MĂNĂSTIREA CETĂȚUIA – FAȚADĂ

Istoric si generalități
Mănăstirea Cetățuia din Iași este o mănăstire ortodoxă de călugări, ctitorită în
secolul al XVII-lea de voievodul Gheorghe Duca (1665-1666, 1668-1672 și 1678-
1683).
Așezată pe un deal înalt și râpos din partea de sud a Iașului, de unde se poate vedea
o frumoasa panoramă a orașului, Mănăstirea Cetățuia domină peisajul prin silueta
sa zveltă, străjuită de un turn impozant și împrejmuită cu un zid de piatră măcinat
de vreme.
A fost construită de la început ca un complex fortificat medieval capabil să ofere
domnitorului și boierilor un reazem pentru o rezistență înarmată împotriva
invadatorilor. Astfel, aici a funcționat o tiparniță cu litere grecești, adusă de
la Veneția. Ajunsă o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, mănăstirea a fost
restaurată în perioada interbelică la inițiativa istoricului Nicolae Iorga.
Ansamblul Mănăstirii Cetățuia a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din
județul Iași din anul 2015, fiind alcătuit din următoarele 6 obiective:

 Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” - datând din perioada 1669-1672

 Sala Gotică - datând din perioada 1669-1672
 Casa Domnească - datând din perioada 1669-1672
 Corpul de chilii - datând din anul 1928
 Turnul clopotniță - datând din anul 1670
 Zidul de incintă - datând din anul 1670

Fondarea
Înainte vreme, pe dealul Cetățuia ce domină partea de sud a Iașului se aflau vii,
grădini, livezi sau pădure.
În vara anului 1666, domnitorul Gheorghe Duca al Moldovei (1665-1666, 1668-
1672 și 1678-1683) a cumpărat acolo, de la mai mulți proprietari, o întinsă
podgorie, cu intenția probabilă de a înălța o mănăstire. Fiind mazilit la scurtă
vreme se pare că planurile sale au rămas neterminate.
În toamna anului 1668, după revenirea sa pe tron, s-a început construirea unei
mănăstiri fortificate ce trebuia să îndeplinească și rolul de cetate de apărare în
cazul unor invazii ale Moldovei.
Începerea construcției este menționată de Ion Neculce în cronica sa, unde a
scris: „Viindu Duca-vodă cu a doua domnie în țară, arătă-să la hire mai aspru decât
cum era cu domnia dintăiu. Și și începu a zâdi mănăstirea Cetățuia, că era țara
plină de oameni și cu hrană și agonisită bună”.
Ritmul construcției a fost unul foarte alert, în primăvara anului 1669 fiind aproape
terminate zidurile bisericii și, după cum reiese din scrisorile domnești pe care le
primiseră împuterniciții domnitorului, se căuta achiziționarea de material pentru
acoperiș.
Într-o scrisoare, stolnicul Nacu, vornicul de Câmpulung și ispravnicul însărcinat de
Duca Vodă pentru a conduce lucrările de la Cetățuia, îi cerea birăului
orașului Bistrița să-i trimită cât mai curând comanda de 100.000 de cuie „de
draniță și de șindrilă”. Lucrările s-au făcut probabil de către meșteri moldoveni. În
același timp, se comandau la Brașov și Danzig clopote care urmau să fie amplasate
în masivul turn clopotniță de la intrarea în mănăstire.[6]

Arhitectura bisericii
Biserica Mănăstirii Cetățuia, cu hramul “Sf. Apostoli Petru și Pavel”, este
amplasată în mijlocul incintei. Ea a fost studiată îndeaproape, la începutul secolului
al XX-lea, de arhitectul Gh. Lupu și de inginerul și istoricul Gheorghe Balș care au
remarcat că această biserică este o copie simplificată a Bisericii Trei Ierarhi.
Biserica Mănăstirii Cetățuia este construită în plan triconc, cu absidele naosului și
altarului semicirculare în interior și poligonale în exterior, fiecare absidă având
câte trei ferestre.
Edificiul este înconjurat de un brâu torsadă de piatră, încadrat de câte o friză ornată
de frunze sculptate în relief. În registrul superior se află câte două rânduri de
ocnițe, cele de sus fiind mai mici decât cele de jos.
Zidurile exterioare sunt sprijinite de șapte contraforturi, care nu se înalță niciodată
deasupra brâului median. Ușile și ferestrele sunt construite în stil gotic, cele mai
mici fiind încadrate de o rețea de baghete încrucișate.
Biserica are două turle octogonale aflate deasupra pronaosului și naosului și
construite pe două baze: prima pătrată și a doua stelată. Pe turle se află firide
alungite, patru ferestre dreptunghiulare mici dispuse în cele patru puncte cardinale,
patru contraforturi mici și trei rânduri de ocnițe (două deasupra arcadelor și unul la
baza pătrată).
Interiorul lăcașului de cult este compartimentat în pridvor închis, pronaos, naos și
altar. În pridvor se intra prin două uși laterale amplasate pe laturile de nord și de
sud, având chenare dreptunghiulare și fiind împodobite cu muluri. Cea de pe latura
nordică este în prezent zidită.
În timpanul ușii, într-o cruce cu brațele egale și rotunjite, este sculptată stema
Moldovei: capul de bour care susține o coroană ce este prevazută cu o cruce pe
mijloc, având câte un leu de o parte și de alta.
Pridvorul înalt, de formă dreptunghiulară și cu bolți sferice pe pandantivi, este
luminat de două ferestre pe latura vestică. Între pridvor și pronaos se află un zid
despărțitor având la mijloc o ușă cu chenar dreptunghiular, format în brâu torsadă.
Zidul despărțitor dintre pronaos și naos a fost dărâmat, fiind înlocuit cu două
coloane puternice de secțiune octogonală, cu capiteluri, sprijinind trei arcade.

Ruinarea mănăstirii
După căderea zidului vestic la începutul secolului al XVIII-lea, domnitorul Grigore
al II-lea Ghica (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) a încercat să-l
refacă în 1748 împreună cu „casele și orice va fi de trebuință mănăstirei ... ce
căzuse de câtăva vreme prin pogorârea dealului”.
Intenția sa nu a fost materializată, probabil din cauza faptului că domnitorul a fost
transferat în aprilie 1748 ca domnitor în Țara Românească.
În următorii ani, Mănăstirea Cetățuia a fost folosită în anumite perioade ca depozit
de grâne al oștilor turcești (1788) sau ca spital militar al armatelor rusești (1788-
1792 și 1806-1812).
Cu timpul, Mănăstirea Cetățuia a început să se ruineze, efect al cutremurelor și al
incendiilor, dar și al nepăsării egumenilor greci care au administrat-o. Ea a ars în
anul 1822, când turcii au incendiat niște case din apropiere.[31] Biserica a fost
reparată în perioada 1827-1837, cu acest prilej fiind reîmprospătată pictura
interioară.
În mai 1842, într-o scrisoare trimisă lui Vasile Alecsandri de scriitorul Alecu
Russo, acesta din urmă o descria astfel: „o ruină care odinioară a fost palat
domnesc, de pe o înălțime unde odinioară vegheau cete de ostași viteji, ținând ochii
în calea tătarilor, și unde astăzi se îngrașă, dormind, câțiva călugări în compania
buhnelor”.
Scrisoarea respectivă a fost publicată de Alecsandri în 1874 în publicația "Columna
lui Traian", nr. 1, în semn de protest față de nepăsarea contemporanilor cu privire
la monumentele istorice ale țării.

Lucrări de restaurare
Mănăstirea ajunsese o ruină la sfârșitul secolului al XIX-lea, zidurile bisericii fiind
măcinate de infiltrația apei pluviale, iar turla de pe naos era pe jumătate
descoperită. Aceasta este starea în care o găsea arhitectul Constantin Băicoianu,
sub coordonarea căruia s-au efectuat reparații la biserică în 1896.
Noi lucrări de restaurare au fost efectuate în perioada 1910-1911, la inițiativa
Comisiunii Monumentelor Istorice. În octombrie 1911, lucrările au fost finalizate,
iar mănăstirea a putut fi vizitată de delegații universităților străine veniți la
sărbătorirea semicentenarului Universității din Iași. În aceeași zi, aviatorul Aurel
Vlaicu a zburat deasupra orașului Iași cu avionul construit de el, făcând mai multe
virajuri în jurul dealului și Mănăstirii Cetățuia.
La 30 septembrie 1911 s-a pus piatra de temelie la chiliile călugărești de la
Mănăstirea Cetățuia, în prezența familiei regale (Regele Carol I, Prințul Moștenitor
Ferdinand ș.a.), a mitropolitului Pimen Georgescu al Moldovei, a unor membri ai
guvernului și ai autorităților locale. Mitropolitul Pimen a adus aici călugări de la
alte mănăstiri din Moldova și astfel mănăstirea s-a redeschis.
În timpul primului război mondial, clădirile din incinta mănăstirii au servit ca spital
militar, aici fiind îngrijiți ostașii răniți. În anul 1930, la inițiativa lui Nicolae Iorga,
președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, au fost refăcute biserica și
încăperile mănăstirii, după cum atestă o placă memorială amplasată pe clădirea
Egumeniei.
Lucrări importante de restaurare s-au efectuat în perioada 1964-1971, în urma
cărora turnul clopotniță și-a recăpătat forma sa originară, cuhnea, zidurile incintei
și bastioanele au fost refăcute, iar palatul lui Duca Vodă a fost consolidate.
În restaurarea complexului monahal un merit deosebit l-a avut arhimandritul
Mitrofan Băltuță (1927-1995), stareț timp de 25 ani al mănăstirii (1971-1995) și
exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iașilor (1981-1995). În perioada stăreției
sale, s-au efectuat lucrări de reînnoire ale bisericii (s-a refăcut acoperișul cu tablă
de zinc, s-a pardosit interiorul cu marmură, s-a înnoit mobilierul, veșmintele,
vasele de cult etc.), s-au refăcut casa domnească, stăreția, turnul-clopotniță,
cuhnea, zidurile de incintă etc. În sala gotică s-a amenajat un paraclis. În afară de
acestea, starețul Mitrofan a amenajat o modernă gospodărie anexă.
Prin activitatea sa de înnoire și înfrumusețare a complexului mănăstiresc, el este
socotit un mare ctitor restaurator al Mănăstirii Cetățuia.

FAȚADA – RAPORTUL DE DEGRADARE A PIETREI

Degradarea pietrei după punerea în operă

După punerea în operă, blocurile de piatră intră într-un proces ireversibil de
transformare, cu viteze variabile, funcţie de natura rocii şi de noile condiţii în care
se află.
Degradarea rocilor puse în operă este deseori o însumare de efecte ale mai multor
procese elementare, diferite între ele prin cauze, efecte şi mecanisme de
desfăşurare.
-unele sunt pur mecanice, cu efecte uşor de evidenţiat macroscopic, afectând
doar forma şi integritatea geometrică a obiectului litic.
-altele, mai subtile, afectează chiar esenţa mineralogică şi structurală a tipului
petrografic.

Deformările mecanice ale rocilor

Sub acţiunea unui efort (stress), rocile tari trec succesiv prin stările de deformare
elastică, ductilă şi casantă, pe măsura creşterii forţei aplicate.

-deformările ductile, care duc la schimbarea sensibilă a formei corpurilor litice,

după punerea lor în operă, sunt fenomene rare.

-mult mai frecvente sunt deformările casante şi se manifestă prin apariţia fisurilor
sau fracturilor. Fracturile sunt forme mai severe ale deformării casante, implicând
uneori o deplasare relativă a pereţilor şi implicit o fragmentare a corpului
petrografic. Cauza deformării casante a rocilor tari este apariţia unei tensiuni care
depăşeşte rezistenţa la rupere a rocii. În unele cazuri, fisurile existau deja într-o
formă ascunsă, aşa-numitele fisuri criptice, dar care s-au deschis ulterior, după
punerea în operă.

-destul de frecvent, tensiunile deformaţionale sunt de natură termogenă, fiind

cauzate de oscilaţiile termice.

Releveul petrografic şi al degradării rocilor din monumente

-intr-un releveu petrografic, natura rocilor (tipuri şi varietăţi mineralogice şi / sau
structurale ale acestora) pot fi redate prin culori, haşuri sau diverse alte simboluri,
aşa cum se procedează pe hărţile geologice.

-alte particularităţi ale rocilor (cum ar fi cele morfometrice şi distribuţia spaţială a

porilor vizibili macroscopic, elementele macroscopice care definesc anizotropia
rocii, eterogenităţile mineralogice şi structurale ale rocii etc.), care influenţează
evoluţia degradării rocii în edificiul arhitectonic, trebuie, de asemenea
reprezentate pe releveu.

-intr-un astfel de releveu de degradare, trebuie să se folosească un limbaj explicit,

pentru ca restauratorul să înţeleagă perfect esenţa fenomenului de degradare.

Consideraţii asupra vitezei de creştere a crustei de alterare

Ponderea importantă printre degradările rocilor din monumente o au alterările
chimice. Ele sunt controlate calitativ de compoziţia mineralogică a rocii, fiind o
consecinţă a dezechilibrului chimic instalat într-o rocă şi noul ei mediu ambiental.
De aceea, alterările chimice au o tendinţă spontană de manifestare, fiind practic
continui, deşi cu viteze care pot varia foarte mult de la o condiţie la alta. Alterarea
chimică debutează la interfaţa rocă / mediu, având ca efect formarea crustei de
alterare.
 PROPUNERE PENTRU FAȚADĂ
ASISTENTA TEHNICA PENTRU INGRIJIREA SI TRATAREA
MĂNĂSTIRII CETĂȚUIA

1. TRATAMENT -tratamente specifice intervenţiei de conservare-restaurare a

pietrei degradate

 CURĂŢAREA
Intervenţia cu cel mai mare impact vizual asupra unei opere de artă, curăţarea, deşi
motivată aparent numai de considerente estetice, trebuie să răspundă unor principii
ştiinţifice de conservare şi protejare a operei de artă respective.

Fiind o intervenţie tehnic complexă, delicată şi ireversibilă, ea poate avea şi

rezultate negative, în situaţia în care nu se iau în calcul toate caracteristicile
suprafeţelor ce trebuiesc curăţate şi nu se aleg tehnica şi substanţele cele mai
potrivite situaţiei date.

Din punct de vedere tehnic, alegerea metodelor şi produselor de curăţare depinde,

pe de-o parte, de natura rocii, iar pe de altă parte de natura materiilor ce trebuie
îndepărtate de pe corpul litic degradat. În acest scop se pot folosi mijloacele
mecanice şi fizico-chimice.
-mijloacele mecanice. Cele mai curente sunt periile de diferite forme, dimensiuni
şi durităţi, bureţii de diferite tipuri, instrumentarul variat de uz stomatologic,
abrazivii în pastă sau în jet (aer-abrazive sau hidro-aer-abrazive), diferite tipuri de
freze electrice sau pneumatice, dălţi de diferite tipuri, incizoare, vibroincizoare
pneumatice, bisturie cu ultrasunete etc.
-mijloacele fizico-chimice urmăresc fie solubilizarea substanţelor solide nedorite
existente pe piatră, fie de a le înmuia, în vederea facilitării îndepărtării lor prin
mijloace mecanice. Mijloacele de curăţare cu acţiune chimică sunt cele care permit
eliminarea unei materii solide printr-o reacţie care rupe legăturile primare.
Substanţele care acţionează în acest fel sunt acizii şi bazele folosite în prezenţa
apei.

Curăţarea crustelor anorganice şi a eflorescenţelor saline de pe suprafaţa pietrei.

Eflorescenţele saline fixate pe suport litic insolubil în apă pot fi uşor îndepărtate
prin spălare cu apă, dar şi în stare uscată, cu o pensulă moale sau cu ajutorul
jeturilor de aer. Pentru a extrage la maxim sărurile din interior, se pot aplica
comprese umede de pastă de hârtie sau de argilă absorbantă (sepiolit, atapulgit,
caolin etc.).

Curăţarea depunerilor de praf se face cu o perie foarte moale, aspirator, jeturi de

aer generate de un compresor etc., după ce ne-am asigurat de buna aderenţă a
stratului suprafeţei. Curăţarea depunerilor organice Materiile grase de natură
antropogenă se curăţă utilizând amestecuri bazice alese în funcţie de vârsta şi
grosimea stratului ce trebuie eliminat. Ceara poate fi îndepărtată cu spirt alb,
tetraclorura de carbon, trielină etc.

Tratarea biodeteriogenilor şi curăţarea pietrei de biocruste. În prezenţa

biodeteriogenilor fixaţi pe piatră, restauratorul urmăreşte, pe de-o parte, stoparea
activităţii acestora, iar pe de altă parte, îndepărtarea produşilor de metabolism, a
resturilor biotice izolate şi a celor constituite în biocruste.

 CONSOLIDAREA PIETREI DEGRADATE

Consolidarea este operaţia tehnică prin care se reface coeziunea dintre granulele
sau fragmentele litice dispersate, sau pe cale de a se dispersa în procesul de
degradare.

În esenţă, operaţia se rezumă la impregnarea rocii degradate cu o substanţă

consolidantă. Consolidantul (de obicei lichid) trebuie să penetreze suficient de
adânc, să ajungă la partea sănătoasă a pietrei şi să conecteze la ea toate părţile
deteriorate care pot fi cu uşurinţă desprinse.

Pentru consolidarea pietrei se folosesc atât consolidanţi mineralici (apa de var,

varul, silicaţi alcalini, esteri de siliciu, soluţiile pe bază de silice coloidală, hidroxid
de bariu, tetra etil orto silicat (TEOS) etc), cât şi consolidanţi / adezivi pe bază de
polimeri sintetici (răşini termoplastice, răşini termorigide sau termoreactive
(plastomeri).

Procesele de consolidare de obicei nu reuşesc să interconecteze spaţii mai mari de

ordinul zecimilor de milimetru; nicidecum să refacă adeziunea între fragmente de
dimensiuni mari sau să împiedice apa să intre în piatră prin intermediul fisurilor
sau a desprinderilor.
O cerinţă de bază în restaurare este aceea ca piatra să prezinte suprafeţe compacte
la interfaţa cu mediul înconjurător, astfel încât să se evite penetrarea lichidelor
agresive.

Din acest motiv, toate fisurile şi alt tip de discontinuităţi trebuiesc umplute cu
substanţe adezive corespunzătoare, în aşa manieră încât să se îmbunătăţească
rezistenţa mecanică, iar posibilul acces al apei în interiorul pietrei să fie blocat. În
acest scop se folosesc o serie de materiale ce implică amestecul unui liant (răşini
epoxidice, silicaţi de etil, var etc) şi un adaos de material inert fin (praf de piatră,
nisip etc), urmărindu-se obţinerea unor paste fluide cu ajutorul cărora să se
realizeze umplerea spaţiilor respective.

În vederea umplerii zonelor lacunare mai mari sau refacerea părţilor lipsă se
folosesc mortare mai vâscoase, bazate pe acelaşi principiu de preparare: un
material de umplere (de obicei acelaşi tip de piatră sfărâmată în particule de
diverse granulaţii) şi un liant, fie organic (răşini sintetice) sau anorganic (var, etil
silicaţi etc). Chituiri şi plombări cu mortare de restaurare se pot face în cazul
zonelor lacunare de dimensiuni relativ mici.

În cazul necesităţii refacerii unei zone ample, care lipseşte din materialul litic, în
mod special când zona lacunară presupune refacerea unei volumetrii, se foloseşte
termenul de ”reintregire volumetrică”.

 PROTECŢIA PIETREI DUPĂ TRATAMENT

Atâta timp cât apa este unul din cei mai importanţi factori în procesele de
degradare a pietrei (dizolvarea calcitului, transportul sărurilor solubile, transportul
reactivilor acizi din mediul poluat, îngheţ-dezgheţ etc), operaţia de hidrofobizare
este foarte importantă în conservarea-restaurarea pietrei şi a suprafeţelor
arhitecturale expuse mediului exterior.

Materialele folosite în acest scop constau din uleiuri vegetale (cel mai folosit fiind
uleiul de in), grăsimi animale, ceruri şi parafine. Cerurile moderne folosite în
conservarea pietrei se bazează pe parafine şi sunt comercializate dizolvate în
solvenţi organici sau dispersii apoase, fiind capabile să îndeplinească dublul rol, de
consolidant şi hidrofug.
2. INGRIJIREA SI PROTECTIA CONSTRUCTIILOR MONUMENT

 PRODUSE SILICATICE

Vopselele silicatice sunt cele mai utilizate produse, folosite la ingrijirea

consțrucțiilor monument.

Acestea sunt vopsele minerale, cu bună permisivitate a vaporilor de apa și cu

puternica rezistență la acțiunea intemperiilor.

Prin intermediul sortimentului de produse silicatice-silitolice, fie că e vorba de

vopsea silicatica simplă, vopsea silicatica de dispersie, vopsea silicatica de
umplutură sau lazură silicatică multe dintre cele mai diverse probleme de
restaurare și renovare pot fi rezolvate la un nivel calitativ superior.
 PRODUSE PE BAZĂ DE CALCAR
Calcarul utilizat de zeci de ani ca liant pentru mortare și vopsele prezintă
caracteristici deosebite in ceea ce priveste procesul de restaurare, dar și
nuante extrem de vii, avand o aplicare facilă cu puternică rezistența la
acțiunea intemperiilor.
 VOPSEA MINERALĂ DE FAȚADĂ PE BAZĂ DE RĂȘINĂ
SILICONICĂ, MATĂ,CU NUMEROASE POSIBILITĂȚI DE
UTILIZARE
Vopselele pe bază de ră șini siliconice s-au remarcat de-a lungul timpului
indeosebi ca material de renovare pentru suprafețe de support critice.

Prezintă calitați optime pentru fizică construcțiilor precum permisivitate

scazută a apei și inaltă permisivitate pentru vaporii de apă. Astfel,
suprafețele suport sensibile la acțiunea intemperiilor vor fi protejate in mod
ideal de umezeala care daunează construcțiilor.
 CONCLUZII

Asadar, intrunind cele mentionate mai sus, reabilitarea Manastirii Cetatuia exprima
nevoia social-umana de a rezerva fondul construit existent, adaptandu-l, totodata,
la noile cerinte ale unei civilizatii moderne.
Este necesara incurajarea operatiunilor in regie proprie, cu respectarea
prescriptiilor tehnice ale reabilitarii si incurajarea implicarii publice prin
transparenta activitatii administrative din acest domeniu de interes public.
Legislatia trebuie sa integreze protectia patrimoniului in dezvoltarea durabila a
monumentelor istorice.
Adaptarea unui model de reabilitare a monumentelor arhitecturale trebuie facut cu
analiza premizelor si evaluarea efectelor asupra situatiei concrete.
Constructiile sunt marturii vii ale traditiilor seculare, pagini de neinlocuit in istoria
fiecarui popor, apreciabile prin vechimea, valoarea arhitectonica sau prin
evenimentul istoric pe care-l semnifica. Uneori, semnificatiile istorice, memoriale,
ale unor constructii monumentale depasesc, chiar, valoarea lor ca opera de arta.
Privind factorul de „timp“, constructia initiala este document de referinta.
Eventualele modificari ulterioare puteau diminua sau mari valoarea.
Astfel, constructiile monumentale reprezinta adevarate lucrari de arta si marcheaza
momente importante in calea progresului tehnic si civilizatiei unui popor.
Monumentele sunt obiecte – o multime de obiecte – a caror pastrare si folosinta
este in interes public, pentru pastrarea si folosinta lor exista, argumente artistice,
stiintifice, etnografice sau urbanistice.
Conservarea monumentelor istorice este intotdeauna favorabila printr-o folosinta
utila societatii; pentru consolidarea lor pot fi aplicate cele mai moderne tehnici a
caror eficienta a fost demonstrata stiintific si prin experienta practica.

Prin urmare, toate lucrarile de conservare si restaurare trebuie intotdeauna

acompaniate cu o documentatie precisa, sub forma de rapoarte analitice si critice,
ilustrate cu desene si fotografii.

De asemenea, monumentele noastre istorice, atatea cate ne-au mai rămas,

reprezintă fără îndoială unele din cele mai vii mărturii ale trecutului istoric al
pămîntului nostru, fiind răspandite pe o arie largă ce corespunde spaţiului
geografic ocupat de popoarele ce au trăit, au dăinuit şi şi-au dezvoltat aici
civilizaţii proprii. Chiar dacă unele din aceste civilizaţii au apus, chiar dacă aria lor
geografică nu mai corespunde astăzi cu teritoriul ocupat de România, ele fac parte
însă, în totalitatea lor, din mozaicul care a dat naştere civilizaţiei româneşti actuale.

Asadar, daca ar fi sa reiteram toate cele mentionate mai sus si sa le aducem un plus
de obiectivitate intr-o singura fraza,putem argumenta in mod exhaustiv prin prisma
celor spuse de cel numit de critica literara ca fiind o personalitate cu o “puternica
viziune realistica”, Mihail Sadoveanu: “Nu trebuie niciodată să se schimbe sau să
se înlocuiască [...] rămăşiţele monumentale sau artistice de care Iaşul e plin. Lăsaţi-
le cum sînt; nu le schimbaţi înfăţişările; nicăieri pe pămîntul românesc nu există alt
oraş care să cuprindă ctitorii ale trecutului nostru de aşa valoare ... Oraşul Iaşi este
un muzeu al amintirii şi al sufletului nostru colectiv.“