Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Am incercat insa, in
urma sugestiilor dvs., sa mai adaug unele elemente importante pentru proiectul nostru. De
asemenea, am respectat structura indicata de dvs. in mesajul trimis catre grup. Stiind ca
timpul pe care il aveti la dispozitie este extrem de limitat, imi permit sa va sugerez
anumite capitole din cele peste 66 de pagini ale raportului. Un capitol ar fi cel al Construirii
Partidului-Stat iar celalalt ar fi cel al Constituirii unor noi forme de proprietate.
citeva sate si comune din raionul Liesti (i.e., Suraia, Rastoaca, Botirlau), taranii ocupa
armatei, care opereaza arestari. In 1 Decembrie 1957, localnicii din Vadu Rosca, comuna
Vulturul – sat invecinat cu cele anterior mentionate -- se opun intrarii in sat a unei “echipe
de lamurire”. Doua zile mai tirziu, autoritatile regionale insotite de primarul comunei
Vulturul incearca din nou sa intre in Vadu Rosca. Taranii se opun si, dupa o incercare de
va face colectiv cu forta. In acelasi timp, satul este incojurat de securitate, izolat de
verbala intre localnici si oficiali, asupra satenilor adunati la locul numit “cazemata” se
operatiunile de “pacificare” a satului. Organizatia PMR din comuna – care numara 11 membri
– este desfiintata de catre Ceausescu: “Voi, in calitate de membri de partid v-ati ascuns
sub pat! 11 insi cu 11 pari puneati satul asta de reactionari la punct! Dizolv organizatia de
partid!” au fost, conform unui martor ocular, cuvintele lui Ceausescu. In final sunt
pronuntate 18 condamnari pentru participare la revolta din Vadu Rosca, iar colectivizarea
Ulterior revoltei din Vadu Rosca, in unele dintre satele si comunele invecinate se
sate, Ceausescu vine personal in primavara anului 1958 si consimte la inapoierea cererilor
de inscriere in colectiv: “Ne vom da azi un pas inapoi pentru a face miine doi pasi inainte! Vi
se vor inapoia cererile insa o sa veniti sa ne rugati voi singuri sa intrati in colectiv!” (din
relatarea unui martor ocular). Dupa doi ani de intrerupere si ezitari, colectivizarea va fi
reluata in Vadu Rosca si in satele invecinate. In Vadu Rosca, procesul de colectivizare post-
revolta, reluat in 1960, va decurge fara incidente majore, amintirile represiunii din 1957
studiului asupra colectivizarii in Romania. Materialul meu este organizat astfel: Prima parte
contine o scurta prezentare a celor 2 sate. A doua parte contine citeva precizari de ordin
chestiunea constructiei “omului nou”. Ultimul capitol contine un sumar al celor discutate
scrutatura terminologica, facind referire exclusiva la cele doua sate studiate. Evident,
multe dintre elementele prezentate in acest raport sunt comune procesului colectivizarii in
alte regiuni ale tarii; atunci cind va fi cazul voi sublinia ceea ce cred eu ca reprezinta
1.1 Vadu Rosca. Satul Vadu Rosca este parte a comunei Vulturul, din judetul Vrancea,
situat intre orasele Focsani si Galati la cca. 20 de km de primul si 40 de km de cel din urma.
Este asezat in partea nordica a comunei, la cca. 2 km de satul Vulturul, intre albiile riurilor
Putna si Siret. A fost atesat documentar in jurul anului 1500; numele satului provine de la
un anume Rosca, care avea un pod plutitor peste Siret. Satul este si astazi relativ izolat; in
ciuda podurilor construite peste Putna, starea drumului ce leaga satul de centrul comunei
La inceputul anilor ‘50 populatia satului se ridica la cca. 400 de familii (aprox. 1200
de locuitori). Din punct de vedere al compozitiei entice, satul era si este relativ omogen, cu
griu, si vita de vie) si manufacturarea si comercializarea produselor din papura (e.g., cosuri,
rogijini, etc.). Se pare ca aceasta din urma ocupatie constituia nota distinctiva a satului
Vadu Rosca in raport cu celelalte sate componente ale comunei, in care agricultura era
ocupatia majora. Inca de a inceputul secolului 20, in Vadu Rosca sunt atestate documentar
convoaie de 6 pina la 10 carute porneau in baltile Dunarii la distante apreciabile de sat dupa
inegalitati sociale mari. Suprafata relativ redusa de pamint, ca rezultat probabil al asezarii
satului intre riurile Putna si Siret, a facut ca cele mai multe dintre familii, conform fostului
Parerile sunt insa impartite: alti intervievati au declarat ca cei mai multi dintre locuitorii
comunei dupa cel de-al doilea razboi mondial erau mai degraba saraci (i.e., aveau intre 1 si 3
ha de pamint). Erau, intr-adevar si citiva sateni “instariti” (i.e., peste 7 ha de pamint), insa
“nu a fost nimeni [in sat] tare instarit” (#11). La inceputul colectivizarii, satul Vadu Rosca
nu avea nici un “boier” iar cu ocazia colectivizarii doar o singura persoana din sat (J., care
avea in jur de 10-11 ha de pamint) a fost trecut pentru o scurta perioada in categoria
chiaburilor – episod asupra caruia voi reveni in cele ce urmeaza. In ciuda divergentelor de
1.2. Nanesti. Satul Nanesti este asezat aproape de malul Siretului, la cca. 40 de
km de Galati si 40 de km de Focsani, si este centrul comunei Nanesti, din care mai fac
parte satele Calienii Noi si Calienii Vechi. Satul are o vechime de mai bine de doua secole;
1948, Nanestiul numara 1. 417 locuitori. Satul era aproape in intregime alcatuiti din romani;
cca. 4-5 familii erau rromi. Intre 7-8 familii apartineau “Oastei Domnului” (cult neo-
protestant), iar restul populatiei era de confesiune crestin-ortodoxa. Cele mai multe familii
erau mai mari decit in Vadu Rosca, satul Nanesti avind in jur de 8 familii care detineau
proprietati mai mari de 10 ha, si care 4 au fost ulterior trecuti in categoria chiaburilor.
CHESTIUNEA MEMORIEI
perioadele august-septmebrie 2001 si mai-iunie 2002. Unele dintre detaliile biografice ale
respondentilor. Cei intervievati din Vadu Rosca au fost: 1) un taran care a refuzat sa intre
in GAC (si CAP), si in urma luarii pamintului de catre stat, a functionat ca “particular” (i.e.,
5
si-a lucrat pamintul din intravilan care i-a ramas si si-a cistigat existenta din carausie --
participant la revolta, care a atacat cu cutitul una dintre masinile fortelor de ordine
revolta, condamnat si el la inchisoare; 5) unul dintre capii revoltei din decembrie 1957,
condamnat la inchisoare; 6) primul sef de GAC din satul Vadu Rosca si ulterior (pina la
Popular al comunei Vulturul (i.e., primar) in perioada 1956 – 1961; 8) fostul invatator si
director al scolii din sat (tinar intelectual in sat in anii colectivizarii); 9) un profesor de
istorie si fost director al scolii din Vadu Rosca in anii ’70, si secretarul organizatiei de
partid in Vadu Rosca. Pe linga cunostintele extinse asupra evenimentelor din 1957,
mai realizat un numar de 12 interviuri in satul Nanesti, comuna Nanesti, judetul Vrancea,
situat la cca. 15 km de Vadu Rosca. In acest sat ca si in alte sate si comune invecinate, desi
In satul Nanesti, am intervievat pe: 1) membru CAP care s-a inscrs in CAP/TOZ in
pofida opozitiei familiei fiindca nu avea cum sa-si intretina nou-intemeiata familie; 2) un
membru CAP al carui tata a fost desemnat de citeva ori chiabur si apoi “dezchiaburit”; 6)
doi “patriculari”, sot si sotie care au refuzat sa treaca la CAP; 7) fostul secretar UTC si
ulterior secretar al organizatiei de partid din comuna in anii ’80; 8) o taranca din familie de
mijlocasi, care la vremea colectivizarii locuia in satul invecinat Calinenii Noi si avea pamint
6
si linga Vadu Rosca; 9) un taran mijlocas care initial a refuzat sa treaca in colectiv, dupa
care a fost “convins” (prin mijloace vilolente) sa se “treaca la colectiv”; 10) unul dintre
primii membri de partid din comuna; 11) al doilea presedinte de GAC si fost primar in anii
Informatiilor din aceste interviuri li se adauga si cele culese prin discutii cu alti
locuitori din cele doua sate, discutii care insa nu au avut caracterul sistematic presupus de
sate. De altfel, in satul Vadu Rosca, singurul chiabur, J., a murit in anii ’80; cele 2 fete ale
sale locuiesc – cea mai mare parte din an – in alte localitati. In satul Nanesti, cei mai multi
dintre fostii chiaburi au decedat iar unii s-au mutat din localitate.
Structura esantionului meu ridica citeva probleme: bunaoara, in Vadu Rosca fostii
participanti la revolta sunt supra-reprezentati. Acest fapt, asa cum detaliez mai jos, poate
ai autoritatilor locale din 1957. Dupa 1990, procesul colectivizarii si rezistenta taranilor la
colectivizare au facut obiectul atentiei – mai mult sau mai putin sistematice -- a numerosi
jurnalisti. Acestia au fost mai putin interesati in partea de poveste spusa de fostele
autoritati locale. In Vadu Rosca, spre deosebire de eroii revoltei din 1957, fostul primar,
fostul sef de GAC, ori fostul invatator (conform spuselor acestora) nu au fost intervievati
jumatate, cele mai lungi fiind de cca. 3 ore si jumatate. Una dintre principalele limite ale
interviurilor realizate s-a datorat in primul rind specificului ori, mai bine spus, renumelui
satului, i.e., sat in care rezistenta la colectivizare a luat forme extreme si care a dus, asa
interesat de procesul mai larg al colectivizarii, de cele mai multe ori a fost extrem de
din 2-4 decembrie 1957 si asupra experientei din timpul anchetei si detentiei. Revolta din
7
Ca posibile explicatii pentru acest fapt consemnez aici doua: In primul rind, se pare
ca – desi actiunea de colectivizare a fost oprita pentru aproape 2 ani dupa revolta – odata
inceputa, datorita terorii si represaliilor din 1957, colectivizarea a decurs relativ linistit.
In al doilea rind, aproape toti participantii la revolta pe care i-am intilnit fusesera
intervievati anterior. Dupa cum mi-a spus-o unul dintre acesti participanti “Mata esti al
cincilea care imi ia interviu. Stiu cum e! A mai venit baieti ca mata de pe la Cluj, de pe la
Iasi. ” (#14) Pe linga, din cite am inteles, alti cercetatori sau studenti, eroii revoltei din
1957 au fost, se pare, intervievati de catre Lucia Hossu-Longin, care a dedicat un episod al
Memorialului Durerii revoltelor din Suraia, Rastoca, si Vadu Rosca. Nu pot aprecia exact in
petrecute in 1957. O influenta, totusi, exista. Bunaoara, la replicile mele potrivit carora nu
stiu exact ce s-a intimplat atunci si tocmai de aceea ma aflu in sat, unul dintre cei
Romaniei: 1946- 1958”, scrisa de Cicerone Ionitoiu, fost detinut politic si membru PNTCD.
Cartea, alcatuita pe baza celor relatate autorului in inchisoare de fostii detinuti politici,
contine si citeva pagini care trateaza, cu destule inadvertente, revolta din Vadu Rosca.
Volumul mi-a fost imprumutat pentru a afla “cu exactitate” ce s-a intimplat in iarna
lui 1957. La intrebarea mea “Dar dvs. cum de aveti cartea asta, la ce va foloseste?”, am
primit raspunsul “O mai citesc si eu din cind in cind sa imi mai aduc aminte cum a fost atunci
[in 1957]”. (#14) (Notez in treacat ca unii admiratori ai lui Giddens [1984] ar putea
interpreta cele de mai sus drept evidenta a existentei unei asa-numite “duble
codificate prin texte in stiintele sociale] devin accesibile oamenilor de rind, care la rindul
lor le incorporeaza apoi in propriile sisteme de gindire si actiune practica. Cu tot respectul
8
pentru Giddens, cred ca in cazul de mai sus e mai degraba vorba de pierderea memoriei
respondentului decit de cel al unei veritabile duble hemerneutici.) Asa cum discut in
pagnile urmatoare, nu am intilnit confuzii referitoare la cine sau – mai precis – sub cine ori
pe timpul cui s-a facut colectivizarea. Liviu Chelcea, in raportul sau preliminar, mentiona
astefel de confuzii (i.e., Dej sau Ceausescu au facut colectivizarea?). In cazurile studiate
de mine, memoria colectivizarii parea clara, mai ales datorita faptului ca – asa cum discut in
paginile urmatoare -- Ceausescu a fost prezent la pacificarea ” taranilor din Vadu Rosca si
alta: nu am putut inregistra pe banda magnetica nici unul dintre interviuri. Pe de-o parte,
fost reticienti la incercarea mea de a folosi reportofonul. (Intr-o discutie purtata cu Dorin
Dobrincu, acesta mentiona, potrivit experientelor sale pe teren ca, dupa alegerile din 2000
si revenirea la putere a gruparii Iliescu, taranii din Vadu Rosca erau extrem de dezamagiti
si reticienti in a discuta cu persoane din afara comunei despre ce s-a intimplat in 1957.)
fortez nota, preferind sa iau note pe parcursul interviului. Pe de alta parte, in cazul altor
este cel al unei foste autoritati locale din Vadu Rosca care s-a dovedit extrem de reticient
intrucit unul dintre cei 2 fii ai acestuia lucreaza pentru unul din serviciile secrete romane
“si nu vreau sa-i creez probleme cu ce am facut eu in trecut”. Acest lucru, alaturi de
primar al comunei Vulturul nu si-a dat acordul folosirii reportofonului: “Lasa, ca-i mai bine
asa [fara reportofon – n.m.]…intr-o buna zi, cind oi avea timp, imi voi scrie eu memoriile”.
Evident, desi am incercat sa transcriu cit mai exact posibil cele mai multe dintre spusele
consider, importante.
multe dintre lucrarile aparute dupa 1990 care trateaza colectivizarea si comunizarea in
nepremis complexitatea acestor procese ale istoriei recente. Potrivit unuia dintre aceste leit-
motive, majoritatea taranilor romani, mai ales cei mijlocasi, s-ar fi opus cu indirjire, eroism, si
la nivel local de citeva caractere reprobabile (e.g., tarani saraci, tigani, lenesi, betivi,
comunisti, muncitori, si alte cozi de topor ale fostului regim). Un alt leit-motiv este cel al
strategiiilor de evaziune (a se citi “rezistenta”) a celor mai multi tarani de la plata cotelor si
inscrierea in colectiv. Plata cotelor, asa cum am discutat anterior, apare ca o masinarie
malefica, un proces inexorabil caruia nimeni nu i se putea sustrage. La fel de implacabil apare
in unele abordari mai mult sau mai putin jurnalistice si cazul etichetarii unor categorii de
Informatiile pe care le-am cules din teren pun sub semnul intrebarii leit-
motivele/miturile prezentate mai sus. Asa cum am discutat anterior, nu intotdeauna indivizii
fruntasi ai satelor au imbratisat -- cu mai putine rezerve decit m-as fi asteptat -- TOZ-urile
si GAC-ul. In chestiunea platii cotelor ori in cea a “chiaburilor”, complicitatile locale si retelele
sociale au jucat un rol important, atenuind si chiar contracarind excesele politicilor centrului,
si sunt convins ca nu sunt singurul participant la acest proiect care a intilnit astfel de situatii.
inchise, grave in literatura post-comunista in Romania. Nu vreau sa fiu inteles gresit, ratiunile
unei atari portretizari exista si – alaturi de alti autori – si eu depling si condamn exproprierea
10
taranilor romani de catre regimul comunist, o adevarata tragedie ce ocupa un loc important in
istoria recenta. Totusi, cel putin in cazul unora dintre cei intervievati de mine, experientele in
gospodariile colective nu sunt intodeauna valorizate negativ. Unele perioade din istoria
functionarii colectivului sunt chiar idealizate, in special cea din anii ’60 –’70, care contrasteaza
puternic in amintirile localnicilor cu perioada anilor ’80 si a anilor de dupa decembrie 1989. Asa
cum arata si Calin Goina in cazul Santanei, criteriile succesului economic joaca un rol insemnat
in modul in care localnicii se raporteaza la experientele muncii in colectiv si, in cele din urma,
recupera si face cunoscute publicului larg evenimente importante si inca obscure ale istoriei
recente. Consider insa ca, pentru a intelege procesul colectivizarii asa cum si-o propune
proiectul nostru, trebuie sa trecem dincolo de astfel de simplificari, iar semnalarea temelor
reprezinta numai o parte a povestii celor petrecute la Vadu Rosca, alcatuita in intregime pe
baza marturiilor participantilor – de-o parte sau alta a baricadei – la revolta din Vadu
Rosca. In prima vizita din august-septembrie 2001, am reusit sa arunc o privire in arhivele
comunei Vulturul; acestea cuprind registrele agricole si procesele verbale ale Sfatului
Popular al Comunei Vulturul, de care apartine Vadu Rosca. Lipsesc insa procesele verbale
ale sedintelor Sfatului Popular din perioada premergatoare si imediat urmatoare revoltei
din 1957 (i.e., din 30 iulie 1957 pina in 28 februarie 1958) . Nici unul dintre reprezentantii
actuali ai primariei nu a putut sa-si explice disparitia lor; mi s-a sugerat ca probabil ar fi
verbale pare putin relevanta pentru aspectele colectivizarii in Vadu Rosca. Rapoartele
citeva exemple din aceste procese verbale, “La sedinta au fost invitati un numar de 3
tovarasi [din afara comunei – n.m.] care au fost cu totii prezenti. Se discuta [de catre cei
prezenti] aratind ca tovarasul P. are sa duca munca cu mai multa tarie la sfatul popular. O
lipsa o are ca bea prea mult si se recomanda sa se lase de aceste vicii ca sa sprijinim
contructia caminului cultural. Tovarasul P. este de acord cu propunerea facuta “ (20 Martie
1956). Sau “Tovarasul Presedinte de Sfat arata caci este deacord cu lucrarile intocmite de
a fi prezentate adunarii populare in ziua de 20 aprilie 1958”. (18 aprilie 1958). Poate cel mai
interesant aspect mentionat in treacat in unul din rapoarte este cel in care se consemneaza
faptul ca “[membrii conducerii] nu gaseau suprafetele de teren din comuna Vulturul” (24
mai 1958). Banuiesc ca mentiunea de mai sus se refera la faptul ca localnicii, in incercarea
teren mai mici decit detineau in realitate. De aici si confuzia celor din conducerea comunei
am gasit procesele verbale ale sedintelor Sfatului Popular (primariei) din anii colectivizarii .
sale din 1958. Cererile pe care le-am vazut dateaza de prin 1959 si mai ales 1960, cind
procesul colectivizari a fost reluat in forta, insa cu mijloace mai putin violente. Cererile au
o forma standard: “Subsemnatul (…) cer sa fiu inscris in GAC Tractorul din comuna Nanesti
ne silit de nimeni (…). Traiasca lupta pentru pace!” Sau “Prezenta cerere este facuta de
Traiasca lupta pentru pace!” Ori “Cer sa-mi dati de munca in GAC Tractorul chiar de astazi.
Luptam pentru pace!”. Formulele de incheiere variau de la “La lupta pentru construirea
socialismului!” continuind cu “La lupta activa pentru pace!”, si incheind cu “Drept pentru
In incercarea de a gasi procesele verbale ale Sfatului Popular din Vulturul (de care
apartine comuna Vadu Rosca) in mai-iunie 2002 am ajuns la Arhivele Nationale Focsani (AN
pensie in urma cu un an si jumatate si de atunci “postul” (i.e., banii pentru aceasta pozitie)
a(u) fost blocat(i) “undeva, la centru”. Practic, din lipsa de fonduri cei de la AN Focsani nu
au putut angaja o alta persoane in locul celei iesite la pensie. Unul dintre amploiatii de la
AN Focsani si-a pus sperantele in mine: “poate – spunea el -- vorbiti dvs., [eu] la Bucuresti
relativ bogata care insa nu are un inventar centralizat al documentelor pe care le contine.
Altfel spus, nu am putut nici macar sa vad ce documente exista referitoare la cele 2 sate in
perioda care ma interesa. Am insistat (cu atentiile de rigoare) sa fiu cumva ajutat insa
celor de la AN. Dimpotriva, in discutiile avute cu unii dintre angajati, au fost extrem de
au “evaporat” misterios in urma unei mutari a documentelor din arhiva dintr-un loc in altul.
De asemena, d-l Temciuc (de la AN Focsani) mi-a povestit ca prin 1985 a avut intimplator
ocazia sa-l cunoasca personal pe unul dintre cei care au condus operatiunile de reprimare a
revoltei din Vadu Rosca. Acest personaj, conform d-lui Temciuc, povestea cu nonsalanta
cum i-au impuscat pe taranii din Vadu Rosca. Mi s-a mai sugerat sa incerc consultarea
arhivelor CC al PCR; datorita scalei revoltelor din Vrancea este foarte probabil ca aceste
1
Puiu Latea – in raportul sau deosebit de interesant -- noteaza ca, pe fondul a ceea ce el numeste negocieri dintre
autoritatti si tarani, in Doborsloveni unele cereri de inscriere prezentau elementele unor tirguieli, i.e., vreau sa intru
in GAC dar (sa mi se lase pamintul din locul X ). In cererile vazute de mine in Nanesti, asemenea incercari de
negociere nu existau.
13
aceste arhive.
centrale trebuiesc privite cu reticienta. Un var de-al meu, fost secretar de partid, imi
povestea cum se contrafaceau procesele verbale ale sedintelor de partid din comuna prin
anii ’70 – ’80. Sedintele de partid trebuiau tinute cu regularitate (lunar, cel putin). Datorita
lipsei de timp si din alte motive, sedintele nu se tineau. La judet trebuia insa sa se
raporteze ca sedintele au avut loc iar dovada tinerii acestor sedinte o constituia procesele
verbale, care trebuiau apoi depuse la arhiva la judet. O data la 4 ani si jumatate, comisii
trimise de la judet verificau activitatea organizatiei de partid din fiecare comuna. Pentru a
demonstra faptul ca aceste sedinte au avut loc, cei din comuna se duceau la arhiva de la
judet, mituiau angajatii, si “imprumutau” pentru citeva zile procesele verbale de sedinte,
datele din procesele verbale din anii anteriori sau pur si simplu se copiau (cu modificari)
procesele verbale din trecut. Apoi, dupa control, erau depuse din nou la arhive.
3. CONSTRUIREA PARTIDULUI-STAT
initiala, vezi Meyer & Rowan 1977; pentru o declaratie programatica, vezi DiMaggio si
Powell 1991)2 DiMaggio si Powell (1983) disting intre trei forme de schimbare institutionala
2
Detalierea diferentelor dintre versiunile teoriilor institutionaliste (i.e., vechiul institutionalism, noul institutionalism
[formulat de economisti si adoptat in teoria politica si sociologie ], si neoinstitutionalism [formulat in principal de
sociologia organizatiilor]) este dincolo de scopurile prezentului raport. Cei interesati in astfel de diferente pot
consulta W. R. Scott (1995; 1999), Jepperson (2001), si pentru institutionalismul istoric in stiinte politice si
sociologie Clemens si Cook (1999).. Ma limitez aici la a preciza ca, in vreme ce alte “institutionalisme” accentueaza
fie caracterul normativ, fie cel coercitiv, fie cel regulatoriu al institutiilor, neoinstitutionalismul acorda importanta
aspectelor cultural-cognitive ale institutiilor; de pe aceste pozitii, diferitele tipuri de actiuni (economice, politice)
sunt structurate de tipare institutionale (i.e., cultural-cognitive) elaborate la nivel societal. Spre exemplu, daca pentru
marxisti politicul reflecta economicul, pentru neoinstitutionalisti economia unei tari reflecta structurile politico-
institutionale (polity forms) -- vezi Fligstein 1996; organizatiile de tip birocratic sunt “mituri rationalizate” care de
multe ori au o slaba influenta directa asupra eficientei economice (Meyer si Rowan 1977).
14
isomorfism institutional de tip mimetic (i.e., adoptarea unor forme organizatorice “corecte”
sau “de succes” datorita mai ales – dar nu exclusiv -- incertitudinilor existente in varii
ale unor contexte particulare – cf. DiMaggio & Powell 1983: 67). Cele trei tipuri au un
statut analitic; ele pot fi intilnite simultan, in grade diferite, in realitate. W. R. Scott
(1991) distinge intre (a) schimbare coercitiva indusa prin intermediul unei autoritati
legitime versus (b) schimbare indusa de o autoritate perceputa ca ilegitima (si care poate
de schimbari pot folosi forta; ceea ce le distinge este caracterul legitim (sau nu) al
de-al doilea razboi mondial in Estul Europei de Uniunea Sovietica. Cu exceptia fostei
Cehoslovacii – ale carei structuri socio-economice aproximau modelul Vestic -- nici unul
faptul ca acesta era perceput ca marioneta URSS si anti-national. Asadar, la nivelul Estului
Europei istoria comunizarii este in primul rind una a unei schimbari coercitive prin
intermediul unei autoritati perceputa ca ilegitima. 4 Fara indoiala, modul in care redefinirea
3
Un exemplu (ironic) pentru acest tip de schimbare este furnizat de sistemul educational al fostei URSS. Unul dintre
scopurile principale ale revolutionarilor rusi a fost industrializarea, componenta principala a proiectului de
modernizare. Pentru a atinge acest scop, sistemul educational al URSS a fost conceput dupa modelul german
(prusac), ce accentua invatamintul profesional (scoli profesionale sau de meserii) si implica orientarea timpurie a
elevilor fie catre invatamintul profesional (scoli de meserii) fie catre cel liceal cu posibiliatea de a urma apoi
facultatea (a two-track system). Asadar, la inceputul anilor ’20, avem de-a face cu o reconstructie de tip mimetic a
invatatmintului sovietic dupa modelul german – model care, in viziunea revolutionarilor rusi, era “de succes” tinind
cont de dinamismul si forta industriei germane. Dupa 1945, URSS a incercat sa impuna acelasi model educational in
tarile “surori”. In perioada de inceput a comunismului in Estul Europei, unele aceste tari – pe aceleasi coordonate ale
modernizarii – au acordat o importanta crescuta invatamintului profesional. Ulterior, putine dintre sistemele
educationale ale tarilor blocului comunist rasaritean semanau cu cel sovietic. Una dintre diferentele majore dintre
sistemul educational al URSS si cele ale tarilor satelit consta in faptul ca cele din urma nu procedau la orientarea
(atit de) timpurie a elevilor catre cariere diferite (i.e., muncitori industriali versus “gulere albe” fie ele functionari
marunti ori absolventi de invatamint superior).
4
Aici si in sectiunile urmatoare voi utiliza “comunizare”, tremen ce ridica probleme: asa cum a fost utilizat in
scrierile (indeosebi jurnalistice) de dupa ’90, “comunizare” are o serioasa incarcatura ideologica (e.g., impunerea
dinafara a unui sistem de organizare sociala, sistem perceput ca primitiv in raport cu realitatile Central si Est
Europene). In paginile urmatoare folosesc “comunizare” drept scurtatura terminlogica, desemnind schimbarile
15
noilor realitati a avut loc poate fi de asemenea descris drept schimbare institutionala de
tip mimetic; multe dintre formele organizationale si institutionale adoptate dupa 1945 au
fost in buna masura copii ale celor existente in URSS. La acest punct Jowitt (1992)
pozitia lui Jowitt si a mea tine de faptul ca eu interpretez emularea sau importul cultural-
refera la scopurile si cadrele generale ale comunizarii Romaniei (printre alte state din Estul
Europei). Cealalta parte a povestii comunizarii tine de faptul ca toate tipurile de schimbare
Rowan 1977). Efectele acestei decuplari sunt uneori contrare formelor adoptate si, asa
analitic, trei nivele ori paliere la care aceasta decuplare a avut loc:
In primul rind este vorba de nivelul relatiilor dintre URSS si tarile satelit: in ciuda
presiunilor imense ale reprezentantilor URSS, unii dintre comunistii locali s-au opus
institutionale in cadrul blocului comunist. In Polonia, bunaoara, Biserica Catolica si-a pastrat
un grad relativ ridicat de autonomie; tot in Polonia, nu s-a procedat la colectivizarea masiva
sub Tito – un paria pentru URSS – ilustreaza foarte bine differentele institutionale dintre
tarile “surori”. In anii ’80, Ungaria se situa la polul opus Romaniei (Bulgariei, Rusiei si fostei
institutionale intre tarile fostului bloc comunist. Mentionez in treacat unele dintre aceste
diferente, folosind exemplele Ungariei si Poloniei. Desi aceste tari, alaturi de alte tari
statiste sub comunism, au existat totusi diferente semnificative din punctul de vedere al
organizarii societatii (i.e., masura in care indivizi autonomi sau elemente corporatiste sunt
perceputi drept actori legitimi – vezi Jepperson 2002: 65-67). Polonia comunista, cu a sa
din punctul de vedere al organizari societatii astfel: “In vreme ce maghiarii [din 1970 pina
in 1980 – n.m.] au incercat sa-si mareasca autonomia in raport cu statul socialist prin
contestat structurile de putere direct prin intermediul sferei politice, prin sindicate libere
(…), prin organizatii politice, si prin actiune colectiva.” (Szelenyi 1988: 57; sublinierile imi
apartin). Conform unor autori, desi unele dintre aceste diferente institutionale au
au sfirsit prin a submina si duce la prabusirea regimurilor din Ungaria si Polonia (vezi la
acest punct Tismaneanu 1992; Rona-Tas 1997; si probabil Linz & Stepan 1996).
dintre efectele majore ale acestei decuplari a fost tocmai delegitimarea noului regim si in
avut loc. Acest nivel a implicat elitele locale si a avut consecinte insemnate in constructia
elitelor (i.e., Stalinisti ortodocsi versus reformisti; moscoviti versus autohtonisti); astfel
de diferende au existat in toate partidele comuniste din Estul Europei (vezi Tismaneanu
1992; pentru alte diferente institutionale, vezi probabil Ekiert 1998). In Romania, Levy
(2000) pune in evidenta prezenta unor dezacorduri similare (si importante) in cadrul elitei
relatiilor de putere dintre centru (elita) si factorii locali de decizie. Pe de-o parte, avem
locali si “stahanovismul” acestora este privita ca neproductiva de catre centru, mai ales in
conditiile in care multi tarani mijlocasi erau trecuti in categoria “chiaburilor”, fapt ce putea
construite fie in baza unor legaturi de rudenie, fie bazate pe urmarirea satisfacerii propriilor
exclud la acest punct si existenta unor “despoti locali luminati” – pentru a parafraza o
expresie de oarecare faima din anii ’90 – care au incercat sa promoveze interesele locale,
colectivizare poate fi citita prin prisma ipotezei statului socialist ca stat slab, ce depindea
de informatiile si actiunile esaloanelor inferioare ori locale de putere (vezi pentru o discutie a
Inainte de a merge mai departe, tin sa subliniez ca distinctia facuta mai sus are un
paliere (si efectele institutionale ale acestor decuplari) au fost strins legate. Bunaoara,
deazcordurile dintre Bucuresti si Moscova (atitea cite au fost la inceputul anilor ’50) s-au
tradus in dezacorduri intre factiunile elitei comuniste romane. Acestea din urma au
reverberat in teritoriu, fiecare dintre patronii de la centru avind clientii lor in teritoriu (la
nivel regional, judetean, si al localitatilor), subiect asupra caruia voi reveni in cele ce urmeaza.
anterioara devine clar faptul ca una dintre problemele cheie in remodelarea Romaniei dupa
problema legitimitatii se traducea prin intrebarea “Cum si mai ales cu cine se va face
fiecare localitate; 2) prin trimiterea unor activisti si membri de partid din alte regiuni; 3) prin
toate cele trei solutii au fost adoptate, in grade diferite. Mai jos, tratez pe rind aceste
3.2.1 Folosirea exclusiva a membrilor de partid din localitati. Aceasta solutie s-a
dovedit a fi putin viabila datorita numarului redus de membrii de partid in cele doua sate (si,
banuiesc, in general in mediul rural). In Vadu Rosca erau 11 membri iar in Nanesti, in prima
organizatie, 16. Unii dintre membri de partid si activistii locali erau in general (dar nu
exclusiv) perceputi drept caractere reprobabile: “Cine s-a incris primii in partid? Pai,
tractoristii, betivii, si tiganii! Cu astia s-a facut partidu’ in comuna!” (#19). Sau “Pai, uite ala
care a sarit la masina [secretarului Vintila] si a dat cu cutitul in ea era membru de partid.
Vintila spunea ‘Da-te tovarase la o parte ca eu reprezint partidu’!’ Si asta zice: ‘Tu partid? Eu
secretarului…El partid, auzi!” (#11) Or, “Da, am avut in sat [in Vadu Rosca] 11 membri de
partid; unii din ei era vai de capul lor. Ala care a sarit la masina [secretarului Vintila] si a
intors-o din drum era membru de partid dar el nu stia nici macar sa citeasca tablita [cu
numele satului] de la intrarea in Vadu Rosca! Analfabet, domnule, analfabet!” (#13) Sau, in
satul Nanesti, “pe cei mai misei i-a bagat la comunisti!” (#27)
Au existat insa si exceptii de la aceasta regula; citiva comunisti locali aveau o imagine
buna in rindul celor intervievati. Tot in Nanesti, acesta a fost, se pare, cazul lui Gica
Comunistu’ (evident, in acest caz, pseudonim). Conform unui intervievat “asta, Gica, a fost om
bun; asta a crezut in ce facea si nu era om rau. Nu s-a ales saracul cu nimica de pe urma
partidului. Pai, ce are el acuma? O garsoniera in Braila si cocioaba asta din sat. Atitica! Altii?
Hahaha! Pai, altii a furat de i-a luat dracii! Si-a facut case lor si la copiii si era mereu cu gura
pe oameni!” (#25). (Am putut constata personal cele de mai sus in urma unui interviu cu Gica
Comunistu’; casa ori cocioaba din sat era alcatuita dintr-o singura camera care servea drept
19
bucatarie, dormitor, si atelier de pielarie; in urma intrevederii cu Gica din cocioaba acestuia, a
mentionat, este fostul primar al comunei Vulturul in perioada revoltei din Vadu Rosca. Tatal
acestuia, si el primar al comunei, a fost initial membru PNT. Dar, “cind i-a impuscat [taranistii]
pe muncitori la Lupeni si Grivita, tata s-a lipsit de taranisti. In 6 martie 1945 l-au facut pe
tata membru de partid si l-au pus primar. Dupa aia, tot in ’45 l-a chemat pe tata la o sedinta la
Focsani. Si era rusi la sedinta si le-a spus celor adunati acolo: ‘Citi boieri aveti voi in comuna?
Uite lada asta de grenade. Luati si aruncati grenade pe geamurile boierilor care v-au
exploatat!’ Si unul din rusi avea un pistol in mina si pistolul s-a descarcat in aer si de atunci
tata a ramas cu socu’ [ a avut un soc nervos – n.m.]. Si s-a retras apoi din politica. Apoi in 1956
au venit la mine sa ma trec la partid. Am refuzat la inceput ca mama lasase cu limba de moarte
sa nu fac politica.”(#12) Ulterior, datorita presiunilor exercitate s-a inscris in partid si a fost
numit primar. Asa cum a tinut sa mentioneze, dincolo de presiunile exercitate de cei de la
raion, convingerile personale cu privire la inegalitatile sociale existente la finele celui de-al II-
lea razboi mondial par a fi jucat de asemenea un rol relativ insemnat in decizia fostului primar
Dupa cum am mentionat la inceputul raportului, dupa revolta din Vadu Rosca,
Conform spuselor unui alt mator ocular la intilnirea dintre Ceausescu si membri de partid din
Vadu Rosca, primul le-ar fi reprosat lipsa de vigilenta si pactizarea cu elemente dusmanoase:
“Voi ce ati facut? Ati dat cu noroi in obrazul tarii! Ce fel de membrii de partid sunteti? Da
Potrivit fostului director al scolii din Vadu Rosca si secretar de partid din anii ’70 –
‘80, regimul comunist a continuat sa fie extrem de suspicios chiar dupa doua decenii de la
revolta; organizatia de partid din sat a ramas de dimensiuni relativ reduse intrucit “satul avea
‘bube’ [referire la opozitia din 1957]”. Verificarea Vadu Roscenilor care intentionau sa devina
membri PCR erau mult mai minutioasa decit in cazul locuitorilor din alte sate ale comunei
20
Vulturul, iar principala grija a celor ce ii evaluau pe candidati viza posibilele legaturi de
3.2.2. Trimiterea unor activisti si membri de partid din alte regiuni. Aceasta strategie
a fost, se pare, una dintre cele mai des folosite. La acest punct trebuie facute citeva
distinctii. Esaloanele superioare la nivel regional, din spusele celor intervievati, includeau cu
precadere (daca nu exclusiv) activisti din alte regiuni sau “trimisi” de la centru. Posibile
explicatii pentru acest fapt ar fi: 1) numarul scazut de activisti de incredere ori de nadejde la
nivel national (in anii ’50), ceea ce implica folosirea lor prin rotatie in diferite regiuni; 2) nu
atit lipsa de cadre de nadejde ci existenta unei politici deliberate de trimitere a unor cadre
alogene pentru a submina legaturile sociale si complicitatile locale, care ar fi intirziat procesul
colectivizarii. Ambele ratiuni, cred, au influentat folosirea in fostul raion Liesti a unor
persoane straine de comunitatile locale; nu pot preciza insa masura in care unul sau altul
Bunaoara, folosirea metodelor violente in zona a fost pusa de catre unii dintre
intervievati pe seama unui anume Vintila Marin. Acesta fusese numit in 1957 prim secretar al
regiunii Galati, dupa ce incheiase cu succes si intr-un timp record – “in citeva zile” --
reputatia, primarul de atunci al comunei Vulturul s-ar fi opus intrarii echipelor in comuna.
Folosirea “echipelor” a fost metoda favorita a lui Vintila in colectivizare. Conform fostului
primar din Vulturul, “Eu m-am opus intrarii in sat a echipelor! Si Chirita [activist de partid de
la raion, subaltern, probabil, al lui Vintila – n.m.] a spus: ‘Te-ai demascat: Esti impotriva
colectivizarii!’ Am incercat sa-mi dau demisia atunci insa mi-au spus ‘Lasa ca te scoatem noi
[afara din partdi – n.m.] cum vrem noi si nu cum vrei tu!’ M-au amenintat cu inchisoarea [daca
nu fac colectivizarea – n.m.] Era o chestie istorica [pe care] nici eu nu o mai
intelegeam!”(sublinierea mea)
La prima vedere, este greu de evaluat insemnatatea opozitiei primarului. Se pare ca,
intr-adevar, cel putin in satul Vadu Rosca, nu a fost semnalata prezenta echipelor de
muncitori, desi in satele si comunele invecinate (Hingulesti, Maluri, Calieni, si Nanesti) se aflau
21
sunt intr-o oarecare masura neclare. Este cert ca grosul echipelor era intotdeauna format din
persoane din afara satului/comunei. Intr-o prima etapa a colectivizarii, se pare aceste echipe
erau alcatuite exclusiv din muncitori si activisti de partid din centrele industriale apropiate,
straini de satul/comuna in care actionau. Cei intervievati sustineau ca acesti muncitori erau
platiti in functie de numarul celor pe care reuseau sa-i convinga sa se inscrie in colectiv
fapt ce ar putea explica intr-o anumita masura excesul de zel (i.e., bataile administrate
taranilor) de care au dat dovada. Conform, din nou, fostului primar al comunei Vulturul, “astia
[echipele] era dublura mea, dar eu nu ii sufeream […] Intrau in sat 200 de muncitori si il luau
invecinata] fiindca aia sunt neam de razesi liberi de-ai lui Stefan cel Mare.” (#12).
Intr-o a doua etapa a colectivizarii, dupa revolta, compozitia echipelor de lamurire s-a
colectivizarea fusese deja incheiata. In Vadu Rosca si in Nanesti, unii dintre cei intervievati
prima comuna colectivizata din regiunea Galati. De altfel, succesele si “realizarile” GAC-ului
din Pechea erau deseori invocate in munca de lamurire in Vadu Rosca si Nanesti (si foarte
probabil in alte comune invecinate): “Cum dadea vreo molima in animale, se dadea exemplu ca
cit de bine o duc animalele la alte ferme, la care era cooperativa.” (#11) Filmele
mobilizatoare precum “Pui un bob [de griu – n.m.] din el rasare/ Mia de margaritare!” (#11) ori
Alteori, exemplificarea succeselor din comunele cooperativizate lua forme mult mai
directe: unul dintre cei intervievati in satul Nanesti, care se opunea intrarii in colectiv, a fost
luat cu forta si dus se pare in comuna Pechea, pentru a vedea cit de bine o duc taranii la
colectivul din Pechea. Pentru a-l convinge total de avantajele colectivizarii, pe drumul cu
masina militiei spre si dinspre Pechea, localnicul din Nanesti a fost batut temeinic. In urma
22
acestui instructiv voiaj, el a consimtit sa intre in colectiv si a fost, pentru o scurta vreme, un
Daca inainte de revolta din 1957, “activistii de partid (si echipele) erau straini de
comuna” (#15), la reluarea colectivizarii compozitia acestora s-a schimbat. Conform fostului
invatator din Vadu Rosca, “Echipele [cuprindeau]: un muncitor de la Focsani, un muncitor din
cooperative mestesugaresti de consum [din alte sate – n.m], doi indivizi din localitate de
diverse profesii si un activist de la raion, de cele mai multe ori. Singura cerinta de selectie in
echipa era sa fie buni de gura. Si eu am fost in echipa, dar se foloseau alte mijloace; se vorbea
acum [dupa revolta – n.m.] cu oamenii, ii luau cu frumosul, cu argumente de ordin economic. Eu,
la neamurile mele le spuneam dinainte ca vin cu echipa. Si spuneau unchiul si matusa: ‘Tu sa-ti
vezi de trebile tale si sa nu vii cu d-astea la noi ca noi te-am crescut!’ Trebuia sa am grija ce
spun cind eram cu echipa. Era asa… un fel de duplicitate [din partea mea – n.m.] dar nu aveam
ce sa fac ca tovarasu’ [activistul din echipa – n.m.] pleca la Galati iar eu ramineam aici in sat cu
Care au fost insa reactiile localnicilor fata de vizitele reprezentantilor ori ale
propriilor spuse, nu facea exces de zel in a-si convinge consatenii de avantajele colectivizarii.
Notabile sunt de asemenea si frictiunile intre reprezentantii puterii locale si cei trimisi de la
“centru” (i.e., raion) au existat. Anterior am citat spusele fostului primar al comunei Vulturul,
care dezavua metodele folosite de cei “veniti din afara”. Frictiuni similare s-au inregistrat si
in Nanesti; conform primului presedinte de GAC, “echipele n-aveau habar cum sa vorbeasca cu
oamenii; sareau cu bataia pe ei de se ascundeau oamenii care pe unde puteau dar astia
[echipele – n.m.] venea cu militia dupa ei. Activistii [de la regiune sau din afara comunei – n.m]
faceau rau; bateau cu ciomege. Si eu am spus intr-o sedinta la raion: ‘Eu fac colectivizarea,
5
Un exemplu similar il furnizeaza Puiu Latea in raportul sau preliminar: cei din Dobrosloveni motivau neinscrierea
in GAC prin faptul ca ceilalti vecini le-ar putea da foc la casa daca o fac ( Latea 2002:10). Ipoteza interesanta
lansata de Puiu Latea este ca, in incercarea motivarii refuzului intrarii in GAC, satenii invocau comunitatea (i.e., “un
tip de persoana relationata orizontal” – ibid.) pentru a contracara presiunile exercitate vertical (i.e., de catre
autoritatile locale, raionale sau centrale).
23
dar fara activisti care sa faca rau!”. Sau, “venea activistii si echipele la mine acasa si spunea:
‘Tovarasu’ B. duceti-va si dvs. cu noi la oameni ca ei nu vor sa se treaca daca nu va vad pe dvs.!’
” (#21) In plus, “veneau si luau cu forta produse de la oameni sau de la GAC. Am batut un
activist care luase brinza (…) Eu ii taxam pe activisti pentru cele consumate in comuna! Le
spuneam: ‘De ce tovarase sa iei pe gratis? Ca doar partidul te plateste bine! Ai salariul dublu
Rindurile de mai sus atesta existenta unor frictiuni intre autoritatile locale si trimisii
de la raion sau de la Bucuresti. Unele dintre conflicte erau aplanate prin apelul la prestigiul
autoritatilor locale. Totusi, capacitatea unui primar sau a unui sef de GAC de a contracara
abuzurile “echipelor” sau ale trimisilor de la raion depindea de relatiile pe care primarul sau
seful de GAC le avea la raion sau chiar la Bucuresti. Altfel spus, in spiritul logicii
clientelismului de partid, cariera si autoritatea unui primar sau sef de GAC depindeau de
pozitia si puterea patronului sau politic: “Eu am luat masuri bune! Le spuneam celor de la raion:
‘Eu muncesc tovarasi, eu nu beau [cum faceau cei trimisi cu echipele – n.m.] Eu progresez
inainte!’ Ma iubea secretarul de la regiune!” (#21) Ulterior, dragostea celor de la regiune fata
de primul presedinte de GAC din Nanesti s-a concretizat in avansarea sotiei la raionul de
partid si ulterior in Comitetul Central (?) alaturi de Dej, fiindca “[sotia] avea papagalu’ bun
pentru faptul ca, “directive venite de sus” [de la alti patroni politici probabil – n.m.] au dus la
inlocuirea primului presedinte de GAC cu o alta persoana, care paradoxal “s-a ascuns in podul
casei ca umblau astia [activistii – n.m.] sa-l puna sef in locul meu la GAC” (ibid.). Importanta
patronilor politici de la centru era un motiv central in discursul celui de al doilea presedinte de
GAC din Nanesti si ulterior primar al comunei (cca. ’60 - ’80). Acesta mi-a aratat cu mindrie
Ceausescu si alte oficialitati comuniste (3 poze) la diverse consfatuiri cu oameni ai muncii din
Daca, asa cum am discutat anterior, de multe ori frictiunile dintre “straini” si
autoritatile locale erau rezolvate de-o maniera informala (fie prin invocarea patronilor politici,
24
fie prin simpla negociere), uneori partile aflate in conflict faceau apel la “litera legii”. Primul
presedinte de GAC din Nanesti, asa cum am vazut, a invocat caracterul ilegal al confiscarilor
facute de echipele trimise de la raion. Similar a procedat si primarul comunei Vulturul cind le-
a promis celor din Vadu Rosca ca procesul colectivizarii nu se va face cu forta ci asa cum
spune legea, prin liberul consimtamint al taranilor. Exemplul cel mai ilustrativ de apel la “litera
din comunele invecinate cu Vadu Rosca. In 1958 in Nanesti bunaoara, Ceausescu a tinut un
discurs in care condamna excesele folosite in colectivizare. Pentru a-si intari spusele si a
restituite cererile de intrare in “colectiv”, intrucit ele nu ar fi fost facute din initiativa si pe
baza liberului consimtamint al taranilor. “Ne vom da azi un pas inapoi – ar fi spus Ceausescu –
pentru a face miine doi pasi inainte” Alti martori oculari consemneaza faptul ca acesta ar fi
spus ca “va dam noi cererile inapoi azi, insa o sa va rugati de noi miine sa va primim in colectiv”.
Sau, “vom zdrobi cu pumnul de fier pe toti cei ce ni se vor opune”. Cert este ca majoritatea
taranilor din Nanesti (doar cu 4 exceptii) si-au retras – pentru scurta vreme, e drept –
Revenind la Vadu Rosca, asa cum am spus deja, fiind un sat relativ izolat de restul
comunei Vulturul, echipe de muncitori nu au patruns in sat inainte de 1957. A fost semnalata, e
drept, prezenta unor reprezentanti izolati trimisi fie de la centrul de comuna (Vulturul) fie
de la raion. Dintre acestia, reprezentantul cel mai vizibil al autoritatilor din centrul de comuna
era desigur colectorul de impozite, ulterior colectorul de cote. In Vadu Rosca, in anii de
inceput ai regimului comunist, colectorul era “un codos, sarac, si betiv” – si deci coruptibil
(#15).
Pentru a submina complicitatile locale, s-a luat masura trimiterii unor colectori de cote
si activisti alogeni. Daca, asa cum am spus anterior, la o prima vedere chestiunea cotelor apare
ca un proces inexorabil caruia nimeni nu i se putea sustrage, cel putin in cele 2 sate studiate,
lucrurile stau un pic diferit. Ma refer aici la ceea ce Puiu Latea (2001:1) numea in raportul sau
preliminar drept strategii de negociere, evaziune, si “tocmeala”, bazate fie pe legaturi sociale
25
colectarea darilor catre stat. In Vadu Rosca si Nanesti, cotele se stabileau in principal in
cresteau foarte mult in functie de suprafata de pamint detinuta, i.e., “in proportie aproape
geometrica.” (#28) Perceptia aceasta este intr-o foarte mare masura corecta, tinind cont de
pamint raspunzind penal pentru nepredarea cotelor (Ionescu-Gura 2000: 293). Pentru a
incerca sa-si usureze situatia, unii tarani din Vadu Rosca si din Nanesti declarau ca detin
pamint mai putin decit in realitate. Insa, “comunistii si-au dat seama. Si cind a fost cu
tarlalizarea [desfiintarea si comasarea loturilor individuale – n.m.] s-a iesit cu pamint in plus in
sat. Insa comunistii nu au vrut sa-l mai dea inapoi: ‘atit ai declarat, atit ai platit impozit, asta
Sau, “venea, dom’ne [colectorul] si daca iti gasea [ceva ce nu ai declarat] iti lua! Iti lua
pina si faina din covata!” (#15) “Tata a incercat sa ascunda [produse] si a facut un perete fals
la grajd unde a ascuns vin si ce a mai avut el. Insa ne-a prins. Nu stiu, poate a spus vreun vecin.
devenea mai nuantata. “Cotele se stabileau dupa cum aveai prieteni la sfat [primarie]. Daca
aveai femeie sau fete frumoase, erai prieten si cu militianu’ si cu primaru…Intelegi dumneata
la ce ma refer?” (#15). Sau: “Dadeai spaga la activistul de partid. Venea activistul sa stringa
cotele si il puneai la masa, mica o gaina. Le carai [daruri], dom’ne! Ca acuma. Ca suntem
balcanici, pai, nu?!” (#11) 8 Poate cel mai ilustrativ exemplu al “cooptarii” de catre localnici a
6
In cele doua sate studiate, am constatat si eu existenta unor astfel de negocieri purtate in afara (sau, mai bine spus)
contra directivelor oficiale. Totusi, frecventa “tocmelilor” si a negocierilor a fost se pare mai redusa in Nanesti si
Vadu Rosca decit in Dobrosloveni. Revolta din Vadu Rosca a limitat se pare amploarea negocierilor de tip informal
relatate de Puiu Latea.
7
Problema “pamintului in plus” mi-a fost relatata si de d-l Temciuc, seful Arhivelor Nationale de la Focsani.
8
Puiu Latea relateaza de asemenea despre fatetele multiple ale interviurilor cu cei din Dobrosloveni. Ca si in
cazurile mentionate de mine aici, pe masura ce increderea dintre intervievator si intervievat se instala, discursurile
despre cote, colectivizare si CAP in general deveneau mai nuantate si mai putin stereotipice.
26
activistilor trimisi de la centru este cel al singurului chiabur, J., din Vadu Rosca. Colectorul de
cote de la raion a fost gazduit de catre J., “Ori acesta avea 2 fete frumoase…Nu vedeai fete
mai frumoase pe aici primprejur.” (#14). Una dintre cele doua fete a inchegat o relatie
amoaroasa cu oaspetele casei (i.e., colectorul); in urma acestei relatii, colectorul le-a consiliat
pe fete cum sa faca sa-si retraga tatal de pe lista “chiaburilor”. Concret, in urma sfaturilor
primite, J. a donat cca. 2 hectare de pamint din cele apropare peste 10 ha, fiind apoi
“dezchiaburit”..
3.2.2 Atragerea in partid, intovarasiri, si GAC a unor persoane din (si respectate de)
politici agrare. La nivel national, in intervalul 1944-1948 a fost adoptata o politica extrem de
liberala in admiterea de noi membri. Potrivit lui King, in aceasta perioada numarul membrilor
de partid a crescut de la 1000 in 1944 la cca. 800.000 in 1948: “noii membri erau admisi
uneori in grup, fara formalitati prea mari, si pe baza unor criterii minimale” (King 1980: 60).
O buna parte a consolidarii bazei partidului communist s-a facut, e drept, prin absorbtia a cca.
Ulterior, politica portilor deschise a fost revizuita drastic; la nivelul elitelor, factiunea
Dej a acuzat factiunea Anei Pauker de lipsa de vigilenta in politica de recrutare, concretizata
prin admiterea in partid a unor elemente dusmanoase ori cu origini nesanatoase (King 1980).
Pauker ar fi fost de asemenea acuzata de pactizare cu elemente legionare, ale caror cariere
noua putere. King, printre altii, sugereaza ca in acest pact, caruia nu i s-a opus nimeni
(inclusiv Dej) in 1944, ar fi contat foarte mult experienta organizatorica si retele din
Cei mai multi dintre (putinii) membrii de partid din cele doua sate au intrat in partid in
perioada 1944-1948. Potrivit celor intervievati, in ambele sate au existat cazuri in care fosti
legionari au sarit printre primii in barca noii puteri. Incepind din 1948, politica recrutarii de
noi membri a cunoscut o cotitura semnificativa: potrivit lui Dej (in King 1980: 72) in intervalul
27
1948 – 1955, nici un nou membru nu ar mai fi fost primit in partid. Simultan, au fost adoptate
noi criterii, mult mai stricte, de inscriere in partid (e.g., interzicerea explicita a primirii in
candidati cit si a celor existenti [prin asa-numita campanie de verificare], instituirea unei
perioade de proba inainte de admiterea cu drepturi depline in partid – King 1980: 72-74).
Revenind la cele doua sate, unii dintre componentii organizatiilor locale de partid au
fost admisi dupa aceasta perioada. In unele dintre aceste cazuri, recrutarea a avut loc in alte
contexte cum ar fi, bunaoara, pe timpul satisfacerii stagiului militar sau pe parcursul
scolarizarii (i.e., in liceu, scoala de meserii). In alte cazuri, recrutarea de noi membri s-a
(ulterior CAP-uri) fara insa ca acesti noi membrii TOZ sau CAP sa fie simultan primiti in
partid. (Cei care erau totusi facuti membri de partid erau de obicei sefii de TOZ/GAC/CAP si
unii din sefii de brigada. Insa majoritatea celor nou inscrisi in gospodariile collective nu erau
urma, conform lui Walder (1986: 24-25), consta in stabilirea unor relatii ori legaturi sociale
intre partid si o minoritate loiala (muncitori sau, in acest caz, tarani) in scopul obtinerii
cooperarii (si instituirii controlului asupra) masei de muncitori si/sau tarani. Particularismul
principial, spune Walder (1986: 25), implica o politica deliberata de promovare si rasplatire a
unei minoritati de muncitori care se dovedea loiala partidului.9 Clientelismul de partid si logica
9
Este evident ca “particularismul principial” este opusul “universalismului” ori al asa-numitei selectii de tip
meritocratic. In formularea acestui tip ideal, Walder (1986), dupa cum o spune, a pornit de la distinctia facuta de
Turner ([1959] 1998) intre “mobilitate sociala sponsorizata” (sponsored mobility) si “mobilitate sociala prin
competitie” (contest mobility). Potrivit lui Turner, mobilitatea sociala sponsorizata ar fi caracterizat sistemul de
stratificare sociala din Marea Britanie. Ea implica “recrutarea potentialelor virfuri de catre elite recunoscute sau de
agenti ai acestora; statutul de ‘elita’ este conferit candidatilor pe baza unor presupuse merite si acest statut, odata
conferit, nu poate fi revocat (…). In acest caz, ascensiunea sociala este similara admiterii intr-un club privat unde
fiecare candidat trebuie ‘sponsorizat’ de catre unul sau mai multi membri ai clubului” (Turner [1959] 1998: 75;
particularismului principial nu trebuie confundate cu structuri informale; “clici, factiuni, lideri
si in rindurile muncitorilor industriali in S.U.A., Japonia, si Europa de Vest” (Walder 1986: 24-
25).
principial apare explicit formulat in strategiile oficiale de partid” (vezi, mai sus, exemplul cu
stigmatizarea celor cu origini nesanatoase si neadmiterea lor in partid – Walder 1986: 25)
Simultan, desi este structural similar relatiilor patron-client (ibid. 25), clientelismul de partid
se distinge de acestea prin faptul ca este deliberat cultivat de sus (elite/patroni) in jos
(clienti); relatiile clientelare sunt in general formate de jos in sus, se dezvolta in absenta unor
structuri organizationale formale, sunt construite de cele mai multe ori pe afinitati si
loialitati personale si implica in mai mare masura libera alegere decit in cazul clientelismului de
includeau, printre altele, prime salariale, promovari, aprobari pentru obtinerea unor bunuri de
sublinieri in original). In contrast, “mobilitatea sociala prin competitie este un sistem in care statutul de elita
reprezinta premiul cistigat prin concurs de eforturile aspirantilor” (ibid.: 74). Dobindirea statutuli de elita nu depinde
asadar de sponsorizare ori de actiunile elitelor deja existente; potrivit aceluiasi Turner ([1960] 1998) mobilitatea
sociala prin competitie ar fi caracteristica sistemului de stratificare sociala din Statele Unite (referitor la impactul
ideilor lui Turner asupra studiilor de mobilitate sociala in capitalism si ulterioare rafinari conceptuale, vezi notele de
subsol 3 si 5, in Li & Walder 2001: 1376) Ca si in cazul mobilitatii sociale sponsorizate, mobilitatea sociala sub
comunism implica verificarea si recrutarea timpurie a potentialelor virfuri pe baza unei “combinatii de elemente de
tip ascriptiv (e.g., origine sociala) si comportamentale (e.g., loialitate fata de partid, entuziasm, atitudine ‘corecta’,
vigilenta revolutionara etc.)” (Li & Walder 2001: 1375; precizarile din paranteze imi apartin). Cei astfel selectati
erau destinati ocuparii unor pozitii de virf in ierarhia politica. (vezi la acest punct Walder 1995; pentru confirmari
ulterioare a existentiei unui regim de mobilitate sociala caracterizat prin dualitatea carierelor politice si non-politice
in China comunista, vezi, pe linga Li & Walder 2001, Walder, Li, si Treiman 2001; Eyal, Szelenyi, si Townsley 1998
atesta existenta unor mecanisme similare de selectie in cazul fostei Cehoslovacii, a Ungariei, si Poloniei;).
10
Clientelismul de partid, desi imbratisat de partidele comuniste, caracterizeaza in general masinile politice in alte
tari. De asemenea, clientelismul de partid si in general relatiile clientelare implica existenta unei orientari de tip
instrumental caracteristice si blat-ului (in fosta Uniune Sovietica) sau pilelor, cunostintelor, si relatiilor in Romania.
In ambele cazuri, indivizii cultiva relatii utile in dobindirea unor bunuri (materiale si/sau simbolice). Relatiile
clientelare nu sunt insa reductibile “pilelor”. Primele implica o solidaritate verticala, diferente insemnate de
prestigiu, putere, si resurse intre patron si client, un caracter continuu sau cel putin indelungat al relatiei, care este de
cele mai multe ori rationalizata in termeni de loialitate si este extrem de personalizata (vezi pentru definitia relatiei
patron-client Eisenstadt si Ronieger 1984: 48-49) Pilele, de cele mai multe ori, implica relatii intre egali, cu o durata
scurta, si mult mai putin personalizate. In plus, pilele si blat-ul implica sau se dezvolta pe fondul unei economii de
penurie (Walder 1986; Ledeneva 2000), in vreme ce relatiile clientelare apar si in absenta penuriei.
29
ori – cu aprobari pentru a urma cursuri in invatamintul superior). Premiul cel mai important era
desigur acordarea de locuinte din fondurile locative ale intreprinderilor de stat. (Vezi insa
studiul lui Szelenyi [1983] care arata ca in Ungaria socialista principalii beneficiari ai alocarii
de noul regim, erau folosite strategii de recompensare ce erau intr-o buna masura similare
celor folosite in cazul muncitorilor industriali. Intrucit voi trata pe larg aceste strategii in
capitolul urmator, ma limitez aici doar la a enumera astfel tactici de recompensare. Pe de-o
parte, taranilor intrati in TOZ-uri sau GAC-uri, le erau repartizate terenurile cele mai bune
din comune; copiilor li se promiteau cariere scolare la oras sau locuri de munca in noile
centrele industriale. Simultan, in zilele timpurii ale GAC-urilor, recompensele in produse erau
insemnate. Conform spuselor primului sef de GAC din Nanesti, in primele etape ale formarii
dadeam brinza, vin. S-au cumparat [la GAC] porci, oi. [Dupa recoltare sau de ziua recoltei]
treceam cu convoiul cu carutele incarcate prin sat, cu fanfara si cu steagul rosu in fata [sa
arate celorlalti din comuna avantajele de care beneficiau cei intrati in GAC – n.m.].” 12
Evident, pentru taranii neinregimentati inca in TOZ/GAC-uri, noul regim era “ciuma, nu
muma”: acestora li se repartizau de obicei cele mai putin fertile terenuri din sat13, cotele erau
considerabil mai ridicate, si erau santajati de obicei in legatura cu soarta si carierele copiilor,
11
Walder (1986: 11-14) considera ca dependenta sociala si politica a indivizilor fata de intreprinderile socialiste in
mediul urban reprezinta una dintre trasaturile esentiale ale “neo-traditionalismului” comunist. Tratez in paginile
urmatoare ideea neo-traditionalismului asa cum apare ea in formularile, diferite intr-o oarecare masura, avansate de
Walder (1986) si Jowitt (1992). Ideea intreprinderii socialiste ca sursa de servicii si securitate sociala, ce reafirrma
dependenta muncitorilor industriali de locul de munca (si de patronii/cadrele locali/e) este reluata in 1992 de Clarke
(cf. Verdery 1996: 206)
12
Un exemplu trist de folosire a fanfarei in fosta URSS este citat de Fitzpatrick (1994: 52; traducerea mea): “Cei ce
indeletniceau cu ’colectivizarea’ mergeau din casa in casa insotiti de o fanfara. Ii chemau pe tarani in strada. Daca
acestia erau de accord sa se alature colhozului, fanfara cinta un cintec de voiosie. Daca taranul era indecis, dirijorul
facea un semn cu bagheta si interpretii il speriau pe taranul independent cu intonarea ‘Marsului Funebru’ .” Nu am
intilnit astfel de exemple sinistre in cele doua sate; am intilnit insa in Nanesti si Vadu Rosca practica arestarilor in
toiul noptii. Revenind insa, cert e ca fanfara era folosita in Nanesti (dar nu numai) pentru a sublinia succesele
cooperatorilor.
13
Asa cum noteaza si Walder (1983), absenta oricaror recompense constituia si ea o pedeapsa.
30
asta in cazul in care nu erau pur si simplu rupti cu bataia de echipele de colectivizare. Conform
unui intervievat: “daca te impusca era usor, dar asa te innebunea cu bataia” (#27)
3.3. Imagini ale statului si ale noilor puternici ai zilei. Jowitt (1992) discuta
despre existenta in Romania socialista a unei culturi politice similara celei a ghetoului: “Precum
in trecut si in ghetou, sub dictatura proletariatului, regimul sau sfera oficiala reprezentau
‘[sursa de] necazuri’, fiind identificate cu locul de unde se emiteau ordine, legi, si sanctiuni,
mai degraba decit cu un locul in care autoritatea putea oferi sprijin si recunoastere politice.
Rezultatul acestei perceptii negative a fost adoptarea unei atitudini de tip instrumental,
calculativ, si de multe ori de disimulare fata de sfera publica.” (Jowitt 1992: 70-71;
traducerea mea; pentru discutii despre disimulare, deceptie, si “dedublare, vezi desigur
reprezentau realitati mult prea indepartate, abstracte pentru cei mai multi dintre locuitorii
din mediul rural. De pe pozitiile a ceea ce Verdery (2002) numeste etnografie a statului,
reprezentantii tangibili ai entitatii abstracte numite “stat” inainte de 1945 erau primarii,
proeminente la nivel locali, cum erau in Nanesti reprezentanti ai partidelor politice (e.g.,
liberali, taranisti, si legionari).14 “Statul” sau politica acestuia se concretiza si prin prezenta
trupelor germane in Nanesti. Contactul cu noul stat (i.e, comunist) sau cu ceea ce avea el sa
reprezinte pentru destinele localnicilor a avut initial un caracter mediat, i.e., prin intermediul
14
Exista, cel putin in forma literara (vezi Caragiale, Preda, etc) , numeroase relatari asupra distantei dintre locuitorii
din mediul rural (“cetateni”) si autoritatile judetene si/sau centrale (“reprezentantii cetatenilor”) in prima jumatate a
secolului XX. De asemenea Hitchins (1996) trateaza problema distantei sociale dintre mase si partidele traditionale.
(Fabulos, la acest punct, desi pentru o perioada anterioara cum ar fi cea a revolutiilor pasoptiste, este exemplul
referitor nu numai la prapastia socio-economica dintre mase si elite ci mai ales cel referitor la prapastia lingvistica
dintre pasopsiti si “popor” – vezi Antohi 1994.) Revenind la perioada post-WWII, Egon Balas, in memoriile sale,
relateaza un caz trist ce arunca o lumina destul de interesanta asupra chestiunii participarii politice a populatiei din
mediul rural. Citez in original pentru exactitatea relatarii : “The front symbol {the communist alliance – n.m.] was
the sun; the National Peasant’s Party was an eye. On election day, our observers reported seeing peasants, mostly
older ones and women, coming out of the voting boots with their eyes blackened by the rubber stamps which they
mistakenly thought had to be put on their own eyes if they wanted to vote for the National Peasants Party (2000:
169)
31
celor care luptasera in razboi impotriva URSS sau prin propaganda regimului antonescian.
Dupa 23 august, Armata Rosie a patruns si in Nanesti iar amintirile despre prezenta
soldatilor rusi contrasteaza puternic cu cea a trupelor germane. In vreme ce “nemtii erau
civilizati si se purtau corect cu lumea, dadeau bomboane la copii” (#28), “rusii erau pusi numai
pe luate…umblau dupa bautura, mincare, si dupa fete tinere. Ziceau: ‘domnisora, domnisora!
Cine are domnisora in sat?’.” Bunicii mei – care la acea vreme aveau doua fete “de maritat” pe
care le ascunsesera – au fost pusi sa numere stelele de pe cer o noapte intreaga, paziti de un
soldat rus cu mitraliera, drept pedeapsa ca nu vor sa spuna unde sunt cele doua fete. (Se pare
Curind dupa “cistigarea” alegerilor din ’46 de catre alianta comunistilor, locuitorii celor
doua sate au inceput sa cunoasca mai indeaproape (inclusiv pe propria piele) noua ordine. In
incepind cu activistii trimisi din afara continuind apoi cu “echipele” cu primarii si comunistii
locali, si terminind cu sefii primelor GAC-uri. Unii dintre acestia, asa cum am aratat, erau
perceputi drept caractere reprobabile, saraci, puturosi, in vreme ce altii aveau o imagine mai
buna in context local. (Exceptie faceau evident trimisii de la raion sau cei straini de comuna a
Care erau insa reprezentarile oamenilor despre liderii noului regim? Unele dintre
despre procesul colectivizarii, unii dintre cei intervievati neputind preciza exact cind s-a
facut colectivizarea (sub Dej sau sub Ceausescu?). Am precizat in primul capitol al raportului
meu ca o atare confuzie nu am intilnit la nici unul dintre respondentii mei. Evident, acest lucru
se datoreaza si prezentei lui Nicolae Ceausescu dupa revolta in satele din jur, in incercarea de
a le pacifica. Conform unui participant de frunte la revolta, “Cind m-au arestat, am zis ca ma
15
Imaginea pozitiva a trupelor germane nu este, fara indoiala, singulara satelor in chestiune. Ceea ce mi se pare
interesant este faptul ca, din discutiile cu cei intervievati, acestia legau “corectitudinea nemtilor” de un asa-zis spirit
german care implica ordine, disciplina, si civilitate. Nici unul dintre respondenti nu a facut legatura intre
“comportamentul corect al nemtilor” si faptul ca Romania era atunci tara aliata Germaniei
hitleriste.
32
impusca. Dar nu imi pasa.! M-au bagat intr-o camera si acolo era un baiat negricios, cu parul
cret, cam ca mata, asa. [ca mine – n.m.]. Si m-a intrebat cum ma numesc. I-am spus si a zis la
soldati ‘Fa-i control!’ Ala era Ceausescu, pe urma am aflat.” (#14) Despre intilnirea directa cu
tinarul Ceausescu dupa reprimarea revoltei din Vadu Rosca, primarul de pe atunci al comunei
spune: “M-au intrebat [niste soldati si activisti] ca eram adunati la scoala: ‘Este cimitir aici in
Vadu Rosca?’ S-a invirtit scoala pe mine! Un activist zice:’Sunt niste ingerasi [morti, impuscati
–n.m.] aici.’ Si uite apare acolo tovarasu’ Ceausescu, cu pantaloni golf [?], cu parul negru, cret,
si zice: ‘Tu esti, ma?’. Si i-am dat un raport….’Eu sunt primarul comunei!’ Si el zice: ‘Tu stii ce
s-a intimplat aici?’. Io i-am spus: ‘Dar de ce s-a intimplat ce s-a intimplat aici, tovarasu’ ?’ Eu
nu i-am spus ca stiam ca au impuscat oameni. Si el [Ceausescu] zice: ‘A trebuit sa fie stinsa
scinteia [revoltei, probabil – n.m.] Cheama membri de partid din sat!” (#12)
Cine era totusi Ceausescu si care erau raporturile dintre el si alti lideri? Cine erau
acesti alti lideri? “Ceausescu era secretarul lui Dej. Dej l-a trimis in Franta [pe Ceausescu] sa-
si faca studiile. Da, dom’ne!” (#21). “Prim-ministru pe vremea aia era Ana Pauker!” (#17) “Ana
trenului cind [ea] venise cu pactul de cooperare romano-sovietic” (#13) “Lui Gheorghiu-Dej nu
i-a placut de ea [de Ana Pauker – n.m.]. Ca vroia sa-l rastoarne. Jidoavca, de’!.” (#21) 16
Concret, “Gheorghiu-Dej s-a lovit ca de-o stinca de pozita rigida a unor comunisti [precum]
Ana Pauker, Vasile Luca, si Teohari Georgescu. [Si Dej s-a dus la Stalin si i-a spus]: ‘Eu cu
astia nu pot sa fac treaba. Si Stalin i-a spus: ‘Mai, fa-ti curat in casa!’ “ (#23). Cum de s-au
retras trupele sovietice de pe teritoriul Romaniei? “Dej l-a imbatat pe Hursciov cu vodca. Asa
a reusit sa scoata trupele [sovietice] din tara’” (#23) Mentionez in treacat ca dupa 1965,
Ceausescu si familia au inceput si reusit sa acapareze cele mai importante functii din stat.
16
Despre Ana Pauker nu am reusit sa aflu mai multe de la cei mai multi dintre respondenti. Cel mai frecvent raspuns
se reducea la “era mare in partidu’ comunist”, dupa care se invoca sloganul “Ana, Luca, si cu Dej/Baga spaima in
burgheji”.
33
Una dintre premisele de baze ale proiectului implica faptul ca “orice sistem de proprietate
acest capitol voi trata modul in care au fost constituite noile forme de proprietate;
conceptiile despre “persoana” si chestiunea relatiilor sociale o voi trata pe larg in urmatorul
capitol.
in forme si procese contrare intentiilor noului regim. Si, poate cel mai important efect al
acestei decuplari a fost chiar delegitmarea noii orinduiri care a incercat in domeniul
Aceasta notiune, ce descrie relatiile de autoritate din industria comunista chineza, are mai
degraba un statut analitic decit unul “care ar reflecta influenta traditiilor culturale
17
Nu sunt, cred, singurul care a intilnit acest leit-motiv referitor la viata in colhozurile din URSS. Unii respondenti
mi-au spus ca el isi are originea in filme propagandistice (ale regimului antonescian). Alti respondenti ii indicau pe
cei intorsi de pe front drept surse principale a acestei imagini (i.e., “va da mincare la gamela”). Asa cum spuneam,
leit-motivul de mai sus probabil a circulat in multe alte regiuni din tara. Tot la acelasi capitol al imaginarului
colectiv, notez ca in 1992, inaintea alegerilor, am intilnit in 3 sate din Moldova – sate aflate la distante apreciabile
unul de celalalt -- mitul “taranistilor care or sa-i aduca inapoi pe boieri si apoi noi taranii o sa muncim cu botnitele
pe gura pe mosiile boierilor.” Motivul “culesului viei cu botnita pe gura” isi are originea in
romanul “Descult” al lui Zaharia Stancu, roman ce era inclus in programa scolara de
limba si literature romana.
18
Spusa populara in cele doua sate studiate; fara indoiala acelasi motiv a circulat si in alte parti ale tarii.
34
angajator nu fac obiectul negocierii; 2) a avea un loc de munca are un caracter asistential
(welfare role); 3) intreprinderea este sursa bunurilor si serviciilor publice care nu pot fi
obtinute in afara acesteia; 4) partidul tinde sa exercite un control absolut asupra oricaror
forme de organizare a muncitorilor, iar sefii ierarhici au o discretie totala asupar alocarii
fata de partid si sefii ierarhici; dependenta personala fata de superiorii imediati” (Ibid.,
12; vezi pentru o formulare initiala Walder 1983). Desi analiza lui Walder se concentreaza
numai asupra muncitorilor industriali, consider ca, intr-o anumita masura, conceptul de
comunelor cooperativizate 20
In cele ce urmeaza, descriu modul in care s-au constituit noile
indirect, prin intermediul fostilor prizonieri de razboi intorsi din Uniunea Sovietica. Se pare
ca acestia ar fi relatat satenilor despre greutatile vietii colhoznicilor din URSS (e.g., “nu avea
ce sa manince” sau “minca cu totii la cazan [in comun]”); de asemenea, fostii prizonieri de
19
Jowitt ([1984] 1992) vorbeste de asemenea despre “neotraditionalism” in caracterizarea regimurilor leniniste;
conceptiile celor doi autori au fost avansate cam in aceeasi perioada. Desi au unele elemente comune, in lectura mea,
prin “neotradtionalism” Jowitt se concentreaza pe coruptia si elementele “traditionale” ce au re-inflorit in regimurile
leniniste.
20
Daca, bunaoara, brigazile CAP (atit in Romania cit si China) s-au reorganizat pe principiul vecinitatii si nu doar pe
cel al rudeniei, Cernea (in Jowitt 1992: 33) noteaza ca CAP-ul nu a insemnat eliminarea familiei extinse ca matrice
de organizare sociala. Ceea ce s-a schimbat prin colectivizare, noteaza Jowitt (1992: 33), au fost modurile si nivelele
la care familia extinsa a fost incorporata in brigazile sau in munca la CAP, in special prin introducerea sistemului
“acordului global”. Cele de mai sus ar putea fi interpretate si ca o ilustrare a “dependentei organizate” mentionate de
Walder (1986). Fara indoiala ca gradul de dependenta fata de stat era mult mai insemnat in cazul muncitorilor
industriali. Totusi, in unele regiuni ale tarii CAP-ul a implicat si el o astfel de dependenta organizata precum cea
mentionata de Walder (1986). La acelasi capitol, Schopflin (1990: 265) noteaza ca in communism
dependenta negativa -- o numeste el -- fata de stat a dat nastere unei mentalitati care se
baza pe si cauta solutii de scurta durata.
35
razboi – nu cei din divizia Tudor Vladimirescu -- s-ar fi aflat printre cei mai indirjiti opozanti
Prima intovarasire din satul Vadu Rosca a aparut in 1956 si cuprindea 21 de familii, cu o
Rosca s-a bucurat de un succes mai scazut, comparativ cu celelate sate ce apartineau de
comuna Vulturul. Astfel, prima intovarasire din Vulturul (satul centru de comuna), infiintata la
familii, totalizind 67 de ha. Similar, in acelasi an 1956, in alt sat al comunei, Maluri, se
Dupa revolta de la Vadu Rosca din 1957, actiunile in forta ce vizau colectivizarea au fost, din
spusele celor intervievati, oprite; pentru multa vreme, in Vadu Rosca nu si-au facut aparitia
continuat, se pare, cu multe precautii. Desi, “campania de colectivizare a inceput din nou dupa
ceva timp [dupa revolta] si a fost continuua, cam cum este acum campania electorala”(#11),
totusi “munca de lamurire [dusa dupa 1957] a fost cinstita. Se arata oamenilor avantajele
colectivului, se venea cu argumente.” (#12) Avind in vedere reprimarea singeroasa din 1957,
cei mai multi sateni din Vadu Rosca au cedat pina la urma si in 1959 se infiinteaza primul GAC
In Nanesti, contactele cu rusii au avut un caracter direct, satul fiind ocupat de catre
trupele sovietice. Si, asa cum am spus, amintirile despre rusi contrasteaza puternic cu
amintirile despre trupele germane, care fusesera de asemena stationate in sat. Primele 2
intovarasiri din satul Nanesti au fost formate in 1956 si cuprindeau cca. 37 de familii. Trebuie
mentionat ca, spre deosebire de Vadu Rosca, satul Nanesti s-a “bucurat” de atentia echipelor
de colectivizare. Cei mai multi dintre chiaburii din sat au fost arestati, iar numerosi sateni
reluctanti la ideea colectivizarii au fost batuti. Dupa revolta de la Vadu Rosca, in 1958, in
incercarea de a pacifica locuitorii din comunele invecinate satului Vadu Rosca, Nicolae
Ceausescu face o vizita in comuna Nanesti pentru a se informa si discuta asupra colectivizarii.
36
colectiv si la Sfatul Popular mai ramin doar 4 cereri de inscriere in GAC neridicate. Totusi,
primul GAC, “Tractorul”, cuprinzind in jur de 52 de familii. Atit in Nanesti, cit mai ales in Vadu
Rosca, “colectivu’ a fost tinut de femeile din sat” (#13), cei mai multi dintre barbati muncind
4.2. Cum a mers si cine a fost mai activ in colectivizare? In Vadu Rosca, asupra
acestui punct parerile sunt impartite. Unii dintre cei intervievati considera ca printre
primii inscrisi s-au numarat membri organizatiei PMR din comuna (11 in total), “scapatati,
betivani. Nu ceva doctrinar cred ca i-a atras, ci avantajele presupuse ale intrarii in GAC. P.
C., cel care a oprit masina primului secretar de partid [la inceputul revoltei], era analfabet.”
(#11). Despre acelasi P.C., “asta era membru de partid dar nu stia nici sa citeasca tabla de
la intrarea in sat” (#13). Potrivit altor intervievati – printre care si primul presedinte de
GAC din Vadu Rosca – se pare ca alaturi de acesti membri PMR s-au aflat si citiva dintre
oamenii mai instariti din comuna. Foarte probabil ca, datorita suprafetei de pamint relativ
mai mari pe care o detineau, acestia au fost cei mai afectati de nivelul cotelor impuse.
acestia, mai ales in primii ani ai intovarasirilor si ai GAC-ului. Pe linga faptul ca prin
inscrierea in TOZ sau GAC, cotele individuale nu se mai plateau, recompensele in produse si
bani acordate membrilor TOZ/GAC erau insemnate, pentru a-i convinge pe cei
agriculturii. In Nanesti bunaoara, liderii primei intovarasiri si ulterior GAC au fost tarani
care erau perceputi ca “buni gospodari” (nu chiaburi). De altfel – si acest lucru trebuie
coroborat cu materiale din arhiva – atragerea “gospodarilor” din comuna/sat pare sa fi fost
(i.e., cultivarea unei relatii speciale cu taranii loiali noului regim sau cu cei convinsi de
avantajele colectivizarii.)
37
metoda santajului in ceea ce priveste statutul copiilor. Celor mai reticienti li se punea in
vedere ca sansa copiilor de a urma o scoala era determinata de acceptul lor de a intra in
TOZ si GAC. Spre exemplu, tatal invatatorului din sat – si ulterior director de scoala – s-a
inscris in intovarasire pentru ca baiatul sau sa poata urma in continuare Scoala Normala
(liceul pedagogic) din Galati: “Tata a fost prizonier de razboi [la rusi] si refuza. Dar
[echipele] veneau in continuu. Ca ‘Ce faci cu baiatul asta? [invatatorul, care urma scoala].
Pina la urma s-a trecut. Insa a zis ‘Trec aici [la TOZ] dar la colectiv nici mort nu trec!”.
Ulterior, dupa decesul tatalui, mama invatatorului a trecut la GAC: “Eu eram in armata de
acuma. Imi scrie mama ca i-a zis un tovaras ca imi da drumul acasa in permisie daca se
trece la colectiv. Auzi! Ce prostie! Asa minteau [activistii] oamenii.” In alte situatii, copiii
celor neinscrisi in colectiv nu mai erau primiti la scoala pina cind parintii nu se “treceau la
colectiv”: “ ‘Ia sa vedem, spunea invatatorul, cine a mai ramas din clasa si nu s-a trecut la
colectiv? Uite, numai voi doi ati ramas!’ Si ma arata pe mine si pe inca o fata. Si eu ma
duceam acasa si spuneam ‘hai, tata, ca uite numai noi am ramas si ne arata cu degetul!’ Si
tata nu vroia.” (#26) In cele mai multe cazuri, astfel de presiuni isi aveau efectul scontat.
Au existat evident si exceptii: unul dintre putinii indivizi care au refuzat sa intre in
GAC chiar si dupa reprimarea singeroasa a revoltei din 1957 in Vadu Rosca a reusit totusi
sa-si inscrie fiul la Seminarul Teologic prin intermediul bunelor relatii pe care le avea cu un
fost preot din sat – un anume Mistode – care ajunsese sa detina o pozitie ierarhica relativ
recompensele materiale oferite celor inscrisi erau relativ insemnate, mai ales la inceputul
datorita faptului ca nu aveam mijloace de productie. Si oamenii vorbeau cu vecinul care era
inscris la colectiv si ala cica o ducea bine […] Era foarte bine: care muncea, o ducea bine. Uite
38
unul [un vecin] cu 9 copii si-a facut pentru prima oara [cind a intrat la GAC] leasa de porumb
[semn de belsug]. Nu a fost rau, s-a trait bine, pina prin 1980 sau 1975.” (#13).
GAC implicau constringeri si dificultati extreme pentru cei ce refuzau sa se inscrie in TOZ-
uri si GAC. Paminturile celor inscrisi in TOZ si GAC erau comasate (asa numita “tarlalizare” –
de la “tarla”), operatiune prin care se stergeau ori mai bine zis se desfiintau hotarele dintre
loturile individuale. Intr-o comuna invecinata, Maicanesti, se spune ca femeile s-au aruncat cu
copiii in fata tractoarelor pentru a opri actiunea de tarlalizare. Mai mult, asa cum relateaza si
Calin Goina in raportul sau asupra Santanei, celor inscrisi in TOZ si/sau GAC li se repartizau
suprafetele de pamint comasate in zonele cele mai fertile ale comunei; celor neinregimentati li
se repartiza terenul “pe unde era mai rau prin comuna”. Si, “faceai sau nu faceai productie,
cotele tot trebuia sa le dai. Si nu aveai de unde. Incerca ei sa mai ascunda [din produse], dar
zis inainte de revolta. Se pare insa ca cel putin 2 oameni din sat au fost prinsi si siliti, in alte
localitati, sa se inscrie la colectiv. Multi tarani din Vadu Rosca se ocupau, pe linga lucrul
produse agricole in alte sate, uneori la distante apreciabile de Vadu Rosca. Doi dintre acestia
au fost se pare opriti de echipe de colectivizare la Suraia si la Pechea, fiind intrebati daca
sunt sau nu membri in colectiv. Nefiind membri in GAC, au fost obligati sa arate certificatele
produselor, carutelor si a cailor, si ca urmare a folosirii fortei fizice, cei 2 oameni s-au inscris
in GAC. Se pare ca intr-unul din cazuri, pe drumul spre casa, un localnic din Vadu Rosca a fost
prins de 3 echipe si a semnat 3 cereri de intrare in colectiv pina cind a ajuns inapoi in sat. Pe
circulau si alte relatari indirecte privind “natura” muncii de lamurire dusa de echipe, numiti
“ghiogasi” [pentru ca foloseau ghioage] de catre unii dintre cei intervievati. Astfel, “in Pechea
[prima comuna colectivizata din regiunea Galati], s-a ascuns unul in cuptorul sobei de echipa
39
care venise la el acasa. I-a iesit insa piciorul afara. ‘Te treci, ma [la colectiv]?’ il intreba astia
cu echipa. Ala: ‘Nu!’. Si i-a pus cerneala pe [degetul de la] picior. Si a semnat de ‘buna voie’ [ca
se trece la colectiv].” (#15). [Datorita faptului ca multi tarani erau analfabeti, in loc de
din Vadu Rosca: “Stiam ca ne bat. Ziceam: ‘Mai, ne bate mai!’ Ca asa i-a facut lu’ S. S. in
Pechea. [L-au prins si i-au spus]: ‘Ori la colectiv, ori te omorim!’. “ (#14) Conform unuia dintre
liderii revoltei, “oamenii venea [inapoi in sat] trecuti la colectiv si batuti.” Mai mult, “cind am
aflat ca se bate la Suraia, am zis ‘hai sa mergem si noi sa vedem cum ii bat.’” Conform spuselor
acestuia, “la Suraia, inainte de rascoala, am avut un incident cu un militian [care, se pare,
insotea o echipa]. I-am dat o lopata capitanului de s-a indoit lopata! Si in sat se spunea ‘Ia uite
pamint in masina militiei].’ Si mai spuneau oamenii in sat ca sa ne unim, ca uite ce a facut S., ca
organizate fata de partidul–stat. Voi reveni pe larg asupra acestui aspect in capitolul urmator.
Am trecut apoi in revista citeva dintre strategiile folosite pentru atragerea oamenilor in
TOZ/GAC-uri si ulterior CAP-uri. In ambele sate (si cu precadere in Nanesti) “tintele” celor
care se bucurau simultan de incredere si renume bun in cadrul comunitatii. Normal, “saracii”
au constituit de asemenea o categorie de interes pentru noile autoritati. Tin insa sa cred ca
strategia principala a fost atragerea in colectiv a “gospodarilor” din cele doua sate. Prin cine
Nanesti dar nu si in Vadu Rosca inainte de revolta – uneori erau folositi si dati ca exemplu
tocmai acesti “gospodari”. In Nanesti, dar nu numai, strategiile de convingere vizau in principal
uri? Am citat anterior cazul tinarului invatator din Vadu Rosca care a fost obligat sa se
alature echipelor dupa revolta din 1957. Lipsa de exces de zel de care, conform spuselor sale,
a dat dovada poate constitui o evidenta asupra acestui fapt. Evident, am intilnit cazuri in care
indivizi au incercat sa-si convinga rudele (si nu neaparat cele tineau de asa-numitul ritual
strategiilor folosite in cele doua sate, ea ar avea urmatoarea configuratie: 1) tin sa cred ca
principalele tinte ale colectivizarii (in Nanesti cel putin, dar si in Vadu Rosca) au fost
taranilor saraci (mai ales in Vadu Rosca); 3) familile cu copii multi si inscrisi la scoala au
folosirea rudelor pentru atragerea in colectiv, speculez ca ea a fost folosita ca strategie insa
nu preponderent (cel putin in Nanesti). Am intilnit si un caz in care fiul, in ciuda opozitiei
familiei, a accceptat sa intre in GAC, motivindu-si gestul prin lipsa de mijloace materiale de a-
si intretine nou-intemeiata familie. Toate cele mentionate anterior trebuie insa puse in
context; in Nanesti, multe dintre strategiile enumerate anterior au functionat. In Vadu Rosca,
aceste strategii s-au dovedit a fi oarecum eficiente doar pina la momentul revoltei. Ulterior,
asa cum am mentionat in paginile de mai sus, colectivizarea in Vadu Rosca a decurs fara
Care au fost insa termenii de referinta ai schimbarilor revolutionare de dupa cel de al doilea
razboi mondial? Evident, revolutia ce urma avea sa fie facuta in numele clasei muncitoare si --
aceste “clasele exploatatoare” includeau (desi nu se reduceau numai la) bancheri, industriasi,
In mediul rural, categoria generica a “dusmanului de clasa” includea marii mosieri (mai putini
la numar in 1945), industriasii locali, si chiaburii – pentru a nu enumera aici decit trei dintre
41
dusmanii de clasa cei mai importanti din mediul rural. In teorie, lucrurile pareau simple, i.e.,
ceea ce statea in calea revolutiei socialiste in agricultura nu constituaia decit – simplu, spus –
eliminarea acestor categorii sociale. In practica, lucrurile s-au dovedit a fi ceva mai
complicate decit au lasat-o sa se intrevada planurile simpliste ale noilor autoritati. Actiunile
frictiunile dintre acestea, pot fi interpretate pe aceeasi pozitie a a decuplarii dintre nou-
impusele forme institutionale (i.e., tiparele sovietice) si practicile din viata de zi cu zi. Asa
dramatice. Ma refer in special la faptul ca, in absenta unei legitimitatii schimbarii formelor de
decit sa delegitimeze noua orinduire. In cele ce urmeaza tratez porbelema relativului haos si
detur pentru a discuta succint cariera termenului, care provine din turcescul “kibar”,
insemnind bogat, instarit. Conform lui H.H. Stahl (in Rostas 2000), termenul chiabur ar fi
circulat inainte de impunerea sa ca stigmat social de catre regimul communist. Potrivit lui
Stahl “chiabur era omul, bun gospodar, care reusise sa ajunga la un nivel ceva mai ridicat decit
ceilalti. (…) Pentru ca e un fenomen social acesta, al chiaburilor, cu totul extraordinar. Simpli
tarani, fara stiinta de carte, care au reusit sa stringa averi imense, pur si simplu prin te miri
ce. (…) Casa unde este acuma Casa Oamenilor de Stiinta [din Piata Lahovary in Bucuresti –
n.m.], este casa lui, a acestui Pasarila [un chiabur care a facut comert cu pasari – n.m. ]. Altii,
de pilda, ca Pana, care si-a facut avere in mosii si care si-a trimes copiii sa invete agricultura
in strainatate, in America. Si care a fost ministrul agriculturii, pina la urma. Era taran
chiaburilor aveau in medie 9 ha de pamint in comparatie 2.3 ha de pamint cit reveneau unei
categoria chiaburilor. Un alt criteriu definiitoriu il constituia folosirea ori exploatarea muncii
altora. Cu toate acestea, se pare ca in plan local, membri de partid si echipele de colectivizare
aveau dificultati in a distinge clar intre taranii mijlocasi si chiaburi, “luind in considerare
numai suprafata de pamint pentru a defini calitatea de mijlocas sau chiabur” (Gheorghiu-Dej
populatiei rurale in diverse categorii. Aceste criterii erau: suprafata de pamint detinuta in
proprietate; regiunea in care se afla pamintul; prezenta sau absenta in gospodarie a unor alte
mijloace de productie (e.g., tractor, batoza, stupi, etc); ponderea productiei pentru consum si
altora. (Ionescu-Gura 2000: 288) Acestor criterii, sa le numesc, “obiective”, menite a asigura
criteriu care va acorda o putere relativ insemnata factorilor locali in acest proces de
schimbare institutionala coercitiva. Acest criteriu este cel al “imprejurarilor locale [pe care
le putem aprecia numai cercetind fiecare caz in parte]” si care se traducea de cele mai multe
ori prin “ostilitate fata de noul regim” (ibid.). Asa cum discut mai jos, introducerea acestui
criteriu va avea un dublu tais: pe de-o parte, el va fi folosit de catre unii activisti pentru a-si
regla conturile la nivel local ori pentru a dobindi avantaje materiale. Pe de alta parte,
Cu toate aceste rafinari conceptuale, trei ani mai tirziu, in 1952, C.C. al PMR constata
Ca urmare este stabilita o alta serie de criterii, aparent mai clare, numite “indici de baza”
pentru a defini gospodariile chiaburesti (pentru o discutie detaliata a acestor indici de baza,
43
vezi Ionescu-Gura 2000: 289 –292). Se pare insa ca nici de aceasta data lucrurile nu au fost
lamurite. Bunaoara, in 1955 intr-un raport asupra colectivizarii in regiunea Constanta sunt
chiaburilor. Din 3.611 chiaburi existenti in regiunea Constanta in 1954, in urma unei revizii
totale, “638 au fost trecuti la mijlocasi, 2.780 la “fosti chiaburi”, iar numai 193 au ramas in
continuare in categoria chiaburilor.” (Moraru 2000: 302). Cea mai raspindita strategie de a
evita eticheta de “chiabur” era declararea partiala a suprafetele de pamint detinute. “Spre
exemplu, producatorul Subtirica V. Stan […] din raionul Medgidia, desi este proprietar a 49 ha
pamint si are 4 cai impreuna cu inventarul agricol complet, este categorisit de comisia raionala
ca fost chiabur, prin simplul fapt ca a declarat ca poate munci numai 14 ha.” (din Dosarul
43/1955, fondul CC al PCR in Moraru 2000: 302; de altfel utilitatea articolului Cameliei
Moraru rezida exclusiv in faptul ca reproduce rapoarte ale CC al PCR cu privire la agricultura
Strategiile taranilor dobrogeni sunt regasite si in cazul taranilor din Vrancea (fosta
regiune Galati); am prezentat anterior cazul singurului chiabur din Vadu Rosca care a reusit sa
fie dezchiaburit prin cedarea unei parti din pamint nou-infiintatului IAS. (Am intilnit astfel de
strategii si in satul Nanesti). Fostul primar al comunei Vulturul (din care face parte Vadu
Rosca) mi-a declarat ca el personal a dezchiaburit 13 oameni din comuna: “M-am dus [la raion]
muncea nimeni la ei [la cei 13 chiaburi din comuna]. Doar daca foloseai munca platita erai
in multe alte comune din tara (vezi la acest punct discutia mea anterioara cu privire la
decuplarea dintre forme institutionale si practici, care a avut drept efect delegitimarea
procesului colectivizarii si a a noului regim.) Unul din respondentii din Nanesti relateaza ca
tatal sau a fost “inchiaburit” si “dezchiaburit” de 3 ori, fiindca avea un cazan de tuica. Cum se
petrecea “inchiaburirea”? Se pare ca “garda” [paza de noapte de la primarie- n.m.] era trimisa
sa ceara tuica gratuit de la posesorul cazanului de tuica. Acesta refuza, cerind in schimb bani
44
pentru bautura consumata de cei de la primarie. In urma fiecarui refuz, posesorul cazanului
de tuica era trecut din nou la chiaburi. Pina la urma, dupa 3 inchiaburiri si dezchiaburi,
posesorul cazanului de tuica s-a hotarit sa-l vinda statului pentru 24 de lei. Oricum, in Nanesti
au fost trecuti in categoria chiaburilor si arestate cca. 4 persoane, din care una a murit in
inchisoare.
In Vadu Rosca nu a existat decit un singur individ trecut in categoria chiaburilor, J.,
care avea in jur de 10 – 11 ha. Ulterior, J. a fost scos din categoria chiaburilor. Asa cum am
relatat anterior, potrivit celor intervievati, pe linga pamint, J. mai avea si doua fiice “tare
frumoase, dintre care una, L., era cea mai frumoasa. Nu vedeai fata mai frumoasa imprejur
aici!” Asa cum am mai spus, se pare ca L. ar fi coabitat cu unul dintre colectorii de cote veniti
in sat, care era gazduit de chiaburul J. L. ar fi fost sfatuita de catre colectorul de cote ca
Intreprinderilor Agricole de Stat. In urma cedarii pamintului, J. a fost scos din categoria
chiaburilor. Mai mult, chiar dupa incheierea colectivizarii, J. a reusit sa isi pastreze cea mai
mare suprafata de pamint din sat -- gradini situate in intravilan. Cu exceptia unor replici de
genul “Eh, era el [J.] cam zgircit de felul lui”, nu am intilnit nici un fel de resentimente
extreme fata de J. Dimpotriva: “Ce, ala era chiabur? Nu era! Avea pamint oleaca mai mult
decit ceilalti tarani.” (#14). Sau “Nu mai chiabur nu era ala! Chiabur? [J.] era vai de curul lui!”
(#13).
5.2 Definitii ale Persoanei. Incep cu Vadu Rosca: asa cum am aratat in primul capitol
de pamint detinute. Acest lucru se datora probabil asezarii satului intre riurile Putna si Siret
– asezare care limita serios suprafata de pamint arabil. Cele mai multe dintre familii, conform
celor intervievati, apartineau clasei mijlocii (i.e., detineau intre 3 si 5 ha de pamint). Alti
intervievati subliniau faptul ca Vadu Roscenii erau in genere saraci (detinind pina in 3 ha de
pamint). Singurul “chiabur-dezchiaburit” din sat – asa cum am aratat anterior -- avea intre 10
si 11 ha de pamint. Asezarea intre cele doua riuri a condus la reorientarea satenilor catre
activitati lucrative precum realizarea unor produse de rachita si papura pe care le vindeau ori,
45
sat.
raspunsurile unora dintre cei intervievati: “taranii saraci erau cei care munceau pamintul
mosierilor [definitie oarecum problematica, tinind cont ca nu era nici un mosier in Vadu Rosca
– n.m.]; taranul mijlocas avea boi, car [si] tot ce-i trebuia; nu apela la altii si nici nu muncea la
altiii; chiaburul folosea munca platita” (#12). “Saracul? Alaa avea sub un hectar, ala care avea
intre 3 si 5 hectare era mijlocas, iar peste 7 hectare era tare instarit. [Dar] nu a fost nimeni
tare instarit in Vadu Rosca cu esceptia lui J [cel care a fost dezchiaburit fiindca a donat
pamintul la IAS. – n.m.] “ (#11) Sau, “Sarac esti si daca esti puturos, nu depinde de cit pamint
ai (…) Omul gospodar era ala care muncea de foame; nu conta cit pamint aveai” (#15)
“saracului”, “chiaburului”, si ale “mijocasului” erau oarecum similare. “Chiaburii aveau pamint
mai mult dar nu munceau ei, ci dadeau la saraci sa munceasca pe din doua” (#23) Ce insemna sa
pui mina sa furi” Puturos insemna sa lasi [pamintul] pirloage si sa dusmanesti pe altul ca de ce
5.3 Relatii sociale si transformarea lor. In Vadu Rosca, conform localnicilor dar si
celor straini de sat -- in absenta unor diferente ori inegalitati sociale insemnate -- se pare
Granovetter 1985; 1995). La acest punct, in discursurile celor din Vadu Rosca am intilnit
urmatoarele delimitari. Pe de-o parte, inainte de revolta imaginea – idealizata sau nu – este
cea a unei solidaritati sociale puternice. De altfel, faptul ca “noi eram tare uniti unii cu
altii”(#14) este invocat ca motiv al mobilizarii colective atit de catre participantii la revolta
cit si de neparticipanti. Potrivit unui neparticipant, “astia din Vadu Rosca erau mai uniti intre
ei, ca erau si cam izolati ei de restul comunei. Isi vedeau de treburile lor, de cosurile si papura
lor. Dar erau mai indrazneti, mai intepati datorita vietii dure. Mai izolati si mai uniti, asa cam
Roscenilor: “Era asa o neincredere: pina si ei [cei arestati – n.m.] s-au turnat unul pe altul in
si/sau Pauker – n.m.]” (#11) Sau, potrivit spuselor unuia dintre participantii la revolta, dupa
intoarcerea acasa “neamurile se purtau mai bine, ca strainul tot strain era. Spunea ‘Ia uite ce
face ala, nu s-a saturat de puscarie!’” (#17) Alti participanti la revolta au avut insa alte
experiente: “era lume la biserica; ne astepta ca se auzise ca venim [casa din inchisoare – n.m.]
A venit toata lumea din sat sa ne vada. Cite 20, cite 20 de oameni treceau pe la fiecare pe
acasa. “ (#14)
Totusi, conform aceluiasi participant la revolta, “ Era lipsa de incredere; mi-era frica.
Nu aveam voie sa stau cu 3 insi in drum de vorba. Dar nici eu nu ma uitam in ochii tai daca erai
comunist! Eu sunt asa: te-am iertat dar nu te-am uitat (…) Stateam numai ascuns cind veneam
acasa de la santier [a lucrat in constrcutii dupa eliberarea din inchisoare – n.m.]. Cind am venit
din puscarie nu aveam ce sa maninc, am incercat sa iau fasole de pe cimp, de pe tarlaua CAP-
ului. Dar m-a prins vecinul care era paznic si l-a chemat pe nasul meu care era brigadier la
colectiv. Asta a venit si m-a pus sa zvirl saculetul de fasole acolo in cimp. Mi-au curs doua
lacrimi mari cit grauntele; m-am sters la ochi si am plecat. Nasul meu, auzi tu!” (#14)
Kideckel (1993) discuta despre schimbarile survenite in retelele sociale in mediul rural
si despre implicatiile socioculturale ale acestor schimbari. La acest punct, Kideckel (1993: 165
– 172) atrage atentia asupra lipsei de incredere implicata uneori de schimburile in cadrul
retelelor sociale, referindu-se probabil la ceea ce Walder (1986) numea “relatii de tip
instrumental” (vezi discutia mea anterioara cu privire la distinctiile dintre relatii clientelare
de partid, particularism principial, si blat). Cele constatate de mine in Vadu Rosca tind sa
sprijine afirmatiile lui Kideckel (1993), insa probabil ca sursa neincrederii relatiilor
interpersonale isi avea originea in evenimentele din 1957. 21 Oricum, ca si in cazul analizat de
Kideckel (1993), relatiile de “nasie” au cunoscut transformari importante. In Nanesti mai ales,
21
In cu totul alt context, Lampland considera ca in ciuda scopurilor declarat egalitariane ale socialismului, acesta a
dat nastere in Ungaria unui “individualism si utilitarism accentuate, similare celor din capitalism” (Lampland 1995:
2)
47
au fost descrise de Kligman (1988: 37-38). Altfel spus, alegerea unei oficialitati drept “nas”
(patron, deci) avea o insemnatate aparte; printre altele, in conditiile unei economii de penurie,
cine iti era “nas” se putea traduce prin a avea acces la bunuri ori posturi altminteri greu
accesibile. (In Nanesti si comunele din jur, o alta practica relativ frecventa era cea a nasiei
intre secretarii de partid, directorii de scoala, sau primarii din comunele invecinate.)
Aminteam la inceputul acestui raport de existenta unor “despoti luminati” (cf. Iliescu)
fiu inteles gresit: perceptia asupra acestor “despoti locali luminati” (cf. Iliescu) variaza. Nici
nu incerc sa ii absolv de eventualele excese la care s-au dedat. Bunaoara, un respondent din
satul Nanesti, referindu-se la unul dintre fostii primari ai localitatii, a spus: “Asa de rau imi
pare ca nu i-am dat un pumn atunci cind s-a schimbat regimul [in 1989 – n.m.]. Auzi ce spunea
pe vremea comunistilor: ‘Uite bagabontii, asteapta americanii! Or sa vie americani cind mi-o
creste mie stuf in palma!’ Asa zicea! Macar un pumn sa-i fi dat!” (#28). Pe urma, se pare,
fostul primar din Nanesti si-a cerut scuze si se pare ca lucrurile s-au rezolvat pe cale pasnica.
In Vadu Rosca, conflictele personale intre cei arestati in 1957 si unii dintre colaboratorii
locali ai autoritatilor au rabufnit, evident, dupa decembrie 1989. Insa nu toti fostii
reprezentanti ai regimului comunist au facut obiectul oprobiului public post-1989. Primarul din
1957, care nu a fost prezent in 4 decembrie cind s-a deschis focul asupra satenilor, se pare
ca s-a bucurat de increderea oamenilor. “Asta, M., a tinut cu oamenii. Oamenii zicea ca el a
chemat militia si securitatea dar nu e asa, el a tinut cu oamenii.” Sau “Cind sa ne deie drumul
[din inchisoare], M. a venit si el. M. ne-a eliberat pe noi! Cind ne-a intrebat judecatorul daca o
sa trecem la colectiv daca ne da drumul acasa, M. a zis: ‘Imi iau angajamentul ca nu o sa mai
faca [ce au facut – n.m. ]! O sa se treaca la colectiv cu totii!’ ” (#16) De altfel, dupa
decembrie 1989, fostul primar din 1957 a fost reales pentru 2 ani in functia de primar al
comunei Vulturul.
oamenilor si atitutdinea fata de munca. La acest punct, raspunsurile obtinute vizeaza doua
48
directii majore: una este cea a muncii in colectiv si a efectelor economice ale colectivizarii. A
doua directie este cea a efectelor schimbarii regimului de proprietate asupra solidaritatii
rind, asa cum este evidentiat si in rapoartele colegilor din proiect, confiscarea ori renuntarea
fostilor proprietari: “Si cind a vazut ca trebuie sa-si deie si caii din ograda, s-a imbolnavit si a
murit de inima rea. Asa a patit.” (#25) Sau “Tatica nu vrut deloc sa se treaca la colectiv.
Zicea ‘Cum, m-am dus pe front [in primul raboi mondial] ca au zis ca ne da pamint, m-a ingropat
un obuz in razboi, si acum sa vina astia sa imi ieie pamintul?! Nu-l dau, cum sa-l dau?!’ P-orma,
dupa ce i l-au luat, tatica nu a mai fost acelasi om. Parca se schimbase, nu mai era el ala de
dinainte.” (#25)
Am intilnit insa si cazuri ale unor tarani mijlocasi ale caror naratiuni cu privire la
colectivizare, desi marcate de resentimente, aveau tonuri pozitive. “Ei, n-am vrut sa dam
pamintul la inceput, dar pe urma ne-am gindit ca economic e mai bine. Si am facut TOZ-ul.” (#
13) Ori, “Domnule, [dupa razboi] era si criza economica ca trebuiau platite inapoi datoriile [de
razboi] la rusi. Si ca sa faci asta si sa ramii si tu cu ceva era necesara aparitia unor culturi pe
scrieti cu litere mari acolo – intovarasirile, primele forme de socializare a agriculturii. Dar
taranii vedeau in asta o amenintare a proprietatii. Dar nu mai puteai lucra pamintul ca inainte,
era nevoie de modernizare” (#12). Sau “ Astia care traisera inainte de CAP spuneau ca era mai
bine atunci. Noi astia care am trait numai in CAP spuneam ca era bine la CAP.” (#21)
economice acordate celor inscrisi erau insemnate, urmarindu-se prin aceasta atragerea
celorlalti tarani in gospodariile collective: “La ziua recoltei aveam ordin sa taiem berbeci;
dadeam vin la lume cit puteam.” (#23) In general, amintirile anilor ’60 – ’70 par a fi pozitive
“Se muncea, cam toti muncea. Ei, unii mai mult, altii mai putin. Si a fost oameni care a dus-o
bine. Ca eram cu totii la gramada. Se si fura, ca stii vorba aia ‘Colectivu-i colt de rai: daca
furi, de toate ai.” (#25). (Oricum, perceptia generala era ca sefii [primarul, brigadierii,
Si in Vadu Rosca si in Nanesti, experienta muncii in CAP de la sfirsitul anilor ’60 si anii
’70 contrasteaza puternic in memoria colectiva cu anii ’80, cind regimul Ceausescu a ingreunat
pina la limita insuportabilului situatia taranilor din CAP. “Daca Ceausescu intelegea si lasa
taranului ceva mai multe produse, sa dea un lot de pamint si aluia care facea naveta la oras, sa
aiba de mincare, sa nu dea pe ratie totul, [Ceausescu] traia pina in ziua de azi. Da’ el s-a pus sa
plateasca datoriile [externe]. Si dupa aia, cind a anuntat ca s-a platit [datoriile externe] am
crezut si noi ca o sa o ducem mai bine. Dar el tot asa a continuat. D-aia l-a dat jos oamenii, ca
mai ales din Nanesti au plecat sa lucreze fie in constructii (vezi cazurile anterior mentionate)
fie in centrele industriale de la Galati, fie in cele de la Focsani sau Braila. Datorita acestui
fapt, perceptia generala era ca “CAP-ul a fost tinut de femei” (#25). Proiectul comunist – ca
ocupationale importante. Drept urmare, multi dintre tineri au migrat la oras. (Iar cei care au
ramas acum someri au migrat in Italia – destinatie speciala a celor din zona, se pare.)
rind, ei (cel putin cei din Vadu Rosca si Nanaesti) nu trebuie confundati cu cei ce fac obiectul
studiului lui Szelenyi “Socialist Entrepreneurs” (1988). Iar acest lucru datorita, in primul rind,
workers” erau muncitorii migranti care contribuiau simultan – de-o maniera sau alta – la munca
considerabila dependenta fata de stat a taranilor fata de CAP (pentru discutia acestei
50
ei la ISH [intreprindere din Focsani, acum falimentara – n.m.]? Bea, fura, si se tine de femei.
Acu’ io ce sa-i zic? Bine ca-mi aduce salaru-ntreg acasa!” Verdery (1996: 23) noteaza ca in
Romania anilor ’80 “multi muncitori industriali adoptasera un cult al nemuncii [opus celui oficial
al muncii – n.m.], imitindu-si astfel sefii ierarhici si de partid, si incercind sa munceasca cit mai
putin pentru salariul lunar.” (traducerea imi apartine). De pe pozitii similare se poate spune ca
Romania anilor ’80, datorita crizei sistemice din industrie, se transformase – pentru a-l
parafraza pe Goffman (1959) – dintr-o republica socialista intr-o “republica a lui ‘fa-te ca
muncesti’ (‘make work’)” 22. Femeile care lucrau in CAP, le reprosau sotilor angajati in industrie
lenea de care dadeau dovada cind veneau acasa de la uzina cu “rata [autobuzul] de 6”.
Simultan, asa cum arata Verdery (1983), munca in colectiv si mai ales statutul de
Conform spuselor unor batrini din Bintiniti, “(…) Problema acum e ca nimeni nu mai vrea sa
munceasca: vin de la uzina si stau in fata televizorului in loc sa mearga pe cimp. Pe timpul
nostru noi obisnuiam sa muncim tot timpul” (Verdery 1983: 63; traducerea imi apartine;
membra in CAP: “Cind lucra C. al meu [tractorist intr-o comuna invecinata], venea acasa, se
apuca de baut, si dadea drumul la televizor sau la pick-up. Asta cind nu se ocupa cu fotbalul.
[Nea C. era component de baza al echipei locale de fotbal din comuna – n.m.]. Nimic nu facea!
6. CONCLUZII.
In acest raport am discutat colectivizarea in doua sate din judetul Vrancea. Intr-unul din ele
(i.e., Vadu Rosca) rezistenta taranilor a luat forme extreme si replica autoritatilor a fost pe
22
Goffman defineste ‘make work’ ca forma de décor astfel: “(…) it is understood in many establishments that not
only will workers be required to produce a certain amount after a certain length of time but also that they will be
ready, when called upon, to give the impression that they are working hard at the moment” (Goffman 1959: 112:
italics mine)
51
masura. In celalalt sat (i.e., Nanesti), prin comparatie, colectivizarea a decurs relativ linistit
(ceea ce nu inseamna fara conflicte). In cele doua cazuri am discutat chestiunea constructiei
partidului-stat, a constituirii unor noi forme de proprietate, si a omului nou. Drept fundal
perioada de schimbare institutionala de tip coercitiv (DiMaggio & Powell 1983; W.R. Scott
1991) Unul dintre efectele importante ale oricarui tip de schimbare este decuplarea dintre
noile forme institutionale si practicile cotidiene (Meyer & Rowan 1977). Am distins la acest
punct mai multe nivele la care decuplarea dintre insititutii, intentii, si practici actuale a avut
loc. Distinctiile mele au avut un caracter analitic si au vizat 1) nivelul elitelor romane si
acestora in teritoriu si al actiunilor intreprinse de acestia din urma. Efectele adoptarii unor
de partid pina la indivizii ale caror vieti au fost profound afectate de noua ordine sociala. In
chestiunea colectivizarii (dar nu numai) unul din efectele majore al decuplarii intre forme,
intentii, si practici a fost chiar delegitimarea noilor forme de proprietate si implicit a noului
regim.
Citeva precizari finale. Unii dintre cititorii paginilor anterioare ar putea intreba, pe
buna dreptate, “Si totusi, de ce s-au rasculat taranii din Vadu Rosca?” Marturisesc ca la acest
moment – dupa vizite repetate in sat -- nu am nici eu un raspuns clar formulat. In cele ce
urmeaza voi incerca sa sugerez citeva raspunsuri ipotetice la intrebarea de mai sus.
prezente in sat. Asa cum aveam sa aflu ulterior si cum am mentionat in rindurile de mai sus,
caracter mediat ori indirect: cei mai multi dintre localnici stiau – datorita unor martori oculari
asemenea, cei mai multi dintre localnici auzisera de faptul ca satele invecinate se opusesera
52
arderii cererilor de inscriere de catre taranii din satele invecinate. Se pare ca doar 2 localnici
din Vadu Rosca – posibil mai multi -- au avut experiente de tip imediat/direct cu echipele de
colectivizare: acestia fusesera prinsi in satele invecinate in vreme ce se intorceau catre Vadu
Rosca cu marfurile pe care le achizitionasera in schimbul produselor din papura si stuf. Unul
dintre acesti localnici a fost, se pare, oprit si batut de 3 ori in drumul spre casa de 3 echipe
autoritati drept “cap al rautatilor” (i.e., unul dintre capii revoltei): acesta ar fi mers special
intr-o comuna invecinata pentru a vedea cu ochii lui “cum bate echipele lumea” si ar fi avut o
Asa cum am inteles din spusele celor intervievati, se pare ca astfel de relatari cu
privire la violentele echipelor, alaturi de cele referitoare la rezistenta taranilor din satele
invecinate sunt responsabile in mare masura de mobilizarea taranilor din Vadu Rosca. Nu
exclud si un alt factor, i.e., o perceputa lipsa de reactie ferma a autoritatilor la actele de
revolta ale localnicilor din satele vecine. Foarte probabil ca si relativa izolare fizica a satului,
asa cum a reiesit din spusele celor intervievati, le-a creat Vadu Roscenilor iluzia unei posibile
am sesizat si existenta unor tensiuni intre locuitorii din Vadu Rosca si cei ai centrului de
comuna (i.e., satul Vulturul), mai ales in ceea ce ii priveste pe unii reprezentanti ai
masura reprezentantilor centrului de comuna: “Faceti voi intii colectivu’ acolo la voi in Vulturu’
pusa in legatura si cu alti factori. Asa cum am aratat anterior, inegalitatile sociale in ceea ce
priveste proprietatea asupra pamintului erau relativ reduse, nexistind clivaje semnificative
intre taranii saraci -- susceptibili de a imbratisa intr-o mai mare masura ideea colectivizarii --
si cei mijlocasi. Simultan, intovarasirea existenta in sat inaintea revoltei cuprindea un numar
53
foarte mic de localnici, comparativ cu alte sate ale comunei Vulturul (vezi mai sus). In plus, asa
cum am mentionat deja, intovarasirile si GAC aveau o imagine proasta si datorita fostilor
prizonieri de razboi de la rusi, care povesteau de avatarurile vietii in colhoz din Uniunea
Trebuie insa sa consemnez la acest punct si alte variante ale povestii revoltei de la
Vadu Rosca, variante culese fie de la fostii reprezentanti ai puterii locale, fie de la alti
localnici. Potrivit unei astfel de relatari, a fostului primar, “Se crease asa, o psihoza. Ca vin
[echipele] in sat si ii bat. Omu’ atita vreme cit e stapinit, e om. Daca nu e stapinit, e ciine. Cind
am ajuns acolo in sat [in 3 Decembrie] m-au luat la injuraturi. Eu eram pornit sa-i apar, ca
acolo sa-i intilnesc altfel. Ma injurau. Un prieten, C. Pina si ala ma injura. [Cind au incercat sa-l
sechestreze pe primar] Le-am spus: ‘Aici mor si eu dar nici voi nu scapati! Dobitocilor!’ I-am
dezmeticit! Am spus: ‘Trezeste-te, mai, ce faci, ca ai nenorocit un sat intreg! Se face colectiv
dar nu asa [cu violenta] si nu acum!’ Pai, puteam eu sa spun ca nu se face colectiv? Dar ei au
dat cu topoarele in masini. Au sarit niste femei sa ma apere: ‘lasati omul ca a fost om bun!’.
Auzi! Vorbeau de mine la timpul trecut: ‘a fost om bun’!”Conform unei alte relatari:
“[Participantii la revolta] Era beti. Toata noaptea bausera si era agitati [inainte de revolta].
De aia a facut ce a facut!” (#13) Un alt localnic, care insa nu a fost martor la cele petrecute
in 1957, sustinea ca “astia care avea pamint mai mult, alde J. si astia, le dadea sa bea si ii
intarita [pe cei mai saraci, fara mult pamint]: ‘Sariti, ma, ca vine astia si ne ia pamintul!’ Si
astia mai prosti a sarit, ca n-a sarit astia cu pamint! Astia a stat ascunsi in casele lor.” (Am
mai intilnit o asemenea interpretare si la alti localnici, neparticipanti la revolta; ma limitez aici
Vadu Rosca sunt explicate si prin prisma actiunilor autoritatilor regionale si raionale. In primul
rind, trebuie avute in vedere excesul de zel al echipelor de colectivizare in satele invecinate.
Actiunile celor din urma sunt puse de localnici in seama secretarului regiunii Galati, Vintila
Marin. Acesta s-ar fi evidentiat anterior prin “succesele deosebite” obtinute in colectivizarea
din Dobrogea, unde echipele de colectivizare ar fi folosit, la indicatiile lui Vintila, metode
54
primarului, a lui Vintila Marin si a altor reprezentati in Vadu Rosca in 1 Decembrie 1957,
Vintila Marin ar fi innebunit.) In al doilea rind, trebuie remarcat faptul ca actiunile securitatii
din 1-4 Decembrie 1957 au avut un caracter extrem de disproportionat in raport cu cele
petrecute propriu-zis in Vadu Rosca. Reamintesc ca dupa 1 decembrie 1957, satul a fost
inconjurat de trupe ale batalionului de la Tecuci, izolat de restul comunei, si a fost declarata
stare de asediu. Anvergura acestor actiuni pare suprinzatoare tinind cont ca satul nu numara
mai mult de 400 de familii. Care au fost ratiunile unei asemenea desfasurari de forte? Satul
Autoritatile comuniste, asa cum am inteles din spusele celor intervievati, au crezut ca
localnicii detin armament ramas din cel de-al doilea razboi mondial in Vadu Rosca si in alte
sate de pe malul Siretului existind cazemate si depozite de armament. (De altfel, arme,
echipament militar, si mine nexplodate au fost gasite, din cite imi amintesc, si la o distanta de
fortificatii.) Asa cum aveau sa descopere ulterior, perceptia autoritatilor a fost insa gresita
intrucit taranii din Vadu Rosca nu detineau arme: “Si a zis unul dintre aia care a venit cu
Batalionul de la Tecuci dupa ce ne-au arestat: ‘Daca va gaseam arme, aram satul asta [in sensul
DiMaggio, Paul and Walter Powell. 1983 “The Iron Cage Revisited: Institutional
Eisenstadt, S. N., and Luis Roniger. 1984. Patrons, Clients and Friends:
Eyal, Gil, Ivan Szelényi, and Eleanor Townsley. 1998. Making Capitalism without
Fitzpatrick, Sheila. 1994. Stalin’s Peasants:R resistance and Survival in the Russian
Penguin Books.
Granovetter, Mark. 1985. “Economic Action and Social Structure: The Problem of
Hitchins, Keith 1996. The Romanians, 1774-1866. Oxford: Oxford University Press.
anii ’50.” Analele Sighet 8: Anii 1954-1960 Fluxurile si refluxurile stalinismului . Pp.
Jowitt, Ken. 1992. New World Disorder: The Leninist Extinction . Berkeley, Ca:
King, Robert. 1980. A History of the Romanian Communist Party. Stanford: Hoover
Institution Press.
Kligman, Gail. 1988. The Wedding of the Dead: Ritual, Poetics, and Popular Culture
Ledeneva, Alena. 1998. Russia's Economy of Favours: Blat, Networking and Informal
Levy, Robert. 2000. Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist. Berkeley:
Li, Bobai and Andrew Walder. 2001. “Career Advancement as Party Patronage:
Linz, Juan L. and Alfred Stepan. 1996. Problems of Democratic Transition and
Rona-Tas, Akos. 1997. The Great Surprise of the Small Transformation: The
Demise of Communism and the Rise of the Private Sector in Hungary . Ann Arbor:
Ed. Paideia.
Sage.
nepublicat.
Szelényi, Ivan 1983. Urban Inequalities Under State Socialism. Oxford: Oxford
University Press.
Szelényi, Ivan (in collaboration with R. Manchin, P. Juhasz, B. Magyar and B. Martin).
Turner, Ralph [1959] 1998. “ Sponsored and Contest Mobility in the School System”
in Great Divides: Readings in Social inequality in the United States . (T. Shapiro, ed.)
Economic, and Ethnic Change. Berkeley, Los Angeles: University of California Press.
_______________ 1996. What Was Socialism, and What Comes Next? Princeton:
Statement.”
Walder, Andrew G., Li Bobai, and Donald Treiman. 2000. “Politics and Life Chances
in State Socialist Regime: Dual Career Paths into the Urban Chinese Elite”
un singur caz).
anonimitate, numerelor atasate citatelor din text. Cu doar citeva exceptii indicate
mai jos, (e.g., profesor, invatator), cei mai multi dintre cei intervievati sunt
absolventi de invatamint primar (4 clase – 7 clase). In afara de cei mai jos, am mai
Vadu Rosca
1) fostul invatator si director al scolii din sat (tinar intelectual in sat in anii
colectivizarii);
- familie de mijlocasi;
1956 – 1961;
62
3) primul sef de GAC din satul Vadu Rosca si ulterior (pina la pensionare) sef de
- familie de mijlocasi;
- familie de mijlocasi;
- familie de mijlocasi;
- familie de saraci;
- familie de mijlocasi;
8) un taran care a refuzat sa intre in GAC (si CAP), si in urma luarii pamintului de
catre stat, a functionat ca “particular” – si-a lucrat pamintul din intravilan care i-a
ramas si si-a cistigat existenta din carausie (transport si lucru cu caruta pe cont
propriu);
9) profesor de istorie si fost director al scolii din Vadu Rosca in anii ’70, si
- familie de mijlocasi;
63
Nanesti:
Nationala;
- familie de mijlocasi
- familie de mijocasi
3) unul dintre primii membrii de partid din comuna; a lucrat la SMA-ul (Staiunea de
4) un taran care initial a refuzat sa treaca in colectiv, dupa care a fost “convins”
- familie de mijlocasi;
- familie de mijlocasi;
7) “particulari”: sot si sotie care au refuzat sa treaca la CAP; in anii ’80 au reusit, in
ciuda unor dificultati uriase, sa-si reclame pamintul ce le fusese trecut in colectiv;
8) fost membru CAP al carui tata a fost desemnat “chiabur” de citeva ori, datorita
9) taran, fost membru CAP, apoi lucrator la “drumuri si poduri’ in Galati, si care
- familie saraca, tinind cont de numarul de frati (5) si supf de teren detinuta
de tata (5 ha)
- familie de mijlocasi;
11) taran, fost membru CAP; a trecut la TOZ intii cu opozitia tatalui, fiindca nu avea
- familie de mijlocasi;