CURS ID

Dreptul Uniunii Europene

Academia de Studii Economice - Bucureşti

1
 Cronologia construcţiei europene

Instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – C.E.C.O.

Propunerea a fost acceptată iniţial de 6 state – Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Marea Britanie, la 27 mai 1950 s-a declarat neinteresată prin refuzul de a participa la negocieri, pe motiv că nu
putea lua în considerare o limitare, chiar parţială, sub aspectul suveranităţii. Următoarele evenimente, au marcat
instituirea Tratatului C.E.C.O., astfel :
- pe data de 10 iunie 1950 declaraţia lui Schuman a fost urmată de negocieri deschise la Paris;
- la 20 iunie 1950 a avut loc tot la Paris o Conferinţă care a avut ca scop elaborarea Tratatului
instituind C.E.C.O.;
- la 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris Tratatul C.E.C.O. ;
- la 25 iulie 1952 Tratatul C.E.C.O. a intrat în vigoare, după ratificarea acestuia de cele 6 state:
Franţa, Italia, R.F.Germania, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 ani. La 10 februarie 1953 se deschide Piaţa comună, pentru
cărbune, iar la 10 mai 1953, pentru produse siderurgice.
Tratatul de la Paris transferă de la statele membre un anumit număr de competenţe - cu puteri de decizie –
către instituţiile comunitare, create de acesta. Ca şi Tratatele europene ulterioare (C.E.E. şi C.E.E.A.), Tratatul
C.E.C.O. reprezintă mai mult decât un acord internaţional clasic, deoarece a creat instituţii independente de
autorităţile publice naţionale şi le-a înzestrat cu drepturi suverane în domeniile legislativ, administrativ şi judiciar,
drepturi care le-au fost transferate –după cum am arătat – de la statele membre. Cele 4 instituţii create de Tratatul
C.E.C.O. sunt următoarele:
- Înalta Autoritate - organism cu pronunţat caracter supranaţional (în prezent Comisia Europeană). Are
responsabilitatea de a administra piaţa comună a cărbunelui şi oţelului ,,în care să domnească libera circulaţie şi
libera concurenţă – obiectiv al Tratatului – scop în care are puteri decizionale – obligatorii - pe care le exercită nu
numai asupra statelor membre ci şi direct asupra întreprinderilor de sector.
- Adunarea parlamentară - îi este încredinţată controlul politic al Înaltei Autorităţi.
- Consiliul Special de Miniştri - garantează că Înalta Autoritate acţionează în strânsă legătură cu guvernele
naţionale.
- Curtea de Justiţie – asigură autoritatea dreptului în limitele teritoriale ale celor 6 state semnatare ale
Tratatului. Tratatul de la Paris reprezintă un prim pas pe calea integrării europene, un model de integrare juridică,
instituţiile C.E.C.O. pregătind istituţiile celor două comunităţi create ulterior – C.E.E. şi C.E.E.A. Integrarea
realizată prin crearea C.E.C.O. n-a putut fi extinsă şi pe plan politic dat fiind nereuşita – din anii 1953, 1954 - a
două noi propuneri de cooperare mai strânsă a celor 6 state sub forma Comunităţii europene de apărare şi a
Comunităţii politice europene

Instituirea Comunităţii Economice Europene (C.E.E.) şi a Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.)
La 25.03.1957, la Roma au fost semnate două tratate:
- Tratatul ce instituie o Comunitate Europeană a Energiei Atomice –T.C.E.E.A., vizând promovarea
utilizării energiei nucleare în scopuri paşnice şi dezvoltarea unei puternice industrii nucleare;
- Tratatul ce instituie o Comunitate Economică Europeană – Piaţa comună. Scopurile politice sunt
precizate în Preambulul Tratatului, potrivit căruia cele 6 state se declară ,,angajate în stabilirea fundamentelor unei
Uniuni fără încetare mai strînsă între popoarele Europei,,. → Odată cu semnarea Tratatelor
de la Roma (25.03.1957), a fost adoptată (la Roma) ,,o Convenţie relativă la unele instituţii comune Comunităţilor
Europene,, şi anume - Adunarea parlamentară şi Curtea de Justiţie.

2
 La 01.01.1958 cele două tratate intră în vigoare, ca urmare a ratificării lor de către părţile contractante (cele
6 state membre ale C.E.C.O.) conform propriilor proceduri constituţionale. Ambele tratate au fost încheiate pe o
durată nelimitată.
La 17 .04.1957 au fost semnate la Bruxelles protocoalele cu privire la privilegii şi imunităţi şi la Curtea de
Justiţie a C.E.E. şi C.E.E.A.
Angajamentele imediate prevăzute în conţinutul Tratatului C.E.E. preluate din raportul Spaak, vizează
realizarea unei zone de politică comună, cu o puternică unitate a producţiei care să pemită o expansiune continuă, o
stabilitate crescută, o creştere accelerată a nivelului de viaţă. În acest scop, tratatul prevede mai întâi crearea unei
pieţe comune la nivelul celor 6 state, care să aibă caracteristicile unei pieţe naţionale, şi care să determine
realizarea unei uniuni vamale care să presupună libera circulaţie internă a mărfurilor şi protecţia externă printr - un
tarif vamal comun, libera circulaţie a factorilor de producţie (a persoanelor, a întreprinderilor, a serviciilor, a
capitalurilor) și protecţia liberei concurenţe.
Tratatul C.E.E. prevede de asemenea atât armonizarea politicilor economice generale cât şi
dezvoltarea politicilor sectoriale comune în special în: agricultură, transporturi, relaţii comerciale cu statele
terţe.
În plan instituţional cele două tratate de la Roma preiau modelul T.C.E.C.O. însă într-o structură
mai puţin deschisă caracterului supranaţional. Din această perspectivă, în doctrina de specialitate s-a
precizat că ,,prin mecanismul instituţional şi decizional pe care-l prevăd elementele supranaţionale să fie
măcar în aparenţă contracarate.
Cele două Comunităţi, prin actele lor institutive, ca şi prin actele lor adiţionale, au două instituţii
comune cu C.E.C.O. : Adunarea Parlementară şi Curtea de Justiţie. Tratatatele C.E.E. şi C.E.E.A. prevăd
pentru cele două Comunităţi următoarele instituţii: Consiliul de Miniştri - ca organ de conducere generală,
Comisia executivă- ca organ executiv, respectiv Consiliul Ministerial - ca organ suprem, Comisia - ca
organ executiv.
În privinţa Marii Britanii, aceasta a decis în favoarea integrării sub forma unei asocieri, care în
condiţiile date, aceasta să aibă loc între statele membre O.E.E.C rămase, şi cele 6 state comunitare, care să
constituie o unitate economică de sine stătătoare, în cadrul unei zone de comerţ liber.
La 8 aprilie 1965, la Bruxelles se produce o simplificare în plan instituţional, prin semnarea aşa
numitului Tratat de Fuziune a executivelor, intrat în vigoare la 1 iulie 1967, dată de la care Comunităţile
Europene au comune, pe lângă cele două instituţii Adunarea Parlamentară şi Curtea de Justiţie (comune din
1967), şi Consiliu şi Comisia.
▪ Cu prilejul fuziunii executivelor, cele 6 state semnatare ale Tratatelor comunitare au adăugat
mecanismului comunitar, un Comitet de reprezentanţi permanenţi – C.O.R.E.P.E.R. – compus paritar din
miniştri reprezentanţi ai statelor membre. C.O.R.E.P.E.R. are atribuţia de a pregăti şedinţele Consiliului de
miniştri, de a cenzura, modifica şi aproba în unanimitate orice propunere sau iniţiativă, luată cu majoritate
în Comisia Executivă, ce urmează să devină act comunitar.
▪ La 29. 01. 1966 are loc celebrul acord asupra dezacordului semnat la Luxemburg, prin care Franţa – ce
aplicase aşa numita politică a scaunului gol prin refuzarea de a participa, aproape 7 luni, la lucrările
instituţiilor comunitare, stagnând astfel activitatea acestora – îşi impune voinţa ca ,,în Consiliul Ministerial
să se adopte orice decizie cu unanimitate sau deloc,,. Prin urmare regula majorităţii în adoptarea deciziilor
care trebuia realizată la sfîrşitul anului 1965, a fost amânată reprezentând o ameninţare pentru suveranitatea
statelor membre.
Între 1-2 decembrie 1963, la Haga a avut loc reuniunea şefilor de stat şi de guvern prin care s-a luat
hotărârea de a deschide negocierile între Comunităţi şi statele care au înaintat cereri de aderare.
De la 1 iulie 1968 a devenit complet operaţională Uniunea Vamală, cu 18 luni înaintea calendarului
stabilit de Tratat. Din acel moment tarifele şi restricţiile cantitative dintre statele membre (cele 6 state) erau
complet abolite, barierele vamale interne complet suprimate şi un tarif extern comun, finalizat.

3
 Extinderea Uniunii Europeane

La 22 decembrie 1972, la Bruxelles, are loc semnarea Tratatului de aderare a Marii Britanii,
Irlandei, Norvegiei şi Danemarcei la Comunităţile Europene. Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
Norvegia n-a aderat la Comunităţi deoarece n-a ratificat Tratatul, ca urmare a referendumului negativ din
24 septembrie 1972.
A doua lărgire a Comunităţilor Europene a fost iniţiată de Grecia care a cerut aderarea la 12 iunie
1975, ea a fost admisă la 1 ianuarie 1981.
Cu Spania şi Portugalia, care au formulat cereri de aderare la 28 martie, respectiv, 28 iulie 1977, şi
care au fost admise de 1 ianuarie 1986, Comunităţile Europene numărau în 1986, 12 state membre.
▪ În zilele de 9 şi 10 decembrie 1974, la Paris, şefii de stat şi de guvern din ţările membre ale
Comunităţilor Europene hotărăsc să se întâlnească de cel puţin de trei ori pe an în cadrul unei Reuniuni
politice numită Consiliu European
▪ La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Cosiliu ai statelor membre au semnat Actul privind alegerea
reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979.
▪ La 5 aprilie 1977 Parlamentul European, Consiliu şi Comisia au elaborat o Declaraţie Comună asupra
Drepturilor Fundamentale document la care s-au asociat şi şefii de stat şi de guvern prin propria Declaraţie
asupra Democraţiei.
▪ La 19 iunie 1983, cei zece şefi de stat şi de guvern au semnat în cadrul Consiliului European de la
Stuttgart o ,,Declaraţie solemnă asupra Uniunii europene,, exprimându-şi voinţa de a transforma întregul
complex de relaţii dintre statele membre într-o Uniune Europeană
▪ La 14 iunie 1985 Comisia C.E. prezintă Consiliului European ,, Cartea Albă privind finalizarea Pieţei
Interne ,, al cărui obiectiv urma să fie realizat în termen de 7 ani (până la 31.12.1992) pe baza unui program
şi un calendar complex. Pentru a face posibilă implementarea acestui program, statele membre au hotărât
amendarea tratatelor existente prin Actul Unic European.

Actul Unic European

Actul unic a fost semnat la Luxemburg la 17 februarie şi la Haga la 28 februarie 1986 şi a intrat în
vigoare la 1 iulie 1987. Actul a fost numit ,,unic,, deoarece combină două instrumente diferite: primul care
prevede modificarea celor trei tratate europene, iar cel de-al doilea care constituie un acord între statele
membre pentru formularea şi implementarea în comun a unei politici externe comune.
A.U.E are drept obiectiv finalizarea ,,pieţei interne,,. Trecerea de la ,,piaţa comună,, la ,,piaţa
internă,, nu este o simplă modificare terminologică, ci este considerat un obiectiv ambiţios care implica
adoptarea a 310 directive de apropiere a legislaţiilor în vederea stabilirii progresive a pieţei interne până la
31 decembrie 1992.
În Actul Unic European se regăsesc, în mare parte, cele trei categorii de măsuri - eliminarea
frontierelor fizice, tehnice şi fiscale - precizate în Carta Albă. În acest context, piaţa internă, a fost
preconizată să asigure :
- o zonă fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciiilor şi
capitalului este asigurată în conformitate cu dispoziţiile Tratatului;
- politica socială (articolele 21 şi 22, prin care A.U.E. introduce în Tratatul C.E.E. art. 118 A şi art.
118 B);
- coeziunea economică şi socială (Titlul V, articolele 130 A la 130 E, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- cercetarea ştiinţifică şi tehnologică (tilu VI, articolele130F la 130 Q, titlu nou adăugat în Tratatul
C.E.E. în partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii);
- mediul înconjurător (titlu VII, articolele 130 R la 130 T, titlu nou adăugat în Tratatul C.E.E. în
partea a treia referitoare la ,,Politica Comunităţii).
AUE cuprinde atât prevederi noi, cât şi prevederi modificatoare a tratatelor, referitoare la:

4
 - structura instituţională - atribuţii ale Parlamentului European în domeniul legislativ (cu privire la
o mai mare implicare a acestei instituţii înprocedurile legislative), puterile acordate Comisiei pentru
aplicarea regulilor stabilite de Consiliu, crearea Tribunalului de Primă Insatnţă;
- întărirea procesului decisional al Comunităţilor prin: extinderea votului cu majoritate calificată,
includerea în Tratat a capitolelor privind coeziunea economică şi socială (dezvoltare regională), cercetarea
şi dezvoltarea tehnologică şi mediul.
A.U.E. a creat condiţiile pentru punerea în aplicare a reformelor care să conducă la realizarea
Uniunii Economice şi monetare şi la cooperarea în domeniul politicii externe pentru edificarea unei Uniuni
politice. Aceste obiective au fost discutate la 27-28 iunie 1988, în cadrul Consiliului European de la
Hanovra, şi încredinţate la 15 decembrie 1990, celor două conferinţe interguvernamentale deschise la
Roma. Modificările Tratatelor comunitare potrivit obiectivelor amintite ar fi urmat să fie ratificate până la
sfârşitul anului 1992.
În anul 1995 intră în vigoare Tratatul Schengen
La 1 ianuarie 1990 se înfiinţează oficial Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare -
B.E.R.D., cu sediul la Londra.
La 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii Economice şi Monetare (1990-1994).
La 22 octombrie 1990 România semnează un Tratat de cooperare cu Comunităţile europene.
În anul 1991 se desfiinţează C.A.E.R. (5. 01.1991) şi Pactul de la Varşovia (25.02.1991).
În anul 1992, Consiliul Ministerial votează Codul vamal comunitar.

Tratatul de la Mastricht - Tratatul asupra Uniunii Europene

La 7 februarie 1992 cei 12 membri ai Comunităţilor Europene au semnat la Mastricht Tratatul

privind instituirea Uniunii Europene, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
În timp ce Tratatul de la Roma stabilea ,,fundamentele unei uniuni fără încetare mai strânsă între
popoarele europene, şi A.U.E. cuprindea în preambulul său, pentru prima dată, hotărârea statelor de a
realiza o Uniune europeană, tratatul de la Mastricht marcheză o nouă etapă în procesul de creare a unei
Uniuni fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţeni (art. A alin. 2).
Tratatul asupra Uniunii europene cuprinde şapte titluri precedate de preambul. Cele şapte titluri
cuprind:
- Dispoziţii comune (Titlul I, articolele A la F). Acestea se referă la o Uniune Europeană prin fixarea
obiectivelor acesteia: stabilirea unei uniuni economice şi monetare incluzând în cele din urmă o monedă
unică, o politică externă şi de securitate comună cuprinzând şi evenuala stabilire a unui cadru pentru o
politică de apărare comună, introducerea cetăţeniei uniunii, cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne, păstrarea acquisu-lui comunitar şi respectarea principiului subsidiarităţii;
- Dispoziţii pentru modificarea Tratatelor ce instiuie Comunitatea economică europeană (în
vederea stabilirii Comunităţii europene, art.G), Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului ( art. H ),
Comunitatea europeană a energiei atomice (art.I), cuprinse în Titlurile, II, III, IV;
- Dispoziţii privind politica externă şi de securitate comună ( articolele J la J 11);
- Dispoziţii asupra cooperării în domeniile justiţiei şi afacerilor interne( articolele K la K 9);
- Dispoziţii finale ( articolele L la S);
→ Uniunea europeană, potrivit Tratatului de la Mastricht, este întemeiată pe următorii piloni sau
fundamente:
- Comunităţile – primul pilon;
- Politica externă şi de securitate comună – P.E.S.C. - al doilea pilon;
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne - J.A.I. - al treilea pilon.
Uniunea europeană – potrivit TMs., nu are personalitate juridică, nu are capacitatea de a se angaja
ca atare pe plan extern faţă de state terţe, nu are competenţa de a încheia tratate, ea se poate angaja numai în
plan politic. Comunităţile îşi păstrează personalitatea lor juridică putând să se angajeze şi să angajeze
statele membre în acorduri internaţionale.

5
 Uniunea europeană dispune de un cadru instituţional unic, constituit în principal dintr-o singură
instituţie care este cu adevărat instituţia Uniuii, respectiv, Consiliul european, care impulsionează
dezvoltarea Uniunii şi defineşte orientările politicii generale.
Prin urmare sistemul instituţional unic al Uniunii Europene este format din instituţiile comunitare
(Consiliul Comunităţilor Europene, devenit prin Tratatul de la Mastricht Consiliul Uniunii Europene,
Parlamentul european, Comisia europeană, Curtea de justiţie) şi Consiliul european.
La 2 mai 1992 a fost semnat la Porto Acordul de constituire a unui Spaţiu Economic European
(S.E.E.) între ţările membre ale Acordului European de Liber Schimb (A.E.L.S.) şi Comunitatea
Europeană. Acordul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994.
La 21 decembrie 1992, Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia semnează la Cracovia Tratatul de
înfiinţare a C.E.F.T.A.
La 21 - 22 iunie 1993 are loc Consiliul european de la Copenhaga ocazie cu care se precizează că
statele est-europene vor fi admise în Uniunea Europeană de îndată ce vor îndeplini condiţiile sau criteriile
economice şi politice fixate prin tratatele de asociere. Atfel, o ţară candidată trebuie să aibă instituţii stabile
care să garanteze democraţia, primatul dreptului, drepturile omului, respectarea minorităţilor şi protecţia lor
(criterii politice), existenţa unei economii de piaţă viabile, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii
concurenţiale şi forţelor pieţei în interiorul uniunii (criterii economice) şi să respecte acquis-ul comunitar.
După adoptarea T.U.E. alte zece state au depus cereri de aderare: România, Cehia, Slovacia, Ungaria,
Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Din anul 1994 funcţionează Institutul Monetar European –I.M.E., cu sediul la Frankfurt, şi începe a
doua etapă a Uniunii Economice şi Monetare - U.E.M.
De la 9 mai 1994 România devine membru asociat la Uniunea Europei Occidentale - U.E.O.
La reuniunea Consiliului European de la Edinburg din decembrie 1992, s-a hotărât ca de la
începutul anului 1993 pot începe negocierile de aderare cu Austria, Finlanda şi Suedia. În acelaşi an, în
noiembrie, Norvegia a înaintat cerere de aderare, dar a retras-o în urma unui referendum negativ. Aderarea
celor trei ţări la U.E. a devenit efectivă la 1 ianuarie 1995. Prin această a IV-a lărgire dată U.E. numără
15 state membre
La 22 iunie 1995, România depune la Paris în mod oficial crerea de aderare la U.E. În acelaşi an la
Consiliul European de la Cannes se elaborează o ,,Carte Albă,, ce conţine măsuri în vederea armonizării
legislative pentru statele europene asociate.
Cu privire la cererile de aderare ale celor 10 state menţionate, Comisia a adoptată 16 iulie 1997
,,Agenda 2000 Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă,, prin care se fac recomandări detaliate în cazul
fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere. Punctul de vedere al Comisiei a fost ca aceste
negocieri trebuie să fie deschise cu numai şase ţări: Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia şi Cipru. La
10 noiembrie 1997 Consiliu şi-a exprimat acordul său asupra componentelor strategiei de preaderare
stabilită în ,,Agenda 2000,,.
În anul 1998 intră în vigoare Convenţia Europol de cooperare poliţienească, prin care s-a creat
Biroul European de Poliţie.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după A. U. E. şi Tratatul de la Mastricht, cea de-a treia

revizuire importantă a Tratatelor comunitare. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 1997 la Amsterdam,
urmare a conferinţei interguvernamentale deschisă la Torino la 29 martie 1996. Tratatul a intrat în vigoare
la 1 mai 1999. Noul Tratat cuprinde trei părţi:
a. Modificări de fond aduse tratatelor,
b. Simplificare,
c. Prevederi generale şi finale.
a. Dispoziţiile Tratatului privesc, în principal: instituţiile comunitare, principiile funndamentale şi
politicile comunitare.
În privinţa instituţiilor remarcăm:

6
 ▪ a fost întărit considerabil rolul Parlamentului European prin stabilirea unui plafon pentru numărul
membrilor săi - avîndu-se în vedere lărgirea Uniunii - în sensul că acesta nu va putea depăşi şapte sute (art.
189 din Tratatul C.E.); acest lucru impune şi o modificare a legislaţiilor naţionale privind alegerea
Parlamentului European.
▪ s-au înlocuit unele proceduri de decizie cu procedura codeciziei, în principal în domeniul pieţei
interne (articolele: 12, 18. 42, 71, 80, 148, 150, 156, 162, 172, 175, 179);
▪ Curtea de Justiţie a primit noi competenţe:
- în cadrul reglementărilor din Titlul IV din Tratatul C.E. privind vizele, azilul, imigrarea şi alte
politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor( articolele 61-69),
- în materia reglementată de dispoziţiile articolelor 29-42 din T.U.E. privind cooperarea în domeniul
poliţiei şi al justiţiei în materie penală, şi ale articolului 6 par. 2 T.U.E, referitor la controlul activităţii
instituţiilor în domeniul respectării drepturilor fundamentale, în măsura în care cele două Tratate prevăd
această competenţă.
▪ Curtea de conturi, potrivit art. 5 T.U.E. ca şi Parlamentul European, Consiliu, Comisia Europeană
şi Curtea de Justiţie, dobândeşte statutul de instituţie comunitară.
Tratatul de la Amsterdam reglementează ,,cooperarea întărită,, , la art. 43- 45. TMs..
În privinţa drepturilor fundamentale, precizăm că Uniunea nu a aderat la Convenţia europeană a
drepturilor omului, dar, art. F par. 2 din T.U.E. – potrivit căruia Uniunea respectă drepturile fundamentale
aşa cum sunt garantate prin prin Convenţia europeană de apărare a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, semnată la Roma, la 4. 11. 1950, şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale
comunebstatelor membre, ca principii generale de drept comunitar - a fost inclus la paragraful 2 al
articolului 6 din T.U.E. modificat prin Tratatul de la Amsterdam. În acest context paragraful 1 al art. 6
precizează că Uniunea este întemeiată pe principiile libertăţii şi democraţiei, respectului drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii care sunt comune statelor
membre.
În privinţa politicilor comunitare, menţionăm că acţiunile în domeniu privesc:
- politica socială. Articolul 140 din T.CE stabileşte că, pentru realizarea obiectivelor prevăzute la
art. 136 - promovarea ocupării forţei de muncă, ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă care să
permită un progres egal, o protecţie socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane, care să
permită un nivel ridicat al ocupării locurilor de muncă etc – Comisia încurajează cooperarea între statele
membre şi facilitează coordonarea acţiunilor acestora în toate domeniile politicii sociale şi mai ales în
domeniul ocupării forţei de muncă, al dreptului la muncă şi al condiţiilor muncii, formării şi perfecţionării
profesionale, securităţii sociale, protecţiei împotriva accidentelor şi bolilor profesionale, securităţii sociale,
igiena muncii, dreptul sindical şi negocierile colective între patroni şi salariaţi (lucrători).
- politica comercială comună, politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului, şi în
domeniul transporturilor, şi celelealte politici: ale mediului, industriei, cercetării şi tehnologiei, energiei,
cooperării pentru dezvoltare, protecţiei consumatorilor. Aceste politici potrivit Tratatului de la Amsterdam
(art. 2), vor trebui să inspire noua misiune comunitară ,,înaltul grad de copetitivitate”. Este vorba despre
revizuire care urmăreşte să evidenţieze legătura dintre competitivtate şi ,, progresu economic şi social
echilibrat şi duarbil” care figurează printre noile obiective ale Uniunii (art. 2 alin. 2 T. UE).
b. Simplificarea tratatelor a rezultat din faptul că tratatele comunitare au fost supuse unor revizuiri
succesive, care au constat în adăugiri la textul iniţial, fără a fi abrogate dispoziţiile caduce. O declaraţie
referitoare la art. 10 din T.A. precizează că simplificarea nu aduce atingere acquis-ului comunitar. În
consecinţă, s-a procedat la o renumerotare completă a T.CE şi a T.U.E., deoarece, ca urmare a revizuirii
decisă la Amsterdam şi în special datorită simplificării, prezentarea T.CE devenea tot mai neclară. Astfel,
potrivit art. 12 par. 1 din T.A., articolele, titlurile şi secţiunile din T.U.E. şi din T.CE astfel cum au fost
modificate prin dispoziţiile T.A. sunt renumerotate conform tabelelor de echivalenţă ce figurează în anexa
la Tratat, care face parte integrantă din acesta.
Dispoziţiile finale se referă la durata tratatului (nelimitată), la ratificarea de către părţile contractante, la
intrarea în vigoare şi la redactarea lui în limbile oficiale ale U.E.

7
La 1 ianuarie 1999, s-a infiinţat Banca Centrală Europeană (deşi a fost prevăzută a se înfinţa pentru 1. 07.
1998), şi a fost introdusă moneda unic ,,euro,, în care 11 state europene care au îndeplinit criteriile de
convergenţă în decontările scriptice. Această dată marchează începutul fazei a III-a a Uniunii Economice şi
Monetare (U.E.M.), 1999-2002
Ca urmare a Consiliului European de la Helsinki din 10-11 decembrie 1999, la 15 02. 2000 încep
negocierile de aderare între U.E. şi România, Letonia, Lituania, Slovacia, Malta, şi Bulgaria -potrivit unor
Conferinţe interguvernamentale cu fiecare din aceste ţări. Momentul efectiv de începere a negocierilor a
fost 28 martie 2000.
La 23. 06. 2000, C.E. semnează cu statele A.C.P. la Cotonou (Benin) o Convenţie care intră în vigoare în
locul Tratatului de la Lome.

Tratatul de la Nisa. Noi extinderi ale Uniunii Europene

Asupra textului Tratatului de la Nisa semnat la 26 februarie 2001 - urmare a Conferinţei

interguvernamentale compusă din reprezentanţii statelor membre deschisă la Bruxelles la 14 februarie
2000- s-a căzut de acord în cadrul reuniunii de vârf de la Nisa, din 7-11 decembrie 2000. Tratatul de la
Nisa, intrat în vigoare la 1. 02 2003, este primul tratat care face referire la 27 state membre ţinând cont de
cererile de aderare ale statelor din Europa de est. Tratatul a modificat T.U.E. şi Tratatele ce instituie
Comunităţile Europene şi unele acte asociate acestora, după cum urmează:
▪ modificările aduse T.U.E. au în vedere situaţiile în care există un ,,risc clar,, de încălcare gravă de
către un stat membru a principiilor libertăţii, ale democraţiei, ale respectului pentru drepturile omului şi
pentru libertăţile fundamentale, şi ale statului de drept( art. 6, 1 T.U.E.)
▪ alte modificări privesc structurarea treptată a unei politici de apărare comună în cadrul politicii
externe şi de securitate comună; rolul Uniunii Europei Occidentale practic dispare, în timp ce rolul
N.A.T.O. este consolidat (art. 17 T.U.E., modificat prin Tratatul de la Nisa).
▪ Comitetul Politic şi de securitate, sub responsabilitatea Consiliului, exercită acum control politic
asupra operaţiunilor şi direcţionează strategic operaţiunile de administrare a crizelor (art. 25 T.U.E.,
modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ au fost introduse prevederi noi referitoare la cooperarea întărită în domeniul politicii externe şi de
securitate comună. (art. 27 de la ,,a,, la ,,o,, , 27,,e,, T.U.E., introduse de Tratatul de la Nisa).
▪ prevederi noi au fost aduse domeniului cooperării judiciare în materie penală. Astfel, alături de
Europol s-a înfiinţat Eurojust (Unitatea Europeană de Cooperare Judiciară), pentru o cooperare mai strânsă
între autorităţile judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor membre (art. 29, al doilea par., noul
alineat secund T.U.E., modificat de Tratatul de la Nisa).
▪ Titlul VII intitulat ,,Prevederi asupra unei cooperări mai strânse,, şi-a schimbat numele în
,,Prevederi asupra cooperării întărite,,
▪ modificările tratatelor C.E., C.E.C.O. şi Euratom, privesc în special instituţiile, procedurile de vot
şi coopearea întărită. Comisia va cuprinde câte un reprezentant din fiecare stat membru; Parlamentul
European va avea cel mult 732 membri, votul majoritar în Consiliu va necesita majoritatea statelormembre
şi, la cererea unuia dintre statele membre, votul de 62% din populaţia Comunităţii; Tratatul defineşte şi
competenţele C.J.C.E. ( Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene), şi a T.P.I. (Tribunalului de Primă
Instanţă); votul majoritar a fost introdus pentru încă 27 de cazuri, iar procedura codeciziei a fost extinsă
▪ Tratatul de la Nisa stipulează un nou statut al Curţii de Justiţie, iar pentru rezolvarea unor
probleme specifice s-au înfiinţat camere jurisdicţionale.
În perioada 4-15 decembrie 2001, Cosiliul european de la Laeken (Belgia) decide, având în vedere
Declaraţia privind viitorul Uniunii, anexată la Tratatul de la Nisa, desfăşurarea lucrărilor unei Convenţii
privind viitorul Europei. La 1.03. 2002 Convenţia îşi deschide lucrările. Acestea au durat 16 luni.
Declaraţia de la Laeken a solicitatat ca problemele spre dezbatere (aproximativ 60) să se
concentreze asupra următoarelor aspecte:
- o mai bună repartizare a competenţei în cadrul Uniunii Europene ( în sensul delimitării stricte a
atribuţiilor, adaptarea sferelor de competenţă)

8
 - simplificarea instrumentelor Uniunii (distincţia între funcţiile legislative şi măsurile de executare,
reducerea numărului instrumentelor legislative, recurgerea în măsură mai mare la legislaţia cadru).
- mai multă democraţie, mai multă transparenţă şi eficienţă (în special, metoda de desemnare a
comisarilor, atribuţiile şi alegerea Parlamentului European, rolul Consiliului, echilibru instituţional şi rolul
parlamentelor naţionale, eficienţa procesului de luare a deciziilor şi funcşionarea instituţiilor);
- spre o constituţie europeană (simplificarea tratatelor existente, inclusiv o distincţieîntre Uniune şi
Comunităţi; diviziunea între un tratat de bază şi dispoziţiiale altor tratate; statutul Cartei drepturilor
fundamentale; posibila adoptarea unui text constituţional în cele din urmă).
Întrunirile Convenţiei s-au ţinut la Bruxelles, în urma căror dezbateri şi compromisuri s-a ajuns la
adoptarea, prin consens, a unui proiect al unei Constituţii Europene, la 13 iulie. Proiectul de Constituţie a
parcurs mai multe etape în vedera adoptării lui sub forma unui Tratat. În cele din urmă Tratatul de instituire
a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat la 29 octombrie 2004 şi supus ratificării de către statele
membre potrivit procedurilor naţionale;
A fost respins însă în procedurile de referendum desfăşurate în Franţa (29 mai 2005) şi în Oland (1
iunie 2005). Procesul de ratificare a fost prelungit peste termenul stabilit (noiembrie 2006) până la
jumătatea anului 2007, convenit la consiliul European din iunie 2005.
La 1.01. 2002 se pune în circulaţie moneda EURO în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi
Suediei. La 28. 02. 2002 moneda unică devine singurul mijloc de plată şi în ministerele europene, dată la
care s-a încheiat a III-a etapă şi ultima etapă a UEM.
În decembrie 2002 – la Consiliul European de la Copenhaga au fost invitate să adere la U.E. 10 state est -
europene. În cadrul declaraţiei ,,One Europe,, România şi Bulgaria au primit atât asigurări că nu trebuie să
reia negocierile cu noile state membre, cât şi promisiuni de ajutoare de peste 1 miliard euro/ajutor pe an (s-a
stabilit ca negocierile să fie încheiate până în octombrie 2004).
La 15 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare cu cele 10 state candidate care au încheiat
negocierile în vederea dobândirii statului de membre ale Uniunii Europene, şi anume: Cehia, Slovacia,
Ungaria, Polonia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituani, Cipru şi Malta. Prin aderarea celor 10 state la 1
mai 2004, se realizează a V-a lărgire a Uniunii Europene, care numără 25 de state membre.
La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, a fost semnat Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea
Europeană (după obţinerea avizului pozitiv al Comisiei, din 13 aprilie 2005, şi a avizului conform al
Parlamentului European din 13 aprilie 2005). Aderarea acestor state s-a realizat la 1 ianuarie 2007. În
2013a aderat și Croația. Uniunea numără în prezent 28 de state.
La 3 octombrie 2005 s-a decis deschiderea negocierilor de aderare a Turciei şi Croaţiei la Uniunea
Europeană, iar la 15-17 decembrie 2005 s-a discutat să se acorde Macedoniei statutul de stat candidat.

10. Tratatul de la Lisabona

La fel ca şi Tratatul de la Amsterdam şi, respectiv Nisa, Tratatul de la Lisabona este un tratat de
amendare a Tratatelor existente – Tratatul asupra Uniunii Europene, care-şi va păstra denumirea (T.U.E-
nou) şi Tratatul asupra Comunităţii Europene (T.C.E.)- acesta urmând să fie redenumit Tratatul privind
funcţionarea U.E. (T. f. U.E.). Cele două tratate, modificate conform Tratatului de la Lisabona, reprezentă
tratatele de bază ale Uniunii, au aceeaşi valoare juridică, şi vor fi denumite în continuare ,,tratatele”(art. 1,
par. 3, T. U.E.- nou).
De asemenea, Tratatul privind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), rămâne în
vigoare.
Tratatului de la Lisabona i-au fost anexate 13 Protocoale şi 65 de Declaraţii.
Elaborarea Tratatului – realizat în baza mandatului precis şi detaliat agreat la Consiliul European din
21-23 iunie 2007 de la Bruxelles– a reluat practic substanţa prevederilor fostului Tratat Constituţional.
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă iniţiat în 2001 la Laeken şi
care urmărea să elaboreze un tratat cuprinzător pentru Europa. Tratatul de la Lisabona este primul Tratat al Uniunii
pe care România l-a semnat în calitate de stat membru

9
 Celor două tratate menţionate –T.C.E. şi T.U.E. – le sunt aduse prin Tratatul de la Lisabona o serie de
modificări cu caracter de noutate.
Conform noului Tratat Uniunea Europeană dobândeşte personaliate juridică (art. 48), va substitui
Comunitatea Europeană şi o va succeede (art. 1 par. 3, T.U.E.-nou).
T. U. E. – nou, cuprinde un Preambul şi şase Titluri, după cum urmează :
- Preambulul introduce un al doilea considerent care pune în lumină moştenirea culturală, religioasă şi
umanistă a Europei, ca izvor al dezvoltării valorilor universale ce constă în drepturile inviolabile şi inalienabile ale
persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept. T.U.E.- nou are 14 considerente.
Titlul I. intitulat ,,Dispoziţii generale”, care prevede că: - temeiul juridic al Uniunii este
T.U.E (nou) şi T. f.U.E., care cu aceeaşi valoare juridcă;
- Uniunea se întemeiază pe valorile care sunt comune statelor membre (…) potrivit unui nou art. 1a;
- obiectivele Uniunii (art. 2 cu un text nou), sunt: promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstarea
popoarelor sale, promovarea coeziunii economice, sociale, şi teritoriale, precum şi solidaritatea între statele
membre, promovarea valorilor pe care se întemeiază în relaţiile sale cu restul comunităţii internaţionale, ceea ce
contribuie la (…) respectarea şi dezvoltarea dreptului internaţional, precum şi la respecarea principiilor Cartei
O.N.U. Obiectivele Uniunii vor fi realizate în funcţie de competenţele care îi sunt atribuite prin tratate (T.U.E.- nou
şi T. f. U.E.),
- Uniunea instituie o piaţă internă, care acţionează pentru o dezvoltare durabilă a Europei (…), şi o uniune
economică şi monetară, a cărei monedă este euro (potrivit art. 2 alin. 3 şi 4);
- relaţia, Uniune şi state membre, este guvernată de principiul cooperării loiale (art. 3a)
- delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii, exercitarea acestor competenţe
fiind reglementată de principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 3b, care înlocuieşte art.5).
- Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale ale
Uniunii din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptataă la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care au aceeaşi
valoare juridică cu cea a tratatelor (art. 6 alin. 1);
- Uniunea, aderă la Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamental,
aderarea respectivă nu afectează competenţele Uniunii (art. 6)
- Uniunea dezvoltă relaţii privilegiate cu ţările învecinate, în sensul posibilităţii de a încheia, cu ţările în
cauză, acorduri speciale, şi de a realiza acţiuni în comun (art. 7a nou). Se poate vorbi despre o veritabilă ,,politică
de vecinătate” pe care o dezvoltă Uniunea, deşi nu este specificată, ca atare, printre politicile acesteia.
Titlul II, denumit ,,Dispoziţii privind principiile democratice”, art. 8-8C (care înlocuieşte Titlul II şi art.8)
cuprinde prevederi referitoare la:
- cetăţenia Uniunii, ce aparţine oricărei persoane ce are cetăţenia unui stat membru, şi care se adaugă
cetăţeniei naţionale, fără să o înlocuiască; Potrivit principiului democraţiei reprezentative, pe care se întemeiază
funcţionarea Uniunii, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, în această calitate (art. 8A); T.U.E.-nou,
defineşte clar noţiunea de cetăţenie, iar drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii sunt prevăzute în tratate (în art.
8A şi 8Bdin T.U.E.-nou, corobotate art. 17 alin. 2 T. f.U.E)
- rolul activ al parlamentelor naţionale în funcţionarea Uniunii (art. 8C);
Titlul III intitulat ,,Dispoziţii privind instituţiile” (art. 9 este înlocuit cu un text nou). Datorită faptului că, Uniunea
dobândeşte personalitate juridică, şi se substituie Comunităţii Europene, preia instituţiile Comunităţii: Parlamentul
European, Consiliul (anterior tratatului, Consiliul U.E.), Comisia Europeană (denumită în continuare ,,Comisie”)
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (anterior tratatului, C.J.C.E), Curtea de Conturi, la care adaugă, cu statut de
instituţii, Consiliul European (fosta instituţie politică a U.E.), Banca Centrală europeană. Cu privire la
reglementările detaliate ale instituţiilor, articolul 9 par. 3 T.U.E.- nou face trimitere, spre completare, la T. f.U.E.
Reforma instituţională constă în următoarele:
- Parlamentul European (art. 9A) este implicat într-o mai mare măsură: în procesul legislativ, în exercitarea
funcţiilor bugetare şi de control politic şi consultative, împreună cu Consiliu. Alege preşedintele Comisiei (art.
9A). Numărul membrilor Parlamentului European – reprezentanţi ai cetăţenilor Uniunii - nu poate depăşi şapte sute
cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag
minim de Şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi
şase de locuri.

10
 - Consiliul European (art. 9B) dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii; îşi alege un preşedinte stabil cu
majoritate calificată,pentru o durată de doi ani şi jumătate (faţă de şase luni), cu posibilitatea de a fi reînnoit.
Aceasta conferă Uniunii continuitate în definirea orientărilor şi priorităţilor politice generale., ţinând seama de
complexitatea crescută a ,,problemelor europene” rezultată, atât din extinderea Uniunii Europene (de la 15 la 27 de
state, în numai trei ani) cât şi din creşterea numărului domeniilor de competenţă a U.E. Noua durată a mandatului
va permite statului membru aflat la preşedenţie să-şi coordoneze mai bine startegiile şi să urmărească efectele
acestora.
- Se extind domeniile în care deciziile se adoptă de către Consiliu (art. 9C ) cu majoritate calificată (în loc
de unanimitate):
- fie prin aplicarea majorităţii calificate în domenii care în prezent sunt supuse votului cu unanimitate (azilul,
migraţia, Europol, Eurojust, controlul la frontiere, iniţiativele înaltului reprezentant pentru P.E.S.C., politica
comună a transporturilor, obiectivul şi organizarea fondurilor structurale şi fondului de coeziune etc)
- fie prin exinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii pentru care nu există bază juridică, în prezent, în
tratatele în vigoare (resursele proprii ale Uniunii, politica spaţială, energie, sport, turism, protecţie civilă,
cooperarea structurată permanentă în domeniul apărării, protecţia diplomatică şi consulară, retragerea voluntară a
unui stat membru din Uniune, dreptul de iniţiativă populară, serviciile de inters economic general, ajutorul
umanitar etc)
Excepţiile de la principiul majorităţii calificate în luarea deciziilor sunt prevăzute de tratate.
Tratatul de la Lisabona simplifică sistemul de vot - prin extinderea principiului majorităţii calificate –
astfel, pentru adoptarea unei decizii este nevoie de acordul favorabil a 55% din membrii Consiliului, cuprinzând
cel puţin cincisprezece dintre aceştia, şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia
Uniunii. Cel puţin patru membri ai Consiliului pot constitui minoritatea de blocare, în caz contrar se consideră
majoritate calificată. Majoritatea sistemului de vot va intra în vigoare la 1 noiembrie 2014
Sistemul de preşedinţie rotativă a Consiliului nu dispare, dar se schimbă. Preşedenţia formaţiunilor
Consiliului, cu excepţia celei Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor membre în cadrul
Consuliului după un sistem de rotaţie egal, potrivit art 201b din T. f.U.E. Statele membre au convenit pentru o
redistribuire a voturilor statelor membre în Consiliu, care va fi realizată în mai multe etape în perioada 2014-2017.-
Referitor la Comisie (art. 9D), se reduce numărul comisarilor europeni de la 27 în prezent la două treimi din
numărul statelor membre, urmând ca ţările să fie reprezentate printr-un sistem de rotaţie, începând cu 1 noiembrie
2014. Aceste ,,două treimi” sunt compuse dintr-un număr de membri, incluzând preşedintele şi Înaltul
Reperezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate. Reducerea numărului de comisari, ce a
avut ca punct de plecare dificultatea obţinerii unui acord între cei 27 de comisari, ar putea crea probleme de
ligitimitatea în privinţa deciziilor, deoarece în anumite momente unele state nu vor avea reprezentant în Comisie.
- Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cuprinde Curtea de Justiţie, Tribunalul - denumit anterior Tribunal
de Primă Instanţă – şi tribunale specializate, înfiinţate pe lângă Tribunal, de către Parlamentul European şi Consiliu
care hotărăsc în coformitatate cu procedura legislativă ordinară.
- Banca Centrală Europeană dobândeşte statutul de instituţie a Uniunii. Aceasta are personalitate juridică
fiind singura abilitată să emită moneda euro.
Titlul IV este este integrat în T. Euratom, astfel cum este modificat.
Titlul IV, care preia denumirea titlului VII, este intitulat ,,Dispoziţii privind formele de cooperare
consolidată”.
Statele membre care doresc să stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul
competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia, potrivit prevederilor din T.U.E.-
nou, şi ale art. 280A -280 I din T. f.U.E.
Titlul V, este denumit ,,Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii şi Dispoziţii speciale
privind politica externă şi de securitate comună”.
Capitolul I (este nou introdus ca şi art. 10A 10B, noi) cu privire la ,,Acţiunea externă”, cuprinde
reglemntări referitoare la:
- principiile ce stau la baza acţiunii externe a Uniunii; - obiectivele Uniunii în acest
sens: politici comune şi acţiuni, în vederea asigurării cooperării în toate domeniile relaţiilor internaţioanale;

11
 - rolul Consiliului European şi al Consiliului în identificarea intereselor şi obiectivelor startegice ale
Uniunii în acţiunea externă.
Pe baza principiilor enunţate Uniunea dezvoltă şi construieşte parteneriate cu ţările şi cu
organizaţiile internaţionale, regionale sau globale.
Capitolul al II-lea, secţiunea 1, este intitulat ,,Dispoziţii speciale referitoare la Politica externă şi
de securitate comună (P.E.S.C.). T. U.E.- nou introduce un art. 10C potrivit căruia ,,Competenţa Uniunii în
materie de politică externă şi de securitate comună include:
- toate domeniile politicii externe,
- toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, şi la definirea treptată a unei politici de apărare
commune, care poate să conducă la o apărare comună.
Uniunea poate încheia acorduri cu sau mai multe state sau organizaţii internaţionale, în domeniile ce
fac obiectul polticii externe şi de securitate comună (art. 24 nou).
Tratatul de la Lisabona creează funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate care pune în aplicare. Şi P.E.S.C., prin utilizarea mijloacelor naţionale şi ale Uniunii.
Înaltul Reprezentant este vicepreşdinte al Comisiei Europene, şi reprezintă Uniunea în chestiunile
referitoare la P.E.S.C., în relaţiile cu state terţe sau organizaţii interanţioanle. Postul de înalt reprezentant
,,nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea
politicilor sale externe”
Capitolul al II-lea, secţiunea 2, Dispoziţii privind politica de securitate şi de apărare comună
(P.S.A.C). Politica de securitate şi de apărare comună – P.S.A.C. - face parte integrantă din P.E.S.C.
Această politică include definirea treptată a unei politici de apărare comune a Uniunii. Pentru punerea în
aplicare a P.S.A.C. statele membre pun la dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la
obiectivele definite de Consiliu.
T.U.E.- nou introduce, pentru statele membre care întrunesc cele mai înalte capacităţi militare şi
care au subscris la angajamente mai stricte în materie (…), posibilitatea de a stabili o cooperare structurată
permanentă în cadrul Uniunii (reglementată de art. 28E).
În cadrul P.S.A.C., Tratatul de la Lisabona include o clauză de solidaritate între statele membre ce
presupune ca, în situaţia în care un stat membru face obiectul unie agresiuni armate pe teritoriul său,
celelalte state membre sunt obligate să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun,
potrivit art. 51 din Carta O.N.U.. În acest scop, se infiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub
autoritatea Consiliului) în domeniul dezvoltării capacităţilor de apărare, cercetare, achiziţii şi armament
(art. 28A, alin. 3)
Titlul VI (fostul Titlul VIII), introduce art. 46A (nou), care defineşte statutul juridic al Uniunii
Europene, prevede că,,Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Declaraţia politică ataşată Tratatului
precizează că personalitatea juridică a Uniunii, nu dă acesteia dreptul de a se substitui statelor membre în
chestiuni pentru care nu a primit mandate să o facă.
Articolul 48 se înlocuieşte cu un text nou, referitor la modificarea Tratatelor, în conformitate cu o
procedură de revizuire ordinară (alin. 2), şi o procedură nde revizuire simplificată (alin. 6).
Articolul 49, cu privire la procedura de aderare, se modifică, în privinţa informării despre această
cerere, a Parlamentul European şi parlamentele naţionale (…).
Articolul 49A, introduce posibilitatea pentru orice stat membru, potrivit normelor sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. T.U.E.- nou, prevede pentru statul retras, posibilitatea, de a
depune o nouă cerere de aderare.

Tratatul de la Lisabona care modifică Tratatul de instituire a Comunităţii Europene sau

Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene.
Prin Tratatul de la Lisabona Uniunea Europeană (fosta Comunitate Europeană) dintr-o ,,forţă
regională” dobândeşte calitatea unui subiect de drept cu evidente capacităţi de acţiune pe scena
internaţională.
TFUE cuprinde 7 părţi.

12
 * Partea I intitulată ,,Principiile” introduce un nou Titlu I ,,Categoriile şi domeniile de
competenţă ale Uniunii,, şi art. 2A-2E.
Potrivit acestui titlu Competenţele Uniunii se împart în trei categorii:
1. competenţă exclusivă, în care Uniunea poate legifera şi adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic. Statele membre pot face acest lucru numai dacă sunt abilitatea de Uniune sau pentru
punerea în aplicare a actelor adoptate de Uniune (art. 2A alin. 1).
Uniunea dispune de o competenţă exclusivă în următoarele domenii:
- uniunea vamală;
- stbilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei comune;
- politica monetară pentru statele care au adoptat moneda euro;
- conservarea resurselor biologoce ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului;
- politica comercială comună;
- încheierea unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act
legislative al Uniunii.
2. competenţă partajată cu statele membreîn domenii determinate, în care atât Uniunea cât şi statele
membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punt de vedere juridic, fără ca aceste competenţe să se
suprapună (art. 2A alin. 2).
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în următoarele domenii:
- piaţa internă;
- politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
- coeziunea economică, socială şi teritorială;
- agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
- mediul;
- protecţia consumatorului;
- transporturile;
- reţelele transeuropene;
- energia;
- spaţiu de libertate securitate şi justiţie;
- obiectivele com une de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în
prezentul tratat.
Uniunea are competenţa de a desfăşura acţiuni:
- în special, pentru a le defini şi pune în aplicare programele în domeniile cercetării, dezvoltării
tehnologice şi spaţiului
- şi pentru a duce o politică comună, în domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutor umanitar.
În domeniile în care poate întreprinde acţiuni Uniunea nu lipseşte statele membre de posibilitatea de
a-şi exercita propria competenţă.
3. competenţă de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, fără a înlocui prin
aceasta competenţele statelor în domeniile respective (art. 2E ), se manifestă în următoarele domenii:
- protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
- industri;
- cultura;
- turismul;
- educaţia, formarea profesională;
- protecţia civilă;
- cooperarea administrativă
Coordonarea politicilor economice în cadrul Uniunii este de competenţa statelor membre, Consiliul
adoptând măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici.
Coordonarea politicilor de ocupare a forţei de muncă ale statelor membre şi, în special, prin
definirea orientărilor acestor politici este asigurată prin măsuri luate de Uniune.
Pentru Statele a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.
Tratatul introduce un nou titlu II ,,Dispoziţii generale”, şi art. 2F, referitoare la faptul că:

13
 - Uniunea asigură coerenţa între diferitele sale politici şi acţiuni, cu respectarea obiectivelor Uniunii
şi a principiului atribuirii de competenţă.
- în definirea şi punerea în aplicare a politicilor şi acţiunilor sale Uniunea:
► ţine seama de: cerinţele privind promovarea unui nivel ridicat al ocupării forţei de muncă,
garantarea unei protecţii sociale corespunzătoare, combaterea excluziunii sociale, de cerinţele privind un
nivel ridicat de educaţie, de formare profesională şi de protecţie a sănătăţii umane.
►caută să combată orice discriminare pe motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau
convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
- orice persoană are dreptul la protecţia la protecţia datelor cu caracter personal (art. 16B)
* Denumirea celei de-a II-a părţi este ,,Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii”. ,,Nediscriminarea”
este nou introdusă. În această parte sunt precizate expres, drepturile cetăţenilor europeni (art. 17 alin. 2).
Aceştia se bucură, printre altele, de:
- dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre;
- dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în statul
membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
- dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţăriîn care statul membru ai cărui resortisanţi sunt nu este
reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat;
- dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European,
precum şi dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor consultative ale Uniuniiîn oricare dintre limbile
tratatelor şi de a primi răspuns în aceeaşi limbă.
Articolul 17 T.F.U.E. se coroborează cu dispoziţiile Titlului II ,,Dispoziţii privind principiile
democratice”, art. 8, 8A, 8B, din T.U.E.-nou, pentru a avea reglementarea completă referitoare la ,,cetăţenia
Uniunii”, potrivit Tratatului de la Lisabona.
* Partea a III-a este intitulată ,,Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii”, - (…) sunt nou
introduse ,,acţiunile interne”.
Se introduce un titlu nou, I, cu denumirea ,,Piaţa internă” cu privire la care Uniunea şi statele
membre împart competenţa, în timp ce Uniunea adoptă măsuri în privinţa instituirii şi asigurării funcţionării
acesteia.
,,Cooperarea vamală” – denumirea fostului titlu X, Partea a III-a este translatat devenind capitolul
1a din aceeaşi parte, fiind cuprinsă prin urmare în Piaţa internă a Uniunii (cu privire la care Uniunea şi
statele membre împart competenţa)
La titlu II, intitulat ,,Agricultura,, se adaugă şi ,, pescuitul”, domenii cu privire la care Uniunea
defineşte şi pune în aplicare o politică comună.
Titlul IV se denumeşte ,, Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie” şi înlocuieşte fostul Titlu IV
,,Vize, azil, imigraţie şi alte politici referitoare la libera circulaţie a persoanelor”.
,,Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie,, constituit de Uniune reprezintă baza legală necesară
pentru dezvoltarea unor politici de imigrare, acordare de vize, de azil mai eficiente, inclusiv pentru o
cooperare în domeniile, civil, penal şi al poliţiei, mai eficiente în acţiunile de combatere a terorismului şi a
crimei organizate. Astfel:
Cap. 1, Dispoziţii generale, cuprinde precizări referitoare la faptul că:
- absenţa controalelor asupra persoanelor la frontierele inerne, este asigurată de Uniune, care
dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al emigrării şi al controlului la frontierele
externe;
- lupta împotriva criminialităţii, a rasismului şi a xenofobiei;
- măsuri de coordonare şi cooperare între autorităţile poliţieneşti şi judiciare;
- recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare în materie penală, şi apropierea legislaţiilor penale.
Cap. 2, Politicile privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea. Uniunea dezvoltă
politicile comune menţionate, iar punerea lor în aplicare este reglementată de principiul solidarităţii şi al
distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, inclusive pe plan financiar.

14
 În Cap. 3, 4 şi 5, Uniunea dezvoltă o ,,cooperare judiciară în materie civilă (cu incidenţă
transfrontalieră), penală, respective în domeniul poliţiei”.
Coooperarea în materie civilă se întemeiază pe principiul recunoaşterii reciproce a deciziilor
judiciare şi extrajudiciare. Aceasta presupune adoptare unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege
şi a normelor administraitive ale statelor membre.
În domeniul penal, pentru combaterea infracţiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale
Uniunii, pornind de la Eurojust Consiliul, poate institui, un Parchet European, care, după caz, în colaborare
cu Europol, are competenţa de a cerceta, de a urmări şi de a trimite în judecată autorii şi coautorii
infracţiunilor.
În domeniile menţionate statele pot stabili o formă de cooperare consolidată (potrivit art. 69E alin.
1 par. 3 şi art. 280D alin. 1). Uniunea instituie şi o cooperare poliţienească care implică toate autorităţile
competente din statele membre, inclusiv serviciile de poliţie, serviciile vamale şi serviciile specializate de
aplicare a legii, în domeniul prevenirii sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor. Europol susţine şi
consolidează acţiunea autorităţilor poliţieneşti (art. 69G).
Titlu VI, în cap. 3, se introduce un art. 97a, cu privire la ,,Proprietatea intelectuală”, instituie temeiul
legal al creării de ,,titluri europene de proprietate intelectuală pentru a asigura o protecţie uniformă a
drepturilor de proprietate intelectuală în Uniunea, şi a unor sisteme centraliazate de autorizare, coordonare
şi control la nivelul Uniunii.
Titlu VII, Politica economică şi monetară, aduce o serie de noutăţi prin reglementarea:
1. unor situaţii, eventuale, mai speciale din statele membre, de exemplu, ,,Dificultăţi în ceea ce
priveşte aprovizionarea cu anumite produse - energie”; ,,Procedura în caz de deficit excesiv”; (la Cap. 1,
Politica economică, art. 100 şi 104)
2. unor aspecte ale politicii monetare, de exemplu, ,,Măsurile privind utilizarea monedei Euro”(Cap.
2, art. 111), ,,Dispoziţii privind statele membre a căror monedă este Euro”(Cap. 3), ,,Dispoziţii tranzitorii
privind statele membre care fac obiectul unei derogări”.
Titlul IX, Politica socială, este fostul titlu XI, intitulat ,,Politica socială, educaţia, formarea
profesională şi tineretul”.
Titlul XI, Educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul, este fostul capitol 3 din titlul XI, la
care s-a adăugat ,,sportul”.
Titlul XVII, Coeziunea economică, socială şi teritorială”
Titlul XVIII, Cercetarea, dezvoltarea tehnologică şi spaţiul”. Ambele titluri îşi păstrează numărul,
dar se adaugă, politica teritorială, respectiv, a spaţiului.
Dintre regiunile (teritoriile, n. a.) avute în vedere de tratat, ,,o atenţie deosebită se acordă zonelor
rurale, zonelor afectate de tranziţia industrială, precum şi regiunilor afectate de un handicap natural şi
demographic grav şi permanent, cum ar fi regiunile cele mai nordice, cu densitate foarte scăzută a
populaţiei, precum şi regiunile insulare, transfrontaliere şi muntoase” (art. 158, par.c).
Uniunea elaborează o politică europeană a spaţiului, în scopul promovării progresului ştiinţific şi
tehnic, a competitivităţii industriale, precumşi pentru punerea în aplicare a politicilor sale (art. 172a, punct
1).
În această parte, a III-a, referitoare la ,,Politicile şi Acţiunile interne ale Uniunii sunt adăugate, la
cele prevăzute prin T.C.E., şi politici cu privire la : energie(Titlul XX), turism (Titlul XXI), protecţie civilă
(Titlul XXII), cooperare administrativă. (Titlul XXIII). În cazul turismului şi protecţiei civile Uniunea
completează acţiunea statelor membre, în sectorul turismului, respective, la nivel naţional, regional şi local.
* Denumirea părţii a patra, Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări, rămâne neschimbată, în
privinţa titulaturii.
* Partea a cincea este nou introdusă, şi este intitulată ,,Acţiunea externă a Uniunii. Cuprinde şapte
titluri.
Titlul I, cu privire la ,,Dispoziţii generale privind acţiunea externă a Uniunii, face referire la
acţiunea acesteia pe scena internaţională, având ca temei, principiile şi obiectivele Uniunii, potrivit
dispoziţiilor generale prevăzute în Titlul V, cap. 1. din T.U.E.-nou.

15
 Titlul II, nou introdus, intitulat ,,Politica comercială comună” este translatat –preluănd denumirea
titlului IX din partea a treia. În acest domeniu Uniunea negociază şi încheie acorduri cu una sau mai multe
ţări terţe sau organizaţii internaţionale, potrivit art. 188 N (fost art. 300 T.C.E, modificat).
Titlul III, intitulat ,,Cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul umanitar” este nou introdus.
Cap. 1, ,,Cooperarea pentru dezvoltare” este translatat (fost titlul XX, partea a III-a). Obiectivul
principal al Uniunii în acest domeniu este reducerea, şi în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art. 188 D,
alinl. 1, fost 177 T.C.E. modificat), Uniunea putând încheia, în acest scop, orice acord util cu ţările terţe şi
cu organizaţii internaţionale
Cap. 2, ,,Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe”, este translatat (fostul titlul
XXI, partea a treia).
Cooperarea (…) desfăşurată de Uniune are loc în special în domeniul financiar, cu ţări terţe, altele
decât ţările în curs de dezvoltare.
Cap. 3 ,,Ajutorul umanitar”, nou introdus, ,,vizează populaţia din ţările terţe, victime ale unor
catastrofe naturale sau provocate de om, precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care
apar în aceste situaţii diferite. Acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc”
(art. 188 J, alin. 1) În acest scop se creează un Corp voluntar European de ajutor umkanitar (art. 188 J, alin.
5).
Titlu IV, nou introdus, este intitulat ,,Măsurile restrictive”, şi are în vedere cazul în care o decizie,
adoptată (de către Consiliu) potrivit ,,Dispoziţiilor generale privind acţiunea externă a Uniunii” (T.U.E. -
nou, titlul V, cap. 2), prevede întreruperea sau restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi
financiare cu una sau mai multe ţări terţe (art. 188 K, alin. 1). Măsuri restrictive pot fi adoptate şi împotriva
unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără character statal (art. 188 K, alin. 2).
Titlu V, nou introdus, este intitulat ,Acordurile
internaţionale”. Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe ţări terţe sau organizaţii
internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie
este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate
modifica domeniul de aplicare a a cestora (art. 188 L, alin. 1, nou introdus).
Tratatul F.U.E., reglementează, în art. 188 N (fost art. 300 T.C. E., modificat), procedura de
negociere şi încheiere a acordurilor internaţionale. Aceste acorduri sunt obligatorii atât pentru instituţiile
Uniunii cât şi pentru statele membre(art. 188 L, alin. 2, nou introdus).
Titlul VI, nou introdus, este intitulat, Relaţiile Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi ţările terţe şi
delegaţii ale Uniunii, potrivit căruia, Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu:
- organele Organizaţiilor Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale specializate,
- Consiliul Europei,
- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
- Organizaţia pentru Cooperare şi dezvoltare Economică (art. 188 P, nou introdus).
Titlul VII, nou introdus, intitulat ,,Clauza de solidaritate” prevede ca Uniunea şi statele membre să
acţioneze în comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist
ori al unei catastrofe naturale sau provocate de om. Prin această prevedere Tratatul f.U.E. pune bazele
creării unei forţe armate a U.E. şi a unor relaţii de ajutor militar între statele membre, similare acelora
existente în N.A.T.O.
* Partea a şasea, fostă a cincea în T.C.E (denumită Instituţiile Comunităţii), se intitulează
,,Dispoziţii instituţionale şi financiare”
Aceasta reglementează instituţii noi, în cadrul Titlului I, intitulat ,,Dispoziţii instituţionale”, cap.1, şi
anume Consiliul European (secţiunea 1a) şi Banca Centrală Europeană (secţiunea 4a).
Cap. 2 se redenumeşte astfel ,,Actele juridice ale Uniunii, proceduri adoptate şi alte dispoziţii,, (fost
,,Dispoziţii comune mai multor instituţii”). În acest capitol se introduc secţiuni noi, care modifică conţinutul
secţiunilor corespunzătoate din T.C.E:
- ,,Actele juridice ale Uniunii” (secţiunea 1),
- ,,Proceduri de adoptare a actelor comunitare” (secţiunea 2),

16
 Cap. 3, ,,Organele consultative ale Uniunii”, deşi este nou introdus are în vedere aceleaşi organe
(…) cu modificări ale dispoziţiilor lor în raport de T.C.E.
Titlul II îşi menţine denumirea, dar introduce capitole noi, cu dispoziţii al căror conţinut este
modificat, adăugat sau translatat, şi anume:
- Cap.1, ,,Resursele proprii ale Uniunii”;
- Cap. 2, ,,Cadrul financiar multianual”;
- Cap. 3, Bugetul annual al Uniunii”;
- Cap. 4, ,,Execuţia bugetului şi descărcarea”;
- Cap. 5, Dispoziţii commune”;
- Cap. 6, Combaterea fraudei”.
Titlul III, nou introdus, este intitulat ,,Formele de cooperare consolidată”cuprinde articole care sunt
înlocuite în totalitate prin raportare cu cele din T.C.E.
*Partea a şaptea, ,,Dispoziţii generale şi finale” reprezintă partea a şasea din T.C.E, cu mofificările
corespunzătoare,

CAPITOLUL II

Uniunea Europeană potrivit Tratatului de la Lisabona

Uniunea Europeană trebuie analizată din prisma celor două tratate pe care se întemeiază, T.U.E. -
nou şi TFUE.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană depăşeşte cadrul conceptual - politic- dobândind prin succesiune
calitatea de personalitate juridică a Comunităţii Europene (art. 48 T.U.E.-nou), cu toate prerogativele ce decurg din
aceast - capacitatea de reprezentare sau de a deveni membru al unei organizaţii interanţionale.
Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană nu se limitează numai la a fi succesoarea Comunităţii
Europene în privinţa a tot ceea ce a dobândit aceasta din momentul instituirii - prin tratatele care au modificat,
adaptat şi adăugat – referitor la competenţele existente, la relaţiile cu state terţe sau organizaţii internaţionale, la
politica externă şi de securitate comună sau la justiţie şi afaceri interne.
Prin tratatul de reformă, Uniunea:
- dobândeşte competenţe noi, sunt lărgite şi consolidate cele existente. Astfel, din perspectiva rglementării
lor, competenţele sunt: exclusive, comune sau partajate, de sprijinire, coordonare sau completare;
- dobândeşte un statut juridic nou, atât prin calitatea sa de subiect de drept pe scena internaţională – prin
acţiunea externă a Uniunii, (potrivit Titlului V din T.U.E.-nou şi Părţii a 5-a din T. f. U.E.), cât şi prin evoluţia
Consiliului European, de la aşa numitele ,,samituri” la caliatatea de instituţie a Uniunii.
Raportându-ne la cei trei piloni ai Uniunii Europene, prin Tratatul de la Lisabona, desprindem următoarele:
1) - Uniunea moşteneşte o Comunitate, Comunitatea Europeană - primul pilon al acesteia (fără Euratom),
pe care o adaptează însă, unei arhitecturi europene, compusă din 27 de state. De exemplu, spre deosebire de C.E.,
apar competenţe exclusive ale Uniunii în raport cu cele naţionale în cel puţin cinci domenii de importanţă majoră:
uniunea vamală, stabilirea regulilor de concurenţă necesare funcţionării pieţei interne – instituită expres de către
T.U.E. – nou în art. 2 alin. 3 – politica monetară pentru statele membre din zona euro, conservarea resurselor
biologice ale mării în cadrul politicii comune a pescuitului, politica comercială comună.
2) - în privinţa competenţei Uniunii în materie de P.E.S.C. (al doilea pilon al Uniunii anterior Tratatului de
la Lisabona), include toate domeniile politicii externe, şi anume, chestiunile referitoare la securitatea Uniunii şi la
definirea unei politici de apărare comună. (Titlul V, din T.U.E.-nou).
Astfel, Potrivit T.U.E. - nou, Politica Externă şi de Securitate Comună (P.E.S.C.) include şi Politica de
Securitate şi de Apărare Comună - P.S. A.C.
Este introdusă, prin urmare, posibilitatea unei cooperări mai strânse între statele membre interesate în
domeniul de securitate şi de apărare – cooperararea structurată permanentă (art. 28 A, alin. 6 şi art. 28 E, T.U.E. –
nou)
P.E.S.C. este pusă în aplicare de Înaltul Reprezentant şi de statele membre, utilizând mijloacele naţionale şi
ale Uniunii (art.13 alin. 3 T.U.E.-nou).

17
 Curtea de Justiţie nu este competentă în domeniul P.E.S.C., cu excepţia competenţei de a controla
respectarea art. 25 B, T.U.E.-nou şi de a controla legalitatea anumitor decizii menţionate în art. 240a, par. 2,
T.f.U.E.).
În acţiunea externă a Uniunii intră şi: politica comercială comună, cooperarea cu ţările terţe şi ajutorul
umanitar (cooperarea pentru dezvoltare şi cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţările terţe şi ajutorul
umanitar), măsurile restrictive, acordurile internaţionale, relaţiile Uniunii cu organizaţii internaţionale, ţările terţe şi
delegaţii ale Uniunii, clauza de solidaritate (Partea a 5-a, T. f. U. E.).
3) - referitor la pilonul ,,cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală” (C.P.J., potrivit T.A., fost
J.A.I., prin T.Ms.), acesta intră, restructurat, de acum înainte, în cadrul ,,Politicilor şi acţiunilor interne ale
Uniunii”(partea a 3-a T. f.U.E.), în ,,Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”constituit de Uniune (titlul IV), după
cum urmează:
- Politici referitoare la controlul la frontiere, la dreptul de azil şi imigrare(cap. 2);
- Cooperarea judiciară în materie civilă (cap. 3);
- Cooperarea judiciară în materie penală (cap. 4);
- Cooperarea poliţienească (cap. 5).
Tratatul de la Lisabona constituie un plus, chiar dacă limitat, în transferul de suvernitate de la statele
membre la Uniunea Europeană, prin faptul că, Uniunea asigură absenţa controalelor asupra persoanelor la
frontierele interne şi dezvoltă o politică comună în domeniul dreptului de azil, al imigrării şi al controlului la
frontierele externe care este întemeită pe solidaritatea între statele membre şi care este echitabilă faţă de
resortisanţii statelor terţe. Apatrizii sunt asimilaţi resortisanţilor ţărilor terţe (art. 61 T. f.U.E., alin. 2).
→ Personalitatea juridică a Uniumii europene se manifestă în special prin acţiunea acesteia pe scena
internaţională, şi are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea şi extinderea sa. Acţiunea
externă a Uniunii urmăreşte realizarea obiectivelor acesteia, şi anume:
- depune toate eforturile pentru a dezvolta relaţii şi a construi parteneriate cu ţările terţe şi cu organizaţii
internaţionale, regionale sau globale (potrivit art. 10 A, par. 1, alin. 2, T.U.E.-nou);
- desfăşoară politici comune şi acţiuni, şi acţionează pentru asigurarea unui înalt nivel de cooperare în
toate domeniile relaţiilor internaţionale (potrivit art. 10 A, par. 2, T.U.E.-nou).
În cadrul acţiunii externe Uniunea are competenţă în:
1. în domeniul P.E.S.C.,:
- prin definirea orientărilor generale;
- prin adoptarea deciziilor care definesc: acţiunile care trebuie întreprinse de Uniune, poziţiile care trebuie luate de
Uniune, modalităţile de punere în aplicare a acestor acţiuni şi decizii;
- prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membreprivind orientarea politicii acestora.
În domeniul P.E.S.C., Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale (art. 24 T.U.E.- nou).
Parte integrantă din P.E.S.C. este P.S.A.C. Pentru punerea în aplicare a P.S.A.C., statele membre pun la
dispoziţia Uniunii capacităţi civile şi militare pentru a contribui la obiectivele definite de Consiliu. În acest scop se
înfiinţează Agenţia Europeană de Apărare, sub autoritatea Consiliului (art. 28 A, alin. 3, par. 2).
2. în domeniul politicii comerciale comune. În această materie Uniunea negociază şi încheie acorduri cu
una sau mai multe ţări terţe ori organizaţii internaţionale, în condiţiile art. 188 N, T.f.U.E (fost 300 T.C.E.,
modificat), astfel:
- acorduri în domeniul comerţului cu servicii şi al aspectelor comerciale ale proprietăţii intelectuale, precum
şi în cel al investiţiilor directe (art. 188 C, alin. 4, par. 2);
- acorduri în domeniul comerţului cu service culturale şi audiovizuale, în cazul în care aceste acorduririscă
să aducă atingere diversităţii culturale şi lincvistice a Uniunii (art. 188 C, alin. 4, par.3, pct. a);
- în domeniul comerţului cu servicii sociale şi de sănătate, în situaţia în care aceste acorduri pot să perturbe
în mod grav organizarea acestor servicii la nivel naţional şi să aducă atingere răspunderii statelor membre pentru
prestarea acestor servicii (art. 188, alin. 4, par.3, pct. b).
3. în materia cooperării pentru dezvoltare. Obiectivul principal al Uniunii în acest domeniu îl reprezintă
reducerea şi, în cele din urmă, eradicarea sărăciei (art. 188 D, T. f. U. E.). Pentru realizarea acestui obiectiv

18
Uniunea poate încheia cu ţările terţe şi cu organizaţiile internaţionale competente orice acord util pentru
realizarea obiectivelor acesteia (prevăzute la art. 10 din T.U.E. şi la art. 188 D, T.f.U.E). În acest sens Uniunea:
- desfăşoară acţiuni de cooperare economică, finanaciară şi tehnică, inclusive de asistenţă, în special în domeniul
financiar, cu ţări terţe, altele decât ţările în curs de dezvoltare – fără a aduce atingere celorlalte dispoziţii ale
tratatelor, în special articolelor 188 D - 188G T.f.U.E. (188 H alin. 1, fost art. 181 A, modificat, T.C.E.).
- acordă asistenţă şi ajutor populaţiei din ţările terţe, victime ale unor catatstrofe naturale sau provocate de om,
precum şi să le protejeze pentru a face faţă nevoilor umanitare care apar în aceste situaţii diferite. În acest sens
acţiunile Uniunii şi ale statelor membre se completează şi se susţin reciproc (art. 188 J, T.f.U.E.).
4. în domeniul măsurilor restrictive adoptate de Consiliu; în cazul în care o decizie, adoptată în
conformitate cu titlul V cap. 2 din T.U.E.-nou (,,Dispoziţii speciale privind P.E.S.C.”), prevede întreruperea sau
restrângerea, totală sau parţială, a relaţiilor economice şi financiare cu una sau mai multe ţări terţe, Consiliul (…)
adoptă măsurile necesare, considerate ,,restrictive”; în aceleaşi condiţii, Consiliul poate adopta măsuri restrictive
împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entităţi fără caracter statal (art. 188 K, T.f.U.E.).
5. în domeniul acordurilor internaţionale; Uniunea poate încheia încheia acorduri cu una sau mai multe ţări
terţe sau organizaţii internaţionale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui
acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre obiectivele stabilite prin
tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu al Uniunii, fie poate influenţa normele comune ori poate
modifica domeniul de aplicare a acestora (art. 188 L, alin. 1). Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii
pentru instituţiile Uniunii şi pentru statele membre (art. 188 L, alin. 2, T.f.U.E.).
6. în domeniul relaţiilor Uniunii cu organizaţiile internaţionale şi cu ţările terţe şi delegaţii ale Uniunii;
Uniunea stabileşte orice formă de cooperare utilă cu organele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu instituţiile sale
specializate, cu Consiliul Europei, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (art. 188 P, alin. 1, titlu VI, T.f.U.E.). Uniunea asigură, de asemenea,
legăturile oportune cu alte organizaţii internaţionale.
7. în domeniul punerii în aplicare a clauzei de solidaritate; Uniunea şi statele sale membre acţionează în
comun, în spiritul solidarităţii, în cazul în care un stat membru face obiectul unui atac terorist, ori al unei catastrofe
natuarle sau provocate de om (art. 188 R, titlu VII, T.f.U.E.).
Prin creearea funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de
securitate, ce va fi ocupată de una şi aceeaşi persoană –care îndeplineşte şi funcţia de vicepreşedinte al Comisiei
Europene, acţiunile externe vor fi mai bine coordonate, prin faptul unei reale reprezentări a Uniunii în relaţiile cu
state terţe sau cu organizaţii internaţionale - prerogativă a personalităţii juridice a Uniunii.
Politica dusă de Uniune în acest domeniu va trebui agreată în unanimitate de toate statele membre, în
condiţiile în care Înaltul reprezentant al acesteia va fi mai ,,proieminent” în acţiunea sa pe scena internaţională,
decât miniştri de externe ai statelor membre - considerate individual –deşi nu se substituie acestora.
Se pun bazele unei veritabile politici de vecinătate a Uniunii, potrivit căreia, ,,aceasta dezvoltă relaţii
privilegiate cu ţările învecinate, în vederea stabilirii unui spaţiu de prosperitate şi de bună vecinătate, întemeiat pe
valorile Uniunii (…). În acest sens, Uniunea poate încheia acorduri speciale cu ţările în cauză, inclusiv (…) cu
posibilitatea de a realiza acţiuni în comun (art. 7 a, T.U.E. –nou).
Uniunea aderă la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Apartenenţa la Uniunea Europeană

În prezent, tratatele comunitare nu prevăd ca statele ce compun Comunităţile să-şi piardă calitatea
de membre ale acestora. Tratatele ,,tac” în privinţa dreptului unui stat membru de a se retrage sau a
posibilităţii de a fi exclus. Urmarea faptului că un stat membru nu poate denunţa unilateral tratatele,
coroborată cu durata nelimitată a acestor tratate (C.E. şi EURATOM) semnifică apartenenţa definitivă la
Comunităţi. Această concluzie se explică prin chiar obiectivul tratatelor, acela că, integrarea regională care
implica în mod necesar angajarea statelor în această acţiune se face într-o manieră ireversibilă şi intuitu
personae. Prin aceste particularităţi construcţia comunitară se apropie se propie din ce în ce mai mult de
caracteristicile specifice lae unui stat federal.
Interdicţia juridică pentru un stat membru de a nu se retrage în mod unilateral din Comunităţi nu
trebuie absolutizată. În primul rând pentru că, deşi nu se retrage în mod unilateral un stat poate împidica

19
funcţionarea Comunităţilor, practicând ceea ce se numeşte ,,politica scaunului gol” , adică de a refuza să
participe la lucrările instituţiilor comunitare, paralizând astfel activitatea acestora. O astfel de politică a fost
practicată de Franţa aproape 6 luni, în perioada iunie 1965 – februarie 1966, prin faptul că nu a fost de
accord cu abandonarea regulii unanimităţii în favoarea adoptării regulii majorităţii în adoptarea deciziilor în
cadrul Consiliului
În al doilea rand, s-a pornit de la considerentul că, dacă într-o federaţie separarea unui stat este de
neconceput, a fortiori este de neconceput şi în cazul Comunităţilor, iar sistemul comunitar este suficient de
suplu pentru a permite chiar ,,renegocierea” cu un stat, Este cazul acţiunii deliberate a partidului laburist din
Marea Britanie care în 1974 în Piaţa comună a determinat în mod deliberat această atitudine a
Comunităţilor.
O situaţie specială a existat în privinţa Groenlandei, care la 1 februarie 1985 a încetat să mai facă
parte din Comunităţi cărora le-a aparţinut de la 1 ianuarie 1973, ca parte a Regatului Danemarcei (ca
provincie daneză). Prin Actul său de Reglementare din 1979 (Home Rule Act) Groenlanda s-a
bucurat de un statut special în Regat, guvernul său având competenţe independente, în domeniul
pescuitului, agriculturii şi creşterii animalelor.
După dobândirea independenţei sale naţionale (1979) în 1982 locuitorii Groenlandei au hotărât prin
referendum ieşirea din Comunităţi. Această atitudine a fost determinată de localizarea geografică izolată, în
raport de celelalte state membre, de condiţiile climatice, de particularităţile culturale ale populaţiilor sale
neeuropene, care au condus la căutarea de noi relaţii şi aranjamente, de natură externă. Prevederile
Tratatului CEE aplicabile ţărilor şi teritoriilor de peste mări au constituit un cadru adecvat pentru aceste
relaţii, cu toate că au fost necesare o serie de prevederi adiţionale.
Prin Tratatul de la Lisabona orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituţionale, să se retragă din Uniune. Retragerea presupune următoarea procedură:
- statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului European;
- în baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază cu statul respective un acord care
stabileşte condiţiile de retragere, ţinând seama de cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acordul se
negociază potrivit art. 188N alin. 3 din T.f.U.E.
- acordul se încheie de către Consiliu în numele Uniunii, care hotărăşte cu majoritate calficată, după
aprobarea Parlamentului European.
Tratatul încetează să-şi producă efectele (să se mai aplice) asupra statului în cauză de la data intrării
în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de accord, după doi ani de la notificarea
intenţiei de retragere făcută de statul respective Consiliului European, cu o execepţie. Consiliul European,
în accord cu statul membru , în cauză, hotărăşte în unanimitate să prorogue acest termen.
Membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European şi al Consiliului statul membru care se
retrage nu participă nici la dezbaterile şi nici la adoptarea deciziilor Consiliului European şi ale Consiliului
care privesc satatul în cauză.
Retragerea statului membru din Uniune nu este definitivă, deoarece T.U.E.-nou, prevede
posibilitatea pentru acesta, în caul în care se hotărăşte, să depună o nouă cerere de aderare, în conformitate
cu procedura prevăzută de art. 49 (T.U.E.-nou).
Statutul de membru al Uniunii Europene.
În prezent, Tratatele comunitare consacră statutul de membru, pur şi simplu (n. a.), în principiu,
titular de drepturi şi obligaţii, contrar anumitor organizaţii internaţionale (UNESCO, OMS…), care admit
membrii cu drepturi depline şi membrii cu drepturi restrânse.
O situaţie aparte pentru aceste Comunităţi, şi care le consacră particularitatea este acordarea unui
“regim special de asociere,, unor state, potrivit art. 182 CE. Astfel, statele membre convin să asocieze la
Comunităţi ţările şi teritoriile neeuropene care întreţin relaţii speciale cu Danemarca, Franţa, Olanda şi
Marea Britanie. Aceste relaţii nu s-au stabilit în baza unei veritabile asocieri care să antreneze o participare
efectivă la instituţiile comunitare, ci este mai mult o modalitate specială de extindere teritorială a
tratatelor. Scopul asocierii este promovarea dezvoltării economice şi sociale a ţîrilor şi teritoriilor şi
stabilirea unor relaţii economice strânse între ele şi Comunităţi în ansamblul lor.

20
 Acorduri de asociere sunt prevăzute în art. 310 CE (fost 238) şi art. 206 EURATOM. Potrivit
acestor texte Comunităţile pot încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale,
creând o asociere caracterizată prin drepturi şi obligaţii reciproce, acţiuni în comun şi proceduri speciale.
Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a dat o definiţie largă acordului de asociere, ca find un acord creând legături
speciale şi privilegiate cu un stat terţ care trebuie, cel puţin parţial, să participle la regimul comuniatar.
Un asemenea accord poate comporta angajamente faţă de statele terţe în toate domeniile acoperite de
tratat.
S-au încheiat acorduri de asociere ce au avut în vedere şi instaurarea progresivă a unei uniuni
vamale cu Comunităţile, de exemplu, acordurile de asociere cu Cipru şi Malta
De asemenea, au fost încheiate acorduri de asociere, ca o etapă pregătitoare pentru aderare la
Comunităţi (de exemplu, acordul cu Grecia), sau, au fost încheiate ca acorduri de asociere de tip nou, ca
urmare a trecerii ţărilor din Europa centrală şi de est la economia de piaţă (este cazul acordurilor cu
Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România şi Bulgaria).

CAPITOLUL III.
Izvoarele dreptului comunitar

Prin izvoare de drept înţelegem condiţiile materiale de existenţă ale societăţii, care determină
acţiunea legiuitorului sau, care dau naştere unor reguli izvorâte din necesităţile practice (dacă e vorba de
obicei), ce conduc la apariţia normelor juridice - a dreptului.
Dreptul comunitar nu este numai rezultatul unor condiţii materiale de existenţă ci şi al dorinţei
statelor membre, ale Comunităţilor Europene/Uniunii Europene ,,de a asigura o pace durabilă între
popoarele lor, concretizată în creşterea continuă a nivelului de trai al naţiunilor europene şi în colaborarea
lor reciproc avantajoasă

Dreptul comunitar are două categorii de izvoare:

- izvoare primare, în principiu, tratatele institutive (dreptul primar sau originar), şi
- izvoare secundare, regulile juridice conţinute în actele adoptate de instituţii, în aplicarea acestor
tratate (dreptul secundar sau derivat).
Pe lângă acestea, mai sunt și alte izvoare:
a) regulile de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară: normele juridice care rezultă din
convenţiile statelor membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare, izvoare nescrise, principiile
generale de drept, jurisprudenţa Curţii de justiţie;
b) regulile de drept a căror origine este exterioară ordinii juridice comunitare: normele juridice care
rezultă din relaţiile exterioare ale Comunităţilor.

Dreptul comunitar primar

Dreptul comunitar primar este format din tratatele institutive (originare) ale Comunităţilor
Europene, inclusiv cele care le modifică, le completează sau le revizuiesc, alte tratate comunitare care au
modificat prevederile iniţiale al Tratatelor institutive și convenţiile între statele membre;
Tratatele institutive - originare sunt:
- Tratatul de la Paris care instituie C.E.C.O., semnat la 18 aprilie 1951 intrat în vigoare la 23 iulie 1952.
Este însoţit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale ( protocoale asupra statutului Curţii de justiţie şi
asupra privilegiilor şi imunităţilor), cu aceeaşi valoare ca şi tratatul.
- Tratatele de la Roma care instituie C.E.E. şi C.E.E.A. semnate la 25 martie 1957, intrate în vigoare la 1
ianuarie 1958. Tratatele sunt însoţite de numeroase anexe şi protocoale dintre care amintim pe cel care
defineşte statutul Băncii europene de investiţii, şi protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957
asupra privilegiilor şi imunităţilor, asupra Curţii de Justiţie. Aceste texte au intrat în vigoare la 14 ianuarie
1958.

21
 Modificările şi completările aduse tratatelor originarere zultă nu numai din tratate propriu-zise ci şi
din acte ale instituţiilor comunitare, de exemplu în cadrul procedurii simplificate de revizuire, sau în cazul
actelor de natură particulară, adică a ,,deciziilor,, care impun o ratificare din partea statelor membre. Dintre
cele mai importante modificări amintim:
- Convenţia referitoare la anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu
tratatele de la Roma; tratatul ce instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi protocolul
unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august
1965;
- Tratatele ,, bugetare,, de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971, şi
de la Bruxelles din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977, prin care sporesc puterile bugetare ale
Parlamentului European.
- Decizia cu privire la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resursele proprii ale Comunităţilor,
în baza art. 269 C.E. şi 173 C.E.E.A., intrată în vigoare 1 ianuarie 1971, înlocuită prin decizia referitoare la
sistemul de resurse proprii din 29 septembrie 2000; decizia din 20 septembrie 1976 cu privire la alegerea
reprezentanţilor Parlamentului European referitoare la votul universal direct (in baza art. 190 C.E), care a
făcut obiectul unei adoptări de către statele membre, în conformitate cu regulile constituţionale respective.
Deciziile cu privire la resursele proprii, ca şi celelalte decizii amintite, sunt asimilate Tratatelor instuitutive,
deorece Curtea de Justiţie a decis că natura unui act nu depinde de forma sau denumirea sa, ci de conţinutul
său. Aceste decizii privesc chiar conţinutul Tratatului deşi denumirea lor nu corespunde conţinutului lor.
- actele de aderare ale statelor care au devenit membre ale Comunităţilor, constituie surse de drept
comunitar primar; Curtea de Justiţie a precizat în acest sens că ,,Aderarea noilor state membre se realizează
prin acte care au valoare de drept primar şi care pot modifica în oricare domeniu dreptul comunitar,,
Alte tratate care modifică Tratatele institutive sunt: Actul unic European (A.U.E.), semnat la
Luxemburg şi la Haga din 17 şi 28 februarie 1986, intrat în vigoare la 1 iulie 1987; Tratatul asupra Uniunii
Europene (T.U.E.), semnat la Mastricht la 7 februarie 1992; Tratatul de la Amsterdam (T.A.) semnat la 2
octombrie 1997; Tratatul de la Nisa.
Aceste tratate nu constituie drept comunitar asimilabil tratatelor comunitare institutive decât în
privinţa acelor dispoziţii care modifică tratatele comunitare, de exemplu, Titlurile II, III, IV, şi VII din
T.U.E. În schimb alte dispoziţii din titlurile V şi VI, ce corespund celui de-al 2-lea şi al 3-lea pilon,
relifează categoria dreptului comunitar complementar. Tratatul de la Amsterdam este structurat pe trei părţi.
Prima parte conţine ,,modificări de fond,, aduse T.U.E. şi celor trei tartate comunitare (institutive). A doua
parte realizează o ,,simplificare,, a tratatelor comunitare, cuprinzând anexe şi protocoale cu scopul de a
înlătura dispoziţiile caduce şi pentru a adapta textul anumitor dispoziţii. Se prevede, de asemenea,
abrogarea Convenţiei din 25 martie 1957 cu privire la anumite instituţii commune şi a tartatului de fuziune
din 8 aprilie 1965 şi înlocuirea lor cu art. 9 din Taratatul de la Amstedam. Datorită operaţiei de simplificare
s-a decis renumerotarea completă a T.C.E. şi a T.U.E., deoarece ca urmarea revizuirii decisă la Amsterdam,
şi în special datorită simplificării , prezentarea T.C.E. devenea tot mai neclară. Astfel, potrivit art. 12 par. 1
din T.A., articolele, titlurile, secţiunile din T.U.E. şi din T.C.E., astfel cum au fost modificateprin
dispoziţiile T.A, sunt renumerotate conform tabelelor de echivalenţe figurând în anexa din Tratat, care face
parte integrantă din acesta.

Structura tratatelor institutive.

Structura tratatelor institutive este aproape identică, cuprinzând patru categorii de clauze: preambul
şi clauze de început, clauze instituţionale, caluze materiale, clauze finale.
În preambul şi în clauzele de început sunt enunţate:
- în termini similari, scopurile etice şi politice care au animat şefii statelor fondatoare
- scopurile socio-economice proprii fiecărui tratat comunitar ( art. 2 şi 3 C.E.C.O., şi C.E. şi ! şi 2
C.E.E.A.)
Ansamblul acestor dispoziţii cuprind obiective şi principii cu caracter general, despre care Curtea
de Justiţie n-a ezitat să precizeze, că au aceeaşi forţă juridică ca orice alte dispoziţii din Tratat, adică efect
direct, şi că, referirindu-se la art. 2 T.C.E., câmpul de aplicare al Tratatului este limitat la activităţile

22
economice .Tratatul nu stabileşte o ierarhie a obiectivelor fundamentale, menţionează însă că au caracter
imperative. Din această perspectivă Curtea de Justiţie a arătat că incapacitatea unei instituţii comunitare de
a realiza în termen unul din aceste obiective (de exemplu, politica agricolă) nu va legitima invocarea
necunoaşterii unui alt obiectiv (libera circulaţie a produselor)
Clauzele instituţionale care formează ,,sistemul instituţional,, al Comunităţilor sunt descrise în
prima parte, astfel: baza Comunităţilor, organizarea, funcţionarea şi competenţele instituţiilor, finanţele,
funcţia publică, relaţiile exterioare. Cu privire la aceste clauze Curtea a utilizat termenii ,, constituţie,, - cu
referire specială la Tratatul C.E- şi ,,cartă constituţională,,.
Este de remarcat o reducere al caracterului supranaţional al sistemul instituţional al Tratatelor
C.E.E.şi C.E.E.A. faţă de sistemul C.E.C.O., de exemplu, cu privire la atribuţiile Comisiei, la acţiunile ce se
derulează în faţa Curţii de Justiţie
Clauzele materiale. Cea mai mare parte a clauzelor din tratate definesc regimul economic şi social
(economic şi tehnic pentru T. C.E.E.A.), pe care ele însele le-au instiuit. Astfel, din punct de vedere al
tehnicii juridice folosite în redactarea clauzelor materiale distingem două tratate speciale, numite şi tratate
de integrare sectorială - T.C.E.C.O. şi T.C.E.E.A.- şi un tratat- cadru- T.C.E.
Tratatul C.E.C.O. conţinea o codificare completă şi detaliată a regimului aplicabil statelor membre
şi întreprinderilor în sectorul cărbune-oţel. Tratatul realizează o adevărată legislaţie în sectorul amintit,
lăsând Înaltei Autorităţi decât misiunea de executare.
Pentru realizarea unei integrări economice de ansamblu, clauzele materiale ale Tratatului C.E.
formulează obiective de atins şi principii ce stau la baza instituţiilor. În ,,cadrul,, astfel definit de tratat, se
elaborează o legislaţie cu totul specială, în materie de politici comune (politica agricolă comună – art. 32 la
37C.E., politica transporturilor – art. 70 şi 71 C.E., politica de conjunctură – art. 99 C.E., politica
comercială comună – art. 133 C.E.), dar şi pentru libera circulaţie a lucrătorilor (art. 40 C.E.), sau libertatea
de stabilire (art. 44 C.E.).
Clauzele materiale ale Tratatului C.E.E.A. se impart între cele ale unui tratat cadru cu cele ale unui
tratat lege. De aceea competenţele încredinţate instituţiilor sunt mai mult operaţionale (de exemplu în
domeniul cercetării) decât normative
Din punct de vedere al naturii efectelor dispoziţiile materiale ale tratatelor distingem între dispoziţii
direct aplicabile (de exemplu, regulamentele) care dau naştere la drepturi pentru particulari şi de care
aceştia se pot prevala în faţa instanţelor naţionale ale statelor membre, şi dispoziţii care trebuie să facă
obiectul unei prealabile măsuri de aplicare din partea fie a instituţiilor fie a statelor membre (de exemplu,
directivele sau deciziile)
Clauzele finale ale tratatelor au în vedere modalităţile de ratificare şi de revizuire, convenite de
părţile contractante, modalităţile de intrare în vigoare ale tratatelor
Tratate solemne, tratatele comunitare sunt ratificate de către fiecare stat contractant potrivit
regulilor constituţionale respective, neputând intra în vigoare decât după depunerea instrumentului de
ratificare din partea tuturor semnatarilor. În această privinţă, literatura juridică, a arătat, cu referire la
Tratatul originar C.E.E., caracterul de self-executing al Tratatului, adică, în baza ratificării, tratatul devin
lege în cadrul statelor membre şi trebuie aplicat în mod direct de către tribunalele naţionale. Sarcina de
punere a lor în aplicare revine în primul rând instituţiilor comunitare în temeiul art 4 C.E., iar drepturile şi
obligaţiile pe care el le stabileşte nu există pur şi simplu între statele membre pe o bază internaţională
reciprocă, ci pe baza unui set complex de relaţii între statele membre, cetăţenii lor şi instituţiile comunitare

C. Convenţiile între statele membre încheiate în aplicarea tratatelor comunitare

În principiu, Tratatele institutive sunt singura sursă de drept comunitar, dar în baza acestora, statele
membre şi-au conservat dreptul de a încheia între ele acorduri şi convenţii. ,,Aceste acorduri constituie
neândoielnic un izvor de drept comunitar, în măsura în care, negociate în executarea tratatelot, sunt
destinate să le completeze,,
Astfel, potrivit art. 293 C.E., statele membre vor începe negocieri între ele, dacă este nevoie, în
vederea încheierii de acorduri, în diverse domenii, pentru a garanta cetăţenilor lor:

23
 - protecţia persoanelor, exercitarea şi protecţia drepturilor în condiţiile acordate de fiecare stat
propriilor cetăţeni;
- eliminarea dublei impuneri în interiorul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor în sensul alineatului 2 din articolul 48, menţinerea
personalităţii juridice în cazul transferării sediuluidintr-o ţară în alta şi posibilitatea fuziunii unor societăţi
supuse unor legislaţii naţionale diferite;
- simplificarea formalităţilor privitoare la recunoaşterea şi executarea reciprocă a hotărârilor
judecătoreşti, precum şi a sentinţelor arbitrale.
Au fost încheiate convenţii între statele membre care, deşi nu au în mod direct fundamentul
juridic în art. 239 din T.C.E. sau într-o altă dispoziţie specificăa unuia din tratatele institutive, obiectul lor
este în strânsă legătură cu executarea tratatelor :
- Convenţia din 29. 02. 1968. cu privire la recunoaşterea reciprocă a societăţilor;
- Convenţia de la Bruxelles din 27. 09. 1968 cu privire la competenţa judiciară şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială;
- Convenţia de la Roma din 19 iunie 1980 cu privire la legea aplicabilă obligaţiilor contractuale;
- Convenţii referitoare la brevetele europene (Műnchen 05. 10. 1973) şi comunitare (Luxemburg 15.
12. 1989);
- Convenţia din 23. 07. 1990 referitoare la eliminarea dublei impuneri în cazul corectării beneficiilor
întreprinderilor asociate, etc.
Acordurile încheiate de reprezentanţii statelor membre în cadrul Consiliului. Statele membre pot
încheia acorduri în formă simplificată, nesupuse ratificării. Aceste acorduri iau forma acordurilor
reprezentanţilor statelor membre reuniţi în cadrul Consiliului Comunităţilor Europene (U.E.).
Alte acorduri între statele membre încheiate într-un domeniu de competenţă comunitară, respectiv
o materie care a fost omisă de Tratat (de exemplu, politica energetică). Cu privira la această problemă s-a
pus întrebarea dacă, instituţiile comunitare se abţin, sau se impune o revizuire a Tratatului?
Statele membre au acoperit această lacună ,,prin încheierea sau pregătirea unor convenţii sau
acorduri, creând astfel reguli de drept originale,, în domenii precum: politica energetică, proprietatea
industrială, falimentul (proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi
alte proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, care n-a fost semnat totuşi de statele membre; un
Regulament – 1346/2000 – adoptat de Consiliu la 29. 05. 2000. privind procedurile de insolvabilitatereţine
elementele esenţiale ale acestui proiect). Prin asemenea convenţii statele membre au creat reguli de drept
noi, ce ţin locul funcţiei legislative pe care tratatul n- a exercitat-o.
După anul 1970, cel mai frecvent s-a recurs la dispoziţiile art 308 C.E. care precizează: Dacă
realizarea – în cadrul funcţionării pieţei comune – a unui obiectiv al Comunităţii impune o acţiune a
Comunităţii, fără ca prezentul Tratat să fi prevăzut puterile de acţiune cerute în acest scop, Consiliul ia
măsurile adecvate hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European. Domenii diverse sunt vizate, prin folosirea ca temei juridic al acestui articol, fără a fi necesară
revizuirea Tratatului: uniunea economică şi monetară, politica regională, politica mediului, mecanismele
financiare corectoare, relaţiile cu ţările din Europa de est Recurgând la art. 308 C.E. este pusă în evidenţă
alături de competenţele de atribuţie şi implicite ale Comunităţilor şi o competenţă subsidiară a acestora.

Dreptul derivat - Actele juridice adoptate de instituţiile comunitare

O caracteristică principală care distinge Comunităţile europene de organizaţiile internaţionale
clasice, şi care o apropie de ordinea juridică internă este capacitatea de a crea reguli de drept, încredinând-
astfel anumitor organe, pentru a exercita după o procedură prestabilită, o putere normativă comparabilă cu o
putere legislativă naţională
Deşi redactorii tratatelor s-au ferit să utilizeze termenii ,,lege,, sau ,,legislaţie,, Curtea de Justiţie n-a
ezitat acest lucru, referindu-se la T.C.E. ca reprezentând ,,sistemul legislativ al Comunităţii,, sau ,,puterea
legislativă a Comunităţii,, Tratatul de la Amsterdam se referă la Consiliu în art. 207 C.E. ,,acţionând în
calitatea sa de legislator,, pentru ca apoi ,,Declaraţia nr. 39 anexată la Actul final să facă referire la
caliatatea instituţiilor de a redacta legislaţie comunitară.

24
 Termenul ,,act comunitar,, înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ, adoptat de
autorităţile administrativ, iar actul denumit comfort letter – scrisoare administrativă informală, care putea fi
adoptat de Comisie potrivit dreptului comunitaral concurenţei a fost considerat ca şi un regulament de bază
Dreptul derivat nu trebuie să contravină dreptului primar, în caz contrar el va fi lipsit de efecte
juridice. De asemenea, trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale ale Comunităţilor, şi
obiectivelor cu caracter specific – care sunt înfăptute prin intermediul diverselor politici comunitare şi
principiilor generale ale dreptului comunitar.
Actele comunitare sunt definite în art. 249 C.E.: ,,Pentru îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile
prestabilite…de tratat, Parlamentul European împreună cu Consiliul, Consiliul şi Comisia, hotărăsc
regulamente şi directive iau decizii şi formulează recomandări şi avize. Articolul 161 din Tratatul Euratom
este identic.
De reţinut că, nici art. 249 şi nici o altă dispoziţie comunitară nu stabileşte o ierarhie între
categoriile de acte enumerate ,,nici una neavând vocaţia să se impună celelilalte,,. Încercări de ierarhizare,
nereuşiete însă, au fost întreprinse de Tratatul de la Mastricht şi Amsterdam.
De asemenea, nu se face vreo deosebire între instituţii în privinţa acordării unora dintre ele
competenţa adoptării de mai multe acte, de toate categoriile de acte, sau numai de o categorie. Fiecare
instituţie acţionează în limitele atribuţiunilor ce le sunt încredinţate prin prezentul tratat (art.7 C.E.) potrivit
scopurilor şi în condiţiile stabilite în Tratat. Prin urmare instituţiile nu posedă o autorizare generală de a
adopta astfel de acte.
Instituţiile comunitaremai pot aadopta şi alte acte care nu au natura celor menţionate în art. 249
C.E.:
- acte de modificare a unor prevederi ale Tratatului C.E. ori al înfiinţării de diverse comitete şi
comisii auxiliare, în procedura bugetară;
- acte comunitare specifice sau nenumite adoptate de Comisie sub forma unor declaraţii prin care se
aduc la cunăştinţă criteriile pentru examinarea cazurilor individuale în cadrul conduitei concurenţiale şi a
ajutoarelor de stat.
- acte adoptate de Parlament sub forma unor rezoluţii sau de Consiliu sub formă de concluzii (fără
efecte juridice) prin care, de exemplu se prezintă o situaţie, se poate atrage atenţia asupra unor urgenţe unor
măsuri, se invită sau se solicită organelor abilitate să adopte măsuri sau să contribuie la luarea lor, se
solicită acordarea de priorităţi etc.
- acordurile interinstituţionale –încadrate din categoria actelor nenumite- considerate a fi mai
apropiate de de declaraţiile politice de intenţie decât de angajamentele juridice formale ceea ce obligă într-
un sens textual precis.

Regulamentul
Regulamentul reprezintă principala sursă de drept derivat. Prin Regulament se exprimă puterea
legislativă a Comunităţii. Arătând efectele juridice ale regulamentului Tratatul C.E. dă o definiţie completă
conferindu-i prin aceasta o natură şi eficacitate în întregime comparabile cu cea a unei legi naţionale.
Astfel, potrivit art. 249 alin. 2 C.E. şi art. 161 Euratom, regulamentul are caracter general, este obligatoriu
în toate elementele sale şi este direct aplicabil în fiecare stat membru.
Regulamentul este adoptat de către Consiliu, Consiliu şi Parlament ( în cadrul procedurii codeciziei,
potrivit aqrt. 251 C.E.), Comisie (în domeniile de competenţă proprie sau ale celor delegate de Consiliu) şi
Banca Centrală Europeană.
a. Caracter general. Ca şi o lege naţională conţine prescripţii generale şi impersonale. Caracterul
său esenţialmente normativ rezută din faptul că, nu se adresează unor destinatari limitaţi, desemnaţi şi
identificabili, ci unor categorii avute în vedere în mod abstract şi în ansablul lor.în timp ce trăsăturile
esenţiale ale deciziei rezultă tocmai din limitarea destinatarilor cărora se adresează. Astfel, Curtea a apreciat
că un regulament referitor la un ansmblu de cereri de autorizaţii de import al cărăor număr nu mai poate
creşte datorită expirării termenului acestor cereri, trebuie să se analizeze nu ca un regulament, ci ca un
fascicol de decizii individuale, fiecare intersând individual pe fiecare autor de cerere. Curtea a precizat că
elemental de distincţie între unregulament şi o decizie trebuie sau nu căutat în aplicabiliatea generală a

25
actului în discuţie . Regulamentul nu-şi pierde caracterul de generalitate dacă,
conţine o reglementare aplicabilă diverselor situaţii cu efecte concrete diferite sau dacă, are aplicare
teritorială limitată. Trebuie examinate astfel, şi efectele pe care actul adoptat le produce sau urmează să le
producă în viitor. Prin urmare, în ciuda caracterului său normativ, regulamentul poate conţine prevederi
care se adresează unei anumite persoane, astfel încât aceasta să poată fi determinată în mod individual.
De asemenea, jurisprudenţa Curţii a subliniat, că natura unui act nu depinde de forma sau
denumirea pe care i-a dat-o instituţia care l-a adoptat, ci de obiectul şi conţinutul său în raport cu definiţiile
furnizate de tratate, Curtea rezervîndu-şi dreptul de a proceda la o nouă calificare a actului respectiv.
b. Caracter obligatoriu în toate elementele sale. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi
întreprinderile, fiind creatoare de drepturi subiective în beneficial particularilor Prin acest caracter se
deosebeşte de recomandare şi aviz care potrivit art. 249 C.E. acestea ,,nu leagă,, adică nu sunt obligatorii.
De asemenea din faptul că este ,,obligatoriu în toate elementele rezultă că:
- le este interzis statelor orice aplicare incompletă sau selectivă a acestuia;
- îl deosebeşte de directivă, care nu leagă decât în privinţa rezultatatului
Regulamentul dispune astfel de o putere normativă completă. Astfel, nu poate numai să prescrie un
rezultat, dar poate impune toate modalităţile de aplicare şi de executare a acestuia, fără să fixeze el însuşi,
în mod obligatoriu modalităţile se executare şi aplicare. De exemplu, existând ,,o lege imperfectă,, datorită
unui regulament incomplet, revine implicit sau explicit, autorităţilor naţionale sau comunitare, obligaţia de
a lua măsurile necesare de aplicare.
c. Caracterul direct aplicabil în toate statele membre. Regulamentul este singura categorie de acte
pentru care Tratatul prevede expres că este direct aplicabil, ceea ce înseamnă că produce, prin el însuşi,
automat, fără nici o intervenţie din partea autorităţilor naţionale, efecte juridice în ordinea juridică a statelor
membre.
În această privinţă Curtea a arătat, nu numai că, nu se permite nici o recepatare a regulamentului în
dreptul intern al statelor membre,, ci şi faptul că ,,sunt contrare tratatului orice modalităţi de executare a
cărei consecinţă poate fi un obstacol pentru efectul direct al regulamentelor comunitare şi ar compromite
aplicarea lor simultană şi uniformă pe ansamblul Comunităţii.
Regulamentul este direct aplicabil ,, în,, toate statele membre, ceea ce înseamnă că el se adresează,
direct, şi subiectelor de drept intern ale statelor membre - persoane fizice şi juridice, nu numai statelor
membre şi instituţiilor. Astfel, regulamentul dă naştere, prin el însuşi la drepturi şi obligaţii pentru
particulari, aşa cum a subliniat şi Curtea în jurisprudenţa sa: ,,având în vedere natura şi funcţia în sistemul
izvoarelor de drept comunitar, el produce efecte imediate, şi este de asemenea apt să confere particularilor
drepturi pe care jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze,,.
Faptul că regulamentul este direct aplicabil în ,,toate,, statele membre, înseamnă că el intră în
vigoare şi se aplică simultan şi uniform pe ansamblu Comunităţii, pe ansamblul statelor membre.
Clasificare. Regulamentele se pot clasifica în regulamente de bază şi regulamente de executare.
Distincţia nu este făcută de art. 249 C.E., ci este introdusă de practica instituţiior şi confirmată de Curte.
Denumirea de ,,regulamente de bază,, este utilizată pentru a desemna regulamentele adoptate de
Consiliu potrivit procedurii prevăzute în Tratat.
Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către Comisie – abilitată de
către Consiliu în baza art. 211 din T.C.E.- şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi
validităţii, regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conforme.
Curtea de Justiţie a recunoscut astfel Consiliului posibilitatea de a adopta regulamente pentru
executarea propriilor sale regulamente şi chiar a validat recurgerea de către Consiliu la o procedură
simplificată pentru elaborarea regulamentelor de executare, prin derogare de la regulile din Tratatul C.E.
Regulamentele trebuie să aibă un conţinut. Ele se publică, obligatoriu, în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (J.Of. U.E.) şi intră în vigoare la data menţionată în textul lor, iar în lipsa acestei precizări, în a
douăsprezecea zi de la data acelei publicări.
Efecte. Regulamentul nu are efect retroactiv. Curtea a acceptat totuşi, ca, în anumite situaţii,
regulamentele să-şi producă efectele la o dată anterioară publicării, dacă acest fapt nu produce nici o

26
vătămare părţilor interesate, sau acestea au fost puse într-o situaţie mai favorabilă, cu condiţia ca aşteptările
lor legitime să fie respectate.
Condiţii. În privinţa condiţiilor de fond, un regulament trebuie să indice: temeiul legal al adoptării
sale (scopul şi conţinutul măsurii), propunerile sau avizele care trebuie obţinute (din partea Parlamentului,
Comitetului Economic şi social, Comitetului Regiunilor etc., după caz) şi parcurgerea formalităţilor
procedurale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză (cine a avut iniţiativa sau propunerea legislativă,
consultarea altor organisme). Preambulul trebuie să cuprindă şi o motivare în fapt şi în drept pentru
hotărîrile luate. Potrivit art. 253 T.C.E. aceste condiţii sunt cerute şi în cazul deciziilor şi directivelor.
Referitor la motivarea actului, jurisprudenţa a precizat că este suficient ca aceasta să indice situaţia
de ansamblu care a dus la adoptarea actului şi obiectivele generale pe care acest act şi le propune să le
atingă.

Directiva
Potrivit art. 249 alin. 3 din T.C.E. şi art. 161 alin. 3 din T. Euratom, directiva leagă (obligă)
fiecare stat membru destinatar în ceea ce priveşte rezultatul ce urmează să fie atins, lăsând
autorităţilor naţionale competenţa în privinţa formei şi a mijloacelor. Prin intermediul directivei
redactorii Tratatelor au oferit instituţiilor un instrument de uniformizare juridică, o formulă bazată pe un
partaj de sarcini şi o colaborare între nivelul comunitar şi nivelul naţional, deci, mai suplă, special adaptată
funcţiei de apropiere de legislaţiile naţionale (art. 94 T.C.E.) Fiecare caracteristică a directivei, potrivit
definiţiei din art. 249. T.C.E. alin. 3, ,, pare să fie aleasă pentru a fi contară regulamentului,,
a) Directiva nu are aplicabilitate generală, ea nu obligă decât ,,destinatarii,, săi care sunt, statele
membre, adresabilitatea ei fiind limitată. Directivele posedă un dublu mecanism de aplicare:
- când sunt puse în aplicare pe plan naţional ceea ce se realizează prin măsuri legislative sau
regulamentare, dobândesc în final, un efect normativ. Curtea a admis o asemenea posibilitate dacă sunt în
discuţie directive care au o natură regulamentară. Astfel, În justificarea extinderii efectului direct la
directive s- a arătat că art. 234 C.E., potrivit căruia instanţele naţionale au posibilitatea să supună Curţii
probleme privind interpretarea şi examinarea de validitate a tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără
distincţie, implică în plus ca aceste acte să poată fi invocate de către persoane particulare în faţa instanţelor
naţionale.
Ca regulă însă, directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai contra unui
stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligaţii persoanelor, şi nu poate fi invocată în
consecinţă ca atare împotriv acestor persoane
- când se adresează tuturor statelor membre, fiind cazul cel mai frecvent (art. 93 T.C.E., art. 94
T.C.E.) ea face obiectul unei aplicări simultane pe ansamblul Comunităţii, ea se prezintă ca un procedeu de
legilaţie indirectă, ceea ce reprezintă chiar funcţia proprie în sistemul tratatului. Curtea a calificat-o în
această situaţie, ca fiind act ,,cu aplicabilitate generală,,.
Directivele vizează armonizarea legislaţilor (…) în măsura ăn care această armonizare este necesară
pentru asigurarea instituirii şi funcţionării pieţei interne (art. 93. C.E.), apropierea dispoziţiilor legislative,
de reglementare şi administrative a statelor membre, cu dreptul comunitar (n.a.), care au o incidenţă directă
asupra instituirii şi funcţionării pieţei comune (art. 94. C.E.). De exemplu, în materia liberei circulaţii a
lucrătorilor, Consiliul adoptă directive (…, potrivit art. 43 şi 47 par.1 C. E.), Consiliul hotărăşte prin
directive (…, potrivit art. 44 par. 1 C.E.), prin stabilirea în sarcina statelor membre a unor obligaţii de a
face, a unor restricţii sau a unor interdicţii.
Literatura juridică subliniază de altfel, dreptul de intervenţie al Comunităţii pe calea directivelor,
consacrat în cazul apropierii dispoziţiilor legislative naţionale cu cele comunitare (art. 94 C.E.),
exemplificând ,,necesitatea apropierii legislaţiilor naţionale foarte diverse privind alimentele şi
medicamentele prin elaborarea de directive care să impună obligaţia de modificare a legislaţiilor divergente
în măsura în care este necesară pentru funcţionarea pieţei commune aşa încât comerţul cu aceste produse să
nu fie afectat,,.
b. Directiva obligă în privinţa rezultatului.

27
 Directivele impun statelor ,,obligaţii de rezultat,, şi nu ,,de mijloace,, ceea ce face necesară
modificarea legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac obiectul lor.
Directiva este un act obligatoriu care intră în vigoare în ziua pe care o menţionează cuprinsul ei.
Este însă un act incomplet pentru că reclamă acte normative naţionale în vederea punerii ei în aplicare şi
stabileşte în această privinţă termene, referitoare la transpunerea ei.
Curtea a precizat caracterul constrângător al directivelor pentru state în privinţa obligaţiei ce le
revine, de a lua în termenele stabilite, toate măsurile necesare pentru a se conforma directivelor şi a arătat
că un stat membru nu ar putea invoca dispoziţii, practici sau situaţii din ordinea sa internă pentru a justifica
nerespectarea obligaţiilor ( neimplementarea corectă a directivei) şi a termenelor rezultând din directivele
comunitare.
În privinţa condiţiilor de transpunere a directivelor în dreptul intern, Curtea aprecizat că la
expirarea termenelor prevăzute pentru a proceda la introducerea unei directive în ordinea juridică internă,
un stat nu s-ar putea prevala de propria sa carenţă pentru a refuza instanţelor sale dreptul de a aplica
dispoziţiile de natură să producă efecte directe. În măsura în care termenul prevăzut pentru implementare în
ordinea juridică internă nu a expirat, directiva nu poate să aibă efect direct; acest efect se naşte numai la
expirarea termenului şi în cazul culpei statului în cauză. Obligaţiile ce
decurg dintr-o directivă pentru statele membre se impun tuturor autorităţilor naţionale, inclusiv autorităţilor
jurisdicţionale, în cadrul competenţelor lor, ceea ce înseamnă că, aplicând dreptul naţional mai ales
dispoziţiile unei legi naţionale în mod special introdusă în vederea executării unei directive, jurisdicţia
naţională este ţinută să interpreteze dreptul său naţional în lumina textului şi finalităţii directivei, pentru
atingerea rezultatului avut în vedere de art. 249 alin. 3 din tratat.
În anumite cazuri directivele creează drepturi individuale în beneficial subiectelor de drept ale
statelor membre – al particularilor, deşi prin definiţie se limitează a se adresa numai statelor membre. În
acest sens Curtea a precizat că, efectul unei directive trebuie să fie apreciat nu numai în funcţie de forma
actului în cauză, ci ţinând seama şi de substanţa şi de funcţia sa în sistemul tratatului. Asfel, fiind adresată
statului, directiva se încorporează în mod direct în ordinea sa juridică, deci ca un element al unei legalităţi a
cărui respectare şi sancţionare, în cazul nerespectării particularul are vocaţia să o ceară.

c. Statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele pentru atingerea rezultatului
prevăzut în conţinutul directivei
Deşi statele dispun, potrivit art. 249 C.E., de o libertate totală în privinţa alegerii actului juridic de
transpunere a directivei: lege, decret, hotărâre, circulară, etc., nu există nici un criteriu care să le permită
identificarea cu certitudine a rezultatului de atins pe de o parte, şi a mijloacelor pe de altă parte, motiv
pentru care problema ,,intensităţii normative,, a directivei, rămâne deschisă. O altă
ipoteză este aceea a creşterii progresive a intensităţii normative a directivelor, rezultatul neputând fi atins
decât printr-un singur mijloc, caz în care instituţiile comunitare au tendinţa de a redacta directivele din ce în
ce mai precis, şi de a determina cât mai detaliat chiar şi modalităţile, astfel încât statelor membre nu le
rămâne decât să transpună pur şi simplu reglementarea comunitară în dreptul intern. Astfel că, distincţia
dintre regulament şi directivă a devenit mai puţin clară, cu atât mai mult cu cât Curtea a admis că
directivele pot să fie direct aplicabile în absenţa măsurilor naţionale de transpunere, iar autorii tratatelor nu
se mai limitează la determinarea obiectivelor urmărite, ci intră în detaliere măsurilor de implementare a
acestora.
Deşi structura directivei, potrivit art. 249 C.E., prezintă două elemente, unul imperativ – rezultatul
de atins, şi celălalt rezervat aprecierii destinatarului, statului membru – forma şi mijloacele, Curtea a
evidenţiat caracterul relativ al acestei distincţii. Astfel, utilizarea libertăţii care este rezervată statelor în
privinţa alegerii formelor şi a mijloacelor trebuie să ţină seama de obiectivul urmărit de directivele în cauză,
exigenţă care fixează finalitatea şi limitele competenţei rezervate statelor, sau, ,,competenţa lăsată statelor
membre, în cea ce priveşte forma şi mijloacele, sunt în funcţie de rezultatul pe care Consiliul sau Comisia
înţelege îl vrea de atins,,
Mergând pe linia îndeplinirii condiţiilor conforme exigenţelor de securitate şi de certitudine juridică,
cerute pentru transpunerea directivelor în dreptul intern, Curtea a considerat că simple practici

28
administrative, care prin natura lor se pot modifica potrivit voinţei autorităţilor naţionale şi care sunt lipsite
de o publicitate adecvată, nu ar purea fi considerate ca reprezentând o executare valabilă a obligaţiei care
revine statelor membre destinatare ale unei directive potrivit art. 249 din tratat.
d. Directiva nu are, în principiu, aplicabilitate directă. Directiva are efect direct
Absenţa aplicabilităţii directe este evidentă deoarece:
- prin natura ei directiva apeleză la un act naţional pentru punerea ei în aplicare, sau presupune
măsuri naţionale de implementare;
- conţine o precizare care fixează termenul în care statele trebuie să ia măsurile naţionale de
transpunere.
Prin urmare, intervenţia naţională, ca problemă juridică, presupune un act de ,,recepţie,, de
introducere a directivei în ordinea juridică, în lipsa căreia aceasta nu se aplică, nefiind un simplu ,,act de
executare,, , de natură administrativă.
Problema aplicabilităţii directe, de asemeanea, nu se pune dacă statul destinatar a efectuat obligaţia
de transpunere, iar dacă transpunerea, ca măsură, nu s-a realizat corect este o problemă de conformitate a
dreptului naţional cu dreptul comunitar, nu de aplicabilitatea directă.
Dacă directiva n-a fost transpusă în termenele prevăzute de aceasta, se pune problema aplicabilităţii
directe. În acest sens, Curtea a subliniat că ,,în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive apar ca fiind,
din punct de vedere al conţinutului lor, necondiţionate şi suficient de precise, aceste dispoziţii pot fi
invocate, în absenţa măsurilor luate în termen, împotriva oricărei dispoziţii naţionale neconforme directivei
sau în măsura în care ele definesc drepturile pe care persoanele le pot revendica împotriva statului.
Fiind solicitată să răspundă în legătură cu efectul direct al directivei, Curtea,
după ce s-a pronunţat cu privire la efectul direct al directivei şi la necesitatea eficienţei ei, a renunţat la
cerinţele preciziei şi necondiţionării şi s - a referit doar la gradul de liberatate permis statului conform
directivei
Prin definiţie directiva nu are efecte obligatorii decât faţă de statele destinatare, ceea ce înseamnă că
nu are efecte juridice faţă de alte subiecte, respectiv particularii. Din moment ce vocaţia normală a
directivei în sistemul tratatului este de a face obiectul unei transpuneri naţionale care antrenează o
modificare a situaţiei juridice a particularilor, Curtea a admis totuşi că, în condiţii speciale anumite
directive nu sunt lisite de efect direct în statele membre ceea ce estompează diferenţa dintre directivă şi
regulament.
Potrivit jurisprudenţei în materie, directiva nu are efect direct în trei situaţii: 1) când dreptul sau
interesul pretins în baza directivei nu este suficient de clar, précis sau necondiţionat; 2) persoana care caută
să invoce directiva nu are un interes direct în ceea ce priveşte prevederile invocate; 3) obligaţia presupusă a
fi încălcată nu era destinată pentru beneficiul persoanei care caută să invoce prevederile ei. Particularii nu
se pot prevala de aplicabilitatea directă decât contra autorităţilor publice, inclusiv autorităţile fiscale sau
autorităţile descentralizate precum colectivităţile teritoriale şi municipale (efect direct vertical). Efectul
direct vertical al directivei – raporturile dintre state şi resortisanţii săi - este pus în lumină, potrivit Curţii de
Justiţie, şi de art. 234 C.E. care ,,împuterniceşte instanţele naţionale să trimită Curţii orice chestiuni
referitoare la examinarea de validitate şi interpretarea tuturor actelor instituţiilor comunitare, fără nici o
distincţie, ceea ce implică faptul că persoanele particulare pot invoca astfel de acte în faţa instanţelor lor
naţionale.
Raţiunea pentru care o persoană poate să invoce prevederile unei directive înaintea unei instanţe
naţionale constă în faptul că obligaţiile ce se nasc potrivit acelei directive se impun tuturor autorităţilor
statelor membre. Efectul direct al unei directive implică faptul că o autoritate naţională nu poate aplica unei
persoane o măsură legislativă sau administrativă care nu este în acord cu o prevedere a unei directive care
are toate caracteristicile necesare spre a face posibilă aplicarea ei de către insatnţă.
În practică s-a admis şi un efect orizontal indirect al directivelor, uneori, în raporturile dintre
persoane, în virtutea căruia aceste acte juridice pot fi invocate în măsura în care acest fapt este necesar să
clarifice dispoziţiile dreptului naţional sau să remodeleze soluţiile oferite de acesta. Efectul indirect
orizontal decurge din obligaţia judecătorului naţional de ainterpreta dreptul naţional în aşa fel încât să fie
conciliabil cu directiva.

29
 În cazul în care directiva nu este transpusă în legislaţia naţională de către un stat membru,
persoanele vătămate prin faptul netranspunerii pot să pretindă repararea daunelor încercate, statul în cauză
are obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern, dacă sunt întrunite trei condiţii:
1) rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în beneficiul persoanelor; 2) conţinutul
acestor drepturi să fie identificabil în baza dispoziţiei directivei; 3) existenţa unei legături cauzale între
încălcarea obligaţiei ce revine statului şi daunele suferite de persoana lezată.
Curtea de Justiţie, a precizat de asemenea că, atunci când un stat membru a luat măsuri de punere în
aplicare a unei directive după expirarea termenului prevăzut, aplicarea retroactivă a acestei măsuri dă
posibilitatea, ca să fie înlăturate consecinţele transpunerii cu întârziere, cu condiţia ca directiva să fi fost
transpusă în mod corect.

Decizia
Este caracterizată de art. 249 C.E. alin. 4 ca fiind un act obligatoriu în toate elementele sale
pentru destinatarii pe care ea îi desemnează.
Decizia poate fi adoptatănde Consiliu sau Comisie. Potrivit tratatelor de la Amsterdam şi Nisa, în
anumite cazuri, decizia poate fi adoptată şi de Parlamentul European împreună cu Consiliu U. E. prin
procedura de codecizie.
a) Decizia este un act individual. La prima vedere limitarea destinarilor o deosebeşte de
regulament, care are caracter abstract, esenţialmente normativ. În acest sens, jurisprudenţa Curţii a precizat
că, pentru a determina în caz de îndoială dacă este vorba de o decizie sau un regulament, trebuie să se
verifice nu numai dacă actul respectiv priveşte în mod individual subiecţii determinaţi ci şi generalitatea şi
abstractizarea măsurii în cauză Deciziile se pot adresa, în egală măsură statelor membre, instituţiilor
comunitare, ori persoanelor fizice sau juridice, interzicând, de exemplu, o înţelegere între întreprinderi,
constatând incompatibilitatea unui ajutor de stat – vizează, prin urmare, să se aplice unui caz particular.
Decizia este asimilabilă unui act administrativ individual – din dreptul intern – constituind în cadrul
,,instrumentelor,, autorităţilor comunitare, unul de executare administrativă al dreptului comunitar, iar
dacă prescrie unui stat sau tuturor statelor membre un obiectiv a cărui realizare parcurge toate etapele de
edictare a măsurilor naţionale de aplicabilitate generală, se prezintă ca un instrument de legislaţie
indirectă, asemănându-se cu directiva..
b) Decizia este obligatorie în întregul ei. Ca şi regulamentul, decizia este un act obligatorie în
toate elementele sale. Spre deosebire de directivă, care nu leagă decât destinatarii în privinţa rezultatului,
deciziile pot impune un obiectiv ca şi mijloacele proprii de realizare a acestuia. Caracteristicile precizate
permit a distinge decizia de alte acte care deşi calificate ,,decizii,, sunt lipsite de forţă obligatorie
Spre deosebire de regulament, deciziile nu reprezintă o categorie omogenă de acte în materie de
aplicabilitate directă, deoarece soluţiile variază în funcţie de natura persoanelor cărora ele se adresează.
Astfel, deciziiile produc un efect direct atunci când ele se adresează particularilor - persoane
fizice şi juridice. În această ipoteză ele modifică, prin ele însele, situaţia juridică a destinatarilor ,,mărind
sau grevând,, imediat şi direct, patrimoniul juridic al acestora prin crearea de drepturi şi obligaţii, pe care
judecătorii naţionali, trebuie să le protejeze.
Atunci când destinatarul este un stat membru, numai măsurile naţionale de aplicare pot
modifica situaţia juridică a particularilor; în acest din urmă caz, ca şi în cazul directivelor, Curtea de
Justiţie, a arătat că un anumit efect intern nu este exclus. De altfel, Curtea a indicat, de asemenea, să se
examineze, în acest scop, de fiecare dată, dacă natura, economia, şi termenii dispoziţiei în cauză sunt
susceptibile să producă efecte directe Pentru aceasta este necesar ca decizia să formuleze o obligaţie
necondiţională, clară şi suficient de precisă. În cazul
deciziei, prin comparaţie cu regimul juridic al directivei, drepturile beneficiarilor pe care ea le creează, sunt
întemeiate pe posibilitatea de a se reclama împotriva statului, a instituţiilor descentralizate ale acestuia,
administrative sau economice, orice omisiune în executarea ei. Prin urmare fiind obligatoriii în întregul lor,
destinatarii fiind statele membre, şi terţii vor avea dreptul să se prevaleze de efectul lor direct. Curtea
aprecizat, de altfel, că recunoscând efectul direct – în relaţiile cu cetăţeanul comunitar- al unei decizii
adresate unui stat membru trebuie asigurat ,,efectul util”, eficacitatea practică adreptului comunitar derivat.

30
Prin aceasta , Curtea a recunoscut, pentru prima dată, efectul direct al dreptului derivat, altul decât
regulamentul. În schimb ca şi directivele, aplicabilitatea directă astfel recunoscută deciziilor adresate
statelor membre, rămâne limitată şi lipsită de automatism. În nici un caz, în starea actuală a jurisprudenţei
comunitare, aceste decizii nu pot fi opuse justiţiabililor, nici de către statul membru, nici de către ceilalţi
particulari.
Decizia, în sensul art. 249. alin. 4, nu trebuie confundată cu deciziile cadru sau deciziile din cadrul
pilonului III, reglementate de art. 34 alin. 2 lit. b şi c din T.U.E. sau deciziile din pilonul II din acelaţi
Tratat.

Recomandările şi avizele
Potrivit art. 249 C.E. alin ultim, recomandările şi avizele se deosebesc de celelalte acte de drept
derivat, deoarece ,,nu leagă”, adică nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul, nici pentru destinatarul lor.
Datorită acestui caracter, de a fi neobligatorii, recomandările şi avizele nu intră sub incidenţa controlului
Curţii de justiţie, în condiţiile art. 230 C.E (acţiunea în anulare).
Absenţa efectului obligatoriu nu înseamnă şi absenţa efectelor juridice, motiv pentru care, prin
raportare la recomandări şi avize doctrina a subliniat că ,,nu trebuie să se confunde actul lipsit de forţă
obligatorie cu actul, din punct de vedere juridic, fără efect ”.
Astfel, chiar Curtea consideră, că ele nu sunt lipsite de orice efect juridic, iar judecătorii naţionali
sunt obligaţi să le ia în considerare atunci când ele clarifică interpretarea dispoziţiilor naţionale, cu scopul
de a le asigura deplina punere în aplicare, iar atunci când ele au drept obiect completarea dispoziţiilor de
drept comunitar, au caracter obligatoriu.
În acest sens, T.C.E.:
- prin art. 211 acordă Comisiei - pentru asigurarea funcţionării şi dezvoltării pieţei comune -
competenţa de a formula recomandări şi avize în materiile care fac obiectul Tratatului, dacă acesta prevede
în mod expres sau dacă Comisia le consideră necesare;
- prin art. 151 par. 5 Consiliul adoptă recomandări în vederea realizării obiectivelor prevăzute în
acest articol, referitor la Titlul XII ,,Cultură”;
- prin art. 77 alin. 3 Comisia poate adresa recomandări statelor membre în materie de taxe şi
redevenţe percepute în transporturi.
Deşi recomandările şi avizele nu au caracter obligatoriu sunt ,, instrumente utile de orientare a
legislaţiilor naţionale”, învitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată.
Dacă avizele adresate de către Comisie întreprinderilor sau statelor membre nu exprimă decât
o opinie, recomandările adoptate de Comisie şi Consiliul sunt invitaţii în vederea adoptării unei
anumite sau anumitor reguli de conduită , înrudite cu directivele neobligatorii, joacă rolul de ,,mijloc
indirect de apropiere a legislaţiilor naţionale”.
În categoria avizelor avute în vedere de art. 249 C.E. nu intră avizele referitoare la procedura de
adoptare a unor acte comunitare obligatorii, ele neavând o adevărată autonomie juridică.
Dacă, din actele denumite ,, recomandări sau avize” rezultă un caracter obligatoriu, el nu mai sunt
considerate cu acest titlu, ci vor fi tratate ca regulamente, directive sau decizii, după caz.

4. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului sunt denumite în literatura juridică ca reprezentând supra -
legalitatea comunitară. În acest sens Curtea impune, respectarea acestora, atât de către instituţiile
comunitare – în adoparea actelor de drept derivat, faţă de care au o autoritate superioară– cât şi de statele
membre – în privinţa tuturor actelor ce intră în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi a fortiorii în
executarea acestora.
Principiile generale de drept sunt reguli nescrise pe care Judecătorul comunitar (Curtea de Justiţe)
le aplică şi care astfel sunt încorporate în ordinea juridică comunitară, ele sunt produsul metodelor de
interpretare utilizate în jurisprudenţa acesteia.
Pot fi deosebite patru categorii de principii pe care Curtea le aplică şi cu care se confruntă atât în
privinţa identificării cât şi a stabilirii compatibilităţii lor cu ordinea juridică comunitară:

31
 1. principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale;
2. principiile generale de drept internaţional public;
3. principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre;
4. principii proprii dreptului comunitar.

,,Referirea la principiile generale de drept, comune sistemelor juridice, naţionale şi internaţionale,

prezintă mai ales dificiltăţi în identificare, datorită caracterului foarte general al acestora; ele răspund însă
exigenţelor supreme ale dreptului şi ale conştiinţei colective”. De exemplu, încălcarea ,,principiului contradictoriu
al procesului”, cu privire la care Curtea a precizat că ar însemna ,, violarea principiului elementar de drept potrivit
căruia hotărârea judecătorească se bazează pe fapte şi documente, pe care părţile sunt îndreptăţite să le cunoască, şi
cu privire la care îşi pot exprima opinia” . În această categorie includem, cu titlu de exemplu: principiul general al
securităţii juridce, principiul bunei credinţe, principiul legalităţii, etc.
Principiile generale de drept internaţional public nu sunt compatibile cu structura şi exigenţele sistemului
comunitar.
De exemplu, cu referire la ,,excepţia de reciprocitate în executarea obligaţiilor de către state” - ce
poate fi invocată de către partea lezată printr-o neexecutare a obligaţiilor ce revin celeilalte părţi, poate fi
dispensată de executarea propriilor obligaţii ridicând excepţia de mai sus - Curtea a precizat că „Tratatul
(C.E., n.a.) nu are drept scop să creeze obligaţii reciproce diferitelor subiecte destinatare ale normelor
comunitare, ci stabileşte o ordine juridică nouă; din economia tratatului, cu excepţia cazurilor expres
prevăzute, rezultă interdicţia pentru statele membre de a-şi face singure dreptate”.
Prin excepţie, Curtea a apelat la principii de drept internaţional public, care interzic, de pildă,
statelor să refuze propriilor cetăţeni dreptul de a intra şi a se stabili pe teritoriul lor.
Principiile generale comune sistemelor de drept ale statelor membre. Prin intermediul acestor principii,
Curtea se inspiră din sistemele naţionale de drept ale statelor membre precizând, de altfel, chiar înainte de
semnarea tratatelor de la Roma, că ea are obligaţia să se orienteze potrivit regulilor recunoscute de către
legislaţiile, doctrina şi jurisprudenţa statelor membre.
Astăzi, în mod regulat, Curtea invocă ,,principiile generale, care îndeobşte, sunt admise în sistemele
naţionale de drept ale statelor membre” de exemplu, principiul egalităţii în faţa legii, al recursului în faţa
unei instanţe naţionale, etc.
Descoperirea acestor principii comune nu presupune identificarea lor sub forma unei suprapuneri
aproape mecanice a sistemului naţional de drept, al fiecărui stat membru. Curtea desprinde, în spiritul, în
orientarea şi evoluţia sistemelor naţionale de drept, acele principii care ,,îşi au originea în apropierea
sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi
culturală sensibil egal”.
Curtea introduce, însă, în dreptul comunitar şi principii care provin dintr-un singur stat membru, de
exemplu, principiile proporţionalităţii şi al încrederii legitime, care nu erau consacrate decât în dreptul
german.
În concluzie, Curtea îşi rezervă:
- dreptul de a alege dintre diferitele soluţii oferite de sistemele naţionale de drept pe acelea cu
valoare intrinsecă pentru nevoile sistemului comunitar;
- dreptul de respinge acele principii comune care sunt incompatibile cu exisgenţele comunitare;
- dreptul de a adapta acele principii comune pe care înţelege să le transpună potrivit autonomiei
dreptului comunitar.
→ Principiile proprii sistemului comunitar rezultă din dispoziţiile tratatelor, de exemplu: supremaţia,
efectul direct aplicabil, şi aplicabiliatatea directă a dreptului comuniatar, cooperarea loială, echilibrul
instituţional, libera circulaţie, nediscriminarea bazată pe naţionalitate, etc.

Acordurile (convenţiile) încheiate de Uniune

Tratatul C.E. nu conţine nici o dispoziţie de fond prin care atribuie Comunităţii competenţa de a
încheia acorduri internaţionale nici măcar în vederea realizării obiectivelor pe care le fixează, ci conţine în
art. 300 C.E. doar o dispoziţie de procedură în acest sens. Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a considerat

32
că o asemenea competenţă decurge din ,,sistemul tratatului”, ceea ce i-a dat Comunităţii posibilitatea să
intervină pe scena internaţională fără a se limita la atribuţiile exprese de competenţă externă.
- Acordurile încheiate de Uniune cu state terţe sau organizaţii internaţionale.
Acordurile încheiate de către Uniune în cadrul competenţelor ei externe, nu numai că o obligă pe
plan internaţional, dar se integrează în ordinea juridică a Uniunii şi devin izvor de drept. În privinţa
încheierii acestor acorduri, Uniunea nu are competenţă absolută, ci o împarte cu statele membre. Prin
urmare aceste acorduri creează obligaţii în egală măsură în sarcina Uniunii şi a statelor membre.
Înterpretînd dispoziţiile art. 300 CE (în temeiul căruia încheie acorduri), şi ale art. 310 (în temeiul
căruia încheie acorduri mixte, la care sunt părţi, pe lângă Uniune, şi statele membre) Curtea de Justiţie a
precizat că astfel de acorduri ,,leagă instituţiile comunitare şi statele membre”, iar în continuare, referindu-
se la Acordul de asociere a Greciei cu CEE, a arătat că ,,dispoziţiile acordului fac parte integrantă,
începând cu intrarea în vigoare a acestuia, din ordinea juridică a Uniunii (comuniatară)”. Pentru
încheierea acestor acorduri Consiliul utilizează în practică ,,decizii „ sau ,,regulamente”, în anexa cărora
acestea sunt reproduse. Actele astfel utilizate nu intră în categoria actelor reglementate de art. 249 CE, prin
urmare nu trebuie analizate din perspectiva ,,receptării”, ,,transpunerii” sau ,, implementării” acordului.
Tratatele nu conţin nici o prevedere referitoare la publicarea acordurilor externe, motiv pentru care vor
avea următorul regim juridic:
- dacă autorizaţia de încheiere este dată prin intermediul regulamentului (în anexa căruia sunt
reproduse acordurile), publicarea acordului se realizează întotdeauna înaintea încheiereii acordului;
- dacă autorizaţia de încheiere se acordă pe calea deciziei, încheierea acordului nu are loc înainte ca
Instituţia Consiliului să fi decis publicarea.
Regulamentul intern al Consiliului prevede publicarea ,, acordurilor internaţionale încheiate de
Comunitate”
În orice caz, acordul nu-şi produce efectele, nefiind, deci, opozabil decât din momentul publicării.
Acordul – fiind un act al unei instituţii comunitare – Consiliu -în măsura în care priveşte
Comunitatea, devine parte integrantă a ordinii juridice comunitare de la data intrării sale în vigoare,
regulamentul sau decizia de încheiere a Consiliului conţinând şi o menţiune în acest sens, respectiv ,,la data
intrării în vigoare a acordului acesta va fi publicat în Jurnalul Oficial (este vorba despre JOCE).
- Actele unilaterale adoptate de organele instituite de către anumite acorduri externe ale
Uniunii Uniunea a încheiat numeroase acorduri sau convenţii externe
cu state terţe care instituie organe (de exemplu de gestiune) şi cărora le-a fost conferită puterea de
a adopta acte obligatorii unilaterale, fără să se fi prevăzut posibilitatea ratificării sau aprobării
pentru a fi obligatorii pentru părţi. Dintre acestea amintim: consiliul acordurilor de asociere sau
cooperare cu ţări mediteraneene, consiliul de miniştri ai Convenţiei de la Lomé, consiliul
internaţional cu privire la cacao: art. 12 din Acordul internaţional cu privire la cacao din 1975,
consiliul internaţional referitor la cafea: art. 15 din Acorda ul al cafelei din 1976 etc.
Actele adoptate de organele instituite prin aceste acorduri au fost reproduse în anexele
regulamentelor comunitare, urmând să fie publicate în JOCE.
Curtea de Justiţie n-a avut nici o obiecţie în a considera, în principiu, că astfel de acte normative fac
parte integrantă din ordinea juridică comunitară, fiind prin urmare considerate izvoare de drept comunitar.
Prin urmare, ea şi-a extins competenţa şi la măsurile adoptate de către organele instituite prin aceste
convenţii, fie că au fie că nu au caracter obligatoriu.
De exemplu, unele din măsurile cu caracter obligatoriu adoptate de către organele instituite prin
aceste acorduri sunt deciziile luate de către Consiliul de asociere, instituit prin acordul de asociere între CE
şi Turcia.
Celelalte măsuri l -a care s-a făcut referire nu au caracter obligatoriu, au valoarea unor
recomandări şi sunt numite aranjamente; ele provin, de exemplu, de la o Comisie mixtă instituită prin
Convenţia între CE şi ţările AELSreferitoare la un tranzit comun.
Astfel de organe – comisie mixtă, consiliu de asociere etc – nu constituie cu siguranţă instituţii ale
Comunităţilor, dar Curtea a arătat, referindu-se la deciziile consiliului de asociere CEE - Turcia că, ţinând
cont de legătura directă pe care actele acestuia le prezintă cu un acord (respectiv, convenţie) care face

33
parte din ordinea juridică comunitară, şi ele fac parte integrantă din această ordine, din momentul intrării lor
în vigoare.
De asemenea, deciziile organelor instituite prin acordurile externe sau prin organizaţiile
internaţionale la care Comunităţile Europene au aderat fac parte din ordinea juridică comuniatară,
constituind prin urmare, izvoare de drept.
- Acordurile încheiate de către statele membre cu state terţe.
Curtea de Justiţie n-a exclus posibilitatea ca structurile comunitare (Comunităţile) şi ulterior
Uniunea să fie legate prin acordurile la care ele nu sunt părţi, dar care au fost încheiate de statele lor
membre.
→ În legătură cu acordurile internaţionale încheiate de statele membre înainte de 1 ianuarie 1958,
art. 307 alin.1 T.CE prevede că drepturile şi obligaţiile izvorîte din asemenea acorduri încheiate între unul
sau mai multe state membre, pe de o parte, şi unul sau mai multe state terţe, pe de altă parte, nu vor fi
afectate de dispoziţiile Tratatului.
Prin urmare, aplicarea Tratatului nu afectează de angajamentul statelor membre, respective, de a
respecta drepturile ţărilor terţe şi de a îndeplini obligaţiile ce rezultă dintr-un acord anterior.
Pentru anumite acorduri Comunităţile/Uniunea s-a substituit statelor membre în privinţa
angajamentelor născute. Argumentul determinant fiind transferul de la statele membre către Uniune a
competenţelor precedent exercitate de către ele în domenii acoperite prin tratat.
Este cazul GATT-ului. La data încheierii Tratatului CEE, statele membre erau efectiv legate prin
angajamente ce decurgeau din acest acord. Acordul respectiv nu intră în ordinea juridică comunitară, nu
este considerat izvor de drept al Uniunii, dar poate afecta acest drept. De aceea în măsura în care aceste
acorduri sunt incompatibile cu Tratatul statele membre, respective, (atât ale Uniunii, cât şi părţi ale
Acordului ) vor trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a înlătura incompatibilităţile stabilite.
Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a acceptat să interpreteze angajementele care decurg din
acordurile multilaterale încheiate între statele membre la care Comunitatea nu este parte, dar care o leagă
prin efect de succesiune (ca în ipoteza GATT-ului). Curtea şi-a întemeiat această poziţie – cu scopul de a
conchide asupra caracterului obligatoriu al acestui acord – pe art. 307CE (234) şi pe transferul gradual al
competenţelor intervenit în domeniul politicii comerciale, ca şi pe exercitarea efectivă a acestor competenţe
de către instituţiile Comunităţii în cadrul GATT.
Cu toate acestea, Curtea, în grija de a proteja ordinea juridică a Uniunii, n-a generalizat
raţionamentul referitor la GATT, bazat pe succesiunea Comunităţilor europene la obligaţiile statelor
membre. Ea a analizat articolul 307 CE într-o maieră restrictivă, arătând că dispoziţiile lui ,,au drept obiect,
conform principiilor de drept intrernaţional, să precizezecă aplicarea tartatului nu afectează angajamentul
statului membru avut în vedere, de arespecta drepturile statelor terţe decurgând dintr-un acord anterior şi de
a respecta obligaţiile corespunzătoare. Astfel, Comunitatea nu este legată de o convenţie internaţională
încheiată de statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului CE decât dacă sunt reunite patru criterii:
atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea instituţiilor, acceptarea de către
statele terţe a substituirii Comunităţii statelor terţe.
→ Iar în privinţa GATT-ului, după 1 ianuarie 1958, Uniunea în calitate de succesoare a statelor
membre părţi la acest acord, a fost considerat partener la acesta, în privinţa drepturilor şi obligaţiilor
născute anterior, care au fost transferate către Uniune.
Din jurisprudenţa ulterioară a Curţii se desprinde ideea că soluţia consacrată în hotărârea GATT nu
se aplică şi altor acorduri (convenţii) internaţioanle
Prin urmare, Curtea a evitat să se pronunţe că Uniunea este legată printr-un Acord, chiar ratifictat de
către toate statele membre, de exemplu, în cazul Convenţiei Europeane de apărare a drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. A fortiori, rămâne deschisă problema de a şti dacă Uniunea va fi legată prin
acordurile încheiate de către statele sale membre, posterior intrării în vigoare a Tratatului CEE, în domenii
care relevă competenţa lor internaţională (reziduală sau tranzitorie), de exmplu, acordurile încheiate în
cadrul Consiliului Europei.

34
 CAPITOLUL IV INSTITUŢIILE COMUNITĂŢILOR EUROPENE/UNIUNII EUROPENE

Instituţiile comunitare sunt: Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Parlamentul European,
Curtea de Justiţie şi Curtea de Conturi.

1. COMISIA EUROPEANĂ (CE)

Este un organism independent de guvernele naţionale, reprezintă şi susţine interesele UE și elaborează
propuneri de acte normative, pe care le prezintă Parlamentului şi Consiliului Uniunii
Este responsabilă de implementarea deciziilor Parlamentului şi Consiliului European
Istoric
Comisia Europeană a fost constituită prin Tratatul CECO din 1952 şi este una dintre instituţiile cheie ale
Uniunii Europene, alături de Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene, fiind considerată „forţa directoare” a Uniunii. Începând
cu 1995, mandatul fiecărei comisii este de cinci ani şi coincide cu acela al Parlamentului European.
Componenţă
Până în 2004, Comisia Europeană era alcătuită din 20 de membri, numiţi comisari europeni. Dintre aceştia,
statele membre mari erau reprezentate de câte doi membri (Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania), în
timp ce statele mici erau reprezentate de câte un singur membru. Din 22 noiembrie 2004, data la care a fost aleasă
noua Comisie Europeană sub preşedinţia lui José Manuel Barroso (Portugalia), Comisia Europeană este alcătuită
din 28 de comisari europeni, fiecare stat membru al Uniunii având dreptul la 1 comisar, conform Tratatului de la
Nisa.
Din punct de vedere al efectivului său, Comisia este instituţia cu cel mai numeros personal- aproximativ
25.000 de angajaţi. Dintre aceştia, 20% lucrează în domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 80% lucrează în
cadrul celor 33 de Direcţii Generale şi al celor 11 servicii descentralizate, care sunt la rândul lor împărţite în
directorate, iar directoratele în servicii.
Direcţiile Generale şi Serviciile din cadrul Comisiei Europene sunt:
Afaceri economice şi financiare
Afaceri Interne
Afaceri maritime şi pescuit
Agricultură şi dezvoltare rurală
Ajutorul umanitar şi protecţia civilă
Buget
Centrul Comun de Cercetare
Cercetare şi inovare
Combaterea schimbărilor climatice
Comerţ
Comunicare
Concurenţă
Dezvoltare și Cooperare
Educaţie şi cultură
Energie
Eurostat
Extindere
Impozitare şi uniune vamală
Informatică
Interpretare
Întreprinderi şi industrie
Justiție
Mediu
Mobilitate şi Transporturi
Ocuparea forței de muncă, afaceri sociale şi incluziune socială

35
Piaţa internă şi servicii
Politica regională
Resurse umane şi securitate
Reţele de Comunicare, Conţinut şi Tehnologie
Sănătate şi consumatori
Secretariatul-General
Serviciul Instrumente de Politică Externă
Traduceri

Servicii
Arhive istorice
Biblioteca centrală
Biroul Consilierilor de Politică Europeană
Infrastructură şi logistică - Bruxelles
Infrastructură şi logistică - Luxemburg
Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF)
Oficiul pentru Publicaţii
Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene
Serviciul de audit intern
Serviciul juridic

Eligibilitate
După alegerile pentru Parlamentul European și după consultări, Consiliul European propune cu majoritate
calificată un candidat pentru preşedinţia Comisiei Europene, pe care îl prezintă Parlamentului European, care
trebuie să-l aleagă (nu să-l aprobe) cu votul majorităţii membrilor săi. În cazul în care candidatul propus nu obţine
majoritatea voturilor Parlamentului, Consiliul European trebuie să propună, în decurs de o lună, un alt candidat.
Preşedintele desemnat al Comisiei Europene trebuie să aleagă comisarii europeni dintr-o listă de câte trei
comisari propuşi de către fiecare stat membru. Lista este stabilită de președinte împreună cu Consiliul. După aceea,
comisarii europeni sunt supuşi votului de investitură al Parlamentului European.
Ulterior, Comisia (Colegiul Comisarilor) este numită de Consiliul European, cu majoritate calificată.
Pe lângă președinte, comisia mai are 8 vicepreședinți, numiți de către președinte. Unul dinte vicepreședinți este
în mod automat Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Politica Externă și de Securitate Comună.
Mandatul comisarilor încetează prin expirarea duratei, deces, moțiune de cenzură, demisie voluntară sau
demisie din oficiu.
În cazul demisiei, a destituirii sau a decesului, comisarul este nlocuit pentru perioada de mandat rămasă de
persoană de aceeași cetățenie. Acesta este numit de către Consiliu, de comun acord cu președintele Comisiei,
ulterior consultării Parlamentului.
Înaltul Reprezentant al UE pentru PESC poate fi înlocuit de către Consiliul European, cu majotitate calificată.

Rolul Comisiei Europene

1) Gardianul tratatelor
Comisia Europeană veghează la aplicarea dispoziţiilor Tratatelor şi a deciziilor stipulate în cadrul
acestora. De asemenea, Comisia verifică dacă statele membre pun în aplicare şi respectă legislaţia Uniunii adoptată
de către Consiliul Uniunii şi Parlamentul European. În cazul în care statele membre nu adoptă şi nu respectă
legislaţia Uniunii Europene, Comisia are dreptul să emită un aviz motivat, iar în cazul în care statul respectiv nu ia
măsuri pentru a remedia situaţia, Comisia poate sesiza Curtea Europeană de Justiţie, pentru a obliga statul respectiv
să aplice/respecte legislaţia Uniunii. Rolul de gardian al tratatelor este aplicat în practică prin puterile de infirmare
și prevenție, puterile dee control și urmărire, precum și prin puterea de a gestiona clauzele de salvgardare.
2) Drept de iniţiativă legislativă

36
 Comisia deţine dreptul de iniţiativă legislativă în elaborarea actelor normative din cadrul politicilor
europene. Există şi cazuri speciale în care statele membre pot avea drept de iniţiativă legislativă. În cadrul Politicii
Europene de Securitate Comună, Consiliul Uniunii Europene poate cere formularea unei propuneri legislative din
partea Comisiei. Prin exercitarea atribuției legislative, Comisia determină conceperea, pregătirea și aplicarea
măsurilor adoptate de Consiliu și Parlament, prezentându – le ca propuneri proprii.
3) Recomandări şi avize
Comisia Europeană poate formula recomandări şi avize în cadrul politicilor comunitare şi al cooperării în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
De exemplu, aceste recomandări pot fi exercitate în ceea ce privește exercitarea atribuțiilor Mediatorului
European, a clauzelor de salvgardare, libralizării serviciilor sau taxelor de transport.
4) Organism executiv al Uniunii Europene
Comisia este responsabilă pentru punerea în aplicare a legislaţiei Uniunii Europene şi pentru coordonarea
politicilor comunitare. Printre atribuţiile sale executive se numără gestionarea bugetului anual al Uniunii,
gestionarea Fondurilor Structurale, aplicarea politicilor comunitare şi administrarea bugetului acestor politici.
Comisia prezintă proiectul de buget Consiliului și Parlamentului și îl pune în aplicarea dup adoptarea sa.
Comisia asigură execuția bugetului împreună cu statele membre.
În același timp, poate decide transferarea de fonduri dintr – un capitol în altul.
5) Negocierea acordurilor internaţionale
Comisia este autorizată de către Consiliu să deschidă şi să conducă negocieri cu ţările candidate, statele
terţe sau cu organizaţii internaţionale, negocierile fiind derulate în conformitate cu liniile directoare trasate de către
Consiliul Uniunii Europene.
Înaltul Reprezentant pentru PESC, vicepreședinte al Comisiei, coordonează PESC și acțiunea externă a
Uniunii Europene.
Mod de lucru
Preşedintele Comisiei decide care este responsabilitatea fiecărui comisar pe perioada mandatului comisiei.
Fiecare Direcţie Generală se ocupă cu gestionarea unei politici comunitare. Direcţiile Generale sunt conduse de
Directori generali, direct responsabili în faţa comisarilor respectivi.
Coordonarea generală a activităţii Comisiei este realizată de către Secretariatul general, condus de un
Secretar general, direct responsabil în faţa Preşedintelui Comisiei.
Comisia se întruneşte o dată pe săptămână, de obicei miercurea, la Bruxelles. Fiecare punct al agendei este
prezentat de comisarul responsabil, după care întreaga comisie decide asupra sa.
Serviciile care trebuie consultate în mod obligatoriu sunt Serviciul Juridic și Secretariatul General.
Procedura de control asupra Comisiei Europene
Comisia Europeană este responsabilă în faţa Parlamentului European, care poate adopta o moţiune de
cenzură cu o majoritate de 2/3, caz în care membrii Comisiei sunt obligaţi să demisioneze în bloc. De asemenea,
fiecare membru în parte al Comisiei are obligaţia să demisioneze în situaţia în care acest lucru este solicitat de către
Preşedintele Comisiei Europene, cu aprobarea celorlalţi comisari europeni.

2. PARLAMENTUL EUROPEAN (PE)

Istoric
Parlamentul European, constituit prin Tratatul CECO din 1952 (Adunarea Parlamentară), este forumul
democratic prin excelenţă al Uniunii. Parlamentul European este cel mai mare parlament multinaţional. Acesta
reprezintă cetăţenii Uniunii Europene, fiind alcătuit din 736 de membri, aleşi prin vot direct universal, din cinci în
cinci ani, din cele 2 de state membre ale Uniunii Europene (aproximativ 457 milioane de cetăţeni).
Eligibilitate
Orice cetăţean al Uniunii Europene poate vota sau candida la alegerile europene în ţara în care locuieşte,
indiferent de naţionalitatea sa. Primele alegeri pentru Parlamentul European au avut loc în anul 1979.
Componenţă
Membrii Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice din care fac parte şi nu în
funcţie de naţionalitate. Cele trei mari grupări politice ale Parlamentului European sunt: Partidul Popular European,

37
care este şi cel mai mare grup politic la nivelul Uniunii Europene, din componenţa sa făcând parte creştin
democraţii şi democraţii europeni; a doua grupare politică este reprezentată de Partidul Socialiştilor Europeni,
alcătuit din social democraţi şi socialişti şi Alianţa Liberalilor şi Democraţilor din Europa. Pe lângă acestea, există
partide şi grupări mai mici ca importanţă şi număr de locuri ocupate, cum ar fi Partidul Verzilor Europeni/Alianţa
Liberă Europeană, Uniunea Europenilor de Stânga şi Stânga Verde Nordică, Partidul Independenţilor şi
Democraţilor, Uniunea pentru o Europă a Naţiunilor, alte partide.
Pe lângă aceștia, există și deputați neafiliați sau independenși.
Parlamentul European ester condus de președinte, vicepreședinși, chestori, conferința președinților și
conferința președinților de comisie.
Președintele, cei 14 vicepreședinți și 5 chestori sunt aleși pentru un mandat de 2 ani și jumătate, mandat
care poate fi reînnoit. Ei alcătuiesc Biroul, chestorii având numai un rol consultativ.
Conferința președinților este alcătuită din președinții grupurilor politice, iar conferința președinților de
comisie din președinții comisiilor permanente.
Pe lângă comisiile permenente, mai există comisii temporare și comisii de anchetă.
Mod de lucru
Membrii Parlamentului European se reunesc în sesiuni plenare o săptămână pe lună, la Strasbourg.
Parlamentul European este organizat în 20 de comitete, care îşi desfăşoară şedinţele de lucru de pregătire a
sesiunilor plenare la Bruxelles, unde se află şi birourile permanente, birourile deputaţilor şi grupurile politice.
Secretariatul General al Parlamentului European are sediul la Luxembourg.
Ca şi în cadrul Parlamentelor naţionale, rolul comisiilor este de a gestiona probleme particulare: afaceri
externe, buget, mediu, agricultură, etc. Prin intermediul Comitetului pentru Petiţii, cetăţenii europeni pot adresa
petiţii direct către Parlamentul European.
Principalele funcţii ale Parlamentului European
1) Funcţia legislativă
Parlamentul European deţine această funcţie împreună cu Consiliul Uniunii Europene. Funcţia legislativă
constă în 4 proceduri de decizie diferite, în funcţie de propunerea legislativă în cauză, astfel:
 Consultarea simplă (Parlamentul îşi dă avizul consultativ): este cea mai veche procedură de decizie -
reglementată prin Tratatul Comunităţii Europene (1957)-, prin care Parlamentul European este consultat în
privinţa propunerilor legislative. În cadrul acestei proceduri, este la latitudinea Consiliului a lua sau nu în
considerare avizul Parlamentului.
 Cooperarea: această procedură de decizie -reglementată prin Actul Unic European (1987)-, sporeşte
considerabil puterea legislativă a Parlamentului. În cadrul acestei proceduri, Parlamentul poate transmite
propunerea legislativă în cauză la o a doua lectură, pe care Consiliul nu o poate respinge decât în
unanimitate.
 Co-decizie: această procedură de decizie -introdusă prin Tratatul de la Maastricht-, stabileşte un mecanism
comun de luare a deciziilor, prin intermediul căruia Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene adoptă
împreună legile. Introducerea acestei proceduri a avut ca scop întărirea capacităţii de decizie a
Parlamentului şi consolidarea legăturii dintre Parlament, Consiliu şi Comisia Europeană. Acest procedeu
de decizie presupune una, două sau trei lecturi, iar în cazul în care Consiliul nu a ţinut seamă de poziţia
Parlamentului şi respinge prin majoritate absolută adoptarea poziţiei comune după cea de-a doua citire,
atunci respectiva propunere legislativă nu va mai fi adoptată. În Constituţia Europeană, care se află în
proces de ratificare de către statele membre ale Uniunii, procedura de co-decizie va fi extinsă, astfel încât
să devină procedura legislativă obişnuită a Uniunii.
 Avizul: această procedură de decizie -reglementată prin Actul Unic European- reprezintă procedura care
conferă Parlamentului cele mai ample puteri legislative. Conform acestei proceduri, măsurile pot fi
adoptate numai dacă Parlamentul European îşi dă avizul (acordul). Domeniile în care se aplică sunt de o
importanţă deosebită, şi anume avizarea Acordurilor de Asociere cu ţările terţe, aderarea unui nou stat la
Uniunea Europeană şi sancţiunile împotriva statelor membre în cazul încălcării drepturilor fundamentale
ale omului.
2) Funcţia bugetară

38
 În fiecare an, Comisia pregăteşte un proiect de buget care este supus aprobării Consiliului. Parlamentul poate
propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate din anumite secţiuni ale bugetului. Bugetul în forma
finală este adoptat de către Parlamentul European, de regulă în luna decembrie. El poate adopta bugetul sau îl poate
respinge, aşa cum a procedat în mai multe situaţii. În acest caz, întreaga procedură se reia.
3) Controlul politic asupra instituţiilor europene
Parlamentul European are dreptul de a interpela Comisia şi Consiliul Uniunii Europene, în scris şi oral, în
cadrul sesiunilor plenare. Poate demite Comisia Europeană prin votul unei moţiuni de cenzură (cu o majoritate de
2/3). Comisia Jacques Santer a fost singura care a trebuit să demisioneze în bloc (pentru prima dată în istoria
Uniunii Europene) la 16 martie 1999.
4) Monitorizarea implementării politicilor comunitare
Parlamentul monitorizează implementarea politicilor comunitare, pe baza informaţiilor furnizate de rapoartele
Curţii de Conturi. Controlul democratic exercitat de Parlament, consolidat prin Tratatele de la Maastricht şi
Amsterdam, se manifestă prin dreptul acestuia de a solicita Comisiei să înainteze propuneri menite să lanseze ori
să modifice acţiuni politice, precum şi prin dreptul de a înfiinţa comisii temporare de anchetă. De asemenea, după
fiecare şedinţă a Consiliului European, Preşedintele acestuia prezintă concluziile în faţa Parlamentului.
5) Atribuții în domeniul relațiilor externe
Actul Unic European stabileşte necesitatea aprobării de către Parlament a unor acorduri internaţionale de
cooperare sau de asociere, precum şi a noilor acorduri de aderare. La Maastricht s-a hotărât ca aprobarea
Parlamentului să fie obligatorie şi pentru procedura electorală uniformă, cetăţenia europeană şi pentru fondurile
structurale. Înaltul Reprezentant pentru PESC trebuie să informeze Parlamentul asupra activităților sale și să se
consulte cu acesta. Parlamentul îi poate adresa întrebări sau îi poate da recomandări.
6. Controlul democratic asupra instituţiilor europene
Parlamentul European este responsabil cu alegerea numirii Preşedintelui Comisiei Europene (pe care
trebuie sa-l aprobe cu majoritatea voturilor membrilor săi) şi acordarea votului de investitură noii Comisii
Europene, care nu se poate constitui decât după audierea de către Parlament a fiecărui membru propus (pentru
prima dată în 1995). De asemenea, Parlamentul dezbate şi votează programul anual al Comisiei.
O altă responsabilitate a Parlamentului este de a alege Ombudsmanul European, care investighează
situaţiile de administrare defectuoasă sesizate de cetăţenii europeni.
7. Numirea unor oficiali europeni
Parlamentul European numește Mediatorul (Ombudsmanul) European, membrii Curții de Conturi și ai
Comitetului Director al Băncii Centrale Europene.

3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (CUE, CM)

Este cunoscut şi sub denumirea de Consiliu de Miniştri sau Consiliu Reprezintă și reprezintă interesele statelor
membre.
A fost creat prin Tratatul de fuziune al Executivelor din 1965, când purta denumirea de Consiliu al Comunitților
Europene. Actuala denimire este dobândită prin Tratatul de la Maastricht.
Consiliul este alctuit din miniștrii de Externe și alți miniștri de resort. Aceștia reprezintă guvernele stateleor
membre și exercită dreptul de vot.
Fiecare stat membru stabilește modul de reprezentare în cadrul Consiliului.
Componenţă
Componenţa Consiliului Uniunii Europene se modifică în funcţie de ordinea de zi, fiecare stat membru fiind
reprezentat de către ministrul responsabil pentru problematica temei de pe ordinea de zi. De exemplu, problemele
agricole sunt dezbătute de miniştrii agriculturii, problemele financiare de către miniştrii de finanţe, politicile legate
de transport de către miniştrii de transport. Există nouă structuri în cadrul Consiliului, fiecare reglementând
activitatea într-un anumit domeniu:
 Relaţii Externe şi Afaceri Generale
 Afaceri Economice şi Financiare
 Justiţie şi Afaceri Interne
 Angajare, Politică Socială, Sănătate şi Probleme legate de Consumatori
 Competitivitate
39
  Transport, Telecomunicaţii şi Energie
 Mediu
 Educaţie, Tineret şi Cultură.
Consiliul pentru Relații Externe elaborează Politica extern a Uniunii Europene.
Consiliul pentru Afaceri generale asigură (împreună cu Comisia) continuitarea lucrărilor, pregătește
lucrările Consiliului European și asigură aducerea la îndeplinire a deciziilor acestuia.
În cadrul Consiliului Uniunii există un Comitet al reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre
(COREPER), alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre la Bruxelles, respectiv
diplomaţi/ambasadori, asistaţi de persoane oficiale din ministerele naţionale. Şefii acestor delegaţii se reunesc o
dată pe săptămână pentru a dezbate pregăti propunerile, materialele supuse spre dezbatere şi deciziile Consiliului,
cu ajutorul unor echipe de specialişti ai ministerelor naţionale de resort.
COREPER îți creează comitete sau grupuri de lucru.
De asemenea, Consiliul dispune de un Secretariat General, cu sediul la Bruxelles, care pregăteşte şi
implementează deciziile Consiliului.
Eligibilitate
Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie, timp de şase luni (din ianuarie până în iunie, şi din iulie
până în decembrie), de câte fiecare stat membru, cu excepția Consiliului pentru Relaţii Externe şi Afaceri
Generale, condus de către Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună (PESC),
care este concomitent și Vicepreședinte al Comisiei.
. Ministrul statului respectiv conduce şedinţele Consiliului.
Mod de lucru
Fiecare ministru este mandatat să reprezinte Guvernul statului din care provine în cadrul reuniunilor
Consiliului. Astfel, fiecare ministru este direct răspunzător de deciziile luate în faţa Parlamentului naţional şi a
cetăţenilor pe care îi reprezintă.
Consiliul se întrunește la convocarea președintelui, chiar la inițiativa acestuia, a unuia din membri sau a
Comisiei.
Horărârile se adoptă prin vot, cu majoritate simplă, majoritate calificată sau în unanimitate.
Majoritatea calificată este regula.
Majoritatea simplă se aplică referitor la chestiuni de procedură, cererea de studii din partea Comieiei, adoptarea
statutelor comitetelor prevăzute în tratate, sau prin stabilirea de limite și condiții Comisii.
Unanimitatea este cerută în ceea ce privește capitalurile și plățile, combaterea discriminării, mediu,
transporturi, ajutoare de stat, politica comercială comună, PESC, etc.
Rolul Consiliului
1) Adoptă, împreună cu Parlamentul European, legislaţia Uniunii Europene sub formă de regulamente,
directive, decizii (care devin parte a legislaţiei naţionale a statelor membre), acţiuni comune sau poziţii
comune, recomandări sau opinii, concluzii, declaraţii sau rezoluţii.
2) Coordonează politicile economice generale la nivelul statelor membre, prin intermediul miniştrilor
economici şi de finanţe ai statelor membre, care formează Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare.
3) Coordonează acţiunile statelor membre şi cooperarea interguvernamentală.
4) Ratifică acordurile internaţionale care au fost anterior negociate cu Comisia Europeană (dintre Uniunea
Europeană şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale), în numele Uniunii Europene.
5) Aprobă bugetul împreună cu Parlamentul European.
6) Defineşte şi pune în aplicare Politica Europeană şi de Securitate Comună. Pentru a răspunde mai eficient
crizelor internaţionale, Consiliul dispune de o forţă de reacţie rapidă, compusă din membrii ai forţelor
armate naţionale, având ca atribuţii managementul crizelor, ajutorul umanitar şi menţinerea păcii.
7) Coordonează cooperarea dintre tribunalele naţionale şi poliţiile locale în domeniul dreptului penal.
Consiliul de Justiţie şi Afaceri interne coordonează colaborarea între poliţiile naţionale în vederea
combaterii criminalităţii transfrontaliere.
8) Poate adresa recomandri statelor
9) Poate aplica amenzi în cadrul procedurii de deficit excesiv

40
 10) Dispune de un rol decisiv n procedura de modificare a tratatelor, de aderare a noi state membre și de
retragere din Uniunea Europeană a unor state membre
11) Poate adopta, revoca și modifica clauzele de salvgardare
12) Are competențe decizionale în cadrul PESC

4. CONSILIUL EUROPEAN
Este format din şefii statelor sau guvernelor statelor member, președintele său şi Preşedintele Comisiei Europene.
Dacă situația o impune, fiecare membru poate fi asistat de un ministru, iar președintele Comisiei poate
fi asistat de un membru al Comisiei. Președintele Consiliului Euroean este ales pentru un mandate de
doi ani și jumătate, mandat care poate fi reînnoit o singură dată. Votul este dat cu majoritate calificată.
Președintele Consiliului European pregătește și conduce lucrările acestui for, asigură coeziunea și
consensul, prezintă Parlamentului un raport al fiecărei întâlniri și asigură reprezentarea externă a
Uniunii.
Istoric şi mod de lucru
Din punct de vedere juridic, Consiliul European nu reprezintă o instituţie a Uniunii Europene. Consiliul
European este alcătuit din şefii de state şi guverne ai statelor membre ale Uniunii Europene şi Preşedintele
Comisiei Europene. Ideea constituirii Consiliului European datează din anul 1974, când liderii politici au început
să se întrunească periodic.
Această practică a devenit oficială cu ocazia Actului Unic European (1986), astfel că, în prezent, Consiliul
European se întruneşte, în principiu, de 4 ori pe an şi ori de câte ori e nevoie, în cadrul întrunirilor extraordinare
Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante din punct de vedere politic, dar nu au
valoare juridică. Pentru ca aceste decizii să fie puse în aplicare, este necesar să se urmeze procedura obişnuită
pentru adoptarea legislaţiei comunitare, în funcţie de domeniul respectiv.
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă referitor la chestiuni de procedură, la adoptarea
regulamentului de procedură și la procedura de revizuire ordinară a Tratatelor.
Atribuţii
Consiliul European are rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. După
Tratatul de la Maastricht, Consiliul European a devenit în mod oficial iniţiatorul politicilor majore ale Uniunii
Europene şi a fost mandatat să intervină pentru deblocarea eventualelor situaţii de criză sau pentru soluţionarea
unui dezacord între statele membre (între miniştrii din cadrul Consiliului Uniunii Europene). Consiliul stabileşte
priorităţile şi calendarul construcţiei europene, cum ar fi de exemplu reforma Tratatelor Uniunii sau finanţările din
bugetul Uniunii, poziţia Uniunii pe scenă internaţională, având rol esenţial pe plan internaţional prin Politica
Europeană de Securitate Comună.
Principalele atribuții ale Consiliului Eurpean sunt următoarele:
5. Propune Parlamentului European un candidat la funcția de Președinte al Comieisi
6. Numește Comisia pe baza votului Parlamentului European
7. Numește Înaltul Reptrezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună
8. Identifică obiectivele și interesele strategice ale Uniunii Europene
9. Definește politica de apărare comună
10. Are competențe în ce privește revizuirea tratatelor
11. Are competențe referitoare la procedura de retragere a unui stat din Uniunea Europeană
12. Dispune de atribuții în domeniul coperării judiciare și polițienești

5. CURTEA EUROPEANĂ DE JUSTIŢIE (CEJ)

Istoric
Curtea Europeană de Justiţie a fost constituită prin Tratatul de la Paris din 1952. Având sediul la
Luxemburg, Curtea Europeană de Justiţie este o instituţie jurisdicţională care veghează la respectarea dreptului
comunitar, funcţionând după principiul prevalenţei dreptului comunitar asupra legislaţiei naţionale a statelor
membre.
Componenţă şi eligibilitate

41
 Curtea Europeană de Justiţie este alcătuită din câte 1 judecător din fiecare stat membru (28 de
judecători) şi 9 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi pe baza acordului comun al
guvernelor statelor membre, pentru o perioadă de şase ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Aceştia sunt
aleşi dintre experţii din domeniul juridic a căror integritate morală şi experienţă profesională sunt indubitabile.
Preşedintele Curţii este ales de către judecători din rândul membrilor acestora, pe o perioadă de 3 ani, mandat care
poate fi rennoit.
Curtea numește un prim avocat – general pe o perioadă de un an. Președinții camerelor de 5 sunt aleși
pentru 3 ani, iar președinții camerelor de 3 pentru 1 an.
Curtea poate judeca în şedinţă plenară, în Marea Cameră (cincisprezece judecători) sau în camere de cinci sau de
trei judecători.
Curtea se întruneşte în şedinţă plenară în cazurile speciale prevăzute de Statutul Curţii (printre altele, atunci când
trebuie să pronunţe destituirea Ombudsmanului sau să dispună din oficiu demiterea unui comisar european care nu
a respectat obligaţiile ce îi revin) şi atunci când apreciază că o cauză prezintă o importanţă excepţională.
Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat membru sau a unei instituţii care este parte într-un
proces, precum şi în cauzele deosebit de complexe sau de importante.

Atribuţii şi mod de lucru

În general, conform Tratatelor, Curtea de Justiţie poate să verifice dacă statele membre respectă drepturile
fundamentale ale cetăţenilor Uniunii Europene, poate să examineze în instanţă interpretarea Tratatelor Uniunii,
validitatea şi interpretarea legislaţiei Uniunii Europene.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale, prezentând în şedinţele deschise
opinii şi avize referitoare la speţele prezentate Curţii. Preşedintele Curţii are rolul de a coordona lucrările Curţii şi
activitatea judecătorilor şi avocaţilor generali, de a prezida audierile şi de a delibera asupra speţelor importante de
la Curtea de Justiţie.
Judecata are o fază scrisă și una orală. Deciziile sunt luate de către judecători cu unanimitate sau cu
majoritate.
Pronunțarea sentinței are loc în ședință publică. Nu se menționează opiniile minoritare sau concurente.

Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

1) Acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru. Acest tip de acţiune poate fi
intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru.
Când reclamantul este Comisia, aceasta comunică un aviz motivat statului respectiv, invitându – l să își
prezinte observațiile. Dacă statul nu se conformează în termenul stabilit de către Comisie, aceasta va sesiza Curtea.
Aceeași procedură este urmată și dacă reclamant este un stat membru.
2) Acţiune în anulare destinată anulării unui act al unei instituţii a Uniunii Europene, considerat a fi ilegal.
Reclamanţii pot fi statele membre, instituţiile Uniunii (Parlamentul European, Comisia europeană şi Consiliul
Uniunii Europene) precum şi persoanele fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct şi
individual asupra reclamantului);
3) Acţiune relativă la abţinerea instituţiilor Uniunii de a acţiona (acțiunea în carență) absenţa unei
propuneri legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului Uniunii Europene. Reclamanţi pot fi
statele membre, instituţiile Uniunii sau persoane fizice sau juridice (în cazul în care nu a fost adoptat ar fi avut
efect direct şi individual asupra reclamantului);
4) Acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
Aceasta poate fi introdusă de către tribunalele naţionale, la cererea unei părţi. Scopl trimiterii preliminare
este interpretarea dreptului european. Trimiterea preliminară demarează prin suspensarea judecății în fața instanței
naționale. În urma răspunsului Curții, procedura se va relua în fața instanței naționale. Decizia CJUE este
obligatorie pentru toate instanțele naționale care judecă cazuri similare.
5) Acţiune în răspundere (în daune)
Acest tip de acțiune poate fi înaintat pentru repararea daunelor efectuate de către instituțiile sau agenţii
instituţiilor Uniunii în exerciţiul funcţiunii, care poate fi intentată de către statele membre, în faţa Curţii Europene
de Justiţie, şi de către persoane fizice sau juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

42
 Curtea de Justție judecă și recursurile împotriva deciziilor Tribunalului de Primă Instanță și a Tribunalului
Funcției Publice. Acestea pot fi înaintate dacă prima instanță nu a fost competentă, dacă nu a respectat procedura
sau dacă a fost încălcat dreptul UE.

6. TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANŢĂ (TPI)

Istoric
Tribunalul de Primă Instanţă a fost înfiinţat în 1989, cu scopul de a consolida garanţiile judiciare acordate
persoanelor fizice prin instaurarea unui al doilea nivel al autorităţii judiciare, pentru a permite Curţii de Justiţie să
se concentreze asupra interpretării uniforme a legislaţiei comunitare.
Are în componenţa sa 28 judecători numiţi de statele membre pentru o perioadă de 6 ani.
Nu are în componența sa avocați – generali. Condițiile de numire sunt aceleași ca și la Curte.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din cinci sau din trei judecători sau, în
anumite situaţii, de un judecător unic. De asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13
judecători) sau în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa cauzei justifică
această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse
din trei judecători.
Atribuţii şi componenţă
- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituţiilor, organelor, oficiilor sau
agențiilor Uniunii Europene (ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun măsuri de executare) sau, de asemenea,
împotriva abţinerii de a acţiona a acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o
acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă,
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele adoptate în domeniul ajutoarelor
de stat, la măsurile de protecţie comercială („dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de
executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de instituţiile Uniunii
Europene sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se atribuie în mod expres Tribunalului
competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii Europene, limitate la chestiuni de drept.

7. CURTEA EUROPEANĂ DE CONTURI (CC)

Are ca principale atribuții verificarea execuţiei bugetare a UE, asigurarea controlului financiar al
instituţiilor comunitare, asigurarea unei bune gestiuni financiare, elaborarea normelor de desfășurarea a
auditurilor, precum și întocmirea de rapoarte și alte documente.
Locaţie şi componenţă
Curtea Europeană de Conturi, înfiinţată în 1975, are sediul la Luxemburg. Este formată din 28 membri, câte
unul pentru fiecare stat membru. Membrii sunt numiţi de către Consiliul UE pentru o perioadă de 6 ani, cu
posibilitatea de reînnoire a mandatului.Președintele are un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. În prezent,
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de persoane, inclusiv translatori, administratori şi auditori.
Atribuţii şi mod de lucru
Curtea Europeană de Conturi are funcţia de verificare a conturilor şi a execuţiei bugetului comunitar, de
control financiar a instituţiilor comunitare, în scopul îmbunătăţirii gestionării resurselor financiare şi informării
cetăţenilor. Curtea de Conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de
audit şi publicare a rapoartelor.
Din punct de vedere practi, lucrează în camere și comitete.
Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. Dacă auditorii descoperă nereguli, inclusiv fraudă,
organismele comunitare competente sunt informate pentru a lua măsurile necesare.

43
 8. COMITETUL ECONOMIC ŞI SOCIAL (CES)
Reprezintă societatea civilă, are rol consultativ şi se pronunţă pe probleme economice şi sociale.
Istoric, mandat şi componenţă
Comitetul Economic şi Social este un organism nonpolitic care a fost creat prin Tratatul de la Roma (1957),
fiind alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai mediilor economice şi sociale: patronatele, sindicatele şi
reprezentanţii diferitelor profesii (reprezentanţi ai agricultorilor, ai sectorul IMM-urilor, ai comerţului şi
asociaţiilor meşteşugăreşti, ai cooperativelor, ai consumatorilor, ai organizaţiilor pentru protecţia mediului, ai
ONG-urilor cu caracter social), toţi reprezentanţii fiind propuşi de către guvernele statelor membre. Aceşti
reprezentanţi sunt aleşi pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Preşedintele este ales de către
membrii Comitetului pentru o perioadă de doi ani şi are rolul de a asigura bunul mers al lucrărilor Comitetului.
Atribuţii
Comitetul Economic şi Social are rol consultativ, fiind mai degrabă un forum de dezbatere şi reflexie la
nivel european şi la nivelul statelor membre. Acesta este consultat obligatoriu de către Comisie şi Consiliul Uniunii
Europene în domeniile de interes direct pentru cetăţeni: agricultură, libera circulaţie a muncitorilor, transporturi,
educaţie, formare profesională, sănătate publică, politică socială. Tratatul de la Amsterdam a introdus posibilitatea
ca şi Parlamentul European să poată consulta Comitetul Economic şi Social.
Mod de lucru
Comitetul organizează numeroase colocvii, rapoarte, audieri în scopul de a ameliora raporturile dintre
cetăţeni şi instituţiile Uniunii Europene. Pe plan internaţional, Comitetul are legături cu Asociaţia Internaţională a
Consiliilor Economice şi Sociale şi organizează reuniuni cu reprezentanţii mediilor economice şi sociale din toate
zonele ţării.

9. COMITETUL REGIUNILOR (COR)

Este compus din reprezentanţi ai autorităţilor locale, este consulat în decizii de interes local și emite opinii,
la solicitarea instituţiilor UE sau din proprie iniţiativă
Istoric, mandat şi componenţă
Comitetul Regiunilor a fost creat prin Tratatul de la Maastricht (1993) şi a devenit funcţional în martie
1994. Este alcătuit din cel mult 350 de reprezentanţi ai regiunilor administrative ale statelor membre ale Uniunii
Europene, care sunt propuşi de statele membre şi numiţi de către Consiliul Uniunii Europene pentru o perioadă de
patru ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Preşedintele este ales de către membrii Comitetului pentru o
perioadă de doi ani. Tratatul de la Nisa stipulează faptul că membrii Comitetului trebuie să deţină un mandat
electoral din partea autorităţilor pe care le reprezintă sau să răspundă politic în faţa acestora.
Atribuţii
Comisia Europeană şi Consiliul Uniunii Europene au obligaţia de a consulta Comitetul Regiunilor în
domenii de competenţă cum ar fi: educaţia şi tineretul, cultura, sănătatea publică, reţelele transeuropene de
transport, telecomunicaţii şi energie, politica regională (Fondurile structurale), iar Comitetul poate de asemenea să
emită opinii din propria sa iniţiativă. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca Parlamentul
European să consulte Comitetul Regiunilor, domeniile în care Comitetul este consultat în mod obligatoriu fiind
extinse la mediul înconjurător, ocuparea forţei de muncă, formarea profesională, Fondul Social European,
cooperarea transfrontalieră şi transporturi.
Comitetul Regiunilor are rolul de purtător de cuvânt, în sensul că informează autorităţile locale cu privire la
activitatea şi deciziile relevante ale instituţiilor europene, şi mediază relaţia dintre instituţiile Uniunii şi autorităţile
locale.

10. BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

A fost înfiinţată prin în urma Tratatul de la Maastricht în 1994, când purta denumirea de Institutul Monetar
European. Actuala denumire o are începând cu 1998. Împreună cu băncile central naționale, alcătuiesc
Sistemul European al Băncilor Centrale.
Scopul existenței sale este menținerea stabilității prețurilor.

44
Pe lângă aceasta definește și aplică politica monetară a UE, efectuează opetașiuni de schimb valutar,
administrează rezervele valutare oficiale ale statelor member, și asigură buna funcționare a sistemului de
plăți.
Tot BCE autorizează emiterea de bancnote şi hotărăşte volumul de monede Euro emise
În acest scop, dispune de personalitate juridică, și de independență din punct de vedere instituţional şi
financiar.
BCE este condusă de Comitetul Executiv și Consiliul Guvernatorilor.
Consiliul Guvernatorilor reunește Comitetul Executiv și guvernatorii băncilor central naționale.
Comitetul Executiv este alcătuit dintr – un președinte, un vicepreședinte și 4 mebri, numiți de Consiliul
European pentru un singur mandat de 8 ani.

45