1. Evoluția socială a Basarabiei.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812 și a Păcii de la București,teritoriul

Moldovei dintre rîurile Nistru și Prut a fost anexat la Imperiul Rus.

Iniţial, numele de Basarabia a fost dat stepei cuprinse între Marea Neagră - Dunăre -
Prut - Nistru, cunoscută, ulterior, şi ca Bugeac. Acest teritoriu a fost cucerit în secolul al
XIV-lea de la tătari de Alexandru Basarab, de la care i-a rămas şi numele de Basarabia.
Mai târziu după ce a fost inclus în (omponenţa Moldovei, a ajuns şi sub stăpânire
turcească şi rusească. în 1812, Rusia a ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut şi
Nistru, pe care 1-a denumit abuziv Basarabia, utribuindu-i astfel numele purtat până
atunci de Bugeac (Basarabia veche) şi încercând, astfel, sâ-şi justifice actul de agresiune
şi rapt teritorial. Teritoriul Basarabiei coincide parţial cu teritoriul Republicii Moldova, în
timp ce partea de sud (Bugeac) şi cea de nord (cea mai mare parte a fostului judeţ Hotin),
intră astăzi în componenţa Ucrainei. între 1856 şi 1878, judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail
au fost în componenţa Moldovei, respectiv a României

In perioada dată, avem următoarele pături sociale în Basarabia: boieri; mazili;

boiernaşi; ruptaşi; ţărani şi orăşeni. Pe parcursul dominaţiei Rusiei, aceste categorii
sociale au fost egalate cu categoriile sociale din Imperiul Rus. Regulamentul din 1818
egalează boierii cu nobilimea de neam din Rusia. Ei beneficiau de următoarele privilegii:
dreptul la proprietate asupra pământului; dreptul asupra muncii ţăranilor; scutiri de dări;
să fie judecaţi de instanţa supremă de judecată; nu erau supuşi pedepselor corporale.
Boierii din rangul dat aveau dreptul de a participa la viaţa social-politică şi de stat direct
sau prin reprezentantul lor. Prin legea din 1847, boiernaşii (urmaşii marilor boieri care n-
aveau dregătorii mari ce le-ar fi dat dreptul să se numească boieri) au fost egalaţi cu
nobilii personali din Rusia. Mazilii au fost egalaţi cu pătura odnodvorţilor, care, în Rusia,
însemna ţăran cu proprietate.

Ţăranii ruptaşi au fost egalaţi cu ţăranii colonişti, ei primind pământ în folosinţă

veşnică. De asemenea, ei au fost scutiţi de dări şi li se permitea să se ocupe cu comerţul.
In 1828, a fost limitat dreptul de strămutare al ţăranilor. Strămutarea era posibilă numai
în cazul îndeplinirii a două condiţii: preîntâmpinarea proprietarului cu jumătate de an
înainte de plecare; strămutarea se permitea de la 1 octombrie până la 1 aprilie.

O categorie socială aparte o alcătuiau coloniştii străini; în special, erau numeroşi cei
veniţi în Basarabia de peste Dunăre -bulgarii şi găgăuzii, care au populat mai ales
judeţele de sud. Coloniştii au fost dotaţi cu câte 60 de desetine de pământ în folosinţă
veşnică cu dreptul de transmitere prin moştenire. Aveau dreptul să cumpere pământ în
proprietate, să treacă dintr-o categorie în alta, se 45 puteau ocupa cu meşteşugurile,
negoţul, puteau deveni antreprenori. Erau eliberaţi de plata dărilor şi prestaţiilor publice.
Fiind mai bine asiguraţi cu pământ şi având un şir de privilegii, ei erau sprijinul
ţarismului la sate.

Ţărănimea se diviza în ţăranii statului şi ţăranii dependenţi. Ţăranii statului erau, în

principal, ţăranii moldoveni, ruşi, ucraineni strămutaţi la nordul (Hotin) sau sudul
Basarabiei (Bender, Akkerman) şi la răsărit de Nistru. Ţăranilor de stat li s-au dat câte 30
desetine de pământ de familie pentru stăpânirea în comun de obşte.

S-au format circa 100 de aşezări de ţărani ai statului. Ei plăteau dările şi prestaţiile
publice, dar nu aveau dreptul de a se strămuta. Marea majoritate a producătorilor direcţi
ai Basarabiei o alcătuiau ţăranii dependenţi, adică cei care erau aşezaţi pe pământurile
boiereşti sau mănăstireşti. Din punct de vedere juridic, ţăranii dependenţi erau personal
liberi, dar, deoarece n-aveau pământ, pentru folosirea lui trebuiau să plătească
proprietarului dijmă şi să facă boieresc.

Prin anii 30 ai sec. XIX, unii ţărani cumpărau pământ de la moşieri şi răzeşi, iar în
mijlocul răzeşilor avea, de asemenea, loc o diferenţiere socială vădită. Răzeşii-ţărani
plăteau dările faţă de stat. In Basarabia, în situaţia de şerbi, se aflau doar ţiganii şi un
număr mic de şerbi transferaţi de nobilii ruşi care se stabileau în Basarabia şi îşi luau şi
oamenii de casă pentru a-i servi.
 2. Organizarea administrativă a Basarabiei.

Teritoriul Basarabiei era alcătuit, sub aspect administrativ, din două părţi: teritoriul,
care se aflase în componenţa Principatului Moldovei şi teritoriul aflat sub dominaţia
otomană şi a tătarilor nogai din Bugeac. Cetăţile Hotin, Bender (Tighina), Akkerman
(Cetatea Albă), Chilia şi Ismail, cu împrejurimile şi aşezările din jur, alcătuiseră raiale
turceşti. La est de Prut, se aflau următoarele ţinuturi ale Moldovei: Lăpuşna-Orhei,
Soroca, partea de răsărit a ţinutului Iaşi (viitorul ţinut Bălţi), Codru, Gireceni,
Hotărniceni. în 1812, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, au fost create 12 ţinuturi, iar, în
1818, numărul ţinuturilor a fost redus la 6:Hotin, Iaşi, Orhei, Bender, Akkerman şi
Ismail.

în 1830, a fost creată circumscripţia oraşului Ismail, care includea oraşele Ismail,
Reni şi Chilia, cu satele din împrejurimi. Această unitate administrativă a fost constituită
în scopuri strategice , pentru a controla mai eficient zona Dunării. Partea care a rămas din
fostul inut Ismail a fost inclusă în ţinutul nou-format - Leova. în 1835, iarăşi au apărut
schimbări: a fost restabilit ţinutul Soroca, iar din componenţa unei părţi a ţinutului Orhei
a fost constituit ţinutul Chişinău. Centrul administrativ al ţinutului Leova a fost transferat
în localitatea Frumoasa, care a fost numită Cahul, în memoria luptei da la Cahul din
1770. Acest nume i-a fost dat şi judeţului.

După anexare la Rusia, a suportat anumite schimbări teritoriu] din stânga Nistrului.
Suprafaţa era de 45.630 km2 cu o populaţie de 482.630 locuitori. Ţinutul Oceacov, a fost
inclus în componenţa 46 guberniei Herson. Partea stângă a Nistrului, situată la nord de
râul Iagorlâc, a fost inclusă în componenţa guberniei Podolia. în aceste gubernii, politica
nu se deosebea cu nimic de cea a Rusiei.

în viaţa politică, cu scopul evitării unor eventuale tensionări ale situaţiei din
provincia anexată, la 23 iulie 1812, a fost semnată de către amiralul P.Ciceagov,
comandantul Armatei Dunărene din Principatele Române, o lege specială, numită
„Regulamentul administrării provizorii a Basarabiei", prin care a fost introdusă o nouă
autonomie administrativă. Locuitorilor li se permitea să se folosească de legislaţia locală,
adică de cea a statului Ţara Moldovei. Guvernatorul civil al Basarabiei, era declarat şeful
administraţii locale.
 Guvernul provizoriu al provinciei era alcătuit, conform Regulamentului, din 2
departamente. în componenţa primului departament, intrau problemele de ordin
legislativ, judecătoresc, poliţenesc şi cele ale învăţământului. în atribuţiile celui de-al
doilea departament, urmau să intre: statistica regiunii, veniturile, vămile, comerţul,
industria.

Guvernul era subordonat direct comandantului suprem al Armatei Dunărene (amiralul

P.Ciceagov). Limba română îşi păstra dreptul de a fi utilizată în organele administrative,
juridice, în oficierea serviciului divin şi în şcoală. Aceleaşi drepturi au fost acordate şi
limbii ruse. Aceasta va permite, în perspectivă, autorităţilor ţariste să limiteze în mod
fraudulos arealul de acţiune a limbii române în viaţa Basarabiei.

In decursul primului an de ocupaţie, ţinutul a fost administrat conform vechilor

obiceiuri şi legi ale Moldovei. Abia la 2 februarie 1813, este instituit guvernul provizoriu
al Basarabiei, alcătuit din două departamente. Boierii moldoveni deţineau majoritatea
funcţiilor în guvern (în proprţie de 7:12). La 7 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat pe
motiv de boală din funcţia de guvernator al Basarabiei şi înlocuit de generalul I.
Hartingh. Acesta, ignorând stipulaţiile Regulamentului referitoare la conservarea
legislaţiei şi obiceiurilor locale, accelerează procesul de transformare a Basarabiei într-o
obişnuită gubernie rusească

Are loc substituirea funcţionarilor moldoveni cu funcţionari ruşi, legislaţia locală, tot
mai frecvent, este ignorată.Datorită izbucnirii acestor conflicte, Petersburgul a însărcinat,
în 1815, pe un funcţionar al ministerului de externe cu studierea obiceiurilor şi legilor
moldoveneşti. La începutul anului 1816, pentru a calma populaţia, s-a luat măsura
înlocuirii generalului Hartingh din funcţia de guvernator. Prin Ukazul de la 1 aprilie
1816, Alexandru I promitea aşezarea cârmuirii noii provincii pe temeiul vechilor „ei
obiceiuri şi drepturi".

La 29 aprilie 1818 este promulgată legea numită „Aşezământul pentru înfiinţarea

regiunii Basarabia". Conform lui, în fruntea provinciei funcţiona un guvernator civil
împreună cu un Consiliu Suprem (înaltul Sfat) care era organul administrativ, legislativ
suprem şi judiciar compus din 11 membri, dintre care 5 erau numiţi, 6 aleşi pe un termen
de 3 ani din rândul boierilor băştinaşi. în timpul votării, aceştia aveau preponderenţă
numerică. Limba română, alături de cea rusă, este recunoscută drept oficială în instituţiile
publice din Basarabia. Acest act legislativ a avut o 47 anumită importanţă pentru ţinutul
dintre Prut şi Nistru, deoarece îi conserva, pentru o anumită perioadă, o relativă
autonomie.

La 28 februarie 1828, Aşezământul de la 1818 a fost abrogat şi promulgat unul nou, care
a fost elaborat fără concursul boierilor locali. Prin el, autonomia Basarabiei era
suprimată. în locul Consiliului Suprem, a fost instituit un Consiliu provincial, membrii săi
fiind numiţi de guvernator. Atribuţiile acestui organism se rezumau la elaborarea unor
rapoarte informative referitoare numai la chestiunile de ordin economic. Din cei 7
membri ai consiliului provincial, doar mareşalul nobilimii era ales, ceilalţi fiind numiţi de
țar.

Noul Aşezământ extindea acţiunea directă a legislaţiei ruseşti asupra Basarabiei şi

limita, în mod evident, sfera de acţiune a legislaţiei locale. Tribunalele sunt reorganizate
după calapodul rusesc. în funcţiile de judecători, tot mai frecvent sunt numiţi ruşi. Limba
oficială devine rusa, iar româna urmând a fi utilizată doar în caz de necesitate. în
conformitate cu noua lege, căpitanii, ispravnicii în judeţe sunt înlocuiţi cu funcţionari
ruşi.

Dar ultimele rămăşiţe ale particularităţilor naţionale în viaţa social-politică a

Basarabiei au fost anulate la 1874, odată cu transformarea regiunii într-o simplă gubernie
a Imperiului ţarist. Regulamentul Organic a fost conceput de către boierimea autohtonă
sub stricta supraveghere a ocupantului rus de la 1828-1834 (Pavel Kiseleff, comandantul
trupelor ruseşti fusese direct implicat). încă din 1828 s-au întrunit două comisii, una
pentru Ţara Românească şi alta pentru Moldova, formate din patru boieri mari (doi
numiţi de Rusia şi doi aleşi) şi un secretar, care sub îndrumarea viceguvernatorului
Minciaki au trecut la elaborarea proiectelor Regulamentelor Organice. Ele au fost
aprobate în 1830 de către Adunările obşteşti extraordinare din cele două ţări române şi
apoi au fost întărite de Poartă. Introdus la un interval de un an în cele două principate
româneşti - Ţara Românească (1831), Moldova (1832) - a fost până în 1859 o veritabilă
constituţie.

Această lege a fost una din primele legi fundamentale de organizare a Ţărilor Române
după modelul constituţiilor elaborate în Europa Occidentală, întemeiate pe principiul
separării puterilor în stat, a contribuit la modernizarea şi omogenizarea structurilor
sociale, economice, administrative şi politice începute în decadele precedente. Din
păcate, nu a fost preluat şi principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Domnul era ales de o Adunare obştească extraordinară (cea din Ţara Românească
avea 190 de membri, cea din Moldova - 132); după alegerea Domnului membrii Adunării
semnau un „arz" către Poarta Otomană, prin care solicitau investirea lui şi o notă oficială
Curţii protectoare (Rusia) pentru a confirma alegerea; în caz de încetare a Domniei sau
vacanţă a ei, se instituia o vremelnică cârmuire compusă din trei caimacami (preşedintele
Divanului, ministrul treburilor din lăuntru, ministrul dreptăţii). Domnia era, deci, electivă
şi viageră.

Domnul avea următoarele drepturi: de iniţiativă legislativă (în exclusivitate); de a

dizolva Adunarea obştească în anumite condiţii; de a aproba sau respinge legile votate de
Adunarea obştească; de a numi şi revoca pe dregători; de a comanda armata naţională
reconstituită; de a prezida şedinţele Divanului domnesc; de a confirma hotărârile
judecătoreşti rămase definitive; de a acorda titluri de nobleţe şi a le revoca după
aprecierea sa. Comparativ cu perioadele anterioare, se constată o restrângere
semnificativă a prerogativelor Domnului.

Astfel, el nu mai avea dreptul de a judeca, cămara sa era separată de vistieria ţării; el
nu mai exercita dreptul de a fixa impozitele, de a controla veniturile şi cheltuielile.
Adunarea obştească împărţea cu Domnul dreptul de legiferare. Era formată din 42 de
membri în Ţara Românească şi 35 de membri în Moldova, aleşi pe 5 ani. Componenţa, în
Ţara Românească, era următoarea: mitropolitul (ca preşedinte de drept), 3 episcopi, 20
boieri de clasa I, 18 boieri din judeţe. Ea lucra în sesiuni ordinare convocate de Domn.

Adunarea vota bugetul de venituri şi cheltuieli al statului, controla executarea

bugetului, stabilea lista civilă a Domnului şi prezenta acestuia, precum şi Curţilor -
suzerană şi protectoare - angarale (memorii), în care expunea starea ţării. Conducerea
administraţiei statului revenea Sfatului administrativ format din 3 membri: vornic,
vistiernic şi marele postelnic. Era convocat şi consultat de domn pentru dezbaterea
problemelor importante şi elaborarea unor proiecte de legi, prezentate mai întâi
domnului, apoi Adunării Obşteşti. Prin Regulamentele Organice, au fost înfiinţate
ministerele .