FAMILIILE MARGINALE ªI DEZORGANIZATE

Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

Résumé – En établissant une comparaison ebtre la famille marginale et celle

désorganisée, on affirme que la dernière est plus pathologique, ayant un drgré de déviance plus
élevé. L’apparition de la maladie et des disabilités au milieu des familles marginales déterminent
des perturbations graves de l’équilibre familial, suite des structures rigides, à la communication
faible et à la rédistribution déféctueuse des tâches en l’absence de l’un des membres de la famille.

În familiile marginalizate ºi dezorganizate, orice factor, intern sau

extern, modificator al echilibrului, ºi aºa precar, se repercuteazã profund asupra
funcþionalitãþii sale.
Familia contemporanã a fost definitã de Friedman (1981) ca fiind
unitatea care realizeazã medierea dintre individ ºi presiunile care rezultã din
suprasistemele societãþii ºi cele dintre individ ºi nevoile colective ale grupului
familial.
Societatea este aceea care impune ºi monitorizeazã norme ºi restricþii
asupra anumitor aspecte, comportamente ºi conduite ale vieþii. Astfel,
societãþile impun restricþii asupra perioadei când tinerii pot pãrãsi ºcoala, pentru
a se încadra în muncã, definesc responsabilitãþile parentale ºi monitorizeazã
multe dintre aspectele vieþii cotidiene, cum ar fi acordarea îngrijirii medicale
prin autorizare profesionalã ºi prin adaptare la unele moduri de tratament.
Atunci când resursele fizice ºi emoþionale ale unei familii sunt
insuficiente, cerinþele ºi funcþiile acesteia sunt ameninþate. Disproporþionalitatea
dintre nevoile familiei ºi resursele acesteia pune în pericol funcþionarea
grupului. Familiile care încearcã sã depãºeascã aceastã disproporþie prin
adoptarea unui rol propriu, dar adecvat, se numesc marginale, iar unele care
încearcã sã micºoreze aceastã disproporþie prin adoptarea unui rol nepotrivit ºi
distorsionat se numesc dezorganizate (Ellen Janosih, 1994).
Familiile dezorganizate sunt mai patologice ºi cu un grad de devianþã
mai mare decât familiile marginale. Marginalitatea poate sã aparã mai frecvent
în familiile dezorganizate, atunci când resusrsele familiei sunt disproporþionate
din cauza unui factor aleatoriu, cum ar fi boala sau dizabilitatea. Deºi ambele
tipuri de familie pot trece prin dezechilibre, familiile marginale sunt cele care
încearcã adoptarea unui rol potrivit ºi menþinerea acestuia, comparativ cu
familiile dezorganizate, care încearcã adoptarea rolului potrivit, pe care nu-l
menþin insã. În familiile dezorganizate, disfuncþionalitatea este mai evidentã
faþã de familiile marginale, unde funcþionalitatea pare prezentã, dar insuficientã,
motiv pentru care acest ultim tip de familie este mai vulnerabil la schimbãri, la
noi cereri, care ar putea modifica echilibrul. Resursele acestui tip de familie
110 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

sunt direcþionate, limitate sub forma energiei ºi adaptabilitãþii, iar echilibrul lor
este, întotdeauna, precar. În aceste cazuri, marginalitatea este un termen mai
mult descriptiv, decât peiorativ (Ellen Janosik, 1994). Un factor care a fost
considerat ca determinant al apariþiei acestui tip de familie este industrializarea,
care a transformat familiile extinse în familii nucleare, unitatea de muncã fiind
individul singur. Chiar ºi în cãsãtoriile cu duble cariere, partenerii tind sã fie
unitãþi separate de producþie.
Familiilor nucleare mici le lipseºte capacitatea familiilor extinse de a se
abate, de a absorbi obstacolele dintre membri sau de a se ocupa cu problemele
pe care le ridicã apariþia accidentalã a unei boli sau a unei dezabilitãþi. Când
condiþiile nefavorabile sunt extinse sau sunt severe, puþine rude pot sã ofere
ajutor, în familia nuclearã neexistând o persoanã la periferia familiei, care sã
poatã oferi sprijin sau sã poatã neutraliza un conflict intrafamilial.
Familiile marginale, deºi predispuse la crize, reuºesc sã menþinã o linie
de plutire, spre deosebire de familiile dezorganizate, care trec dintr-o crizã în
alta. Pe lângã problemele obiºnuite ale familiei marginale, se aflã ºi corelaþia
inversã ºi statutul socio-economic. Corelaþia inversã poate fi parþial cauzatã de
susceptibilitatea acestor familii, care din punct de vedere socio-economic sunt
din pãtura de jos a populaþiei, ºi reacþia lentã la primele semne ale bolii, psihice
ºi mentale. Percepþia familiei influenþeazã recunoaºterea condiþiilor care
necesitã atenþie ºi acþiunile care sunt necesare. Intervenþia în familiile
marginale, în situaþiile de crizã, este diferitã de aceea realizatã în familiile
dezorganizate. În familiile marginale intervenþia este dificilã, acestea fiind
sisteme relativ închise, care nu încurajeazã intervenþia exterioarã ºi nu permit
examinarea, din afarã, a operaþiilor interne ale familiei. Reacþia lor de rãspuns,
la aceste situaþii de crizã, este limitatã, folosind, în general, metode tradiþionale,
chiar dacã acestea au eºuat. De cele mai multe ori, cererile, în acest tip de
familie, sunt excesive asupra membrilor, promovând sacrificiul de sine ºi
disciplina pentru a pãstra intimitatea (Kaplan, 1974).
Cercetãtorii au gãsit mai mulþi factori care împiedicã acest tip de
familie sã cearã ajutor din afarã:
- cererea de ajutor ar însemna admiterea faptului cã familia este
deficitarã;
- necunoaºterea potenþialelor susrse de ajutor.
Familiile dezorganizate sunt mai puþin sensibile atunci cãnd cautã
ajutor, fie din cauza crizelor, care sunt mai dramatice, fie cã sunt deja în atenþia
comunitãþii, prin primirea unor ajutoare sau exercitarea unei supravegheri.
Familiile marginale resping comportamentele care se dezvoltã în
momentele de crizã ºi se bazeazã pe tactici defensive, care uºureazã anxietatea,
dar dezvoltã criza. Aceste strategii defensive, dezvoltate de familiile marginale
în crizã, au fost identificate de Friedman (1981) ºi formulate astfel:
- negarea problemei ºi a implicaþiilor sale;
- exploatarea anumitor membri ai familiei;
 FAMILIILE MARGINALE ªI DEZORGANIZATE 111

- subordonarea unor membri ai familiei faþã de ceilalþi;

- pasivitatea unor membri ai familiei;
- retragerea emoþionalã, prin detaºare ºi indiferenþã;
- insuflarea vinei în anumiþi membri ai familiei;
- stabilirea de alianþe ºi convingeri diferite.
Deosebiri existã ºi în comportamentul pe care aceste douã tipuri de
familie, marginale ºi dezorganizate, le dezvoltã atunci când se confruntã cu
boala sau dizabilitatea.
În familiile marginale, pãrinþii încearcã adoptarea rolului potrivit, chiar
dacã trãiesc la nivelul de subzistenþã. Presiunile se exercitã, în acest tip de
familie, ºi asupra pacientului, pentru a se vindeca rapid ºi, astfel, familiile sã
scape de povara bolii. În familia dezorganizatã nu existã, practic, o încercare de
a adopta rolul potrivit, iar toleranþa este micã la stres, ceea ce poate tensiona
resursele, ºi aºa slabe, ale familiei.
În prezent sunt acceptate trei stadii generale de boalã: acutã, cronicã ºi
terminalã, iar trãsãturile intrinseci ale acestor tipuri pot influenþa intervenþia
profesionistului. Transformarea bolii cronice în boalã terminalã poate gãsi
familia într-o stare de cunoaºtere a evoluþiei bolii, dar cronicitatea îndelungatã a
putut epuiza resursele fizice, psihologice ºi economice ale familiei. Fiecare
familie reacþioneazã la boala fizicã în felul ei, dând dovadã de putere ºi
slãbiciuni diferite, folosind metode variate de a face faþã stresului provocat de
boalã.
Vârsta membrului familiei, în momentul în care s-a îmbolnãvit,
afecteazã foarte mult sistemul de probleme cu care trebuie sã se confrunte
familia. În funcþie de diferite stadii ale bolii ºi de resursele economice ale
familiei, se pot dezvolta comportamente diferite, de vinovãþie, mânie, neputinþã
etc. Familiile marginale percep sãnãtatea doar ca o abilitate de a munci ºi ignorã
semnele de boalã pânã când sunt incapabili de a mai presta o activitate
productivã.
În trecut, viaþa ºi moartea, sãnãtatea ºi boala, erau considerate ca
procese continuii ºi normale, toate întâmplãrile fiind atribuite voinþei lui
Dumnezeu, iar promisiunea unei eventuale întâlniri cu persoana decedatã
elibera pe supravieþuitor de teamã.
Pentru familiile marginale, care au un control redus asupra existenþei
lor, apariþia bolii sau a dizabilitãþii constituie un factor de stres, care le
reaminteºte limitele. Familiile marginale sunt mai lente în cunoaºterea
problemelor la un membru al familiei, dar dupã ce îºi dau seama de simptome,
fac un efort pentru a rãspunde acestora (Minuchin, 1974). Multe dintre aceste
familii încearcã, la început, soluþii întâmplãtoare ºi o consultare intrafamilialã,
înainte de a cãuta ajutorul extern. Dupã acceptarea îngrijirii, din partea unui
specialist, se aºteaptã ca membrul slãbit al familiei sã adopte “rolul de bolnav”,
cu scutirile ºi obligaþiile care însoþesc rolul, aceasta depinzând de identitatea
membrilor familiei ºi de stadiul ciclului de viaþã al acesteia. De multe ori,
112 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

obligaþiile rolului de bolnav pot depãºi scutirile. Acest pattern este adevãrat, mai
ales în cazul în care mama devine bolnavã, deoarece ea are rol hotãrâtor în
îndeplinirea rutinei familiale. Atunci când tatãl, care asigurã bunãstarea
familiei, este bolnav, deprivarea economicã poate fi o consecinþã rapidã.
În familiile normale, redistribuirea sarcinilor este realizabilã, dar
flexibilitatea rolului este un lux, pe care nu ºi-l pot permite familiile
monoparentale (Bjornston ºi Stewart, 1985).
Atunci când un membru al familiei devine bolnav cronic sau terminal,
fãrã speranþã de însãnãtoºire, ceilalþi membri ai familiei au puþine ºanse sã caute
ºi sã primeascã ajutor în problemele lor emoþionale, fie din lipsa de comunicare
cu ceilalþi membri ai familiei, fie din cauza ezitãrii de a implica persoana care
este bolnavã. Ocazional, unul dintre membrii familiei se va retrage din mijlocul
acelora care sunt sãnãtoºi, pentru a îngriji persoana bolnavã, devenind, în cele
din urmã, dependent de adoptarea “rolului de îngrijitor”.
Atunci când familiile sunt preocupate cu boala sau cu dizabilitatea,
cererile ciclului vieþii sunt amânate. Astfel, separarea, care este potrivitã,
cronologic, membrilor familiilor tinere, poate fi amânatã, din cauza îngrijirii
persoanei bolnave (Collings, 1981).
Observând modul în care rãspunde familia membrilor bolnavi, Parsons
(1951) descrie caracteristicile “rolului de bolnav”, subliniind obligaþiile ºi
scutirile care însoþesc acest rol. Scutirile pot fi clasificate astfel: scutirile rolului
de bolnav cu disfuncþionalitãþi fizice ºi scutirile rolului de bolnav cu
disfuncþionalitãþi psihiatrice. Obligaþiile rolului de bolnav se referã la acelaºi tip
de disfuncþionalitãþi. În disfuncþionalitãþile fizice, scutirea rolului de bolnav se
referã la scutirea de responsabilitatea de a fi bolnav ºi scutirea de obligaþiile
obiºnuite ale rolului; obligaþiile înclud acceptarea ajutorului competent,
cooperarea la procesul de recuperare, manifestarea dependenþei, a toleranþei ºi a
îngãduinþei.
Atunci când conceptele lui Parsons (1951) în legãturã cu rolul de bolnav
sunt aplicate bolii mentale, sunt evidente alte discrepanþe. Adoptarea rolului de
bolnav fizic ºi psihic este contradictorie în scutiri ºi obligaþii. A-i privi pe
indivizi ca pe niºte ocupanþi potriviþi ai rolului de bolnav nu este corect, atunci
când boala are aspecte deplin somatice în origine ºi expresie. Ori de câte ori este
prezentã disfuncþionalitatea pur somaticã, pacientul nu este responsabil cã este
bolnav. În cazul în care disfuncþionalitatea are tonuri evident psihologice sau
este consideratã rezultatul unui comportament social deviant, cum ar fi
alcoolismul, ocupantul rolului de bolnav poate fi rãspunzãtor pentru provocarea
disfuncþiei.
Scutirile rolului de bolnav, în disfuncþionalitãþile psihice sunt
responsabilitatea parþialã de a fi bolnav ºi scutirea parþialã de la ocupaþiile
rolului obiºnuit. Obligaþiile, în acelaºi caz, sunt:
- obligaþia de a accepta ajutorul competent;
- obligaþia de a coopera în procesul de însãnãtoºire;
 FAMILIILE MARGINALE ªI DEZORGANIZATE 113

- obligaþia de a se adapta, de a fi interactiv ºi autodirecþionat;

- obligaþia de a accepta stigmatul etichetei psihiatrice.
Natura unei boli, identitatea membrilor familiei ºi contextul în care se
desfãºoarã boala sunt factorii care determinã modul în care rolul de bolnav este
adoptat ºi stilul în care ceilalþi membri ai familiei se asociazã abordãrii acestui
rol.
Indicatorii unei funcþionalitãþi familiale efective sunt uºor de
recunoscut, dupã cum sublinia ºi Howells (1975), aceºtia fiind comunicarea
deschisã, ataºamentele care nu exploateazã, dorinþa pentru compromis.
Familiile dezorganizate nu se angajeazã într-o comunicare deschisã, nu
negociazã ºi nu acceptã dezvoltarea. Apropierea crizei dezvãluie familiei
multiplele forme ale disfuncþiei, deºi s-ar putea ca ea sã fie conºtientã de una
singurã, pe care o va formula în plângere. Aceastã plângere devine atunci
problema dominantã, prezentatã practicianului. Dezechilibrele fizice sau
patologice, care afecteazã toþi membrii familiei, ca urmare a apariþiei unui
factor perturbator (boalã), indicã o disfuncþionalitate familialã, dar reacþia de
rãspuns a tuturor membrilor familiei nu va fi uniformã sau proporþionalã cu
gradul de perturbare.
De obicei, problema prezentatã de familiile marginale este majorã ºi
rareori membrii familiei înþeleg, în mod obiectiv, procesul familial, motiv
pentru care specialistul trebuie sã analizeze cu atenþie situaþia. Procesul include
întreaga dezvoltare a vieþii familiei, a statutului ei emoþional, nuanþele
paternurilor ºi a stilurilor interacþionale preferate de membrii familiei.
Evaluarea de ansamblu, în vederea realizãrii unei strategii de
intervenþie, ar trebui sã urmãreascã cinci dimensiuni ale familiei, scoase în
evidenþã de Howells (1975):
- dimensiunea indivizilor în familie;
- dimensiunea comunicãrii interne a familiei;
- dimensiunea comunicãrii externe a familiei;
- dimensiunea caracteristicilor psihologice familiale;
- dimensiunea circumstanþelor fizice familiale.
Compoziþia familiei constituie un factor care influenþeazã experienþa
membrilor sãi, fiecare membru interacþionând individual ºi colectiv, generând
astfel dimensiunile interne ale familiei. Chiar dacã se poate schimba compoziþia
familiei (fluctuaþia unor membri), caracteristicile dominante ale acestor
interacþiuni definesc pesimismul, intro ºi extravertismul, afectând toate relaþiile
interne. Fiecare familie posedã multe trãsãturi comunicaþionale ºi interpersonale
tipice pentru toate subsistemele care o alcãtuiesc, stabilind însã, pe ansamblu, o
configuraþie unicã pentru fiecare familie (Germain, 1991; Minuchin, 1974;
Parsons, 1951).
Limitele familiei, între care are loc comunicarea, sunt, mai mult sau mai
puþin, permeabile, astfel încât membrii familiei sã poatã interacþiona cu
macrosistemul. Aceste interacþiuni ºi reacþii constituie dimensiunea externã
114 Asist. Carmen-Gabriela Mîndrilã

comunicativã a familiei, reprezentând eventualele cãi de acces externe

(Howells, 1975).
În funcþie de reacþiile de rãspuns a familiei în timpul crizei, se poate
realiza o evaluare corectã a punctelor “tari” ºi a slãbiciunilor familiei. Dacã
sentimentele dintre membrii familiei sunt calde, atunci când un membru al
familiei este bolnav, în faza terminalã, sensul pierderii iminente va fi mare. În
acest caz, persoana bolnavã poate dori sã ascundã gradul de suferinþã, pentru a-i
proteja pe cei pe care îi iubeºte ºi pentru a nu le cere prea mult.
Când membrii familiei au sentimente de oastilitate, persoana bolnavã
poate adresa cereri excesive celor care sunt sãnãtoºi, iar la rândul lor, aceºtia
vor face bolnavului srviciile în mod detaºat, respectiv ostil. Membrii familiei,
care nu au comunicat efectiv niciodatã, vor ajunge la concluzia cã boala mãreºte
aceastã dificultate (Kaplan, 1974; Collings, 1981; Giaquinta, 1977).
Oricare ar fi circumstanþele anterioare, boala cronicã sau terminalã
plaseazã stresul în toate dimensiunile familiale. Dintre factorii care influenþeazã
dezechilibrele prezintã importanþã sincronizarea bolii în ciclul vieþii de familie.
În cazul bolilor terminale, de exemplu, familia se alãturatã membrului bolnav,
devenind astfel “o unitate care suferã” (McLennan ºi Greenwood, 1987). Criza
devine iminentã când boala este suspectatã ºi ajunge în familie odatã cu
diagnosticul. Fiecare membru al familiei se teme de ceea ce se aflã dincolo de
viaþã ºi îºi pune, la rândul sãu, abilitatea de a anticipa viitorul. Pacientul se teme
de durere, moarte ºi de pierderea controlului, în timp ce membrii familiei se tem
de participarea la aceste chinuri.
Viaþa nu va mai fi niciodatã la fel ca înainte, deoarece membrii familiei
vor avea de întâmpinat provocãri de intensitate mare, având un membru care se
confruntã cu o boalã ce are un diagnostic sever. O provocare este necesitatea de
adaptare la boalã, la simptomele ei, precum ºi la condiþiile schimbate ale vieþii
de zi cu zi. Diagnosticul acestei boli va testa toate resursele emoþionale sau
comportamentale ale familiei.
Prezenþa numeroaselor familii marginale ºi dezorganizate, cu toate
implicaþiile negative ce derivã din funcþionarea lor, impune, ca o condiþie
necesarã ºi obligatorie, ca toþi specialiºtii angrenaþi în studiul ºi rezolvarea
problemelor legate de aspectele acestor categorii de familii – sociologi,
psihologi, medici, biologi, asistenþi sociali, persoane abilitate cu asigurarea
locurilor de muncã – sã-ºi conjuge eforturile pentru diminuarea, dacã nu pentru
eradicarea, racilelor care afecteazã sãnãtatea ºi buna funcþionare a întregii
societãþi, a familiilor care constituie societatea ºi a membrilor componenþi ai
familiei. Menirea tuturor acestor persoane este sã militeze ºi sã activeze pentru
o societate sãnãtoasã ºi armonios dezvoltatã, respectiv pentru ca ºi indivizii
componenþi ai acesteia sã prezinte caracteristicile pozitive menþionate.
 FAMILIILE MARGINALE ªI DEZORGANIZATE 115

BIBLIOGRAFIE

1. Bjornston, C.J., C., Stewart, Marital Status and Health. New Clinical Concepts. In Marital
Therapy, Washington DC, 1985.
2. Collings C., The Families Deal with Chronic Illness. The New York Times, 12, 1981.
3. Friedmann, M.M., Theory and Assessment, New York, Appleton Century-Grofts, 1981.
4. Germain, C., Human Behavoir in the Social Environment, New York, Columbia University
Press, 1991.
5. Giacquinta, B., Helping Families Face the Crisis of Cancer, American J. of Nursing, 77,
1977.
6. Howells, J.G., Principles of Family Psychatry, New York, Bruner/Mazel, 1975.
7. Janosik, Ellen, Crisis counseling. A contemporany approach. Boston-London, Jones and
Bartlett publ.
8. Kaplan, G., Support Systems and Community Mental Health, New York, Behabioral publ.,
1974.
9. McLennan, J., J., Greenwood, Informal Counseling in the Community: A Study of Members
of Five Natural Helping Occupations, Australian Social Work, 40, 1987.
10. Minuchin, S.B., Families and Family Therapy, Cambridge, Massachussetts, Harward Univ.
Press, 1974.
11. Parsons, T., The Social System, New York, Free Press, 1951.