Capitolul II

ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ

1.Trăsăturile esenţiale ale economiei de schimb

Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul

activităţii economice denumită economie naturală.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Schimbul înseamnă înstrăinarea propriei activităţi, primind în
contraprestaţie alte bunuri necesare.
Capitalismul a generalizat producţia de mărfuri şi, prin aceasta, a avut
loc trecerea de la un sistem economic în care predomină economia naturală, la
un sistem în care predominantă devine economia de schimb.
Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici, în cea mai mare parte a lor,
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în locul lor altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor. Mecanismul economiei de schimb se bazează, în mare
măsură, pe categoriile şi pârghiile producţiei de mărfuri, pe legităţile acesteia.
Producţia de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în
care produsele sunt create de către diferiţi producători autonomi, fiecare
dintre ei fiind spcializat în confecţionarea unui bun oarecare, astfel încât
pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea - cumpărarea
acestora care, în virtutatea acestui fapt, devin mărfuri. Existenţa poducţiei de
mărfuri este susţinută de două condiţii esenţiale:
a) diviziunea socială a muncii;
 b) autonomia, independenţa producătorilor.
Diviziunea socială a muncii reprezintă condiţia gnerală a oricărei
producţii de mărfuri. Ea reprezintă procesul obiectiv de diferenţiere şi
specializare a fiecărui producător în executarea unui anumit produs.
Autonomia, independenţa producătorilor constă în dreptul proprietarului de
a dispune de un produs şi de a-l înstrăina. Numai produsele unor producători
de sine-stătători, independenţi unii de alţii, se pot întâlni în calitate de mărfuri.
Autonomia producătorilor s-a creat şi a înflorit mai ales ca atribut al
proprietăţii private. Capitalismul a generalizat economia de mărfuri şi a creat
sistemul economiei de piaţă.

Teme de autoevaluare
1. Ce reprezintă economia de schimb?
2. Definiți producția de mărfuri.
3. Prezentați care sunt cele două condiții esențiale care susțin producția de
mărfuri.

2. Economia de piaţă și proprietatea

Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodelor de organizare şi
combinare a factorilor de producţie şi categoriilor de persoane care au acces
la aceste bunuri prin mijlocirea preţurilor.
Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piaţă
sunt:

2
 1. Proprietatea privată, care este forma principală de proprietate există
în ţările cu economie de piaţă şi care nu exclude existenţa şi a altor
forme de proprietate.
2. Autonomia agenţilor economici în desfăşurarea activităţii
economice, în luarea deciziilor necesare atingerii scopurilor
următite;
3. Concurenţa reprezintă o condiţie de neânlocuit a economiei de piaţă,
ea determinând progresul economic şi social al unei ţări;
4. Preţurile se stabilesc în mod liber, prin confruntarea cererii şi ofertei
pe piaţă, fără intervenţii administrative, asigurând alocarea şi
utilizarea resurselor în funcţie de nevoile reale ale societăţii;
5. Existenţa unui cadru instituţional adecvat care să asigure libertatea
de acţiune şi de decizie a agenţilor economici în limitele impuse de
sistemul social pe care sistemul economic îl deserveşte;
6. Statul democratic este prezent în activitatea economică în măsura în
care este un agent economic ca oricare altul (este cumpărător sau
producător de anumite bunuri economice) şi respectă integral
regulile de funcţionare a economiei de piaţă.
Economia de piaţă existentă, în zilele noastre în ţările capitaliste
prezintă o serie de caracteristici, între care:
a) Este o economie multipolară, în sensul că prezintă o multitudine şi
o varietate de centre de activitate economică, respectiv de agenţi
economici, legaţi între ei prin numeroase reţele de schimb, fiecare
având un comportament propriu, diferenţiindu-se, prin raţionalitate,
orizont, forţă de influenţă a celorlalţi agenţi economici.
b) Este o economie subordonată prioritar consumatorului;
c) Este o economie descentralizată, întrucât deciziile sunt luate de
către agenţii economici independenţi;

3
 d) Este o economie de întreprindere, deoarece spaţiul microeconomic
reprezintă cadrul pentru desfăşurarea activităţii, întreprinderea fiind
unitatea economică de bază;
e) Este o economie de calcul în expresie monetară, moneda servind
drept numitor comun tuturor activităţilor agenţilor economici;
f) Este o economie în care profitul este mobilul activităţilor
întreprinse de agenţii economici, motivaţia întregii activităţi la
nivel microeconomic;
g) Este o economie în care rolul statului se manifestă indirect şi
global, adică statul, prin acţiunile sale susţine şi completează piaăa,
înlătură consecinţele negative ale funcţionării ei.

Proprietatea a constituit, de-a lungul timpului, o problemă cu caracter

de permanenţă în istoria omenirii, conturându-se trei optici în legătură cu
geneza şi natura acesteia: juridică, economică şi filosofică.
Din punct de vedere juridic proprietatea este privită ca o relaţie de
posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau juridică, reprezintă dreptul
exclusiv al unei persoane fizice sau juridice de a utiliza şi de a dispune în mod
absolut de un bun, sub rezerva unor limitări prevăzute de lege.
Optica filosofică se fundamentează pe ideea de personalitate umană.
Cum personalittea umană se manifestă în cadrul vieţii sociale, proprietatea
apare ca o relaţie socială.
Optica economică despre proprietate s-a manifestat mai târziu, în
cadrul lucrărilor clasicilor economiei politice. Aceştia au subliniat că la baza
normelor juridice de proprietate se află conţinutul social al acesteia, care constă
în relaţii materiale între indivizi şi socio-grupuri cu privire la bunurile existente.

4
 Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate, un complex
de relaţii economice, politice şi juridice dintre oameni în legătură cu
bunurile, relaţii reglate de norme istoriceşte statornicite pe plan social.
Obiectul şi subiectul proprietăţii
În lumea contemporană se manifestă pluralismul formelor de
proprietate. Premisele teoretice ale caracterizării pluralismului formelor de
proprietate sunt noţiunile de bunuri şi de agenţi ai vieţii economice. Bunurile
reprezintă obiectul comun al vieţii economico-sociale. Două surse alimentează
societatea cu bunuri: natura şi activităţile utile ale oamenilor.
Bunurile oferite direct de natură (aerul, căldura şi lumina soarelui etc.)
se manifestă ca bunuri libere în sensul că nu sunt rezultatul unei activităţi umane
anterioare, se găsesc în cantităţi relativ nelimitate şi sunt accesibile tuturor
indivizilor în aceeaşi măsură. Cea mai mare parte a bunurilor provin însă din
activităţile economico-sociale, le sunt deci bunuri create. La rândul lor, bunurile
create se scindează în două grupe:
a) bunuri create şi consumate în cadrul aceleiaşi gospodării (menaj), fără
a pătrunde în sfera circulaţiei;
b) bunurile marfă sau bunurile create pentru schimb, care pentru a intra
în consum trebuie să parcurgă, în prealabil, sfera circulaţiei mărfurilor.
Pentru agenţii economici, obiectul proprietăţii îl constituie, de regulă,
bunurile economice.
Bunurile economice, ca obiecte şi servicii, ca produse primare,
secundare şi finale, ca bunuri de producţie (prodfactori) şi ca bunuri de
consum personal (satisfăcători) etc., în totalitatea şi marea lor varietate
alcătuiesc obiectul proprietăţii.
Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii vieţii economico-sociale.
Aceştia se manifestă ca indivizi(familii), în calitate de persoane fizice, de
cetăţeni, ca socio-grupuri şi organizaţii (la nivel naţional sau internaţional).

5
 Indivizii (familiile), ca persoane ce-şi valorifică liber forţa de muncă,
nu pot acţiona decât într-un cadru social dat. Indivizii pot fi:
a) posesori-producători (cei care desfăşoară activităţi în cadrul
gospodăriei agricole familiale, atelierul propriu, sau într-o întreprindere cu
capital propriu pe care îl administrează);
b) posesori-neproducători (cei care dispun de mijloace de producţie
utilizate de către forţa de muncă angajată, proprietarii funciari care cedează
arendaşului dreptul de a cultiva pământul, posesorii capitalului de împrumut
ş.a.).
Sociogrupurile sunt ansambluri de indivizi care au cel puţin o trăsătură
obiectivă comună şi care generează interese şi comportamente similare. După
criteriul poziţiei faţă de obiectul proprietăţii, sociogrupul apare ca entitate în
cadrul cooperativei, uniunii de cooperative şi în cadrul unei societăţi pe acţiuni.
Organizaţiile, ca subiect al proprietăţii, se constituie şi funcţionează
după criterii riguroase. La baza formării organizaţiilor economice stă procesul
asocierii agenţilor economici naţionali şi străini.
Organizaţiile internaţionale exprimă participarea organizaţiilor şi
întreprinderilor dintr-o ţară la organizaţiile din sistemul O.N.U. sau la cele
zonale.

Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:

a) apropierea sau însuşirea unui bun;
b) subiectul(titularul) proprietăţii exercită toate atributele acesteia sau
transmite, prin voinţa sa, unele din aceste atribute altor persoane;
c) subiectul(titularul) proprietăţii îşi realizează atributele în interesul
său.
Proprietatea cuprinde următoarele atribute:

6
 1) dreptul de dispoziţie al proprietarului asupra bunului aflat în
proprietatea sa;
2) dreptul ei de posesie a acestuia;
3) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii pe care îl are în
posesiune organizând în acest scop unirea factorilor materiali ai producţiei cu
factorul uman;
4) dreptul de culegere a roadelor, a fructelor date de bunurile aflate în
proprietate;
5) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare a obiectului
proprietăţii, atribut ce cade în competenţa managerului.
Exercitarea atributelor proprietăţii constituie monopolul proprietarului.
Aceasta poate înstrăina, total sau parţial - definitiv sau temporar, atributele
proprietăţii.
Înstrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc: a) pe baza unui
echivalent şi în acest caz se numeşte act de vânzare-cumpărare a bunului; b)
fără echivalent, raportul economic fiind de donaţie,de danie, de legat; c) când
trecerea atributelor proprietăţii se face urmaşilor legali, în urma decesului
proprietarului, raportul este de moştenire.
Înstrăinarea separată şi temporară a anumitor atribute ale
proprietăţii generează raporturi economice de proprietate specifice: a)
închirierea, arenda şi creditul (atunci când se transmite atributul de utilizare pe
diferite durate); b) raporturi manageriale (când se transmite atributul de
conducere, administrare şi gestiune): c) raporturi de uzufruct (atunci când se
transmite atributul de culegere a roadelor).
Dezvoltarea ulterioară a factorilor de producţie, amplul proces al
concentrării, specializării şi integrării producţiei au condus la conturarea
următoarelor forme de bază ale proprietăţii în epoca actuală:

7
 1) Proprietatea particulară ocupă locul central în sistemul proprietăţii
din ţările cu economie de piaţă. În cadrul proprietăţii particulare se
disting mai multe forme de însuşire, posesiune şi folosire a
bunurilor. Mai întâi, există proprietatea individuală, în cazul în
care cel ce stăpâneşte factorii de producţie îi foloseşte direct. Se
manifestă, de asemenea, proprietatea privată atunci când un anume
proprietar deţine factorii de producţie pe care îi utilizează cu
lucrători salariaţi nonproprietari.
2) Proprietatea particulară asociativă. Poate să apară sub forma
cooperativelor sau societăţilor pe acţiuni şi cunoaşte o largă
răspândire;
3) Proprietatea publică (de stat) este prezentă, în proporţii diferite, în
toate ţările lumii şi se caracterizează, prin aceea că bunurile,
îndeosebi cele investiţionale se află în proprietatea organizaţiilor
statale ca subiect de proprietate.
4) Proprietatea mixtă există, de asemenea, în toate ţările lumii.
Capitalurile unităţilor ce fac parte din acest sector provin din
participările unor persoane fizice, proprietari individuali sau privaţi,
ca şi din cele ale unor persoane juridice, inclusiv din participarea
întreprinderilor şi organizaţiilor publice.
Teme de autoevaluare
1. Sistemul economiei de piaţă este determinat de o serie întreagă de
caracteristici, care sunt acestea?
2. Prezentați înstrăinarea totală și parțială a atributelor proprietății.
3. Care sunt fornele de bază ale proprietății ?

8
 3. Banii în economia de piaţă

Banii, ca unul din instrumentele esenţiale ale economiei de piaţă, sunt

implicaţi în toate fenomenele şi procesele acesteia, cum ar fi: cererea şi oferta
de factori de producţie, de bunuri şi servicii de consum, costurile de producţie,
preţurile, formarea, distribuirea şi utilizarea veniturilor ş.a.
Indiferent de concepţia contemporană că ar fi utilizată pentru explicarea
naturii (esenţei) banilor, aceasta nu poate să nu evidenţieze trăsătura
fundamentală a banilor şi anume: calitatea lor de instrument general al
economiei de schimb.
Din această caracteristică se desprind trăsăturile esenţiale care pun în
evidenţă natura banilor din economiile de piaţă contemporane. Acestea sunt:
1) banii sunt un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate:
2) natura banilor nu depinde de corpul material al acestora, ci de funcţiile
sociale pe care le îndeplinesc; ei sunt un instrument social al economiei
de schimb;
3) raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul
mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice;
4) realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii
pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali
ai banilor, încredere care se manifestă în cadrul comunităţii
monetare(comunitate care poate fi naţiunea sau economia mondială);
5) banii sau instrumentele monetare au: caracter nedeterminat, pentru că
permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii;
caracter general, pentru că sunt acceptaţi în orice moment şi în orice loc
al unei comunităţi monetare; caracter imediat, pentru că permit reglarea
instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare a bunurilor şi
serviciilor, precum şi stingerea unei datorii.

9
 Funcţiile banilor într-o economie de piaţă

Banii joacă un rol important în orice economie de piaţă; fluxul de bani

poate fi asemuit cu sângele care irigă sistemul economic sau cu cel de-al treilea
aspect important al vieţii economice-după capital şi specializare; ei sunt
etalonul de măsură al valorilor.
Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile
pe care aceştia le îndeplinesc. În această problemă se disting două direcţii mari
de cercetare, care, în esenţă, nu se contrazic: teoria clasică a banilor şi teoria
contemporană.
Teoria clasică consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii:
măsură a valorii, mijloc de circulaţie, mijloc de plată, mijloc de acumulare şi
tezaurizare şi funcţia de bani universali.
Teoria contemporană a banilor pune accent:
a) pe funcţiile de mijloc de schimb şi mijloc de stimulare a activităţilor
economice (neoclasicii);
b) funcţiile de instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de
comparaţie;
c) se consideră că banii îndeplinesc două funcţii esenţiale: mijlocitor al
schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii.
Încercând o sinteză a funcţiilor îndeplinite de bani în cadrul economiilor
de piaţă, acestea se concretizează în:
a) Banii ca instrument de măsură a activităţilor (ca măsură a valorii).
Banii sunt o unitate comună de calcul, un instrument universal de măsurare
şi comparare a utilităţii tuturor mărfurilor. Utilitatea unui bun economic
măsurată în bani sau raportul dintre o cantitate de bani faţă de o cantitate
de mărfuri (bunuri economice) poartă numele de preţ. Folosirea banilor ca

10
 instrument universal de măsură a utilităţii bunurilor economice permite să
se determine, în fiecare moment, o scară generală a preţurilor şi să se
urmărească evoluţia în timp a acesteia.
b) Banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulaţie). Apariţia
banilor ca un bun economic intermediar separă cele două operaţii care
devin concomitente şi succesive: vânzarea (operaţia marfă-bani) şi
cumpărarea (bani-marfă). Mişcarea de ansamblu devine: marfă (M) -
bani (B) - marfă (M).
c) Banii ca rezervă de valoare şi mijloc de economisire. Banii constituie
legătura dintre trecutul, prezentul şi viitorul valorilor economice; ei trebuie
să asigure permanenţa valorilor măsurabile. Bogăţia reprezentată printr-o
anumită cantitate de bani, trebuie, în mod normal, să fie aceeaşi, indiferent
de momentul în care banii sunt folosiţi; de aceea, banii pot fi economisiţi şi
acumulaţi în vederea folosirii lor viitoare. Economisirea constă în rezervele
băneşti ale populaţiei, iar acumularea în rezervele băneşti ale agenţilor
economici întreprinzători.
d) Banii ca mijloc de plată. Dezvoltarea circulaţiei mărfurilor a creat
necesitatea vânzării pe credit şi apariţia capitalului de împrumut, banii
îndeplinind funcţia de mijloc de plată. Ei sunt utilizaţi pentru achitarea
mărfurilor cumpărate pe credit, restituirea împrumuturilor băneşti şi a
dobânzii, achitarea impozitelor şi taxelor, plata arenzii, salariilor, chiriilor
etc.
e) Banii universali. Dezvoltarea schimbului internaţional a impus crearea
unui instrument adecvat, care să măsoare valoarea universală, să
constituie un mijloc de plată universal, un mijloc de cumpărare
universal şi o materializare absolută a avuţiei naţionale, atunci când
trebuie transferată dintr-o ţară în alta (împrumuturi internaţionale,
despăgubiri, ajutoare internaţionale etc.)

11
 Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esenţială a
banilor: lichiditatea. Aceasta este circumscrisă în fiecare funcţie a banilor şi
constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili
în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea posesorilor
lor.
Banii sunt deci, "purtători de alegere", în sensul că pe când bunurile au
o destinaţie specială care le conferă o relativă rigiditate, banii nu au o
destinaţie specială, nici o rigiditate; ei pot fi destinaţi pentru orice, activele
băneşti fiind cu atât mai lichide cu cât sunt mai cert realizabile într-un termen
scurt şi fără pierderi.

Teme de autoevaluare
1. Care sunt trăsăturile esenţiale ce pun în evidenţă natura banilor dintr-o
economie de piaţă?
2. Care sunt funcţiile îndeplinite de bani într-o economie de piaţă şi care
este caracteristica esenţială a banilor.
3. Enunțați și descrieți cele două teorii despre bani?

CONCLUZII

Bunurile economice destinate consumului propriu se obţin în cadrul

activităţii economice denumită economie naturală.
Economia de schimb reprezintă acea formă socială de desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici, în cea mai mare parte a lor,
produc bunuri în vederea vânzării, obţinând în locul lor altele, necesare
satisfacerii trebuinţelor. Mecanismul economiei de schimb se bazează, în mare
măsură, pe categoriile şi pârghiile producţiei de mărfuri, pe legităţile acesteia.

12
 Producţia de mărfuri este acea formă de organizare a economiei în
care produsele sunt create de către diferiţi producători autonomi, fiecare
dintre ei fiind spcializat în confecţionarea unui bun oarecare, astfel încât
pentru satisfacerea nevoilor sociale este necesară vânzarea - cumpărarea
acestora care, în virtutatea acestui fapt, devin mărfuri. Existenţa poducţiei de
mărfuri este susţinută de două condiţii esenţiale: a) diviziunea socială a muncii
și b)autonomia,independen-ţa producătorilor.
Economia de piaţă reprezintă acel mod de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care raportul dintre cerere şi ofertă determină
principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodelor de organizare şi
combinare a factorilor de producţie şi categoriilor de persoane care au acces
la aceste bunuri prin mijlocirea preţurilor.
Elementele principale care caracterizează sistemul economiei de piaţă
sunt: proprietatea privată, autonomia agenţilor economici, concurenţa,
preţurile se stabilesc în mod liber, existenţa unui cadru instituţional adecvat,
statul democratic este prezent
Proprietatea, în general, poate fi definită ca o totalitate, un complex
de relaţii economice, politice şi juridice dintre oameni în legătură cu
bunurile, relaţii reglate de norme istoriceşte
Bunurile economice, ca obiecte şi servicii, ca produse primare,
secundare şi finale, ca bunuri de producţie (prodfactori) şi ca bunuri de
consum personal (satisfăcători) etc., în totalitatea şi marea lor varietate
alcătuiesc obiectul proprietăţii.
Subiectul proprietăţii îl constituie agenţii vieţii economico-sociale.
Aceştia se manifestă ca indivizi(familii), în calitate de persoane fizice, de
cetăţeni, ca socio-grupuri şi organizaţii (la nivel naţional sau internaţional).
Proprietatea ca raport social-economic se caracterizează prin:
a) apropierea sau însuşirea unui bun;

13
 b) subiectul(titularul) proprietăţii exercită toate atributele acesteia sau
transmite, prin voinţa sa, unele din aceste atribute altor persoane;
c) subiectul(titularul) proprietăţii îşi realizează atributele în interesul
său.
Proprietatea cuprinde următoarele atribute:
1) dreptul de dispoziţie al proprietarului;
2) dreptul ei de posesie a acestuia;
3) dreptul de utilizare a obiectului proprietăţii;
4) dreptul de culegere a roadelor, a fructelor;
5) dreptul de gospodărire, administrare şi gestionare.
Înstrăinarea totală a atributelor proprietăţii poate avea loc: a) pe baza
unui echivalent şi în acest caz se numeşte act de vânzare-cumpărare a bunului;
b) fără echivalent, raportul economic fiind de donaţie,de danie, de legat; c) când
trecerea atributelor proprietăţii se face urmaşilor legali, în urma decesului
proprietarului, raportul este de moştenire.
Înstrăinarea separată şi temporară a anumitor atribute ale
proprietăţii generează raporturi economice de proprietate specifice: a)
închirierea, arenda şi creditul (atunci când se transmite atributul de utilizare pe
diferite durate); b) raporturi manageriale (când se transmite atributul de
conducere, administrare şi gestiune): c) raporturi de uzufruct (atunci când se
transmite atributul de culegere a roadelor).
Dezvoltarea ulterioară a factorilor de producţie, amplul proces al
concentrării, specializării şi integrării producţiei au condus la conturarea
următoarelor forme de bază ale proprietăţii în epoca actuală: proprietatea
particulară, proprietatea particulară asociativă, proprietatea publică (de
stat), proprietatea mixtă.
Trăsătura fundamentală a banilor este: calitatea lor de instrument
general al economiei de schimb.

14
 Din această caracteristică se desprind trăsăturile esenţiale care pun în
evidenţă natura banilor din economiile de piaţă contemporane:
1) banii sunt un instrument obiectiv-necesar, indispensabil pentru societate:
2) banii sunt un instrument social al economiei de schimb;
3) rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi derularea normală a
fluxurilor economice;
4) încrederea pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi
sau potenţiali ai banilor;
5) banii sau instrumentele monetare au.
Încercând o sinteză a funcţiilor îndeplinite de bani în cadrul economiilor
de piaţă, acestea se concretizează în:
a) banii ca instrument de măsură a activităţilor (ca măsură a valorii)
b) banii ca mijlocitor al schimburilor (mijloc de circulaţie)
c) banii ca rezervă de valoare şi mijloc de economisire
d) banii ca mijloc de plată
e) banii universali
Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică esenţială a
banilor: lichiditatea. Aceasta este circumscrisă în fiecare funcţie a banilor şi
constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili
în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea posesorilor
lor.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Cum poate fi definită economia de schimb?

2. Ce raporturi economice generează înstrăinarea totală şi

parţială a atributelor proprietăţii?

15
3. Care din elementele de mai jos sunt caracteristice economiei
naturale?
a. nevoile oamenilor sunt satisfăcute pe calea schimbului;
b. scopul producţiei îl reprezenta schimbul;
c. trebuinţele fiecăruia şi ale întregii societăţi sunt satisfăcute
prin consumul de bunuri asigurate direct prin activităţile
economice proprii;
d. consumul atinge un nivel maxim;
e. randamente economice ridicate în utilizarea factorilor de
producţie.

4. Care sunt elementele definitorii ale economiei de schimb?

a. bunurile se asigură direct prin activităţi economice proprii;
b. accesul la bunurile economice are loc indirect, prin
intermediul schimbului;
c. este caracteristică societăţilor primitive;
d. rezultatele producţiei sunt proprietatea colectivităţii;
e. agenţii economici nu sunt specializaţi, produc toate
bunurile necesare existenţei unei familii.

5. Care din posibilităţile de mai jos privind înfăptuirea economiei

de piaţă a fost aleasă de România:
a. preluarea unui model de dezvoltare elaborat şi aplicat cu
succes în una sau mai multe ţări ale lumii;
b. conceperea şi adoptarea unei strategii proprii, cu totul
originale;

16
 c. adoptarea unui model de economie de piaţă realizat printr-o
sinteză a experienţelor pozitive din mai multe ţări
europene;
d. adoptarea modelului economiei de piaţă specific ţărilor
nordice;
e. adoptarea modelului economiei de piaţă specific ţărilor
asiatice dezvoltate.

6. Care sunt condiţiile ce au favorizat apariţia şi dezvoltarea

economiei de schimb?
a. belşugul de bunuri economice;
b. raritatea bunurilor economice;
c. autonomia, independenţa producătorului;
d. diviziunea socială a muncii;
e. procurarea bunurilor economice direct din natură.

17