Codificările de bază ale Babilonului Antic

LEGILE LUI HAMMURABI - MONUMENT AL DREPTULUI ORIENTAL VECHI

O realizare majoră a lui Hammurabi (1792-1750 î. de Cr.) o constituie tentativa de unificare a

jurisdicţiei mesopotamiene prin redactarea unuia dintre cele mai vechi coduri de legi din istorie
ajuns până la noi.
Această codificare a fost descoperită de o expediţie ştiinţifică franceză în frunte cu cercetătorul J.
de Morgan, care a iniţiat săpături arheologice în sud-vestul Iranului, pe ruinele străvechiului oraş
Susa,” Stela de diorit”, pe care este gravat în cel de-al 34-lea an de domnie al lui Hammurabi
codul său celebru, a fost descoperită în luna decembrie 1901 d. Cr. (prima parte) şi în luna
ianuarie 1902 (a doua parte), se află astăzi la Muzeul Luvru din Paris.
Textul codului poate fi divizat în 3 părţi:
1. Prologul
2.Articolele codului
1.Prologul codului. Cuprinde declaraţiile lui Hammurabi precum că (zeii i-au încredinţat sceptrul
şi simbolul justiţiei) şi, în baza acestui temei el promulgă codul " ca să-l nimicească pe cel rău şi
viclean, ca cel puternic să nu asuprească pe cel slab...". Se sfârşeşte prologul cu următoarea
afirmaţie a lui Hammurabi: "Eu, rege ce ţin în supuşenie patru părţi ale lumii... am făurit eu
însumi dreptul şi dreptatea în limba ţării, lăsând pe oameni să se bucure".
2. Articolele codului. Pentru prima dată codul a fost publicat de R.P. Vincent Scheil, membru al
expediţiei franceze. Anume el a împărţit convenţional textul codului în 282 de articole.
Propunem următoarea împărţire pe articole a textului Codului lui Hammurabi:
I. Articolele 1-5 reglementează procedura de judecată.
2. Articolele 6-13 reglementează furtul averii proprietarului.
3. Articolele 14-25 prevăd astfel de componenţe de infracţiuni precum furtul de sclavi, tăinuirea
sclavilor fugari şi kidnappingul.
4. Articolele 26-41 consacră drepturile şi obligaţiunile ostaşilor, reglementând în mod deosebit
problemele ce ţin de proprietatea lor funciară.
5. Articolele 42-47 reglementează arenda funciară.
6. Articolele 48-52 fixează drepturile creditorului asupra fructelor de pe ogorul ce i-a fost dat în
gaj.
7. Articolele 53-56 stipulează pedepsele aplicate celor care nu folosesc canalele de irigare în
conformitate cu prevederile fixate de autorităţile publice.
8. Articolele 57-66 se referă la dreptul de proprietate asupra grădinilor, reglementând totodată şi
drepturile creditorului asupra roadelor livezii debitorului sau.
9. Articolele 67-99 - sunt anume acele articole care au fost şterse cu dalta. fiind reconstituite în
baza copiilor găsite în biblioteci, s-a putut stabili conţinutul lor, care, în mare măsură
reglementează contractul de locaţiune de bunuri imobiliare şi contractul de împrumut.
10. Articolele 100-107 se referă la activitatea negustorilor (tamcari).
II . Articolele 108-111 se preocupă de cârciumi care serveau totodată şi drept case de toleranţă.
12. Articolele 112-116 reglementează contractul de depozit şi de împrumut şi chezăşia datoriilor
de către membrii familiei debitorului.
13. Articolele 127-195 înglobează dispoziţii privind organizarea familială.
14. Articolele 196-214 prevăd sancţiuni în caz de leziuni corporale.
15. Articolele 226-227 apără interesele stăpânilor de sclavi.
16. Articolele 228-235 stipulează răspunderea juridică a arhitecţilor şi a constructorilor de vase.
17. Articolele 215-225 şi 236-277 conţin prevederi privind contractele de locaţiune.
18. Articolele 278-282 cuprind dispoziţii privitor la sclavi. Analizând articolele Codului
Hammurabi vom releva că ele sunt alcătuite într-o formă deosebită de cea contemporană.
Legiuitorul contemporan se străduie să formuleze norma de drept într-o astfel de formă, ca
rămânând concretă, ea totuşi să cuprindă nu numai un caz concret, ci o totalitate de fenomene
analogice. Pe când legiuitorul antic formula norma de drept în aşa mod cum se formulează o
hotărâre (sentinţă) judiciară: ca o hotărâre a unui caz particular, cazus. Din acest punct de vedere,
elementul de sintetizare teoretică rămânea fără semnificaţie pentru legiuitorul babilonian, care,
confruntat cu nevoile vieţii de fiecare zi, se menţinea cazuist şi, în consecinţă, departe de
preocupările doctrinare. De exemplu: "Dacă un om i-a scos un ochi altui om, atunci şi lui trebuie
să i se scoată un ochi". O astfel de formă a expunerii normei de drept se numeşte cazuistică.
De asemenea, Legilor Hammurabi le este caracteristică o tehnică juridică primitivă, formalism şi
o legătură strânsă cu ritul şi procedura simbolică. De exemplu, în caz de transmitere a proprietăţii
funciare, a sclavilor, vitelor mari etc., era obligatorie încheierea convenţiei în formă scrisă şi în
prezenţa martorilor. Convenţii puţin mai însemnate trebuiau să fie încheiate în faţa sfatului
bătrânilor din cadrul obştii.
Din diverse surse ne este cunoscut faptul că în Babilon existau mai multe genuri de proprietate
funciară:
1.Proprietatea statului.
2.Proprietatea templelor.
3.Proprietatea comunităţilor ţărăneşti.
4.Proprietatea privată.
1.Proprietatea statului:
• dată în arendă.
Proprietatea funciară a statului, pentru a aduce un venit sporit putea fi dată în arendă. De obicei,
arendaşi erau micii agricultori. Ei fructificau fondurile arendate, în schimbul unei cote-părţi din
recoltă, care de obicei ajungea la 1/3 din roadă.
• ilku.
Acestea sunt bunuri de stat concedate ostaşilor pentru serviciu militar, care se făcea în baza unei
convenţii dintre redum şi bairum(grad militar) pe de o parte şi statul reprezentat de rege, pe de
altă parte. Prin această convenţie militarul se obliga să presteze serviciu militar în folosul statului
pe tot parcursul vieţii contra unui fond funciar (ilku), care era concedat adesea cu tot cu
construcţii pe el, împreună cu pământurile de arătură, grădini şi inventar corespunzător, şi care
revenea înapoi regelui în caz de moarte a militarului sau de reziliere a contractului ori de
neîndeplinire a obligaţiunilor contractuale.
2. Proprietatea templelor
Multiple înscrisuri ne relatează despre faptul că templele posedau fonduri agricole, edificii,
ateliere meşteşugăreşti, prăvălii, turme de animale etc., dispuneau de venituri însemnate obţinute
din dijmele percepute de la populaţie şi din ofrandele religioase dăruite de către locuitori.
Posedând o parte considerabilă a avutului statului, templele fructificau cu succes fondurile
băneşti oferind împrumuturi băneşti cu dobânda. Din aceste considerente, furtul avutului
templelor era pedepsit cu moartea.
3.Proprietatea comunităţilor ţărăneşti
Pământul obştii era împărţit, pentru o anumită perioadă, prin tragere la sorţi ţăranilor din
comunitate. Totodată existau şi teritorii întinse care erau în proprietate comună (păduri, păşuni,
iazuri etc.). Asupra pământului, ţăranii aveau o folosinţă temporară. Ei nu aveau dreptul să-şi
vândă parcela, să o dăruiască sau să o lase prin testament.
Cu timpul însă, pe măsura descompunerii comunităţilor săteşti, se admite înstrăinarea loturilor
funciare în special în folosul regelui, care tinde să acapareze domenii tot mai mari. Dacă ţăranul
părăsea comunitatea, atunci el pierdea şi lotul său de pământ.
4.Proprietatea privată
Spre deosebire de bunurile ilku , bunurile proprii puteau face obiectul oricăror acte juridice, încă
în antichitate se face distincţia dintre bunurile mobile şi imobile. Proprietăţile funciare private
erau hotărnicite prin aşa-zisele kudurru, pietre mari ce serveau ca semn de hotar. De regulă, pe
aceste pietre erau înscrise blesteme împotriva acelora care ar îndrăzni să le mişte din loc.
Proprietatea privată era bine ocrotită de legile statului; alături de drept civil existau şi numeroase
mijloace de drept penal care apărau drepturile proprietarului.
Codul face distincţie dintre proprietatea regală şi a templelor pe de o parte şi altă proprietate pe
de altă parte. Astfel, în cazul unui furt a averii regale şi a templelor, hoţul trebuia să fie ucis.
Excepţie de la această regulă era instituită numai pentru hoţii de vite, care trebuiau să plătească o
amendă care depăşea de 30 de ori suma averii furate, în caz dacă tot aceste bunuri erau furate de
la alţi proprietari, hoţul plătea o amendă care depăşea de 10 ori suma averii furate.
Relaţiile conjugale sau familiale
Familia se întemeiază pe căsătorie, care este precedată de o logodnă, în vederea încheierii unei
căsătorii, tânărul şi părinţii săi se învoiau cu părinţii miresei, în rezultatul convorbirilor se
încheia un contract de căsătorie în care îşi puteau găsi stipulaţia diverse momente. Aşa spre
exemplu, se indica ce fel de daruri au fost oferite de către tânăr viitoarei soţii (biblu), suma de
bani plătită părintelui fetei (terhatum) etc. Dacă încheierea căsătoriei avea loc fără perfectarea
unui contract, căsătoria era declarată nulă, neavând deci efecte juridice.
Dacă logodnicul strica logodna, el pierdea suma de bani lăsată tatălui fetei. Şi viceversa, dacă
tatăl fiicei îi refuza logodnicului să-i dea fiica sa, atunci el era obligat să restituie tânărului suma
dublă a darurilor de logodnă. Până la căsătorie femeia urma să se afle în casa părinţilor săi.
Căsătoria era considerată încheiată din momentul când soţia intra în casa soţului. Odată cu
venirea soţiei în casa bărbatului, ea aducea cu sine o dotă (şerictum). Dota rămânea în
proprietatea femeii, bărbatul având numai dreptul de folosinţă a ei.
Impedimente la căsătorie:
• dacă fata este dedicată templului;
• reputaţia proastă a peţitorului;
• văduva cu copii minori nu se putea recăsători decât după ce va inventaria averea copiilor şi
după ce împreună cu noul soţ îşi va lua obligaţia - în scris - să conserve bunurile acestora până la
majorat.
Femeia căsătorită dispunea de oarecare capacitate juridică. Ea poate sta în justiţie, poate avea
bunuri proprii de care dispunea cum dorea (dota, sclavii etc. ), putea administra în absenţa
bărbatului averea familială, dacă nu era un copil major care să se preocupe de acest lucru. În
pofida acestei capacităţi juridice posedate de femeia babiloniană, soţul avea dreptul să-şi dea
soţia în calitate de sclavă creditorului său, ca prin munca ei să achite datoriile sale. Este evident
că după trei ani de sclavie femeia devenea liberă, în unele cazuri, însă soţul nu putea să-şi dea
soţia sa în sclavie pentru achitarea datoriilor sale. Evident că acest moment trebuia să fie
specificat în contractul de căsătorie.
Femeia, spre deosebire de bărbat, datora fidelitate conjugală. Dacă ea era prinsă în flagrant
delict, săvârşind adulter, atunci ea împreună cu complicele său urma să fie înecată, în afară de
cazul când soţul o ierta. Dacă însă soţul îşi învinuia soţia de săvârşirea adulterului, ea putea să se
dezvinovăţească prin două modalităţi:
• prin jurământ "pe numele zeilor";
• prin ordalia apei.
Familia babiloniană este monogamă, bărbatul având o singură soţie legală. În unele cazuri
bărbatul putea să-şi ia o concubină:
• Dacă după un oarecare timp de convieţuire, soţia se dovedea a fi sterilă, în acest caz soţul îşi
alegea o concubină care nu devenea însă egală soţiei legitime.
Legiuitorul prevede posibilitatea alegerii de către soţie a unei concubine pentru soţul său. În
acest caz soţul pierdea dreptul de a-şi alege personal o altă concubină. Dacă concubina pretindea
bărbatului o tratare egală cu soţia lui, soţia putea să-o readucă în sclavie, şi chiar să-o vândă dacă
nu năştea copii.
• Dacă soţia se îmbolnăvea de o boală cronică. În acest caz soţul nu putea să-şi repudieze soţia,
căpătând însă dreptul de a-şi lua o altă soţie. Prima soţie avea dreptul de a locui şi mai departe în
casa soţului său cu obligaţiunea ultimului de a o întreţine în modul cel mai cuviincios până la
moarte. Dacă însă, soţia nu dorea să mai convieţuiască sub un acoperiş cu soţul său, ea putea să
se reîntoarcă la părinţi, luând cu sine dota adusă la încheierea căsătoriei.
Căsătoria putea fi desfăcută prin decesul unuia dintre soţi sau prin divorţ, în caz de deces al
soţului, soţia avea posibilitatea de a alege una din două variante:
• de a rămâne cu traiul în casa fostului său soţ;
• de a se recăsători. Dacă soţii nu avuseră copii, atunci văduva putea să se recăsătorească foarte
degrabă. Dacă însă, văduva rămânea cu copii minori, atunci după câte s-a afirmat anterior ea
putea să se recăsătorească numai după ce era făcută o inventariere scrisă a bunurilor.
Temeiurile divorţului:
1. Sterilitatea soţiei - în acest caz căsătoria se desfăcea prin simpla formulă rostită de bărbat: "te
repudiez".
2. Comportamentul neonest al femeii, când făcea cheltuieli exagerate, era scandaloasă, făcea de
ruşine pe soţul său.
3. O boală grea, incurabilă a soţiei.
Codul lui Hammurabi stipulează, în anumite cazuri, şi posibilitatea soţiei de a cere divorţ, în
conformitate cu art. 142 Codex Hammurabi, dacă soţia îi spune soţului "nu te atinge de mine", se
iniţiază o cercetare, şi dacă se constată că ea era cinstită, fără de păcat şi soţul o neglija, această
femeie era declarată nevinovată şi putea, luându-şi dota să se întoarcă în casa părintească. Dacă
însă în rezultatul cercetării se constata că femeia ducea un mod de viaţă indecent, îşi nesocoteşte
soţul, ea urma să fie înecată.
Dacă din căsătorie nu rezultau copii, soţii puteau adopta alţii, dintr-o familie. Instituţia era foarte
răspândită în Mesopotamia şi se practica chiar şi atunci când în familie existau copii legitimi. Se
cunosc documente care atestă adoptarea a doi, trei copii, deşi părinţii aveau şi urmaşi legitimi.
Explicaţia rezidă în necesitatea de a ridica potenţialul de muncă al familiilor înstărite cu întinderi
mari de pământ, ce reclamau cât mai multe braţe de muncă. Adopţiunea se făcea printr-un act
scris încheiat între tatăl sau mama adoptivă.
Succesiunea. Văduva nu moştenea averea soţului, dar avea dreptul să rămână în casa familială şi
să trăiască din veniturile sale dotale. Averea tatălui, era împărţită egal între copiii naturali. La
moartea mamei, zestrea urma să fie moştenită de copiii săi, tatăl ei ne având dreptul de a înainta
careva pretenţii faţă de dotă.
Dreptul penal. Codul Hammurabi, în ceea ce priveşte regimul pedepselor este o legislaţie foarte
dură, caracteristică, de fapt, tuturor statelor Orientului antic. Este suficient să amintim că
aproximativ fiecare al optulea articol al Codului stipulează pedeapsa capitală pentru diverse
infracţiuni, în total Codul Hammurabi prevede pedeapsa capitală în treizeci şi patru de cazuri.
Codul Hammurabi împarte toate infracţiunile în cinci categorii:
1. Infracţiuni împotriva persoanei.
2. Infracţiuni împotriva proprietăţii.
3. Infracţiuni împotriva familiei.
4. Infracţiuni împotriva justiţiei.
5. Infracţiuni militare.
Pentru infracţiunile săvârşite se instituie diverse pedepse. La o analiză profundă a pedepselor
putem conchide că ele se aplică în raport cu poziţia socială a vinovatului şi păgubaşului. Astfel,
dacă un om liber (awelum) scoate un ochi sau un dinte unui om liber i se va aplica legea
talionului. Dacă însă victima face parte din categoria socială - muşkenum, infractorul va plăti o
amendă în mărimea unei mine de argint" sau 1/3 din mina de argint, în fine, dacă victima este un
sclav(wardum), se plăteşte numai o despăgubire stăpânului pentru cauzarea prejudiciului adus
care se echivalează cu jumătate din costul sclavului.
Dacă un chirurg îşi ucise din neglijenţă pacientul său care era awelum, lui i se tăiau degetele.
Dacă, însă, pacientul era un sclav ce-i aparţinea unui muşkenum, chirurgul trebuia să-i dea un
sclav în locul celui decedat.
Deşi reprezintă careva elemente progresiste, normele juridico-penale ale Codului Hammurabi,
totuşi relevă numeroase reminiscenţe ale orânduirii gentilice, care continuau să mai persiste. Cu
titlu de exemplu putem cita:
1. Responsabilitatea colectivă, în cazul când nu este depistat infractorul, locuitorii localităţii
unde s-a săvârşit infracţiunea purtau o răspundere solidară faţă de păgubaş
2. Responsabilitatea familială. Această reminiscenţă gentilică este folosită pe scară largă:
• dacă în rezultatul unei lovituri fiica unui awelum va deceda, trebuia să fie ucisă şi fiica
făptuitorului;
• dacă un arhitect construia o casă şubredă care s-a dărâmat omorând pe fiul proprietarului,
trebuia să fie ucis şi fiul arhitectului;
• dacă fiul unui debitor dat drept ostatic creditorului său va fi omorât din cauza unui tratament
rău, va trebui să fie omorât şi fiul creditorului.
3. Izgonirea infractorului din mijlocul comunităţii. Această pedeapsă se practica de exemplu,
pentru săvârşirea incestului.
4. Aplicarea talionului. În virtutea talionului, victima sau rudele ei nu puteau pricinui
infractorului un rău mai mare decât fapta comisă de acesta, în Cod sunt prevăzute mai multe
cazuri de aplicare a talionului: ochi pentru ochi (art.196), os pentru os (art.197), dinte pentru
dinte (art.200).
Cu toate momentele negative care pot fi urmărite în politica penală dusă de Hammurabi, Codul
totuşi cuprinde şi careva idei moderne în ceea ce priveşte represiunea penală: l . Vinovăţia; 2.
Starea de necesitate.
Vinovăţia, ne dovedită presupune neexistenţa infracţiunii şi nici a răspunderii penale. Sau, dacă
făptuitorul nu-şi putea da seama în momentul săvârşirii faptei - datorită iresponsabilităţii, unei
erori, cazului fortuit etc. - de urmările faptei sale, nu există vinovăţie.
Starea de necesitate, face parte de asemenea, din cauzele care înlătură responsabilitatea penală.
Astfel, dacă soţul nimerea în prizonierat, şi în casă nu rămânea nimic de mâncare, iar soţia intra
în casa altui bărbat, ea nu purta nici o vină (art.131) şi nu era pedepsită cu înecul, aşa cum erau
pedepsite soţiile care în pofida faptului că aveau de mâncare părăseau casa bărbatului său pentru
a convieţui cu altul (art. 132).
Procesul judiciar. Înainte de Hammurabi, funcţiile judecătoreşti aparţineau preoţilor, procesul
având loc în temple. Dar din epoca lui Hammurabi, funcţiile judecătoreşti revin unor colegii de
judecători compuse din 4, 6, 8, membri. Aceste colegii de cele mai dese ori erau prezidate de
guvernatorii regali, sfaturile bătrânilor, primarii oraşelor, însă regele rămânea întotdeauna
autoritatea judecătorească supremă. Codul nu face nici o distincţie între procesele civile şi
penale. Amenzile întotdeauna erau percepute de victimă sau de rudele acesteia.
Sentinţa pronunţată nu mai putea fi revocată de judecător. Codul lui Hammurabi instituie regula
că "Dacă un judecător a pronunţat o sentinţă, şi a întocmit un act scris pe lut şi autentificat cu
pecetea, iar după aceasta a anulat această hotărâre, atunci acest judecător va fi chemat înaintea
judecăţii din această cauză şi va fi obligat să plătească de douăsprezece ori mai mult din valoarea
obiectului procesului, va fi îndepărtat de la scaunul său de judecată la care nu se va mai întoarce
niciodată, luându-i-se dreptul de a judeca pe viitor alături de alţi judecători".
TIPURILE DE PROBE:
1. Depoziţiile martorilor.
2. Jurământul.
3. Ordaliile.
1. Depoziţiile martorilor. Martorii trebuiau întotdeauna să spună adevărul, neavând posibilitatea
de a se eschiva de la mărturii. Dacă în procesele penale sancţionate cu pedeapsa capitală
martorul depunea mărturii mincinoase, el trebuia să fie ucis. În cazul unor procese patrimoniale
(al căror obiect îl constituiau cerealele sau banii), martorul ce depunea mărturii false trebuia să
fie sancţionat cu o amendă de valoarea sumei litigante.
2. Jurământul, în cazul când în proces lipseau probe scrise sau martori, judecătorul recurgea la
procedura depunerii jurământului de către una din părţi. La depunerea jurământului se invoca
puterea divină a zeilor sau numele regelui. De cele mai dese ori jurământul se folosea pentru
dovedirea răspunderii sau exonerării de răspundere în cazurile fortuite sau de forţă majoră:
• în caz de furt, când infractorul nu era depistat, victima îşi dovedea paguba prin jurământ, iar
comunitatea teritorială în raza cărei s-a săvârşit infracţiunea, îl va despăgubi pe păgubaş";
• comisionarul care jura că în călătoria făcută pentru plasarea mărfurilor a fost prădat nu este
răspunzător faţă de tamarul care i-a încredinţat bunurile;
• dacă soţul îşi învinuia soţia de adulter, fără ca ea să fi fost prinsă în flagrant delict, femeia,
jurând că nu este vinovată, se putea întoarce la casa familiei sale, fără a fi pedepsită;
• cel care a închiriat un bou pentru muncă va fi exonerat de orice răspundere, dacă jura că
animalul a murit datorită unei maladii;
3. Ordaliile. Ele sunt ultimul mijloc de dovadă la care judecătorul recurgea în cazurile când
lipseau alte probe, în cadrul acestor probe se cerea părerea forţei divine referitor la culpabilitatea
unei persoane. Ele aveau un caracter complex, servind concomitent atât ca mijloc de probă cât şi
ca sancţiune. Codul prevede folosirea ordaliilor numai în două cazuri:
• în procesele de vrăjitorie (art.2);
• în cazul învinuirii de săvârşirea adulterului (art. 132).
Persoana supusă probei ordaliei era aruncată în râu; dacă rămânea la suprafaţa apei, era declarată
nevinovată, dacă însă se îneca, se considera că forţa divină arată că persoana dată este vinovată şi
şi-a primit pedeapsa cuvenită.