Capitolul 1

Ştiinţa Educaţiei Fizice și Sportului;

Obiectul, sarcinile Teoriei Educaţiei Fizice și Sportului

Ştiinţa este cel mai impresionant rezultat al raţionalizării umane. Ea

nu se rezumă la generalizări şi explorări inductive, ci merge mai departe
dând explicaţii, elaborând modele şi teorii predictive ce pot fi supuse unei
riguroase testări obiective. Vom recurge la sursele clasice din literatura de
specialitate pentru a defini ştiinţa şi pentru ai prezenta caracteristicile.
Orice ştiinţă studiază fenomenele naturii, societăţii şi gândirii,
descoperă legi şi legităţi noi care stau la baza schimbării şi dezvoltării
fenomenelor în scopul de a le stăpâni şi a le folosi în interesul progresului
uman.
Dicţionarul de filozofie consemnează următoarea definiţie a ştiinţei,
ea fiind ” un ansamblu veridic de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire.”
Cunoştinţele referitoare la un domeniu al realităţii se încheagă într-o
ştiinţă, numai atunci când sunt reunite într-o teorie pe baza unor legi şi
principii.
Ştiinţa reprezintă totalitatea disciplinelor ştiinţifice.
Domeniul practicării exerciţiilor fizice a existat din totdeauna. Modul
de practicare a fost diferit, el evoluând de la un aspect pur empiric (când se
practicau acte motrice necesare existenţei umane) până la aspectul actual de
practicare, pe baze ştiinţifice.
Definirea domeniului de practicare a exerciţiilor fizice a ridicat
numeroase semne de întrebare. Astfel în deceniul 6 ale secolului XX s-a
conturat şi s-a constituit ştiinţa educaţiei fizice şi sportului incluzând cele
două tipuri de activităţi motrice.
În ultimii ani au apărut tot mai multe denumiri ale ştiinţei care
studiază motricitatea umană, iar termenul de ştiinţă a educaţiei fizice şi
sportului a început să fie din ce în ce mai puţin utilizat. Astfel M. Epuran a
utilizat termenul de ”ştiinţa activităţilor corporale”, ea studiind omul în
mişcare şi reuneşte tot sistemul de cunoştinţe medicale, fiziologice,
sociologice, psihologice, biomecanice, ergonomice care stau la baza formării
general-ştiinţifice a oricărui specialist.
În Franţa, Pierre Parlebas (1971, citat de M. Epuran, 2005) vorbeşte
despre “ştiinţa activităţii motorii” iar în Canada, Landry foloseşte termenii
de ”ştiinţa activităţii fizice”.
La ora actuala acestor termeni se mai adaugă termenul “sport” şi astfel
avem “ ştiinţa activităţilor fizice şi sportive”, denumire tot mai des utilizată
în Franţa şi chiar în Europa. În Germania se utilizează denumirea de “ştiinţa
sportului” iar în Belgia, Olanda, Cehia se foloseşte tot mai des termenul de
”kinantropologie “.
O ştiinţă trebuie să se fundamenteze pe o teorie raţională bazată pe o
argumentare logică, pe sistematizare, pe metode de cercetare şi prospectare a
domeniului.
Apariţia gândirii teoretice în domeniul practicării exerciţiilor fizice se
leagă de necesitatea generalizării experienţei în domeniu, de necesitatea
explicării acestui proces şi în acelaşi timp de necesitatea prospectării
activităţii de educaţie fizică şi sport în strânsă corelaţie cu evoluţia vieţii, cu
privire la formarea şi perfecţionarea fiinţei umane.
Dacă astăzi se utilizează tot mai des termenul de ştiinţă a activităţilor
motrice, automat aceasta trebuie să dispună de o teorie proprie care studiază
fenomenul” mişcare” din punctul de vedere al teoriei sistemelor pornind de
la trinomul, cauză – condiţie – efect . Această teorie, denumită ”teoria
activităţilor motrice” cuprinde un ansamblu de idei, aserţiuni adevărate,
organizate într-un sistem logic coerent, ce descrie şi explică o realitate
dinamică-motricitatea umană.
Teoria educaţiei fizice şi sportului trebuie să-şi găsească autonomia în
cadrul ştiinţelor motricităţii şi să interpreteze cu rigurozitate anumite zone
din motricitate (educaţia fizică şi sportul ) scoţând în evidenţă atât notele
comune ale acestora cât şi cele diferenţiale.
Termenul de teorie provine din grecescul “theoria” şi reprezintă o
categorie filosofică, care desemnează reflectarea conceptuală cu ajutorul
abstracţiilor, a realităţii obiective.
Din punct de vedere psihologic teoria este construcţie conceptuală,
care uzează de: deducţii, ipoteze, sinteză şi generalizare, în vederea
formulării unor principii explicative, a dezvoltării unei doctrine.
Teoria este în strânsă corelaţie cu practica, îşi are originile în aceasta
şi la nivel ştiinţific reprezintă un mod optim de dezvoltare a acesteia.
Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului poate fi definită ca fiind: ”o
generalizare a practicii educaţiei fizice şi sportului sub forma cunoştinţelor
ştiinţifice ordonate sistematic, care reflectă şi dezvăluie esenţa şi legile
aplicării ei.
Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului explică, sintetizează, informează
şi prospectează realitatea domeniului şi tendinţele sale de evoluţie.
Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului - stabileşte funcţiile şi directivele
tuturor subsistemelor Educaţiei Fizice şi Sportului în funcţie de cerinţele
sociale.
 - sintetizează mijloacele Teoria Educaţiei Fizice şi Sportului;
- formulează: principii, norme, metode, forme de organizare
procesului instructiv-educativ.
Primul autor român care a elaborat o teorie a educaţiei fizice şi
sportului a fost Ion Şiclovan (1979) , el precizează ca obiect de studiu al
Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului - “perfecţionarea dezvoltării fizice şi a
capacităţii motrice a oamenilor”( fig. 2)
Astăzi există o viziune puţin diferită referitor la obiectul de studiu al
Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, acesta constituindu-l activităţile de
educaţie fizică; relaţiile dintre acestea sistemul de reglare transformare a
informaţiilor specifice, principiile care le generează şi finalităţile, pe de o
parte; activităţile sportive, pe de altă parte.

Funcţiile Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului:

1. Funcţia cognitivă relevată prin:
- analiza permanentă a tuturor aspectelor domeniului
- explicaţia cauzală a noutăţilor şi generalizarea acestora
- prezentarea idealului, funcţiilor, obiectivelor E.F.S. în raport cu
comanda socială
- prezentarea celor mai eficiente forme de organizare a procesului
instructiv-educativ.
2. Funcţia formativă:
- de înzestrare a celor care conduc procesul de practicare a exerciţiilor
fizice cu norme, reguli, legi, cerinţe generale, necesare în activitate.
3. Funcţia tehnică :
- concretizată în capacitarea celor care conduc procesul de învăţământ
cu tehnologiile de predare şi pe elevi cu tehnici de învăţare.

Din aceste funcţii se desprind sarcinile Teoriei Educaţiei Fizice şi

Sportului:
·0 Analiza permanentă a întregului domeniu;
·1 Explicarea cauzală a noutăţilor şi generalizarea lor;
·2 Precizarea finalităţilor în concordanţă cu cerinţele sociale;
·3 Prezentarea formelor de organizare a activităţii.

Educația Fizică și Sportul ca activități motrice impun o analiză

interdisciplinară cu informații ce provin din domenii științifice ca: științe
medicale, biologice, psiho-pedagogice, filozofie, antropologie științe sociale,
cibernetică. Deci ele pot fi abordate din perspectiva multidisciplinarității.
 Fig. 1.Perspectiva multidisciplinarităţii
Educaţiei Fizice şi Sportului
(adaptare după A. Dragnea, A. Bota, 1999 p.23)

Fig. 2. Obiectul Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului

EVALUARE

·4 Numiți elementele definitorii ale unei științe.

·5 Definiți Teoria Educației Fizice și Sportului.
·6 Cărei funcții a Teoriei Educației Fizice și Sportului îi aparține următoarea
afirmație: ˝ de înzestrare a celor care conduc procesul de practicare a exerciţiilor
fizice cu norme, reguli, legi, cerinţe generale, necesare în activitate.
·7 Funcția formativă;
·8 Funcția cognitivă;
·9 Funcția tehnică;
·10 Funcția pedagogică.