Prof. univ. dr.

Mihail CRISTEA
Sala BN137; e-mail: mihail.cristea@physics.pub.ro

CURS 2 (sala F24 - Polizu)

Destinat studenţilor de la Facultatea de Inginerie Aerospaţială
________________________________________________________________________________
Partea I :PRINCIPII FIZICE PENTRU MĂSURĂTORI.
Partea a II-a: FIZICA ATMOSFEREI.
9.2. Fenomene în care se manifestă structura corpusculară a radiaţiei electromagnetice
=======================================================================

9.2.2. Efectul fotoelectric

În anul 1887 Hertz (Heinrich Rudolf) a efectuat celebrele experienţe prin care a produs şi
detectat unde electromagnetice, confirmând teoria lui Maxwell. În cursul aceloraşi experienţe, Hertz
a observat că lumina ultravioletă care cade pe electrozii metalici facilitează producerea unor scântei.
M. Stoletov şi P. Lenard au arătat că suprafeţele metalice iradiate cu unde electromagnetice de
înaltă frecvenţă emit particule încărcate electric. Acest fenomen a fost numit efect fotoelectric.
Efectul fotoelectric extern constă în emisia de electroni de către un metal atunci când este
iluminat cu o radiaţie electromagnetică a cărei lungime de undă este sub o valoare  0 numită
pragul roşu al efectului fotoelectric (sau: Efectul fotoelectric extern constă în emisia de electroni de
către un metal atunci când este iluminat cu o radiaţie electromagnetică a cărei frecvenţă depaşeşte o
valoare  0 numită frecvenţă de prag) . Legile experimentale ale efectului fotoelectric extern au fost
formulate de fizicianul rus Stoletov între anii 1888-1890:
- efectul se produce doar dacă    0 ;
- viteza fotoelectronilor emişi nu depinde de intensitatea fascicolului radiaţiei incidente,
ci doar de lungimea de undă a acesteia;
- la saturaţie, numărul fotoelectronilor depinde doar de intensitatea luminoasă
incidentă;
- efectul fotoelectric se produce practic instantaneu (  ~ 10 8 s ).
Încercarea de explicare clasică a efectului a fost sortită eşecului. Din punct de vedere clasic,
unda transportă continuu energie şi indiferent de valoarea frecvenţei undei, electronul din atomul
metalic ar fi putut acumula continuu energie şi după un timp suficient de lung energia acumulată ar
fi permis ieşirea acestuia din metal.
Explicarea efectului a fost făcută de Albert Einstein (1905), care plecând de la ipoteza
cuantelor a lui Planck, a afirmat că emisia şi absorbţia radiaţiei luminoase se face în cantităţi
discrete numite fotoni. Cu această ipoteză, efectul fotoelectric constă în absorbţia unui foton de
către un electron. Considerând energia fotonului   h  hc /  , electronul poate părăsi metalul în
urma absorbţiei unui foton, doar dacă energia preluată de la acesta este mai mare decât lucrul de
extracţie al metalului (prima lege experimentală a efectului fotoelectric):
hc hc
  Wextr      0 (9.35)
 0
Dacă fotonul incident are o energie mai mare decât lucrul de extracţie al metalului, surplusul
de energie îl regăsim în energia cinetică a electronului (a doua lege experimentală a efectului
fotoelectric):
hc hc 1 2hc  1 1 
  mv 2  v    (9.36)
 0 2 m    0 
 Intensitatea luminosă a fascicolului incident este egală cu numărul de fotoni incidenţi în
unitatea de timp pe unitatea de suprafaţă înmulţit cu energia unui foton, I ~ N fotoni h . Numărul de
fotoelectroni (electroni emişi prin efect fotoelectric) este proporţional cu numărul de fotoni incidenţi
şi implicit proporţional cu intensitatea luminoasă a fascicolului (a treia lege experimentală a
efectului fotoelectric).
Procesul de ciocnire dintre foton şi electron urmat de absorbţia fotonului se face într-un timp
extrem de scurt, încât din punct de vedere practic efectul
fotoelectric se produce instantaneu.
Dacă între fotocatod şi anod se aplică o tensiune mA A h
întârzietoare (v. Fig. 9.3), o parte din electronii emişi de
catod care au o energie cinetică mai mică, vor fi returnaţi
în catod şi intensitatea curentului anodic scade cu creşterea V
K
tensiunii de frânare. Există o valoare U 0 a tensiunii,
numită tensiune de stopare, pentru care şi cel mai Fig. 9.3.
energetic fotoelectron emis este returnat în catod şi
curentul anodic devine zero. Aplicând teorema variaţiei energiei cinetice şi ţinând cont de expresia
lucrului mecanic al forţelor de câmp, ecuaţia (9.36) poate fi rescrisă în forma:
h  h 0  eU 0 (9.37)
Măsurând tensiunile de stopare U 0i pentru diverse frecvenţe  i , din reprezentarea
U 0  f   se poate calcula panta h / e . Astfel de experienţe au fost efectuate pentru prima dată de
fizicianul american Millikan (Robert Andrews) în anul 1915. Verificarea experimentală a teoriei lui
Einstein era perfectă.
Trebuie remarcat faptul că din toată activitatea ştiinţifică de excepţie desfăşurată de Einstein
(teoria relativităţii, teoria efectului fotoelectric, teoria mişcării browniene, coeficienţii de emisie
stimulată, bazele laserilor, etc.), el a fost premiat cu premiul Nobel pentru “explicarea efectului
fotoelectric”. Totuşi, ca o încununare a activităţii lui geniale, la sfârşitul mileniului II, în anul 2000,
Einstein a fost declarat “Omul Secolului”.
Este important de notat că în acest experiment lumina are comportare corpusculară, fotonul
fiind caracterizat de o energie
h
  h  2   (9.38)
2
şi de un impuls
 h h 2  
p    k ( p  k ) (9.39)
c c 2 c

unde  este constanta lui Planck barată (redusă), iar k este vectorul de undă.
Existenţa fenomenelor de difracţie şi de interferenţă demonstrează de asemenea că lumina are
şi un comportament ondulatoriu. Acest aspect dual al radiaţiei electromagnetice este incompatibil
cu fizica clasică.
Ultimele două relaţii, numite relaţiile Einstein-Planck, fac legătura între mărimi caracteristice
corpurilor (energie, impuls) şi mărimi caracteristice undelor (pulsaţie, vector de undă).
Aplicaţii ale efectului fotoelectric se regăsesc în multe domenii: de la numărătoare industriale,
la comenzi prin relee acţionate cu efect fotoelectric, la dispozitive electronice, etc.

9.2.3. Efectul Compton

A fost descoperit şi explicat de către fizicianul american Arthur Holly Compton în anul 1923
(în anul 1927 lui Compton i s-a decernat premiul Nobel pentru “descoperirea efectului care îi poartă
numele, dovadă a naturii corpusculare a energiei electromagnetice”). El constă în împrăştierea
radiaţiei X (raze Röntgen,  ~ 1 Å) pe electroni, urmată de modificarea lungimii de undă a acesteia.
 Un fascicol de radiaţii X emis de un tub Cook este trimis pe o ţintă formată din elemente
uşoare (grafit, parafină). În spatele ţintei se găseşte un analizor spectral şi un cilindru Faraday. Se
constată că atunci când analizorul este pus pe direcţia fascicolului incident de lungime de undă  0 ,
analizorul înregistrează o radiaţie de aceeaşi lungime de undă  0 , numită componenta Thomson.
Când analizorul este pus la un anumit unghi  , atunci găseşte o radiaţie de lungime de undă  ,
întotdeauna superioară celei incidente. Cilindrul Faraday pune
  în evidenţă apariţia unor electroni liberi relativişti. Legile
experimentale ale efectului Compton sunt: a) deplasarea
0  0      0 creşte cu creşterea unghiului  ; b) intensitatea
radiaţiei difuzate scade cu creşterea unghiului de difuzie; c) la
F unghiuri de difuzie egale, valoarea deplasării Compton nu
depinde de natura substanţei difuzante; d) intensitatea radiaţiei
cu lungime de undă deplasată scade atunci când numărul
Fig. 9.4. atomic al substanţei difuzante creşte.
Din punct de vedere clasic, împrăştierea luminii pe o ţintă
nu este însoţită de modificarea lungimii de undă a acesteia. Experimentul Compton pune în evidenţă
ipoteza fotonilor a lui Einstein şi constă în ciocnirea perfect elastică dintre un foton şi un electron.
Astfel, scriind legile de conservare a energiei relativiste şi a impulsului avem (v. Fig. 9.5):
 2 hc 2 hc
m0 c    mc  
 0  (9.40)
 0  p 0  Pe  p f
 f
0  
unde m0 , m, p f , p f şi Pe sunt masa de repaus a electronului,
masa de mişcare a electronului, impulsul fotonului incident de 
 pf
lungime de undă  0 , impulsul fotonului difuzat de lungime de p 0f 
undă  , respectiv impulsul electronului relativist.
Proiectând pe axele Ox şi Oy , avem: 

 2 hc 2 hc
Pe
 0m c   mc 
0 

 h h Fig. 9.5.
  cos   Pe cos  (9.41)
 0 
 0  h sin   P sin 
 e

Din ultimele două ecuaţii obţinem:
 1 
 
Pe2 cos 2   sin 2   Pe2  h 2  
1

2
 2 2  0 
cos  

(9.42)
 0 
Ţinând cont că energia relativistă a electronului este legată de impulsul relativist şi de masa de
repaus prin relaţia:
mc 2  Pe2 c 2  m02 c 4 (9.43)
şi introducând în prima relaţie a sistemului (9.41), obţinem:
h
     0  1  cos   2 c sin 2  (9.44)
m0 c 2
h
Mărimea  c   0.0242 Å se numeşte lungimea de undă Compton pentru electron.
m0 c
 Relaţia (9.44) explică legile experimentale ale efectului Compton. Se vede imediat că în cazul
  0 nu există deplasare Compton şi că la unghiuri de difuzie nenule, mărimea deplasării nu
depinde de materialul difuzant ci doar de unghi şi de nişte constante universale (viteza luminii în
vid, masa de repaus a electronului).
Cea de-a patra lege experimentală a efectului Compton se poate explica după cum urmează.
Efectul Compton înseamnă ciocnirea unui foton cu un electron liber sau cvasiliber. Cu creşterea
numărului atomic A creşte şi numărul de ordine Z al elementului chimic, iar electronii acestui
element chimic sunt mai legaţi de atom. Astfel, probabilitatea unei ciocniri elastice scade şi ca
urmare, scade şi intensitatea radiaţiei difuzate, în timp ce intensitatea componentei Thomson creşte.
Electronii de recul prezişi de teoria lui Compton au fost observaţi de către W. Bothe şi de
către C. T. R. Wilson. În 1925, W. Bothe şi H. Geiger au demonstrat că fotonul împrăştiat şi
electronul de recul apar simultan.
Din relaţiile (9.41) se pot calcula unghiul de recul al electronului şi energia cinetică a
acestuia. Astfel:
h
sin 
 1
tg   (9.45)
h h   c  
 cos  1  tg
0    0  2

iar pentru energia cinetică a electronului de recul, obţinem:

2 c sin 2
hc hc hc 2
T  mc 2  m0 c 2     (9.46)
0  0 2
 0  2 c sin
2
În 1927 A. A. Bless a măsurat energia electronilor de recul găsind-o în acord cu valoarea
energiei prezise de teoria lui Compton.

9.3. Fenomene fizice în care se manifestă proprietăţile ondulatorii ale microparticulelor

9.3.1. Ipoteza lui de Broglie (1924)

Fizicianul francez Louis de Broglie (în anul 1929 a primit premiul Nobel pentru “elaborarea
teoriei dualităţii undă-corpuscul a materiei, care a pus bazele mecanicii cuantice”) a fost inspirat de
comportarea duală a luminii. În unele experienţe (de interferenţă, de difracţie) lumina are caracter
ondulatoriu, în timp ce în alte experienţe (efect fotoelectric, efect Compton) se manifestă caracterul
corpuscular. El extinde această proprietate şi microparticulelor, afirmând că şi acestea au
comportare duală, dar că în experienţele de până acum a fost pusă în evidenţă doar comportarea
corpusculară. De Broglie postulează că unei microparticule de impuls p  mv i se asociază o undă
a cărei lungime de undă este:
h
 (9.47)
mv
iar funcţia de undă (unda de Broglie) are, pentru particula liberă, următoarea expresie:
  i  
 B r , t   A  exp   Et  p  r  (9.48)
  
Viteza de grup a undelor de Broglie coincide cu viteza mecanică a particulei atât în caz
d
nerelativist cât şi relativist. Astfel, ţinând cont că viteza de grup este v g  şi utilizând relaţiile
dk
Einstein-Planck (9.38) şi (9.39), avem:
d  /   d
vg   (9.49)
d p /   dp
 m0 v 2 p2
Pentru particula nerelativistă (    ) obţinem:
2 2m0
d  p 2  2 p m v
vg    0 v (9.50)
dp  2m0  2m0 m0

în timp ce pentru o particulă liberă în mişcare relativistă (   mc 2  p 2 c 2  m02 c 4 ) avem:

d  2 2 2 4 2 pc 2 pc 2 mv v
vg   p c  m0 c     v (9.51)
dp   2 p 2 c 2  m 2 c 4 mv c 2 mv 
0
Ipoteza lui de Broglie trebuia confirmată experimental printr-un experiment caracteristic
undelor, fie o interferenţă cu microparticule, fie o difracţie.

9.3.2. Experienţa Davisson-Germer

Prima verificare a ipotezei de Broglie a fost făcută de fizicienii americani C. J. Davisson şi L.

H. Germer (1927), printr-un experiment de difracţie a electronilor pe un cristal de nichel.
Dispozitivul este reprezentat schematic în Fig. 9.6. Electronii emişi de filamentul unui tun
electronic K sunt colimaţi cu ajutorul unui sistem de diafragme şi acceleraţi la o diferenţă de
potential U, iar apoi cad sub unghiul  pe planele reticulare ale cristalului de Ni. Un cilindru
Faraday F prevăzut cu un galvanometru balistic G pune în evidenţă electronii difractaţi sub unghiul
.

F G
n
U
K


Fig. 9.6. d

Deoarece electronii utilizaţi în experienţă au energia mică, o mare parte a electronilor sunt
difuzaţi pe stratul superficial al cristalului, astfel încât putem considera că difracţia se produce pe o
reţea plană. Condiţia pentru a avea un maxim de difracţie pentru o undă este:
  2d sin   k (9.52)
Considerând că electronii sunt emişi de filament cu viteza zero, în urma accelerării la
tensiunea U, ei capătă energia cinetică mv 2 / 2  eU . Impulsul lor va fi p  2emU , iar lungimea
de undă de Broglie asociată
h h
  (9.53)
p 2meU
Condiţia de maximum de difracţie devine:
h
2d sin   k (9.54)
2meU
 Păstrând o geometrie fixă, se constată că intensitatea
curentului detectat de galvanometrul balistic are variaţia din I
Fig. 9.7. Asta înseamnă că electronii sunt difractaţi în
direcţia cilindrului Faraday doar la anumite valori ale
tensiunii de accelerare în acord cu teoria difracţiei. Ipoteza
de Broglie căpăta astfel confirmarea experimentală.
Experienţe de difracţie au fost realizate ulterior şi cu
alte microparticule. Experimente de interferenţă a
fascicolelor de microparticule au fost realizate mai greu şi
mai târziu din cauza faptului că undele de Broglie ataşate
fiecarei particule trebuiau să fie unde coerente. Abia în 1956 Fig. 9.7. U
Faget şi Fert reuşesc să facă o interferenţă cu fascicule de
electroni.

9.3.3. Relaţiile de nedeterminare Heisenberg

În mecanica clasică starea unei particule este complet determinată dacă sunt cunoscute poziţia
şi impulsul acesteia la orice moment de timp. Acest lucru nu mai este posibil în cazul
microparticulelor. Să considerăm o fantă de lărgime a foarte mică prin care va trece o
microparticulă. Nu putem cunoaşte exact locul x prin care a trecut microparticula. Deci imprecizia
în determinarea lui x este x ~ a . Ar trebui să reducem
dimensiunile fantei pentru a stabili precis locul prin care trece
microparticula. Comportarea duală a microparticulei face ca unda 
p
p x
asociată să sufere o difracţie sub un unghi  a.î x 
a sin   n  nh / p . Imprecizia în determinarea lui p x (v. Fig
9.8.), va fi p x  p sin  
Rezultă Fig. 9.8.
x  p x ~ h (9.55)
În anul 1927, fizicianul german Werner Karl Heisenberg a arătat că relaţii de nedeterminare
există pentru toate perechile de variabile canonice conjugate, dar şi pentru energie şi timp:
 
 x  p x  2
 
 y   p y 
 2
 (9.56)

 z  p z 
 2
 
 E  t  2
Deci o determinare a poziţiei implică o imprecizie în determinarea impulsului şi reciproc.
Noţiunea de traiectorie îşi pierde sensul când lucrăm la scară microscopică. De asemenea,
determinarea exactă a momentului de timp implică o nedeterminare a energiei. Această ultimă
relaţie - ce implică un parametru de evoluţie şi o observabilă - arată că dacă starea dinamică există
doar un timp de ordinul t atunci energia stării nu poate fi definită cu o precizie mai bună dacât
 / t .
Mai mult, dacă printr-un procedeu oarecare se demonstrează caracterul ondulatoriu al unui
fenomen, atunci este imposibil ca în acelaşi timp să se demonstreze şi caracterul său corpuscular.
 Probleme propuse.

P1. O bilă de aluminiu neutră şi izolată de alte corpuri este iluminată cu o radiaţie de
lungime de undă   1850 Å.a) La ce potenţial maxim se încarcă bila pierzând fotoelectroni? b)
Dacă bila are raza R  1 cm , câţi fotoelectroni au fost emişi? Lucrul de extracţie pentru aluminiu
este Lextr  3.74 eV .
P2. Un fascicul de lumină monocromatică având lungimea de undă   500 nm şi puterea
P  1 W este trimis pe o celulă fotoelectrică cu catod de cesiu. Curentul care se stabileşte în
circuitul fotocelulei are valoarea I  16 mA . Ştiind că lucrul de extracţie al cesiului este
Lextr  2.1 eV , să se calculeze: a) tensiunea de stopare; b) randamentul cuantic al fotocatodului de
cesiu.
P3. Un foton cu lungimea de undă  0  11 pm suferă o difuzie Compton sub un unghi
  110 o , iar electronul de recul face unghiul   30 o cu direcţia fotonului incident. Cunoscând
masa de repaus a electronului m0  9.1  10 31 kg şi valoarea vitezei luminii în vid c  3  10 8 m/s ,
să se calculeze constanta lui Planck.
P4. Un foton cu lungimea de undă  0 ciocneşte un electron având impulsul Pe0 orientat
perpendicular pe direcţia de mişcare a fotonului incident. Să se stabilească formula deplasării
Compton      0 pentru fotonul difuzat sub unghiul  .

Soluţie problema 1: a). Pierzând fotoelectroni, bila se încarcă cu sarcină pozitivă Q  n e , unde n
este numărul de fotoelectroni emişi. Această sarcină, uniform distribuită pe suprafaţa sferei, va crea în
exterior un câmp electric de intensitate:
Q
E (1)
4 0 r 2
căruia îi corespunde, pentru r  R , un potenţial:
Q
V (2)
4 0 r
Potenţialul pozitiv al sferei va acţiona ca un potenţial de frânare pentru electroni, aşa încât
2
mv max
 e |V | (3)
2
2
mv max hc
Dar   Lextr de unde:
2 
hc
 Lextr
V    2.51 V (4)
|e|
b) Din relaţia (2), obţinem pentru r  R : Q  4 0 RVmax , de unde numărul de fotoelectroni emişi
este:
Q 4 0 RVmax
n   1.74  10 8 electroni (5)
|e| |e|

Soluţie problema 2: a). Din ecuaţia lui Einstein pentru efectul fotoelectric se obţine:
hc 1  hc 
 Lextr  eU s  U s    Lextr   0.38 V (1)
 e  
b) Într-un timp t asupra catodului cade energia transportată de N f fotoni
 hc  Pt
ENf  Pt  Nf  (2)
 hc
Curentul care se stabileşte în circuitul fotocelulei se datoreşte mişcării ordonate a n electroni în
acelaşi timp t:
ne It
I  n (3)
t e
Randamentul cuantic al fotocatodului de cesiu (definit ca raportul dintre numărul fotoelectronilor
emişi şi numărul fotonilor incidenţi) devine:
n hcI
   3.97 % (4)
N f eP

0  
Soluţie problema 3: Legea de conservare a impulsului p f  Pe  p f scrisă pe componente este
 h h
     cos    mv v cos 
 0 (1)
 0  h sin     mv v sin 
 
de unde rezultă
h sin  /   0 sin 
tg   (2)
h /  0  h cos  /     0 cos 
Ţinând cont de formula deplasării Compton (9.44), avem:
 0 sin   0 sin 
tg   (3)
   0 cos  h
0  1  cos    0 cos 
m0 c
După un calcul simplu, se ajunge la expresia:
  
 ctg  2  
  
h  m0  0 c   1  6.4  10 34 Js (4)
 tg 
 
 

Soluţie problema 4 : Ţinând cont de relaţia energie-impuls

2
pentru o particulă relativistă ( mc  p 2 c 2  m02 c 4 ), legile de 

conservare a impulsului şi a energiei se scriu în forma: Pe0 Pe 
 p 0  p cos   P cos  pf

 f0 f e

 Pe  p f sin   Pe sin  (1)

 0
 
0 2 2 2 4 2 2 2 4 p 0f
 p f c  Pe c  m0 c  p f c  Pe c  m 0 c Fig. 5.2.
Din primele două ecuaţii ale sistemului (1) obţinem:
p 0
f  
2
 p f cos   Pe0  p f sin    P cos   P sin 
2
e
2
e
2
 Pe2
sau încă
Pe2  p 0f     p   P 
2
f
2
e
0 2
 2 p 0f p f cos   2 Pe0 p f sin  (2)
Ultima ecuaţie a sistemului (1) poate fi transformată astfel
p 0f  p f  P e
0 2
 m 02 c 2  Pe2  m 02 c 2
care prin ridicare la pătrat devine
 p    p   P 
0 2
f f
2
e
0 2

 2 p 0f  p f  P 
e
0 2
 m02 c 2  2 p 0f p f  Pe2 (3)
Introducând (2) în relaţia (3) avem:
 p 0
f  pf  P 
e
0 2
 m02 c 2  p 0f p f 1  cos   Pe0 p f sin  (4)
sau scriind impulsul fotonului în funcţie de lungimea de undă, obţinem
 1 1 h2  h
h   Pe0   2 2
m c 
0
2
2 sin 2    Pe0 sin  (5)
 0   0 2 
de unde rezultă deplasarea Compton:

2h sin 2  Pe0  0 sin 
     0  2 (6)
P 
e
0 2
m c2
0
2

Observaţie: Dacă electronul este în repaus ( Pe0  0 ), atunci se regăseşte formula din breviarul
teoretic.

["."] Memento.

Au fost introduse noţiunile:

- efect fotoelectric extern; absorbţia fotonului;

- frecvenţa de prag; pragul roşu al efectului fotoelectric; lucrul de extracţie;
- fotonul;
- tensiunea de stopare; tensiunea întârzietoare;
- constanta Planck redusă; vector de undă, pulsaţie; Relaţiile Eistein-Planck;
- cicnirea elastică electron-foton; efectul Compton;
- componenta Thomson;
- lungimea de undă Compton pentru electron;
- unghiul de recul al electronului; energia de recul a electronului;
- unda de Broglie; funcţia de undă; viteza de grup a undei de Broglie;
- difracţia electronilor;
- plane reticulare;
- galvanometru balistic; cilindru Faraday;
- experimentul Davisson-Germer;
- variabile canonice conjugate; relatii de nedeterminare Heisenberg;

["."]