Etimologia termenilor Ardeal şi Transilvania

Carmen Câmpean

Etimologia maghiară a cuvântului Ardeal (magh. Erdély) provine de la P.

Hunphalvy1. Explicaţia sa, preluată de cercetători români şi străini, s-a perpetuat în
istoriografia românească oficială2, unde se recunoaşte că atât numele latin, cât şi cel
maghiar înseamnă dincolo de pădure. În mod indirect se afirmă în tratat şi existenţa în
documentele ungureşti a variantelor fonetice maghiare. Dacă ar fi fost cuvânt de origine
maghiară, în Gesta Hungarorum (la sfârşitul secolului al XII-lea), forma fonetică ar fi
fost stabilă, nu ezitantă. E tocmai ceea ce explică variantele grafice pe care le are în
vedere şi N. Drăganu în Românii în sec. IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii. Ioan-
Aurel Pop, în Istoria Transilvaniei Medievale de la etnogeneza românilor până la Mihai
Viteazul (Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997), menţiona: Românii
nu au avut, probabil, o denumire specifică pentru întreaga regiune intracarpatică,
deoarece ei nu au apucat, în nume românesc să facă din această zonă o ţară, adică o
alcătuire politică feudală, un stat centralizat. Desigur, ei vor fi avut un nume pentru
ducatul lui Gelou, dar izvoarele nu ni-l transmit, aşa cum au avut nume pentru toate
ţările de pe cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca şi pentru
cele de la sud şi est de Carpaţi. Asemenea nume vor fi fost Ţara Haţegului, a Oltului, a
Maramureşului, a Bârsei, a Beiuşului, a Năsăudului etc.

În dezbaterea Originea cuvântului Ardeal, din cadrul Cercului DECENEU pentru

studierea culturii şi limbii Dacilor, 1980-1981, Paul Tonciulescu insistă asupra evoluţiei
termenului Ardeal: erdö-elv-erde-el-erdél-Erdély, erdö – pădure, elv, elü, el – dincolo
(ţinutul de dincolo de pădure), ipoteză infirmată3.

1
Teodorescu, Constantin, Ardealul. Însemnări. www.alternativaonline.ca.
2
Conform tratatului Istoria României, Vol. II, Bucureşti, 1996, p. 72.
3
Apariţia pregnantă a ungurilor în Transilvania a fost menţionată de abia în prima parte a sec. al X-lea, iar
numele de Ardeal nu apare în documente, decât de abia după anul 1200, ceea ce înseamnă că numele a fost
împrumutat de unguri de la populaţia românească băştinaşă şi adaptat – într-un timp îndelungat – la limba
maghiară prin procedeul etimologiei populare, de apropierea lui de unele cuvinte uzuale din limba
maghiară, asemănătoare lui din punct de vedere fonetică (erdö + elü).
 La începutul secolului al XII-lea, teritoriul era menţionat cu denumirea Partes
Transsylvana sau Transsilvanae4. În cronica Gesta ungarorum de la sfârşitul secolului al
XII-lea a notarului regal P., zis Anonymus, era menţionat, de asemenea, sinonimul redat
în textul latin prin forma erdeuelu (Erdeuelu), în maghiara modernă erdő elve.

Variantele cele mai vechi, medievale, din cronici şi texte oficiale, ale
denumirii Transilvania sunt terra ultrasilvana sau terra ultra silvam. Unii cercetători
consideră varianta Ardeal din limba română a fi derivare maghiară, având drept
caracteristică adaptarea întâlnită şi în alte nume proprii: Erdőd >Ardud. Cuvântul
maghiar erdő înseamnă pădure, codru (din verbul maghiar de origine fino-ugrică ered =
a izvorî; o derivare este eredet = origine, sorginte). În textele medievale este
atestat erdeuelu = erdő elő , interpretat în maghiara modernă ca erdőelv > erdő
elve > erdő elő > Erdély = de dinaintea pădurii, în contrast cu interpretarea (de) dincolo
de pădure5.

Controversată este semnificaţia şi originea termenului românesc Ardeal, atestat

documentar de regele hazar Iosif, care a trimis o scrisoare în jurul anului 960 rabinului de
Córdoba Hasdai ibn Şaprut. Monarhul hazar menţiona ţara Ardil, bogată în aur şi argint.
Varianta Ardeliu este atestată abia din anul 1432. Alţi cercetători au adus în discuţie
termeni de origine indoeuropeană derivaţi din tema er(a)dh, din care ar proveni, printre
altele, şi celticul Arduenna (pădure). În sprijinul acestei ipoteze ar pleda prezenţa
radicalului ard (cu sensul de înălţime) în toponimia europeană (Arda, Ardal, Ardistan,
Ardiche, Ardennes, Ardelt, Ardilla). În această ipoteză, Ardeal ar însemna loc înalt şi
păduros. Unii cercetători au propus o explicaţie bazându-se pe lexicul limbii
sanscrite: har-deal (în ebraică, har = munte), Grădina Domnului, ceea ce s-ar suprapune
peste o tradiţie românească creştină străveche, şi anume aceea că Ardealul este Grădina
Maicii Domnului. Dar aceasta ipoteză este foarte puţin plauzibilă. Până în prezent, niciun
lingvist nu a reuşit să dea o lămurire etimologică plauzibilă numelui Erdély decât prin
erdő = pădure cu adaosul sufixal -ély, acesta din urmă interpretat ca distorsionare a
cuvântului elve. Totuşi, etimoanele nu sunt atestate altundeva în limba maghiară.

4
În Legenda Sancti Gerardi. http://www.bioplant.ro/article/14721/Transilvania/1.
5
Având în vedere ortografia oscilantă a cronicii lui Anonymus, cât şi a celorlalţi autori medievali,
interpretările sunt nesigure, deoarece u putea reprezenta pe latineşte deopotrivă literele (implicit sunetele):
u, v, ü, ö scurt, ő lung.

2
Problema etimologiei cuvântului Ardeal a fost tratată şi de Paul Lazăr Tonciulescu, în
cartea sa Ardeal, pământ şi cuvânt românesc (Editura Miracol, Bucureşti, 2001). Autorul
trece în revistă diversele teorii apărute de-a lungul timpului şi le evaluează sub toate
aspectele. Tonciulescu scria următoarele: În toate ediţiile lui Anonymus publicate, ultra
siluam din originalul latin este reprodus ultrasiluana. Corect, avem adverbul ultra =
„foarte” şi adjectivul siluana = „păduroasă”, deci „foarte păduroasă”. Ceea ce este
foarte important constă în faptul că, pentru „ţara de dincolo de pădure”, aşa cum a fost
tradusă până în prezent de toţi traducătorii, sintagma ultra siluana, L. Fejérpataky
foloseşte, în traducerea în ungureşte, forma erdőntuli fold (erdő „pădure”, tuli [túli]
„[de] dincolo” şi föld „ţară” [de fapt „pământ”], deci „ţara de dincolo de pădure”).
Dar, dacă Erdély ar însemna „ţara de dincolo de pădure”, se pune întrebarea: de ce L.
Fejérpataky nu foloseşte cuvântul Erdély pentru a traduce în ungureşte terra ultra
siluana? Răspunsul este foarte simplu: pentru că terra ultra siluana nu se traduce în
ungureşte cu Erdély. Apoi, terra ultra siluana se referă la ţara lui Gelou, care era la
nord de Erdeuelu/Erdély, „Ardeal”.

Chiar dacă numele de Ardeal, sub forma românească a fost atestat de documentele
româneşti cu două secole mai târziu decât formele ungureşti din documentele cancelariei
ungare, nu înseamnă că forma ungurească ar fi apărut înaintea celei româneşti sau că
forma românească ar fi derivate din cea ungurească. Documentele româneşti au apărut de
abia după întemeierea principatelor române (a cancelariilor domneşti), iar forma
românească a numelui de Ardeal nu putea să apară decât odată cu documentele din sec.
XIV-XV.

Se menţiona şi termenul de Siebenburgen6, ce cuprindea regiunea de podiş dintre

Munţii Apuseni, Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali, zona denumită tradiţional de
către maghiari drept Erdély (Ardeal). Apare numeralul „şapte” (septem) şi substantivul
„Burg” (castrum). Primul care a încercat o explicaţie a fost Papa Pius al II-lea (Aeneas
Silvius Piccolomini) care a dat sugestia că numele vine de la existenţa unui număr de
şapte oraşe. Acesta a făcut referire la Sibiu, Cluj, Sighişoara, Sebeş, Mediaş, Braşov şi
Bistriţa. Th. Nägler considera că Papa Pius al II-lea şi o mulţime de alţi cercetători din
acest domeniu care au încercat o enumerare a unor oraşe existente în acea epocă care să
6
Solnocul Interior, Dăbâca, Cluj, Turda, Hunedoara, Târnava.

3
fie în număr de şapte, nu au putut aduce dovezi ştiinţifice credibile. Pentru a susţine o
asemenea afirmaţie, el indică faptul că adeseori s-au făcut referiri de localităţi care au fost
întemeiate ulterior perioadei în care numele de Siebenbürgen a devenit cunoscut. Th.
Nägler dă în acest sens exemplul oraşului Braşov care datează dintr-o perioadă mai târzie
decât Sibiul, Clujul sau Sebeşul, adică din secolul al XIII-lea. În plus, susţine Nägler,
până în secolul al XIII-lea în Transilvania nu existau oraşe medievale.

J.Wolff supune atenţiei opinia că numele ar veni de la cele Şapte Scaune, a căror
regiune administrată de saşi coincide cu teritoriul al carui nume este atat de disputat. Cum
scaunele erau în număr de şapte, dar menţionarea documentară a lor este datată de abia în
secolul al XIV-lea şi la nivelul anului 1200 procesul de colonizare era în plină
desfăşurare, Th. Nägler consideră că Siebenbürgen este mai veche decât organizarea
administrativă a provinciei Sibiului. Într-un mod similar colonizării germane în
Transilvania, ungurii şi secuii erau, în momentul stabilirii lor în Panonia, organizaţi în
regiuni tribale şi ulterior în comitate, iar în Transilvania în triburi şi ginţi, şi mult mai
târziu, în scaune. Secuii, din cele şase triburi, au format şapte scaune din care şase în sud-
estul Transilvaniei, urmate de scaunul Arieş din Munţii Apuseni. Mai vechi decât
scaunele secuieşti şi cele săseşti au fost cele şapte comitate transilvănene ungureşti.
Asemănător saşilor, secuilor şi ungurilor, există menţiuni documentare de organizări
teritoriale în şapte scaune ale cumanilor în Ungaria şi chiar ale românilor din Banat.

Toate cercetările şi disputele în jurul numelui Siebenbürgen conduc la conturarea

ideii că atât comitatele iniţiale săseşti şi cele şapte scaune cât şi denumirea în cauză
provin din perioada cuceririi ungare. Astfel, primele menţiuni documentare amintesc
prima dată, secolul al XII-lea, de comitatele ungureşti şi mai târziu de scaunele secuieşti
şi săseşti, ultimele două având aceeaşi perioadă de formare.

Locuitorii Transilvaniei de astăzi sunt, în proporţie de 80% (după Ioan-Aurel

Pop), sub aspect etnic - români, numele lor derivând de la lat. Romanus, moştenit în
limba română veche sub forma de rumân. Vocala o din latină, situată între două
consoane, s-a transformat în rom. u; lat. nomen < rom. nume; lat. dolor (dolorem) < rom.
durere; lat. colore < rom. culoare. Românii s-au numit rumâni7 până în sec. al XVI-lea,

7
Cu excepţia denumirilor regionale de munteni, moldoveni, olteni.

4
când a fost atestată forma român. Străinii îi numeau pe români blaci, valahi, vlahi, olahi.
În aceeaşi idee, maghiarii, care îşi spuneau magyarok, erau numiţi de străini hungari,
hongrois, vengri. Germanii veniţi pe teritoriul Transilvaniei în Evul Mediu, erau numiţi
teutonici, saxones, flandreses. De abia după un timp îndelungat de şedere în Transilvania
au fost numiţi sachsen. Secuii se numeau székelyk, de la szék (scaun) sau szikil
(strălucit).