EPFCL și FCL-România – Cluj, 27 octombrie 2017 Albert NGUYEN

ÎN NUMELE DIFERENȚEI SEXELOR

Aș dori să vă vorbesc despre problema care este esențială în psihanaliză, și care nu

este problema sexelor ci cea a sexului, problemă care, sunt sigur, preocupă pe fiecare și care
aduce în prim plan astăzi mari întrebări la nivelul colectiv, societal și chiar mondial. Ce se
poate spune despre sex la ora NBIC-urilor (nanotehnologii, biotehnologii, informație
tehnologică și științe cognitive), a GAFA-urilor (Google, Apple, Facebook, Amazon), a PMA-
urilor (procreații medical asistate) și a GPA-urilor (gestație pentru altcineva)? Ce se poate
spune despre sex la ora războaielor etnice și a marilor migrații? Ce se poate spune despre
psihanaliza confruntată cu aceste întrebări? - și oare contribuția lui Lacan, în special în cea
de-a doua parte a învățământului său, poate ea să ofere reperele necesare pentru a răspunde la
asemenea întrebări?

Fiecare din noi a putut constata, în ultimii ani ai secolului XX, survenirea în prim plan
a mișcărilor identitare care au adus cu ele revendicări specifice din sfera sexuală. Dar ceea ce
este remarcabil în aceste fapte ține de revendicarea comunitaristă. Ce este revendicat? Dreptul
la juisare prin afirmarea unei diferențe: ceea ce se pune astfel în prim plan nu este dreptul la
dorință și nici dreptul la iubire, ci dreptul de a juisa după bunul plac. Poziția sexuală,
identitatea sexuală, își găsește ancorarea în diferență. Gândiți-vă la trans-gen, la LGBT
(lesbieni, gay, bisexuali și trans-gen) precum și la alți Queer. Acești subiecți revendicau - și
revendică – dreptul de a-și exercita juisarea în numele unei identități fondate nu pe diferență,
ci pe identic, iar acest lucru duce la dezbateri aprinse în multe țări (problema căsătoriei pentru
toți, copii pentru toți).

Psihanaliza evidențiază o problemă, pe care o și opune tuturor acestor mișcări, care

este efectiv problema articulației juisării cu iubirea și dorința. Dacă există cu adevărat o
eliberare în analiză, ea nu se produce în domeniul juisării, ci în acela al dorinței. Această
eliberare nu se produce fără operația castrării, dacă îl urmăm pe Freud, deși acesta ne-a rămas
dator în ceea ce privește Oedipul, precum și în ceea ce privește obstacolul castrării: angoasă
de partea masculină și revendicare de partea feminină. Lacan este cel care s-a străduit să
rezolve ceea ce ar trebui efectiv să fie numit impasurile freudiene. Pe toată întinderea
învățământului său, Lacan a arătat cum, plecând de la examinarea problemei juisării pe care a
„logificat-o”, experiența psihanalizei – notați bine acest semnificant, este capital -, permite să
se facă pasul care duce dincolo de Oedip, dincolo de falus.

Două puncte esențiale sunt de reținut aici, și Lacan n-a încetat să le accentueze:
- Primul punct: ceea ce este important nu este atât sexualitatea și diversele ei
forme de expresie, ci poziția subiectului cu privire la sex: sexuarea mai
degrabă decât sexualitatea.
- Al doilea punct îl reprezintă chestiunea articulării poziției sexuale cu
discursul. Cum știți, desigur, în cadrul experienței psihanalitice, subiectul și
analistul vorbesc. Acest lucru este crucial, și despre aceasta ne-a adus
Lacan busola indispensabilă pentru a ne putea orienta în legătură cu
întrebarea respectivă. Vreau doar să indic aici că, pornind de la luarea în
considerare a acestui fapt al vorbirii, el a examinat în mod succesiv
limbajul și legile acestuia, limbajul întrețesut prin accidentele istoriei de
unde provin echivocurile de limbaj, „lalangue” într-un singur cuvânt care,

1
 de manieră decisivă, permite să se atingă acea zonă a subiectului care, pe
de o parte, precede momentul când el poate în sfârșit să vorbească, și, pe de
altă parte, atinge funcția ființei, permite articularea ființei, atinge mai precis
capacitatea de a vorbi, și implică astfel corpul, care este o noțiune în
legătură cu care Lacan se situează foarte în avans față de timpul său.

S-au scos în evidență în legătură cu corpul, care este corpul subiectului dar și corpul social,
probleme care ajung astăzi în prim plan (cele pe care le-am indicat la început). Este cu totul
remarcabil faptul că toată partea de sfârșit a învățământului lui Lacan se referă la legătura pe
care subiectul o are cu „lalangue” și cu corpul. Lacan merge până la a formula existența unui
„parlêtre„ (vorbiință), și asta de o manieră atât de decisivă încât a promovat această vorbiință
în locul inconștientului freudian. Vorbiința în locul inconștientului!

Evident, acest lucru a avut consecințe pentru analiști...dar și pentru analizanți. Una
dintre cele mai importante a fost aceea prin care, acolo unde Freud a menținut dualismul
pulsiunilor, pulsiuni de viață și pulsiuni de moarte, Lacan a promovat monismul pulsiunii.
Cunoașteți desigur fraza din Seminarul XI, esențială pentru analiză: „Ce devine pulsiunea
odată ce fantasma a fost traversată?”, altfel spus la sfârșitul analizei.
Cealaltă consecință majoră, simultan cu această derulare în registrul vorbirii, este formula
care rezultă din examinarea juisanțelor precum și din implicarea corpului în această afacere;
formula care pune deci accentul pe Realul sexului: „nu există raport sexual” (care să se înscrie
în structură).

Iată de ce Lacan a dat dovadă de o extraordinară coerență: în 1953, el a ținut o

conferință intitulată „Realul, simbolicul și imaginarul”, și folosindu-se de acești trei termeni s-
a lansat el în acel „retur la Freud” și, la sfârșit, prin intermediul recursului la fenomene, la
structura limbajului și la vorbiință. Pe de o parte, el a distins corpul imaginar, corpul simbolic
și corpul real; pe de altă parte, el a putut extrage această formulă din Freud: nu există raport
sexual, real al sexului.
Ce vrea să spună lucrul acesta? Ceea ce produce o analiză, este o cunoaștere (un
„savoir”), iar ceea ce Lacan a introdus cu cele trei registre ale sale, RSI, este faptul că această
cunoaștere este găurită. Ea este găurită de realul sexului care interzice, care face ca scrierea
acestui raport să rămână imposibilă. Cum o spune Lacan în Seminarul XII, „Probleme
cruciale pentru psihanaliză”, în ceea ce privește sexul există un punct R, un punct de non-
cunoaștere.
Vedeți bine că vorbesc de scriere cu privire la raportul sexual, dar pentru această
conferință nu voi putea să avansez mai mult în această chestiune. Rețineți totuși că avem
aici de a face cu un alt punct esențial al învățământului lui Lacan: ceea ce nu poate fi scris
din acest raport nu împiedică faptul că în experiența analizei lucrurile se scriu, mai ales
pe corp, și în inconștient. (De aceea, pornind de la „lalangue”, Lacan a ajuns să vorbească
despre poem în 1977 în seminarul său „Necunoscutul care îl (se) știe din una-gafă, se-
naripează din joc” - L'insu que sait de l' une-bévue s 'aile a mourre -, unde mourre este și
un joc care constă în a ghici și a arăta același număr de degete pe care le arată mai întâi
adversarul. Jocul de cuvinte din titlul seminarului este intraductibil în română. Ar fi ceva,
în gamă fonetică, ca „Necunoașterea pe care o deține inconștientul, este iubirea”).

Ce concluzie putem trage din toate acestea?

Concluzia nu este neglijabilă: ea pune semnul întrebării „sexele”, cărora le opune
sexul. Vreau de altfel să remarc că există o problemă atunci când spunem „diferența sexelor”.

2
Este ca și cum am spune „diferența diferențelor”, din moment ce pluralizăm sexul. Există
diferențe la nivelul sexului, dar nu există diferență de sexe.
De altfel, lucrul acesta este arătat și de ceea ce spuneam în preambul despre identitățile
sexuale multiple. Revendicarea dreptului la juisare marchează în realitate o atenuare a
diferenței, pentru că ea se prezintă sub modul unei identități, al identicului: a revendica
diferența în numele identicului nu asigură în nici un caz o poziție cu privire la realul sexului.
Dimpotrivă, prin diviziunea subiectului și poziția subiectivă în sexuație, analiza
accentuează această diferență. Ea se regăsește de altfel chiar la nivelul lanțului discursului,
pentru că ceea ce caracterizează lanțul semnificanților este efectiv diferența care se situează la
nivelul semnificantului a cărui singură proprietate este diferența. Ce este un semnificant? Este
ceea ce este diferit de orice alt semnificant, de unde și formula „un semnificant reprezintă
subiectul pentru un alt semnificant”. Consecința este enormă: subiectul este un „nu-Unu”
(atenție, un „nu-unu” este diferit de „cel puțin unu”), un subiect al inconștientului, adică
cauzat de inconștient, și care este de la început un „nu-tot”. Această unitate a subiectului este
ceea ce nu este deloc chestionat nici de psihologie, nici de filozofie, nici de știință.

Să ne oprim un moment la cazul științei, mai ales că ea este, în alianța ei cu

capitalismul și prin intermediul tuturor acelor produse plus-de-juisare pe care le oferă
subiecților, un câmp care se străduie din răsputeri să facă în așa fel încât tot realul să poată fi
trecut în cunoaștere, un real pe care ea crede că îl poate stăpâni trecând prin literele care scriu
ecuațiile care ar putea descrie toată realitatea. Rateul în toată această afacere este că operația
respectivă a științei se face cu prețul forcluziunii realului și a diviziunii subiectului. De aceea
psihanaliza se prezintă ca simptom al științei. Și din aceeași cauză știința, dincolo de
pericolele la care supune planeta (chiar dacă în câmpul medicinii de exemplu aporturile ei
sunt incontestabile), prin faptul că atinge viața însăși, pune în pericol umanitatea (s-ar putea
crea in vitro o ființă umană fără participarea omului; avem de ce să fim neliniștiți).

De aceea, responsabilitatea analistului, și în primul rând a psihanaliștilor care își bazează

practica pe discurs – desigur, nu mă refer la d-voastră, căci prezența voastră aici înseamnă că
sunteți alertați privitor la aceste probleme -, este angajată, și în felul acesta, analiza, oricât de
criticată ar fi, trebuie să-și facă auzită vocea, altundeva decât în mass media.
« Vocea sa » reprezintă pentru mine ocazia de a pune accentul pe această formă a obiectului a,
cauză a dorinței, și care trebuie opusă tuturor părelniciilor (semblants) a obiectului a care sunt
mai-mult-decât-juisările „gata făcute”. Nu pot să dezvolt aici această idee, dar funcția
revendicată de acest obiect, care este singura invenție a lui Lacan, merită să urmărim felul
cum este construit acest obiect precum și consecințele sale. Amintesc aici că în scriitura
acestor discursuri, și mai ales a discursului analistului, acest obiect a este într-o poziție
predominantă. Analistul se face părelnic de acest obiect (s’en fait semblant), ceea ce nu
înseamnă că îl teatralizează, dar că se oferă fantasmei analizantului, că ocupă locul acestui
obiect în fantasma analizantului.

Iată și ultimul punct pe care vreau să îl evoc înainte de a ajunge la clinica psihanalitică; cum
am spus deja, parcursul lui Lacan a fost condiționat de felul în care el s-a ocupat de juisări mai
degrabă decât de sexe, de aceea titlul meu ar fi putut fi: « în numele juisărilor », ceea ce ar fi
fost mai exact. Ceea ce am vrut astfel să subliniez, este că dacă subiecții se repartizează între
ei în funcție de raportul lor la juisare, analistul nu promite o eradicare a acestei juisări. De ce?
Pentru că, prin simplul fapt că subiectul vorbește, subiectul este supus impactului vorbirii și al
limbajului asupra corpului, și în special asupra juisării. Este motivul pentru care ne
confruntăm cu răspunsuri ale realului în practica noastră și aceste răspunsuri se prezintă sub
forma fantasmei, a cărei legătură cu dorința o cunoștem foarte bine, precum și sub forma

3
simptomului, a cărui legătură cu juisarea nu se dezminte. Analiza operează asupra fantasmei și
a simptomului printr-o operație de reducere care nu implică eradicarea: fantasma este
traversată și simptomul este redus la sintom, adică la funcția de juisare (la literă). Și efectiv,
această intervenție a analistului în interiorul câmpului dorinței și al juisării, este cea care l-a
împins pe Lacan să schimbe radical chestiunea tatălui precum și pe aceea a simptomului.

Ceea ce rămâne în afara teoriilor actuale a mișcărilor sociale, și am arătat deja din ce cauză,
forcluzia sexului și a subiectului de către știința neo-liberală, este în mod precis singularitatea
subiectului legată de modul său unic de juisare. Această singularitate este aceea a vorbiinței, a
misterului pe care l-a tratat Lacan în seminarul XX: misterul corpului vorbitor care necesită
faptul ca orice abordare a problemei respective să ne oblige să o abordăm pornind de la
singularitatea subiectului, adică de la diferență.

Ajung acum la clinică. Am hotărât să vă vorbesc despre cazuri de analiză care figurează într-o
carte a mea recent apărută, al cărei titlu vă poate deja indica o anumită orientare: „Când nu
mai rămân decât cuvintele...”, titlu care arată cum, ca analist, sunt inspirat de practica mea. O
să constatați cum această chestiune a sexului est legată în mod direct de chestiunea juisării.
Când analizantul se apropie de sfârșitul parcursului său, două forțe se opun acestui proces:
mai întâi cea a inerției juisării pe care o tulbură găselnițele grație cărora experiența poate
ajunge la sfârșit.
În momentul când se ajunge în port și se aruncă ancora, care este trecerea la practica de
analist, subiectul știe, știe ce a actualizat dar nu știe cu ce se va întâlni. Precum se întâmplă cu
intrarea în orice port, înainte ca să se termine operația de transport (Übertragung, transfer), el
a trecut de far cu razele lui luminoase regulate care se învârt și care aruncă peste valurile
obscure acea lumină care trebuie urmată. Din reflectele neliniștitoare ale portului, într-o hulă
regulată, imaginile se desprind. Sosiți la chei, pasagerii păstrează viu în ei momentul de
trecere pe care îl constituie pasa, ultim obstacol dinaintea derivei spre pământ ferm.
Subiectul cunoaște atunci, din experiență, parcursul și ocolișurile sale, obstacolele și căile de
trecere, căile de înaintare.
Drumul străbate fundamentele si automaton-ul (repetiția), dar el se precizează mai ales în
momentul când „povestioara” încetează și analizantul se îndreaptă înspre surpriza de a-și
descoperi o limbă proprie, o limbă singulară, cu cuvintele lui, cu suspinele lui, cu punctele lui
de suspensie, cu bucuriile limbii și cu dificultatea de a debarasa această „one-limbă” („unică
limbă”) de scoriile ei, de acele impurități venite de la Celălalt și de la istorie.
După traversarea haotică a limbii Celuilalt, afluxul și fluxul limbii sale, cuvintele, iarăși
cuvintele, mereu aceleași, răsună altfel.
În aceste rămășițe de cuvinte care făceau ca viața să fie inertă, tăieturile și-au făcut datoria,
rupând cuvintele, separând silabele și semnele de punctuație, eliberând vorbirea înghețată,
pierdută pe aleile derivei nevrotice, repunând posesie pe emoțiile confiscate și pe lacrimile de
bucurie, regăsind vectorul rătăcit al vieții de trăit.

O să vă expun acum enunțul unei analizante care mi-a dat de gândit, și care chestionează într-
adevăr dorința, natura și funcția ei. Nu o să mă extind prea mult cu acest caz, și nici nu trebuie
să mai precizez că o asemenea frază presupune o lungă muncă de analiză, prealabilă, haotică,
dureroasă, cum se întâmplă în toate curele care ajung la faza ei de reducere și la întrebările
care pot să conducă la sfârșitul analizei.
Și, fără să mai adaug ceva, iată fraza: „viața este prețul după care fugim câștigând ceea ce am
fi vrut să pierdem”. Fraza este remarcabilă, echivocă desigur; este un spirit (calambur), un
Witz cum se spune.

4
A câștiga o viață

Am ales să izolez câteva fraze care o comentează. Analizanta mai spune: „doar la marginea
prăpastiei, la limita golului, ne hotărâm, spunem da sau nu”, ”să sari sau să te ții, să nu-ți
închipui o secundă că ai putea zbura”, „zborul este o nepotrivire în contex-dual”, „trebuie să
părăsești sau să te achiți de viață, înainte ca ea să nu te părăsească?”, „când nu se mai poate,
recunoști evidentul”, „golită ca o orătanie”, „sunt umbra purtată de ființa mea fără umbră”,
„se pare că sunt o mo-textuală (joc de cuvinte în franceză între homosexuală și aux mots-
textuelle care se aseamănă la pronunție, doar că ultimul include cuvinte – mots - și textuală),
„nu este vorba să știm ce vrea să spună a vorbi, ci ceea ce ar vrea să spună”, „prețul de
câștigat este, desigur, viața”, „a vrea și a dori sunt două lucruri diferite, dorința nu este
neapărat dorința de ceva”. Această femeie nu l-a citit pe Lacan în fiecare zi, dar găsește
formule care rezonează pentru cei care l-au citit pe Lacan: „trăiesc sufocând ceea ce ignor din
dorința mea, nu vreau să o re-cunosc”, „dorința mea este dorința dorinței celuilalt”, „vreau să
evit propria mea dorință, mă servesc în ghilimele de cea a celuilalt, șă evit ceea ce m-ar putea
mulțumi prea mult, ceea ce mi-ar umple lipsa, îmi petrec viața trecând-o”, „să evit că trebuie
să recunosc că sunt o ființă doritoare, prețul vieții, ceea ce aș putea câștiga dacă nu mai evit,
nu mă mai poticnesc de această ființă de dorință, aș putea câștiga prețul vieții”, „fug ca să evit
această căutare a dorinței, ca s-o exclud, să o pun de o parte pentru că nu vreau să doresc,
refuz dorința, pentru că a dori înseamnă a fi ca toată lumea. Să dorești, ce oare? Cine dorește?
Și ce dorință sunt eu? Deci tot ce-am spus eu (aluzie la lungii ani de analiză), tot ce am spus
până acum este doar vorbărie goală, v-am povestit biografia mea și ajung acum să fiu o ființă
frustrantă, frustrată și care se frustrează. Ăsta-i felul meu de a fi, în loc să îmi pun dorința în
joc, pun în joc împiedicarea, evitarea dorinței”.

„Fraza mea, viața mea s-ar putea rezuma ca o fugă după ceea ce doresc să nu doresc. Dorința
mea este să mă frustrez, și toate astea de ce oare? Pentru că contrariul frustrării, este
satisfacția. Cred că nu pot să fiu satisfăcută, că nu există un lucru care m-ar putea satisface”,
„există mai ales angoasa de viață, asta primează. Moartea, cu ce mă privește ea pe mine în
cele din urmă? Dimpotrivă, viața este ceea ce ignor eu”, „amețeală, sunt la marginea buzelor,
la marginea hăului lipsei, nu trebuie umplut, și nici nu trebuie să i se dea ocol, e pierdere de
timp, dar trebuie să trecem pe deasupra, să construim pasarele, poduri. O viață de poduri”, alt
Witz (joc de cuvinte între une vie de ponts et pont de vie, punte de viață). „Viața înseamnă
deci să călătorești”, „mai bine să călătorești decât să te tot tracasezi sau să te tot gândești” (joc
de cuvinte: che-miner, miner, ru-miner).
Iată un subiect care a reușit să se divizeze prin întrebările care îi vin în analiză, mai ales
întrebarea despre sfârșitul analizei, întrebare despre dorință, despre viață, despre moarte,
despre lipsa-de-a-fi; dar punctul pe care vreau să vi-l precizez este aici o concepție despre
dorință care nu se limitează la dorința Celuilalt, pentru un subiect care știe că juisarea este cea
care comandă dorinței. Este vorba de cineva care îl ia pe Lacan de la sfârșit, dar este felul
potrivit de a-l lua, pentru că include ceea ce noi numim dimensiunea realului, imposibilul; și,
o a doua remarcă, în treacăt, găsim la acest analizant o concepție despre satisfacție care
implică faptul că subiectul știe că nu există un absolut al satisfacției.

O psihanaliză reprezintă ocazia unei lecții, aceea care îl învață pe subiect care este impactul
cuvintelor. Cuvinte care se descoperă, adesea printr-o surpriză, și care rezonează atunci cu o
asemenea forță încât subiectul rămâne adeseori mut. Aceste cuvinte uneori banale, uneori
repetate cu nesaț în analiză, se articulează dintr-o dată cu forță, dând peste cap sensurile și
prejudecățile fixate până atunci. Aceste cuvinte ascunse, refulate, survin dintr-o dată, ducând
cu ele în trecerea lor tot ce s-a construit în mod penibil de-a lungul experienței personale,

5
făcând să se audă uneori ceea ce din chiar aceste cuvinte rămăsese închis și de neauzit. Când
aceste cuvinte țâșnesc, deșirare a gândirii, ele realizează dintr-un singur gest esențialul, inima
unui subiect. Tăietură decisivă, ele deschid un spațiu necunoscut, o terra incognita, un
continent negru care îl sperie pe subiect dar care, în același timp, îl atrag în mod imparabil.
Doctrina elaborată de Lacan servește de busolă în dirijarea curelor, dar această zburătăcire de
cuvinte pe firmamentul spuselor eliberează o zicere care semnează viața subiectului și viața
lui lalangue. Această viață a limbii este pervertită de sloganurile și jocurile publicitare; limba
capitalismului neoliberal ar merita un studiu particular, semnificanții ei nefiind produși și
utilizați la întâmplare, ci pentru a întări puterea acestui discurs. Analiza a contrario arată că
această fractură a cuvântului care rupe echivocul, și prin aceasta îi semnează scriitura, re-
introduce subiectul în proximitatea a ceea ce îl face să dorească, să iubească, și chiar să
juiseze diferit.

Câteva cuvinte ivite în timpul curei marchează greutatea și valoarea acestor momente de
revelație, de emoție, și uneori de invenție care spun pentru fiecare că a atins un punct pe care
înainte refuza să îl cunoască, un punct de real. Adaug aici că ceea ce numesc cuvinte se poate
prezenta ca o sintagmă, și insist asupra caracterului „lovitură de tunet pe un cer senin” care le
caracterizează, până la a avea un efect major asupra corpului (tremurat, angoasă, lacrimi).
Prezența analistului răspunde acestui efect, căci există riscul, important, ca în momentele
acelea subiectul să se eclipseze, să rupă – cu analiza. Actul analistului, capacitatea sa de a-l
asculta pe subiect, de a tăia, de a repune laolaltă, de a relansa, de a sublinia prin zicerea lui,
sunt cruciale aici.
Cu toate acestea, aceste erupții, aceste surveniri-eveniment de cuvinte nu semnalează neapărat
sfârșitul analizei, chiar dacă descriu în mod sigur proximitatea acestuia. Rămâne însă
separarea care concluzionează experiența și pe care o contrariază mult timp inerția
simptomatică. E nevoie de o contingență pentru ca operația de separare să aibă loc.

O interpretare surpriză și urmările ei

Analiza ei își găsise viteza de croazieră cu vise, asociații, progrese în viața personală și în cea
profesională, până când, de-a lungul mai multor ședințe, vorbirea ei a devenit mai ezitantă,
mai secționată, între-ruptă de tăceri. Analizanta își acompania opririle, tăcerile, cu un „asta e”
enigmatic prin repetarea lui, care l-a alertat pe analist prin acumularea sa, până când acesta
din urmă a exclamat: „Când oare să se întâmple ca asta să înceteze?” Stupefacție a analizantei
care spune: „Am fost surprinsă de acest limbaj, ca de un electroșoc, ca și când nu
dumneavoastră ați fi spus-o”. Și această interogație spontană va avea urmări timp de câteva
luni. Ea va ocaziona multiple reluări în așa fel că la fiecare din ele un material nou apare și se
ordonează, să precizează anumite puncte rămase obscure în cură, dar care sunt esențiale
pentru a soluționa nevroza.
Această intervenție care nu a fost calculată, pregătită, este prilejul pentru a înțelege ca
sfârșitul, din moment ce chestionează juisarea simptomatică, nu este un semn al sfârșitului
analizei, mai ales din moment ce întrebarea dificilă privitoare la separarea de semnificanții
care fac să sufere nu este întru totul reglată. Lucrul continuă deci.
A fost de ajuns deci ca o interpretare vizând juisarea să distrugă somnolența curei pentru ca să
se poată derula un lung șir care să dea explicația referitor la ceea ce condensa chestiunea unei
mari dificultăți în ceea ce privește separarea. Anumite coordonate subiective rămăseseră
neatinse, mai ales în ceea ce privește relația mamă-fiică, dominată de imposibilitatea unei
separări și care se repercutează asupra relației analizantei cu propriul ei copil. Un prim timp
de încleștare a procesului s-a petrecut atunci când „slăbiciunea” a fost numită ca atare,
slăbiciune care colora relațiile lor la modul unui anumit grad de non autenticitate și care

6
apărea de fiecare dată când în existența ei era nevoie să tranșeze (hotărâre care angajează,
relație sentimentală, loc ocupat într-un grup). Această slăbiciune era contrabalansată de un fel
de precipitare, de ambalare care făcea ca subiectul să se angajeze „pe neve”...doar ca să
regrete mai apoi în general acest lucru, toate acestea însoțite de o plângere recurentă în
legătură cu un „părând să fie”, falsitatea sesizată neîmpiedicând ca operația să se repete.
Dezbaterea care s-a inițiat începând cu a doua intervenție care se referea la „asta se oprește”
(joc de asonanțe: „cessa cesse”, adică „asta care s-a terminat deja, să se termine”), dincolo de
acei s repetați (în franceză) care au de-clanșat mai multe lanțuri semnificante, a provocat
efecte foarte importante asupra corpului: odată depășite surpriza și senzația de paralizie, un
cutremur a survenit, legat de pofta de a fugi, care reglementează de obicei relațiile ei. Apoi, a
apărut un simptom sexual, care a obligat subiectul să revină asupra acestei interpretări: sub
nici un fel nu se poate scăpa de chestiunea privitoare la sex și la diferență.

Dincolo de efectele afective, trebuie subliniat faptul că oscilațiile, ezitările, tentațiile

nemărturisite de a termina analiza, incursiunile teoretice, au fost ocazia pentru a scoate în
evidență faptul că o tăietură făcută de interpretare, în ciuda remanierilor foarte importante pe
care le produce, nu marchează sfârșitul analizei respective. Va fi nevoie de două vise și de un
simptom pentru ca tăietura să se re-deschidă și să aducă analizanta în cursorul a ceea ce ea are
de spus în așa fel ca separarea să poată deveni efectivă.
Să-i urmărim deci contururile și salturile.
Primul punct este revelația evenimentelor cu caracter sexual în cadrul familiei care o fac să își
pună întrebarea cu privire la identificare: cum a făcut ea pentru a și-o asuma, dar și, în același
timp, cum a menținut ea secret ceea ce se petrecea pentru ea fără ca părinții să își dea seama?
A tresărit când a auzit interpretarea și imediat după aceea s-a manifestat la ea o poftă de a
plânge, și drept urmare ea a auzit două lucruri distincte: acumularea de s-uri, sunetul
fluieratului, precum și faptul că exista o posibilitate de a face să înceteze această identificare.
Pe de altă parte, ea este de acord că aceste fraze cu „mulți de s, fac parte din limba mea, din
felul meu de a vorbi”. Acest fapt a făcut ca limba Celuilalt să rezoneze ca fiind a sa proprie.
Urmează de aici chestiunea tatălui și a iubirii acestui tată.
Ar trebui mai întâi reglată chestiunea urii care străbate limba Celuilalt. Ura circulă între
generații, și această limbă o vehiculează fără să își dea seama decât că va deveni foarte
atașată. Este o actualizare a acestei poziții nevrotice care va atinge fantasma: „să te lași
prins...de ură”, și care se ridică deasupra unui „să te lași prins ca să nu te oferi”.
Interpretarea respectivă a mobilizat într-adevăr imediat chestiunea sexuală, atinsă de
interpretare și care actualizează repetiția: să se strecoare în cererea Celuilalt pentru a juisa de
ea pe măsură ce i se sustrage. Descoperirea acestei poziții nevrotice va avea consecințe foarte
importante, și va pune în lumină chestiunile legate de corp care fuseseră evitate până atunci,
cu prețul „acestei juisări precise care însă nu era adaptată cât privește legăturile ce ceilalți; și
asta pervertește totul”.

Ea formulează atunci o ipoteză: să vorbească susținându-se de ființa ei de femeie, subliniind

în același timp bizareria care ține de dificultatea de a se susține de un gol.
Ea se regăsește complet „amețită” ca urmare a ce se poate astfel formula: „Pentru acest refuz
atât de masiv, trebuie să fi fost o ură feroce: aceasta rezumă problematica mea, o construcție
pentru a evita”. Construcție contestabilă pentru că evident ea reprezintă poziția ei de juisare.
De aici încolo, cuvintele vor căpăta o nouă rezonanță: se întâmplă astfel pentru „delăsare”,
„angajament”, „ură”, „cutremur”, etc.
Vorbirea rămâne tot așa de întreruptă, frazele dispar înainte de a fi enunțate, tăcerile se
multiplică, și ea rămâne șocată de cuvintele care, dintr-o dată, iau o altă greutate, o greutate
care lasă loc corpului, care atinge corpul.

7
Și analizanta adaugă atunci: „E o nebunie cât poate încăpea în limbaj, este o limbă de ură, ura
este cea care face legea. Totul capătă sens, dar în cele din urmă este vorba despre ura
diferenței”. Se îndoiește de puterea cuvintelor, de consecințele pe care ele le pot avea asupra
economiei nevrozei: „Este o schimbare între ce precede și ce urmează când articulez toate
acestea, se poate oare ajunge până acolo? Nu se poate să...”.
„Nu se poate să ce...”, subliniază analistul. „Să ajung la raportul pe care l-am avut cu tatăl
meu, Ura pentru femei și iubirea pentru tată sunt amestecate. Cele două se potrivesc, mi-am
imaginat întotdeauna că tatăl meu detesta femeile”.

Se impune astfel în prim plan chestiunea separării care iluminează într-un mod singular ceea
ce devenise o problemă în viața ei: ea a substituit separarea imposibilă prin delăsarea (lăsatul
să cadă), o delăsare repetată cu ocazia fiecărei luări de decizie sau, în mod și mai evident, a
fiecărui angajament. Ea ezită când e vorba despre a ști dacă delăsarea are rolul de a evita
separarea și durerea legată de aceasta, sau dacă este vorba despre a-și lua un angajament. Este
nevoie deci să mai aibă loc aici distincția care să restabilească faptul că angajamentul este
condiționat de separarea de poziția nevrotică și nu invers.

Căci, efectiv, este vorba despre ceea ce atinge corpul și implică o schimbare de poziție: „Cele
două aspecte sunt puternice: sensibilitate, să fi traversată, să fi bine de o parte, și acele
momente când fug de celălalt”. Ceva împiedică însă ca pasul decisiv să fie făcut: „Când nu
există acel sprijin, simt pulsațiile inimii mele în burtă, îmi pierd cuvintele, am chef să pun
puțină ordine în toate acestea”.
Câteva zile mai târziu, ea va spune: „Interpretarea dumneavoastră mi-a revenit împreună cu
un simptom sexual”. Și ea trage concluzia: „nevroza este asta, ura de diferență. Asta m-a
condus (lapsus) în analiză”.

De aici provine ocazia de spune că aceste asociații permit fără îndoială să avansăm înspre
revelația unui sens refulat, dar ce putem spune atunci despre inconștient? Cum își joacă el
partida? Răspunsul va veni sub forma a două vise, unul care indică în mod clar separarea de
idealurile care au condiționat poziția ei fantasmatică precum și poziția ei simptomatică,
celălalt indicând sursa urii. Inconștientul bate la ușă, chiar ea va spune asta: „Îmi dau seama
sunt anumite vise care m-au precedat, alegeri inconștiente care au avut loc fără ca eu să știu”.
Analistul îi indică că visele se referă la același lucru. Răspunsul analizantei conduc la punctul
precis unde s-a produs fixația libidoului în copilărie. „Era o erotizare, multă excitație, juisare
în a vorbi” în timpul unor jocuri sexuale cu un alt copil, care răspundeau unei ambianțe
familiale sexualizate. Din acel moment ea știe că separarea se va efectua asupra acelui punct
de juisare.
Ea se întreabă atunci: „Ce să fac din toate acestea?”
La care analistul i-o întoarce: „Ce-au făcut toate astea din dumneavoastră?”
Răspuns: „Da, în același timp mă simt responsabilă. Ceea ce contează, este că acum reușesc
să fac altfel. Poate chiar că sunt mai responsabilă de acest lucru decât de trecut. Am impresia
că mi-am petrecut viața refuzând în mod feroce diferența, ‘urând’…ce cuvânt oribil acest
‘urând’, n-am bănuit niciodată că va juca rolul acesta”. Neologismul devine semn al
subiectului.

Iată cum, cuvântul singur, desprins de lanțul semnificanților, vine să se impună drept
autenticitate reală pentru vorbiință: „ceea ce a fost autentic, și care produce ceața, faptul de a-
mi fi povestit istorioare. Până acum am fost oriunde în afară de propria-mi viață”. Intervenția
analistului: „Deci?” Răspuns: „Asta e mai puțin adevărat în ultima vreme, pentru că vorbesc
despre asta și când vorbesc sunt aici, chiar dacă este dezagreabil deocamdată”.

8
A pune în discuție juisarea care a orientat viața provoacă în mod incontestabil durere și
tristețe, dar deschide în același timp înspre ceea ce îl atinge pe subiect: angajarea și separarea,
ultima constituind condiția primei. Dovadă, dacă mai era nevoie, că dacă limbajul minte, este
că trebuie totuși trecut prin această zicere care dez-leagă subiectul de juisarea rămasă secretă,
întreținută de dulci înșelăciuni. Rămâne însă sigur faptul că în felul acesta este deschisă calea
care ar putea duce la sfârșitul experienței.
Interpretarea, cu al ei „suflu șuierat”, dincolo de faptul că ea i-a tăiat șuieratul, a produs
surpriză și cutremur, corpul sensibil la limbă precum și la rezonanța ei i-a răspuns, și
inconștientul a formulat și el răspunsul său. Juisarea închisă într-un „asta este” inversat într-un
„s-a oprit” (joc de cuvinte fonetic între „c’est ça” și „cessa”), a eliberat analizanta de ceea ce
îi acoperea secretul : juisarea refulată, ignorată; a ajuns astfel la lumină, voalul inautenticului
el s-a deșirat în intervalul lui „cesse-sexe” (joc de cuvinte, încetează și sex), dezvăluind astfel
fuga, evitarea.
Analistul se simte astfel chemat în acest loc precis, purtat de survenirea neașteptată a unor
scene de juisare ținute secrete și care, de acum, deschid pentru analizantă un drum către „mai
mult să spui și mai mult să fii prezentă” în vorbirea care se menține. Corpul și limbajul
deschid la unison către vertijul necunoscutului, nu fără de frică.
Schimbările de sens, lapsusurile (urât pentru a iubi - hainé în loc de aimer -, auzit-am în loc de
juisare – l’ouïs-je în loc de jouissance), arată ceea ce trebuie să se audă în limbă : subiectul nu
este acolo, dar inconștientul nu șomează, el vorbește precum poemul.

Un cult al secretului

O lungă cură a fost necesară pentru a lăsa să apară un secret pe care o familie, în întregul ei, a
păstrat-o timp de mai multe decenii: un adulter între mamă și un frate vitreg. Actul delictuos
ar fi provocat plecarea tatălui înșelat, care va avea un alt copil cu o altă femeie, pe care o va
părăsi pentru a reveni să trăiască cu cea care îl înșelase.
Cu timpul și pericolul bătrâneții, s-a ivit ocazia de a face lumină și a dezvălui astfel secretul
cel greoi. O tăcere grea și ea a colorat astfel copilăria analizantului, întrețesută de certurile
dintre părinți. Analizantul copil percepea suferința permanentă și va construi o nevroză
obsesională plecând de la o fantasmă perversă de flagelare însoțită de masturbare.
Analiza, care se desfășoară de peste un deceniu, a permis astfel recunoașterea fantasmei și
construcția simptomuluim care va cere timp pentru a deranja fixitatea și ritualurile. Totuși, și
în ciuda avansărilor reale în viață ale analizantului care ar fi putut deveni tată și ar fi putut
reuși foarte bine în viața profesională, rămân încă, chiar dacă frecvența lor este redusă,
„momentele solitare” precum și „voința de a controla (stăpâni)” care se infiltrează în felul lui
de a fi. Cum a putut-o formula el însuși, toate acestea intră în cadrul unei „restricții necesare”,
semn al unei separări imposibile.
Cum s-a construit deci întreaga situație?
Să notăm mai întâi că analizantul a împărțit camera părinților săi până la vârsta de 5 ani.
O scenă este relatată de el de mai multe ori: un obiect lansat spre capul mamei fără un motiv
anume.
Și apoi descoperirea, în urma unei percheziții în dulapul părinților săi, a imaginii traumatice:
doi bărbați în erecție și o femeie cu fesele goale a cărei față arăta o lascivitate juisivă. Această
imagine este întărită cu ocazia consultării revistelor X și a literaturii lui Sade: flagelarea
prezentă. Alegerile sexuale ale pacientului vor fi extrem de complicate din cauza acestei
fixații, al cărui rezultat este fantasma.
Relațiile sexuale nu-i aduc decât o mică satisfacție față de juisarea masturbatoare însoțită de
această imagine de flagelație: biciuirea feselor unei femei. De altfel, el va rămâne timp de
cinci ani cu o femeie pe care nu o iubește dar cu care va exersa aceste practici sexuale la care

9
ea nu doar că consimte dar pe care le și solicită, până în clipa când lui i se face frică de o
violență ce crește în el și care riscă să îi scape de sub control (ura începe să se facă simțită
aici). O părăsește atunci pe această femeie și puțin timp după aceea o întâlnește pe mama
fiului său.
Tatăl revelează secretul familiei, ceea ce îi permite să găsească un sens la un anumit număr de
întrebări pe care și le punea analizantul despre cuplul părinților săi. Foarte atașat de mama lui,
el ar fi dorit să vorbească cu ea, dar aceasta a decedat fără ca el să-și poate realiza dorința.
De-a lungul întregii analize, el se plânge de absența lui de viață și de poftă, în afară doar de
acele „scurte momente de excitație”: nu se simte niciodată prezent, nu are nici un proiect și se
simte pierdut atunci când se consacră, trup și suflet, meseriei sale, revenind fără încetare
asupra incapacității lui de a iubi o femeie și a imposibilității de a renunța la juisarea solitară.
Mai tânăr fiind, el a iubit desigur o femeie, dar aceasta a refuzat să se preteze exceselor lui
perverse și l-a părăsit, nu fără a-l fi strâns cu ușa pentru a-l face să se angajeze în relație, ceea
ce el nu a putut să se hotărască să facă. După câteva aventuri fără perspectivă, a întâlnit-o pe
partenera de joc de care am amintit, înainte ca să se însoare în cele din urmă și să aibă un fiu,
singurul care îl poate surprinde și emoționa.

Astăzi, după ce a admis că „acum are o viață” (ceea ce nu s-a întâmplat decât recent) și un fiu
căruia vrea să îi ofere un alt viitor relațional și afectiv decât cel de care suferă el, îndrăznește
să pună întrebarea coexistenței acestui proiect al său cu perpetuarea obișnuințelor sale sexuale
solitare. Soția lui se plânge de puținul apetit sexual pe care cu greu el îl poate masca, și asta
doar parțial.
Absent din cură după revelarea secretului său, sub pretextul unei munci care îl acaparează, el
își asumă datoria fără să dea înapoi. După o absență de trei săptămâni, când analistul îl
întreabă dacă a hotărât să oprească aici analiza, el răspunde calm că „nu are deloc intenția
asta”, și revine în ședințe achitând, din nou, suma datorată pentru ședințele de la care a lipsit.
Mult timp spectator al propriei sale vieți, „conservator la muzeul care supraveghează morții”,
apostol al tăcerii afective, complice al tăcerii colective pe care fără îndoială n-a spart-o pentru
că își construise propriul său secret ca răspuns. El a putut totuși să-și constituie „o familie”,
apariția fiului său împingându-l în această direcție, lăsând astfel să se întrevadă dezastrele
cauzate de copilăria lui monahală și de relele întâlniri cu sexualul.

Dincolo de faptul că l-a învățat tăcerea pe analist, dar și ascultarea frazelor repetate de mii de
ori, cronologia biografică prezentată la nesfârșit, el a arătat de asemenea până unde merge
juisarea vorbăriei, juisare falică asupra căreia scansiunile nu sunt prea eficace, tot așa precum
timp de zece ani s-au arătat ineficace solicitările de a intra în detaliile conduitelor sale.
Omul secretului conserva intact „muzeul său de afecte”, fără să lase pe nimeni să penetreze în
bula lui.
În timpul acesta două elemente au perturbat somnolența lui: mai întâi o interpretare echivocă,
în momentul în care analizantul evoca practicile sale puse sub semnificantul paranteză,
„paranteza lui”, și când analistul îi restituie următoarele: „ceea ce părinții dumneavoastră trec
sub tăcere” este ceea ce el nu aude, preferând în schimb paran-teza, aluzie la studiile lui, teza
pe care o face ca răspuns la dorința mamei lui. Și numai la ședința următoare pacientul va auzi
conotația secretului.
Al doilea element îi întrerupe vorbirea, sub forma unui lapsus. În timpul unei ședințe, când
vrea să pronunțe numele soției sale, el pronunță numele fostei sale prietene. Șocat, el
descoperă că inconștientul este un lucru incredibil: nu atât prin faptul că nu știa de existența
lui, ci pentru că se întreba prin ce operație survenea posibilitatea laspsus-ului, și prin ce căi.

10
Nu-i mai rămâne decât, dincolo de faptul că ia cunoștință de existența inconștientului și a
puterii acestuia, să reducă laspsus-ul la dimensiunea de „în afara” sensului pe care acesta o
are. Și asta fără să țină seama de această greutate particulară care vine din natura legăturii
transferențiale ca loc unde totul se poate spune, chiar și ceea ce el ține secret pentru oricine
altcineva. Fără îndoială, soarta acestei cure se va juca în jurul separării de analist. Și ea va
trece prin desprinderea de pactul dintre el și părinții lui, mama lui mai ales (singura pe care
probabil a iubit-o și pe care o iubește dincolo de moartea ei), pact secret care leagă două
secrete, acela al adulterului și acela al răspunsului onanic. Asta dacă presupunem că mirajele
care constituie un veritabil cult al secretului nu întrețin acest pact, și că analizantul va putea să
tragă consecința cu privire la ceea ce a fost astfel dezvăluit.

Și acum un scurt comentariu. Sper să vă fi convins de eficacitatea psihanalizei și de asemenea

de necesitatea pe care ea o comportă, și anume de a asculta și auzi ceea ce produce
singularitatea. Nu este vorba despre nevrozați, psihotici sau perverși, este vorba despre ceea
ce fiecare produce în mod propriu, venind de la limba Celuilalt și de care, este clar, analistul
poate să-i permită să se separe. Asta vrea să spună că dacă Celălalt îi oferă limba, ceea ce
contează este modul în care subiectul o primește, o aude și face din ea, cum spune Lacan,
decizia de nescrutat a ființei.

Este foarte probabil ca deceniile viitoare să ne confrunte cu enorme transformări în domeniul

sexualului, în cel economicului și în cel al politicului. Cu atât mai mult ni se pare că este
nevoie să ne străduim ca psihanaliza să dureze, pentru că doar ea se revendică de la discursul
care se opune imperiului pulsiunii de moarte pe care o fabrică mondializarea schimburilor.
Psihanaliza are datoria de a scoate în evidență imposibilul realului și al nu-totului din sex,
pentru că este ușor de văzut cum în noile practici sexuale asistăm la returul unei „juisări fără
margini” care este însoțit de o depresie generalizată și care nu produce dispariția simptomului
ori a fantasmei. Răspunsul psihanalizei este unul etic – am păstrat acest cuvânt pentru sfârșit -,
și nici estetica (urcarea la zenit a practicilor corporale, alimentare sau vestimentare în
versiunea lor androgină), nici economia și nici politicile actuale nu ne vor detașa de această
cunoaștere pe care o reprezintă inconștientul. Răspunsul este etic și reprezintă un punct de
sprijin de la care problematica ființei vii sau a vieții se deschid către cea a lui a viețui.
Chestiunea viețuirii împreună nu poate să aibă o soluție favorabilă câtă vreme acel Unul câte
Unul, adică dimensiunea lui „Nu-Unu”, nu va constitui punctul de plecare pentru orice
perspectivă colectivă. Nu cunosc un mai bun remediu împotriva angoasei, care este afectul
major al subiectivității epocii noastre.

11