (Gen. 1:1). Adică elemenetele
I fizice ale cosmosului din care sunt tăcute toate sistemele organice şi

anorganice.
I }> Crearea naturii animale, a elemenetelor care au viaţă (Gen. 1:21), unde

1, vieţuitoarele sunt numite i1~iJiJ iV~.:J-~-? = toate vieţuitoarele (care au nefeş

= suflet sau viaţă) compuse din aceleaşi elemente fizice dar care posedă

1 viaţă, regnul animal, şi

}> Crearea coroanei Creaţiunii, a omului, chipul lui Dumnezeu în om (Gen.

j, 1:27), specia umană care întruneşte atât materia fizică a cosmosului, cât şi
viaţa animală i1:~ iV~~, cât şi capacitatea unică de asemănare cu Dumnezeu,
]
Cel care pe lângă tD~~ mai are şi Cl':liJ no~~, "suflare de viaţă" de la

~I I?urnnezeu şi omul a devenit fiinţă vie (2:7).

,I Pentru tot restul creaturilor sunt folosite cuvintele a face, formare, modelare şi
zidire care implică existenţa materialului preexistent la diferite stadii de existenţă

(i1tDl' = a făcut; i1~' = a modelat; şi jl:J:::l = a construit).

J. TT TT TT
 h,

25
:l.
4. Actele de formare şi timpul Creaţiei

1: Aşa cum precizează Morris, între aceste acte mari de creare au fost plasate
numeroase acte d formare care au culminat cu formarea trupului omului (p. 219).
I
Aceste acte de formare au avut loc în mod eşalonat şi progresiv în cele şase zile ale
..,
Creaţiei:

~ În prima zi, energizarea elementelor fizice ale cosmosului (să fie lumină)
1 ~ În a doua zi, formarea atmosferei şi a hidrosferei
~ În a treia zi, formarea litosferei şi a biosferei
I ~ În a patra zi, formarea stratosferei
~ În a cincea zi, formarea vieţii în atmosferă şi hidrosferă
I
~ În a şasea zi, formarea vieţii pentru litosferă şi biosferă.

l­ Trebuie remarcat că în toate aceste acte s-a folosit material preexistent şi de

aceea n~.v şi n;<:. Cel care săvârşeşte lucrarea este Elohim, Dumnezeu revelat în
I Creaţie, iar diferiţii termeni indică parte din raportul Creatorului cu Creaţia Sa. Asa
= a făcut, ceea ce evidenţiază atotputernicia Sa şi transcendenţa Sa, pe când Iaţa (a
I
modelat, munca olarului pe roată) indică implicarea Sa directă în anumite cazuri.
Agentul creativ a fost Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece în istoria Creaţiei apare
j
frecvent cuvântul j~~ = a spus. Cuvântul apare de zece ori (Gen. 1:3, 6, 9, 11, 14,

1 20, 24, 26, 29; 2:18) şi indică faptul că prin cuvântul divin şi dinamic al
Dumnezeului personal şi comunicativ a venit în existenţă Creaţia. Este exact ceea ce
remarcă sutaşul despre Isus din Nazaret evidenţiind pe Dumnezeu - Cuvântul prin
care s-au făcut toate lucrurile (Mat. 8:8; Is, 33:6).12
1'
Dumnezeu, Creatorul, urmează o ordine în actele Creaţiei care devine logică în
existenţa lucrurilor create stabilind fiecărui element timpul cel mai potrivit când
J
trebuie să apară pentru a putea fi folositor, iar sensul este de la general la particular
şi se vede clar scopul specific pentru fiecare. Mai mult, Creatorul numeşte fiecare
1
element potrivit cu natura Sa şi-l apreciază calitativ până când la terminare totul este
I j foarte bun (Gen. 1:4, 5, 31).

12 Walter C. Kaiser, Toward on Old Testament, Zondervan Publishing House,Grand Rapids, Michigan, J978, p. 72.

< ]
 L
26
, 1;
Istoria Creaţiei precizează că Dumnezeu a făcut totul în cele şase zile ale
Creaţiei, adică precizează tipul Creaţiei. Considerând primul cuvânt n'~~J:;l ca un
1:
substantiv absolut, aşa cum reiese din particularităţile limbii (nu ca şi începutul
1· creaţiei), acest cuvânt indică în Gen. 1:1 începutul absolut al tuturor lucrurilor afară

de Dumnezeu Cel existent din veşnicie, cauza primară a tuturor lucrurilor rară a fi
I cauzat de nimic şi nimeni.

,I Privitor la zilele Creaţiei, aşa cum s-a arătat, unii sunt adepţi ai teoriei

echivalenţei (o zi echivalentă cu o eră), iar alţii pur şi simplu trec cu vederea ceea ce

1
Biblia repetă de atâtea ori în câteva versete concomitent.

Este destul de uşor de observat că săptămâna în care Dumnezeu a creat toate

f I lucrurile a fost o săptămână normală, fără întreruperi, "prototipul săptămânilor de

mai târziu''." Nici una dintre teoriile (a echivalenţei, evoluţia teistă sau creaţia

J progresivă) prin care se încearcă să se justifice erele geologice şi existenţa nu pot fi

susţinute nici biblic şi nici ştiinţific.

1
Este adevărat că termenul oi' din ebraică este folosit şi în scrisul unei perioade

lungi, nedeterminate sau timp în general (în ziua când ...) şi apare de cea, 65 de ori ]n
.1
Biblie (2 Pet. 3:8). însă apare de 1200 de ori ca "ziuă" şi de 700 de ori' sub forma la

I plural 0'0: = zile. Atunci când ' se intenţionează un înţeles figurative, parabolic,

aceasta va clar semnalată în context.

1' Mai mult, scriitorul capitolului 1 din Geneza a stabilit clar sensul cuvântului
determinând substantivul printr-un numeral ordinal (întâia, a doua etc.) şi prin
I limitarea perioadei în fiecare caz la o seară şi o dimineaţă. Conotaţia primă a
termenului de "zi" dată de Dumnezeu când a numit lumina cu' acest cuvânt indică
I clar că este vorba de timpul luminos care se succede cu fiecare noapte. Chiar şi

}. primele trei zile nu au putut fi perioade deoarece vegetaţia putea să existe pentru
scurt timp fără lumină. Însă luminătorii din ziua a patra nu sunt surse ci mijloace de

I propagare a luminii. Exod 20:8-11 vine în sprijinul acestei interpretări cât şi ziua de
odihnă care s-a terminat ca şi primele şase şi au constituit prototipul săptămânii
1 umane."

13 Morris, p, 220.

14 Morris, pp.134-138.

 I
27
!i \ ;­
Dumnezeu a terminat lucrarea şi nu ne rămâne decât să exprimăm cu
psalmistul: "Cerurile spun slava Domnului. .. o zi istoriseşte alteia" (Ps. 19:1-3).
:. 1:,

5. Crearea omului
1·

'-1 Unul dintre cele mai de seamă acte din istoria Creaţiei cu profunde implicaţii

teologice a fost crearea omului, coroana creaţiunii. De aceea, în legătură cu aceasta

I şi cu faptul că omul a fost o creaţie specială şi cu o destinaţie deosebită trebuie
remarcat:
I ~ Întrunirea Consiliului Divin. Pentru îndeplinirea acestui act al Creaţiei
este necesar un Consiliu în care se ia decizia şi se stabileşte cum să fie creat omul, cu
I
ce scop, şi apoi se trece la acţiune (Gen. 1:26-27; 2:7).

I Încă din Creaţie, deşi din anumite puncte de vedere, omul întruneşte
caracteristici ale unor vieţuitoare din ziua a şasea în care a fost făcut şi el, este pus
il deoparte prin aceste lucruri, constituind o categorie aparte. 15
Dumnezeu Se sfătuieşte în cadrul Sfmtei Treimi. Unii - au considerat că

:J Dumnezeu S-a sfătuit cu îngerii. Din contextul întregii Scripturi reiese clar că

: \; aceasta nu este posibil. Întotdeauna în momente speciale (ex. Botezul Domnului),

Consiliul este special al Sfmtei Treimi. în Creaţie vedem acelaşi lucru şi când
gândim la scopul propus. îngerii nu sunt stăpâni ci slujitori. Cuvântul şi Duhul iau
I
parte.
:1 ~ Omul este o fiinţă dihotomă, făcut în latura sa materială din ţărâna

Pământului.

J • Principiul "să facem" ~~l'

T T
1:26

• Execuţia "a modelat" i1~~ pentru partea fizică

• Dar ~7~ pentru întreaga fiinţă 1:27.

Puterea creatoare este la lucru ca în celelalte două elemente cruciale în Creaţie.

Implicaţia directă a lui Dumnezeu în cazul omului în mod deosebit este de remarcat

J;
"a modelat pe om ca olarul vasul pe roată".

15 Derek Kidner, Tyndale O. T. c., p.50.

 1:
28
l: ~ Omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

I~ f
Termenii il~b~~ şi n1D7' tradus cu "chip şi asemănare"de Comilescu au
creat multe discuţii teologice. Unii au considerat că chipul se referă la latura fizică,

' . 1
; iar asemănarea la cea spirituală. Asta a condus la crearea unei imagini a lui
Dumnezeu asemănătoare , au considerat că amândoi termenii se
cu cea a omului. Altii
I referă la asemănarea omului cu Dumnezeu în latura spirituală. Este ştiut că

Dumnezeu nu are înfăţişare fizică. Aşadar, omul dispune de raţiune, sentiment şi o

I voinţă asemănându-se cu Dumnezeu în natura spirituală.

I William J. Dumbrell
originalului ar fi "să
sugerează

facem om ca
(pag. 17) că o traducere mai
asemănarea noastră", adică
corectă

unul care
a
să

I: funcţioneze ca imagine, ca reprezentant, referindu-se la funcţiunea omului.

Oricum, limba ebraică indică spre amândouă aceste lucruri având în vedere cele
] două prepoziţii ~ şi :p aşa că se poate concluziona că omul a fost menit să fie o
fiinţă care să deţină şi o latură spirituală pentru a putea fi în relaţie cu Dumnezeu şi
j astfel să-L reprezinte pe Dumnezeu pe Pământ.

Astfel că, potrivit cu natura sa, omul, aşa cum este descris în Vechiul Testament
I
este făcut după imaginea spirituală a lui Dumnezeu în latura sa spirituală şi

funcţionează ca mandatar al lui Dumnezeu (1:26).

1
Numai la om găsim o natură spirituală şi capacitatea de a intra în relaţie cu
'l. Dumnezeu. Aceasta este caracteristic tuturor oamenilor, indiferent de gradul lor de
cultură, au capacitatea de a se închina lui Dumnezeu.
~ J
Numai omul este menit ca, în numele lui Dumnezeu să stăpânească asupra
celorlalte vieţuitoare.
:1 Psalmul 8 aduce lumină asupra textului din Gen. 1: omul este prezentat în

, 1'
termeni regali (Ps. 8:5) referitor la Dumnezeu (Ps. 29: 1, 4; 90:16; 104:1; 111 :3;
O~ul,
, '

145:5; Iov 40: 10; Gen. 1:28). deci, este mandatarul lui Dumnezeu sau

1 viceregent asupra Creaţiei, deţinând o demnitate parte din care i-a mai rămas omului
deşi mai veştejită şi după cădere.l" Se pare că după cădere omul a pierdut
1 asemănarea (reprezentarea lui Dumnezeu), dar i-a mai rămas chipul (Gen. 6:9; lac.
3:9); dar trebuie reînnoite (Col. 3:10; Efes. 4:24).

16 Dumbrell, p. 17.'----.
 l,

29
!r~1 '
I i
~ Omul este făcut ca o fiinţă sociabilă. i1~P:j~ ,~! (1:27), iar în capitolul 2
arată cum a procedat Dumnezeu când a creat partea femeiască, soţia omului, din
1:
coasta sa i1:I::l v. 22 reiese
TT
că:
. 1
• Omul este completat prin soţie

• Bărbatul este egal valoric cu soţia sa (Gal. 3:28)

I
• Soţia este făcută pentru bărbat

• Omul este de natură heterosexual. Nu există divorţ, nu există homosexulaitate

I

şi nici poligamie. Adam este din ţărână , iar Eva din Adam. Ambii, lucrarea intimă a

I
lui Dumnezeu (2:23).
• În asociere, omul este binecuvântat cu scopul înmulţirii şi îndeplinirii
1· mandatului. Binecuvântarea cuprinde dăruire şi funcţiune.

• Omul este asigurat de Dumnezeu cu hrană

J
• Omul este aşezat în grădina Edenului.
(. Amândoi, bărbatul şi femeia, erau părtaşii darului Creaţiei de a fi după chipul
lui Dumnezeu. Amândoi aveau posibilitatea părtăşiei şi comunicării cu Dumnezeu,

I
responsabilitatea stăpânirii şi conducerea asupra Creaţiei lui Dumnezeu.
Sfârşite astfel, lucrările Creaţiei lui Dumnezeu sunt apreciate ca "foarte bune"
!
(1 :31), apreciere care exclude dualismul. Totul era bun, dar încă neîncercat"
În încheiere, Dumnezeu binecuvântează ziua a şaptea şi o sfmţeşte pentru că în
,'-' : .
ea El a încetat n;l~ lucrarea Creaţiei. Ziua în care Dumnezeu comemorează
r.) încetarea lucrului. Până aici a fost crearea, de aici urmează providenţa divină asupra
Creaţiei Sale.
Aşa cum spune Kaiser, istoria are aici primul dintre cele trei semne divine,
:1:

măreţe, marcante prezentate în revelaţie:

. \
~ Sabatul, care marchează încheierea Creaţiei

~ "S-a isprăvit!" din Ioan 19:30, marcând terminarea operei salvării prin
_J .
Domnul Isus, şi

~ "S-a isprăvit!" din Apocalipsa. Încheierea tuturor lucrurilor vremelnice şi

,j ~
începutul eternităţii", diviziunea dintre istorie şi eternitate.

17 Kaiser, p. 11.
18 Kaiser, p. 16.
·, ;

30
~L
Din providenţa divină face parte întregul şirag de măsuri faţă de fiinţa creată

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Crearea femeii, sădirea Grădinii Edenului
1:
şi aşezarea omului în această grădină.
Grădina Eden reprezintă spaţiul îndestulării perfecte oferit omului atât pentru a
1:
se putea bucura de tot ce a făcut Dumnezeu, cât şi pentru a experimenta părtăşia cu
1: Dumnezeu, condiţie primordială pentru exercitarea apoi a mandatului, de stăpânire

asupra lucrurilor create din încredinţarea lui Dumnezeu. Aşa cum spune Dumbrell,
I că omul, creat ca parte a lumii sale, având mandat de stăpânire asupra acestei lumi,
este în mod paradoxal luat din această lume şi plasat în sfera părtăşiei cu Creatorul
(2:7~9).

,1 Locul unde a fost grădina este nesigur. Din indicaţiile

deduce regiunea Mesopotamiei. Zona indicată corespunde cu ideea unei fertilităţi

date (2:10~14), se poate

1 deosebite atât la timpul indicat, cât şi de-a lungul istoriei, cu toate urmările căderii şi

degradării, iar bogăţiile indicate sunt dovezi ale concentrării binecuvântării lui
! Dumnezeu.
Datoria omului a fost să lucreze şi să păstreze grădina.
I În original, j=T":r~-tJ7 şi i1':1~~7·
Spaţiul în care este plasat omul este un spaţiu al dezvoltării şi manifestării
1 plenare a personalităţii omului ca mandatar al lui Dumnezeu. Sensul este să , o

j lucreze şi să o păstreze să fie ceea ce Dumnezeu a intenţionat să fie grădina.

Dumbrell sugerează că verbul "s-o lucreze" i=T:r~-tJ7 apare mai târziu în sensul unic
J al închinăciunii ca aluzie la activitatea preoţească şi regească (Ezec. 28:11-19) şi aşa
cum este prevăzut pentru Israel (Exod 19:3-6). Astfel, omul a fost aşezat în grădina
·.'1;
Eden pentru a sluji aşa cum este aşezat preotul într-un sanctuar pentru a sluji (pag.
19).
1
Existenţa celor doi pomi În grădină este de o deosebită importanţă. Pomul

J vieţii, aşa cum afirmă Watts, simboliza oportunitatea omului la experimentarea

plinătăţii vieţii (pag. 16). Din pomul acesta, omul putea să mănânce după plăcere

·ji înainte de căderea sa, ceea ce denotă accesul omului la această plenitudinede viaţă.
Pomul cunoştinţei binelui şi răului îi este interzis omului. Aceasta fiind unica
interdicţie (Gen. 2:17). Interdicţia implică libertatea omului de a alege şi desigur,
 1·
31
~ l, responsabilitatea sa morală, lucruri care ţin de chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în
om. Accentul nu cade pe proprietăţile pomului care pare să nu aibă prea mare
' 1! importanţă în ele însele ci pe interzicerea mâncării din fructele acestuia sub
ameninţarea cu moartea.
1·
Aşezat în această grădină, în astfel de condiţii, cu astfel de posibilităţi omul este

1 pus în faţa unei alternative de a alege a trăi cu Dumnezeu cunoscând binele şi răul

din Cuvântul şi călăuzirea divină în care să crească tot mai mult în îndeplinirea
1 măreţului său mandat, sau de a alege răzvrătirea şi cunoaşterea din experienţă a
tuturor urmărilor ce constituie ruinarea vieţii sau moartea spirituală.
1
6. Căderea omului
\

I Capitolul 3 din Geneza începe cel de al doilea mare (şi trist totodată) eveniment
din epoca istoriei străvechi - căderea omului. Evenimentul constituie pasul de primă
l cotitură în istoria existenţei umane şi introduce căderea omului prin ispite, păcatul,

urmările imediate ale căderii şi consecinţele acesteia, cât şi soluţia divină în faţa
l acestui mare dezastru. Teologia aici este prezentată atât istoria căderii, cât şi temelia
răscumpărării.
1 Căderea omului s-a produs în urma actului de ispitire a femeii de către şarpe

I.
. .
(Gen. 3:1). În Geneza ni se prezintă intrarea răului, a păcatului în viaţa omului prin
metoda ispitirii şi nu în univers. Esenţa păcatului constă în neascultarea omului de
Dumnezeu prin libera alegere sub influenţa Diavolului.
1) Actul ispitirii.
Ispititorul este Diavolul, personificat aici prin şarpe şi cunoscut sub acest nume
în revelaţia completă a Noului Testament (Apoc. 12:9; 20:2; 2 Cor. 11:3, 14).
l,
Caracteristica lui 'era şiretenia. Există aluzii la fiinţa deosebită care a căzut (Is.
14, Ezec. 28, 1 Petru şi Apocalipsa).
1
De ce a fost folosit şarpele? Poate aspectul său delicat, strălucitor (Is. 14:29).

ji Desigur isteţimea sa şi condiţiile căderii. El era priceput, abil în a găsi expediente,

inteligenţă negativă.
t

32
1 De ce începe cu femeia? Poate, fiind o fire mai impresionabilă (1 Tim. 2:14) la
care domină imaginaţia şi sentimentul. Unii spun că ordinul a fost dat lui Adam de
1 i către Dumnezeu. Poate de aceea femeia mai adaugă ceva la restricţie ce devine CJ11~
'( sau simplu poate pentru că ea a fost mai aproape.
Diavolul îndreaptă spre femeie:
1 • Îndoiala - cu multă dibăcie - faţă de Adevăr, dragostea şi dreptatea lui
Dumnezeu
1· • Tăgăduirea Cuvântului divin
• Discreditarea şi oferirea posibilităţilor sale
1
Solicită din femeie:

l
[;]
• Pofta ochiului
• Pofta trupului Ioan
,1 2:16
• Lăudăroşia

Scopul este păcatul, neascultarea de Dumnezeu.

l Oferta Diavolului este foarte ispititoare:

• Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.
\
Unii au sugerat că aceasta a însemnat cunoştinţă deplină, morală şi experienţă

sexuală. Nu este compatibil cu contextul. Alţii consideră că este vorba de a deţine

\
discernământ moral şi autonomie morală şi de a avea autonomia şi abilitatea de
(.
legiuitor de sine" care erau doar prerogative ale lui Dumnezeu.
Ceea ce a promis Diavolul a fost o minciună deghizată amestecată cu adevăr,

J aşa cum rezultă şi din caracterul său de mincinos şi din numele său de Diabolos
(adevărul şi minciuna în acelaşi timp) în calitate de Satan = Împotrivitorul lui
,l Dumnezeu şi, desigur, rivalul fericirii omului.
În starea sa de inocenţă, omul avea în faţă timpul în vederea dezvoltării sale
\
morale după metoda divină de a cunoaşte binele din experienţă şi răul din .porunca
1: lui Dumnezeu. Aceasta s-a inversat după căderea omului. A cunoscut răul din
experienţă şi binele din amintire şi năzuinţă. De remarcat că aceasta este metoda de
ispitire folosită în mod constant de către Diavol (ex. În Iacov şi la Domnul Isus).

19 Dumbrell, p. 20.
 I
33
1 Se mai pune întrebarea dacă a fost o discuţie reală sau a fost strecurată în inima

"1: femeii. Desigur, şarpele nu avea capacitatea de a vorbi.

De remarcat este faptul că odată biruit cineva de Diavolul devine o unealtă în

(( mâna acestuia. Nu mai este nevoie să lucreze el pentru a-l putea înfrânge pe Adam,
soţia sa va face aceasta cu mult succes şi fără efort.

I
2) Urmările imediate ale căderii

1 Căderea are urmări imediate:

• Conştientizarea dezastrului.
1 Promisiunea Diavolului că li se vor deschide ochii se împlineşte însă într-un
il mod cu totul neaşteptat, pentru a vedea dezastrul aşa cum spune Apostolul Pavel la
Tit 1:15. Au văzut că sunt goi. Cuvântul folosit este !J . 1-V (!J~011.p) = gol, goi.

1 Vine de la verbul 1'J-V = ruinat, cuvânt înrudit cu tJ11-V = şiret, natura şarpelui. Cu
alte cuvinte, au ajuns să se întipărească în ei ceva din natura şarpelui care a atras
-,
.
ceva din soarta sa asupra lor. Mai mult, au luat contact cu situaţia prin cuvântul j)'J:
= cunoscut din experienţă, din intimitate ca atunci când soţul' îşi cunoaşte soţia, se
1
uneşte cu ea. Goliciunea lor lăuntrică de a deveni asemănători cu Diavolul şi-a găsit
fizică, prăbuşit
I reflexie în goliciunea organele sexuale, deoarece s-a întrega specie
umană, toţi descendenţii (Rom . 5:12; 1 Cor. 15:22). Toţi descendenţii omului urma
1, să se nască cu această fire păcătoasă înclinată spre rău. Omul a descoperit că ceva
dezastruos s-a petrecut cu el, s-a pierdut domnia inocentă a spiritului asupra cărnii.
r 1 • Ruşinea şi frica de urmări.

Odată cu pătrunderea păcatului vine şi ruşinea şi frica. Omul încearcă două

:1 lucruri:
• să se ascundă

• să soluţioneze acoperirea (v. 7, 9). Goliciunea era de nesuportat, însă ei nu

.J o puteau acoperi decât pe cea fizică, şi aceasta doar cu frunze fragile, însă

în faţa lui Dumnezeu erau goi şi descoperiţi. Tragicul constă în faptul că de

! acum omul caută să se îndepărteze de Dumnezeu. Se teme de urmări, nu de
păcat
J:
 l
34
Il • se încearcă scuzarea prin dezvinovăţire şi învinuirea celuilalt. Toate
acestea nu soluţionează problema. Va fi nevoie de răscumpărare (Rom.
li
8:23) şi apoi îmbrăcare cu glorie (2 Cor. 5:41)

l:
3) Consecinţele căderii

1 Consecinţele căderii omului sunt cât se poate de profunde şi curioase în acelaşi

timp.
1: • Dumnezeu îl caută pe omul căzut
r I Confruntarea din partea lui Dumnezeu începe cu harul căutării omului.
Dumnezeu nu renunţă la om. În căutare, Dumnezeu remarcă părăsirea locului de

l către om, de aceea, prima întrebare este: Unde

profesor când vrea să
eşti?

îi ajute pe elevi; a doua întrebare se

Dialogul ia forma celui dintre
referă la faptele lor: ce ai

l făcut? Şi întrebări ajutătoare: de ce? Rechizitoriul este îngreunat de încercarea

omului de evaziune. Este procedura tipică. Ex. Şi Cain aude toate trei: vv, 4, 6, 9, 10.
1 Trebuie înţeles faptul că după cădere, omul nu-l mai poate găsi pe Dumnezeu.
Însăşi căutarea va deveni greşită, singura speranţă este în căutarea lui Dumnezeu
\
după om.

• Dumnezeu rosteşte sentinţa

.1
Cei trei sunt invitaţi în faţa judecăţii în ordinea vinovăţiei:
)o> Şarpele este blestemat 111t' = coborâre.
!, ·.1·
Vine asupra sa ceea ce a făcut. Se va târî. Viaţă de mizerie în dezgust şi pericol,
tristeţe (Mica 7: 17; Is. 72:9). Devine simbol al ruinei şi josniciei. Ca personificare a
răului, ostilitatea va fi partea sa. Vrăjmăşie între el şi femeie, între sămânţa lui şi cea
J a femeii. În cursul osândirii şarpelui pentru care nu este nici un fel de nădejde
(împotriva conceptului universalist că el va fi salvat).
1 i.
Dumnezeu strecoară Protoevanghelia ca o exprimare a înduioşării Sale faţă de
fărtura mâinilor Sale. Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui cu preţul zdrobirii
\
călcâiului (suferinţei). Va fi o încleştare finală între şarpe şi sămânţa femeii.
1: • Se vede şi strădania luptei omului împotriva omului şi biruinţa finală; dar
Noul Testament arată că este vorba despre Diavolul şi Hristos (Apoc. 12:9;
J.
20:2; Rom. 16:20; Mat. 1:23; Gal. 4:4; 2 Tim. 2: 15). în original este folosit
 I;
35
'1 pronumele ~1i1 = El, nu ea, iar în LXX este tradus cu a8'toa = El, şi în Vulgata
'l ipso = El.
Protoevanghelia a constituit nădejdea ideii de salvare a omului în mijlocul
1; dezastrului căderii şi a arătat preţul ce va trebui depus pentru a-l birui pe Diavolul.
~ Femeia are parte de o sentinţă întreită:
I • în general, este aşezată în statutul suferinţei : "Voi mări mult suferinţa şi
însărcinarea ta" ~ l~i~~.? = dureri şi muncă grea.
I Prin constituţia ei fizică şi psihică, atât munca, cât şi durerea ei este mai
( mare, mai grea. Fiind un vas mai gingaş, ea este mai afectată.

• În procreere intervine durerea. Naşterea de copii, menită să fie o mare

,( ,
binecuvântare, parte din rolul iniţial al femeii (Gen. 1:28) devine act al
durerii.
1,
• Odată ce s-au schimbat raporturile stabilite de cu Dumnezeu, se schimbă şi

raportul femeii cu natura lucrurilor. Durerile naşterii devin cele mai mari
\
dureri (Exod 1:19). Dumnezeu poate interveni în mod miraculos la

l ameliorarea situaţiei.
• în raportul cu soţul. Schimbându-se raportul cu Dumnezeu se schimbă şi
I raportul cu cei din jur, cu semenii (verticală şi orizontală) . Dumnezeu a
creat-o pe femeie să fie partea care răspunde perfect nevoii pentru părtăşie şi
\ împlinirii soţului, împlinindu-se în acelaşi timp (parte bărbătească şi parte
femeiască).
:.1
i'~~f i!~ = ajutor care se potriveşte perfect sau partea din faţă care împlineşte,.

j se îmbină perfect. Vine de la verbul i~.v = a inclus.

Aceea care a fost creată cu scopul de a fi un ajutor potrivit va căuta de acum să

J stăpânească lDţ?1tVD = tradus cu dorinţele tale, vine de la un verb care tradus

I: înseamnă

stăpâni,
a inunda peste, a conduce asupra, adică a se ţine după, cu scopul de a-l
ca în Gen. 4:7, păcatul 'pentru Cain. Rezultatul, însă, potrivit cu hotărârea lui

J Dumnezeu este ca ~W9 = a stăpânit cu forţa, adică El va stăpâni asupra ei, va dirija.
Armonia perfectă dintre egali devine zvârcolire şi luptă pentru putere din partea
L femeii şi stăpânire forţată din partea bărbatului. Unul va dori mereu să stăpânească,

I
,
j: ,
," 36
: 1: altul va aplica forţa şi va impune stăpânirea. Istoria este plină de evenimenete
extremiste în această privinţă. Femeia a devenit roabă (Gen. 34:12), proprietate. El
, 1;
putea divorţa oricând (Deut. 24:1), iar în lupta emancipării femeia bate extremele
.(femeia-păstor).
I
Adevărata emancipare o face Domnul Isus, în actul răscumpărării, când

I restaurează atât femeia, cât şi bărbatul, izbăvindu-i pe fiecare şi reaşezându-i în

sferele Împărăţiei Sale şi în Biserică. În felul acesta, familia este reaşezată în starea
\ armoniei harului (Efes. 5:22-23) în baza dragostei şi supunerii şi înlăturarea

divorţului (Mat. 19:4-6).

i ~ Bărbatul este şi el condamnat pentru vina sa îndoită:
• A ascultat de glasul soţiei şi
'1
1) Subminare - a mâncat
Schimbându-se raporturile stabilite de Dumnezeu, se minează şi raportul său cu
1
mediul. A neglijat supunerea faţă de autoritatea Creatorului, are parte de subminarea
1 propriei autorităţi.

• Îi este ameninţată autoritatea pe care şi-o va menţine cu luptă faţă de soţie şi

faţă de mediu .
• Va fi o competiţie între el şi soţie, şi între el şi natură şi Pământul blestemat,
l supus stricăciunii (v. 18; Rom. 8:19-22).
1, Pentru că nu a rămas mandatar credincios lui Dumnezeu, el schimbă mediul
care nu i se mai supune cu uşurinţă pentru a-l face să simtă ce implicaţii are faptul că

1 trebuie să-şi impună prin forţă autoritatea şi să-şi câştige prin muncă din greu pâinea.
Spini şi pălămidă este semnul Pământului blestemat (Prov. 24:31; Is. 34:13).
,1 Raportul dintre natură şi Domnul Isus în acţiunile Sale miraculoase, poate să fie o
aluzie la ceea ce avea şi a pierdut omul prin cădere."
1 Dacă raportul dintre om şi Dumnezeu se schimbă prin răscumpărarea adusă de
Domnul Isus prin credinţă, ceea ce duce la noi raporturi şi între semeni în condiţiile
\'
mântuirii, raportul cu natura se va schimba la a doua venire a Domnului, când

J Creaţia va fi eliberată de sub blestem (Rom. 8:19-22 şi 2 Pet. 3:10-11).

1: 20 Tyndale, p. 72.
 1:

37
-1:
2) Moartea fizică - este a doua consecinţă de care are parte omul (Gen. 2:17).
Întrebarea este: a murit sau nu omul, căci a născut fii şi fiice. Trebuie precizat
1;
că nu este vorba de "pom al morţii", nu pomul cauza moartea, ci hotărârea
divină.
1:
• Omul în Eden a avut nemurirea ca o posibilitate. El putea să nu moară, putea
,I! să se servească de privilegiile oferite de pomul .vieţii. Dar când a păcătuit
devine muritor. Din nou experimentează promisiunea sarcastică a Diavolului
1 (şi moare şi nu moare).
Termenul este mOD nio. Verbul: ma a murit, la forma sa Imperfectă 2
.'I =

masculin singular în combinaţie cu forma sa la Infinitiv Absolut înseamnă

"murind vei muri", adică o acţiune continuă. Expresia poate să desemneze:
• Subliniere - cu siguranţă, fără echivoc

1 • Vei începe să mori, vei deveni muritor - realitate continuă.

Viaţa omului este un proces de întoarcere în ţărână (v. 19).
1,
Augustin a spus "o alergare spre moarte".
• Moartea nu-i o simplă privare de existenţă sau de viaţă, ci şi privare de
\
plinătatea ei. De aceea, viaţa omului pe Pământ este o călătorie spre moarte în
trudă şi suferinţă. În statutul inocenţei mersul omului a fost din viaţă spre viaţă.
\.
În starea de cădere, singura lui direcţie poate fi de la moarte la viaţă, potrivit cu
afirmaţiile Celui de al doilea Adam (Ioan 12:24; Rom. 6:23).
.1
De precizat că aici cuvântul moarte se aplică la Nefeş organic, biologic, la
1 trupul viu, nu la Nesemah. Moartea fizică este o despărţire, desfacere. Descombaz o
califică ca pedeapsă şi eliberare. Pedeapsă pentru păcătos şi eliberare de toate relele
1 pentru credincios. De aceea, această moarte rămâne şi după mântuire.

3) Moartea spirituală.
1
Mai mult, omul are parte şi de moarte spirituală.

I I Efes. 2: 12 = trăire sub altă stăpânire.

Despărţirea omului de Dumnezeu. Aceasta cuprinde o veştejire a asemănării
j; morale a omului cu Dumnezeu, alterarea caracterului său moral şi tendinţa de a se
depărta de Dumnezeu.
li
38
rl: S-a produs întunecarea intelectului, coruperea afecţiunii sau a sentimentului şi

. "1: înrobirea voinţei. Deci, încetarea relaţiilor familiale cu Dumnezeu.

, ,
Toate acestea urmează să fie evidenţiate prin câteva ultime măsuri concrete

r \ '
care, deşi fac parte din pedepsirea de moment a păcătosului, ilustrează în durerea lui
Dumnezeu faţă de fiinţa umană în care El va pune în aplicare planul Său de
~I răscumpărare.

Dumnezeu îmbracă pe om cu haine de piele pentru care a jertfit animale

1 nevinovate preilustrând ispăşirea păcatului şi îmbrăcarea omului cu neprihănirea

căpătată în Hristos .
.1
Omul este împiedicat să mănânce din pomul vieţii ca să nu trăiască veşnic în

[1 această stare şi este alungat din Grădina Edenului.

I

Viaţa înseamnă părtăşie ,cu Dumnezeu; moarte spirituală = ruperea acestei

1 părtăşii (Ioan 17:3). 1 se reaminteşte omului experienţa trăirii adevărului

promis de Diavol pe care el l-a ales şi de acum aceasta va fi partea sa (FiI. 3:19-21).
pe jumătate

I Barierele ridicate, heruvimi şi săbii de foc indică imposibilitatea ca omul să se

salveze singur.
'J • Părăsind Edenul, omul pleacă cu credinţa şi nădejdea împlinirii
Protoevangheliei, deoarece numeşte pe soţia sa, viaţă (v. 20).
'\

.1 7. Păcatul în Geneza - Intrarea Păcatului în Viaţa omului

Capitolul trei din cartea Geneza reprezintă cea mai tragică experienţă, cel mai
întunecat eveniment din viaţa omului, cât şi a rasei umane în întregime. Omul a
r-l păcătuit. Fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu voinţă liberă, a
ales de bună voie să urmeze sfatul Diavolului, a vrăjmaşului lui Dumnezeu, a lui
Satan, care s-a razvrătit în Ceruri îm.potriva lui Dumnezeu.
Desigur, căderea a avut loc în urma unui proces al ispitirii din partea
1 Diavolului, care a atras astfel pe femeie în cursa înşelătoare, care, la rândul ei, a atras
în cădere şi pe bărbatul ei. Astfel, păcatul a intrat în fiinţa umană şi în lumea de pe
:. 1
Pământ.
 I
39
1 Procesul ispitirii, căderea omului, urmările imediate şi consecinţele căderii sunt
prezentate în Gen. Cap. 3. Cele întâmplate şi prezentate aici constituie, de fapt,
1
;
păcatul (Rom. 5: 12).
, 1: Aşa cum sumarizează şi Watts", natura păcatului constă în: îndoiala cu privire
la credincioşia, dragostea şi neprihănirea lui Dumnezeu, dorinţa după ceea ce
1: Dumnezeu a interzis omului, cât şi neascultarea de porunca lui Dumnezeu. Suma
tuturor acestora se numeşte păcat. Cuvântul "păcat" apare pentru prima dată în Gen.
1 4:7. Cuvântul folosit în original este ~~Q = "păcat". Termenul de fapt se traduce prin
" a greşi ţinta", "a greşi scopul", iar în anumite forme înseamnă "a pierde ceva".22
1 Aceasta este ce s-a întâmplat în istoria căderii omului. Acesta a greşit ţinta, s-a

.'1 abătut de la scopul pentru care a fost creat şi a pierdut părtăşia cu Dumnezeu,
Creatorul său .
.]
Lucrul acesta deosebit de grav s-a petrecut prin proprie alegere punând ân
procesul ispitirii la dispoziţia înşelătorului înzestrări, ca: pofta trupului, pofta ochilor
I şi lăudăroşia vieţii. Diavolul a ispitit astfel pe om şi l-a atras sub autoritatea sa.
Din istoria căderii şi a depravării omului în cazul lui Cain reiese cu certitudine
1
că păcatul a pătruns în viaţa omului venind din afara lui, prin intermediul

j, ispititorului. De asemenea, reiese că păcatul este deosebit de agresiv aşa cum şi sursa
acestuia, Diavolul, este deosebit de agresiv. Cu toate acestea, textele sugerează încă

J din acele vremuri că omul se poate împotrivi păcatului şi că Diavolul nu poate să-I

oblige pe om să păcătuiască. Astfel, el poate doar să ispitească, iar păcatul este un

J act deliberat al omului, potrivit cu voinţa sa liberă.

Cea mai îmbucurătoare ' veste este că încă în Gen. 3: 15 este oferită

Protoevanghelia care arată că Diavolul urma să fie înfrânt de către Domnul Isus, care

r I îi va zdrobi capul şi tot prin El urma să fie biruit păcatul, la Golgota la cruce unde El
va depune jertfă de ispăşire. Diavolului îi va rămâne doar puterea de ispitire, iar

I perspectiva
16:20).
finală este ca Satan să fie zdrobit şi sub picioarele credincioşilor (Rom.

21 J. Wash Watts, O/d Testament Teaching. An Introductory to the O/d Testament, Broadman Press,Nashville,
,j Tennesse, 1967.

22 B. Davidson, The Analytical Hebrew & Cha/dee Lexicon, Samuel Bagster & Sons LTD, London, J 978, p. 254.

1.
\I

40

el
Bibliografie
1:

j ~ Archer, Gleason L., Encyclopedia ofBible Difficulties, 1982.

~ Davidson, B., The Analytical Hebrew & Chaldee Lexicon, Samuel Bagster &
I Sons LTD, London, 1978.
~ Dumbrell, William J., Covenant and Creation: A Theology of Old Testament
I Covenants, Nashville: Thomas Nelson, 1984.
~ Edersheim, Alfred, Bible History. Old Testament, William B. Eerdmans
1
Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1992.
~
I House, Paul R., Old Testament Theology, Inter Varsity Press, Downers Grave,
Illinois, 1998.
I 1 ~ Kaiser, Walter C., Jr., Toward an Old Testament Theology, Zondervan
Publishing House, Grand Rapids, Michigan, 1978.
1 l ~ Kidner, Derek, Tyndale Old Testament Commentaries. Genesis, Inter Varsity
Press, Downers Grove, 1967.
I ~ Mărtincă,Isidor, Scheme de Teologie Fundamentală, Institutul Teologic
Romano-Catolic "Sfânta Tereza", Bucureşti.
I ~ Morris, Leon, Tyndale Old Testament Commentary. Genesis, Inter Varsity
Press, Downers Grove, 1968.
J ~ Talpoş, Vasile, Studiu Introductiv în Legea, Istoria şi Poezia Vechiului
Testament, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.
~ Watts, Wash J., Old Testament Teaching. An Introduction to the Old Testament,

J
~
Broadman Press, Nashville, Tennesse, 1967.

The Broedman Bible Commentary, vol, 1

J ~ Wenger 1. C., Introducere în Teologie, VoI. I şi II.

~ Zuck, Roy B., Ed., A Biblical Theology ofthe Old Testament, Moody, Chicago,

I 1991.

I'

I:
~ ;