Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SECOLULUI XX
Evoluţia României din prima jumătate a secolului al XX-lea este caracterizată de marile realizări
datorate războaielor balcanice, realizării Marii Uniri, a iluziilor legate de alianţele interbelice, dar
şi marilor deziluzii provocate de pierderile teritoriale datorate creşterii politicii revizioniste la
sfârşitul perioadei, în ajunul celui de-Al Doilea Război Mondial.
În 1914 a început Primul Război Mondial. Deşi făcea parte din Tripla Alianţă, România s-a
declarat neutră la începutul conflictului. Regele Ferdinand împreună cu liderul liberal
J.I.C.Brătianu au discutat cu reprezentanţii Triplei înţelegeri, care insistau a România să intre în
război de partea acesteia. Intrarea în război însă era strâns legată de problema întregirii
naţionale. în august 1916, au fost perfectate înţelegerile cu Franţa, Rusia şi Anglia, motiv pentru
care România a intrat în conflict de partea Antantei, în noaptea de 14/15 august armata română
a trecând Carpaţi în Transilvania. La sfârşitul războiului, în 1918, s-a format România Mare.
Primul teritoriu unit cu România a fost Basarabia. Aceasta a fost ocupată de către Imperiul Ţarist
în 1812 şi transformată în gubernie. în martie 1917 s-a format la Chişinău, Partidul Naţional
Moldovenesc, acesta a organizat în octombrie „Congresul ostaşilor moldoveni" care a proclamat
autonomia Basarabiei şi a decis constituirea Sfatului Ţării în calitate de organ reprezentativ,
condus de Ion Inculeţ. Pe 2 decembrie
După ce pe 24 ianuarie 1918, a fost proclamată independenţa, pe 27 martie 1918 tot printr-o
decizie a Sfatului Ţării, s-a hotărât unirea Basarabiei cu România. Decizia a fost sancţionată de
regele Ferdinand prin Decretul regal din 22 aprilie 1918.
Bucovina a fost ocupată de austrieci în 1775.La 14 octombrie 1918 a fost convocată o adunare
naţională la Cernăuţi. Proclamându-se Adunare Constituantă ea a hotărât „unirea Bucovinei
integrale" cu celelalte provincii româneşti din Imperiul Austro-Ungar într-un stat naţional
independent şi formarea unui Consiliu Naţional şi a unui Birou Executiv condus de Iancu Flondor.
1918.
În Transilvania, la 24 septembrie 1918 s-a format la Paris Consiliul Naţional pentru Unitatea
Românilor. în vederea realizării unirii au colaborat în Transilvania Partidul Naţional Român şi
Partidul Social-Democrat, acestea au formulat Declaraţia de la Oradea, din 29 septembrie 1918,
adresată Parlamentului Ungariei. Aceasta a căpătat valoarea unei declaraţii de independenţă.
La 18 octombrie 1918 s-a format Consiliul Naţional Român Central, ca organ Politic unic al
românilor din Transilvania. Acesta a devenit centul de coordonare al mişcării naţionale din
Transilvania. Acesta la 9 noiembrie adresează o notă ultimativă guvernului ungar cerând
„întreaga putere de guvernare", în acest context s-au desfăşurat la Arad, între 13-14 noiembrie,
tratativele româno-maghiare, tratative în cadrul cărora maghiarii au oferit românilor doar
autonomia Transilvaniei.
Prin Decretul nr.3631 din 11 decembrie 1918, regele Ferdinand ratifica unirea Transilvaniei cu
România, astfel se desăvârşea formarea României Mari.
După realizarea Marii Uniri era necesară o nouă lege fundamentală care să consacre hotărârile
luate de români în 1918, astfel a fost elaborată Constituţia din 1923. Se menţinea principiul
separării puterilor în stat, puterea legislativă aparţinea Parlamentului, puterea executivă: regelui
care o exercita prin intermediul guvernului, iar cea judecătorească înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie
În materie administrativă a fost dată la 14 iunie 1925 legea administrativă, care avea la bază
menţinerea caracterului naţional unitar al ţării şi aplicarea descentralizării administrative.
Perioada sa de apogeu a fost însă cea cuprinsă între 1922 şi 1926 când, aflat la putere, partidul
condus cu autoritate de Ion I.C. Brătianu a reuşit să rezolve probleme dificile ale organizării
noului stat întregit, ale unificării din punct de vedere administrativ şi legislativ a celor patru
regiuni. După 1930, deşi era încă partid de guvernământ, rolul P.N.L. a scăzut treptat şi datorită
faptului că vechii conducători Ionel Brătianu, Vintilă Brătianu muriseră, iar Gheorghe Duca va fi
asasinat în 1933, în 1930 au părăsit partidul grupările conduse de Gheorghe Brătianu şi
Constantin Argetoianu, iar partidul nu a recunoscut restauraţia carlistă. La decăderea partidului a
contribuit în mod deliberat şi regele Carol al II-lea (1930-1940) care nu 1-a numit prim-ministru
pe preşedintele partidului, ci pe Gh. Tătărăscu.
Partidul Naţional Ţărănesc s-a format în 1926. îi avea în frunte pe Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.
Nu au reuşit să se impună ca un autentic partid de guvernare. Au condus 1928-1931 şi 1932-
1933.
Problemele deosebite în perioada interbelică au fost generate de către fiul regelui Ferdinand,
prinţul moştenitor Carol. Acesta a renunţat în 1925 la calitatea de moştenitor a1 tronului pentru
ca în 1930 să revină în România pentru a fi încoronat care rege, dată devenit rege a dorit
instaurarea monarhiei autoritare astfel încât între 1930 şi 1938 a încercat prin toate mijloacele să
compromită partidele politice, a iniţiat o campanie de presă împotriva sistemului pluripartit şi a
încurajat disidenţii şi sciziunile. Toate măsurile luate de Carol al II-lea, măsuri vizând sistemul
partidelor politice au culminat cu dizolvarea partidelor politice (30 martie 1938) şi constituirea ca
partid unic a Frontului Renaşterii Naţionale (decembrie 1938), după ce în februarie 1938 regele
impusese o Constituţie potrivit căreia atribuţiile regelui sporeau foarte mult. Carol a reuşit în
felul acesta să instaureze un regim monarhic autoritar.
România a trebuit să-şi modifice şi politica externă după ce, la 23 august 1939 se semnase pactul
sovieto-german pe baza căruia Uniunea Sovietică a cerut României cedarea Basarabiei şi a
Nordului Bucovinei (26 iunie 1940). încercarea guvernului român de a negocia a eşuat, deoarece
U.R.S.S. a dat un nou ultimatum în noaptea de 27/28 iunie 1940.