Ilovepdf Merged PDF

Noţiuni introductive
1.1. Introducere
Debutul telecomunicaţiilor electrice se face în secolul XIX, în
contextul expansiunii industriale şi al modernizării mijloacelor de transport.
Transmisia numerică (telegraful) a precedat, în general, transmisia analogică,
cu mult mai delicată. Foarte curând, mijloacele de telecomunicaţii străbat
frontiere, traversează oceane şi unesc continente. Vehicularea informaţiei
devine de importanţă planetară. Istoria telecomunicaţiilor este o adevărată
aventură umană.
1.2. Scurt istoric

1837 - Samuel Morse inventează un sistem de
transmisie ce codifică cifrele şi literele alfabetului.
Codul său (încă utilizat) ţine cont de frecvenţa
relativă de apariţie a literelor în limba engleză în
vederea optimizării timpului de transmisie al unui
mesaj. Din acest punct de vedere el este nu numai
un precursor al telegrafului ci şi al teoriei codurilor.
Samuel Morse (1791 - 1872)
1
Teoria transmisiei datelor
Telegraful construit de S. Morse (1844)
1858 - Cu preţul unor eforturi tehnice şi financiare considerabile, primul

cablu (unifilar) transatlantic este instalat. El permite transmisia telegrafică
foarte lentă intercontinentală. Funcţionează doar o singură lună, un defect
de izolaţie făcându-l inutilizabil. Un altul îl va înlocui în 1866.
1870 - Se realizează legătura telegrafică prin linie aeriană şi submarină
între Londra şi Calcutta (India) pe o distanţă ce totalizează 11000 km
1876 - Alexander Graham Bell depune (cu câteva ore înaintea lui Elisha
Gray) un brevet cu privire la posibilitatea transmisiei electrice a sunetelor
cu ajutorul unei rezistenţe variabile. Invenţia lui Bell marchează debutul
telefoniei.
Alexander Graham Bell (1847-1922) şi unul din telefoanele sale.
1896 – Guglielmo Marconi reuşeşte o transmisie radio demonstrativă.

Mesajul Morse a fost recepţionat la o distanţă de două mile. El utilizează
pentru acest experiment antena aeriană a inginerului rus Popov. În acelaşi
an Marconi îşi brevetează receptorul sub titlul "Îmbunătăţiri în transmisia
impulsurilor electrice şi a semnalelor electrice" (Brit. Pat.
12.039/02.06.1896, ulterior U.S. Pat. 586.193/13.07.1897).
2
1899 - Marconi reuşeşte o transmisie

telegrafică între Anglia şi Franţa, peste
Canalul Mînecii, la 28 martie.
1901 - Marconi transmite prima telegramă
peste ocean folosind undele radio, între
Anglia (Poldhu, Cornwall) şi Statele Unite
(St. John's, Newfoundland) 1700 de mile.
Începe exploatarea telegrafului fără fir.
Guglielmo Marconi (1874-1937)

Laureat al Premiului Nobel în 1909
1926 - J. L. Baird face la Londra, prima demonstraţie publică de

televiziune monocromă (30 de linii de explorare şi 10 cadre/secundă)
1953 - În S.U.A. încep emisiunile oficiale de televiziune în culori în
sistemul NTSC.
Sputnik 1
1957 - La 4 octombrie este lansat de către fosta U.R.S.S. primul satelit

artificial al Pământului. De forma unei sfere cu diametrul de 58 cm,
efectua o rotaţie completă la fiecare 96,2 minute. După 57 de zile (4
ianuarie 1958) a reintrat în atmosferă şi s-a autodistrus.
1965 - S.U.A. plasează pe orbită primul

satelit geostaţionar Early Bird
3
1966 - În Anglia se fac teste de laborator pentru transmisia datelor prin

fibra optică.
1969 – În S.U.A., la iniţiativa Departamentului Apărării este realizată
prima reţea de calculatoare (au fost interconectate 4 echipamente de calcul
din statele Utah şi California). Această reţea, denumită ARPANET şi pusă
la punct de Advanced Research Projects Agency este considerată ca fiind
precursoarea Internet-ului.
1972 - Staţia automată interplanetară Pioneer 10 (S.U.A.) transmite
imagini color ale planetei Jupiter. În 1975 a furnizat date despre Saturn
(1,5 miliarde de kilometri) iar în 1979 a transmis informaţii din aproprierea
planetei Uranus (3,2 miliarde de kilometri).
1981 – Apar în S.U.A. primele telefoane mobile (analogice), ce utilizează
iniţial, banda de 800 MHz şi ulterior pe cea de 1900 MHz. Este lansat
conceptul de Personal Communications Systems – PCS. În Europa benzile
alocate sunt de 900 şi respectiv 1800 MHz.
1.3. Terminologie
Pentru a se evita eventualele neînţelegeri ce ar putea rezulta din
utilizarea unor termeni care sunt folosiţi în literatură cu mai multe accepţiuni
este necesar să se facă unele precizări asupra sensului în care aceşti termeni
sunt utilizaţi în continuare.
Informaţie. Pentru a introduce noţiunea de informaţie, se presupune că
într-o situaţie oarecare pot avea loc N evenimente diferite, independente,
egal probabile, probabilitatea unui eveniment fiind p=1/N. Prin realizarea
unui eveniment din cele N posibile se obţine informaţie. Aceasta este cu
atât "mai mare" cu cât evenimentul realizat este mai imprevizibil, respectiv
cu cât posibilitatea lui de apariţie este mai mică.
Prin definiţie, informaţia obţinută în acest caz este:
I = log 1/p = - log p = log N (1.1)
Semnal. Este denumirea dată unei manifestări fizice (undă

electromagnetică, undă sonoră, optică, etc.) capabilă de a se propaga
printr-un mediu dat. Pentru ca un semnal să conţină informaţie, el trebuie
să aibă un caracter mai mult sau mai puţin aleator.
Perturbaţie. Este semnalul ce modifică în mod aleator semnalul util,
micşorând informaţia transmisă.
Mesaj. Se numeşte mesaj un semnal ce corespunde unei realizări
particulare din ansamblul de idei, imagini, date, care trebuie transmise unui
partener.
4
Sursa de informaţie. Este mecanismul prin care, din mulţimea mesajelor

posibile se alege într-un mod imprevizibil pentru observator un mesaj
particular destinat a fi transmis unui corespondent. Sursele de informaţie se
pot clasifica după natura semnalului de la ieşire în surse analogice şi
respectiv discrete, acestea din urmă fiind cele mai răspândite. La rândul
lor, sursele discrete sunt caracterizate de: simbol (elementul ireductibil ce
conţine informaţie), alfabetul sursei (o mulţime finită de simboluri), viteza
de emisie a simbolurilor şi probabilitatea de apariţie a unui simbol.
Utilizare (corespondent, observator, destinatar). Este destinaţia finală la
care trebuie să ajungă mesajul transmis .
Canal (cale). Prin acest termen se definesc totalitatea mijloacelor destinate
propagării mesajului între sursă şi utilizator, prin mijloace înţelegându-se
atât aparatura cât şi mediul prin care se face transmisia .
Modulare (modulaţie). Se numeşte transformarea unui mesaj într-un
semnal cu scopul principal de a facilita transmisia prin mediul dat sau de a
realiza transmisii multiple prin acelaşi mediu. Scopul secundar al
modulaţiei este micşorarea efectului perturbaţiilor ce intervin în procesul
de transmisie.
Demodulare (demodulaţie). Este transformarea inversă modulării.
Codare. Se numeşte prelucrarea discretă efectuată cu scopul principal
de a mări eficienţa transmisiei, respectiv protecţia la perturbaţii.
Decodare. Este operaţia inversă codării.
1.4. Modelul unui sistem de transmisie

Cel mai simplu model al unui sistem de transmisie a informaţiei este
prezentat schematic în fig. 1.1. În acest caz se presupune că mesajul sub forma
în care este generat de sursă poate fi transmis direct prin canal, fără a suferi
transformări. Sursa de perturbaţii este un element ce apare în mod inevitabil în
oricare sistem de transmisie. Modelul din figura 1.1 corespunde în general
cazurilor când informaţia trebuie transmisă la distanţă mică şi erorile cauzate
de zgomote sunt neglijabile.
S Canal R
Sursa Receptor
P
Perturbaţii
Fig. 1.1. Structura de principiu a unui sistem de transmisie.
5
Dacă mesajul nu poate fi transmis ca atare din cauza dificultăţilor de

propagare sau din cauza necesităţii de a realiza transmisii multiple, se introduc
elementele de modulare şi demodulare aşa cum este prezentat în fig. 1.2. Marea
majoritate a sistemelor de transmisie a informaţiei utilizate în prezent au
structura identică cu cea a modelului prezentat.
Semnal emis Semnal Mesaj

recepţionat reconstituit
Mesaj
S Modulator Canal Demodulator R
Sursa Receptor
Semnal
purtător P
Perturbaţii
Fig. 1.2. Structura unui sistem de transmisie cu modulare - demodulare.
Semnal emis
Mesaj
S Codificator Modulator Canal
Sursa
Semnal
purtător P
Perturbaţii
Semnal
recepţionat
Mesaj
reconstituit
Demodulator Decodificator R
Receptor
Fig. 1.3. Structura unui sistem de transmisie completat cu blocuri

suplimentare de codare - decodare.
6
Noþiuni introductive
In cazurile ín care se cautá márirea eficienþei, respectiv a

posibilitáþii transmiterii unei cantitáþi cãt mai mari de informaþie ín prezenþa
perturbaþiilor, se utilizeazá ín plus èi blocuri de codare èi decodare (fig.1.3).
Utilizarea procedurilor de codificare are drept scop protecþia informaþiei ín
raport cu perturbaþiile èi asigurarea unor mijloace cu ajutorul cárora, la
recepþie, sá se poatá detecta prezenþa erorilor ín mesaj èi eventual, sá fie
corectate.
1.5. Sarcina unui sistem de transmisie

Sarcina unui sistem de transmisie a informaþiei este de a pune
la dispoziþia utilizatorului informaþia generatá de sursá cu un grad de
deteriorare specificat admis. Ín tehnicile de comunicaþii se obiçnuieçte sá se
introducá un criteriu de fidelitate, pentru aprecierea reproducerii semnalului
generat de sursá, la utilizator. Ín sistemele de transmisie analogice, criteriul
de fidelitate ales de cele mai multe ori este eroarea pátraticá medie:
2
ε(t) = [s(t) − r(t)] (1.1)
unde: s(t) este mesajul transmis

r(t) este mesajul recepþionat
Ín transmisiile numerice, criteriul de fidelitate ales este probabilitatea
recepþionárii unui simbol eronat.
1.6. Másura informaþiei ín cazul discret

Pentru precizarea ideilor se considerá mulþimea discretá çi finitá a
tuturor realizárilor (evenimentelor) posibile ale unui anume experiment:
X = {x 1 , x 2 , . . . x n } (1.2)
n
ín care x i = E , E fiind evenimentul sigur çi x i ∩ x j = ∅, ∀i ≠ j . Fiecárui
i=1
element al mulþimii X íi este asociatá o probabilitate:
P x = {p(x 1 ), p(x 2 ), . . . p(x n )} (1.3)

n
ín care Σ
i=1
p(x i ) = 1 . Másura incertitudinii asupra realizárii unui eveniment
xi pe care o notám cu U(xi ), este o funcþie F(pi ) de probabilitatea a priori p i
= p(xi ), respectiv:
__________________________ 7 ___________________________
U(x i ) = F(p i ) (1.4)
çi reprezintá incertitudinea iniþialá, a priori, asupra realizárii evenimentului

xi . Cínd evenimentul xi se realizeazá, aceastá incertitudine este ínláturatá çi
se poate spune cá s-a obþinut o informaþie I(xi ) asupra realizárii lui xi .
Aceasta poate fi definitá ca:
- informaþia obþinutá asupra lui xi prin realizarea lui xi sau ca
- anularea incertitudinii asupra realizárii lui xi , dupá ce xi s-a
realizat.
Prin urmare:
I(xi )=U(xi ) (1.5)

deci:
I(xi ) = F(pi ) (1.6)
Ín continuare, vom cosidera cá ín procesul de observare a

evenimentelor xi intervin perturbaþii. Ín acest caz, íntre evenimentele
realizate xi çi cele observate yj nu existá totdeauna o corespondenþá, uneori
evenimentul observat yj fiind diferit de evenimentul realizat xi , alteori nu,
totul depinzínd de acþiunea íntímplátoare a perturbaþiilor. Se noteazá cu:
Y = {y 1 , y 2 , . . . y n } (1.7)
mulþimea evenimentelor observate. Másura incertitudinii asupra realizárii

evenimentului xi yj , respectiv U(xi /yj ) este o
funcþie F[p(xi /y j )] de probabilitatea lui xi condiþionatá de yj .
U (xi /y j ) = F [p(xi /y j )] (1.8)
Aceastá funcþie reprezintá incertitudinea a posteriori asupra

realizárii evenimentului xi dacá s-a realizat yj , adicá dupá observarea
evenimentului yj rámíne totuçi o incertitudine asupra evenimentului care
s-a realizat ín realitate. Aceastá incertitudine este introdusá de perturbaþii.
Din ultimele relaþii se poate determina informaþia obþinutá asupra realizárii
lui xi cínd se observá yj . Aceastá informaþie reprezintá scáderea
incertitudinii a priori asupra realizárii lui xi din starea iniþialá, ínainte de
observarea lui yj , la starea finalá cínd s-a observat yj çi cínd rámíne o
incertitudine a posteriori, adicá:
I(xi ,yj ) = U(xi ) - U(xi /y j ) (1.9)

__________________________ 8 ___________________________
Deci, íntr-o interpretare echivalentá I(xi ,yj ) reprezintá:

- informaþia obþinutá asupra realizárii lui xi cínd se observá yj sau
- descreçterea incertitudinii asupra lui xi prin recepþionarea lui yj .
Dacá nu sínt perturbaþii çi se realizeazá xi , se observá cá yj =xi çi
prin urmare:
U(xi/yj)=0 (1.10)
respectiv relaþia (1.9) devine:
I(xi ,yj )=U(xi ) (1.11)
Dacá influenþa perturbaþiilor este foarte puternicá, astfel íncít nu se

poate face nici o legáturá íntre yj recepþionat çi xi realizat, atunci xi çi yj
sínt evenimente independente çi avem relaþia:
U(xi /y j ) = F[p(xi /y j )] = F[p(xi )] = U(xi ) (1.12)
çi respectiv:
I(xi ,yj ) = 0 (1.13)
adicá prin observaþia lui yj nu se obþine nici o informaþie asupra lui xi .
1.7. Specificarea funcþiei U

Funcþia U(xi ) = F[p(xi )] poate fi aleasá dintr-o clasá foarte largá de
funcþii, ínsá dintre acestea numai puþine reprezintá interes pentru aplicaþii.
O condiþie esenþialá pe care trebuie sá o índeplineascá funcþia este
aditivitatea fiindcá, ín conformitate cu sensul dat informaþiei ín aplicaþii,
aceasta trebuie sá fie aditivá. Dacá se considerá cá evenimentul xi este
format din douá evenimente independente xi1 çi xi2 respectiv:
x i = x i1 x i2 (1.14)
çi
x i1 x i2 = ∅ (1.15)
çi postulínd cá informaþia este aditivá se obþine:
I(xi ) = I(xi1 ) + I(xi2 ) (1.16)

__________________________ 9 ___________________________
sau:
U(xi ) = U(xi1 ) + U(xi2 ) (1.17)
Rezultá:
F[p(xi )] = F[p(xi1 )] + F[p(xi2 )] (1.18)
dar pentru cá evenimentele xi1 çi xi2 sínt independente:
p(xi ) = p(xi1 ) p(xi2 ) (1.19)

çi
F[p(xi1 ) p(xi2 )] = F[p(xi1 )] + F[p(xi2 )] (1.20)
Aceastá ecuaþie funcþionalá are soluþia:
F(p) = - λ log p (1.21)
unde λ este o constantá pozitivá. Deci:
I(xi ) = - λ log p(xi ) (1.22)
Informaþia furnizatá de aceastá relaþie se mai numeçte informaþie proprie

asociatá cu evenimentul xi , iar informaþia datá de relaþia:
I(xi ,yj ) = - λ log p(xi ) + λ log p(xi /y j ) (1.23)
respectiv
p(x i /y j )
I(x i , y j ) = λ log (1.24)
p(x i )
se numeçte informaþie mutualá asociatá cu xi çi yj (obþinutá prin realizarea

evenimentului xi çi recepþionarea, observarea, evenimentului yj ).
1.8. Unitáþi de másurá pentru informaþie

Dupá cum s-a vázut, informaþia este o másurá a incertitudinii. Cea
mai simplá posibilitate constá ín alegerea íntre douá evenimente. Din
aceastá cauzá s-a convenit sá se aleagá ca unitate de informaþie, informaþia
ce se obþine prin selectarea, la íntímplare, a unui eveniment din douá eveni-
__________________________ 10 ___________________________
mente egal probabile. Fie evenimentele:
X = {x 1 , x 2 } çi P x = {1/2, 1/2} (1.25)
Deci informaþia este:
I(x1 ) = I(x2 ) = - λ log1/2 (1.26)
Dacá se alege baza 2 a logaritmului çi λ =1, atunci:
I(x1 ) =I(x2 ) = log2 2 = 1 bit (1.27)
Procedínd analog se poate alege baza e pentru logaritmul natural çi

consideríndu-se cá p(xi ) = 1/e, rezultá:
I(xi ) = - ln 1/e = ln e = 1 nit (1.28)
respectiv baza 10 (considerínd 10 evenimente echiprobabile):
X = {x1 . . . x10 } çi Px = {1/10 . . . 1/10} (1.29)
I(xi ) = - lg 1/10 = 1 dit (sau 1 decit) (1.30)
Relaþiile íntre cele trei unitáþi de másurá sínt:
1 nit = log 2 e = 1/ln2 = 1,44 bit (1.31)
1 dit = log 2 10 = 1/lg2 = 3,32 bit (1.32)
1.9. Entropia
1.9.1. Noþiuni introductive
Se considerá o sursá staþionará ergodicá, fárá memorie care are
alfabetul:
X={x1 , x2 , . . . xn } (1.33)
cu setul de probabilitáþi:
Px={ p 1 , p2 . . . pn } (1.34)
__________________________ 11 ___________________________
èi care genereazá èirul tipic de lungime N:
Xn ={ xi1 , xi2 . . . xiN }, i j = 1, n (1.35)
Toate èirurile tipice au aceeaèi probabilitate p(Xn ) = p1 N1 p 2 N2 .... pn Nn, unde

N1 , N2 . . . Nn reprezintá numárul de simboluri x1 , x2 . . . xn din èirul Xn .
n
Σ
i=1
Ni = N (1.36)
Pentru un numár N foarte mare se poate scrie:
Ni =Np i (1.37)
respectiv:
p(Xn )= (p 1 p1 p 2 p2 . . . pn pn )N (1.38)
Cantitatea de informaþie ce se obþine cínd se realizeazá un èir tipic Xn este:

n
I(Xn ) = - log p(Xn ) = - N Σ
i=1
p i log p i (1.39)
Informaþia proprie medie pe simbol se numeète entropie èi este egalá cu:

n
H(X) = −Σ p i log p i (1.40)
i=1
La acelaèi rezultat se poate ajunge pornind de la informaþia proprie a unui

simbol:
I(xi ) = -log p i (1.41)
èi mediind pe toate simbolurile:

n n
Σ
i=1
I(x i )p i = −Σ p i log p i = H(X)
i=1
(1.42)
Din cele prezentate rezultá cá entropia H(X) este egalá cu

incertitudinea medie a priori asupra evenimentelor X.
__________________________ 12 ___________________________
1.9.2. Proprietáþile entropiei

Entropia are urmátoarele proprietáþi :
1. Continuitatea. Entropia H(X) = H(p 1 , p 2 . . . p n ) este o funcþie
continuá ín raport cu fiecare variabilá p i pe intervalul (0, 1] fiindcá este
suma unor funcþii continue (funcþia logaritm).
2. Simetria. Entropia este evident o funcþie simetricá ín raport cu
toate varibilele p i .
3. Aditivitatea. Din modul ín care a fost definitá informaþia proprie
rezultá cá entropia este o funcþie aditivá.
4. Valoarea maximá. Entropia H(X) are o valoare maximá pentru
p 1 = p 2 = p 3 = ... = pn = p. Pentru demonstrarea acestei proprietáþi se face
urmátorul raþionament:
Valoarea maximá a funcþiei
n
H(X) = - Σ p i log p i (1.43)
i=1
íntre variabilele cáreia existá legátura

n
Σ
i=1
pi − 1 = 0 (1.44)
este aceeaèi cu valoarea maximá a funcþiei

n n
Φ = - Σ p i log p i + λ(Σ p i -1) (1.44)
i=1 i=1
unde λ este o constantá iar variabilele p i sínt considerate independente.

Valorile p i pentru care Φ este maximá se determiná din condiþiile:
∂Φ
= 0, i = 1, n (1.45)
∂p i
adicá :
∂Φ
= −log p j − log e + λ = 0 (1.46-a)
∂p j
∂Φ
= −log p i − log e + λ = 0 (1.46-b)
∂p i
de unde rezultá:
log p i = log p j , deci p i = pj . (1.47)
deci valoarea maximá a lui H(X) se obþine pentru:
__________________________ 13 ___________________________
p 1 = p2 = . . . = pn (1.48)
Acest lucru rezultá çi ín mod intuitiv deoarece incertitudinea medie

este maximá dacá stárile sistemului sínt egal probabile, ín acest caz fiind
cel mai greu de prezis care stare se va realiza. Pentru exemplificare se
considerá cazul particular cínd existá numai douá stári:
H(X) = H(p 1 ,p2 ) = - p 1 log p 1 - p 2 log p 2 (1.49)

iar
p2 = 1 - p1 (1.50)
Ín figura 1.4 este reprezentatá H(p 1 ,p2 ) ín funcþie de p 1 .
H(p , 1-p )
1 1
1
0 0.5 1 P1
Fig. 1.4.
Dacá p 1 → 0, rezultá cá p 2 → 1, deci H(X) = 0 deoarece se
anuleazá ambii termeni. Ín acest caz incertitudinea a priori este nulá fiindcá
se çtie cu siguranþá (probabilitate unu) cá se va reliza evenimentul x2 , ín
consecinþá informaþia este nulá. Acelaçi lucru se íntímplá dacá p 2 → 0,
respectiv p 1 → 1. Incertitudinea este maximá, deci çi informaþia este
maximá cínd p 1 = p 2 = 1/2. Ín acest caz se obþine o cantitate de informaþie
de 1 bit.
1.9.3. Debitul de informaþie çi redundanþa sursei

Ín multe cazuri este util ca noþiunea de informaþie sá fie legatá çi de
timp. Ín acest caz se defineçte debitul de informaþie (sau viteza de
informare) al unei surse ca fiind produsul íntre entropia sursei çi numárul
mediu de simboluri íntr-o secundá. Dacá durata medie a unui simbol este τ ,
debitul de informaþie al sursei este:
∆ H(X)
H τ (X) = (1.51)
τ
èi se exprimá ín biþi pe secundá. Considerínd τ = 1 , Hτ (X) èi H(X) devin
__________________________ 14 ___________________________
numeric egale. Pentru a indica cít de mult se índepárteazá entropia unei

surse de valoarea ei maximá posibilá (cínd probabilitáþile simbolurilor sínt
egale íntre ele) se defineète redundanþa ca fiind diferenþa íntre valoarea
maximá posibilá a entropiei sursei çi valoarea ei realá:
∆
R s = H max (X) − H(X) (1.52)
Redundanþa raportatá la entropia maximá se numeète redundanþá relativá:
∆ H(X)
ρs = 1 − (1.53)
Hmax (X)
unde Hmax(X)= log n, n fiind numárul simbolurilor din alfabetul sursei.
1.9.4. Canale discrete

Íntre sursa de informaþie çi utilizator existá un mediu prin care
trebuie transmise informaþiile. Mediul, ímpreuná cu aparatura necesará
transmiterii, se numeçte canal. Canalul stabileçte o transformare de la
spaþiul simbolurilor utilizate la intrare, la spaþiul simbolurilor recepþionate la
ieçire. Canalul se numeçte discret dacá spaþiile de la intrare çi de la ieçire
sínt discrete. Canalul se numeçte continuu dacá spaþiile de intare çi de ieçire
sínt continue. Dacá unul din spaþii este continuu iar celálalt discret, canalul
se numeçte canal continuu-discret (sau discret-continuu). Dacá transmisia
prin canal se face tot timpul, canalul se numeçte continuu ín timp, iar dacá
transmisia se face la momente de timp discrete, canalul se numeçte discret
ín timp. Dacá transformarea de la simbolul x (aplicat la intrare) la simbolul
y (obþinut la ieçirea din canal) nu depinde de transformárile anterioare,
spunem cá avem un canal fárá memorie. Dacá aceste transformári nu
depind de alegerea originii timpului, canalul este staþionar. Ín cele ce
urmeazá vom studia canalele discrete, staþionare çi fárá memorie.
1.9.5. Entropia la intrarea çi ieçirea din canal

Se noteazá cu {X} mulþimea tuturor simbolurilor pe care canalul le
acceptá la intrare. Astfel ín cazul unui canal telegrafic Morse, aparatura este
destinatá sá transmitá patru simboluri :
- x1 (punct) - x3 (interval íntre litere)
- x2 (linie) - x4 (interval íntre cuvinte).
Presupunínd cá sínt n simboluri, spaþiul (alfabetul) la intrare ín
canal este dat de (1.33) iar probabilitáþile de apariþie a simbolurilor sínt
(1.34). Probabilitáþile p i nu sínt o proprietate a canalului, de ele depinde
ínsá informaþia transmisá ín canal. Valorile optime ale acestor probabilitáþi
çi criteriile ce definesc optimul vor fi studiate ín cele ce urmeazá.
__________________________ 15 ___________________________
Mulþimea tuturor simbolurilor la ieçirea din canal este:

{Y}={y1 , y2 . . . ym } (1.54)
probabilitáþile simbolurilor fiind:
Py={p(y1 ) p(y2 ) . . . p(ym )}={q 1 , q2 ...qm } (1.55)
Datoritá efectului perturbaþiilor, spaþiul { Y} poate sá difere de
spaþiul{X}, precum çi probabilitáþile Py pot fi diferite de probabilitáþile de la
intare Px. Þinínd cont atít de spaþiul de la intrarea ín canal {X} cít çi de
spaþiul de la ieçirea din canal {Y}, putem defini un spaþiu produs{XY}:
 x1 y 1 x 1 y 2 ... x 1 y m 
 x2 y 1 x 2 y 2 ... x 2 y m 
{XY} =  
 (1.56)
 ... ... ... ... 
 
 xn y 1 x n y 2 ... x n y m 
unde prin produsul xi yj s-a notat realizarea atít a evenimentului xi cít çi a

evenimentului yj . Se presupune cá matricei {XY} íi corespunde matricea de
probabilitáþi:
 p(x1 y 1 ) p(x 1 y 2 ) ... p(x 1 y m ) 
 p(x2 y 1 ) p(x 2 y 2 ) ... p(x 2 y m ) 
Pxy=   (1.57)
 ... ... ... ... 
 
 p(x y
n 1 ) p(x ny2) ... p(x n y m ) 
Din aceastá matrice pot fi deduse probabilitáþile :

p(xi ) = p i = P{xi y1 ∪ xi y2 ∪ ...∪ xi ym } (1.58)
de unde:
m
p i = Σ p(xi yj ) (1.59)
j=1
respectiv:
p(yj ) = q j = P{x1 yj ∪ ... ∪ xn yj } (1.60)
deci:
n
q j = Σ p(xi yj ) (1.61)
i=1
Din cele prezentate se vede cá ín cazul canalelor discrete pot fi

definite trei címpuri de evenimente çi anume:
- la intrarea ín canal {X}, Px ;
- la ieçirea din canal {Y}, Py ;
__________________________ 16 ___________________________
- címpul reunit intrare-ieçire {XY}, Pxy .

Fiecáruia dintre aceste címpuri íi corespunde o entropie çi anume:
H(X) - entropia címpului de evenimente de la intrare;
H(Y) - entropia címpului de evenimente de la ieçire;
H(XY) - entropia címpului reunit intrare-ieçire;
Expresiile acestor entropii sínt:
n
H(X) = - Σ p i log p i (1.62)
i=1
m
H(Y) = - Σ q j log q j (1.63)
j=1
n m
H(XY) = - Σ Σ p(x i y j ) log p(x i y j (1.64)
i=1 j=1
1.9.6. Entropia condiþionatá

Presupunínd címpul de evenimente de la ieçirea din canal ca fiind
cunoscut, datoritá efectelor perturbaþiilor rámíne totuçi o incertitudine
asupra címpului de la intrare. Valoarea medie a acestei incertitudini se
numeçte entropia címpului X condiþionatá de címpul Y çi se noteazá cu
H(X/Y), ea reprezentínd o incertitudine rezidualá medie.
Pentru determinarea entropiei condiþionate H(X/Y) se considerá
urmátoarele: dacá la ieçirea din canal apare simbolul y j , existá o
incertitudine asupra simbolului transmis la intrarea ín canal, (fig. 1.5.).
Incertitudinea asupra realizárii evenimentului xi dacá s-a realizat yj , este:
U(xi / yj )= - log p(xi /y j ) (1.65)
{X} {Y}
x y1
1
x y
2 2
x3 y
3
yj
xn ym
Fig. 1.5.
Valoarea medie a acestei incertitudini, respectiv entropia asociatá
cu recepþionarea simbolului yj este:
__________________________ 17 ___________________________
n n
H(X / yj ) = Σ p(xi / yj )U(xi / yj ) = -Σ p(xi / yj )log p(xi / yj ) (1.66)
i=1 i=1
Valoarea medie a acestei entropii pentru toate valorile posibile ale

lui yj este:
m
H(X / Y) = Σ p(yj )H(X / yj ) (1.67)
j=1
sau introducínd relaþia obþinutá ín (1.66) se obþine:

n m
H(X / Y) = - Σ Σ p(yj )p(xi /y j ) log p(xi /y j ) (1.68)
i=1 j=1
sau:
n m
H(X / Y) = -Σ Σ p(xi yj ) log p(xi /y j ) (1.69)
i=1 j=1
Entropia H(X/Y) se numeçte echivocaþie fiindcá este o másurá a echivocului

ce existá asupra címpului de la intrare cínd se cunoaçte címpul de la ieçire.
Ín mod analog se poate determina entropia címpului
la ieçire dacá se cunoaçte címpul la intrare.
n m
H(Y / X) = -Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.70)
i=1 j=1
Entropia H(Y/X) se numeçte eroare medie fiindcá este o másurá a

incertitudinii (deci a erorii) asupra címpului de la ieçire cínd se cunoaçte
címpul de la intrare (fig. 1.6).
{ X } { Y }
x y1
1
x y
2 2
x3 y
3
xi
xn ym
Fig. 1.6
Dacá nu existá perturbaþii pe canal, prin recepþionarea simbolului yj

existá certitudinea asupra simbolului transmis, sá zicem xi . Ín acest caz p(xi
/yj ) = 1 çi ín consecinþá H(Y/X)=0. Deci ín absenþa perturbaþiilor are loc
relaþia:
H(X / Y)=H(Y / X)=0 (1.71)
__________________________ 18 ___________________________
Dacá perturbaþiile ín canal sínt foarte puternice, íncít címpul de la

intrare este independent de címpul de la ieçire, adicá p(xi /yj )=p(xi ) çi
p(yj /x i )=p(yj ) atunci avem:
H(X / Y)=H(X) (1.72)

çi
H(Y / X)=H(Y) (1.73)
1.9.7. Relaþii íntre diferite entropii

Pornim de la relaþia de definiþie a entropiei címpurilor reunite:
n m
H(XY)= - Σ Σ p(xi yj ) log p(xi yj ) (1.74)
i=1 j=1
Relaþia este echivalentá cu:

n m n m
H(XY)= - Σ Σ p(xi yj ) log p(xi ) - Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.75)
i=1 j=1 i=1 j=1
sau:
n m n m
H(XY)= - Σ log p(xi ) Σ p(xi yj ) - Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.76)
i=1 j=1 i=1 j=1
Dar:
m
Σ
j=1
p(x i y j ) = p(x i ) (1.77)
çi rezultá cá:
H(XY) = H(X) + H(Y / X) (1.78)
respectiv:
H(XY) = H(Y) + H(X / Y) (1.79)
1.9.8. Transinformaþia
Dupá cum s-a vázut, informaþia obþinutá asupra evenimentului xi
cínd la ieçirea din canal se observá evenimentul yj este conform relaþiei:
p(x i /y j )
I(xi yj )=log (1.80)
p(x i )
Aceasta este informaþia mutualá ce se obþine asupra evenimentului xi cínd

__________________________ 19 ___________________________
se recepþioneazá yj . Ín absenþa perturbaþiilor, recepþionínd simbolul yj se

poate afirma cu certitudine cá a fost transmis simbolul xi , deci:
p(xi / yj )=1 (1.81)
çi informaþia este:
I(xi yj )= - log p(xi ) (1.82)
Valoarea medie a informaþiei mutuale se obþine considerínd toate
perechile posibile de simboluri intrare-ieçire ( xi ,yj ) ímpreuná cu
probabilitáþile lor p(xi yj ).
n m
I(XY) = Σ Σ I(xi yj ) p(xi yj ) (1.83)
i=1 j=1
Ínlocuind ín (1.84) expresia (1.80) a informmaþiei I(xi yj ), avem:

n m
p(x i y j )
I(XY) = Σ Σ p(xi yj ) log (1.84)
i=1 j=1 p(x i )p(y j )
sau :
n m m n
I(XY) = - Σ log p(xi )Σ p(xi yj ) - Σ log p(yj )Σ p(xi yj ) +
i=1 j=1 j=1 i=1
n m
+Σ Σ p(xi yj ) log p(xi yj ) (1.85)
i=1 j=1
de unde:
I(XY) = H(X) + H(Y) - H(XY) (1.86)

Þinínd cont de relaþiile (1.78) çi (1.79) rezultá:
I(XY) = H(Y) - H(Y/X) = H(X) - H(X/Y) (1.87)
I(XY) este valoarea medie a informaþiei ce se obþine asupra
alfabetului X de la intare prin recepþionarea (recunoaçterea) alfabetului Y de
la ieçire, cu alte cuvinte a informaþiei transmise prin canal. Din aceastá
cauzá ea se numeçte transinformaþie.
1.9.9. Capacitatea canalului discret

Pentru a defini o másurá a eficienþei cu care se transmite informaþia
çi a gási limita superioará a acesteia, Shannon a introdus noþiunea de
capacitate a canalului. Capacitatea canalului este definitá ca fiind valoarea
maximá a transinformaþiei:
C=maxI(XY)=max[H(X)-H(X/Y)]=max[H(Y)-H(Y/X)] (1.88)
__________________________ 20 ___________________________
Maximizarea se face ín raport cu setul de probabilitáþi cu care se presupune

cá sínt utilizate simbolurile x1 , x 2 ... x n ale alfabetului de intrare. Valoarea
maximá a transinformaþiei se obþine pentru valori bine determinate ale
acestor probabilitáþi care definesc ín acest fel o anumitá sursá pe care o
numim sursá secundará.
Pentru a transmite prin canal transinformaþia cu valoarea maximá
(capacitatea canalului) este necesar ca sursa primará sá fie transformatá
(prin operaþia de codare) ín sursá secundará specificatá de probabilitáþile ce
definesc valoarea maximá a lui I(XY). Aceastá transformare se numeçte
adaptarea statisticá a sursei la canalul de comunicatie. Capacitatea
canalului se másoará ín biþi pe simbol. Capacitatea canalului poate fi ínsá
raportatá çi la timp; ín acest caz se defineçte:
C max I(XY)
Cτ = = (1.89)
τ τ
unde τ este durata medie a unui simbol iar I(XY)/τ este transinformaþia pe
unitatea de timp, respectiv debitul de transinformaþie. Capacitatea canalului
definitá de Cτ se másoará ín biþi pe secundá.
Redundanþa canalului, prin analogie cu redundanþa sursei este
definitá ca fiind diferenþa íntre capacitatea canalului çi transinformaþie
(informaþia transmisá):
Rc = C - I(XY) (1.90)
Redundanþa relativá este egalá cu redundanþa Rc ímpárþitá la
capacitatea canalului:
ρc = 1 - I(XY)/C (1.91)
Eficienþa canalului este definitá ca fiind raportul íntre
transinformaþie çi capacitatea canalului:
ηc = I(XY)/C (1.92)
Eficienþa canalului aratá cít de mult se índepárteazá transinformaþia
de valoarea ei maximá.
1.9.10. Capacitatea canalului binar simetric

Se numeçte canal simetric canalul la care probabilitáþile de eroare
ale oricárui simbol sínt egale. Un canal binar oarecare este caracterizat de
matricea numitá matrice de zgomot:
__________________________ 21 ___________________________
 p(y1 /x 1 ) p(y 2 /x 1 ) 
P(Y/X) =   (1.93)
 p(y1 /x 2 ) p(y 2 /x 2 ) 
Canalul binar simetric este reprezentat prin graful din fig. 1.7. Dacá acest
canal este simetric, atunci avem:
p(y1 /x 1 )=1-p ; p(y2 /x 1 )=p (1.94)
p(y2 /x 1 )=p ; p(y2 /x 2 )=1-p (1.95)
1 - p
x1 y1
p p
x2 y2
1 - p
Fig. 1.7.
çi matricea de zgomot devine:
 1 −p p 
P=   (1.96)
 p 1−p 
Capacitatea canalului este datá de relaþia:

C = max I(XY) = max [H(Y) - H(Y/X)] (1.97)
Eroarea medie este:
2 2
H(Y/X) = - Σ Σ p(xi yj ) log p(yj /x i ) (1.98)
i=1 j=1
sau:
2 2
H(Y/X) = - Σ Σ p(xi ) p(yj /x i ) log p(yj /x i ) (1.99)
i=1 j=1
Efectuínd calculele se obþine:

2
H(Y/X) = - Σ p(xi )[p(y1 /x i ) log p(y1 /x i )+p(y2 /x i ) log p(y2 /x i )]=
i=1
= - p(x1 ) p(y1 /x 1 ) log p(y1 /x 1 ) - p(x1 ) p(y2 /x 1 ) log p(y2 /x 1 ) -
- p(x2 ) p(y1 /x 2 ) log p(y1 /x 2 ) - p(x2 ) p(y2 /x 2 ) log p(y2 /x 2 ) =
= - p(x1 ) (1-p) log (1-p) - p(x1 ) p log p - p(x2 ) p log p -
- p(x2 ) (1-p) log (1-p) (1.100)
__________________________ 22 ___________________________
Rezultá:
H(Y/X) = - [p(x1 ) + p(x2 )][p log p + (1-p)log(1-p)]
(1.101)
Dar:
[p(x1 ) + p(x2 )] = 1 (1.102)
deci relaþia (1.101) devine:

H(Y/X) = - [p log p + (1-p)log(1-p)] (1.103)
Se observá cá eroarea medie H(Y/X) este o márime constantá care
depinde numai de zgomotul din canal çi nu de probabilitáþile de utilizare a
simbolurilor. Aceastá proprietate este generalá pentru toate canalele
simetrice. Þinínd cont de cele prezentate anterior, capacitatea canalului
binar simetric este:
C = max[H(Y) - H(Y/X)] = maxH(Y) + p log p + (1 - p) log (1 - p) (1.104)
iar max H(Y)=1 pentru p(y1 )=p(y2 ). Din simetria canalului rezultá atunci çi
p(x1 )=p(x2 ). Deci maximul transinformaþiei se obþine cínd simbolurile de la
intrare x1 çi x2 sínt utilizate cu aceeaçi probabilitate, valoarea ei fiind:
C = 1 + p log p + (1 - p) log (1 - p) (1.105)
Ín absenþa perturbaþiilor p=0 çi C = 1. Dacá perturbaþiile sínt foarte
puternice, respectiv p=1/2 atunci C = 0. Acest lucru se explicá prin faptul
cá un simbol de ieçire, de exemplu y1 , poate proveni cu aceeaçi
probabilitate atít din x1 cít çi din x2 , cu alte cuvinte recepþionarea lui nu
modificá cunoçtinþele noastre a priori asupra simbolului aplicat la intrare.
-- * --
__________________________ 23 ___________________________
Linii de transmisie
2.1. Introducere
Legătura între sursa de semnal (emiţător) şi utilizator (receptor) se
realizează printr-un mediu (suport material) ce permite semnalului util, purtător
de informaţie, să se propage. Acest mediu poartă numele de canal de legătură
(linie de transmisie) şi a cărui principală caracteristică este dispunerea pe o
lungime relativ mare. Pentru semnalele electrice se folosesc în mod practic
cablurile realizate din fire sau benzi metalice. Figura 2.1 reprezintă în secţiune
câteva linii uzuale.
Cablu Cablu bifilar Cablu Linie Linie strip

bifilar blindat coaxial microstrip
Fig. 2.1. Secţiuni prin liniile de transmisie.
Se poate imagina construirea unei linii prin legarea în lanţ a unui set de
cuadripoli. Efectul rezistiv, capacitiv şi inductiv distribuit al unei linii de
transmisie poate fi reprezentat printr-un model RLC cu parametrii concentraţi
24
Linii de transmisie
pe unitatea de lungime. Se va obţine o linie artificială, cu structuri periodice

reprezentată în figura 2.2.
Z Z Z
Y Y
Fig. 2.2. Structura modelului propus pentru linia fizică
Modelarea este cu atât mai precisă cu cât numărul de celule RLC luate
în calcul este mai mare. Să considerăm, pentru exemplificare, o porţiune de
linie bifilară. Fiecare conductor are o anumită rezistenţă R la trecerea
curentului. Izolantul care separă conductorii nu este perfect, el permiţând
scurgeri de curent; acest fapt se concretizează printr-o conductanţă G plasată
între cele două fire. Aceste două mărimi depind de natura materialelor. Putem
spera să le reducem iar în anumite cazuri să le facem neglijabile, alegând
conductori şi izolatori buni, dar ele vor caracteriza în permanenţă linia de
transmisie. Doi conductori vecini se află în interinfluenţă electrostatică.
Această influenţă este caracterizată de capacitatea C, definită ca raport între
sarcina electrică purtată prin fiecare conductor şi diferenţa de potenţial între
conductori: C=Q/V. Curentul care parcurge firele creează în vecinătatea sa un
câmp de inducţie magnetică care acţionează la rândul său asupra circuitului
care i-a dat naştere, ceea ce conduce la apariţia fenomenului de autoinducţie şi
la prezenţa celui de al treilea parametru: L=Φ /I.
Aceşti parametri electrici sunt proporţionali cu lungimea liniei
considerate. Dacă R0, L0, C0 şi G0 reprezintă parametrii unei linii pentru
unitatea de lungime, atunci un element de lungime ∆x (fig. 2.3) este descris
prin:
R = R 0 ∆x , L = L 0 ∆x , C = C 0 ∆x , G = G0 ∆x (2.1)
I R L I+∆I
V G C V+∆V
Fig. 2.3. Modelarea unui tronson de linie folosind componente discrete.
25
2.2. Parametri fizici primari ai liniilor de comunicaţii

În continuare vom discuta despre linii omogene, proprietate întâlnită
atunci când toate părţile componente sunt identice. Având în vedere rolul lor în
transmisia informaţiei, liniile sunt analizate din punct de vedere al propagării
semnalelor. Calitatea unei linii este determinată de un ansamblu de mărimi
electrice. Aceste mărimi, ale căror valori rezultă din natura materialelor
utilizate şi din dispunerea lor geometrică în construcţia liniei, se numesc
parametrii primari ai liniei. Ei sunt: rezistenţa R, inductanţa L, capacitatea C
şi conductanţa sau perditanţa G, şi se referă la 1 km de circuit.
2.2.1. Rezistenţa unui conductor

Rezistenţa în curent continuu a unui conductor de lungime l (în metri)
şi secţiune S (în milimetri pătraţi) este dată de formula:
l
Rcc = ρ (2.2)
S
în care ρ este rezistivitatea metalului din care este confecţionat circuitul.

Considerând lungimea l=2 km (1 km circuit = 2 km fir), rezultă formula de
calcul:
2000 ρ
R1 = ρ 2
≈ 2550 [Ω/km] (2.3)
d d2
π
4
Rezistenţa calculată cu această formulă corespunde temperaturii de 20°C. La

alte temperaturi rezistenţa va fi dată de formula:
Rt = R [1 + α(t − 20)] (2.4)

200 C
unde t este temperatura mediului ambiant în grade Celsius iar α coeficient de

variaţie în funcţie de temperatură la masă constantă (vezi tabelul 3.1).
Tabelul 3.1.
Denumirea Rezistenţa specifică Coeficientul de

materialului la 20°C temperatură
Cupru 0,01785 0,0039
Aluminiu 0,02910 0,0037
Oţel 0,13900 0,0046
26
Linii de transmisie
Când printr-un conductor circulă un curent alternativ teoria şi

experienţa arată că acest curent nu se repartizează în mod uniform pe toată
secţiunea, ci are tendinţa de a se deplasa spre periferie, densitatea de curent
fiind totdeauna mai mică la centru decât la suprafaţă. Totul se petrece ca şi cum
curentul ar fi "împins" spre suprafaţă, de unde numele de efect de suprafaţă sau
efect pelicular. Acest efect este cu atât mai accentuat cu cât frecvenţa
curentului ce trece prin conductor este mai ridicată.
Diametrul
interior
Diametrul exterior
Fig. 2.4. Ilustrarea efectului pelicular.
În cazurile limită, un conductor se comportă aproape ca un tub cilindric gol de

acelaşi diametru exterior, părţile centrale fiind slab sau deloc utilizate (fig.
2.4). Rezultă, în mod evident că, întrucât secţiunea efectiv parcursă de curentul
alternativ este mai mică, rezistenţa în curent alternativ (Rca) este mai mare decât
rezistenţa în curent continuu (Rcc). În funcţie de rezistenţa în curent continuu
(Rcc), rezistenţa în curent alternativ (Rca) este dată de formula:
Rca=kRcc (2.5)
k fiind un coeficient care ţine seama de efectul pelicular şi este calculat în

funcţie de f (frecvenţa exprimată în Hz) şi µ (permeabilitatea magnetică a
materialului conductorului).
Exemplul 2.1. Să se calculeze rezistenţa efectivă a unui circuit de cupru cu

diametrul de 3 mm la frecvenţa de 10.000 Hz.
ρ 0 ,01785
Rcc = 2550 2 = 2550 = 5,05 Ω/km
d 9
Folosind tabele special construite, se găseşte valoarea k=1,37. În acest caz,
ţinând seama de formula (2.5) rezultă:
Rca=kRcc=1,37 x 5,05=6,92 Ω/km
27
Conductoare bimetalice. Faptul că partea centrală a conductorului nu

este folosită la frecvenţe înalte a condus, pe de o parte, la utilizarea
conductoarelor tubulare (în radiotehnică) precum şi la introducerea
conductoarelor bimetalice, care constau dintr-o inimă de oţel acoperită cu un
strat de cupru. Evident la frecvenţe joase rezistenţa unui conductor bimetalic
este mai mare decât aceea a unui circuit de cupru având acelaşi diametru
exterior. O dată cu creşterea frecvenţei, rezistenţa conductorului bimetalic se
apropie ca valoare de rezistenţa conductorului de cupru.
2.2.2. Inductanţa unui conductor

Inductanţa unui circuit este raportul dintre fluxul magnetic generat de
curentul electric care trece prin conductor şi acest curent. O formulă
inginerească de calcul, folosită în literatura de specialitate, este:
 2D 
L =  4 ln + µK  ⋅ 10 −7 [H/m] (2.6)
 d 
în care:
L - inductanţa circuitului în H/m;
d - diametrul conductoarelor, în centimetri;
D - distanţa dintre conductoare, în centimetri;
µ - permeabilitatea magnetică a materialului conductorului;
K - coeficientul care ţine seama de efectul pelicular.
Parametrii primari fiind calculaţi pe 1 km de circuit formula inductanţei devine:
 2D 
L =  4 ln + µK  ⋅ 10 − 4 [H/km] (2.7)
 d 
Inductanţa este deci suma a doi termeni, primul reprezentând inductanţa

exterioară, iar cel de-al doilea inductanţa interioară. O dată cu creşterea
frecvenţei, curentul tinde să se localizeze la suprafaţa conductorului iar câmpul
magnetic tinde să treacă în întregime în dielectric, anulându-se în conductor.
Exemplul 2.2. Să se determine inductanţa unui linii de cupru având diametrul

de 3 mm şi distanţa între conductoare de 20 cm, la frecvenţa de 10.000 Hz.
Datele sunt: D=20 cm; d=0,3 cm; µ=1; K=0,824.
 2D   40 
L =  4 ln + k 2 µ  =  4 ln + 1 ⋅ 0 ,824  ⋅10 −4 =
 d   0 ,3 
= (4 ⋅ 5 + 0,824) ⋅10 −4 = 2,08 ⋅10 −4 H/km
28
Linii de transmisie
2.2.3. Capacitatea electrică a unui conductor

Se poate asimila circuitul cu un condensator având cele două fire ca
armături. Formula utilizată în acest caz pentu determinarea capacităţii
circuitului este:
ξ
C= ⋅ 10 −6 [F/km] (2.8)
2D
36 ln
d
în care:
D - distanţa între conductoare în centimetri;
d - diametrul conductoarelor, în centimetri;
ξ - constanta dielectrică a mediului (ξ=1 pentru aer).
Capacitatea reală a unei linii aeriene este ceva mai mare din cauza constantelor
dielectrice (mai mari ca unitatea) ale izolatoarelor şi stâlpilor. Din această
cauză se introduce un factor de corecţie şi formula capacităţii circuitului
devine:
10 −6
C = 1,05 [F/km] (2.9)
2D
36 ln
d
2.2.4. Conductanţa unui conductor

Materialele dielectrice care se folosesc pentru izolarea conductoarelor
între ele şi faţă de pământ nu sunt perfecte, ele prezentând o rezistenţă finită la
trecerea curentului electric. Această rezistenţă se numeşte rezistenţă de izolaţie.
Astfel, circuitul electric nu se va închide numai prin sarcină, ci şi prin
rezistenţa de izolaţie. Mărimea inversă a rezistenţei de izolaţie se numeşte
conductanţă sau perditanţă şi ea determină proprietăţile izolante ale
materialului numai pentru curent continuu. În curent alternativ apar pierderi în
dielectric care măresc conductanţa. Expresia acesteia în curent alternativ este
pentru linii aeriene:
G = (G0 + A ⋅ f )10 −6 [Ω-1/km] (2.10)

în care:
G0 - este perditanţa în curent continuu, exprimată în Ω-1/km;
A - un coeficient care ţine seama de pierderile în dielectricul
izolatoarelor;
f - frecvenţa în Hz;
G0 - depinde de numărul şi calitatea izolatoarelor pe 1 km de linie şi variază în

funcţie de condiţiile atmosferice. Câteva exemple sunt date în continuare:
29
G0 = 0,1⋅ 10 -6 [Ω-1/km] pe vreme uscată;

G0 = 0,5 ⋅ 10 -6 [Ω-1/km] pe vreme umedă;
A = 0,05 ⋅ 10 -9 pe vreme uscată;
A = 0,25 ⋅ 10 -9 pe ploaie;
A = 0,75 ⋅ 10 -9 în caz de chiciură sau polei pe conductoare.
Pentru cabluri, frecvent utilizate ca linii îngropate, conductanţa în curent

alternativ este dată de formula:
G = (G0 + ω ⋅ C ⋅ tgδ) ⋅ 10 −6 [Ω/km] (2.11)
în care:
C - este capacitatea unei perechi din cablu exprimată în F/km;
tgδ - coeficientul de pierderi în dielectric;
ω=2πf – pulsaţia semnalului ce parcurge linia.
Dacă se notează cu RG rezistenţa de izolaţie, atunci conductanţa sa va fi:
1
G= (2.12)
RG
2.3. Parametri secundari ai liniilor de comunicaţii

Parametri secundari ai unei linii sunt: constanta de propagare şi
impedanţa caracteristică. Considerånd că linia are o construcţie omogenă,
adică uniformă (firele sunt confecţionate din acelaşi material, au diametrul
uniform, acelaşi mod de izolare), parametrii electrici primari ai unei linii R, L,
C, G vor fi identici pe întreaga lungime a liniei. În plus aceşti parametri
electrici sunt proporţionali cu lungimea liniei considerate (vezi relaţia 2.1 şi fig.
2.3).
Fie V(t) potenţialul aplicat la intrarea în porţiunea de linie considerată şi
fie I(t) curentul ce străbate această porţiune. Valorile celor două mărimi vor
depinde nu numai de timp ci şi de coordonata x ce fixează poziţia în lungul
liniei. Se pot scrie următoarele relaţii:
∂V (x, t ) ∂I (x, t )
= − RI ( x, t ) − L (2.13)
∂x ∂t
∂I (x, t ) ∂V (x, t )
= −GV (x, t ) − C (2.14)
∂x ∂t
30
Linii de transmisie
Derivînd relaţiile (2.13) şi (2.14) în raport cu coordonata x, obţinem:
∂ 2V ( x, t ) ∂ 2V (x, t ) ∂V (x, t )
= LC + (LG + RC ) + RGV (x, t ) (2.15)
∂x 2
∂t 2 ∂t
şi respectiv:
∂ 2 I ( x, t ) ∂ 2 I ( x, t ) ∂I (x, t )
= LC + (LG + RC ) + RCI ( x, t ) (2.16)
∂x 2
∂t 2 ∂t
Ecuaţiile (2.15) şi (2.16) sunt cunoscute şi sub denumirea de ecuaţiile

telegrafiştilor. Soluţiile acestora V(x,t) respectiv I(x,t) nu pot fi determinate în
mod independent deoarece între ele există relaţii de legătură. Într-un regim
permanent sinusoidal, exprimând mărimile în complex, ecuaţiile telegrafiştilor
devin:
∂V ( x, t )
= ( R + jω L ) I ( x , t ) (2.17)
∂x
∂I ( x, t )
= (G + jωC )V ( x, t ) (2.18)
∂x
Analog, ecuaţiile de ordinul 2 se scriu:
∂ 2V ( x, t )
= ( R + jωL)(G + jωC )V ( x, t ) (2.19)
∂x 2
∂ 2 I ( x, t )
= ( R + jωL)(G + jωC ) I ( x, t ) (2.20)
∂x 2
Ecuaţiile (2.19) şi (2.20) pot fi puse sub forma:
∂ 2V ( x, t )
2
− γ 2V ( x, t ) = 0 (2.21)
∂x
∂ 2 I ( x, t )
2
− γ 2 I ( x, t ) = 0 (2.22)
∂x
unde s-a definit constanta de propagare:
31
γ = ( R + jωL)(G + jωC ) = α + jβ (2.23)
La definirea lui γ se consideră rădăcina cu partea reală pozitivă (α > 0); α se

numeşte coeficient de atenuare [Np / m], iar β constantă de fază [rad / m].
Dacă se neglijează pierderile, respectiv se consideră R = 0 şi G = 0,
aceste relaţii devin:
∂ 2V (x, t ) ∂ 2V (x, t )
= LC (2.24)
∂x 2 ∂t 2
∂ 2 I ( x, t ) ∂ 2 I ( x, t )
= LC (2.25)
∂x 2 ∂t 2
Soluţiile generale ataşate ecuaţiilor (2.2) şi (2.25) au expresiile:
(
V ( x, t ) = V1 t − x LC + V2 t + x LC ) ( ) (2.26)
şi
( ) (
I (x, t ) = I1 t − x LC + I 2 t + x LC ) (2.27)
Pentru V1 şi V2 şi respectiv I1 şi I2 semnale armonice exprimate sub formă

complexă, soluţiile de mai sus capătă forma:
[( ) ] [(
V (x, t ) = V1 exp j ω t − x LC + ϕ1 + V2 exp j ω t + x LC + ϕ 2 (2.28) ) ]
I ( x, t ) = I 1 exp j [ω(t − x LC ) + ϕ ] + I exp j [ω(t + x
1 2 ) ]
LC + ϕ 2 (2.29)
Relaţiile (2.28) şi (2.29) sunt formate fiecare, prin însumarea a două soluţii
particulare. Să vedem care este semnificaţia fizică pentru fiecare soluţie în
parte. În acest scop să considerăm, de exemplu, primul termen din (2.28). Sub
formă reală acesta se poate scrie:
(
V ( x, t ) = V1 cos[ω t − x LC + ϕ1 ] ) (2.30)
Dacă vom compara această expresie cu ecuaţia undei plane:
 x 
V ( x, t ) = V cos ω(t − ) + ϕ (2.31)
 Vϕ 
32
Linii de transmisie
unde Vϕ este viteza de propagare (de fază), prin identificare vom găsi pentru
aceasta din urmă expresia:
1
Vϕ = (2.32)
LC
Procedînd în mod analog pentru cel de al doilea termen al relaţiei (2.28)

rezultă:
1
Vϕ = − (2.33)
LC
Se obţine deci o viteză egală în modul cu precedenta dar de semn contrar.

Relaţia (2.32) arată că unda se deplasează în sensul în care coordonata x creşte,
în timp ce conform relaţiei (2.33) unda se deplasează în sensul în care x se
micşoreză. În concluzie soluţia generală este obţinută prin superpoziţia a două
unde, ce se propagă în sensuri contrare de-a lungul liniei. Una din aceste unde
se numeşte undă directă şi se deplasează de la emiţător către receptor, în timp
ce cealaltă se numeşte undă reflectată şi se deplasează de la receptor către
emiţător. Se poate demonstra, în cazul liniilor fără pierderi, că:
1
Vϕ = (2.34)
εµ
oricare ar fi tipul liniei, deci Vϕ este egală cu viteza de propagare a undelor

electromagnetice în mediul respectiv. Se poate observa că această viteză este:
- independentă de dimensiunile liniei;
- independentă de frecvenţa semnalului (linie nedispersivă).
Din ecuaţiile (2.13) şi (2.14), dacă se neglijează pierderile se va obţine:
∂V ( x, t ) ∂I ( x, t )
= −L (2.35)
∂x ∂t
∂I ( x, t ) ∂V ( x, t )
= −C (2.36)
∂x ∂t
Să verificăm ecuaţia (2.35) derivînd expresia (2.28) în raport cu x şi expresia

(2.29) în raport cu t. Se obţine astfel:
33
∂V ( x, t )
∂x
[
= − jω LCV1 exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 + ] (2.37)
+ jω LCV2 exp j [ω(t + x LC ) + ϕ ] 2
−L
∂I
∂t
[
= − jωLI 1 exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 − ] (2.38)
− jωLI 2 exp j [ω(t + x LC ) + ϕ 2 ]
În relaţia (2.38) s-a înmulţit cu -L atît membrul drept cît şi cel stîng. Pentru ca
egalitatea (2.35) să fie verificată oricare ar fi t şi x, este necesar ca:
C
I1 = V1 (2.39)
L
şi respectiv:
C
I2 = − V2 (2.40)
L
În aceste condiţii expresia curentului I(x,t) devine:
I ( x, t ) =
C
l
[
V1 exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 −
C
L
] [
V2 exp j ω(t + x LC ) + ϕ 2 ]
(2.41)
În concluzie, oricare ar fi momentul de timp considerat şi oricare ar fi poziţia

pe linie, există un raport constant între tensiunea şi curentul undei incidente şi
acelasi raport, însă cu semn schimbat, între tensiunea şi curentul undei
reflectate. Acest raport care are dimensiunea unei impedanţe se numeşte
impedanţă caracteristică. Expresia sa este:
L
Z0 = (2.42)
C
iar inversa sa
C
Y0 = ( Z 0 ) −1 = (2.43)
L
34
Linii de transmisie
este admitanţa caracteristică. În încheiere trebuie menţionat faptul că metoda

de calcul prezentată este valabilă doar în cazul liniilor fără pierderi (ipoteză
simplificatoare ce se face în majoritatea cazurilor de transmisii de date). Dacă
pierderile sunt importante, expresia impedanţei caracteristice este:
R + jω L γ R + jωL
Z0 = = = Rc + jX c = = Z 0 e jϕc (2.44)
γ G + jωC G + j ωC
ω reprezentând pulsaţia semnalului presupus armonic ce se propagă de-a lungul

liniei.
2.4. Linii fără distorsiuni

Datorită faptului că, în general, constanta de atenuare şi viteza de fază
depind de frecvenţă, diferitele armonice componente ale unor unde
nesinusoidale se vor atenua diferit şi de asemenea se vor propaga cu viteze
diferite. Ca urmare a acestui fapt, rezultă o distorsiune a undelor ce se propagă
pe linie. Acest lucru nu se întâmplă dacă α şi Vϕ nu depind de frecvenţă. Astfel
de linii se numesc linii fără distorsiuni. Dacă parametrii unei linii satisfac
condiţia (2.45) numită condiţia lui Heaviside, linia este fără distorsiuni.
R L
= (2.45)
G C
Într-adevăr, dacă se ţine cont de această condiţie, rezultă:
α = RG (2.46)
De asemenea se demonstrează că:
ω 1
Vϕ = = (2.47)
β LC
Impedanţa caracteristică a liniei fără distorsiuni este dată de relaţia (2.42).
2.5. Impedanţa de intrare

Impedanţa de intrare a liniei Z1in = V1 / I1, pentru o anumită impedanţă
de sarcină conectată la sfârşitul liniei (Z2 = V2 / I2) se poate stabili direct pe baza
teoriei cuadripolului:
35
I1 I2
V1 Z1in V2 ZT
Fig. 2.5. Structura unui cuadripol.
Z T + Z 0 th( γl )
Z1in = Z 0 (2.48)
Z 0 + Z T th( γl )
Dacă linia este închisă pe impedanţa caracteristică, ZT = Z0 (linie adaptată)

rezultă Z1in = Z0, ceea ce este în concordanţă cu rezultatele cunoscute din teoria
cuadripolului.
2.6. Puterea transportată

Ecuaţiile (2.39) şi (2.40) arată că raportul dintre tensiune şi curent din
unda reflectată, este de semn opus celui din unda incidentă. Această schimbare
de semn provine din faptul că fluxul de energie al undei reflectate este de semn
opus fluxului undei incidente. Să calculăm puterea care se propagă dea lungul
liniei. Aceasta are expresia:
P=
1
4
[
V ( x, t ) I * ( x, t ) + I ( x, t )V * ( x, t ) ] (2.49)
unde prin I* şi V* s-au notat expresiile complex conjugate ale curentului şi

tensiunii. Înlocuind V(x,t) şi I(x,t) prin primii termeni ai ecuaţiilor (2.28) şi
(2.41) se obţine:
1 V12
Pi = (2.50)
2 Z0
care reprezintă puterea transportată de unda incidentă (spre x crescător).

Înlocuind V(x,t) şi I(x,t) prin termenii secunzi ai ecuaţiilor (2.28) şi (2.41) se
obţine:
1 V22
Pr = (2.51)
2 Z0
36
Linii de transmisie
care reprezintă puterea ce se propagă cu unda reflectată (spre x descrescător).

Remarcăm că puterile sunt constante oricare ar fi valoarea coordonatei x. Acest
lucru provine din faptul că am neglijat pierderile, considerînd o linie
nedispersivă. Luînd în consideraţie aceste pierderi, vom ajunge la o expresie a
puterii incidente de forma:
1 V12 −2α
Pi ( x) = e (2.52)
2 Z0
unde α este coeficientul (constanta) de atenuare. Se observă că puterea

transportată se diminuează cu cît ne îndepărtăm de sursa de semnal. Ţinînd
cont de pierderi, expresia potenţialului V(x,t) devine:
[ ] [
V ( x, t ) = V1e −αx exp j ω(t − x LC ) + ϕ1 + V2 e αx exp j ω(t + x LC ) + ϕ 2 ]
(2.53)
2.7. Reflexii ale semnalelor pe liniile de propagare
2.7.1. Unde reflectate. Factorul de reflexie

Ţinând cont de relaţia (2.47) soluţiile ecuaţiilor telegrafiştilor devin:
V ( x, t ) = V1 exp j (ωt − βx + ϕ1 ) + V2 exp j (ωt + βx + ϕ 2 ) (2.54)
V1 V
I ( x, t ) = exp j (αω t − β x + ϕ1 ) − 2 V2 exp j (ωt + β x + ϕ) (2.55)
Z0 Z0
În continuare vom considera schema din figura 2.6 în care:

- G - generatorul de semnal
- Zo - impedanţa caracteristică a liniei
- ZT - impedanţa de sarcină, plasată la extremitatea linie
I1
Z0
I2 ZT VT
G Ui
Fig. 2.6.
37
În cazul general, soluţia ecuaţiei undei este suma a două soluţii particulare, una
corespunzătoare undei incidente (V1 sau I1 ) iar cealaltă corespunzătoare undei
reflectate (V2 sau I2 ). Această soluţie trebuie să fie valabilă în toate punctele
liniei, în particular pentru x=l. Pentru circuitul din fig. 2.6 se pot scrie
următoarele relaţii:
I = I1 + I 2 (2.56)
unde:
I1 = I1 exp j (ωt − β x + ϕ1 ) (2.57)
şi
I 2 = I 2 exp j (ωt + β x + ϕ 2 ) (2.58)
De asemenea avem relaţia:
V1 + V2 = Z T I (2.59)
în care:
V1 = V1 exp j (ωt − β x + ϕ1 ) (2.60)
şi
V2 = V2 exp j (ωt + β x + ϕ 2 ) (2.61)
În plus avem relaţiile:
V1
I1 = (2.62)
Z0
V2
I2 = − (2.63)
Z0
obţinîndu-se:
V1 V2 V1 + V2
− = (2.64)
Z0 Z0 ZT
În final rezultă relaţia:
V2 Z T − Z 0
= =Γ (2.65)
V1 Z T + Z
se numeşte factor (coeficient) de reflexie şi expresia sa este:
38
Linii de transmisie
V2
Γ =| Γ | exp jΦ = exp j (ϕ′2 − ϕ1′ ) (2.66)
V1
în care:
ϕ1′ = ϕ1 − β (2.67)
ϕ′2 = ϕ 2 + β (2.68)
l fiind lungimea liniei iar β constanta de fază. În mod similar pentru curent
avem:
I 2 = − ΓI 1 (2.69)
Cazuri particulare:
Dacă ZT=Z0, atunci Γ=0 ceea ce conduce la V2=0, deci nu există
undă reflectată; se spune că linia este adaptată.
Dacă ZT =0, (cazul liniei scurt-circuitate), atunci Γ=-1 ceea ce
conduce la V2=-V1 şi I2 =I1; în acest caz există reflexie totală cu
schimbare de semn pentru tensiune şi fără schimbare de semn (sens)
pentru curent.
Dacă ZT=∞ (cazul liniei în gol), atunci Γ=+1 ceea ce conduce la
V2=V1 şi I2 =-I1; în acest caz există reflexie totală cu schimbare de
semn (sens) pentru curent şi fără schimbare de semn pentru
tensiune.
Se observă că prezenţa unei impedanţe de sarcină diferite de valoarea

impedanţei caracteristice a liniei, provoacă o reflexie în acel loc: o parte a undei
incidente este reflectată şi se propagă în sens invers pe linie. În concluzie, se
poate considera că undele reflectate apar ori de cîte ori pe linie există o variaţie
bruscă de impedanţă.
2.7.2. Unde staţionare. Studiu calitativ

Am văzut că în cazul în care ZT este diferită de Z0, unda incidentă
provoacă o reflexie pe sarcină şi dă naştere unei unde reflectate ce se propagă
în sens invers. Considerăm expresiile tensiunii şi curentului, conform soluţiilor
generale:
V ( x, t ) = V1 exp j (ωt − βx + ϕ1 ) + V2 exp j (ωt + βx + ϕ 2 ) (2.70)
V1 V
I ( x, t ) = exp j (ωt − βx + ϕ1 ) − 2 exp j (ωt + β x + ϕ 2 ) (2.71)
Z0 Z0
39
Facem schimbarea de variabilă: z = l - x, unde l este lungimea liniei iar z este

distanţa dintre punctul fixat pe linie şi capătul la care este cuplată impedanţa de
sarcină.
0 x
V1 Unda incidentă
Unda reflectată V2
z 0
P
Fig. 2.7.
Se obţine astfel:
V ( x, t ) = V1 exp j (ωt + βz + ϕ1′ ) + V2 exp j (ωt − βz + ϕ' 2 ) (2.72)

V V
I ( z , t ) = 1 exp j (ωt + β z + ϕ1′ ) − 2 exp j (ωt − β z + ϕ' 2 ) (2.73)
Z0 Z0
Dacă se ţine cont că:
V2 = Γ V1 (2.74)
şi că, pentru unda reflectată, coordonata curentă este x=l+z, rezultă:
V ( x, t ) = V1 exp j (ϕ1′ + β z ){1 + Γ exp(−2 jβz )}exp jωt (2.75)
exp j (ϕ1′ + β z ){1 − Γ exp(−2 jβ z )}exp jωt

V1
I ( x, t ) = (2.76)
Z0
Prin însumarea celor două componente (incidentă şi reflectată) ce se propagă în

sensuri opuse cu viteze egale în valoare absolută, se formează un sistem de
unde staţionare. Se constată că maximele şi minimele amplitudinii undei
rezultante se găsesc întotdeauna în aceleaşi puncte de-a lungul liniei. Un
observator exterior liniei vede deci o oscilaţie staţionară. Undele staţionare
obţinute au o perioadă egală cu λ/2, unde:
λ = Vϕ T = 2 π / β (2.77)
este lungimea de undă.
40
Linii de transmisie
2.7.3. Poziţia şi valoarea maximelor şi minimelor

Reluăm relaţia (2.75) care mai poate fi scrisă sub forma:
V ( x, t ) = V1 exp j (ϕ1′ + βz ){1 + Γ exp(−2 jβ z )}exp jωt = V ( z ) exp jωt (2.78)
V(z) reprezintă amplitudinea echivalentă a undei staţionare; pentru calculul

valorii acesteia avem relaţia:
| V ( z ) | 2 = V ( z , t )V ∗ ( z , t ) (2.79)
unde prin V*(z,t) s-a notat expresia complex conjugată a relaţiei (2.78).
Înlocuind factorul de reflexie prin expresia sa:
Γ =| Γ | θ jφ (2.80)
obţinem:
| V ( z ) |2 = V12 {1+ | Γ | [exp j (Φ − 2βz ) + exp j (−Φ − 2βz )]+ | Γ |} (2.81)
respectiv:
[
| V ( z ) |2 = V12 1 + 2 | Γ | cos(Φ − 2βz ) + | Γ |2 ] (2.82)
Această expresie este maximă în punctele de coordonată zM pentru care:
cos(Φ − 2βz M ) = 1 (2.83)

deci
Φ − 2βz M = 2nπ (2.84)
ceea ce conduce la:
Φ nπ Φ λ nλ
zM = + = + (2.85)
2β β 2π 2 2
de unde rezultă pentru amplitudinea maximă valoarea:
2
Vmax =| V ( z M ) | 2 = V12 (1+ | Γ |) 2 (2.86)
Amplitudinea are valoare minimă în punctele de coordonată zm pentru care:
41
cos(Φ − 2βz m ) = −1 (2.87)

deci
Φ − 2βz m = (2n + 1)π (2.88)
de unde rezultă:
Φ (2n + 1)π Φ λ 2n + 1 λ
zm = + = + (2.89)
2β 2β 2π 2 2 2
valoarea amplitudinii minime fiind dată de relaţia:
2
Vmin =| V ( z m ) | 2 = V12 (1− | Γ |) 2 (2.90)
Se poate observa că:

distanţa între 2 maxime esteλ/2;
distanţa între un maxim şi un minim este λ;
distanţa zM care separă sarcina de primul maxim se obţine facînd n=0
în expresia (2.85).
distanţa zm care separă sarcina de primul minim se găseşte facînd n=0
în expresia(2.89).
Am examinat pînă acum semnalul în tensiune; putem, de asemenea, să facem

studiul undelor staţionare şi pentru curent. În acest caz obţinem:
exp j (ϕ'1 +β z )[1 − Γ exp(−2 jβ z )]exp jωt = I ( z ) exp jωt

V1
I ( x, t ) = (2.91)
V2
Procedînd ca în cazul anterior pentru determinarea punctelor de minim şi
maxim, se constată că există un decalaj de λ/4 între punctele de extrem ale
tensiunii şi curentului: |I(z)| este maxim când | V(z)| este minim şi invers.
2.7.4. Detecţia unui defect pe linie

O porţiune de linie este echivalentă cu un cuadripol (fig. 2.8). Dacă
această linie este "încărcată" cu impedanţa de sarcină ZT , atunci la intrare vom
avea o impedanţă echivalentă Ze conform relaţiei:
V ( z, t )
Z e ( z) = (2.92)
I ( z, t )
Înlocuind pe V(z,t) şi I(z,t) prin expresiile (2.78) şi respectiv (2.91), se obţine:
42
Linii de transmisie
1+ | Γ | exp − j ( 2βz − Φ )
Z e ( z) = Z 0 (2.93)
1− | Γ | exp − j (2β z − Φ )
De remarcat că valoarea impedanţei echivalente depinde de distanţa care separă

punctul de măsură de sarcină, deci în fiecare punct al liniei putem defini o
impedanţă echivalentă Ze. Modulul lui Ze este maxim în punctele în care
V (z ) este maxim şi este minim în punctele în care V (z ) este minim. Înlocuind
coordonata z prin zM şi zm găsite anterior, obţinem:
1+ | Γ |
Z e max = Z 0 (2.94)
1− | Γ |
şi respectiv
1− | Γ |
Z e min = Z 0 (2.95)
1+ | Γ |
Rezultă că impedanţa este constantă indiferent de caracteristicile semnalului şi

de coordonata z doar în cazul liniilor adaptate. Tensiunea şi curentul pot fi puse
şi sub forma:
V ( z, t ) = VT cos βz + jZ 0 I T sin βz (2.96)
VT
I ( z , t ) = I T cos β z + j sin βz (2.97)
Z0
unde I T şi VT sunt curentul şi tensiunea pe sarcina Z T . Ţinând cont de aceste
expresii relaţia (2.92) devine:
Z T + jZ 0 tgβ z
Z e ( z) = (2.98)
Z
1 + j T tgβ z
Z0
Dacă se examinează relaţia (2.98) se constată că |Ze(z)| este o funcţie periodică

în raport cu z=λ/2. Tot din (2.98), vedem că Ze este periodică şi în raport cu β
sau cu ω deoarece β = ω / Vϕ . Deci, pentru o linie de lungime dată, dacă
modificăm frecvenţa semnalului, impedanţa văzută la intrarea în linie variază
trecînd prin maxime si minime. Această proprietate este utilizată pentru a
localiza un defect. Un defect se prezintă ca o sarcină neadaptată situată la o
distanţă z x , necunoscută, faţă de un punct de acces A. Se măsoară impedanţa în
punctul A trimiţînd un semnal de pulsaţie ω. Această impedanţă este dată de
43
(2.98). Se variază frecvenţa şi se măsoară impedanţa. Pentru o pulsaţie ω1

căreia îi corespunde constanta de propagare β1 şi lungimea de undă
λ1 impedanţa este maximă. Distanţa z1 este dată de relaţia:
Φ nπ Φ λ1 nλ1
z1 = + = + (2.99)
2β1 β1 2π 2 2
Să mărim frecvenţa: β creşte, λ scade şi sistemul de unde staţionare se

restrînge. La pulsaţia ω2 > ω1 impedanţa este din nou maximă raportată la
punctul de observaţie. Lungimea de undă este λ 2 şi există acum (n+1)
perioade de Ze între primul maxim şi punctul de observaţie. Relaţia (2.99) ne
conduce la:
Φ (n + 1)π Φ λ 2 λ
z2 = + = + (n + 1) (2.100)
2β 2 β2 2π 2 2
Dacă se elimină n între ecuaţiile (2.99) şi (2.100) se ajunge la:
λ 2λ2 Vϕ
z1 = = (2.101)
2( λ 1 − λ 2 ) 2( f 1 − f 2 )
Astfel, cunoscînd Vϕ, f1 şi f2, se poate calcula uşor distanţa z1.
Exemplul 2.3. Să se determine poziţia unui defect pe o linie de comunicaţie

ştiind că, într-un punct accesibil, se constată că impedanţa este maximă în
momentul în care frecvenţa are valorile de 100 kHz şi respectiv 90 kHz.
Considerăm că Vϕ =2.108 m/s.
Soluţie: Conform relaţiei (2.101) avem:
Vϕ 2 ⋅ 10 8
z1 = = = 10.000 m
2( f 2 − f1 ) 2(100 * 10 3 − 90 * 10 3 )
Deci defectul este situat la circa 10 km faţă de punctul de măsură.
2.7.5. Studiul unor cazuri particulare

Linie adaptată:
ZT = Z 0 (2.102)
44
Linii de transmisie
Linia se termină prin impedanţa sa caracteristică. Relaţia (2.98) ne conduce la:
Z e ( z) = Z 0 (2.103)
În acest caz Γ=0 şi numai unda incidentă se propagă.

Linie în scurt-circuit:
ZT = 0 (2.104)
Relaţia (2.98) ne conduce la:
Z e ( z ) = jZ 0 tgβz (2.105)
Impedanţa liniei este, în toate punctele, pur imaginară. Ea este nulă în punctele
z=0 şi variază similar funcţiei trigonometrice tgβz cu valori infinite în punctele
în care curentul se anulează. Se constată că Ze este o inductanţă pură (dacă
tgβz>0) respectiv este o capacitate pură dacă (tgβz<0).
Linie în gol:
ZT = ∞ (2.106)
Conform expresiei (2.98) avem:
1
Z e ( z) = = − jZ 0 cot gβ z (2.107)
jYo tgβ z
Impedanţa liniei este în toate punctele pur imaginară. Ea variază ca o

cotangentă, cu valori infinite în punctele în care curentul se anulează. Se
constată că:
- Ze este o inductanţă pură dacă, cotg βz < 0
- Ze este o capacitate pură dacă, cotg βz > 0
2.7.5.1. Aplicaţii ale cazurilor în care Z T = 0 şi Z T = ∞

Astfel de linii terminate printr-un scurt-circuit sau în gol permit
realizarea unei impedanţe pur imaginare de orice valoare. Se observă că o linie
terminată printr-un scurt-circuit de lungime d ± n(λ / 2) are la bornele sale o
aceeaşi impedanţă jX. După semnul lui X, adică după valoarea lui d, pentru o
frecvenţă dată, linia este echivalentă cu o inductanţă (X>0) sau cu o capacitate
(X<0). Aceste linii sunt utilizate în mod curent pentru realizarea adaptării de
impedanţe.
45
2.8. Atenuarea semnalelor pe liniile de transmisie

În sens larg, noţiunea de atenuare se defineşte ca fiind logaritmul
raportului a două puteri, respectiv:
A = 10 lg (P1 / P2 ) [dB] (2.108)

sau
A = 1/2 ln (P1 / P2) [Np] (2.109)
unde:
P1 - puterea semnalului aplicată la intrarea în linie;
P2 - puterea măsurată la ieşirea din linie.
Analog se defineşte şi cîştigul G, între cîştig şi atenuare existînd relaţia:
G = -A (2.110)
Legătura între unităţile de măsură alese este:
1 [dB]= 0.115 [Np] şi respectiv 1 [Np]=8.68 [dB]
2.8.1. Atenuarea şi cîştigul compus

În practică, foarte rar se reuşeşte ca impedanţa de sarcină a unei linii
de transmisie să fie exact impedanţa caracteristică a acesteia. De asemenea,
impedanţa de sarcină rareori are caracter pur rezistiv şi valoarea ei depinde de
frecvenţa semnalului. Se consideră cazul unui cuadripol ca în figura de mai jos:
P1
Z1
P2
S U1 U2 Z2
Fig. 2.8.
Impedanţa de sarcină a cuadripolului este Z 2 , iar impedanţa de intrare este

egală cu impedanţa internă a sursei S şi este Z1 . Se defineşte atenuarea
compusă Ac conform relaţiei de definiţie generală (2.108) unde:
- P1 - este puterea aparentă maximă pe care poate să o furnizeze sursa.
Acest lucru este posibil atunci cînd avem egalitate între impedanţa de
intrare a cuadripolului şi impedanţa internă a sursei.
46
Linii de transmisie
- P2 - este puterea aparentă furnizată sarcinii după traversarea

cuadripolului.
Dacă tensiunea în gol furnizată de sursa S este U0, atunci rezultă că U1=U0/2,
deci:
{[ ][
Ac = 10 lg( P1 / P2 ) = 10 lg U 02 / 4 Z1 Z 2 / U 22 ]} (2.111)
sau
Ac = 20 lg(U 0 / 2U 2 ) − 10 lg(Z1 / Z 2 ) [dB] (2.112)
În cazul în care P2 > P1 relaţia îşi păstrează valabilitatea cu deosebirea

că de data aceasta se vorbeşte de câştig compus, valoarea acestuia fiind
Gc = − Ac . Analog, se mai utilizează ca indicator, noţiunea de defazaj compus,
definită ca diferenţă între fazele tensiunii sursei U 0 şi tensiunii de ieşire U 2 .
ϕ c = arg(U 0 ) − arg(U 2 ) (2.113)
În cazul în care există adaptare pe întreg tronsonul de transmisie (adică

Z1 = Z 2 = Z 0 ), atunci Ac se transformă în factorul de atenuare (câştig)
standard.
2.8.2. Nivelul semnalelor

Nivelul semnalelor se notează cu Lx (level) şi este expresia sub formă
logaritmică a raportului dintre două mărimi de aceeaşi natură, una dintre
acestea fiind o mărime de referinţă. De exemplu:
L x = 10 lg( Px / Pref ) [dB] (2.114)
L x = 1 / 2 ln( Px / Pref ) [Np] (2.115)
Raportat la o linie de legătură, Px reprezintă puterea semnalului la o distanţă x

dată faţă de un punct de acces, unde se injectează un semnal cu puterea Pref .
Atunci când se cunosc impedanţele circuitului, în locul puterilor se pot utiliza
tensiuni (mult mai uşor de măsurat). Astfel:
L x = 10 lg(U x2 / U ref
2
) = 20 lg(U x / U ref ) [dB] (2.116)
L x = 1 / 2 ln(U x2 / U ref
2
) = ln(U x / U ref ) [Np] (2.117)
47
Noţiunea de nivel este direct legată de cea de atenuare (câştig). Într-

adevăr, conform relaţiei de definiţie, avem:
A = 10 lg P1 / P2 = 10 lg P1 / Pref − 10 lg P2 / Pref = L1 − L2 [dB] (2.118)

unde
L1 = 10 lg P1 / Pref iar L2 = 10 lg P2 / Pref (2.119)
Deci, atenuarea este sinonimă cu scăderea nivelului între două puncte ale liniei
(circuitului). În mod similar, dacă L2 > L1 putem vorbi de câştig.
2.8.3. Nivelul absolut al semnalelor

În cazul în care mărimea de referinţă ( Pref sau U ref ) este definită în
mod independent de parametrii sistemului, nivelul astfel obţinut se numeşte
nivel absolut. În timp, în domeniul telecomunicaţiilor, s-a impus ca putere de
referinţă, puterea de 1mW. În acest caz nivelul va deveni:
L x = 10 lg Px / 1 mW [dBm] (2.120)
Exemplul 2.4.
Lx = 0 dBm corespunde la o putere Px = 1 mW
L x = 20 dBm corespunde la o putere Px = 100 mW
L x = −13 dBm corespunde la o putere Px = 50 µW
În cazul în care impedanţa caracteristică este egală cu 600 Ω (adoptată aproape

în totalitate de aparatele ce lucrează la frecvenţe joase în domeniul
telecomunicaţiilor, ea reprezentînd şi impedanţa caracteristică a liniei de
telefon) atunci puterea de referinţă de 1 mW produce o cădere de tensiune:
U ref = 600 Pref = 774,6 mV ≅ 775 mV (2.121)
În acest caz nivelul absolut L x se defineşte ca fiind:
L x = 20 lg U x / 775 mW [dBm] (2.122)
Exemplul 2.5.
- La un nivel Lx = 0 dBm îi corespunde U x = 775 mV
- La un nivel L x = 20 dBm îi corespunde U x = 7.75 V
- La un nivel L x = −65 dBm îi corespunde U x = 435.8 µV
48
Linii de transmisie
În telecomunicaţii se utilizează ca aparate de măsură voltmetre a căror scală

este gradată direct în decibeli raportîndu-se la tensiuni de referinţă de 775mV.
Alte tensiuni de referinţă sunt:
U ref =1V [dBV]

U ref =1µV [dBµ]
În înaltă frecvenţă impedanţele caracteristice utilizate sunt 50 sau 75 Ω

(cabluri coaxiale). În acest caz puterea de 1 mW produce o cădere de tensiune
de 223.6 mV pentru 50 Ω şi 273.9 mV pentru 75 Ω . Legătura între nivelele
exprimate anterior (U ref =775 mV) şi noile nivele este:
L x (223.6 mV) = L x (775 mV) + 10.8 dB (2.123)

L x (273.9 mV) = L x (775 mV) + 9 dB (2.124)
2.8.4. Nivelul relativ al semnalelor

Se numeşte nivel relativ într-un punct x al unui sistem de comunicaţie
(linie, circuit, etc.) diferenţa între nivelul absolut în acest punct şi nivelul
absolut într-un punct de referinţă, propriu sistemului considerat (în general, la
intrarea în linie):
L x 10 lg Px / P1 = Lx − L1 (2.125)
unde
Lx - este calculat la 1mW
L1 - este calculat la 1mW
Nivelul relativ este deci numeric egal cu atenuarea survenită între cele două
puncte.
2.9. Compunerea semnalelor

În cazul în care într-un tronson al unui sistem de telecomunicaţii se
vehiculează n semnale independente, puterea semnalului rezultant este egală cu
suma puterilor semnalelor componente:
n
Ptot = ∑ P1 (2.126)
i =1
Deoarece se lucrează cu aceleaşi impedanţe pentru toate semnalele, comparaţia

între puterile acestora se reduce la comparaţia tensiunilor efective. Astfel, dacă
49
toate semnalele au aceeaşi valoare a tensiunii efective rezultă că toate au

aceeaşi putere. De exemplu, în acest caz:
Ptot = nP (2.127)
în care P reprezintă puterea unui semnal, iar tensiunea efectivă este:
U ef .rez = nU ef (2.128)
În cazul particular a n semnale izocrone (semnale de aceeaşi formă şi perfect

sincronizate), valorile eficace ale tensiunilor sunt cele care se adună pentru a da
valoarea tensiunii eficace a semnalului rezultant:
n
U ef .rez = ∑ U ef .i = nU ef (2.129)
i =1
iar puterea rezultantă va fi:
Ptot = n 2 P (2.130)
În primul caz (al semnalelor necorelate, independente, dar de putere egală)

nivelul rezultant va fi:
Lrez = L + 10 lg n [dB] (2.131)
unde L reprezintă nivelul fiecărui semnal. În mod frecvent această situaţie se

întîlneşte în transmisiile telefonice. În cel de al doilea caz (al semnalelor
izocrone) nivelul rezultant va fi:
Lrez = L + 20 lg n [dB] (2.132)
2.10. Calitatea transmisiei

În cazul transmisiilor de joasă frecvenţă s-a convenit ca impedanţele
caracteristice ale liniilor de legătură şi impedanţele de intrare (ieşire) ale
echipamentelor electronice să aibă valoarea de 600 Ω . În acest caz atenuarea
compusă pentru Z1 = Z 2 =600 Ω va avea valoarea:
Ac = 20 lg(U 0 / 2U 2 ) [dB] (2.133)
50
Linii de transmisie
Prin recomandări avizate de CCITT se consideră că pentru o reţea

naţională, atenuarea compusă nu trebuie să depăşească:
- pentru emiţător: 21 dB, inclusiv randamentul electroacustic al
microfonului;
- pentru receptor: 12 dB, inclusiv randamentul electroacustic al
difuzorului;
Pentru reţele internaţionale atenuarea compusă nu trebuie să
depăşească, în ambele sensuri, 3 dB.
2.10.1. Întîrzierea în propagarea semnalelor

Pentru a parcurge distanţele ce separă echipamentele de transmisie,
semnalele au nevoie de un timp de propagare. Aceste întîrzieri nu sunt (nu
reprezintă) un impediment în cazul transmisiilor unidirecţionale. Probleme apar
atunci când între doi parteneri, avem o legătură de tip iterativ. În telefonie se
consideră deranjante dar suportabile, întârzierile de până la 150 ms. Din motive
fiziologice, întîrzierile ce ajung la 400 ms, fac conversaţia neinteligibilă. Liniile
telefonice ce fac apel la sateliţii geostaţionari au o întârziere de 250 ms.
2.10.2. Transmisia conformă

În transmisia ce face apel la semnale analogice, informaţia este
conţinută în forma semnalului, deci alura acestuia (forma) trebuie păstrată.
Printr-o transformare conformă se înţelege că semnalul recepţionat u R (t) nu
trebuie să difere de semnalul emis u E (t) decît prin :
- un factor a constant;
- un timp de întârziere τ constant.
Ideal, cele două semnale sunt legate prin relaţia:
u R (t ) = au E (t − τ) (2.134)
Aplicând transformata Fourier a acestei relaţii, obţinem:
U R (ω) = aU E (ω)e − jωt (2.135)
Din această relaţie se observă că:

- atenuarea A a transmisiei trebuie să fie constantă şi independentă de
frecvenţă:
U E (ω)
A = 20 lg = 20 lg(1 / a ) [dB] (2.136)
U R (ω)
- defazajul ϕ trebuie să fie o funcţie liniară de frecvenţă:
51
ϕ = arg(U R ) − arg(U E ) = ωτ (2.137)
Acestea sunt cele două condiţii impuse pentru ca o transmisie să fie conformă.
În cazul transmisiilor numerice, această cerinţă nu este necesară.
2.10.3. Distorsiuni liniare

Cele două condiţii necesare unei transmisii conforme nu pot fi
satisfăcute, în totalitate, în practică. Imperfecţiunile pe care le prezintă liniile
de transmisie referitor la cele două condiţii (2.136) şi (2.137) se numesc
distorsiuni liniare şi acestea sunt:
- distorsiuni de atenuare, când atenuarea A nu este constantă şi variază
cu frecvenţa;
- distorsiuni de fază, când faza ϕ nu este liniară.
τ = ϕ / ω ≠ cons tan t (2.138)
Un semnal pur armonic, afectat de distorsiunile liniare, îşi păstrează forma şi la

recepţie. În cazul tuturor celorlalte semnale, aceste distorsiuni afectează
spectrul semnalului (îi modifică forma).
2.10.4. Banda de trecere

Banda de trecere ataşată unui canal prezintă un interes deosebit privind
calitatea transmisiei. Ca definiţie se poate accepta că lărgimea de bandă (banda
de frecvenţă) reprezintă domeniul în care distorsiunile liniare, în special cele de
atenuare, rămân sub o anumită valoare de prag. Această limită este adesea
fixată în mod arbitrar la o creştere a atenuării cu 3 dB în raport cu o frecvenţă
de referinţă.
∆A [dB]
3 [dB]
f referinta
0 f [Hz]
Banda de frecvenţe
Fig. 2.9.
52
Linii de transmisie
De exemplu, în transmisiile telefonice, freferinta = 800 Hz şi banda de trecere

standardizată este cuprinsă între 300 - 3400 Hz.
2.10.5. Distorsiuni neliniare

Dacă factorul de atenuare a utilizat în cazul transmisiilor conforme
(2.134) variază odată cu amplitudinea semnalului, spunem că sistemul prezintă
distorsiuni neliniare. În acest caz caracteristica de transfer U R = f (U E ) nu mai
este liniară. Ea poate fi descompusă într-o serie de puteri după cum urmează:
U R = a1U E + a 2U E2 + a3U E3 + .... (2.139)

în care
U E = S 0 cos ωt (2.140)
În cazul în care semnalul emis este pur sinusoidal, de frecvenţă f, semnalul

recepţionat conţine în plus faţă de frecvenţa f, multipli ai acestei componente
(armonici de ordin superior). De exemplu, termenul U E2 dă naştere prin
descompunere la:
U E2 = S 02 cos 2 (ωt ) = 0.5S 02 [1 + cos(2ωt )] (2.141)
deci pe lîngă semnalul util U E , a apărut o componentă continuă şi o armonică

de ordinul doi. Termenul U E3 se descompune în:
U E3 = S 03 cos 3 (ωt ) = S 03 [0.75 cos(ωt ) + 0.25 cos(3ωt )] (2.142)
Dacă U E este alcătuit prin compunerea mai multor semnale de frecvenţe

f1 , f 2 ,.... f i , principiul superpoziţiei nu mai este valabil datorită neliniarităţii şi
semnalul recepţionat se obţine ca fiind alcătuit din semnalul emis şi o
multitudine de componente numite produse de intermodulaţie. Frecvenţele
acestor componente sunt combinaţii liniare ale frecvenţelor f1... f i . De
exemplu, pentru un semnal ce are trei componente ale căror frecvenţe
sunt f1 , f 2 si f 3 :
U E = cos(ω1t ) + cos(ω2 t ) + cos(ω3t ) (2.143)
componenta U E2 dă naştere prin descompunere la:
53
U E2 = [cos(ω1t ) + cos(ω 2 t ) + cos(ω3t )]2 =

3
= ∑ cos 2 (ωi t ) + 2 ∑ cos(ωi t ) cos(ω j t ) = (2.144)
i =1 i≠ j
= 1.5 + 0.5∑ cos(2ωi t ) + ∑ cos(ωi + ω j )t + ∑ cos(ωi − ω j )t
i i≠ j i≠ j
În relaţia de mai sus se constată prezenţa produselor de intermodulaţie de

ordinul doi a căror frecvenţă este de forma f i ± f j şi a armonicelor cu
frecvenţele 2 f1 şi 2 f 2 . Termenul U E3 conduce la:
U E3 = [cos(ω1t ) + cos(ω 2 t ) + cos(ω3t )]3 =

= 3.75∑ cos(ω1t ) + 0.25∑ cos(3ωi t ) + 0.75 ∑ cos(2ωi ± ω j )t + (2.145)
i i i≠ j
+ 1 .5 ∑ cos(ωi ± ω j ± ωk )t
i≠ j ≠k
Se constată prezenţa produselor de intermodulaţie de ordinul trei cu frecvenţele

2 f i ± f j , respectiv f i ± f j ± f k şi a armonicelor cu frecvenţa 3 f i .
Dacă semnalul emis are spectrul cuprins într-o bandă B situată între f1 şi f 2 ,
atunci armonicele şi produsele de intermodulaţie ocupă benzi de frecvenţă ca în
figura următoare:
Semnal
emis B
f [Hz]
f1 f2
Produs de
ordinul II 2B
B
f [Hz]
f 2- f 1 2f1 2f2
Produs de
ordinul III
3B 3B
f [Hz]
2f1- f2 2f2- f1 3f1 3f2
Fig. 2.10.
54
Linii de transmisie
Se observă că produsele de ordinul II pot fi eliminate prin filtraj cu

condiţia ca f 2 〈 2 f1 . În schimb produsele de ordinul III vor fi întotdeauna în
banda utilă şi nu pot fi eliminate prin filtrare. Suprapunerea semnalelor din
această bandă peste semnalul util produce apariţia zgomotelor de
intermodulaţie.
2.11. Zgomot şi diafonie

În timpul unei transmisii reale, perturbaţiile se adaugă semnalului util,
alterându-i caracteristicile. Informaţia extrasă la recepţie este din acest motiv
degradată, fie că este analogică sau numerică. Se numeşte zgomot, în sens
general, un semnal care, la receptor, poate conduce la o interpretare
informaţională incoerentă. Zgomotul de fond (back-ground) există chiar şi în
absenţa semnalului util. Principala componentă o reprezintă zgomotul termic.
Puterea acestui zgomot, într-o bandă de frecvenţă de lărgime B este:
PNT = kTB [W] (2.146)
unde k = 1.38 ⋅ 10 −23 [Ws/K] este constanta lui Boltzmann, iar T este
temperatura absolută. Pentru o valoare uzuală a temperaturii mediului ambiant
T0 = 290 K , se obţine:
kT0 = 4 ⋅ 10 −21 [Ws] (2.147)
ceea ce conduce la următoarele valori ale nivelului absolut de zgomot:

linie telefonică (B=3100 Hz): LT = -139 dBm.
canal de televiziune (B=5 MHz): LT = -107 dBm.
Existenţa distorsiunilor într-o cale de transmisie (neliniarităţi, cuantificări,
eşantionări) provoacă un zgomot suplimentar ce nu apare decât atunci când
semnalul este transmis. Aceste perturbaţii ale semnalului de către el însuşi se
numesc autoperturbaţii.
Diafonia (crosstalk) reprezintă, în general, o influenţă indezirabilă între
semnale utile transmise pe căi vecine. Receptorul primeşte o parte dintr-un
semnal ce este destinat altui utilizator. Dacă informaţia extrasă din acest semnal
de interferenţă are sens, se spune că avem o diafonie inteligibilă. În cazul în
care informaţia extrasă nu are sens avem o diafonie neinteligibilă. În ambele
cazuri diafonia acţionează ca un zgomot perturbând informaţia utilă. Cazuri ce
produc zgomotul şi diafoniile sunt:
zgomotul de fond, datorat următorilor factori:
o agitaţie termică (zgomot termic)
55
o zgomotul propriu componentelor active

o perturbaţiile admosferice
o influenţe magnetoelectrice
o radiaţia cosmică
autoperturbaţia, datorată următorilor factori:
o neliniarităţi, produse de intermodulaţie
o eşantionare urmată de o filtrare imperfectă
o zgomot de cuantificare
diafonia, datorată următoarelor cauze:
o cuplajului între căi (cazul transmisiei analogice)
o interferenţei între simboluri (cazul transmisiei numerice)
2.12. Raportul semnal-zgomot

Într-un punct al unui sistem de telecomunicaţii, puterea PN a
zgomotului şi nivelul său L N nu au sens decît prin raportare la puterea PS
respectiv nivelul LS ataşate semnalului util. O măsură a gradului de alterare ce
afectează procesul de transmisie îl dă raportul semnal-zgomot (RSZ).
RSZ = PS / PN (2.148)
sau sub formă logaritmică:
RSZ = 10 lg( PS / PN ) = LS − L N [dB] (2.149)
Valoarea numerică a RSZ reprezintă o informaţie cantitativă certă asupra

calităţii transmisiei. Ca urmare a experienţei acumulate, s-au fixat următoarele
valori pentru RSZ în funcţie de tipul aplicaţiei:
pentru telefonie, banda de frecvenţă este egală cu 3.1 kHz, iar
RSZ ≥ 50 dB
pentru transmisiile muzicale, banda de frecvenţă este egală cu 15
kHz, RSZ ≥ 47 dB
pentru transmisiile de televiziune, banda de frecvenţă este egală cu
5 MHz iar RSZ ≥ 52 dB.
Aceste valori trebuie însoţite de următoarele observaţii:
1. Valoarea de 50 dB corespunde în telefonie unui zgomot abia
perceptibil;
2. La 30 dB, zgomotul e foarte puternic şi rezultă o conversaţie
neinteligibilă.
Ţinînd cont de lărgimea de bandă, cerinţele asociate televiziunii şi transmisiilor
muzicale sunt cu mult mai mari decît în telefonie.
56
Linii de transmisie
2.13. Fibra optică

Ca urmare a cercetărilor efectuate, cablurile destinate realizării liniilor
de legătură pentru semnale electrice şi-au îmbunătăţit în permanenţă calitatea.
Astfel, atenuarea a fost redusă considerabil, au fost eliminate în cea mai mare
parte pierderile datorate izolaţiei, au fost reduse dimensiunile căilor de legătură
şi masa totală a cablurilor, prin blindaje speciale s-a micşorat influenţa
perturbaţilor, utilizând aliaje speciale a fost posibilă creşterea benzii de trecere
de la frecvenţe de ordinul kHz până la GHz. Viteza de transmisie a informaţiei
a crescut în permanenţă, ajungându-se în prezent la viteze de ordinul Mbiţi/sec.
Cu toate acestea, cablurile electrice ating o limită tehnologică peste care nu se
mai poate trece.
Ca un răspuns la cerinţele tot mai mari legate de vehicularea
informaţiei, a apărut posibilitatea utilizării ca mediu de propagare a ghidurilor
optice (fibra optică). Idea folosirii fibrei optice ca suport pentru transmisia
informaţiei, este relativ veche, dar nu a putut fi materializată decât după
apariţia, la începutul anilor '60 a primelor surse coerente de lumină (laserul).
Propagarea luminii printr-un astfel de ghid de undă se bazează pe
fenomenul de reflexie totală ce a fost pus în evidenţă de John Tydall în anul
1854. Considerăm două medii transparente, adiacente, prin care se propagă o
rază de lumină ca în figura 2.11. Mediile transparente sunt caracterizate de
indicii de refracţie ni:
ni=c/vi, i=1,2. (2.150)
unde: c este viteza luminii în vid (c=3 108 m/s);

vi este viteza luminii în mediul respectiv.
Componenta refractata
n2 r
O B
n1 i
A C
Unda incidenta Componenta reflectata
Fig. 2.11.
57
Raza de lumină suferă, la trecerea dintr-un mediu în altul, două

transformări: reflexie şi refracţie. Reflexia înseamnă reîntoarcerea luminii în
mediul din care provine în timp ce refracţia presupune părăsirea acestui mediu.
Din punct de vedere al ghidurilor de undă optice, reflexia este utilă, în timp ce
refracţia este un fenomen ce duce la atenuarea până la distrugere a semnalului
optic. Se pune problema eliminării totale a fenomenului de refracţie, astfel
încât semnalul luminos să rămână "captiv" într-un anumit mediu. Legile
refracţiei afirmă (fig. 2.11):
1. Unda incidentă AO, unda refractată OB şi normala (N) la suprafaţa
de separare se află în acelaşi plan.
2. Unghiul de incidenţă i, unghiul de refracţie r şi indicii de refracţie n1
şi n2 verifică relaţia:
n1sin(i)=n2sin(r)=const. (2.150)
Componenta refractata
n2 r=90 0
O B
n1 l
D
C A
Unda incidenta Componenta reflectata
Fig. 2.12.
Conform acestei relaţii rezultă că unghiul de refracţie r va fi mai mare decât

unghiul de incidenţă i dacă n1 > n2. La limită putem presupune că unghiul de
refracţie r poate fi egal cu 90o (fig.2.12). În acest caz relaţia (2.150) devine:
n1 sin(i)=n2 sin(i)=n2 / n1 (2.151)
Unghiul de incidenţă i pentru care r=90o (raza AOB) poartă numele de unghi
limită (se notează cu l). Pentru unghiuri de incidenţă mai mari decât unghiul
58
Linii de transmisie
limită l (raza COD) fenomenul de refracţie nu mai are loc şi se produce

numai reflexia razei de lumină. Se spune că în acest caz avem reflexie totală.
În cazul sticlei de siliciu se folosesc indicii de refracţie n1= 1.5 şi n2= 1.48
şi ca urmare unghiul limită are valoarea l=80o.
Primul pas făcut în construcţia ghidului optic de undă (OWG) a fost
făcut la Imperial College (Londra) la sfârşitul anilor '50. Fibra optică este
formată în principal din doi cilindrii concentrici de sticlă sau plastic, ai căror
indici de refracţie sunt astfel aleşi încât fenomenul de reflexie totală să poată
avea loc (fig. 2.13).
Miez
n2 n2
θ n1 n1
Unghi de
Înveliş
acceptanţă
(manta)
Fig. 2.13.
Pentru a nu avea refracţii (pierderi) este necesar ca în interiorul fibrei

să avem în permanenţă reflexii totale. Pentru a permite acest lucru este necesar
ca raza de lumină să pătrundă în fibră sub un unghi θ cuprins între 0 şi o
valoare maximă θN . Unghiul θ se numeşte unghi de acceptanţă iar sinusul
unghiului maxim de acceptanţă poartă numele de apertură numerică:
AN=sin (θmax ) (2.152)
Pentru determinarea valorii lui AN facem următorul raţionament. Se presupune

că raza străbate mai întâi mediul exterior (aerul) cu indice de refracţie n0.
Conform legilor refracţiei avem:
n0sin(θmax )=n1sin(r) (2.153)
r=90o- l ≅ 10o sin(θmax )=(n1 / n0)sin10o =1.5sin10o
AN = 0.2604 şi θN ≅ 15o (2.154)
59
Cu cât AN este numeric mai mare, cu atât fibra este capabilă să recepţioneze
unda luminoasă dintr-o zonă mai largă. Fibra optică introduce, ca orice canal de
comunicaţie, o atenuare a semnalului. Aceasta depinde de materialele din care
este confecţionată fibra, de lungimea de undă λ a radiaţiei luminoase utilizată şi
de lungimea totală a fibrei.
a(λ)=10lg(Pintrare /Pieşire) [dB] (2.155)
şi respectiv
α(λ)=a(λ)/L [dB/km] (2.156)
unde L reprezintă lungimea liniei, exprimată în kilometri. Atenuarea introdusă

de fibra optică are două componente:
- atenuarea de împrăştiere (scattering), datorată neregularităţilor de
material ce apar în procesul de fabricaţie (de exemplu, variaţia
densităţii);
- atenuarea de absorbţie (absorption), datorată atomilor de impurităţi ce
nu pot fi eliminaţi complet.
Pe măsură ce lungimea de undă λ a razei de lumină creşte, atenuarea de
împrăştiere scade în timp ce atenuarea de absorbţie creşte. În general, factorul
de atenuare α(λ) are în principal trei vârfuri, situate în jurul lungimilor de undă
cu valorile: λ1=950 nm, λ2 =1250 nm şi λ3 =1400 nm. Se creează astfel trei
ferestre în care fibrele optice pot fi exploatate în mod eficient:
o fereastra 1 pentru λ =800 . . . 900 nm;
o fereastra 2 pentru l =970 . . . 1300 nm;
o fereastra 3 pentru l =1500 . . . 1650 nm.
Din momentul apariţiei fibrei optice, tehnologia de fabricaţie s-a perfecţionat

continuu, ceea ce a făcut ca factorul de atenuare să se reducă de la circa 1000
dB/km în 1970, la 10 dB/km în 1977 şi să atingă 0.1 dB/km în prezent.
Tehnologia de realizare. Fibra optică se realizează folosind în principal sticla

de siliciu. Pentru distanţe scurte se pot utiliza şi fibre ieftine, realizate din mase
plastice. Tehnologia cea mai răspândită astăzi constă în turnarea simultană atât
a miezului (cilindrul interior) cât şi a învelişului (mantalei). Viteza de realizare
a fibrei este de circa 300 m/minut şi se obţin lungimi de la sute de metri până la
zeci de kilometri. De exemplu, firma I.T.T. (S.U.A) realizează fibre cu lungimi
de 70-80 km şi se speră în posibilitatea atingerii unor lungimi de sute de
kilometri. În scopul protejării fibrei, în exterior se depune un strat din material
plastic. Fibra astfel realizată este însă extrem de fragilă, putând fi uşor ruptă fie
60
Linii de transmisie
la îndoiri succesive, fie la forţe de tracţiune. Din acest motiv fibrele optice sunt
introduse într-un tub de plastic (buffer), ce are în partea interioară un strat de
protecţie cu un coeficient de frecare foarte mic, iar în exterior un strat cu
proprietăţi mecanice bune, ce corespund unui conductor echivalent de cupru. În
interiorul buffer-ului, fibra se poate roti, întinde sau contracta datorită unui joc
de ordinul zecimilor de milimetru. Această structură permite realizarea
torsionării buffer-elor, fără afectarea fibrelor optice. Mai multe fibre optice pot
fi înglobate într-un cablu optic, de formă cilindrică sau plată.
2.14. Canale de comunicaţie. Mărimi caracteristice.

Prin canal de comunicaţie se înţelege mediul fizic prin care se propagă
(transportă) informaţia. Semnalul recepţionat y(t) la ieşirea din canal este
realizarea unei funcţii aleatoare, în general diferită de cea aplicată la intrare
x(t), din cel puţin două motive:
a) Canalul are o bandă de trecere limitată. Un semnal cu spectru larg
(cu variaţii foarte rapide) este deformat; de aici rezultă o pierdere de
informaţie.
b) Canalul este mai mult sau mai puţin perturbat, deci o altă posibilitate
de pierdere de informaţie.
Principalele mărimi caracteristice ale unui canal fizic, sunt:
banda de transmisie (B);
putere maximă şi medie admisibilă pentru semnalele transmise;
natura şi caracteristicile zgomotului;
siguranţa în funcţionare;
capacitate informaţională a canalului;
factorul de atenuare;
Acceptând pentru capacitatea temporală a canalului noţiunea de
cantitate de informaţie transmisă în unitatea de timp şi considerând:
Ps - puterea semnalului util
Pp - puterea semnalului perturbator
B - banda de trecere
se poate utiliza pentru definiţie relaţia Hartley-Tuller-Shannon:
 P 
C t = B log1 + s  [bit/sec] (2.157)
 Pp 

Un canal poate transmite informaţia fără alterări numai dacă rata de transmisie
Rt a informaţiei este mai mică decât capacitatea de transmisie:
Rt ≤ C t (2.158)
61
Presupunând Ps >> Pp , se poate scrie:
Ps
C t = Rt max = B log = B⋅h (2.159)
Pp
iar cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă într-un interval de timp T este:
V = BhT (2.160)
V se mai numeşte şi volumul canalului.
2.15. Sisteme multicanal

Sistemele multicanal au drept scop transmiterea informaţiei provenită
de la surse diferite, simultan şi independent pe aceeaşi linie de comunicaţii. Ca
atare, emiţătorul în sistemul de transmitere de date, realizează multiplexarea
canalelor iar receptorul realizează operaţia inversă, respectiv demultiplexarea.
Separarea canalelor se poate face în timp, frecvenţă, fază, nivel, formă sau prin
combinaţii între diferitele metode menţionate. Alegerea metodei de separare se
face în funcţie de următoarele caracteristici ale sistemului:
- gradul de separare al canalului, în sensul stabilirii mărimii
influenţelor prin interferenţe;
- lărgimea de bandă alocată sistemului;
- caracteristicile electrice ale liniei de comunicaţie;
- complexitatea echipamentului şi siguranţa în funcţionare.
În cele ce urmează se vor prezenta aspecte principiale legate de cele mai
utilizate metode de separare a canalelor.
2.15.1. Separarea în timp a canalelor

Schema de principiu a unui sistem de transmisie cu separarea în timp,
este prezentată în figura 2.14. Acest principiu a fost menţionat pentru prima
dată în 1938 de către A. H. Reeves, denumirea dată de el procedeului fiind
TDM (Time Domaine Multiplexing). Funcţionarea corectă a sistemelor cu
separare în timp, care sunt prin esenţă sisteme cu transmitere discretă a
informaţiei, se bazează pe menţinerea unei frecvenţe de referinţă (tact,
sincronizare) f0, atât la emisie cât şi la recepţie. În ritmul impus de frecvenţa
generatorului de tact, dispozitivele K1 (de la emisie) şi K2 (de la recepţie)
comută sincron, atribuind legătura, fiecărei perechi de utilizatori. Dacă notăm
cu T0 =1/f0 , atunci intervalul alocat unei căi pentru modularea şi transmiterea
mesajului este τ = T0/n, unde n reprezintă numărul de canale. Fiecărui mesaj
transmis în linie i se ataşează un impuls de sincronizare generat de blocul GS.
62
Linii de transmisie
m1(t) m1(t)
m2(t) m2(t)
K1 Linie K2
m3(t) m3(t)
mn(t) mn(t)
Bloc de
sincronizare
GS
Fig. 2.14.
În mod intuitiv, se deduce că pe linie, încadrate de impulsurile de sincronizare,

se transmit eşantioane ale mesajelor de la intrare (fig. 2.15).
Impulsuri de sincronizare
Timp
τ τ τ τ
Canalul 1 Canalul 2 Canalul n Canalul 1
T0 = nτ
Fig. 2.15.
Aşa cum se observă, două eşantioane provenind de la acelaşi semnal (canal)

sunt separate printr-un interval de timp egal cu perioada T0, ce reprezintă exact
perioada de eşantionare. În sistemele moderne de transmisie, în locul
eşantioanelor se transmit caractere binare, corespunzătoare modulaţiei în cod
de impulsuri.
63
Exemplul 2.6. Considerăm cazul unei transmisii simultane pe aceiaşi linie a 10

canale telefonice. Banda de frecvenţe corespunzătoare unui canal este
cuprinsă între 300 şi 3400 Hz. Frecvenţa de eşantionare va trebui să verifice
condiţia:
f e ≥ 2 ⋅ f max = 6800 Hz.
1
Alegem f e = 8000 Hz, deci T0 = = 125 µs . În concluzie, timpul pentru
fe
transmisie alocat fiecărui canal va fi:
T0
τ= = 12,5 µs
10
Dacă fiecare eşantion este codificat binar, folosind un număr m = 7 biţi, atunci
viteza de transmisie pe linie va fi:
vt = m ⋅ n ⋅ f e = 560 kbps
Sincronizarea între bazele de timp de la recepţie şi emisie este esenţială

pentru buna funcţionare a sistemelor multicanal cu separare în timp. În cele
ce urmează, prin sincronism se înţelege relaţia care există între baza de
timp utilizată la recepţie şi semnalul care soseşte din canal şi care constă
nu numai în asigurarea aceleiaşi frecvenţe de lucru ci şi în anularea
diferenţelor de fază (sinfazare). Asigurarea sincronismului la recepţie se face
prin transmiterea unei informaţii de timp ce însoţeşte informaţia utilă în
canalul de comunicaţie.
Problema alocării informaţiei de timp trebuie privită ca un compromis
între o transmisie rapidă, cu redundanţă scăzută, în special prin reducerea
informaţiei auxiliare, ceea ce implică o informaţie de timp scăzută, pe de o
parte şi între o transmisie sigură, în care o informaţie de timp sporită asigură o
sincronizare şi o sinfazare fără dubii, pe de altă parte. Mai multe sisteme de
sincronizare s-au dezvoltat în ideea soluţionării acestui deziderat: sincronizare
precisă cu o cantitate de informaţie de timp minimă. Dintre acestea amintim:
A. După volumul de informaţie la care se aplică:

- sincronizare de simbol, dacă se referă la corelarea între impulsurile
transmise la fiecare moment de eşantionare;
- sincronizare de grup, atunci când se realizează prin combinaţii de
simboluri ce reprezintă informaţia de timp;
64
Linii de transmisie
B. După intervalele la care apar tranziţii între simboluri:

- sincronizare sincronă, la care aceste tranziţii apar la intervale egale
cu multiplii ai duratei unui simbol;
- sincronizare asincronă, când aceste intervale au lungimi aleatoare;
C. După modul cum este extrasă informaţia de sincronizare de simbol:
- sincronizare permanentă, la care informaţia de timp este caracterizată
printr-o succesiune periodică de impulsuri;
- sincronizare pas cu pas, la care informaţia de timp se obţine de la
fiecare simbol în parte pe baza unor caracteristici ale semnalului util
(pauze, tranziţii);
- sincronizare start-stop, caracterizată prin generarea unei secvenţe
scurte de impulsuri de testare (de obicei de lungimea unui caracter) la
comanda unui impuls special (la sincronizarea de simbol) sau grup
special de impulsuri (la sincronizarea de grup);
D. După calea de transmisie a informaţiei de timp:
- sincronizare independentă, la care informaţia de timp se transmite pe
o cale separată;
- sincronizare dependentă, la care informaţia de timp se extrage din
însuşi semnalul util recepţionat.
Dintre aceste metode, cele de tip permanent (dependente sau
independente) asigură performanţe bune dar necesită transmisia unei cantităţi
mari de informaţie de timp. Dintre sistemele de sincronizare asincronă
(denumită şi autonomă) cele de tip start-stop prezintă o serie de avantaje:
redundanţă mică, stabilitate mare la perturbaţii, simplitate constructivă. Din
acest motiv, în continuare se vor da câteva detalii referitoare la tehnica de
sincronizare autonomă cu sinfazare start-stop.
Un generator ideal al bazei de timp într-un sistem de sincronizare start-
stop trebuie să îndeplinească trei cerinţe de bază:
- să fie capabil de pornire şi oprire;
- să menţină o fază cunoscută şi într-o relaţie fixă cu semnalul de
comandă start-stop;
- să aibă o frecvenţă stabilă între perioadele de recepţie ale semnalului
de start.
Se cunosc două metode principale de realizare a sincronizării start-
stop. Prima metodă foloseşte un oscilator ce funcţionează pe frecvenţa de
transmisie a semnalelor în canalul de comunicaţie, oscilator care este oprit şi
pornit periodic. A doua metodă foloseşte un oscilator care funcţionează
continuu pe frecvenţe mari (mult mai mari decât frecvenţa de transmisie a
semnalului în canal - de obicei corespunde unei armonici de ordin superior) şi a
cărei divizare pentru a obţine baza de timp de frecvenţă dorită, este comandată
de semnalul de start. Pentru realizarea concretă, se folosesc oscilatoare cu
cuarţ, comandate eventual în tensiune. Problema majoră a unui sistem start-stop
este cea a sinfazării oscilaţiilor în raport cu semnalul de start. Când un oscilator
65
este pornit, apare o perioadă tranzitorie, a cărei durată depinde de parametrii

circuitului, până când se obţine un semnal de ieşire corespunzător.
Baza de timp cu oscilator cu funcţionare continuă şi cu lanţ de divizare
este superioară primei variante, pentru că elimină problema pornirii şi opririi
unui oscilator. În acest caz, pornirea bazei de timp se obţine prin aplicarea unui
impuls de start porţii logice care lasă să treacă semnalul de la ieşirea
oscilatorului în lanţul de divizare, acesta din urmă fiind adus în prealabil la
zero. Ieşirea din lanţul de divizare este în acest caz în fază cu impulsul de start,
în afară de o eroare aleatoare εϕ, denumită eroare reziduală de fază. Exprimată
ca întârziere faţă de momentul startului, această eroare este cuprinsă între 0 şi
T/n, unde T - perioada semnalului la ieşirea divizorului iar n-factorul total de
divizare.
2.15.2. Separarea în frecvenţă a canalelor

Metoda de separare în frecvenţă, se bazează pe transmisia în linie,
simultan, a mai multor frecvenţe, fiecare frecvenţă corespunzând câte unui
canal. Aceasta presupune existenţa la punctul de emisie a mai multor
oscilatoare acordate pe frecvenţele f1 ...fn şi a unor filtre care să elimine
armonicele inferioare, iar la recepţie a unor filtre identice cu cele de la emisie
urmate de demodulatoare care să permită extragerea semnalului util. Schema
bloc este prezentată în fig. 2.15 (emiţător) şi 2.16 (receptor).
m1(t) Modulator Filtru
fp1
Sumator de semnale
Cuplare la linie
m2(t) Modulator Filtru

Linie
fp2
mn(t) Modulator Filtru
fpn
Fig. 2.15. Structura emiţătorului.
66
Linii de transmisie
Filtru Demodulator m1(t)
fp1
Cuplare la linie
Filtru Demodulator m2(t)
Linie
fp2
Filtru Demodulator mn(t)
fpn
Fig. 2.16. Structura receptorului
Circuitul de cuplare la linie conţine de regulă un filtru de grup, pe toată banda

acoperită de frecvenţele f1 ...fn. Metoda de separare în frecvenţă poate fi
utilizată în două variante:
a) mesajul mi(t) modulează frecvenţa fi.
b) frecvenţa fi reprezintă chiar mesajul (de regulă o telesemnalizare).
În proiectarea unei structuri de sistem cu separare în frecvenţă trebuie
să se respecte recomandările CCITT privind alocarea frecvenţelor, nivelele de
intrare-ieşire, impedanţele de intrare-ieşire, nivelul de zgomot admis în linie.
Astfel pentru a putea utiliza în banda vocală (300...3400 Hz) pe linia telefonică
24 de canale separate în frecvenţă, se utilizează drept frecvenţe centrale,
valorile date de relaţia:
fn=300+120n [Hz], unde n=1, 2,..., 24. (2.161)
iar în fiecare bandă frecvenţele f1n=fn+∆f (corespunzătoare semnalului "1")

respectiv f0n=fn-∆f (corespunzătoare semnalului "0"). De exemplu, canalul
n=10 va avea alocată ca frecvenţă centrală frecvenţa de 1500 Hz, iar
simbolurile binare vor fi reprezentate de frecvenţele:
"0"-1470 Hz "1"-1530 Hz ∆f=30 Hz
67
Lăţimea benzii alocată unui canal este 2∆f=60 Hz, iar "distanţa"
minimă între canale este de 60 Hz. Metoda prezintă marele avantaj că permite
transmisia şi recepţia simultană, fără să existe timpi de aşteptare. Este nevoie
însă de linii de bandă largă.
2.15.3. Metode de separare a canalelor după formă

Există şi sisteme de separare de tip neliniar. De exemplu, separarea în
nivel implică transmisii de semnale logice multinivel sau într-o variantă
simplificată, semnale de polarităţi diferite. Utilizarea acestor metode nu este
frecvent practicată, dar pornind de la ele s-a căutat găsirea unor metode liniare
de separare a canalelor, utilizând semnale independente de forma: Ai t ai ,
respectiv Ai t ait , i=1,2,..., n, n fiind numărul canalelor de separare, iar ai
reprezintă constante reale. Spre deosebire de separarea în frecvenţă la care
semnalele diferitelor canale trebuie să ocupe spectre diferite, la separarea după
formă, spectrele se pot suprapune, păstrându-şi avantajul principal faţă de
separarea în timp şi anume acela al transmisiei simultane. Principalele avantaje
ale metodei sunt:
obţinerea unei stabilităţi sporite la perturbaţii prin alegerea formei
optime a semnalului.
posibilitatea separării pe un număr mare de canale (în special pe
canale radio) cu o bandă de frecvenţă relativ îngustă.
complexitatea relativ redusă a echipamentului, ea depinzînd de tipul
de funcţii de timp alese pentru transmiterea semnalelor.
De regulă se utilizează polinoame ortogonale de tip Laguerre, Legendre,
Hermite, Cebîşev. În cazul în care numărul de semnale ce trebuie transmise
simultan pe acelaşi canal e mic, se pot utiliza funcţii de timp liniar
independente, a căror separare să poată fi făcută numai prin operaţii succesive
de derivare şi integrare.
-- * --
68
Modelarea matematică a semnalelor
3.1. Reprezentarea semnalelor prin sisteme de

funcţii ortogonale
Studiul semnalelor presupune utilizarea unor modele matematice cât
mai apropiate de realitatea fizică şi având un grad mare de generalitate.
Reprezentarea fenomenelor prin şiruri de funcţii este o metodă convenabilă. Fie
s(t) un semnal. Se caută o reprezentare analitică de forma:
s (t ) = ∑ a n x n (t ), t ∈ ℜ (3.1)
(n)
astfel încât să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

eroarea
N
ε(t ) = s (t ) − ∑ a n x n (t ) (3.2)
n =0
să fie cât mai mică şi să se reducă atunci când N creşte;

mulţimea funcţiilor xn(t) ∈ M, ce îndeplinesc proprietatea de
ortogonalitate, să poată fi reprodusă prin mijloace tehnice actuale;
coeficienţii an să fie determinaţi prin calcule simple.
69
3.1.1. Funcţii ortogonale

Fie xn(t)şi xm(t), o pereche de funcţii aparţinând mulţimii M. Spunem că
cele două funcţii îndeplinesc condiţia de ortogonalitate dacă produsul lor scalar
este:
 0, pentru n ≠ m
x n (t ), x m (t ) =  (3.3)
k n , pentru n = m
ceea ce implică xn(t) ⊥ xm(t). Coeficientul
t2
2
kn = ∫ x n (t ) dt (3.4)
t1
reprezintă pătratul normei funcţiei xn(t). Atunci cînd kn=1, pentru orice n,
mulţimea M formează un sistem de funcţii ortonormal. Un sistem ortonormal
este sistemul de funcţii trigonometrice:
M = {1, cos(nω 0 t ), sin(nω 0 t )}, n ∈ N, t ∈ [t1 , t1 + T ] (3.5)
3.1.2. Calculul coeficienţilor an
Expresia de calcul pentru coeficienţii an se obţine minimizînd eroarea pătratică

medie, dacă în reprezentarea semnalului x(t) se iau în considerare numai m ≤ N
termeni. Definim eroarea pătratică medie δ, prin relaţia:
t 2
1 2 m 
δ= ∫  x(t ) − ∑ a n x n (t ) dt (3.6)
t 2 − t1 t  n =1 
1
Dezvoltînd obţinem:
t 2
1 2 2 m m 
 x (t ) − 2 ∑ a n x n (t )x(t ) + ∑ a n x n (t ) dt
2 2
δ= ∫
t 2 − t1 t 
(3.7)
1 n =1 n =1 
În dezvoltarea (3.7) s-a avut în vedere că apar produse scalare de forma <xn(t),
xm(t)>=0, pentru orice n ≠ m. Pentru a obţine eroarea pătratică medie minimă,
se pune condiţa ca:
∂δ
= 0, ∀n = 1, m (3.8)
∂a n
70
care aplicată expresiei lui δ,conduce la relaţia :
∫ [a n x ]
t2
2 2
n (t ) − x(t ) x n (t ) dt (3.9)
t 2 − t1 t1
Ţinînd cont de faptul că sistemul este ortonormal, adică:
∫ [x ]dt = 1
t2
2
n (t ) (3.10)
t1
se obţine:
t2
an = ∫ [x(t ) x n (t )]dt = x(t ), x n (t ) (3.11)
t1
Să revenim la relaţia (3.7), pe care o scriem sub forma:
t2 
[ ]
m t2 m t2
1
 ∫ x (t ) dt − 2 ∑ a n ∫ x n (t ) x(t )dt + ∑ a n ∫ x n (t )dt 
2 2 2
δ= (3.12)
t 2 − t1  t1 n =1 t1 n =1 t1 
Ţinînd cont de proprietăţile enunţate , rezultă:
t2 
δ=
1
t 2 − t1
[ m
] 2 
 ∫ x (t ) dt − ∑ a n 
2
(3.13)
 t1 n =1 
∫ [x ]
t2
2
Expresia (t ) dt are semnificaţia unei energii. Dacă m < N , atunci δ>0 şi
t1
t2 m
∫ x (t )dt > ∑ a n
2 2
(3.14)
t1 n =1
Această relaţie reprezintă inegalitatea lui Bessel şi arată că energia semnalului

este mai mare decît suma pătratelor coeficienţilor seriei generalizate, trunchiate
la m<N. Luând m=N, rezultă δ=0 şi se obţine egalitatealui Parceval:
71
t2 m
∫x
2
(t )dt = ∑ a 2 n (3.15)
t1 n =1
care exprimă faptul că energia semnalului este egală cu suma pătratelor

amplitudinilor componentelor spectrale.
3.2. Analiza şi sinteza semnalelor utilizând seria

Fourier generalizată
Fie un semnal s(t), analogic, măsurabil şi de energie finită, definit în
intervalul de timp [t1, t2]. Funcţiile ce satisfac aceste proprietăţi pot fi
reprezentate exact printr-o serie Fourier generalizată (SFG) de forma (3.1).
Analiza Fourier a semnalelor constă în determinarea coeficienţilor an.
Este un proces de calcul ce poate fi efectuat manual sau automat, pe calculator.
O altă soluţie constă în realizarea unui aparat numit analizor de semnal, care să
afişeze la ieşire coeficienţii Fourier. Conform relaţiilor de calcul prezentate
anterior, rezultă că schema bloc a unui analizor de semnal trebuie alcătuită
conform figurii 3.1.
∫ (.)dt a0
x0
∫ (.)dt a1
s(t) x1
∫ (.)dt an
xn
Generator de funcţii {xn(t)}
Fig. 3.1. Schema bloc a unui analizor de semnal.
72
Sinteza Fourier a semnalelor constă în construirea unui semnal dorit

s(t) dintr-o sumă de funcţii {xn(t)} ponderate cu coeficienţii an. Semnalele se
pot obţine cu un aparat numit sintetizator de semnal ce poate fi construit
conform schemei bloc din figura 3.2.
a0x0(t)
a0
x0
a1x1(t)
a1
x1 s(t)
Σ
anx1(t)
an
xn
Generator de funcţii {xn(t)}
Fig. 3.2. Schema bloc a unui sintetizator de semnal.
În realizarea analizoarelor şi a sintetizatoarelor de semnal, este foarte

important ca generatoarele de funcţii să producă sistemul xn(t) cât mai exact.
Din acest motiv au fost alese funcţii care să poată fi generate cât mai simplu cu
tehnologia actuală. În sfârşit, trebuie reţinut că reprezentarea semnalelor s(t) cu
SFG este adevărată numai pentru segmentul de timp t ∈ [t1, t2], acesta fiind
intervalul de ortogonalitate al sistemului de funcţii {xn(t)}.
3.2.1. Reprezentări ale semnalelor prin seria

Fourier trigonometrică
Seria Fourier trigonometrică (SFT) are expresia:
∞
s (t ) = C 0 + ∑ [C n cos(nω0 t ) + S n sin( nω0 t )] (3.16)
n =1
formulele de calcul ale coeficienţilor fiind:

t0 +T
1
C0 =
T
∫ s(t )dt (3.17)
t0
73
(reprezintă componenta continuă a semnalului)
t0 +T
2
Cn =
T
∫ s(t ) cos(nω0 t )dt (3.18)
t0
t0 +T
2
Sn =
T
∫ s(t ) sin(nω0 t )dt (3.19)
t0
unde ω0=2π/T.
Exemplul 3.1. Să se determine SFT pentru semnalul din figura 3.3.

s(t)
t
-T/2 0 T/2 T
-A
Fig. 3.3.
Soluţie:
 + A, pentru t ∈ [0, T / 2)
s (t ) = 
− A, pentru t ∈ [T / 2, T )
Aplicând relaţiile (3.16), (3.17), (3.18) şi (3.19) obţinem:
C0 = 0 ;
Cn = 0 ; (3.20)
 0, pentru n par, n = 2k

Sn =  4 A
, pentru n impar, n = 2k + 1
 nπ
74
Trecând de la indicele n la 2k+1 pentru a pune în evidenţă absenţa

componentelor pare, rezultă:
∞ 4A
s (t ) = ∑ (2k + 1)π sin(2k + 1)ω0 t (3.21)
k =0
3.2.2. Reprezentări ale semnalelor prin seria Fourier armonică

Seria Fourier armonică (SFA) pune în evidenţă amplitudinea şi faza
unei componente de ordinul n. Se introduc notaţiile:
C n = An cos ϕ n (3.22)
S n = − An sin ϕ n (3.23)
astfel încât se obţine:
C n cos(nω0 t ) + S n sin(nω0 t ) = An cos(nω0 t + ϕ n ) (3.24)
deci semnalul poate fi exprimat sub forma:
∞
s (t ) = ∑ An cos(nω0 t + ϕ n ) (3.25)
n =0
unde
Sn
An = C n2 + S n2 şi ϕ n = − arctg (3.26)
Cn
Relaţia (3.25) reprezintă seria Fourier armonică (SFA). Termenul de

ordinul 1 (n=1) reprezintă componenta fundamentală, iar cel de ordinul n -
armonica de ordinul n. Cu ajutorul SFA se formează diagramele spectrale şi
anume:
- spectrul de amplitudini: An =f(nω0)
- spectrul de faze: ϕn =g(nω0)
Exemplul 3.2. Se consideră semnalul din figura 3.3. Să se exprime semnalul

prin SFA şi să se reprezinte diagramele spectrale asociate.
Soluţie: În conformitate cu relaţiile (3.20), (3.25), şi (3.26) obţinem:
4A ∞ 1 π
s (t ) = ∑
π k =0 2k + 1
cos[(2k + 1)ω 0 t − ]
2
(3.27)
75
Diagramele spectrale sunt reprezentate în figurile 3.4 şi 3.5 .
An A1
A3
A5
A7
ω
0 ω0 2ω0 3ω0 4ω0 5ω0 6ω0 7ω0
Fig. 3.4. Spectrul de amplitudini.
ϕn
0 ω0 2ω0 3ω0 4ω0 5ω0 6ω0 7ω0
ω
−π/2
Fig. 3.5. Spectrul de faze.
Analizând reprezentările spectrale din figurile 3.4 şi 3.5 se constată că

pe măsură ce ordinul n creşte, componentele din spectrul de amplitudini
descresc datorită convergenţei seriei. Intervalul de pe semiaxa ω pozitivă, în
care sunt concentrate componentele spectrale importante, se numeşte bandă de
frecvenţe ocupată de semnal sau banda frecvenţelor utile. Precizarea benzii
efectiv ocupată de semnal este deosebit de utilă pentru a aprecia domeniul de
frecvenţe în care aparatura ce prelucrează informaţia trebuie să funcţioneze
corect.
Exemplul 3.3. Se consideră semnalul din figura 3.6. Pentru a-i determina
structura în armonici, facem analiza spectrală, utilizând mediul de programare
MATLAB.
Rezultatul este prezentat în figura 3.7.
76
1.5
0.5
-0.5
-1
-1.5
-2
0 5 10 15 20 25 30 35 40 45 50
Timp [milisecunde]
Fig. 3.6.
10000
9000
8000
7000
6000
Spectru
5000
4000
3000
2000
1000
0
0 1000 2000 3000 4000 5000 6000 7000 8000 9000 10000
Frecventa [Hz]
Fig. 3.7. Spectrul de amplitudini al semnalului din fig. 3.6.
77
Se constată, în mod clar, faptul că semnalul din figura 3.6 este alcătuit
din două componente armonice, având frecvenţele de 2000 şi respectiv 7000
Hz. De asemenea, se poate determina şi banda de frecvenţe (BF) ocupată de
semnal:
BF =[ 2000, 7000] Hz
Observaţie. Pe baza analizei spectrale, se poate afirma că două semnale sunt

identice, sau echivalent, conţin aceeaşi cantitate de informaţie, dacă şi numai
dacă au spectre de amplitudini şi faze identice.
Alături de spectrele de amplitudini şi faze, se defineşte spectrul de

putere al semnalului. Puterea medie a semnalului pe o perioadă, este dată de
relaţia:
t0 +T
1
∫ [s(t )] dt
2
PT = (3.28)
T t0
Ţinând cont de dezvoltarea Parceval (3.7), se obţine pentru puterea

medie expresia:
∞ An2
PT = ∑ (3.29)
n =0 2
Pe baza relaţiei (3.29) se poate trasa un spectru de putere al semnalului,

în mod similar spectrului de amplitudini. Se poate observa însă că banda
spectrului de putere este mai mică decât banda de amplitudini. În general,
spectrele de amplitudini şi putere, reprezintă o importanţă mai mare pentru
aplicaţiile tehnice. Spectrul de faze este luat în considerare numai atunci când
se lucrează cu impulsuri de durată foarte scurtă (televiziune, radiolocaţie,
transmisii de date de mare viteză, etc.).
3.2.3. Reprezentări ale semnalelor prin seria Fourier exponenţială

În reprezentarea semnalelor prin seria Fourier exponenţială (SFG) se utilizează
sistemul de funcţii ortogonale:
{
M = e jnω0t , n ∈ Z } (3.30)
Dezvoltarea utilizată este:
78
n =∞
s (t ) = ∑ Anc e jnω0t (3.31)
n = −∞
unde:
t1 +T
1
Anc = ∫ s (t )e − jnω0t dt (3.32)
T t1
Între coeficienţii SFA şi SFE există relaţiile:
An jϕn A
Anc = e , A− nc = n e − jϕn (3.33)
2 2
unde ϕ n = −arctg ( S n / C n ) , ceea ce arată că armonicei a n-a din SFA îi

corespunde o pereche de termeni de ordinul ± n în SFE.
Exemplul 3.3. Se dă semnalul din figura 3.3. Să se reprezinte utilizînd SFE.
Soluţie:
An = Sn = 4A/(2k+1)π, ϕn = - π/2.
deci
2A 2A
Anc = e − jπ / 2 şi respectiv A-nc = e jπ / 2
(2k + 1)π (2k + 1) π
Reprezentarea semnalului prin SFE este:
2 A − jπ / 2 k =∞ e j ( 2 k +1) ω0t
s (t ) =
π
e ∑ 2k + 1
k = −∞
Şi în cazul SFE se defineşte un spectru de putere cu ajutorul relaţiei:
n =∞ n =∞
2 2
PT = ∑ Anc = 2 ∑ Anc (3.34)
n = −∞ n =0
Rezultă că puterea transportată de armonica a n-a a unui semnal este:
2
p n = 2 Anc (3.35)
79
3.3. Analiza semnalelor cu transformarea Fourier

Fie s(t) o funcţie ce descrie un semnal. Prin ipoteză s(t) este de modul
integrabilă. Transformata Fourier a lui s(t) este prin definiţie dată de expresia:
∞
− j ωt
S ( jω) = ∫ s (t ) e dt , ∀ω ∈ ℜ (3.36)
−∞
În [Mateescu, 1984] se dă o justificare teoretică în urma căreia transformata

S ( jω) poate fi numită şi funcţie de densitate spectrală. Atunci cînd s(t)
satisface condiţiile lui Dirichlet, se poate defini transformata Fourier inversă
conform relaţiei:
1 ∞ jω t
s (t ) = ∫ S ( jω)e dω
2π −∞
(3.37)
Reprezentarea grafică a funcţiei |S(jω)| constitue diagrama spectrală

echivalentă spectrului de amplitudini. Similar, pentru reprezentarea lui
arg[S(jω)], graficul rezultat fiind echivalent cu spectrul fazelor.
Expresia energiei semnalului este:
∞
2
E= ∫ s (t ) dt = s (t ) ⋅ s * (t ) (3.38)
−∞
Înlocuind pe s(t) din (3.38) prin relaţia corespunzătoare transformării Fourier

inverse şi rearanjând termenii se obţine:
1 ∞  ∞ 
E= ∫ S ( jω) ∫ s * (t )e jωt dt dω (3.39)
2π −∞ −∞ 
respectiv:
1 ∞ 1 ∞ 2
E= ∫ S ( jω) S * ( jω)dω = ∫ S ( jω) dω (3.40)
2π −∞ 2π − ∞
Relaţia (3.40) este este cunoscută şi sub denumirea de teorema Rayleigh a

2
S ( jω)
energiei. Funcţia se numeşte funcţie de densitate spectrală a energiei
2π
semnalului [Mateescu, 1984]. Graficul acestei funcţii ne informează asupra
benzii energetice (Be ) a semnalului, ce cuprinde intervalul de frecvenţe în care
80
este concentrată cea mai mare parte din energia semnalului. Deoarece |S(jω)|2
este o funcţie pară în raport cu variabila ω relaţia (3.40) devine:
∞ 2
S ( jω)
E= ∫ π
dω (3.41)
0
În aplicaţiile practice energia semnalului se determină pentru un interval finit

Td numit durata semnalului, luînd în consideraţie funcţia de densitate spectrală
în interiorul benzii energetice Be a semnalului.
Td Be
2 1 2
EB = ∫ s (t ) dt =
π
∫ S ( jω) dω ≅ 0.9 E (3.42)
0 0
În aplicaţiile inginereşti se consideră că între durata semnalului şi banda sa

există relaţia [Mateescu, 1984]:
Td Be = 1 (3.43)
Exemplul 3.4. Să se determine funcţia de densitate spectrală pentru semnalul

s(t) din figura 3.8, precum şi funcţia de densitate spectrală a energiei şi să se
reprezinte grafic.
Semnalul considerat este definit prin

s(t)
relaţiile:
1/τ
1 / τ, t ≤ τ / 2
s (t ) = 
 0, t > τ / 2
t şi este cunoscut sub numele de impuls

-τ/2 0 τ/2 dreptunghiular cu aria unitate.
Aplicând transformata Fourier
Fig. 3.8. obţinem:
 τ
∞ sin  ω 
τ/2
1 2
S ( jω) = ∫ s (t )e − jωt dt = ∫ e − jωt dt = 
−∞ τ −τ / 2  τ
ω 
 2
81
sin(u )
Rezultatul obţinut va fi de forma = S a (u ) (sinus atenuat). Trecerile prin
u
zero se obţin pentru u= kπ, k∈N. Pentru exemplul analizat, trecerile prin zero
2π
au loc pentru ω = ± k . Reprezentarea grafică este cea din figura 3.9. Partea
τ
semnificativă a funcţiei S(jω) este concentrată în banda de frecvenţe:
Bs=2π/τ [rad/sec]. Se constată că în cazul densităţii de energie, lobii secundari
se reduc mult mai repede,deci Be<Bs..
0.8
0.6
0.4
0.2
-0.2
-0.4
-3 -2 -1 0 1 2 3
Fig. 3.9. Funcţia de densitate spectrală.
0.16
0.14
0.12
0.1
0.08
0.06
0.04
0.02
0
-3 -2 -1 0 1 2 3
Fig. 3.10. Funcţia de densitate spectrală a energiei.
-- * --
82
Semnale eşantionate
4.1. Introducere
Eşantionarea este o metodă de reprezentare a semnalelor analogice
printr-o succesiune de valori (eşantioane) considerate la momente discrete de
timp. Fie de exemplu semnalul analogic s(t) din figura 4.1-a, care este aplicat
unui comutator kT (fig.4.1-b), ce se închide la fiecare moment t=nT, n∈N,
revenind în poziţia deschis după un interval finit de timp τ(τ<<T).
s(t) s*(t)
τ
s(t) s*(t)
t T 2T 3T t
kT
a b c
Fig. 4.1.
83
Analizând figura 4.1, se pune, în mod inevitabil, următoarea întrebare:

conţine semnalul eşantionat aceiaşi cantitate de informaţie ca şi semnalul
analogic din care provine? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să
revenim la analiza spectrală a semnalelor. În mod riguros, se poate afirma că
două semnale sunt identice (conţin aceiaşi informaţie) dacă şi numai dacă
spectrele lor sunt identice. Extrapolând, se poate afirma că un semnal compus
din mai multe semnale, conţine în întregime informaţiile reprezentate de
acestea, dacă şi numai dacă, spectrul său conţine totalitatea spectrelor
semnalelor componente.
4.2. Analiza spectrală a semnalelor eşantionate

Intervalul de timp T reprezintă perioada de eşantionare, iar
ω e = 2π / T pulsaţia de eşantionare. Semnalul eşantionat s*(t) este un semnal
discretizat în timp. Intervalul τ se numeşte durata eşantionării. Să vedem care
este spectrul de frecvenţe al semnalului eşantionat în comparaţie cu cel al
semnalului original. Putem modela semnalul eşantionat cu ajutorul relaţiei:
s*(t)=s(t)p(t) (4.1)
unde p(t) este un tren de impulsuri dreptunghiulare, de amplitudine unitară, de

perioadă T şi durată τ (fig.4.2).
p(t)
t
-2T -T 0 τ T 2T
Fig. 4.2.
Se observă că pentru T=ct., p(t) este o funcţie periodică, ce poate fi dezvoltată

într-o serie Fourier exponenţială (SFE):
∞
p (t ) = ∑ Anc e jωent (4.2)
n = −∞
unde:
84
1T 1τ 1 − e jnωe τ
Anc = ∫ p(t )e − jnωet dt = ∫ e − jnωet dt = =
T 0 T0 jnω e T
 nω τ  (4.3)
sin  e  τ τ
=
τ  2  e − jnωe 2 = τ S  nω e τ e − jnωe 2
a 
T nω e τ T  2 
2
Ţinând cont de expresia (4.3) semnalul eşantionat devine:
 ∞  ∞
s * (t ) = s (t )  ∑ Anc e jωe nt  = ∑ Anc s (t )e jωe nt (4.4)
n = −∞  n = −∞
Aplicăm semnalului eşantionat transformarea Fourier şi în baza proprietăţilor

de liniaritate şi respectiv de deplasare a spectrului (modulare) se obţine:
∞
S * (ω) = ∑ Anc S (ω − nωe ) (4.5)
n = −∞
unde S(ω) este funcţia de densitate spectrală a semnalului s(t). Să

particularizăm pentru n=0. Din relaţia (4.3) rezultă:
τ
Anc = (4.6)
T
deci
τ
S * (ω) = S (ω) (4.7)
n=0 T
Din relaţiile (4.5) şi (4.7) rezultă următoarele concluzii:

Componentele spectrale ale semnalului s(t) se regăsesc în semnalul
eşantionat, spectrul semnalului original repetîndu-se pe axa ω şi fiind
ponderat de coeficienţii Anc (fig. 4.3).
Pentru a nu apare distorsiuni ale spectrului semnalului eşantionat este
evident că este necesar să avem îndeplinită condiţia:
ωe > 2ωM (4.8)
unde ωM este pulsaţia maximă conţinută în spectrul S(ω). Condiţia (4.8)

este echivalentă cu:
85
S(ω)
1
-ωM
0 ωM
a. Funcţia de densitate spectrală a semnalului s(t).
S*(ω)
τ/T
-2ωe -ωe -ωM 0 ωM ωe 2ωe
b. Funcţia de densitate spectrală a semnalului s*(t).

Fig. 4.3.
1
T≤ (4.9)
2 fM
Relaţia (4.9) mai este cunoscută şi sub denumirea de condiţia lui Nyquist.
Pornind de la aceste premise, Shannon a formulat următoarea teoremă:
Orice semnal s(t) cu funcţia de densitate spectrală S(ω) definită pe suport
mărginit ( S (ω) = 0, ∀ ω > ω M ) este complet definit prin eşantioanele sale dacă
T ≤ π /ωM
În cazul procesului ideal de eşantionare ( τ → 0 ), trenul de impulsuri p(t), cu

ajutorul căruia s-a modelat un proces real de eşantionare ( τ ≠ 0 , este înlocuit cu
o succesiune periodică de impulsuri Dirac, de forma:
∞
δT = ∑ δ(t − kT ) (4.10)
k = −∞
Dezvoltarea în serie Fourier exponenţială a acestei funcţii conduce la:
86
∞
δT = ∑ Anc e jnωet (4.11)
k = −∞
unde
T /2 T /2
1 − jnω t 1 − jnωet 1
Anc =
T
∫ δT (t )e e dt = T
∫ δ(t )e dt =
T
(4.12)
−T / 2 −T / 2
Ca urmare, transformarea Fourier a semnalului eşantionat devine:
∞ 1 ∞
S * (ω) = ∑ Anc S (ω − nω e ) = T ∑ S (ω − nωe ) (4.13)
n = −∞ n = −∞
4.3. Reconstituirea semnalelor eşantionate

Reconstituirea semnalului continuu din semnalul eşantionat, se poate
face în condiţiile respectării teoremei lui Shannon, printr-o filtrare trece-jos
ideală (fig. 4.4).
|H(jω)| Funcţia de transfer H(jω) are expresia:
1 H ( jω) = H ( jω) e − jωt0 (4.14)
unde
ω
-ωM 0 ωM 1, ∀ ω ≤ ω M
H ( jω) =  (4.15)
0, ∀ ω > ω M
Fig. 4.4.
Funcţia pondere h(t) a impulsului se obţine aplicînd transformata Fourier

inversă:
ω
1 ∞ 1 M ω
h(t ) = ∫ H ( j ω) e jωt
d ω = ∫ H ( jω)e jωt dω = M S a [ω M (t − t 0 )] (4.16)
2π −∞ 2π −ω π
M
Semnalul obţinut la ieşirea filtrului atunci când la intrare se aplică un semnal

eşantionat de forma:
s * (t ) = ∑ s (nT )δ(t − nT ) (4.17)

n
87
are expresia:
ωM
y (t ) =
π
∑ s(nT ) S a [ω M (t − nT )] (4.18)
n
Facem notaţia
N
hn (t ) = S a [ω M (t − nT )] (4.19)
Funcţia hn(t) poartă numele de funcţie eşantion sau funcţie de interpolare. În

[Mateescu, 1984], se demonstrează că (4.18) este o serie Fourier generalizată
(SFG). Pentru a demonstra ortogonalitatea sistemului de funcţii eşantion
calculăm produsul scalar:
∞
1 ∞ *
hn (t ) ⋅ hm (t ) = ∫ hn (t ) ⋅ hm (t )dt = ∫ H n (ω) ⋅ H m (ω)dω
2π − ∞
(4.20)
−∞
în care:
H n (ω) = e − jnωT ; H m (ω) = e − jmωT (4.21)
pentru ω ≤ ω M şi zero în rest. Ca urmare (4.20) devine:
ω
1 M − j ( n − m ) ωT 1 / T , pt.n = m
hn (t ) ⋅ hm (t ) = ∫ e dω =  (4.22)
2π −ω
M  0, pt.n ≠ m
deci {hn (t )} este un sistem de funcţii ortogonale. Raţionând în mod analog,

rezultă pentru coeficienţii an expresia:
1 ∞
a n = y (t ) ⋅ hn (t ) = ∫ Y (ω) H n* (ω)dω (4.23)
2π −∞
dar
Y (ω) = H (ω) S * (ω) (4.24)
deci
ω
1 ∞ * 1 M ω
an = ∫ S (ω) H (ω) H n* (ω) dω = ∫ S (ω)ω jnωT dω = M s ( nT )
2π −∞ 2π −ω π
M
(4.25)
În practică se utilizează pentru reconstituire filtre de tip trece-jos, fizic

realizabile.
88
4.4. Energia semnalelor eşantionate

Energia Ee a semnalelor eşantionate se determină cu ajutorul relaţiei:
∞ 2 1 ∞ * 2
Ee = ∫ s * (t ) dt = ∫ S (ω) dω (4.26)
−∞ 2π −∞
Dacă refacerea semnalului original din semnalul eşantionat, se face

folosind o filtrare ideală, atunci se poate considera ca adevărată relaţia:
1
s (t ) ≅ y (t ) =
T
∑ s(nT )hn (t ) (4.27)
n
deci
∞
1  1 
Ee = ∫  ∑ s(nT )hn (t )  T ∑ s(mT )hm (t ) dt (4.28)
−∞  T n  m 
Ţinînd cont de proprietatea de ortogonalitate a funcţiilor eşantion şi după

rearanjarea relaţiei (4.28) obţinem:
 ∞  1
E e = ∑ ∑ s (nT ) s (mT ) ∫ [hn (t )hm (t )]dt  = ∑ s 2 (nT ) (4.29)
n m  −∞  T n
-- * --
89
Transmisia informaţiei folosind

purtătoare armonică
6.1. Introducere
Transmiterea informaţiei presupune parcurgerea unui canal (mediu) ce
face legătura între sursă şi utilizator. Transmisia este supusă acţiunii
perturbaţiilor şi din acest motiv se caută în permanenţă minimizarea efectelor
acestora. O cale constă în utilizarea semnalelor modulate.
Prin modulare se înţelege transferul informaţiei de la semnalul de bază
(modulator) la semnalul purtător. Acesta din urmă prezintă, în raport cu canalul
de transmisie, o serie de avantaje cum sunt:
- Are capacitate de propagare la distanţe mari cu un consum mic de
energie, printr-un mediu (canal) dat;
- Este puţin influenţat de perturbaţiile exterioare
Alegerea semnalului purtător precum şi a tipului de modulaţie se fac
pornind de la condiţiile concrete în care se realizează transmisia
s P (t ) = AP cos(ω P t + ϕ P ) (6.1)
Informaţia de la semnalul de bază (modulator) m(t) poate fi preluată de

semnalul purtător sub forma (Mateescu 1984), (Spătaru 1987), (Dobrescu
1992):
106
Semnale modulate
- modificárilor amplitudinii Ap , ín acest caz avínd modulaþia ín

amplitudine - MA;
- modificárilor ín frecvenþá ωp , caz ín care avem modulaþia ín
frecvenþá - MF;
- modificárilor fazei ϕ p , caz ín care avem modulaþia ín fazá-MP.
6.2. Modulaþia ín amplitudine

Modulaþia ín amplitudine este prima din modulaþiile utilizate ín
transmisiile informaþionale. Ín principiu, modificárile amplitudinii
semnalului purtátor se realizeazá conform relaþiei:
A(t)=Ap +km m(t) (6.2)
deci semnalul modulat are expresia:
sMA (t)=[Ap +km m(t)]cos(ωp t+ϕ p ) (6.3)

unde km reprezintá un factor de proporþionalitate. Forma semnalului
purtátor este prezentatá ín figura de mai jos:
Sp(t)
Ap
0 t
-Ap
T p = 2π/ω
p
Fig. 6.1.
Vom considera semnalul modulator m(t) ca fiind:
m(t)
0
t
Fig. 6.2.
Conform (6.2) çi (6.3), semnalul modulat sMA (t) va fi:

__________________________ 107 ___________________________
SMA(t)
Ap
0
t
--Ap
Tp
Fig. 6.3.
Se observá cá acolo unde semnalul modulator este pozitiv, amplitudinea

semnalului modulat A > A p , iar cínd avem semnal negativ, amplitudinea A
< A p . Relaþia (6.3) descrie o modulaþie ín amplitudine de tip purtátoare
plus douá benzi laterale (P+2BL).
6.2.1. Analiza spectralá a semnalului MA de tip P+2BL

Considerám pentru ínceput cá semnalul modulator este un semnal
armonic pur de forma:
m(t)=a 0 cosω0 t. (6.4)
Pentru simplitatea calculelor vom presupune km =1 çi ϕp =0. Expresia

semnalului modulat este, ín acest caz:
sMA (t)=(Ap +a 0 cosω0 t)cosωp t (6.5)

sau
sMA (t)=Ap (1+m0 cosω0 t)cosωp t (6.6)
unde m0 =a0 /Ap reprezintá gradul (indicele) de modulaþie. Pentru a evita

distorsiunile (fenomenul de supramodulare) se pune condiþia ca m0 <1.
Semnalul modulat se mai poate scrie:
Ap m 0 Ap m 0
sMA (t)=Ap cosωp t+ cos(ωp -ω0 )t+ cos(ωp +ω0 )t (6.7)
2 2
Aceastá relaþie corespunde unei dezvoltári ín serie Fourier armonicá a
semnalului modulat çi deci i se poate ataça urmátorul spectru de
__________________________ 108 ___________________________

Semnale modulate
amplitudine:
Spectrul de amplitudine ataçat semnalului modulator

|An|
a0
ω0 ωp ω [rad/s]
|An|
Spectrul de amplitudine ataçat semnalului purtator
Ap
ω0 ωp ω [rad/s]
|An| Spectrul de amplitudine ataçat semnalului modulat
Ap
Ap m0 / 2 Ap m0 / 2
ω0 ω p − ω0 ωp ωp + ω 0 ω [rad/s]
Fig. 6.4.
Se observá din spectrul de amplitudine al semnalului modulat, cá

banda de frecvenþá ocupatá de semnalul modulat este 2ω0 . Vom considera
acum cazul ín care semnalul modulator este un semnal complex descris de
seria Fourier armonicá:
∞ N
m(t)= Σ An cos(nω0 t+ϕ n )≅
n=1
Σ Ancos(nω0t+ϕ n)
n=1
(6.8)
Ín aceastá relaþie seria Fourier este limitatá la un numár finit de termeni N,

deci banda de frecvenþá ocupatá de semnalul modulator este Bf =Nω0 .
Semnalul modulat ín amplitudine este de forma:
N
sMA (t)=[Ap +m(t)]cosωp t=Ap [1+Σ mn cos(nω0 t+ϕ n ]cosωp t (6.9)
n=1
__________________________ 109 ___________________________

deci
N
Ap m n
sMA (t)=Ap cosωp t+ Σ cos[(ωp -nω0 )t-ϕ n ]+
n=1 2
N Ap m n
+Σ cos[(ωp +nω0 )t+ϕ n ] (6.10)
n=1 2
Spectrul de amplitudine al semnalului modulator este:
|An| Spectrul semnalului modulator

A1
An
ω
ω0 2ω 0 Νω 0
|An| Ap Spectrul semnalului modulat
Apm1/2 Apm1/2
Apm2 /2 Apm2 /2
Ap mn /2 Ap mn /2
ω
0 ωp − N ω ω p−2ω 0 ω p−ω0 ω p ωp +ω0ω p+2ω 0 ωp + N ω 0
0
Fig. 6.5.
Pentru a analiza eficienþa (randamentul) transmisiei semnalului

modulat ín amplitudine, vom reveni la cazul ín care semnalul modulator
este de forma m(t)=a 0 cosω0 t. Ín acest caz expresia semnalului modulator
este (6.7). Conform teoremei lui Parseval avem [Mateescu, 1984]:
N
A 2n
PT= Σ (6.11)
n=1 2
unde An sunt coeficienþii dezvoltárii ín serie Fourier armonicá. Pentru

semnalul modulat:
A 2p (2 + m 20 )
PMA = (6.12)
4
Informaþia se transmite ínsá numai prin intermediul celor douá benzi late -
__________________________ 110 ___________________________
Semnale modulate
rale. Puterea consumatá de acestea este:
A 2p m 20
P2BL= (6.13)
4
Randamentul transmisiei va fi:
2
P u P 2BL m 0
η= = = (6.14)
P c P MA 2 + m20
Randamentul atinge valoarea maximá 330 /0 atunci cínd m0 =1. Deci 660 /0
din energia semnalului este consumatá doar pentru propagarea purtátoarei.
Din acest motiv eficienþa acestui tip de modulaþie este scázutá. Ín scopul
creçterii eficienþei transmisiei, modulaþia de tip P+2BL urmeazá sá fie
ínlocuitá cu modulaþia ín amplitudine de tip purtátoare suprimatá (PS). Ín
acest caz expresia semnalului modulat este:
sMA (t)=sp (t)m(t)=Ap m(t)cosωp t (6.15)
iar schema bloc ataçatá este de forma:
6.2.2. Analiza spectralá a semnalului MA de tip PS

Considerám cá m(t)=a 0 cosω0 t. Deci expresia semnalului modulat
este:
Ap m 0
sMA (t)=Ap a 0 cosωp tcosω0 t= [cos(ωp -ω0 )t+cos(ωp +ω0 )t] (6.16)
2
Comparínd aceastá relaþie cu expresia semnalului MA de tip

P+2BL, obþinut ín aceleaçi condiþii, se observá cá ín acest caz semnalul
modulat conþine doar cele douá benzi laterale.
Alura semnalelor modulator çi modulat de tip PS este reprezentatá
ín figura 6.9. Banda de frecvenþá ocupatá este tot 2ω0 . Avínd ín vedere cá
spectrul electromagnetic utilizat ín transmisiile radio precum çi resursele
limitate pe care le oferá cablurile de transmisie reprezintá rezerve
epuizabile, modulaþia ín amplitudine ce urmeazá a fi utilizatá ín viitor este
de tip PS çi BLU.
__________________________ 111 ___________________________

Semnal modulator
m(t)
T0 = 2 π / ω
0 t
Semnal modulat de tip PS
SMA ( t )
Spectrul de amplitudini
|An|
A2p m 0 / 2 A2p m 0 / 2
ωp − ω0 ωp ωp + ω0 ω
Fig. 6.6.
Ín principiu modulaþia ín amplitudine de tip BLU se obþine pornind de la

modulaþia ín amplitudine de tip PS urmatá de o filtrare (fie a benzii laterale
stíngi printr-un FTS, fie a benzii laterale drepte printr-un FTJ). Schema bloc
este cea din figura 6.7.
S MA-PS
SMA - PS S MA-BLU
m(t)
X FTJ
ω
Sp(t) BLS ωp BLD
Fig. 6.7.
Ín acest fel banda ocupatá de semnalul modulat este egalá cu banda de

frecvenþá a semnalului modulator dar translatatá ín vecinátatea pulsaþiei
semnalului purtátor.
__________________________ 112 ___________________________
Semnale modulate
6.2.3. Reconstituirea semnalului de bazá din semnalul MA

Operaþia de reconstituire a semnalului de bazá din semnalul
modulat se numeçte demodulare. Aceasta constá din readucerea spectrului
MA, prin translaþie ín banda de bazá. Ín principiu, demodularea se
realizeazá printr-o operaþie identicá cu modularea folosind acelaçi purtátor.
Fie de exemplu cazul cel mai simplu al MA de tip produs. Semnalul sMA (t),
ínmulþit cu acelaçi purtátor (figura 6.8) ne dá :
s π (t) = s MA (t)cos(ω p t + ϕ r ) (6.17)
unde ϕr este o fazá rezidualá, calculatá ca diferenþá íntre faza semnalului

purtátor de la emiþátor çi faza semnalului purtátor de la recepþie
(purtátoarea localá).
SM A (t) Sπ m(t)
X F T J
2BL
cos (ωp t +ϕ r )
Fig. 6.8.
Þinínd cont de expresia generalá a semnalului MA de tip PS (6.15), rezultá:
Ap Ap
s π (t) = m(t)cos(ϕ r ) + m(t)cos(2ω p t + ϕ r ) (6.18)
2 2
Dupá filtrarea trece-jos, componenta de ínaltá frecvenþá este eliminatá çi se

obþine:
Ap N Ap
s d (t) = m(t)cos(ϕ r ) = k d m(t), unde k d = cos(ϕ r ) (6.19)
2 2
Din ultima relaþie rezultá necesitatea sinfazárii dintre purtátoarea de la

emisie çi purtátoarea reconstituitá local ( ϕ r → 0 ). Demodularea prin
modulare cu acelaçi purtátor (demodulare coerentá) urmatá de filtrare,
permite reconstituirea semnalului de bazá çi ín cazul P+2BL sau BLU.
Pentru semnalele MA de tip P+2BL çi ín condiþii de exigenþá scázutá, se
poate utiliza çi un detector de anvelopá, nefiind necesará reconstituirea
localá a semnalului purtátor.
__________________________ 113 ___________________________

6.2.4. Reconstituirea semnalului purtátor din semnalul

modulat ín amplitudine
Dupá cum s-a vázut, demodularea coerentá are nevoie de o
purtátoare cu aceeaçi frecvenþá çi fazá cu cea de la emisie. Informaþia
privind frecvenþa çi faza acestui semnal este conþinutá fie ín semnalul util
(ín semnalul modulat recepþionat) fie este transmisá printr-un semnal
auxiliar ce ínsoþeçte semnalul modulat. Metodele de recuperare sínt
numeroase çi diversificate. Dintre acestea vom considera urmátoarele
variante:
V1. Fie schema bloc din figura de mai jos:
Demodulator
coerent
SMA(t)
b(t)
FTS
b(t)
a(t) d(t)
2 :2
( ) Sp (t)
c(t)
c(t)
FTJ
Fig. 6.9.
Vom presupune cá semnalul modulat este se tip P + 2BL:
S MA (t)=[Ap +m(t)]cos(ωp t+ϕ p ) (6.20)
unde m(t) este semnalul modulator, iar Ap cos(ωp t+ϕp ) semnal purtátor.
Pentru a mári ponderea componentelor semnalului ce conþin informaþia
doritá, semnalul este ridicat la pátrat, expresia sa devenind:
a(t)=[s MA (t)] = 1 [A p + m(t)] [1 + cos 2(ωp t + ϕ p )]

2 2
(6.21)
2
Semnalul a(t) se aplicá simultan la intarea a douá filtre: FTS çi FTJ. Dupá
parcurgerea FTS sínt eliminate frecvenþele joase çi se obþine:
__________________________ 114 ___________________________

Semnale modulate
b(t)= 1 [A p + m(t)] cos2(ωp t+ϕ p )

2
(6.22)
2
Dupá parcurgerea FTJ sínt eliminate frecvenþele ínalte çi rezultá:
c(t)= 1 [A p + m(t)]
2
(6.23)
2
Urmeazá apoi un bloc analogic de calcul ce realizeazá o operaþie de

ímpárþire, obþinínd:
b(t)
d(t)= =K cos2(ωp t+ϕ p ) (6.24)
c(t)
Frecvenþa semnalului astfel obþinut este divizatá cu 2 printr-un circuit

divizor, rezultatul final fiind:
S p (t)=K cos(ωp t+ϕ p ) (6.25)
V2. Se considerá urmátoarea schemá:
Demodulator
S MA (t) coerent
a(t) b(t) c(t)

(*)2 FTS Limitator :2
S (t)
p
Fig. 6.10.
Schema este utilizatá pentru semnale MA de tip PS. Fie semnalul:
S MA (t)=m(t)Ap cos(ωp t+ϕ p ) (6.26)
Dupá ridicare la pátrat avem:
A 2p 2
2 A 2p 2
a(t)=[S MA (t)] = m (t) + m (t)cos 2(ωp t + ϕ p ) (6.27)
2 2
Dupá FTS componenta de joasá frecvenþá este eliminatá rezultínd:

__________________________ 115 ___________________________
A 2p 2
b(t)= m (t)cos2(ωp t+ϕ p ) (6.28)
2
Circuitul limitator are ca sarciná eliminarea influenþei semnalului modulator

çi se obþine:
c(t)=Kcos2(ωp t+ϕ p ) (6.29)
Urmeazá apoi un divizor cu doi çi rezultá:
S p (t)=Kcos(ωp t+ϕ p ) (6.30)
6.2.5. Aplicaþii ale semnalelor cu MA

Modulaþia de amplitudine cu purtátor armonic se utilizeazá ín
principal ín domeniul telecomunicaþiilor, ín vederea utilizárii intensive a
benzii de frecvenþá a canalului de transmisiuni. Prin MA, spectrul de
frecvenþá corespunzátor mesajului de pe o cale de comunicaþie este
translatat ín banda de frecvenþá doritá, realizíndu-se multiplexarea ín
frecvenþá. La nivelul receptorului semnalul este selectat prin filtre
trece-bandá (FTB) corespunzátoare cáilor çi apoi demodulat. Transmiterea
semnalelor MA se poate face prin una din cele trei metode menþionate
anterior:
* Cu purtátoare çi ambele benzi laterale (P+2BL). Acestá
metodá prezintá avantajul cá mesajul poate fi reconstituit la recepþie foarte
uçor, prin simpla detecþie a anvelopei A(t). Ín schimb, se ocupá o bandá de
frecvenþá dublá faþá de cea a semnalului de bazá, iar staþia emiþátoare
trebuie sá transmitá o putere mare (purtátoarea + benzile laterale). Metoda
se utilizeazá ín radiodifuziune.
*Cu purtátoare suprimatá (PS). Acest semnal se obþine prin MA
de produs. Faþá de prima metodá, la emisie este necesará o putere mai
micá. Banda de frecvenþe ocupatá este aceeaçi, iar metodele de detecþie se
complicá deoarece este necesará reconstituirea purtátorului la recepþie.
Metoda se utilizeazá ín transmisii radiotelefonice bilaterale, ín legáturi
telefonice pe linii de ínaltá tensiune, ín general ín legáturile ín care
multiplexarea cáilor nu este necesará (banda de frecvenþe ocupatá nu
conteazá) çi cínd nu avem la dispoziþie un emiþátor de mare putere.
* Cu bandá lateralá unicá (BLU). Avantajul principal constá ín
reducerea benzii ocupatá de semnal deoarece filtrul suprimá o bandá
lateralá çi purtátoarea. Se obþine diminuarea puterii transmise la emiþátor.
__________________________ 116 ___________________________

Semnale modulate
Metoda este adecvatá sistemelor telefonice çi telegrafice multiple.

Reconstituirea semnalului la recepþie este mai dificilá, dar íntr-un sistem cu
cái multiple se poate realiza cu mijloace tehnice convenabile. Ín sistemele
clasice de transmisiuni telefonice, aceasta este metoda principalá de
realizare a multiplicárii cáilor prin diviziune ín frecvenþá.
6.3. Semnale cu modulaþie unghiulará

Ínainte de a stabili expresia analiticá a semnalului cu modulaþie
unghiulará, denumitá çi exponenþialá, reamintim cíteva noþiuni legate de
semnalele descrise prin funcþii armonice ín timp.
*Frecvenþá çi fazá instantanee. Semnalul purtátor are expresia (6.1) çi
poate fi exprimat analitic çi sub forma:
s p (t) = Re{A p e j (ω p t+ϕ p )} (6.31)
Funcþia:
Φ (t) = ωp t + ϕ p (6.32)
reprezintá faza semnalului la un moment dat çi ín acest sens poate fi numitá

fazá instantanee a semnalului. Frecvenþa este datá de viteza de variaþie a
fazei :
dΦ (t)
Ω(t) = (6.33)
dt
Expresia (6.33) reprezintá frecvenþa instantanee a semnalului. Aceasta

poate fi o constantá, aça cum se íntímplá ín cazul unui semnal ca sp (t), sau
poate fi variabilá ín timp. Ín general, dacá se cunoaçte frecvenþa
instantanee, faza se obþine prin integrare:
Φ (t) = ∫ Ω (τ)dτ (6.34)

0
Cu notaþia (6.32), introdu-sá pentru faza instantanee, semnalul purtátor se

exprimá astfel:
s p (t) = Re{A p e jΦ p (t ) } (6.35)
__________________________ 117 ___________________________

Transferínd caracteristicile semnalului modulator asupra funcþiei Φ (t) , prin

modificarea fazei instantaneee realizám modulaþia de fazá (MP):
Φ (t) = Φ p + k ϕ m(t), k ϕ = const. (6.36)
Ín cazul modulaþiei de frecvenþá (MF) acþionám asupra frecvenþei

instantanee:
Ω (t) = ωp + k ω m(t), k ω = const. (6.37)
Constatám cá atít la MF, cít çi la MP se opereazá asupra fazei instantanee.

Deoarece Φ (t) intervine la exponent, modulaþiile MF çi MP sínt numite
modulaþii exponenþiale sau modulaþii unghiulare. Menþionám cá deçi de
dΦ (t)
fiecare datá acþionám asupra fazei Φ (t) , ín cazul MF se modificá , ín
dt
timp ce ín cazul MP este modificatá funcþia Φ (t).
6.3.1. Expresia analiticá a semnalelor MF çi MP

cu purtátor armonic.
Fie m(t) semnalul de bazá çi:
t
y(t) = ∫ m(τ)dτ (6.38)
0
Prin modularea purtátoarei:
s p (t) = A p cos ωp t, (6.39)
cu y(t), respectiv m(t) se obþine:
s MF (t) = A p cos [ωp t + k ωy(t)] (6.40)
semnalul MF çi respectiv:
s MP (t) = A p cos [ωp t + k ϕm(t)] (6.41)
semnalul MP.
Expresiile (6.40) çi (6.41) pun ín evidenþá neliniaritatea semnalelor
modulate ín raport cu semnalul modulator, ceea ce creeazá dificultáþi ín
analiza spectralá a acestor semnale. Ín vederea simplificárii calculelor
__________________________ 118 ___________________________
Semnale modulate
analitice vom efectua analiza spectralá, ín cazul cel mai simplu, cínd m(t)
este ca çi sp (t) un semnal armonic.
6.3.2. Analiza spectralá a semnalului MF

Fie semnalul de bazá:
m(t) = a 0 cos ω0 t (6.42)
care moduleazá ín frecvenþá semnalul purtátor (6.39). Frecvenþa se

modificá dupá legea liniará (6.37), ín care pentru simplificare se ia kω=1.
Ínlocuind pe m(t), se obþine [Mateescu, 1984]:
Ω (t) = ωp + a 0 cos ω0 t (6.43)
Amplitudinea a 0 másoará índepártarea maximá a frecvenþei Ω(t) faþá de ωp

(a 0 = ∆Ω ) çi reprezintá deviaþia de frecvenþá a semnalului MF. Frecvenþa
instantanee se poate scrie çi sub forma:
Ω (t) = ωp + ∆Ω cos ω0 t (6.44)
iar faza instantanee corespunzátoare va fi:
Φ (t) = ∫ (ωp + ∆Ω cos ω0 τ)dτ (6.45)

0
Prin integrare se gáseçte:
Φ (t) = Ω p t + ∆Ω
ω sin ω0 t + Φ 0 (6.46)
0
Deviaþia relativá de frecvenþá se noteazá cu:
β = ∆Ω
ω0 (6.47)
Parametrul β se numeçte indice de modulaþie de frecvenþá çi este deosebit

de important ín MF. Semnalul modulat ín frecvenþá se obþine ínlocuind
Φ (t) din (6.46), ín expresia purtátorului (6.39). Se gáseçte:
s MF (t) = A p cos [ω p t + β sin ω0 t + Φ 0 ] (6.48)
__________________________ 119 ___________________________

Pentru simplificare se ia Φ 0 =0. Relaþia (6.48 ) devine:
s MF (t) = A p cos ωp t cos (β sin ω0 t) − A p sin ωp t sin (β sin ω0 t) (6.49)
Se çtie cá:
∞
sin (β sin ω0 t) = 2 Σ J 2n+1 (β)sin [(2n + 1 )ω0 ]t (6.50)
n=1
iar:
∞
cos (β sin ω0 t) = J 0 (β) + 2 Σ J 2n (β)cos 2nω0 t (6.51)
n=1
Jk(β) fiind funcþia Bessel de speþa íntíi, de ordin k çi argument β. Ínlocuind

funcþiile Bessel ín relaþia ( 6.49), gásim:
∞
s MF (t) = A p J 0 (β)cos ωp t + 2A p Σ J 2n (β)cos ωp t cos 2nω0 t−
n=1
∞
−2A p Σ J 2n+1 (β)sin ωp t sin (2n + 1)ω0 t (6.52)
n=1
Dezvoltínd produsele trigonometrice obþinem:
∞
s MF (t) = A p J0 (β)cos ωp t + Σ J2n (β)[ cos (ωp − 2nω0 )t + cos (ωp + 2nω0 )t] +
n=1
∞
+A p Σ J 2n+1 (β){cos [ ωp − (2n + 1)ω0 ]t − cos [ ωp + (2n + 1)ω0 ]t} (6.53)
n=1
Introducínd notaþia 2n=k, putem unifica sumele de mai sus:

∞
s MF (t) = A p J 0 (β)cos ωp t + A p Σ J k (β)cos (ωp + kω0 )t+
k=1
∞
+A p Σ J k (β)(−1) k cos (ωp − kω0 )t (6.54)
k=1
Expresia (6.54) poate fi scrisá íntr-o formá çi mai concisá, dacá introducem
notaþiile:
 J−k = J k , pentru k par ,

 J = −J , pentru k impar (6.55)
 −k k
Se gáseçte:
∞
s MF (t) = Σ A p J k (β)cos (ωp + kω0 )t
k=−∞
(6.56)
__________________________ 120 ___________________________

Semnale modulate
Spectrul de amplitudini al semnalului MF. Expresia (6.54) evidenþiazá cá

acesta conþine purtátoarea çi douá benzi laterale, cu un numár infinit de
componente, plasate íntre ele la distanþe egale cu ω0 çi situate simetric ín
raport cu frecvenþa centralá ωp . Amplitudinile componentelor sínt
proporþionale cu valorile funcþiilor Jk(β) care se gásesc tabelate. Existá
valori ale lui β pentru care J0 (β)=0; ca de exemplu β=2,47. Spre deosebire
de semnalele MA, puterea semnalelor MF este distribuitá
íntr-o bandá de frecvenþá, teoretic infinitá. Aceastá putere poate fi evaluatá
pentru o perioadá T=2π/ω0 , þinínd seama cá sMF (t), exprimat prin relaþia
(6.56), este un semnal periodic (se considerá ωp =kω0 , cu k íntreg):
T T
A 2p  ∞
2
PT =
1 2 ()
T ∫0 MF
s t dt =
T Σ J k (β)cos (ωp + kω0 )t  dt
∫  k=−∞ (6.57)
0
Þinínd seama de ortogonalitatea funcþiilor cosinus rezultá:
A 2p ∞
PT =
2
Σ J 2k (β)
k=−∞
(6.58)
çi deoarece:
∞
Σ
k=−∞
J 2k (β) = 1 (6.59)
se obþine:
A 2p
PT = (6.60)
2
relaþie care ne aratá cá, puterea semnalului MF nu depinde de semnalul

modulator.
Banda efectivá, ocupatá de semnalul MF este consideratá ca fiind
intervalul de frecvenþe ín care se concentreazá cele mai importante
componente ale semnalului. Examinínd relaþia (6.56), se vede cá banda
efectivá depinde de valoarea lui β prin intermediul Jk(β). Se poate scrie:
BMF =2Nω0 (6.61)
unde N reprezintá numárul componentelor luate ín consideraþie. Punínd

condiþia ca banda efectivá sá conþiná 99% din puterea semnalului MF,
rezultá cá N poate fi determinat din relaþia [Mateescu, 1984]:
__________________________ 121 ___________________________
N
Σ J 2k (β) = 0, 99
k=−N
(6.62)
Ecuaþia transcendentá (6.62) poate fi rezolvatá prin programare automatá.

Soluþia aproximativá a ecuaþiei este:
N ≈ β+1 (6.63)
ceea ce conduce la o bandá efectivá ce se obþine din relaþia (6.61):
B MF ≈ 2 (β + 1 )ω0 (6.64)
Dacá β<<1, atunci relaþia (6.64) se reduce la:
B MF ≈ 2ω0 (6.65)
çi se obþine semnalul MF de bandá íngustá ( ín expresia generalá (5.65)

conteazá numai componenta centralá çi douá componente laterale).
Rezultá:
s MF (t) = A p [J 0 (β)cos ωp t − J 1 (β)cos (ωp − ω0 )t + J 1 (β)cos (ωp + ω0 )t]

(6.66)
deoarece J k (β) ≈ 0 pentru β mic çi k >1.
Dacá β>>1, atunci din (6.64) se obþine:
B MF ≈ 2βω0 = 2∆Ω (6.67)
Relaþia (6.64) exprimá un fapt deosebit de important çi anume cá,

pentru β mare, banda efectivá a semnalului MF nu depinde de frecvenþa
mesajului: semnalul obþinut de la o instalaþie MF datá (cu un anume ∆Ω) va
ocupa acelaçi interval din banda de frecvenþe, indiferent de frecvenþa
mesajului. Pentru instalaþiile de radiocomunicaþii, la care deviaþia de
frecvenþá este standardizatá: ∆Fp =75kHz, rezultá BMF =150 kHz [Mateescu,
1984]. Semnalele MF cu β mare sínt bine protejate faþá de perturbaþii
deoarece puterea semnalului este distribuitá pe mai multe componente. De
asemenea, ele sínt foarte indicate ín radiocomunicaþii. Aici láþimea mare a
benzii 2 Nω0 , raportatá la purtátoare, care este de frecvenþá ridicatá (ín
domeniul MHz), reprezintá un consum convenabil de bandá de frecvenþá.
Semnalele MF cu β mic se utilizeazá ín transmisiile de date sau de mesaje
__________________________ 122 ___________________________
Semnale modulate
pe cáile telefonice. Aici protecþia faþá de perturbaþii este máritá datoritá

legáturii prin fir, dar ín schimb, lucríndu-se cu purtátoare de frecvenþá joasá
(zeci de kHz) este necesar sá se reducá banda efectivá ocupatá.
6.3.3. Analiza spectralá a semnalului MP

Semnalul MP cu purtátor cosinusoidal se exprimá prin relaþia
(6.41), care comparatá cu relaþia (6.40) pentru MF, evidenþiazá o
asemánare formalá íntre ele. Pentru a profita de aceasta, se considerá
purtátorul (6.39) modulat ín fazá cu un semnal sinusoidal [Mateescu,
1984]:
m(t) = a 0 sin ω0 t (6.68)
ín locul semnalului de bazá cosinusoidal (6.42). Se obþine:
Φ (t) = ωp t + a 0 sin ω0 t (6.69)
constatíndu-se cá a 0 =∆ϕ reprezintá aici deviaþia de fazá. Ínlocuind faza

modulatá (6.69) ín relaþia (6.41) se gáseçte:
s MP (t) = A p cos (ωp t + ∆ϕ sin ω0 t) (6.70)
Comparínd relaþia (6.70) cu (6.48) constatám cá acestea sínt similare.

Deviaþia de fazá se noteazá:
∆ϕ=α (6.71)
çi prin analogie cu MF, α este numit indice de modulaþie de fazá. Ín timp

ce la MF, β este o deviaþie de frecvenþá relativá (β=∆Ω/ω0 ) ín MP, α este
deviaþia de fazá ∆ϕ çi nu depinde de frecvenþa mesajului. Utilizínd notaþia
(6.71) çi dezvoltárile de la MF obþinem relaþia:
∞
s MP (t) = A p J 0 (β)cos ωp t + A p Σ J k (β)cos (ωp + kω0 )t+
k=1
∞
+A p Σ J k (β)(−1 ) cos (ωp − kω0 )t
k
(6.72)
k=1
respectiv forma compactá a semnalului cu modulaþie de fazá:
__________________________ 123 ___________________________

∞
S MP (t) = Σ A p J k (β)cos (ωp + kω0 )t
k=−∞
(6.73)
Toate consideraþiile privind spectrul de amplitudini, puterea çi

banda de frecvenþe efectivá a semnalului MF rámín valabile pentru MP.
Relaþia aproximativá pentru determinarea benzii de frecvenþe este ca çi ín
cazul precedent de forma:
B MP ≈ 2 (α + 1 )ω0 (6.74)
Pentru α<<1 çi aici B MP ≈ 2ω0 , astfel cá spectrul de amplitudini al

semnalului MP este similar cu cel pentru MA çi pentru MF de bandá
íngustá. Pentru α>>1 se obþine BMP =2αω 0 . Aici apare o diferenþá esenþialá
faþá de MF. Deoarece α nu mai este o deviaþie relativá, pentru α mare,
banda efectivá a semnalului MP depinde de frecvenþa semnalului de bazá.
Cu cít spectrul de amplitudini al mesajului este mai bogat, cu atít creçte çi
banda de frecvenþe ocupatá de semnalul MP. Din acest punct de vedere
modulaþia ín fazá este mai puþin avantajoasá decít MF.
Semnalele MP se utilizeazá mai ales ín transmiterea impulsurilor ín
transmisiile de date, datoritá protecþiei lor sporite faþá de perturbaþii.
Posibilitatea realizárii modulatoarelor çi demodulatoarelor de fazá cu
circuite logice integrate este, de asemenea, un avantaj important al MP.
6.3.4. Semnale MF çi MP de bandá íngustá

Analiza spectralá a semnalelor MF çi MP, cu semnal modulator
armonic aratá cá la indici de modulaþie β, respectiv α subunitari, banda
efectiv ocupatá este 2ω0 , ca çi la MA. Clasa semnalelor MF çi MP care
ocupá o astfel de bandá de frecvenþá se numesc semnale de bandá íngustá
çi sínt deosebit de importante pentru sistemele cu multiplexare ín frecvenþá,
la care conteazá "economia" de bandá de frecvenþá alocatá unei cái.
Expresia generalá a semnalului MP de bandá íngustá se obþine
considerínd relaþia (6.41) cu kϕ m(t) mic. Dezvoltínd ín (6.41) cosinusul
sumei se obþine:
s MP (t) = A p cos ωp t cos [k ϕ m(t)] − A p sin ωp t sin [k ϕ m(t)] (6.75)
çi þinínd seama cá argumentul k ϕ m(t) este mic se pot face aproximárile:
cos [k ϕ m(t)] ≈ 1 sin [k ϕ m(t)] ≈ k ϕ m(t) (6.76)
__________________________ 124 ___________________________

Semnale modulate
care ínlocuite ín relaþia (6.75) conduc la expresia semnalului de bandá

íngustá:
s MP (t) = A p cos ωp t − A p m(t)sin ωp t (6.77)
(pentru simplificare s-a luat kϕ=1). Ín mod analog, ín cazul MF se

considerá kF y(t) mic ín relaþia (6.40) çi se obþine:
s MF (t) = A p cos ωp t − A p y(t)sin ωp t (6.78)
unde y(t) este obþinut prin integrarea semnalului de bazá m(t). Expresiile
(6.77) çi (6.78) sugereazá principiul generárii semnalelor MP, respectiv MF
de bandá íngustá, ilustrat prin schemele bloc din figura 6.11.
-Ap sin ω pt
π
2 sM
A p c o sω pt P
m(t)
a
- A p s i n ω pt
π
2
y(t)
sM F
A p c o sω pt
(
) dt
m(t)
Fig. 6.11.
6.3.5. Generarea semnalelor MF

Considerám expresia generalá a semnalului MF, ín care, pentru
simplitatea calculelor presupunem cá Φ0 =0 çi k ω=1. Ín aceste condiþii
rezultá:
sMF (t)=Ap cosΦ (t)=Ap cos[ωp τ(t)] (6.79)
__________________________ 125 ___________________________

unde
t
1
τ(t)= t + ω ∫ m(θ)dθ (6.80)
p
0
respectiv
• m(t)
τ(t)=1+ ω (6.81)
p
•
Deoarece Ω (t)>0; ∀ t ⇒ ωp >|(m(t)|;∀ t⇒ τ(t) >0; ∀ t. Se poate considera τ ca
o scará modificatá a timpului. Ín raport cu aceastá scará, semnalul MF este
un semnal armonic a cárui pulsaþie este egalá cu ωp .
Pornind de la aceastá observaþie vom descrie metoda generatorului de
undá triunghiulará pentru obþinerea semnalului MF. Ín acest scop este
suficient sá se obþiná un semnal triunghiular periodic, v(τ) ín raport cu
variabila τ a cárei alurá este prezentatá mai jos:
v(τ)
+V
π/2ω π/ω
p p
0
2π/ω p τ( t)
-V
Fig. 6.12.
Þinínd cont de aceastá formá, expresia analiticá a lui v(τ) este:
 ωp 
t

v(τ) = V  1 − 2 π  t+ ω1 ∫ m(θ)dθ   ; pentru τ(t) ∈  0, ωπ  (6.82)
  p
0   p
 ωp 
t

v(τ) = V  −1 + 2 π  t+ ω1 ∫ m(θ)dθ   ; pentru τ(t) ∈  ωπ , 2π  (6.83)
   p ωp 
 p
0 
Semnalul v(τ) astfel obþinut este aplicat unui circuit neliniar a cárui
caracteristicá staticá este descrisá de relaþia analiticá:
__________________________ 126 ___________________________

Semnale modulate
u = A p sin  π
v(τ) 
(6.84)
2 V 
Alura caracteristicii este urmátoarea:
u
Ap
-V
0 V v (τ )
- Ap
Fig. 6.13.
La ieçirea acestui element neliniar se obþine semnalul MF.
  2ωp 
t
 
u = A p sin  π  1 − π  t + ω1 ∫ m(θ)dθ    (6.85)
2   p
0  
 t
  t

u = A p sin  π − ωp t − ∫ m(θ)dθ = A p cos  ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.86)
2 0   0 
Caracteristica circuitului neliniar utilizat frecvent ín modulatoarele MF se

realizeazá cu diode polarizate convenabil ceea ce conduce la aproximarea
prin segmente de dreaptá a caracteristicii. Schema bloc a modulatorului
este prezentatá ín figura de mai jos:
u0 [1+m(t)/ω ] E.N.
p a
k v(τ) S MF
(*)dt
b
-1
Sesizare çi
comanda
Fig. 6.14.
__________________________ 127 ___________________________
Modulatorul conþine un amplificator inversor, un circuit de integrare,

circuitul neliniar (EN) çi un bloc de sesizare çi comandá care schimbá
poziþia comutatorului K astfel:
- pe poziþia a dupá ce sesizeazá cá v(τ)= -V;
- pe poziþia b dupá ce sesizeazá cá v(τ)=V;
Funcþionarea comutatorului este urmátoarea:
La intrare aplicám semnalul:
u i (t) = U 0  1 + ω1 m(t)  =τ (t)

•
(6.87)
 p 
Dupá ce se realizeazá integrarea çi v(τ) a ajuns la -V la un moment de timp

tk comutatorul K trece pe poziþia a çi la ieçirea integratorului se obþine un
semnal de forma:
t
1
v(τ) = −V + U 0 ∫  1 + ω m(θ)  dθ = −V + U 0 [τ(t) − τ(t k )], t ≥ t k
t
 p 
k
(6.88)
unde  1 + 1 m(θ) =τ• (θ) (6.89)
 ωp 
Aceastá tensiune este liniar crescátoare ín raport cu τ avínd panta egalá cu

U0 .
v( τ)
+V
τ( t )
k
0
τ( t k+1 ) τ( t)
-V
Fig. 6.15.
Dupá ce tensiunea v(τ) atinge valoarea +V la momentul tk+1 are loc trecerea
comutatorului pe poziþia b iar tensiunea v(τ
expresia:
__________________________ 128 ___________________________
Semnale modulate
v(τ)=V − U 0 [τ(t) − τ(t k+1 )], t ≥ t k+1 (6.90)
Aceastá expresie reprezintá o evoluþie liniará ín raport cu t. Se observá cá

la ieçirea integratorului se obþine o tensiune liniar variabilá ín raport cu τ(t)
panta fiind egalá cu ± U0 . Aceastá tensiune se aplicá elementului neliniar la
ieçirea cáruia se obþine semnalul MF.
6.3.6. Demodularea semnalelor MF

Sá considerám urmátoarea structurá:
S
MF Limitator + S(t) S π(t)
e(t)
formator X FTJ
c(t)
VCO
Fig. 6.16.
Schema conþine un circuit limitator çi formator, a cárui sarciná constá ín

uniformizarea amplitudinii semnalului recepþionat çi ín formarea acestuia
ca semnal armonic. FTJ are sacina de a elimina componentele de ínaltá
frecvenþá iar VCO este un oscilator comandat ín tensiune. Fie frecvenþa
VCO:
ωe =ωp +ke(t) (6.91)
Considerám semnalul recepþionat ca fiind de forma:
 t

S MF (t) = A p cos ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.92)
 0 
Semnalul furnizat de oscilator este de forma :
 t

c(t) = A cos  ωp t + k ∫ e(θ)dθ + π  (6.93)
 0
2
Sπ(t) reprezintá semnalul produs S(t)c(t):

__________________________ 129 ___________________________
 t
  t

S π (t) = S(t)c(t) = AA p cos  ωp t + ∫ m(θ)dθ cos  ωp t + k ∫ e(θ)dθ + π2  ⇒
 0   0 
AA p t t

S π (t) = cos  ∫ m(θ)dθ − k ∫ e(θ)dθ − π +
2 0 0
2
AA p  t t

+ cos  2ωp t + ∫ m(θ)dθ + k ∫ e(θ)dθ + π  (6.94)
2  0 0
2
Dupá parcurgerea FTJ componenta de ínaltá frecvenþá este eliminatá çi

obþinem:
AA p t t
 AA p t 
e(t) = cos  ∫ m(θ)dθ − k ∫ e(θ)dθ − π  = sin  ∫ (m(θ) − ke(t))dθ 
2 0 0
2 2 0 
(6.95)
Dacá argumentul sinusului este suficient de mic atunci:
t  t
sin  ∫ (m(θ) − ke(t))dθ  ≅ ∫ (m(θ) − ke(t))dθ ⇒
0  0
t t
1
⇒ ∫ m(θ)dθ ≅ k ∫ e(θ)dθ ⇒ e(t) ≅ m(t) (6.96)
0 0
k
Deci semnalul modulator este reconstituit el fiind proporþional cu semnalul

ce comandá VCO. Un asfel de modulator se realizeazá folosind o buclá
PLL.
Un alt tip de demodulator are schema bloc reprezentatá ín figura de
mai jos:
SMF u d(t) Detector de ur(t) m(t)

d
-k ----
dt anvelopa
C
Fig. 6.17.
Dacá la intrarea demodulatorului se aplicá un semnal S MF de forma:
__________________________ 130 ___________________________

Semnale modulate
 t

S MF (t) = A p cos ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.97)
 0 
dupá parcurgerea blocului de derivare se obþine:
dS MF (t)  t

U d (t) = −k = kA p [ωp + m(t)]sin  ωp t + ∫ m(θ)dθ  (6.98)
dt  0 
Facem notaþia:
A e = kA p [ωp + m(t)] (6.99)
cu semnificaþia unei amplitudini echivalente a semnalului Ud (t),

amplitudine ce variazá ín funcþie de valorile semnalului modulator m(t).
Se observá cá Ud (t) este un semnal modulat atít ín amplitudine cít èi ín
frecvenþá. Acest semnal se aplicá unui detector de anvelopá similar celor
utilizate pentru demodularea semnalelor MA èi care este invariabil la
variaþiile de fazá. Dupá parcurgerea detectorului de anvelopá se obþin
semnale u r (t)=kr [ωp +m(t)]. Dupá parcurgerea unui FTS componenta
continuá este eliminatá èi semnalul obþinut la ieèire este proporþional cu
semnalul modulator m(t).
6.3.7. Utilizarea MF pentru transmisia de date (FSK)

Ín cazul transmisiilor de date numerice semnalul modulator nu ia ín
principiu decít douá valori corespunzátoare valorilor logice "0" èi "1".
Aceste valori logice sínt transpuse ín cazul semnalului modulat, ín salturi
de frecvenþá cu amplitudinea ±∆ω .
 pentru ”1” → ωT = ωp + ∆ω
Astfel:  (6.100)
 pentru ”0” → ωT = ωp − ∆ω
Reprezentarea unui èir de date ce moduleazá ín frecvenþá un semnal

purtátor este redatá ín figura 6.18 unde τb este durata de bit çi corespunde
intervalului de timp ín care data nu se modificá. Variaþia pulsaþiei
instantanee este reprezentatá ín figura 6.19 unde T este perioada de
repetiþie, iar ∆ω este deviaþia de frecvenþá.
Considerám cá la intrare se aplicá un semnal rectangular, periodic cu
amplitudinea 1, durata impulsurilor fiind jumátate din perioada de repetiþie.
__________________________ 131 ___________________________

Fie ω0 pulsaþia acestui semnal èi egalá cu valoarea 2π/T.
Date τb
1
0 1 0 0 1 1 0
0 t
S p(t)
Ap
0 t
-A p
Tp
S MF(t)
0 t
Fig. 6.18.
Ω
ω1
∆ω 3T/4
-T/4 T/4
ωp
0 t
∆ω
ω0
Fig. 6.19.
∆ω
Fie β = ω . Mesajul modulator este:
0
 ∆ω pentru −4T ≤ t < T

4
m(t)=  (6.101)
 − ∆ω pentru 4 ≤ t <
T 3T
4
iar faza instantanee a semnalului modulat este:
t
 βω0 t pentru −T ≤ t < T4
φ(t)=∫ m(θ)dθ =  4
(6.102)
 πβ − βω0 t pentru 4 ≤ t <
T 3T
0 4
__________________________ 132 ___________________________

Semnale modulate
Ín acest caz, semnalul MF scris sub formá complexá este de forma:
S MF (t)=A p e jωp t e j Φ (t) (6.103)
Expresia e j Φ(t) este o funcþie periodicá deoarece faza φ(t) are evoluþia din
figura de mai jos:
Φ (t)
ΦM
-T/4 T/2 3T/4

t
0 T/4
−ΦΜ
Fig. 6.20.
çi poate fi descompusá íntr-o SFE:

∞
e j Φ (t) = Σ A nc e jnω 0 t (6.104)
n= -∞
unde
3T
ΦM
4
Anc = 1 π
T ∫ e jΦ (τ )e −jnω τ dτ = Φ M + n π2 S a (Φ M − n 2 )
−T
0
(6.105)
4
cu
Φ M = βω0 T = β π (6.106)
4 2
Deci:
β
S  π (β − n) 
β + n a  2
Anc= (6.107)

Amplitudinea maximá se obþine conform acestei relaþii cínd β=n. Pulsaþiile

corespunzátoare sínt:
∆ω
ω=ωp ± nω0 = ωp ± βω0 ⇒ ωp ± ω ω0 = ωp ± ∆ω (6.108)
0
Rezultá cá semnalul FSK are expresia:
__________________________ 133 ___________________________

∞
S MF (t)=Ap e jωp t Σ A nc e jnω t
n= -∞
0
(6.109)
iar spectrul de amplitudine are forma din figurá:
|A
nc |
Ap
0
ω −∆ω
p
p
ωp ωp +∆ω ω
BF=2∆ω
Fig. 6.21.
Deci componentele spectrale importante ale semnalelor MF ce transmit

date numerice èi se gásesc repartizate ín dreptul pulsaþiilor ωp ±∆ ω. Aceeaèi
alurá o are èi spectrul ce corespunde unui èir aleator de impulsuri
rectangulare [Spátaru, 1987].
6.3.8. Demodularea semnalelor FSK

O primá posibilitate este reprezentatá de demodulatorul FSK de tip
numárátor de impulsuri. Schema bloc a acestui demodulator este
urmátoarea:
S (t) a b c e
M F d f
FTB Limitator Derivator Redresor Formator FTJ
Date
Fig. 6.22.
Circuitul este format din:

-FTB filtru trece-bandá cu rol ín eliminarea perturbaþiilor ce apar ín
procesul transmisiei èi care se situeazá ín afara benzii utile;
__________________________ 134 ___________________________
Semnale modulate
-Blocul limitator ce are rolul de a uniformiza amplitudinea

semnalului recepþionat, ètiind cá informaþia este conþinutá ín frecvenþa
instantanee èi nu ín amplitudine;
-Blocul derivator - la ieèirea sa se obþine derivata semnalului;
-Redresor la ieèirea sa se obþin semnale avínd toate aceeaèi
polaritate (de regulá pozitive);
-Blocul formator ce are ca sarciná generarea unor impulsuri de
amplitudine èi duratá riguros constante, indiferent de frecvenþa instantanee;
-FTJ filtru trece-jos (ideal ar fi sá fie reprezentat de un bloc
integrator);
Durata de bit τb se alege astfel íncít ín interiorul sáu sá se gáseascá
un numár íntreg de perioade, atít pentru bit "0" , cít èi pentru bit "1":
τb =n 0 T0 çi respectiv τb =n 1 T1 unde:
T0 = 1 = 1 , T 1 = 1 = 1 (6.110)
f 0 f p -∆f f 1 f p +∆f
f0 = fp -∆f fiind frecvenþa pentru bit "0" çi f1 = fp +∆f fiind frecvenþa pentru bit
"1". Ín domeniul pulsaþiilor avem pentru bit "0" ω0 =ωp -∆ω, iar pentru bit "1"
avem ω1 =ωp +∆ω. Comutarea frecvenþei sub influenþa datelor se realizeazá
doar atunci cínd semnalul purtátor trece prin zero. Funcþionarea
demodulatorului rezultá din diagrama de timp din figura 5.23. Ieèirea din
filtru (integrator) are un nivel ridicat atunci cínd frecvenþa impulsurilor este
micá. Acest nivel se compará cu un nivel de referinþá L0 èi se iau decizii
conform urmátoarelor reguli:
-semnalul f > L0 , se considerá datá "1" logic;
-semnalul f < L0 , se considerá datá "0" logic.
Un alt tip de demodulator pentru semnalele MF utilizate ín
transmisiile de date este demodulatorul diferenþial. Structura acestui
demodulator este prezentatá ín figura 6.24. Demodulatorul conþine un bloc
de íntírziere purá cu constanta τ , un bloc de multiplicare analogicá èi un
FTJ. Pentru a ilustra funcþionarea demodulatorului, considerám un semnal
FSK de forma:
S MF (t)=Ap cos(ωp t+∆ωt) (6.111)
Deci semnalul Sπ(t) va fi:
S π(t)=S MF (t)S MF (t-τ)=Ap 2 cos(ωp +∆ω)tcos[(ωp +∆ω)(t-τ)] (6.112)

__________________________ 135 ___________________________
c
t
e
t
f
1 1 0 0
t
L0
1
Fig. 6.23.
τ
S
MF
(t) S π( t ) Sd (t)
X FTJ
Fig. 6.24.
Dupá efectuarea calculelor rezultá:
A 2p
S π (t)= {cos(ωp +∆ω)τ+cos[2(ωp +∆ω)t - (ωp +∆ω)τ]} (6.113)
2
Dupá parcurgerea FTJ componenta de ínaltá frecvenþá este eliminatá èi deci

obþinem:
A 2p
S d (t)= cos(ωp +∆ω)τ (6.114)
2
Se alege constanta de timp de íntírziere τ astfel íncít ωτ= π . Rezultá:

2
__________________________ 136 ___________________________

Semnale modulate
A 2p π A 2p
S d (t)= cos( +∆ωτ)= - sin(∆ωτ) (6.115)
2 2 2
Ín cazul ín care ∆ωτ este suficient de mic, sin(∆ωτ)=∆ωτ èi deci:
A 2p
S d (t)= - ∆ωτ= -u 0 (6.116)
2
Dacá semnalul recepþionat a fost de forma:
S MF (t)=Ap cos(ωp -∆ω)t (6.117)
atunci
A 2p
S d (t)= ∆ωτ = +u 0 (6.118)
2
Ín concluzie, regula pe baza cáreia se decide asupra valorii logice

transmise, este urmátoarea:
 - 1, pentru valoarea logic 1

sgn[S d (t)]=sgn(u 0 ) =  (6.119)
 +1, pentru valoare logic 0
Acest mod de funcþionare asigurá demodulatorului o mare protecþie la

perturbaþii. Practic nu este necesará reconstituirea semnalului modulator
(nivelele de "0" sau "1") ci este suficient sá se testeze semnul semnalului
detectat.
Modulaþia ín frecvenþá este utilizatá pentru transmisiile de
radiodifuziune èi destul de ráspínditá pentru viteze medii èi mari ín
transmisiile de date. Modulaþia ín frecvenþá asigurá un raport
semnal-zgomot mai bun ín transmisia analogicá decít modulaþia ín fazá.
Modulaþia ín fazá este puþin utilizatá ín transmisiile analogice dar des
utilizate ín transmisiile numerice.
6.3.9. Demodularea semnalelor MP

Aça cum s-a vázut ín paragrafele precedente, acest tip de modulaþie
face parte din categoria semnalelor cu modulaþie unghiulará èi face apel la
un semnal purtátor armonic. Modulaþia ín fazá are multe asemánári cu
modulaþia ín frecvenþá, de aceastá datá informaþia regásindu-se ín faza
instantanee, respectiv:
__________________________ 137 ___________________________

Φ(t)= ωp t +kϕm(t)+Φ0 (6.120)
unde m(t) este semnalul modulator. Íntre semnalul MP èi semnalul MF

existá o legáturá reprezentatá simbolic ín figura de mai jos:
SMF SMP
m(t) d m(t)
dt Modulator MF
Modulator MP
Fig. 6.25.
Practic semnalul MP se poate obþine pe aceleaèi cái pe care se obþine

semnalul MF, cu deosebirea cá semnalul modulator pentru MF este
reprezentatá de derivata semnalului modulator pentru MP.
Modulaþia ín fazá este utilizatá frecvent pentru transmisiile numerice.
Ín acest caz, forma semnalului este prezentatá ín figura de mai jos:
Date
1 0 1 t
SMP
Fig. 6.26.
iar expresia analiticá este:
S MP (t)=Ap cos(ωp t+∆ϕ) (6.121)
unde∆ϕ reprezintá saltul de fazá èi poate fi, de exemplu, egal cu:
 0 pentru valoarea logic 0

∆ϕ=  (6.122)
 π pentru valoarea logic 1
__________________________ 138 ___________________________
Semnale modulate
Dacá saltul de fazá este 180°, pe fiecare variaþie de fazá semnalul purtátor
transmite un bit. Ín cazul ín care saltul de fazá este 90°, atunci pentru
fiecare modificare a fazei se pot transmite 2 biþi:
Salt de faza ∆ϕ Date

45 o 00
135 o 10 (6.123)
225 o 11
315 o 01
Demodulatorul pentru acest caz are schema bloc ca ín figura de mai jos:
S M P(t) Sπ A A
X FTJ sgn(A)
cos ω p t
π Bloc de Date
2 decizie
Sπ B B
X FTJ sgn(B)
Fig. 6.27.
Demodulatorul este alcátuit din douá multiplicatoare analogice, douá filtre

trece-jos (FTJ) èi douá blocuri pentru detecþia semnului. Existá un bloc
defazor cu π èi un bloc de decizie ce furnizeazá datele propriu-zise
2
utilizatorului. Pentru ilustrarea funcþionárii considerám semnalul MP de
forma:
S MP (t)=Ap cos(ωp t+∆ϕ) (6.124)
Considerám cá la recepþie este disponibilá purtátoarea (semnalul cosωp t) de

aceeaèi frecvenþá èi aceeaèi fazá cu purtátoarea de la emisie. Se obþine:
Ap
S πA (t)=A p cos(ωp t+∆ϕ)cosωp t= [cos∆ϕ+cos(2ωp t + ∆ϕ)]
2
(6.125)
__________________________ 139 ___________________________

Dupá FTJ avem:
Ap
A(t)= cos∆ϕ (6.126)
2
Ín mod similar, la ieçirea celui de al doilea multiplicator rezultá:
Ap
S πB (t)=A p cos(ωp t+∆ϕ)cos(ωp t- π )=  cos(∆ϕ- π ) +cos(2ωp t+∆ϕ- π ) 
2 2  2 2 
(6.127)
Dupá FTJ se obþine:
Ap
B(t)= sin∆ϕ (6.128)
2
Demodularea se face pe baza tabelului de asignare utilizat la emisie èi ín

conformitate cu semnele celor douá semnale A èi B.
sgn (A) sgn (B) ∆ϕ Date

+ + 45 o 00
- + 135 o 10 (6.129)
- - 225 o 11
+ - 315 o 01
6.4. Modulaþia diferenþialá ín fazá (MDP)

Din punctul de vedere al performanþelor, sistemele cu MDP
destinate transmiterii informaþiei discrete se apropie cel mai mult de
caracteristicile ideale ce asigurá recepþia optimá a semnalelor numerice.
Semnalele MDP realizeazá o ímbinare a avantajelor oferite de semnalele
modulate liniar -care utilizeazá ín mod eficient banda de frecvenþá alocatá,
dar necesitá echipamente de prelucrare mai complicate datoritá detecþiei
coerente- èi de semnalele MF -ce ocupá o bandá mai largá dar pot fi
detectate prin procedee necoerente, fárá reducerea accentuatá a
performanþelor. Pentru a limita influenþa perturbaþiilor, cu implicaþie directá
asupra stabilitáþii diferitelor elemente ale sistemului de transmitere discretá
a semnalelor binare, cu modulaþie de fazá, informaþia nu se mai codificá de
exemplu, prin identificarea fazei de 0° cu simbolul "1" sau a fazei de 180°
__________________________ 140 ___________________________

Semnale modulate
cu simbolul "0", ci prin modificarea diferenþialá a fazei oscilaþiilor

purtátoarei, funcþie de schimbarea simbolurilor ín cadrul succesiunii
informaþionale transmise. Astfel, ca o ipotezá, lipsa unei modificári a fazei
de la un semnal informaþional la altul, semnificá simbolul "1", iar o
deplasare a fazei cu 180° semnificá simbolul "0". Ín acest caz, semnalele
modulate ín fazá nu se mai gásesc íntr-o formá ín care informaþia este
codificatá prin valorile absolute ale fazei ϕ i , ci íntr-o formá ce utilizezá
variaþia fazei, de forma:
∆ i ϕ=ϕ i -ϕ i -1 (6.130)
Semnalele asfel rezultate se numesc cu modulaþie diferenþialá de

fazá (DPhM-Differential Phase Modulation). O particularitate caracteristicá
metodelor de modulaþie diferenþialá constá ín reducerea considerabilá a
cerinþelor ín raport cu constanþa parametrilor canalului de comunicaþie. Ín
acest sens, remarcám faptul cá ín procesul transmiterii informaþiei discrete
cu MDP, nu este necesará stabilitatea absolutá a parametrilor canalului, ci
se impune ca aceètia sá rámíná practic invariabili pe durata a douá
impulsuri elementare succesive.
Dupá cum s-a evidenþiat, ín transmiterea mesajelor discrete cu
MDP, parametrul informaþional al semnalelor este diferenþa dintre fazele
corespunzátoare a douá impulsuri succesive. Aèadar, parametrul
informaþional este ∆ϕi èi are un numár finit de valori. Ín general, sistemul
de transmitere poate prelucra k variante ale semnalului cu parametrii
informaþionali ∆ϕ1 , ∆ϕ2 ... ∆ϕk . Este de la sine ínþeles cá recepþia optimá
este condiþionatá, printre alþi factori, de distanþa existentá íntre aceèti
parametrii. La amplasarea uniformá a tuturor variantelor ∆ϕi ín intervalul
[0, 2π ], distanþa minimá dintre valorile parametrului informaþional este:
∆Φ =(∆ϕ i -∆ϕ j ) min = 2π (6.131)

k
Numárul variantelor parametrului informaþional determiná multiplicitatea

sistemului de transmitere a informaþiei cu MDP. Ín general, sistemul se
numeète n-dimensional dacá:
n=log 2 k (6.132)
__________________________ 141 ___________________________

Ín conformitate cu aceastá relaþie, pentru transmiterea discretá a informaþiei

pe un numár de n-canale independente, sínt necesare k=2 n variante ale
diferenþelor de fazá.
6.4.1. Principiul matematic al MDP

Ín procesul de transmitere a informaþiei discrete, semnalele
modulate ín fazá pot fi íntílnite íntr-o formá ín care informaþia este
codificatá prin intermediul variaþiilor de fazá corespunzátoare a douá
impulsuri informaþionale succesive, variaþii de forma:
∆i ϕ=ϕ i -ϕ i -1 (6.133)
Ín scopul exprimárii matematice a acestui tip de semnale, poate fi

folositá metoda diferenþelor finite regresive. Fie valorile:
ϕ i =ϕ(ti )=ϕ(iτ) (6.134)
ale unei funcþii oarecare, ϕ(t) ín momente echidistante de timp ti =τi, unde i
∈N èi τ∈ R. Prima diferenþá regresivá se defineète cu ajutorul relaþiei:
∆ 1i ϕ=ϕ(t i ) -ϕ(t i -1 )=ϕ i -ϕ i -1 (6.135)
Procedínd analog, cea de a doua diferenþá va fi:
∆ 2i ϕ=∆ 1 (∆ 1i ϕ)=∆ 1 (ϕ i - ϕ i -1 )=∆ 1i ϕ-∆ 1i -1 ϕ=

=(ϕ i -ϕ i-1 ) - (ϕ i-1 -ϕ i-2 )= ϕ i -2ϕ i -1 +ϕ i - 2 (6.136)
Din aproape ín aproape, se ajunge, pentru diferenþa regresivá de ordinul k,

la expresia:
∆ ki ϕ=∆ 1 (∆ ki -1 ϕ)=∆ ki -1 ϕ -∆ ki -1-1 ϕ (6.137)
Dacá diferenþele finite ∆i k -1ϕ èi ∆i-1 k -1ϕ se exprimá ín funcþie de valorile

funcþiei ϕ(t), se ajunge la relaþia generalá:
k
∆ ki ϕ= Σ ( -1) j C k ϕ i -j unde C k =
j j k!
(6.138)
j=0 (k -j )! j!
__________________________ 142 ___________________________

Semnale modulate
Pentru analiza calitativá a modulaþiei diferenþiale de fazá, este

necesar sá se stabileascá cíteva proprietáþi ale diferenþei finite:
dϕ ( t )
a) ∆ 1i ϕ=ϕ i -ϕ i -1 =ϕ(τi) -ϕ(τ(i -1))≅ τ (6.139)
dt
Generalizínd obþinem:
k
d ϕ(t)
∆ ki ϕ ≅ τ k =τ k D k ϕ(t), unde D≡ d (6.140)
dt
k
dt
b) Este verificatá proprietatea de liniaritate:
∆k (ϕ +g)=∆k ϕ +∆k g (6.141)
c) Este verificatá proprietatea de invarianþá:
∆k ϕ =0 dacá Dk ϕ =0 (6.142)
Ca o consecinþá imediatá rezultá proprietatea de invarianþá a transformárii

diferenþiale discrete a semnalului ín raport cu un anumit tip de perturbaþii.
Íntradevár, fie un amestec aditiv de semnal-perturbaþii, de tipul:
x(t)=S(t)+η(t) (6.143)
unde η(t) reprezintá perturbaþia aditivá. Dacá aceasta din urmá este de aèa
naturá íncít expresia Dk η(t)=0 este adeváratá, atunci se obþine:
∆k x(t)=∆k (S+η)=∆k S+ ∆k η=∆k S (6.144)
Ín concluzie, cu ajutorul transformárii diferenþiale, existá posibilitatea

reducerii influenþei perturbaþiilor asupra procesului de transmitere. Poate fi
determinatá clasa de perturbaþii funcþie de care sistemul este invariant. Se
observá evident faptul cá sistemul cu modulaþie diferenþialá de ordinul k
este absolut invariant ín raport cu perturbaþiile ce pot fi reprezentate sub
forma polinoamelor de tipul:
k -1
η(t)= Σ β i t i (6.145)
i=0
__________________________ 143 ___________________________

ín care βi sínt coeficienþi aleatori, deoarece Dk η(t)=0. Dacá perturbaþiile sínt

de naturá armonicá, rejectarea (invarianþa) absolutá este imposibilá. Fie
perturbaþia armonicá de tipul:
η(t)=a sinωt (6.146)
Folosind prima proprietate a diferenþelor finite (∆k ϕ ≈ τk Dk ϕ) avem:
|∆k η(t)| ≤ τk aωk (6.147)
Totuèi, conform acestei relaþii se poate observa, cá influenþa perturbaþiei

armonice, deèi nu poate fi eliminatá, poate fi micèoratá prin micèorarea
intervalului de discretizare τ èi prin márirea ordinului k al diferenþei finite.
6.4.2. Algoritmi generali de modulaþie çi demodulaþie

a semnalelor MDP
Fie {I} informaþia transmisá printr-un sistem ce foloseçte principiul
modulaþiei ín fazá. Structural, operaþia realizatá ín procesul de transmitere
(modulaþie) poate fi reprezentatá astfel:
{I} → {∆ k ϕ } → {ϕ } → {S p (t,ϕ)} (6.148)
unde ϕ este faza iar S p (t,ϕ) este semnalul transmis ín canalul de

comunicaþie. Recepþia (demodularea) presupune operaþia inversá çi poate fi
reprezentatá simbolic astfel:
{S p (t,ϕ)} → {ϕ } → {∆ k ϕ } → {I} (6.149)

k Bloc emisie η (t)
{I} ∆ϕ ϕ Perturbaþii
Cd F M
Canal
Coder Formator Modulator
Demodulator Formator k Decoder

ϕ ∆ϕ
D F Dc {I}
Bloc receptie
Fig. 6.28.
__________________________ 144 ___________________________

Semnale modulate
Cele douá operaþii sínt prezentate ín schema bloc din figura (6.28) ce
sintetizeazá funcþionarea sistemului de transmitere a informaþiei pe
principiul MDP. Coderul realizeazá corespondenþa informaþie-salt de fazá
conform unui tabel de asignare a priori stabilit ({I}→ ∆k ϕ), pentru ca
formatorul sá transpuná saltul de fazá ín faza curentá a semnalului modulat
(∆k ϕ→ ϕ). Ín final, modulatorul introduce valoarea calculatá a fazei curente
ín semnalul purtátor ( ϕ→ Sp (t,ϕ)). La recepþie operaþiile se realizeazá ín
sens invers.
Deoarece sistemul este de regulá, destinat transmiterii informaþiei
numerice, diferenþele finite aparþin unei mulþimi discrete de valori:
k
∆ ki ϕ=Σ (-1) j C k ϕ i -j
j
(6.150)
j=0
Dacá se considerá cá diferenþele de ordinul íntíi asigurá o protecþie

suficientá la perturbaþii a semnalului, atunci relaþia de mai sus devine:
∆i 1 ϕ=ϕi - ϕi -1 , diferenþei ∆1 ϕ atribuindu-se o valoare corespunzátoare
simbolului informaþional ce urmeazá a fi transmis. Similar pentru diferenþe
de ordin ridicat. Ataçarea valorii ∆k ϕ se face conform codului utilizat ín
circuitul numit codificator (la emisie) çi respectiv decodificator la recepþie.
Un loc aparte íl ocupá formatorul. Construcþia sa are la bazá relaþia:
k k
∆ ki ϕ=Σ ( -1 ) j C k ϕ i -j =ϕ i + Σ ( -1) j C k ϕ i -j
j j
(6.151)
j=0 j =1
Deci, pentru formatorul de la emisie ,avem:
k
ϕ i =∆ ki ϕ - Σ ( -1) j C k ϕ i -j
j
(6.152)
j =1
cu schema bloc din figura 6.29 unde:

q1=−C 1k =-k
q2=C 2k
......
qk=(−1) k C k = (−1) k
k
La recepþie, pornind de la ultimele k valori ale fazei, ϕi , ϕi -1 ,...,ϕi -k se

reconstituie diferenþa ∆i κϕ èi de aici pe baza codului utilizat, informaþia.
Formatorul de la recepþie are schema bloc din figura 6.30.
__________________________ 145 ___________________________
Iesire
k
∆ ϕ ϕi ϕi - 1 ϕi - 2 ϕi - k
i
Σ τ τ τ
−
q1 q2 qk
Fig. 6.29.
ϕi - 1 ϕi - 2 ϕi - k
ϕi τ τ
τ
q1 q2 qk
Σ
k
∆i ϕ
Σ Iesire
Fig. 6.30.
unde q1, q2, . . . qk sínt coeficienþii definiþi anterior.
6.4.3. Particularitáþi ale semnalelor numerice cu MDP

Problema ce trebuie rezolvatá constá ín transmiterea unei
succesiuni de simboluri binare (0 çi 1) pe un canal, folosind o purtátoare
modulatá ín fazá. Cel mai comod canal este linia telefonicá, ce are o bandá
de frecvenþá, utilizabilá ín condiþii acceptabile, cuprinsá íntre 300 çi
3600Hz. Din analiza caracteristicilor amplitudine-frecvenþá çi fazá-frec -
__________________________ 146 ___________________________
Semnale modulate
venþá, rezultá cá frecvenþa purtátoare trebuie sá fie dispusá la mijlocul

benzii, adicá fp =1800Hz. Ín transmiterea informaþiei discrete cu MDP,
pentru formarea semnalului de linie, este mai comodá divizarea unui
semnal a cárui frecvenþá de lucru este egalá cu un multiplu al purtátoarei
dorite : 8fp =14.4kHz, 4fp =7.2kHz.
T
4f p
p
7,2kHz t
S Tp / 2
MP
-180°
1,8kHz
t
S T /4
MP p
1,8kHz -90°
t
Fig. 6.31.
Defazarea unui semnal cu 90 de grade ínseamná deplasarea acestuia pe axa

timpului cu T/4 , iar cu 180 de grade cu T/2 (fig. 6.31). Ín acest mod se
obþin diferenþele de fazá necesare. Pentru márirea cantitáþii de informaþie
transmisá, se realizeazá o operaþie de codificare, prin intermediul cáreia
fiecárui bit (0 sau 1) íi corespunde o anumitá valoare a diferenþei de fazá
∆ϕ. Ín figura 6.32-a este prezentatá situaþia cínd unui simbol transmis ín
linie (∆ϕ) íi corespunde un bit informaþional (∆ϕ=180° ).
Tabel de corespondenþe
Bit informatie ∆ϕ
0 0o (6.153)
1 180 o
Viteza informaþionalá pentru fp =1800Hz este de 1800 biþi/sec, ín timp ce

viteza telegraficá este de 1800 Baud. Reducínd ∆ϕ =90 de grade
(fig.5.32-b) viteza informaþionalá creçte la 3600 biþi/sec, ín timp ce viteza
telegraficá este aceeaçi:
__________________________ 147 ___________________________

90° "01"
"1" 180° 0° "0" "11"180° 0° "00"
270° "10"
a b
Fig. 6.32.
Biti informatie ∆ϕ
b1 b0
00 0o
(6.154)
01 90 o
11 180 o
10 270 o
Mergínd mai departe çi reducínd ∆ϕ la 450 , viteza creçte la 5400 biþi/sec

(fig. 6.33)
[011]
90°
[010] 135° 45° [001]
[110] 180° 0° [000]
225° 315°
[111] 270° [100]
[101]
Fig. 6.33.
In acest caz tabelul de corespondenþe este:
__________________________ 148 ___________________________

Semnale modulate
Biti informatie ∆ϕ
b2b1b0
000 0o
001 45 o
011 90 o
(6.155)
010 135 o
110 180 o
111 225 o
101 270 o
100 315 o
-- * --
__________________________ 149 ___________________________

Gestiunea transferului de date
Tehnicile de transmisie se bazeaza pe utilizarea confirmarilor pozitive (ACK) sau negative
(NAK). Daca intr-un interval de timp predefinit nu se primeste nici confirmare pozitiva
(ACK), nici confirmare negativa (NAK), se repeta cadrul. De aceea cadrul trebuie pastrat
intr-o memorie tampon pana la primirea confirmarii.
Pentru gestionarea transferului de date se utilizeaza urmatoarele trei proceduri:
− sta si asteapta
− retransmisie continua
− retransmisie selectiva.
Detaliem in continuare cele trei proceduri de gestiune a transferului de date:
• Procedura sta si asteapta (stop and wait)
Utilizata in transmisii semiduplex, aceasta strategie consta in transmiterea unui singur

cadru si asteaptarea pe durata limitata a confirmarii pozitiva sau negativa a acestuia.
Daca se primeste o confirmare pozitiva (ACK) se transmite cadrul urmator, iar daca se
primeste o confirmare negativa (NAK) se retransmite cadrul curent.
• Procedura Retransmisie continua (go back N)

Emitatorul emite cadre in mod continuu, fara sa astepte confirmarea pozitiva. La receptia
unui raspuns NAK, sau daca expira timpul de asteptare al raspunsului pentru un cadru,
se retransmite cadrul in cauza, si toate cele ce urmeaza. Cele doua situatii sunt marcate
in figurile de mai jos (cadrul 3 receptionat incorect si respectiv expirare timp asteptare
raspuns pentru cadrul 3).
Statia A 1 2 3 4 5 6 3 4 5 6 7
ACK ACK NAK restul cadrelor nu ACK ACK

se memoreaza
Statia B 1 2 E 3 4
eroare
Secventa mesajelor in cazul eronarii unui cadru

TA expirat
Statia A 1 2 3 4 5 6 3 4 5 6 7
ACK ACK ACK ACK
Statia B Cadrul 3 pierdut

1 2 3 4
(restul cadrelor
nu se memoreaza)
Secventa mesajelor in cazul depasirii timpului de asteptare
• Retransmisia selectiva
Prin aceasta procedura se retransmite doar cadrul cu NAK sau la care a expirat timpul
de asteptare. Implica memorarea tuturor cadrelor, pentru a putea reface ordinea. Se
recomanda utilizarea acestei metode in situatii in care timpul de propagare este lung
(transmisie prin satelit), dar nu in retele locale. Figura exemplifica mecanismul
retransmisiei selective.
TA expirat
Statia A 1 2 3 4 5 6 3 7 8 9 10
ACK1 ACK2 ACK2 ACK2 ACK2 ACK6 ACK7
Statia B 1 2 E 4 5 6 3 7 8 …
Secventa mesajelor in cazul retransmisiei selective

In cele trei proceduri discutate, secventele de numerotare erau pe 7 biti (modulo 128).
Depasirea acestui numar fara primirea unui raspuns ACK sau NAK duce la incetarea
transmisiei. In practica, exista un numar K de buffere de care dispune (K ≤ 128) si e de
dorit ca si la receptie sa fie disponibile tot K buffere. Se numeste fereastra de anticipare
numarul pe care-l poate trimite inainte de a se bloca. Valoarea lui K si deci si fereastra de
anticipare se fixeaza la deschiderea conexiunii pe toata durata existentei acesteia.

Ilovepdf Merged PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Noţiuni introductive

1.2. Scurt istoric

Samuel Morse (1791 - 1872)

Telegraful construit de S. Morse (1844)

1858 - Cu preţul unor eforturi tehnice şi financiare considerabile, primul

Alexander Graham Bell (1847-1922) şi unul din telefoanele sale.

1896 – Guglielmo Marconi reuşeşte o transmisie radio demonstrativă.

1899 - Marconi reuşeşte o transmisie

Guglielmo Marconi (1874-1937)

1926 - J. L. Baird face la Londra, prima demonstraţie publică de

1957 - La 4 octombrie este lansat de către fosta U.R.S.S. primul satelit

1965 - S.U.A. plasează pe orbită primul

1966 - În Anglia se fac teste de laborator pentru transmisia datelor prin

Prin definiţie, informaţia obţinută în acest caz este:

I = log 1/p = - log p = log N (1.1)

Semnal. Este denumirea dată unei manifestări fizice (undă

Sursa de informaţie. Este mecanismul prin care, din mulţimea mesajelor

1.4. Modelul unui sistem de transmisie

Fig. 1.1. Structura de principiu a unui sistem de transmisie.

Dacă mesajul nu poate fi transmis ca atare din cauza dificultăţilor de

Semnal emis Semnal Mesaj

S Modulator Canal Demodulator R

Fig. 1.2. Structura unui sistem de transmisie cu modulare - demodulare.

S Codificator Modulator Canal

Fig. 1.3. Structura unui sistem de transmisie completat cu blocuri

In cazurile ín care se cautá márirea eficienþei, respectiv a

1.5. Sarcina unui sistem de transmisie

unde: s(t) este mesajul transmis

1.6. Másura informaþiei ín cazul discret

P x = {p(x 1 ), p(x 2 ), . . . p(x n )} (1.3)

U(x i ) = F(p i ) (1.4)

çi reprezintá incertitudinea iniþialá, a priori, asupra realizárii evenimentului

I(xi )=U(xi ) (1.5)

Ín continuare, vom cosidera cá ín procesul de observare a

mulþimea evenimentelor observate. Másura incertitudinii asupra realizárii

U (xi /y j ) = F [p(xi /y j )] (1.8)

Aceastá funcþie reprezintá incertitudinea a posteriori asupra

I(xi ,yj ) = U(xi ) - U(xi /y j ) (1.9)

Deci, íntr-o interpretare echivalentá I(xi ,yj ) reprezintá:

respectiv relaþia (1.9) devine:

I(xi ,yj )=U(xi ) (1.11)

Dacá influenþa perturbaþiilor este foarte puternicá, astfel íncít nu se

U(xi /y j ) = F[p(xi /y j )] = F[p(xi )] = U(xi ) (1.12)

I(xi ,yj ) = 0 (1.13)

adicá prin observaþia lui yj nu se obþine nici o informaþie asupra lui xi .

1.7. Specificarea funcþiei U

çi postulínd cá informaþia este aditivá se obþine:

I(xi ) = I(xi1 ) + I(xi2 ) (1.16)

F[p(xi )] = F[p(xi1 )] + F[p(xi2 )] (1.18)

dar pentru cá evenimentele xi1 çi xi2 sínt independente:

p(xi ) = p(xi1 ) p(xi2 ) (1.19)

Aceastá ecuaþie funcþionalá are soluþia:

F(p) = - λ log p (1.21)

unde λ este o constantá pozitivá. Deci:

I(xi ) = - λ log p(xi ) (1.22)

Informaþia furnizatá de aceastá relaþie se mai numeçte informaþie proprie

I(xi ,yj ) = - λ log p(xi ) + λ log p(xi /y j ) (1.23)

se numeçte informaþie mutualá asociatá cu xi çi yj (obþinutá prin realizarea

1.8. Unitáþi de másurá pentru informaþie

mente egal probabile. Fie evenimentele:

X = {x 1 , x 2 } çi P x = {1/2, 1/2} (1.25)

Deci informaþia este:

I(x1 ) = I(x2 ) = - λ log1/2 (1.26)