Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, pentru întâlnirea din această seară a fost anunţată
o seară de poezie: medalion Zorica Laţcu - maica Teodosia. Nu ştiu ce veţi fi gândind
când aţi auzit acest subiect pentru seara aceasta. Cred că sunt puţini aceia care ştiu
ceva despre maica Teodosia, despre Zorica Laţcu, cred că puţini sunt aceia care
cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica Laţcu. Vom putea acum să cunoaştem
unele din aceste poezii care sunt podoabe de gând, sunt creaţii care desfată sufletul, şi
vom putea să cunoaştem acum împreună, şi cei care n-au cunoscut până acum, câte
ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Laţcu, în călugărie maica Teodosia.
Zorica Laţcu a fost o poetă din Braşov, puţin cunoscută chiar şi în Braşov, deşi a
publicat trei cărţi de poezie şi anume, în 1944, o carte de poezii laice, poezii cu
subiect antic şi în formă antică. Cartea se numeşte Insula Albă şi a fost publicată la
Editura Dacia Traiană din Sibiu. În anul 1948 Zorica Laţcu a publicat o a doua carte
de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii religioase,
intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o a treia carte de poezii la Editura
Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.
Zorica Laţcu s-a născut în anul 1917, şi-a trăit tinereţea până la terminarea liceului în
Braşov, apoi a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba greacă şi limba
latină şi, pe lângă aceasta, a studiat tot la Cluj şi tot în acelaşi timp, limba şi literatura
franceză. A lucrat apoi în cadrul Universităţii. Universitatea de la Cluj în anul 1940 s-
a refugiat la Sibiu, aşa încât Zorica Laţcu a lucrat în Sibiu şi apoi s-a întors din nou la
Cluj. A lucrat în chestiuni de cercetare filologică, a contribuit la dicţionarul limbii
române scos de Sextil Puşcariu şi în 1948 s-a retras din viaţa civilă în Mănăstirea
Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din părţile Tecucilor, la
Mănăstirea Vladimireşti, unde şi-a petrecut câţiva ani din viaţă până la desfiinţarea
mănăstirii în anul 1956. A făcut şi câţiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit
prin părţile Brăilei cu o maică din mănăstirea în care a fost încadrată şi care a ajutat-o
şi în timpul cât a fost în mănăstire, pentru că Zorica Laţcu a avut o infirmitate
congenitală, avea o continuă mişcare, nu putea să-şi coordoneze mişcările, şi în
acelaşi timp vorbea şi foarte greu, era greu de înţeles felul cum se exprima ea. Când
am întâlnit-o eu pentru prima dată în anul 1954 la mănăstirea Vladimireşti, parcă îmi
era frică să o întreb ceva pentru că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca
să răspundă. Din anul 1970-71 a locuit în Braşov până în 1990. În 1990, în februarie, a
fost una dintre primele vieţuitoare din mănăstirea Vladimireşti, care s-a întors la
mănăstirea care se reînfiinţa, care-şi relua rostul de mănăstire, şi în acelaşi an, în 8
august, a trecut la cele veşnice.
Putem constata din creaţia literară a Maicii Teodosia că ea a fost într-adevăr un poet
adevărat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii
Teodosia şi cele publicate sub numele ei civil de Zorica Laţcu - pentru că toate cele
trei cărţi de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia adică sub
numele de Zorica Laţcu - toate sunt podoabe de gând. A mai scris poezie şi după ce s-
a retras în mănăstire, a tradus şi mai ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul
Teolog, a mai scris şi alte poezii care n-au mai ajuns să fie publicate sau au fost
publicate mai târziu doar în publicaţii bisericeşti, în "Telegraful Român" de la Sibiu,
în îndrumătoare bisericeşti, în calendare bisericeşti de la Sibiu şi chiar de aici de la
Timişoara. Ar fi bine dacă s-ar găsi cineva să urmărească republicarea celor trei cărţi
care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte şi la fel şi alte poezii
care au rămas nepublicate până acum.
E greu să alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu cred că totuşi
cele mai bune sunt cele care au fost cuprinse în volumul Osana Luminii, dar sunt şi
altele foarte bune şi foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe
care le-am socotit mai reprezentative şi, dintre acestea, cea dintâi este una
intitulată Filă din acatist. Ca s-o putem înţelege cât mai bine voi spune întâi ce
înseamnă un Acatist.
Cuvântul "acatist" este de origine grecească şi înseamnă "neşedere". Prin Acatist noi
înţelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre care se face neşezând, adică nu
se poate citi un Acatist şezând, nu se şede la un Acatist. Un Acatist se citeşte în
picioare sau în genunchi şi de aceea are titlul acesta de "acatist" adică "neşedere". De
fapt, un Acatist care se rosteşte, se citeşte, în picioare sau în genunchi este o alcătuire
de slujbă care cuprinde douăzeci şi cinci de bucăţi, douăzeci şi cinci de piese şi anume
treisprezece Condace, care de obicei se termină cu "Aliluia" şi douăsprezece Icoase
care, după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie. Şi ca să
înţelegem cât mai bine Filă din acatist voi spune mai întâi o parte dintr-un Acatist, din
Acatistul Bunei Vestiri. Să nu uit însă să vă spun că cele douăzeci şi cinci de bucăţi
din care se alcătuieşte un Acatist sunt după numărul celor douăzeci şi cinci de litere
ale alfabetului grecesc şi, în limba greacă, fiecare din cele douăzeci şi cinci de bucăţi
din care e alcătuit acatistul începe cu litera următoare din alfabet. Deci, primul cu
litera "A", al doilea cu litera "B", al treilea cu litera "G" şi aşa mai departe. Voi spune
acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are următorul cuprins:
"Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu:
Bucură-te! şi împreună cu glasul cel netrupesc văzându-Te Doamne, întrupat, s-a
spăimântat şi i-a stat înainte grăindu-i unele ca acestea:
De observat expresia "am văzut printre uluci". Cele din lumea cealaltă nu ni se arată
cu belşug ci ni se arată într-un fel cu reţinere, le putem cunoaşte cu greu. Cunoaştem o
doar parte din măreţia lor.
O altă poezie publicată tot în Osana Luminii este intitulată Ectenie. Ce este o ectenie?
O ectenie este o alcătuire de la sfintele slujbe prin care suntem îndemnaţi la rugăciune.
De exemplu: "Cu pace Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea de sus şi pentru
mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm", "Pentru pacea a toată lumea şi
pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului să ne rugăm". Aşa ceva
este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o Zorica Laţcu şi pe care a publicat-o mai întâi
în revista "Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsă în
volumul Osana Luminii, este îndemnătoare la rugăciune pentru viaţa de familie.
Fiecare strofă se termină cu "Domnului să ne rugăm". E una dintre poeziile cele mai
apreciate, dintre poeziile cele mai dorite de către cei care o cunosc. Ea are următorul
cuprins:
Cred că aţi observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine pleacă", "dintr-a inimii
prisacă". Adică inima este ca un fel de prisacă unde sunt albinele şi albinele în roiuri
pleacă către Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie. "Lungă-i calea foarte, pân? la
Tine.../Cum s-o afle bietele-mi albine?". Încep gândurile să se rătăcească, adună din
flori şi din buruieni, vor să adune gândurile ceea ce le oferă şi florile şi buruienile, şi
binele şi răul şi-şi dau seama până în cele din urmă că n-au adunat mierea ci le-a
rămas doar să mai adune ceară din care să aducă "făclie" lui Dumnezeu. Cu puterile
câte ne mai rămân după ce păcătuim încercăm să-i slujim lui Dumnezeu şi de fapt
asta-i ceea ce mai putem să facem.
Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Şi într-adevăr este ceva cu totul deosebit.
Pornirea noastră spre mai bine este de la a ne recunoaşte păcatele. Când ne
recunoaştem păcatele e nădejde să înaintăm spre nepăcătuire, iar ca exemplu despre
aceasta este femeia păcătoasă: "Dă-mi Stăpâne să-ţi sărut, / Urma paşilor în lut / Şi
mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca
femeia păcătoasă."
O altă poezie, pentru că a fost vorba de ospeţie în casa lui Simon fariseul, am pus-o în
legătură cu aceasta de mai înainte, o poezie numită Un oaspe şi care de fapt a fost
publicată în 1944 în Insula Albă ca poezie religioasă, deşi majoritatea covârşitoare a
poeziilor din Insula Albă sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:
Am făcut o legătură între poezia aceasta şi poezia următoare care se numeşte Cer nou.
E o poezie scrisă mai târziu de maica Teodosia şi care Îl arată pe Domnul Hristos ca
oaspe în sufletul credincioşilor, sufletul credincioşilor putând să devină cer nou.
Există un cer, mai presus de lumea aceasta, care e cerul cel de demult, dar există şi un
cer nou, cerul din sufletul nostru, în măsura în care noi putem să devenim locaşuri ale
lui Dumnezeu. Cred că şi aici este cazul să spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru
că sunt mulţi dintre oameni zic că cerul e bolta care se vede în zilele senine, este ceea
ce vedem noi albastru deasupra noastră. Sigur că oamenii au trecut de multe ori de
albastrul acela care se vede şi au spus că, de fapt, nu este o graniţă între pământ şi
cealaltă parte a lumii acesteia, nu există o boltă cerească decât în înţelesul că aceasta
se vede aşa. Cerul este locaşul lui Dumnezeu, dar noi ştim că Dumnezeu este
pretutindeni, aşa încât, într-un alt înţeles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu
acolo e cerul. Noi spunem despre biserică de pildă, despre biserică înţeleasă ca locaş
de închinare, că biserica este "cerul cel de pe pământ", pentru că în biserică se fac
lucruri cereşti, în biserică se înfăţişează împărăţia lui Dumnezeu, în biserică noi îi
închipuim la Sfânta Liturghie pe Heruvimi, în biserică spunem cuvinte pe care le
rostesc îngerii în cer, în biserică primim binecuvântările lui Dumnezeu, în biserică
auzim Evanghelia Mântuitorului, cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu. Aşa încât este
un cer mai presus de lume dar nu ştim ce este - Sfântul Ioan Gură de Aur chiar scrie:
"Noi ştim că este cer dar nu ştim ce este" -, este un cer pe pământ, sfânta biserică, şi
mai este un cer, în fiinţa omenească, sufletul omenesc, în care locuieşte Dumnezeu. În
acest înţeles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.
Şi să mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adică nu putem noi, prin puterile
noastre, nici să ştim ce-i cerul, nici să ajungem în cer. Putem să ajungem în cer prin
puterea lui Dumnezeu, şi ajungem dacă ne facem datoria de a merge şi în "cerul cel de
pe pământ", în sfânta biserică. Apoi, este inaccesibil cumva şi ca fenomen să zicem
aşa, adică orizontul îl vedem ca o boltă care se uneşte cu pământul. Fiecare dintre cei
care văd, uitându-se în zare parcă ar vedea că undeva se uneşte cerul cu pământul. Şi
dacă te duci acolo unde vezi că se uneşte cerul cu pământul, ca să vezi cum e cerul,
vezi mai departe că se uneşte cerul cu pământul în altă parte. Acesta este un fel de
exemplu despre faptul că cineva care vrea să ajungă în cer nu poate ajunge după
puterile lui. Am citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga şi am reţinut din ea un
lucru foarte grăitor. E vorba de cartea Hronicul vârstelor. Acolo spune el ceva din
copilăria lui şi anume că mergând odată şi uitându-se în sus i se părea că cerul merge
împreună cu el. E o idee foarte frumoasă. Pentru că, de fapt, să ştiţi că partea noastră
de cer merge împreună cu noi, niciodată nu ne despărţim de cer dacă credem că este
cer. Şi atunci i-a propus el unui prieten al său, unui copil, să meargă în direcţia opusă,
adică Lucian Blaga să meargă într-o direcţie şi copilul celălalt să meargă în direcţia
opusă - spunându-i că "uite cum merge cerul cu noi" - şi se gândeau ei că dacă merg
aşa o să rupă cerul şi o să vadă ce-i în cer. Bineînţeles că experienţa n-a reuşit pentru
că nu putea să reuşească, nu era pusă pe temeiuri de reuşită, dar ideea ca atare e
extraordinar de frumoasă, adică să ai conştiinţa că cerul merge împreună cu tine, unde
eşti tu este şi cerul, cerul tău, şi că tu însuţi poţi să fii cer. Şi acum să vedem ce scrie
maica Teodosia despre cerul cel nou:
M-a surprins de la prima lectură poezia Iad care înfăţişează iadul într-un fel în care nu
suntem obişnuiţi cu el:
O piatră-ncremenită-n nemişcare
Puteri să dea viaţă nouă n-are.
În noaptea fără margini totu-i şters,
Coloare, formă, armonie, vers.
Am prezentat o poezie din cuprinsul cărţii Insula Albă. Mai prezint una, deosebit de
frumoasă şi care este cu conţinut laic pe care să ştiţi că n-am ales-o eu, a ales-o
altcineva şi eu am luat aminte la alegerea pe care a făcut-o acela şi am ales-o şi eu.
Poezia se numeşte Epitalam şi "epitalam" înseamnă Cântec de nuntă:
Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul serii.
Marea e lină, văzduhul e greu de miresmele verii.
Torţele ard luminos şi răsună de cântece casa;
Doris, frumosul pescar, în iatac îşi aşteaptă mireasa.
Sfârşesc aceste aprecieri şi sfârşesc aceste poezii cu un imn al Sfântului Simeon Noul
Teolog versificat de maica Teodosia, versificat pe româneşte pentru că imnul
respectiv este versificat şi în greceşte, în limba în care a scris Sfântul Simeon Noul
Teolog. De fapt vi l-am spus eu ieri când am vorbit despre "Unele aspecte ale
raportului dintre Dumnezeu şi om", când am spus despre faptul că noi suntem fii ai lui
Dumnezeu, primiţi de Dumnezeu ca fii, nu adoptaţi, ci ca nişte fii care se unesc cu
Dumnezeu. Dumnezeu Se uneşte cu fiii Săi. Iată imnul al V-lea din imnele scrise de
Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu Dumnezeu şi
zice aşa:
Stimaţi ascultători, în felul acesta gândesc eu că v-am pus în atenţie podoabe de gând
scrise de maica Teodosia Laţcu, de Zorica Laţcu, podoabe de gând care e bine să ne-
mpodobească şi gândurile noastre. Şi acum ca sfârşit al acestor gânduri frumoase cred
că ar fi bine să ne ridicăm cu toţii în picioare şi să spunem poezia Filă din acatist ca
pe o rugăciune pentru că de fapt rugăciune şi este:
11 mai 1993