CURS SOCIOLOGIE

Guvern. Putere politică. Stat

În sociologia politică, studiul puterii şi al relaţiilor de putere atât din interiorul

organizaţiilor, cât şi în interiorul macroorganizaţiilor, reprezintă o temă de interes constant al
autorilor.
WEBER: Def: Puterea este definită prin capacitatea grupurilor de a-şi impune
propriile interese şi preocupări, chiar şi atunci când alţii se opun, puterea reprezintă şansa de a
face să triumfe în sânul unei organizaţii propria voinţă, în ciuda rezistenţelor, puţin contând pe
ce anume se sprijină această şansă.
Definiţia lui Max Webber este o definiţie a puterii de tip inteacţionist, deoarece se
pune accentul pe relaţia presupusă de această noţiune.
Puterea necesită prezenţa a cel puţin două persoane. Puterea nu este de natură
abstractă, ci reprezintă ceea ce unii sociologi numesc o practică socială.
Executarea puterii este o sursă de comportament, antrenând responsabilitate. În
istoria socială au fost identificate mai multe surse ale puterii, aceste surse repetând, de fapt,
conflictele care au traversat şi traversează societatea umană.
În opiniile sociologilor, există 3 mari surse fundamentale de conflicte ce au fost şi sunt
prezente în societate:
- Prima dintre aceste surse este reprezentată de aşa-numitul arhetip antropologic al
situaţiei de inegalitate, şi anume conflictul dintre bărbaţi şi femei.
- Opoziţia dintre cei ce au şi cei ce nu au
- Ameninţarea venită de la un duşman exterior (ameninţare ce este uneori imaginată,
alteori este reală)
Cele 3 surse de conflict generează ierarhii care devin, cu timpul, mize sociale,
alimentând competiţia între grupuri. În acesteconflicte puterea politică trebuie să intervină
pentru a micşora sau a rezolva aceste diferenţe.
Puterea politică reprezintă dreptul de a face legi, dreptul de a judeca şi dreptul de a
conduce un stat zilnic. Toate aceste cateogrii de drepturi au rolul de a face inegalităţile
suportabile.
Puterea trebuie analizată în strânsă legătură cu conceptele de autoritate şi legitimitate:
Autoritatea reprezintă dreptul de a putea comanda, dreptul de a fi ascultat.
Legitimitatea se referă la autoritatea consimţită. Autoritatea înseamnă, în cadrul
puteri politice, capacitatea de a folosi puterea de către Guvern.
În ştiinţa politică au fost analizate 3 surse de legitimare a autorităţii:
1) Reglementările
2) Structurile > se pot cumula după cum pot fi analizate şi diferenţiate.
3) Capacităţile
Exemplu:
a. Un magistrat deţine o autoritate care este legitimă prin lege.
b. Autoritatea unui părinte apare din funcţia sa în cadrul familiei (funcţia să în interiorul
unei structuri)
Legea este cea care încadrează funcţia, dar legea nu defineşte această funcţie. În acelaşi
timp, părintele poate să fie recunoscut ca bun sau rău (capacitate)
c. Într-un grup informal, autoritatea unei persoane ţine de recunoaşterea competenţelor,
cunoştinţelor şi modului de a se comporta în grup, toate reflectând o autoritate
determinată de capacităţile persoanei respective.
 CURS SOCIOLOGIE

Max Webber afirmă că legitimitatea dominaţiei se asigură în 3 moduri:

1. Dominaţia tradiţională (legitimitatea determinată de tradiţii) : este asigurată prin
credinţa în normele cutumiale şi în tradiţiile ancestrale. La nivelul puterii şi autorităţii
politice, întâlnim acest tip de legitimitate în cadrul monarhiilor ereditare.
2. Dominaţia carismatică : legitimitatea aceasta izvorăşte din calităţile excepţionale pe
care adepţii le consideră a avea liderul lor.
3. Dominaţia legal-raţională: legitimitatea bazată pe reguli formale.

În organizaţiile moderne, ca şi în cele trecute, resursele dominaţiei şi exercitarea acesteia

presupun mobilizarea unui nmăr mare de mijloace de acţiune ce pot fi sintetizate altfel:
a) Producţia şi schimbul mărfurilor – resursele utilizate în acest caz sunt banii,
cmpetenţele, tehnicile de comunicare, capacitatea distributivă (posturi, slujbe,
privilegiul sau posibilitatea de a avansa pe scara ierarhică, aceste resurse fiind utilizate
pentru constituirea reţelelor de clientelă)
b) Stăpânirea mijloacelor de comunicaţii – este importantă această resursă, deoarece
mijloacele de informaţii îndeplinesc rolul de definire şi difuzare a unor valori, a unor
mijloace de acţiune publică, îndeplinesc rolul de difuzare a ştiinţelor legitime.
c) Monopolul coerciţiei – la monopolul utilizării legitime a mijloacelor de coerciţie.

Una din principalele caracteristici ale societăţilor complexe este instituţionalizarea

puterii politice în structurile de stat. Prin procesul de instituţionalizare se înţelege
transferul puterii de la o persoană fizică căte o instituţie abstractă. Statul reprezintă
Guvernul şi ansamblul structurilor prin care acesta îşi manifestă autoritatea. Statul şi
naţiunea sunt concepte identice, naţiunea reprezentând o comunitate naturală sau o
comunitate cu o istorie comună, ce nu implică existenţa unor surse ale dominaţiei.
Bourdeau: „Oamenii au inventat statul pentru a nu mai trebui să se supună
oamenilor”
C. Tilly: „Statul este organizaţia care controlează populaţia ce ocupă un teritoriu, în
măsura în care ea este diferenţiată de alte organizaţii ce operează pe acelaşi teritoriu, în
măsura în care este centralizată şi în măsura în care propriile subdiviziuni sunt
coordonate unele faţă de celelalte”.
 CURS SOCIOLOGIE

Sociologia, din punct de vedere etimologic, poate fi considerată ca o ştiinţă despre

societate; poate fi considerată o ştiinţă a interacţiunilor sociale şi o ştiinţă care încearcă să
răspundă la întrebarea: ce rol au instituţiile sociale?
De asemenea, această ştiinţă caută să răspundă la problema dinamicii instituţiilor
sociale şi care sunt motivele acestei dinamici. Abordarea domeniului de studiu al sociologiei
este insuficientă, însă, pentru a evidenţia statutul de „ştiinţă” al sociologiei. Acest lucru se
datorează faptului că de-a lungul evoluţiei sale ne-au fost oferite opinii extrem de diferite
privind obiectul său de studiu şi metodele folosite pentru a înţelege un fapt social.
Henry Poincare spune despre sociologie că este „ştiinţa cu cele mai multe metode,
dar cu cele mai puţine rezultate în sensul identificării unor legi sociale după modelor celor din
ştiinţele exacte”.
Sociologia reprezintă, în opinia sociologilor din şcoala clasică, un tip de disciplină în
acelaşi timp critică, reflexivă şi acţională. Sociologia permite corpului social să se cunoască,
ceea ce reprezintă o necesitate în societatea modernă. Acest lucru se poate face în diferite
maniere, ceea ce justifică statutul acestei discipline de ştiinţă multidisciplinară. Anumiţi
sociologi încearcă să explice mecanismele de dominare, alţi sociologi sunt preocupaţi de
creşterea raţionalităţii sociale şi de participarea la buna organizare a societăţii. În aceste
situaţii, ei caută să evidenţieze blocajele care duc la o proastă funcţionare a societăţii,
modelele culturale care pot să împiedice cunoaşterea realităţii aşa cum este ea şi caută să
reflecte efectele perverse ale unui anumit tip de acţiune socială.
Alţi sociologi îşi propun să dezvolte nivelul de conştiinţă al agenţilor sociali pentru a
face să apară noi mişcări sociale.
 CURS SOCIOLOGIE

O altă formă de agregare a indivizilor în social este etnicitatea. Etnicitatea nu

reprezintă un stat, dar reprezintă o comunitate unită printr-o limbă comună, prin acte de
cultură comune sau prin fapte de civilizaţie. Etnicitatea este folosită în anumite cazuri ca
model explicativ pentru existenţa unor conflicte perpetuate de-a lungul istoriei, de pildă în
Africa conflictele civile sau conflictele existente între unele state africane pot fi înţelese şi
explicate din perspectivă etnică.
O a treia categorie de societăţi sunt „societăţile contra statului”. Un sociolg francez
analizează societăţile, îndeosebi în America Centrală şi de S, care refuză apariţia unei puteri
autonome în interiorul ei (al societăţii). Societăţile respective aleg să instaleze în fruntea ei un
conducător care nu are decât o responsabilitate faţă de comunitate, prerogativele sale fiind un
fel de debite, de datorii către societatea respectivă. El este plasat în fruntea societăţii
respective tocmai pentru a preveni apariţia unei puteri autonome, ocupând fictiv locul acestei
puteri specializate care este puterea de stat.

Statul modern

E. Wallerstein – acesta consideră că statul modern este rodul apariţiei între secolele
XV-XVI organizării precapitaliste a economiei, care explică apariţia statului prin nevoia
protejării intereselor unei clase noi apărute atunci, şi anume burghezia. Statul, în
concepţia sa, este un instrument de apărare a unui grup dominat în societate la un moment dat.
Explicaţia culturalistă – Joseph Strayer , într-un volum numit „Originea medievală a
statului modern”, consideră că această formă de organizare a puterii a apărut pe baza unor
modele culturale deja existente. Pentru autorul respectiv, organizarea Bisericii Catolice
este modelul avut în vedere în organizarea sa instituţională.
Statul modern preia de la biserică o structură birocratică, ierarhizată, o teorie a
suveranităţii, cât şi o tehnologie de guvernare. Statul modern este un stat laic de organizare
instituţională pe baze piramidale de transfer al puterii şi autorităţii, este o organizare ce derivă
din funcţionarea Bisericii Catolice.
Această a treia explicaţie leagă apariţia statului de existenţa conştiinţei naţionale,
statul modern este expresia teritorială a suveranităţii, dar şi expresia procesului de
omogenizare culturală a unei populaţii.
Caracteristicile statului modern sunt:
1. Suveranitatea în sensul în care Guvernul deţine o autoritate asupra unui teritoriu
cu graniţe clar determinate, în interiorul căruia Guvernul constituie puterea
supremă.
2. Existenţa cetăţeniei ca expresie a drepturilor şi îndatoririlor comune ale populaţiei
unui anumit teritoriu,
3. Naţionalismul – această caracteristică referindu-se la faptul că apartenenţa la o
anumită comunitate economică este dată de un ansamblu de simboluri şi credinţe
pe care le împărtăşeşte cu populaţia unui anumit teritoriu.
 Sistemul politic şi regimul politic

David Easton defineşte sistemul politic ca ansamblu interacţiunilor prin

care obiectele de valoare sunt repartizate pe cale autoritară într-o societate. Definiţia lui
Easton ne arată că există o interdependenţă a diferitelor componente de sistemul de exercitare
a puterii într-un stat şi ne atrage atenţia asupra existenţei unei puteri de intervenţie în oricare
din statele moderne. Sistemul politic este una din componentele sistemului de putere dintr-o
societate, acesta putând fi analizat din perspectiva unui transfer constant, într-un sens sau în
altul, de fluxuri materiale, de fluxuri financiare sau simbolice, interne sau fluxuri venite din
exterior. Pentru Easton, acest transfer de fluxuri poate fi înţeles din perspectiva analizei input
– output. El consideră că inputurile sistemului sunt reprezentate de două categorii de
elemente:
Exigenţa – exigenţele sunt expresiile solicitărilor adresate autorităţii politice
pentru ca acestea să intervină într-o problemă particulară a unui grup de interes.
Exigenţele se manifestă sub forme eterogene, mergând de la revendicări de ordin
salarial, revendicări de ordin bugetar, revendicări de ordin legislativ etc.
Output-urile (ieşirile din politic) – diferitele măsuri pe care sistemul politic le
produce pentru a răspunde exigenţelor generate de interes.
Măsuri: prevederi legislative în scopul satisfacerii de grup, prevederi
legislative cu caracter economic, manifestaţii simbolice pentru susţinerea unui anumit
tip de exigenţe.
 REGIMURI POLITICE – un subansamblu al sistemului politic, este conceptul
fundamental pentru înţelegerea tipurilor de organizare şi exersare a puterii politice.
De-a lungul istoriei ştiintelor sociale, au fost utilizate tipologii diferite pentru
caracterizarea regimurilor politice, de tipul abordărilor întâlnite în filosofia lui Aristotel care
face diferenţa între regimuri politice analizate în mod empiric şi regimuri politice
conceptualizate teoretic. Tot în cadrul filosofiei politice, întâlnim diferenţa între abordarea
normativă şi cea pozitivă sau empirică. Dincolo de aceste abordări generale, în tipologia
actuală a regimurilor politice întâlnim 3 mari categorii de analiză:

1. Regimul politic de tip tdemocratic

2. Regimul politic de tip autoritar
3. Regimul politic de tip totalitar

REGIMUL POLITIC DE TIP DEMOCRATIC:

Giovani Saritori: „Democraţia este numele pompos a ceva ce nu există”. Dincolo de
această abordare a democraţiei ca regim politic utopic, există în sociologia politică definiţii
instrumentale ale democraţiei, după cum urmează:
o Democraţia procedurală, intitulată şi democraţia formală. Această
definiţie provine din sistemul politic american, îndeosebi din Revoluţia
americană, definiţie ce încearcă să concilieze contradicţia existenţei în
cadrul sistemelor democratice reale între voinţa majorităţii şi al libertăţii
fiecărui individ. Această abordare a democraţiei pune accentul pe nevoia
construcţiei unui ansamblu de instituţii care au menirea să apere societatea
de riscul oricărui fel de despotism. În cadrul societăţilor democratice se
creează ? constituţionale care au menirea să blocheze tendinţele
despotice/autoritare care pot apărea.

o Def. 2 (provenită din Revoluţia franceză) – Democraţia sbustanţială sau

democraţia progresului. În această abordare democraţia este o utopie. Ea
este o valoare supremă, instituţiile statului fiind menite să contribuie la
progresul societăţii către această valoare – scop al societăţii.

o Def. 3 – Democraţia ca metodă. Întâlnim această abordare la

Schumpeter, care consideră că nu există un bine comun recunoscut ca
atare de natura umană. Prin urmare, nu ne putem baza pe voinţa poporului
ca argument pentru luarea unor decizii. Acest lucru se datorează faptului că
voinţa poporului nu este nimic altceva decât un „zgomot de fond”, nu
reprezintă altceva decât exprimarea unor pulsiuni foarte vagi. Prin urmare,
 voinţa poporului nu poate fi sursă de decizie politică. Nu există un „bine
public”, funcţiile de bunăstare individuală neputând fi agregate.

Schumpeter consideră că în democraţie e necesar să fie realizabile aranjamentele

instituţionale prin care se ajunge la decizia politică, aranjamente în care indivizii dobândesc
putere de a decide pe baza unei concurenţe, lupte pentru a obţine voturile cetăţenilor.
Schumpeter prezintă într-o formă concisă această idee sub forma sintagmei „free
competition for a free vote”.
Democraţia, pentru acesta, semnifică doar faptul că poporul acceptă ori nu oameni
chemaţi să îi guverneze, dar nu este în stare să ofere un cadru naţional pentru luarea unei
decizii politice.